Spionul lui Dumnezeu, Juan Gomez-Jurado

 .............................................

3-5

           - Dante, vă voi pune o întrebare foarte, foarte serioasă. Dumneavoastră, ca cetăţean al Vaticanului, aţi spune că Sfântul Scaun este o instituţie neglijentă?

   - Nu, doamnă inspectoare.
   - S-ar putea spune că nu se căsătoreşte cu nimeni?
   Dante confirmă scrâşnind printre dinţi. Deja îşi dădea seama unde vroia Paola să ajungă.
   - Cu toate astea, Dante, instituţia cea mai riguroasă a Statului Vatican nu a fost capabilă să găsească dovezi care să îl facă pe Fowler vinovat iar dumneavoastră intraţi în biroul meu vociferând că este un asasin şi sugerându-mi să nu am încredere în el?
   Cel vizat se ridică în picioare, foc şi pară, aplecându-se peste biroul lui Dicanti.
   - Ascultă-mă, frumoaso... să nu crezi că nu ştiu cu ce ochi te uiţi la acest pseudopreot. Datorită unui joc greşit al destinului, trebuie să vânăm un monstru nenorocit, lucrând la ordinele dumneavoastră şi nu vreau să gândiţi cu altceva decât cu mintea. Deja aţi pierdut un coleg şi nu vreau să îmi acopere spatele acest american atunci când îl vom înfrunta pe Karoski. Veţi vedea cum va reacţiona. Pare a fi un om foarte devotat ţării sale... Se poate da de partea compatriotului său.
   Paola se ridică şi foarte calmă îi trase două palme peste faţă.
   Pleosc! Pleosc! Loviturile au fost de clasa întâi, de genul celor care te asurzesc. Dante rămase atât de surprins şi de umilit încât nici nu ştiu cum să reacţioneze. Rămase mască, cu gura deschisă şi obrajii roşii.
   - Acum ascultaţi-mă dumneavoastră pe mine, Dante. Dacă suntem doar noi trei ţintuiţi în această investigaţie este pentru că Biserica dumneavoastră nu vrea să se afle că un monstru care viola copii şi care a fost castrat într-una din cocioabele sale, umblă liber pe aici şi omoară cardinali cu doar două zile înainte de alegerea ştabului. Acesta şi nu altul este motivul pentru care Pontiero a murit. Vă amintesc că voi aţi fost cei care aţi venit la noi să ne ceară ajutor. Se pare că organizaţia dumneavoastră se descurcă de minune când vine vorba de obţinerea de informaţii referitoare la acţiunile unui preot într-o pădure din lumea a treia, dar nu se descurcă la fel de bine când este vorba de un delincvent sexual care a recidivat de zeci de ori, în zece ani în văzul superiorilor dumneavoastră şi într-o ţară democratică. Aşa că ieşiţi afară şi să nu vă mai văd mutra înainte să încep să cred că sunteţi gelos pe Fowler. Şi să nu vă întoarceţi până când nu veţi fi dispus să lucraţi în echipă. M-am făcut înţeleasă?
   Dante îşi reveni suficient cât să respire adânc şi să plece. În acel moment intră Fowler în birou iar Dante îşi manifestă frustrarea faţă de el aruncându-i în faţă pozele pe care încă le mai avea în mână. Era atât de furios, încât a şters-o uitând să trântească uşa în urma lui.
   Inspectoarea se simţea extrem de uşurată din două motive: în primul rând, pentru că a avut ocazia să facă ceea ce îşi imaginase de multe ori că va face, iar în al doilea rând pentru că a putut să facă asta între patru ochi. Dacă aceeaşi situaţie ar fi avut loc cu altcineva de faţă, în plină stradă, Dante nu ar fi putut să uite niciodată palmele date în public. Niciun bărbat nu poate uita aşa ceva. Încă se mai putea echilibra situaţia şi să se mai însenineze lucrurile. Îl privi pe ascuns pe Fowler. Acesta însă nu se mişca de lângă uşă, cu privirea fixată pe fotografiile care acum acopereau podeaua biroului.
   Paola se aşeză, sorbi o dată din cafea şi spuse, fără a ridica privirea din dosarul lui Karoski:
   - Cred că aveţi multe să îmi povestiţi, părinte.

INSTITUTUL SFÂNTUL MATEI

Silver Spring, Maryland

Aprilie 1997

   DR. FOWLER: Bună ziua, părinte Karoski.
   #3.643: Intraţi, intraţi.
   DR. FOWLER: Am venit să vă văd pentru că dumneavoastră nu aţi vrut să vorbiţi cu părintele Conroy.
   #3.643: Atitudinea lui mă insulta şi, într-adevăr, i-am cerut să iasă.
   DR. FOWLER: Mai exact ce vi s-a părut insultător în atitudinea lui?
   #3.643: Părintele Conroy pune la îndoială adevăruri nestrămutate ale credinţei noastre.
   DR. FOWLER: Daţi-mi un exemplu.
   #3.643: Spune că diavolul este un concept supraestimat! Mi s-ar părea foarte interesant să văd cum acest concept îi înfige un harpon în cur.
   DR. FOWLER: Doriţi să vedeţi asta?
   #3.643: Era o metaforă.
   DR. FOWLER: Dumneavoastră credeţi în infern, nu-i aşa?
   #3.643: Din tot sufletul.
   DR. FOWLER: Credeţi că meritaţi să ajungeţi acolo?
   #3.643: Sunt un soldat al lui Hristos.
   DR. FOWLER: Asta nu înseamnă nimic.
   #3.643: De când?
   DR. FOWLER: Un soldat al lui Hristos nu are nicio garanţie nici pentru rai, nici pentru iad, părinte Karoski.
   #3.643: Dacă eşti un soldat bun, da.
   DR. FOWLER: Părinte, doresc să vă las o carte care cred că vă va fi de mare ajutor. A fost scrisă de Sfântul Augustin. În ea este vorba despre umilinţă şi luptă interioară.
   #3.643: O voi citi încântat.

   DR. FOWLER: Dumneavoastră credeţi că veţi ajunge în rai după moarte?
   #3.643: Sunt sigur.
   DR. FOWLER: Deja ştiţi mai multe decât mine.
   #3.643: ...
   DR. FOWLER: Aş vrea să luaţi în calcul o ipoteză. Să presupunem că sunteţi la porţile raiului. Dumnezeu vă cântăreşte faptele bune şi faptele rele, iar acul balanţei se află la mijloc. Astfel, vă propune să chemaţi pe cine doriţi dumneavoastră ca să vă ajute să clarificaţi îndoielile. Pe cine aţi chema?
   #3.643: Nu ştiu.
   DR. FOWLER: Daţi-mi voie să vă sugerez nişte nume: Leopold, Jamie, Lewis, Arthur...
   #3.643: Aceste nume nu îmi spun nimic.
   DR. FOWLER:... Harry, Michael, Johnnie, Grant...
   #3.643: Tăceţi!
   DR. FOWLER:... Paul, Sammy, Patrick...
   #3.643: V-am spus să tăceţi!
   DR. FOWLER:... Jonathan, Aaron, Samuel...
   #3.643: Ajunge!!!
   (Se aude pe fond un zgomot confuz şi scurt de luptă)
   DR. FOWLER: Părinte Karoski, eu ţin traheea dumneavoastră între degetul meu arătător şi degetul mare. Este de prisos să vă spun că va fi şi mai dureros dacă nu vă liniştiţi. Faceţi un gest cu mâna stângă dacă m-aţi înţeles. Bine. Acum repetaţi-l dacă v-aţi liniştit. Putem să aşteptăm cât este nevoie. Gata? Bine. Poftiţi, un pic de apă.
   #3.643: Mulţumesc.
   DR. FOWLER: Vă rog, aşezaţi-vă.
   #3.643: Deja mă simt mai bine. Nu ştiu ce mi s-a întâmplat.
   DR. FOWLER: Părinte, ştim amândoi ce vi s-a întâmplat. La fel cum ştim amândoi că acei copii pe care i-am citat nu vor vorbi în favoarea dumneavoastră atunci când se vor întâlni cu Atotputernicul.
   #3.643: ...
   DR. FOWLER: Nu spuneţi nimic?
   #3.643: Dumneavoastră nu ştiţi nimic despre iad.
   DR. FOWLER: Aşa credeţi? Vă înşelaţi: l-am văzut cu ochii mei. Acum voi închide reportofonul şi vă voi spune ceva ce, cu siguranţă, vă va interesa.

SEDIUL CENTRAL UACV

Via Lamamorna, 3

Joi, 7 aprilie 2005. 08:32

   Fowler îndepărtă privirea de pe fotografiile împrăştiate pe jos.
   Nu a făcut niciun gest pentru a le ridica. Pur şi simplu a trecut elegant pe lângă ele. Paola se întrebă dacă acest gest era deja un răspuns la acuzaţiile lui Dante. Pe parcursul zilelor trecute, Paola avusese de multe ori senzaţia că se află în faţa unui bărbat pe cât de insondabil, pe atât de educat, pe cât de suspect, pe atât de inteligent. Fowler în sine era o contradicţie şi o hieroglifă indescifrabilă. Dar în acea situaţie, senzaţiei i se alătură şi o furie surdă care se manifesta printr-un tremurat al buzelor.
   Preotul se aşeză în faţa Paolei, punându-şi alături de scaun geanta neagră şi veche. În mâna stângă avea o pungă de hârtie cu 3 cafele în ea. I-a oferit una Paolei.
   - Capuccino?
   - Urăsc capuccino. Îmi aminteşte de voma unui câine de-al meu, spuse Paola. Dar îl primesc, oricum.
   Fowler nu spuse nimic câteva minute. Într-un final, Paola a pus deoparte dosarul lui Karoski pe care se prefăcea că îl citeşte şi decise să îl înfrunte. Trebuia să ştie.
   - Ei bine? Nu aveţi de gând...?
   Şi tăcu brusc. De când Fowler intrase în birou, nu îl privise în faţă. Dar atunci când a făcut-o a descoperit că el era cu mintea la mii de kilometri depărtare. Mâinile nesigure şi ezitante duceau cafeaua la gură. Picături minuscule de sudoare apăruseră pe chelia preotului, deşi încă era răcoare. Iar ochii verzi trădau faptul că stăpânul lor văzuse orori care nu pot fi şterse şi pe care acum le rememora.
   Paola nu spuse nimic, dându-şi seama că aparenta eleganţă cu care Fowler a trecut pe lângă poze era doar o faţadă. Aşteptă.
   Preotului i-au trebuit câteva minute să îşi revină iar vocea îi era stinsă şi distantă.
   - E greu. Crezi că ai depăşit momentul, apoi apare din nou ca un dop de plută pe care încerci zadarnic să îl afunzi în baie. Se ridică şi apare la suprafaţă. Şi îl vezi din nou...
   - Vă va ajuta dacă vorbiţi despre asta, părinte.
   - Credeţi-mă, dottora... nu mă ajută. Niciodată nu m-a ajutat. Nu toate problemele se rezolvă dacă vorbeşti despre ele.
   - Ciudate cuvinte pentru un preot. Incredibile pentru un psiholog. Totuşi potrivite pentru un agent CIA antrenat să ucidă.
   Fowler îşi stăpâni tristeţea.
   - Nu m-au antrenat ca să ucid, nu mai mult decât pe orice alt soldat. Am fost instruit pentru tactici de contraspionaj. Dumnezeu m-a înzestrat cu o măiestrie infailibilă de trăgător, însă eu nu am cerut acest dar. Şi ca să anticipez următoarea dumneavoastră întrebare, nu am mai ucis pe nimeni din anul 1972. Am ucis 11 soldaţi din Vietcong, cel puţin din câte ştiu eu. Dar toate aceste morţi s-au petrecut pe câmpul de luptă.
   - Dumneavoastră v-aţi înrolat voluntar.
   - Dottora, înainte de a mă judeca, daţi-mi voie să vă spun povestea mea. Nu am spus niciodată nimănui ceea ce vă voi spune dumneavoastră, aşa că, vă rog, ascultaţi-mă. Nu ca să mă credeţi sau ca să aveţi încredere în mine pentru că ar însemna să vă cer prea mult. Doar ascultaţi-mă.
   Paola îi confirmă calm.
  - Presupun că aţi aflat toate aceste lucruri prin bunăvoinţa lui Dante. Dacă aveţi dosarul meu de la Sant’Uffizio, v-aţi făcut deja o idee aproximativă despre povestea mea. M-am înrolat voluntar în 1972, datorită anumitor... disensiuni cu tatăl meu. Nu vreau să vă fac o relatare plină de teroare privind ceea ce a însemnat războiul pentru mine, pentru că vorbele nu vor reuşi să descrie asta. Aţi văzut Apocalypse Now, dottora?
   - Da, de ceva timp. Am fost surprinsă de cruzimea lui.
   - O farsă palidă. Asta este. O umbră pe perete în comparaţie cu realitatea. Am văzut destulă durere şi cruzime cât pentru mai multe vieţi. Aici mi-am găsit şi vocaţia. Nu s-a întâmplat în tranşee în toiul nopţii, cu gloanţele inamicului şuierându-mi pe la urechi. Nu s-a întâmplat atunci când mă uitam în ochii copiilor de zece ani care aveau la gât coliere făcute din urechi omeneşti. S-a întâmplat într-o seară liniştită în spatele frontului, când eram alături de preotul regimentului meu. Acolo am ştiut că trebuia să îmi dedic viaţa lui Dumnezeu şi creaturilor sale. Şi asta am şi făcut.
   - Şi la CIA?
   - Nu va grăbiţi... Nu am vrut să mă întorc în Statele Unite. Încă mai trăiau părinţii mei acolo. Aşa că m-am dus cât mai departe am putut, până la cortina de fier. Acolo am învăţat multe lucruri, iar unele dintre ele sunt departe de înţelegerea dumneavoastră. Dumneavoastră aveţi doar 34 de ani. Ca să înţelegi ce înseamnă comunismul pentru un catolic german, în anii şaptezeci, ar trebui să treci prin asta. Zilnic trăiam cu spaima războiului nuclear. Ura compatrioţilor mei era o religie. În fiecare zi aveam impresia că una dintre părţi, ei sau noi, va depăşi limita. Şi atunci s-ar fi terminat totul, vă asigur. Mai devreme sau mai târziu cineva ar fi apăsat pe buton.
   Fowler făcu o pauză scurtă pentru a sorbi o gură de cafea.
   Paola îşi aprinse una din ţigările lui Pontiero. Fowler întinse mâna spre pachet dar Paola îl refuză.
   - Sunt ale mele părinte, trebuie să le fumez singură.
   - Ah, nu vă faceţi griji. Nu voiam să iau una. Mă întrebam doar de ce v-aţi apucat din nou de fumat aşa, dintr-o dată.
   - Părinte, dacă nu vă supăraţi, aş vrea să continuaţi. Nu vreau să vorbesc despre asta.
   Preotul simţi o mare durere în glasul ei şi îşi continuă povestea.
   - Sigur că da... Eu voiam să fiu în continuare implicat în viaţa militară. Îmi place camaraderia, disciplina şi tot ceea ce înseamnă viaţa militară. Dacă stai să te gândeşti nu e foarte departe de preoţie: este vorba de a-ţi da viaţa pentru ceilalţi. Armata în sine nu este ceva rău, războaiele nu sunt bune. Am cerut să fiu repartizat preot la o bază nord-americană şi episcopul meu a cedat, având în vedere că eu eram preot diocezan.
   - Ce înseamnă diocezan, părinte?
   - Că sunt oarecum liber, mai mult sau mai puţin. Nu sunt legat de o congregaţie. Dacă doresc, îi pot cere episcopului meu să mă repartizeze unei parohii. Dar dacă eu consider a fi convenabil, îmi pot începe munca pastorală oriunde este oportun, dar întotdeauna sub consimţământul episcopului, care este, de fapt, un consimţământ formal.
   - Înţeleg.
   - Acolo în bază, am trăit alături de câţiva membri ai Agenţiei care coordonau un program special de formare în ceea ce priveşte activităţi de contraspionaj pentru militarii în exerciţiu care nu erau în CIA. M-au chemat la ei, 4 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, timp de doi ani. Nu îmi afecta treburile pastorale, doar că îmi rămâneau mai puţine ore de somn. Aşa că am acceptat. Şi se pare că am fost un elev conştiincios. Într-o seară când am terminat cursurile, unul dintre instructori s-a apropiat de mine şi mi-a propus să intru în Companie. Aşa i se spune Agenţiei în cercurile închise. Eu i-am spus că ar fi imposibil pentru că sunt preot. Mă aştepta foarte multă treabă cu sutele de tineri catolici din bază. Superiorii lor îşi petreceau multe ore pe zi învăţându-i să îi urască pe comunişti. Eu îmi petreceam o oră amintindu-le că toţi suntem copiii lui Dumnezeu.
   - O bătălie pierdută.
   - Ca întotdeauna. Dar preoţia, dottora, este o profesie profundă.
   - Cred că am citit aceste cuvinte într-una din întâlnirile dumneavoastră cu Karoski.
   - Este posibil. Ne limităm la mici victorii. Din când în când mai avem parte şi de una mai mare, dar asta se întâmplă de puţine ori. Semănăm seminţe mici, în speranţa că o parte din ele va rodi. De multe ori nu eşti tu cel care adună aceste fructe, iar asta te demoralizează.
   - Asta, într-adevăr, cred că este neplăcut, părinte.
   - Odată, un rege trece printr-o pădure şi vede un biet bătrân care se spetea muncind pe o brazdă de pământ. S-a apropiat de el şi a văzut că planta nuci. L-a întrebat de ce făcea asta iar bătrânul i-a răspuns: „Îmi plac nucile”. Regele îi spuse: „Bătrâne, nu îţi mai chinui spinarea în hârtoapele astea. Nu îţi dai seama că atunci când va creşte nucul, tu poate nici nu vei mai trăi ca să îi aduni fructele?” iar bătrânul îi răspunse: „Dacă predecesorii mei ar fi gândit aşa, maiestate, eu niciodată nu aş fi mâncat nuci”.
   Paola surâse la adevărul absolut din acele cuvinte.
   - Ştiţi ce ne învaţă această anecdotă, dottora? a continuat Fowler. Că întotdeauna poţi merge mai departe cu voinţă, cu dragoste de la Dumnezeu şi un imbold din partea lui Johnnie Walker.
   Paola clipi uşor. Nu şi-l imagina pe integrul şi educatul preot cu o sticlă de whisky, dar era evident că se simţise foarte singur toată viaţa.
   - Când instructorul mi-a spus că tinerii din bază puteau fi ajutaţi de alţi preoţi, dar pe miile de tineri din spatele cortinei de fier nu îi putea ajuta nimeni, mi-am dat seama că avea dreptate. Mii de creştini lâncezesc sub comunism, rugându-se prin camere ferite şi ascultând liturghia în pivniţe înspăimântătoare. Ei ar fi putut să servească în acelaşi timp şi intereselor ţării mele şi celor ale Bisericii. Sincer, atunci m-am gândit că erau prea multe coincidenţe.
   - Iar acum ce credeţi? De ce v-aţi întors în exerciţiu?
   - Imediat vă voi răspunde la întrebare. Mi s-a oferit şansa să devin agent liber, acceptând doar acele misiuni pe care eu să le consider demne. Am călătorit în multe locuri. În unele din ele am fost ca preot, în altele ca cetăţean normal. Viaţa mi-a fost în pericol de câteva ori, deşi a meritat de fiecare dată. Am ajutat oameni care aveau nevoie de mine, într-un fel sau altul. Câteodată acest ajutor se manifesta sub forma unui avertisment la timp, a unui plic sau a unei scrisori. Altă dată era nevoie de organizarea unei reţele de informaţii. Sau să scot pe cineva dintr-o belea. Am învăţat limbi străine şi chiar m-am simţit destul de bine întorcându-mă în Statele Unite. Până când a avut loc operaţiunea din Honduras.
   - Părinte, aşteptaţi. Aţi sărit peste o parte importantă. Înmormântarea părinţilor dumneavoastră.
   Fowler făcu un gest de supărare.
   - Nu am reuşit să ajung. M-am ocupat doar de nişte detalii legale care rămăseseră de rezolvat.
   - Părinte Fowler, mă surprindeţi. Optzeci de milioane de dolari nu sunt un fleac legal.
   - Ei hai, că ştiţi şi asta. Ei, da. Am renunţat la bani. Dar nu i-am făcut cadou aşa cum cred mulţi. I-am folosit pentru o fundaţie non-profit care este implicată activ în diferite domenii de interes social, în Statele Unite şi în afara lor. Poartă numele Howard Eisner, preotul care m-a inspirat în Vietnam.
   - Dumneavoastră aţi creat Fundaţia Eisner? se minună Paola. Ei, înseamnă că sunteţi bătrân.
   - Nu am creat-o eu. I-am dat doar un impuls şi am venit cu resursele financiare. În realitate, a fost creată de avocaţii tatălui meu. Împotriva voinţei lor, trebuie să adaug.
   - Bine, părinte, povestiţi-mi ce s-a întâmplat în Honduras. Pe îndelete.
   Preotul a privit-o curios pe Dicanti. Atitudinea ei se schimbase deodată, într-un mod subtil, dar important. Acum era deschisă la a-l crede. Se întrebă ce produsese această schimbare.
   - Nu vreau să vă plictisesc cu prea multe detalii, dottora. Povestea din El Aguacate ar fi suficientă pentru a scrie o carte întreagă, dar mă voi opri asupra lucrurilor esenţiale. Obiectivul CIA era să susţină revoluţia. Al meu era să ajut catolicii care sufereau în urma opresiunii regimului sandinist. S-a format şi s-a antrenat o armată de voluntari care ar fi trebuit să întreprindă un război de guerilă pentru destabilizarea guvernului. Recrutarea s-a făcut printre cei mai săraci oameni din Nicaragua. Armele au fost luate de la un aliat mai vechi al guvernului, pe care puţini l-ar fi bănuit: Osama bin Laden. Comanda Contras i-a revenit unui profesor de liceu, Bernie Salazar, un fanatic, după cum vom afla mai târziu. În lunile de pregătire, l-am însoţit pe Salazar de cealaltă parte a frontierei, în misiuni din ce în ce mai periculoase. Am ajutat la salvarea unor credincioşi în pericol, dar neînţelegerile mele cu Salazar erau din ce în ce mai mari. Începuse să vadă comunişti peste tot, sub orice piatră era un comunist, spunea el.
   - Conform materialelor de psihiatrie pe care le-am citit eu, paranoia se dezvoltă foarte repede printre liderii fanatici.
   - Acest caz confirmă la perfecţie cele citite, dottora Dicanti. Eu am fost implicat într-un accident despre care am aflat mult mai târziu că fusese intenţionat. Mi-am rupt un picior şi nu am mai putut merge în excursii. Iar cei din guerilă se întorceau din ce în ce mai târziu. Nu dormeau în barăcile de campanie, ci în inima junglei, în corturi. Noaptea făceau aşa-zisa practică de tragere, care apoi s-a dovedit a fi execuţii extrem de sumare. Eu stăteam în pat lipsit de putere, dar în noaptea în care Salazar le-a capturat pe călugăriţe, cineva m-a informat. Era un băiat bun, ca mulţi dintre cei care erau în preajma lui Salazar, doar că acesta era mai puţin speriat decât ceilalţi. Doar puţin, pentru că mi-a povestit ce se întâmplase sub taina spovedaniei. Ştia că aşa nu voi putea să spun nimănui, dar puteam să fac eu tot ce era nevoie ca să le ajut pe călugăriţe. Am făcut tot ce am putut...
   Faţa lui Fowler arăta ca un cadavru. S-a întrerupt puţin pentru a-şi umezi gura cu salivă. Nu se uita la Paola, ci la un punct undeva, dincolo de fereastră.
   - ...dar nu a fost suficient. Astăzi, atât Salazar cât şi băiatul, sunt morţi, iar toată lumea ştie că cei din guerilă au sechestrat elicopterul şi le-au aruncat pe călugăriţe peste unul dintre satele sandiniste. A fost nevoie de 3 drumuri.
   - De ce a făcut asta?
   - Mesajul era foarte clar. Vom omorî pe oricine se aliază cu sandiniştii. Orice ar fi.
   Paola a tăcut câteva clipe, reflectând la cele auzite.
   - Iar dumneavoastră vă învinovăţiţi, nu-i aşa părinte?
   - Ar fi greu să nu o fac. Nu am reuşit să le salvez pe acele femei. Nu am avut destulă grijă de acei copii care au sfârşit prin a-şi omorî confraţii. Am ajuns până în acel capăt de lume ca să fac un bine, dar nu am reuşit să fac asta. Am fost doar o piesă în acel angrenaj de împrejurări care a creat o fabrică de monştri. Ţara mea este atât de obişnuită cu această situaţie, încât nici nu se mai miră atunci când unul dintre cei pe care l-am instruit, l-am ajutat şi l-am protejat, se întoarce împotriva noastră.
   Deşi soarele începuse deja să îl bată direct în faţă, Fowler nu clipi. S-a limitat doar la a-şi miji ochii, transformaţi acum în două linii fine, verzi şi a continuat să privească pe deasupra acoperişurilor.
   - Prima dată când am văzut fotografiile foselor comune, spuse preotul, mi-a venit în minte păcăneala mitralierelor din timpul nopţii tropicale. „Practica de tragere”. Mă obişnuisem cu acel zgomot. Atât de mult încât, într-o noapte, aproape adormit, am avut impresia că aud nişte strigăte de durere printre focurile de armă, dar nu le-am dat prea multă atenţie. Somnul m-a doborât. Dimineaţă mi-am spus că fuseseră produsul imaginaţiei mele. Dacă în acel moment aş fi mers la comandant şi l-am fi urmărit mai de aproape pe Salazar, am fi salvat multe vieţi. De aceea sunt responsabil pentru toate aceste morţi, de asta am plecat din CIA şi din cauza asta am fost chemat la Sfântul Scaun să dau socoteală.
   - Părinte... eu nu mai cred în Dumnezeu. Acum ştiu că atunci când murim, s-a terminat. Cred că toţi ne întoarcem în pământ, după o scurtă călătorie prin burta unui vierme. Dar dacă aveţi nevoie de iertare, eu vă iert. Dumneavoastră i-aţi salvat pe acei preoţi atât cât aţi putut să o faceţi, înainte să vi se întindă capcana.
   Fowler îndrăzni un zâmbet cu jumătate de gură.
   - Mulţumesc, dottora. Nu ştiţi cât de importante sunt pentru mine cuvintele dumneavoastră, deşi regret nespus ruptura pe care o trădează această dură afirmaţie din partea unei catolice de-o viaţă.
   - Dar încă nu mi-aţi spus care este motivul prezenţei dumneavoastră aici.
   - Este foarte simplu. Mi-a cerut-o un prieten. Şi niciodată nu îi dezamăgesc pe prietenii mei.
   - Aşa că dumneavoastră sunteţi acum... un spion al lui Dumnezeu.
   Fowler surâse.
   - Cred că puteţi să spuneţi şi aşa.
   Dicanti se ridică şi se îndreptă spre rafturile din apropiere.
   - Părinte, lucrul acesta este împotriva principiilor mele dar, după cum ar spune mama mea, trăim doar o singură dată.
   Luă o carte groasă de analiză judiciară şi i-o întinse lui Fowler.
   Acesta o deschise. Paginile erau goale, formând trei găuri în hârtie, în care se aflau o sticlă mijlocie de whisky Dewar’s şi două pahare mici.
   - Nu s-a făcut nici măcar 9 dimineaţa.
   - Vreţi să faceţi onorurile sau să aşteptaţi să vină seara, părinte? Aş fi mândră să beau cu cel care a creat Fundaţia Eisner, printre altele, părinte, pentru că această fundaţie a plătit bursa mea de studii de la Quantico.
   Atunci i-a venit rândul lui Fowler să se sperie, deşi nu a spus nimic. A pus două măsuri egale de whisky şi a ridicat paharul.
   - Pentru cine bem?
   - Pentru cei care au fost.
   - Pentru cei care au fost.
   Şi amândoi au golit paharul dintr-o singură înghiţitură.
   Lichidul se scurse pe gât în jos iar pentru Paola, care nu obişnuia să bea niciodată, a fost ca şi cum ar fi înghiţit cuie băgate în amoniac. Ştia că va avea aciditate în stomac toată ziua, dar era mândră că ridicase paharul în compania acelui bărbat. Sunt anumite lucruri care chiar trebuie făcute.
   - Acum trebuie să îl readucem în echipă pe Dante. După cum bine aţi presupus, el este cel care v-a făcut acest cadou neaşteptat, spuse Paola arătând spre fotografii. Mă întreb de ce a făcut-o. Are vreun resentiment faţă de dumneavoastră?
   Fowler izbucni în râs. Paola a fost luată prin surprindere de râsul lui pentru că niciodată nu mai ascultase un sunet care teoretic este vesel, dar practic suna atât de sfâşiat şi de trist.
   - Să nu îmi spuneţi că nu aţi remarcat.
   - Mă scuzaţi, părinte, nu înţeleg.
   - Dottora, pentru o persoană atât de versată în a pricepe dublul înţeles al acţiunilor unui om, în această situaţie vă dovediţi a fi total lipsită de iscusinţă. Este evident că Dante este interesat într-un mod romantic de dumneavoastră. Şi dintr-un anumit motiv, crede că eu îi fac concurenţă.
   Paola rămase mască. Îşi dădu seama că o căldură stranie i se ridica în obraji iar asta nu se întâmplă din cauza paharului de whisky. Era a doua oară când acel bărbat reuşea să o facă să roşească. Nu era foarte sigură ce simţea despre asta, dar ar fi vrut să se simtă aşa mai des, la fel ca un copil cu probleme la stomac, ce tot insistă să se urce în montagne russe.
   În acel moment a sunat telefonul, la fix ca să îi scoată dintr-o situaţie jenantă. Dicanti răspunse imediat. I s-au luminat ochii de emoţie.
   - Cobor imediat.
   Fowler o privi intrigat.
   - Repede, părinte. Printre fotografiile pe care le-au făcut specialiştii UACV la locul crimei lui Robayra, este una în care apare părintele Francesco. Poate descoperim ceva.

SEDIUL CENTRAL UACV
Via Lamarmora, 3
Joi, 7 aprilie 2005. 09:15

   Imaginea apărea neclar pe ecran. Fotograful captase o vedere generală în interiorul capelei, iar în planul secund se vedea Karoski, deghizat în părintele Francesco. Expertul mărise zona aceea a imaginii cu 1.600% iar rezultatul nu era foarte bun.
   - Nu se vede mare lucru, spuse Fowler.
   - Uşor, părinte, spuse Boi, care intră în cameră cu o grămadă de hârtii în mână. Angelo este sculptorul nostru judiciar. Este un expert în optimizarea imaginilor şi cu siguranţă va reuşi să ne dea o altă perspectivă, nu-i aşa, Angelo?
   Angelo Biffi, unul din experţii UACV, foarte rar se ridica din faţa calculatorului. Avea nişte ochelari cu lentile groase, părul slinos şi arăta cam de treizeci de ani. Stătea într-un birou mare dar întunecos, în care mirosea a pizza, aftershave ieftin şi plastic ars.
   Zeci de monitoare de ultimă generaţie ţineau locul ferestrelor.
   Privind în jur, Fowler a dedus că probabil prefera să doarmă acolo, decât să se ducă acasă. Aspectul lui Angelo trăda faptul că era posibil ca el să fi fost toată viaţa un şoarece de bibliotecă, dar trăsăturile lui erau plăcute şi tot timpul zâmbea timid.
   - Veţi vedea părinte, noi, adică departamentul, sau mă rog, eu...
   - Ai grijă să nu te îneci, Angelo. Ia o cafea, spuse, întinzându-i paharul pe care Fowler îl adusese pentru Dante.
   - Mulţumesc, dottora. Ei, dar este rece!
   - Nu te plânge că se face cald imediat. De fapt, când vei fi mare, vei spune: „E cald acum în aprilie, dar nu la fel de cald ca atunci când a murit papa Wojtyla”. O să vezi.
   Fowler o privea surprins pe Dicanti, care ţinea o mână, de parcă dorea să o reconforteze, pe umărul lui Angelo. Inspectoarea încerca să glumească în ciuda furtunii care îi devasta interiorul.
   Abia dacă dormise, avea cearcănele mai mari decât un urs polar iar inima îi era confuză, îndurerată, plină de furie. Nu trebuia să fii nici psiholog, nici preot ca să îţi dai seama de asta. Şi pe deasupra, încerca să îl ajute pe acel băiat să se simtă mai sigur pe el în preajma acelui preot necunoscut care îl intimida puţin. În acel moment a iubit-o pentru toate astea, deşi îşi alungă imediat acest gând din minte. Nu uitase că o făcuse să se ruşineze cu doar câteva momente în urmă când erau chiar la ea în birou.
   - Explică-i metoda ta părintelui Fowler, îi ceru Paola. Sigur i se va părea interesant.
   Băiatul se entuziasma când auzi asta.
   - Observaţi pe ecran. Avem, am, ei bine, am conceput un software special pentru suprapunerea imaginilor. După cum ştiţi, fiecare imagine este compusă din puncte de culoare, numiţi pixeli. Dacă o imagine obişnuită are, de exemplu, 2.500 x 1.750 pixeli, dar noi avem nevoie doar de un colţ din poză, ne rămân doar nişte pete de culoare ce nu au o valoare mare. Mărind-o, obţinem această imagine neclară pe care o priviţi acum. Veţi vedea în mod normal când un program convenţional măreşte o imagine, se foloseşte metoda bicubică, adică se ţine cont de culoarea celor 8 pixeli adiacenţi pe care încearcă să îi multiplice. Aşa că, în final, avem aceeaşi pată, dar mărită. Totuşi, cu programul meu...
   Paola îl privea pe furiş pe Fowler, care se apleca interesat spre ecran. Preotul încerca să asculte explicaţiile lui Angelo, în ciuda chinului prin care trecuse cu doar câteva minute înainte.
   Fotografiile fuseseră o încercare grea care îl marcase. Nu trebuia să fii nici psihiatru, nici criminalist ca să îţi dai seama de asta. Şi cu toate astea, se străduia să îi facă pe plac unui puşti pe care nu va mai avea ocazia să îl mai vadă niciodată în viaţa lui. În acel moment l-a iubit pentru asta, deşi îşi alungă imediat acest gând din minte. Nu uitase ce ruşine i se făcuse în birou cu doar câteva minute în urmă.
   - ...şi luând în considerare variabilele punctelor de lumină, programului i se aduce o informaţie tridimensională pe care o poate lua în calcul. Se bazează pe un logaritm complex şi este nevoie de câteva ore pentru a-l putea reda.
   - Ce dracu’, Angelo, pentru asta ne-ai chemat?
   - De fapt, veţi vedea...
   - Nu-i nimic, Angelo. Dottora, eu cred că acest băiat inteligent vrea să ne spună că programul are nevoie de câteva ore până când ne poate da rezultatul.
   - Exact, părinte. De fapt, iese chiar acum la imprimanta aceea.
   Zumzăitul imprimantei laser de lângă Dicanti scoase o foaie pe care se puteau vedea trăsăturile unui bătrân şi nişte ochi umbriţi, dar mult mai accentuaţi decât în imaginea iniţială.
   - Bună treabă, Angelo. Nu ne ajută pentru identificare dar este un punct de pornire. Aruncaţi o privire, părinte.
   Preotul studie atent trăsăturile din fotografie. Boi, Dicanti şi Angelo îl priveau în expectativă.
   - Aş putea jura că este el. Dar este complicat fără a-i vedea ochii. Formele orbitelor şi ceva nedefinit îmi spun că este el. Dar dacă ne-am fi întâlnit pe stradă nu i-aş fi acordat atenţie.
   - Atunci ne aflăm în alt impas?
   - Nu neapărat, spuse Angelo. Am un program care poate să genereze o imagine tridimensională pornind de la câteva puncte de reper. Cred că am putea să reproducem una cu datele pe care le avem. Am lucrat la poza inginerului.
   - Inginer? se miră Paola.
   - Da, a inginerului Karoski deghizat în călugăr carmelit. Unde vă este capul, Dicanti...
   Doctorul Boi se holba făcând gesturi alarmate deasupra capului lui Angelo. Într-un final, Paola înţelese că Angelo nu fusese informat cu privire la detaliile cazului. Paola ştia că directorul nu le permisese celor patru experţi UACV, care luaseră probe de la locul crimei lui Robayra şi Pontiero, să meargă acasă. I-a lăsat să îşi sune familiile pentru a le explica situaţia şi îi ţinea „în carantină” într-una din sălile de odihnă. Boi putea să fie foarte aspru atunci când dorea, dar era un om corect: le plătea triplu orele suplimentare.
   - Ah, da, nu ştiu unde mi-e capul. Continuă, Angelo.
   Cu siguranţă, Boi fragmentase informaţia la toate nivelele pentru ca nimeni să nu aibă toate piesele din puzzle. Nimeni nu trebuia să ştie că investigau moartea celor doi cardinali. Ceea ce cu siguranţă îi complica munca şi ridica multe suspiciuni în mintea sa era gândul că poate nici ea nu avea toate piesele.
   - După cum vă spuneam, am lucrat la poza inginerului. Cred că în aproximativ 30 de minute vom obţine imaginea lui tridimensională folosind o poză de-a lui din 1995 pe care o vom putea compara cu imaginea tridimensională pe care o vom obţine din anul 2000. Dacă vă întoarceţi aici după un timp, vă voi da nişte date mai concrete.
   - Perfect. Dacă nu vă deranjează, părinte, ispettora... mi-ar plăcea să vorbim în sala de şedinţe. Acum venim, Angelo.
   - De acord, domnule director Boi.
   Toţi trei s-au dus în sala de şedinţe situată cu două etaje mai sus. Nici nu intră bine şi Paola avu senzaţia teribilă că ultima dată când fusese acolo era însoţită de Pontiero.
   - Pot să ştiu ce i-aţi făcut lui Dante?
   Paola şi Fowler se priviră scurt şi dădură din cap la unison.
   - Absolut nimic.
   - Mai bine. Sper că nu era turbat de mânie pentru că voi doi aveaţi o problemă. Ar fi mai bine să fie ocupat cu rezultatele Calcio de duminică pentru că nu vreau ca Cirin să mă dea de-a berbeleacul pe la Ministrul de Interne.
   - Nu cred că trebuie să vă faceţi griji. Dante se integrează perfect în echipă, minţi Paola.
   - Şi oare de ce nu cred asta? Aseară aţi scăpat ca prin urechile acului, Dicanti. Puteţi să îmi spuneţi unde este Dante?
   Paola tăcu. Nu putea să îi spună lui Boi de problemele interne ale grupului. Deschise gura ca să vorbească, dar o voce cunoscută vorbi pentru ea.
   - S-a dus să-şi cumpere ţigări, domnule director.
   În uşa sălii de şedinţe apăru Dante cu jacheta lui de piele şi zâmbetul viclean. Boi îl studie îndelung, suspicios.
   - Este un viciu cumplit, Dante.
   - Toţi murim de ceva, domnule director.
   Paola îl privea pe Dante aşezându-se lângă Fowler ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar a fost de ajuns să remarce un schimb de priviri între ei pentru a înţelege că lucrurile nu mergeau atât de bine pe cât se dădea de înţeles. Dacă s-ar purta civilizat câteva zile, totul s-ar putea aranja. Nu putea totuşi înţelege cum de îi trecuse atât de repede supărarea colegului ei de la Vatican. Se întâmplase ceva.
   - Bine, spuse Boi. Cazul ăsta blestemat se complică mai mult în fiecare clipă. Ieri l-am pierdut în exerciţiul funcţiunii şi în plină zi pe unul dintre cei mai buni poliţişti pe care i-am cunoscut şi nimeni nu ştie că se află într-un frigider. Nici măcar nu putem să îi facem o înmormântare publică, cel puţin nu până când vom putea da o explicaţie rezonabilă referitoare la moartea lui. De aceea aş vrea să ne punem toţi capul la contribuţie. Spuneţi-mi ce ştiţi, Paola.
   - De când?
   - De la început. Un rezumat al cazului.
   Paola se ridică şi se îndreptă spre tablă ca să scrie. Gândea mult mai bine în picioare şi cu ceva în mână.
   - Să vedem: Viktor Karoski, preot care comisese mai multe abuzuri sexuale, a evadat dintr-o instituţie privată prost păzită unde fusese supus unui tratament excesiv de medicamente care l-au castrat chimic şi i-au crescut nivelul de agresivitate. Din iunie 2000 până la sfârşitul lui 2001 nu se ştie ce a făcut. În 2001 conduce ilegal, cu nume fals de călugăr carmelit biserica Sfânta Maria din Traspontina, aflată la doar câţiva metri de piaţa Sfântul Petru.
   Paola trasă câteva linii pe tablă şi începu să facă un calendar.
   - Vineri, 1 aprilie, 24 de ore de la moartea lui Ioan Paul II: Karoski îl sechestrează pe cardinalul italian Enrico Portini în reşedinţa Madri Pie. S-a găsit sânge de la ambii cardinali în criptă?
    Boi făcu un gest afirmativ.
    - Karoski îl aduce pe Portini în Sfânta Maria, îl torturează şi apoi îl aduce înapoi în ultimul loc unde a fost văzut în viaţă: capela rezidenţei. Sâmbătă, 2 aprilie: cadavrul lui Portini este descoperit exact în noaptea morţii Papei, deşi Vigilanza Vaticana decide să „cureţe” probele, presupunând că este un caz izolat provocat de un nebun. Din pură întâmplare, cazul nu iese la iveală, iar asta se datorează în bună parte responsabililor rezidenţei. Duminică, 3 aprilie: cardinalul argentinian, Emilio Robayra, soseşte la Roma cu un bilet doar dus. Credem ca cineva l-a capturat în aeroport sau în drum spre reşedinţa preoţească de la Santi Ambrogio, unde era aşteptat duminică seara. Ştim că nu a mai ajuns. Am descoperit ceva clar din ceea ce au captat camerele video din aeroport?
   - Nu am reuşit să verificăm. Nu avem destul personal, se scuză Boi.
   - Ba da, avem.
   - Nu pot să implic şi mai mulţi detectivi în cazul ăsta. Cel mai important este să rămână secret şi să putem satisface dorinţa Sfântului Scaun. Nu-l putem face cunoscut, Paola. Voi cere personal filmele.
   Dicanti făcu un gest de nemulţumire, dar era răspunsul la care se aştepta.
   - Să continuăm cu ziua de duminică, 3 aprilie: Karoski îl sechestrează pe Robayra şi îl duce în criptă. Acolo îl torturează mai mult de o zi întreagă şi scrie mesaje pe corpul său şi la locul faptei. Mesajul de pe corp era: „Mt 16, Undeviginti”. Datorită părintelui Fowler ştim că mesajul redă o frază din Evanghelie: „Îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor”, care face referire la momentul alegerii primului Suveran Pontif din Biserica catolică. Lucrul acesta, mesajul scris cu sânge pe jos şi mutilările severe de pe cadavru ne fac să credem că asasinul vizează conclavul. Marţi, 5 aprilie: suspectul duce cadavrul într-una din capelele bisericii apoi cheamă poliţia liniştit, folosindu-se de identitatea falsă a părintelui Francesco Toma. Iar ca batjocura să fie şi mai mare, în tot acest timp poartă ochelarii celei de-a doua victime, cardinalul Robayra. Agenţii sună la UACV iar directorul Boi îl sună pe Camilo Cirin.
   Paola făcu o scurtă pauză apoi îl privi direct pe Boi.
   - În momentul în care îl sunaţi dumneavoastră, Cirin ştie deja numele criminalului, deşi nicio clipă nu crezuse că ucigaşul este un asasin în serie. M-am gândit mult la asta şi cred că Cirin ştia încă din noaptea de duminică. Probabil avusese acces la baza de date a VICAP, şi a descoperit destul de uşor pentru că a căutat folosind cheia „mâini tăiate”, ceea ce l-a dus la puţine cazuri. Sistemul lui de relaţii îl duce la numele maiorului Fowler, care vine aici pe 5 aprilie. Probabil că, iniţial noi nu fusesem incluşi în schemă, domnule director Boi. Karoski a fost cel care ne-a inclus în mod deliberat. Motivul este unul din semnele de întrebare ale acestui caz.
   Dicanti sublinie un ultim aspect:
   - Miercuri, 6 aprilie: în timp ce Dante, Fowler şi eu mergem în biroul şambelanului ca să aflăm detalii legate de victime, Viktor Karoski îl asasinează prin lovituri pe subinspectorul Maurizio Pontiero în cripta bisericii Sfânta Maria din Traspontina.
   - Avem arma omuciderii? întrebă Dante.
   - Nu sunt amprente digitale, dar o avem, răspunse Boi. Karoski l-a tăiat în mai multe părţi cu ceea ce ar fi putut să fie un cuţit de bucătărie foarte ascuţit şi l-a lovit de mai multe ori cu un candelabru care a fost găsit la locul faptei. Dar nu îmi fac prea multe speranţe în acest sens.
   - De ce, domnule director?
   - Acest caz este foarte diferit de ceea ce am făcut noi până acum, Dante. Noi ne concentram să aflăm cine este asasinul. În mod normal, odată ce ştim sigur cine este asasinul, munca noastră ia sfârşit. Dar acum trebuie să ne folosim toate cunoştinţele pentru a afla unde este asasinul. Certitudinea numelui a fost punctul nostru de plecare. De aceea contribuţia inspectoarei este mai importantă ca niciodată.
   - Aş vrea să profit de ocazie şi să o felicit pe dottora. A fost un rezumat excelent, spuse Fowler.
   - Absolut, spuse Dante în derâdere.
   Paola sesiză resentimentul profund în cuvintele lui, însă decise că era mai bine să ignore acest subiect pentru moment.
   - Un rezumat bun, Dicanti, o felicită Boi. Care este următorul pas? Aţi reuşit deja să pătrundeţi în mintea lui Karoski? Aţi găsit similitudini?
   Criminalista se gândi câteva clipe înainte de a răspunde.
   - Toţi oamenii zdraveni la cap se aseamănă, dar fiecare dintre aceşti ţăcăniţi nemernici gândeşte în felul său.
   - Şi asta ce ne arată, dottora, în afară că aţi citit Tolstoi? întrebă directorul Boi.
   - Am face o greşeală să credem că un asasin în serie se aseamănă cu altul. Poţi încerca să găseşti modele, echivalenţe, similitudini, dar când vine ceasul adevărului, fiecare dintre aceşti ticăloşi are o minte solitară care se află la milioane de ani lumină de restul umanităţii. Nu e nimic acolo. Nu sunt fiinţe umane. Nu au niciun pic de empatie. Emoţiile lor sunt paralizate. Nimic din ceea ce îi face să omoare, nimic din ceea ce îi face să creadă că egoismul lor este mai important decât oamenii, motivele prin care îşi iartă abuzurile, nimic din toate astea nu este valabil pentru mine. Nu încerc să îl înţeleg mai mult decât este strict necesar pentru a-l prinde.
   - Pentru asta ar trebui să ştim care va fi următorul lui pas.
   - Cu siguranţă va ucide din nou. Probabil se va prezenta sub o nouă identitate sau va avea una predefinită. Dar nu va fi atât de elaborată ca cea a părintelui Francesco, pentru că în acest caz a avut nevoie de câţiva ani. Poate ne-ajută părintele Fowler în acest sens.
   Preocupat, preotul înclină capul.
   - Tot ceea ce ştiu se află în dosarul pe care vi l-am dat, dottora. Dar aş vrea să vă atrag atenţia asupra unui aspect.
   Pe o măsuţă se aflau un vas cu apă şi nişte pahare. Fowler puse apă într-un pahar până la jumătate apoi aruncă un creion în el.
   - Îmi este foarte greu să gândesc ca el. Priviţi acest pahar. Este la fel de transparent ca şi apa dar atunci când introduc înăuntru un creion aparent drept, eu îl văd îndoit. La fel şi atitudinea lui monolitică se schimbă în nişte puncte fundamentale ca o linie dreaptă care se rupe şi ajunge într-un loc necunoscut.
   - Acest punct de ruptură este cheia.
   - Oricum, nu vă invidiez pentru sarcina asta, dottora. Karoski este genul de om care acum este scârbit de cruzime, pentru ca în minutul următor să comită bestialităţi majore. Ceea ce îmi este clar e că trebuie să îl căutăm acolo unde sunt cardinalii. Va încerca să omoare din nou, iar lucrul ăsta se va întâmplă curând. Conclavul se apropie.
   S-au întors destul de confuzi în laboratorul lui Angelo. Tânărul expert i s-a prezentat lui Dante, care de-abia dacă i-a acordat vreo atenţie. Paola nu s-a putut abţine să nu observe acea jignire.
   Omul acela atât de atractiv în exterior era, de fapt, foarte urât pe dinăuntru. Glumele lui acide nu ascundeau nimic, reprezentau tot ceea ce era mai bun în el.
   Angelo avea rezultatele promise. Apăsă câteva taste şi le arătă pe două monitoare separate nişte imagini tridimensionale compuse din nişte fire subţiri verzi pe fond negru.
   - Poţi să le conferi mai multă consistenţă?
   - Da. Aici se vede pielea, rudimentară dar este totuşi piele.
   Monitorul din stânga arăta un model tridimensional al capului lui Karoski aşa cum era în 1995. În monitorul din dreapta se putea vedea jumătatea superioară a capului, aşa cum fusese surprinsă în Sfânta Maria din Traspontina.
   - Nu am umblat la jumătatea inferioară pentru că era imposibil să îi fac barba. Nici ochii nu se vedeau foarte clar. În fotografia pe care mi-aţi dat-o mergea cu umerii încovoiaţi.
   - Puteţi să copiaţi mandibula din primul model şi să o lipiţi modelului actual?
   Angelo îi răspunse cu o atingere rapidă a tastelor şi a mouse-ului. Lui Fowler i se îndeplini dorinţa în mai puţin de două minute.
   - Spuneţi-mi, Angelo, în ce măsură consideraţi dumneavoastră că este autentic cel de-al doilea model? întrebă preotul.
   Tânărul expert s-a tulburat imediat.
   - Păi, ştiţi... Fără a ţine cont de iluminarea proastă a locului în care a fost făcută poza...
   - Asta se exclude, Angelo. Am stabilit deja, interveni Boi.
   Paola vorbi rar şi liniştitor.
   - Hai, Angelo. Nimeni nu judecă dacă ai făcut un model bun sau nu. Vrem doar să ştim în ce măsură ne putem baza pe el.
   - Păi... între 75 şi 85%. Nu mai mult.
   Fowler privi ecranul cu atenţie. Cele două chipuri erau foarte diferite. Prea diferite. Nasul mai mare, pomeţii mai proeminenţi.
   Dar erau trăsături naturale sau doar machiaj?
   - Angelo, te rog, pune cele două imagini pe un plan orizontal şi măsoară pomeţii. Aşa. Foarte bine. Exact de ce mă temeam.
   Ceilalţi patru îl priveau în expectativă.
   - Ce e, părinte? Spuneţi-ne odată.
   - Acesta nu este chipul lui Viktor Karoski. Aceste diferenţe de mărime nu pot fi reproduse de un machiaj făcut de un amator. Poate doar un profesionist de la Hollywood ar fi reuşit să-l facă folosind mulaje de latex, dar s-ar fi observat la o privire mai atentă. Nu ar fi reuşit să ne păcălească mult timp.
   - Atunci?
   - Există o singură explicaţie. Karoski a trecut prin mâinile unui chirurg estetician şi a făcut o reconstrucţie facială completă. Acum chiar căutăm o himeră.

INSTITUTUL SFÂNTUL MATEI
Silver Spring, Maryland
Mai 1998

   TRANSCRIEREA ŞEDINŢEI NR. 14 ÎNTRE PACIENTUL NR. 3.643 ŞI DOCTORUL FOWLER

   DR. FOWLER: Bună ziua, părinte Karoski. Îmi permiteţi?
   #3.643: Intraţi, părinte Fowler.
   DR. FOWLER: V-a plăcut cartea pe care v-am împrumutat-o?
   #3.643: Ah, bineînţeles. Confesiunile Sfântului Augustin. Deja am terminat-o. Mi s-a părut foarte interesantă. Este incredibil până unde poate ajunge optimismul oamenilor.
   DR. FOWLER: Nu vă înţeleg, părinte Karoski.
   #3.643: Păi, doar dumneavoastră mă puteţi înţelege dintre toţi cei de aici, părinte Fowler. Singurul care nu mă strigă pe numele mic, dorind astfel o familiaritate care nu este necesară şi care denigrează demnitatea ambilor interlocutori.
   DR. FOWLER: Vă referiţi la părintele Conroy.
   #3.643: Ah, omul ăsta. Se încăpăţânează să susţină că eu sunt un pacient normal care are nevoie de un leac. Sunt preot la fel ca şi el, cu toate astea el uită tot timpul lucrul acesta şi insistă să mă adresez cu „doctore”.
   DR. FOWLER: Credeam că această problemă s-a lămurit săptămâna trecută, părinte Karoski. Este bine ca relaţia cu dr. Conroy să fie exclusiv una între medic şi pacient. Dumneavoastră aveţi nevoie de ajutor pentru a depăşi anumite deficienţe psihice cauzate de abuzuri.
   #3.643: Abuzat? Abuzat de cine? Sau şi dumneavoastră vreţi să puneţi la îndoială dragostea pentru mama mea cea sfântă? Vă rog să nu urmaţi aceeaşi cale ca şi părintele Conroy. Mi-a spus chiar că o să îmi pună nişte casete care să mă lămurească.
   DR. FOWLER: Nişte casete.
   #3.643: Asta a spus.
   DR. FOWLER: Cred că nu ar trebui să ascultaţi aceste casete, părinte Karoski. Nu ar fi sănătos pentru dumneavoastră. Voi vorbi cu părintele Conroy în această privinţă.
   #3.643: Cum doriţi. Dar eu nu mă tem deloc.
   DR. FOWLER: Părinte, mi-ar plăcea să profit la maxim de această şedinţă şi este ceva ce dumneavoastră aţi spus mai devreme care mă interesează foarte mult. La ce vă refereaţi când aţi menţionat optimismul Sfântului Augustin în Confesiuni?
   #3.643: „Şi chiar dacă eu voi apărea ridicol în faţa ochilor tăi, Tu te vei întoarce spre mine plin de milă.”
   DR. FOWLER: Nu înţeleg ce vi se pare atât de optimist în fraza aceasta. Sau dumneavoastră nu credeţi în bunătatea şi mila infinită a lui Dumnezeu?
   #3.643: Dumnezeu cel milos este o invenţie a secolului XX, părinte Fowler.
   DR. FOWLER: Sfântul Augustin a trăit în secolul IV.
   #3.643: Sfântul Augustin era îngrozit de propriul lui trecut păcătos şi s-a apucat să scrie un şir de minciuni optimiste.
   DR. FOWLER: Părinte, dar aceasta este baza credinţei noastre. Că Dumnezeu ne iartă.
   #3.643: Nu întotdeauna. Bleah, îmi fac greaţă... toţi cei care vin să se spovedească de parcă ar spăla maşina.
   DR. FOWLER: Asta simţiţi dumneavoastră atunci când faceţi taina spovedaniei? Greaţă?
   #3.643: Repulsie. De multe ori am vomitat în confesionar de greaţa pe care mi-o producea persoana care se afla de cealaltă parte. Minciunile. Desfrâul. Adulterul. Pornografia. Violenţa. Furtul. Toate aceste porcării care invadau micul habitaclu. Vomitând totul, vărsând totul peste mine...!
   DR. FOWLER: Dar părinte, ei nu ni se spovedesc nouă. I se spovedesc lui Dumnezeu. Noi suntem doar nişte intermediari. Atunci când ne punem stola, ne transformăm în Hristos.
   #3.643: Vomită tot. Vin murdari şi vor să plece curaţi. „Binecuvântează-mă, părinte, pentru că am greşit. Am furat zece mii de dolari de la asociatul meu”. „Binecuvântează-mă, părinte, pentru că am greşit. Am violat-o pe sora mea cea mică”. „Binecuvântează-mă, părinte, pentru că am greşit. I-am făcut poze fiului meu şi le-am pus pe internet”. „Binecuvântează-mă, părinte, pentru că am greşit. Am pus leşie în mâncarea soţului meu ca să nu se mai culce cu mine pentru că m-am săturat de mirosul lui de ceapă şi transpiraţie.” Şi aşa o dată şi încă o dată...
   DR. FOWLER: Dar, părinte Karoski, spovedania este un lucru minunat atâta timp cât omul se căieşte şi doreşte sincer să se îndrepte.
   #3.643: Asta nu se întâmplă niciodată. Mereu, mereu aruncă asupra mea păcatele lor. Mă lasă singur în faţa lui Dumnezeu. Sunt singurul care se află între răutăţile lor şi răzbunarea Atotputernicului.
   DR. FOWLER: Chiar îl vedeţi pe Dumnezeu ca o fiinţă răzbunătoare?
   #3.643: Inima lui este tare ca o cremene tare ca fildeşul Măreţia lui sperie valurile El provoacă mareea Spada nu-l poate atinge Nici lancea, nici săgeata, nici suliţa Se uită la toţi cu trufie Pentru că este regele celor puternici!
   DR. FOWLER: Trebuie să recunosc, părinte, mă surprinde cât de bine cunoaşteţi Biblia, în general, şi Vechiul Testament, în special. Dar cartea lui Iov este desuetă în comparaţie cu adevărul din Evanghelia lui Iisus Hristos.
   #3.643: Iisus Hristos este doar Fiul, dar Judecata este a Tatălui. Iar Tatăl are chipul de piatră.
   DR. FOWLER: Îmi pare rău că v-aţi urcat în acest turn format din propriile convingeri. De acolo prăbuşirea este, cu siguranţă, mortală, părinte. Şi dacă veţi asculta casetele lui Conroy, fiţi sigur că asta se va întâmpla.

HOTELUL RAPHAEL
Largo Febo, 2
Joi, 7 aprilie 2005. 14:25

   Reşedinţa Sfântul Ambrogio.
   - Bună ziua. Cardinalul Robayra este? Aş dori să vorbesc cu el, spuse tânăra jurnalistă într-o italiană foarte proastă.
   Vocea de la celalalt capăt al telefonului s-a tulburat.
   - Pot să ştiu cine sunteţi?
   Nu a fost o schimbare semnificativă, tonul de-abia dacă a variat cu o singură octavă. Dar a fost suficient cât să o alarmeze pe ziaristă.
   Andrea Otero lucra deja de patru ani pentru ziarul El Globo.
   Patru ani în care colindase prin săli de presă de mâna a treia, luând interviuri unor personaje de mâna a treia şi aşternând pe hârtie articole de mâna a treia. Avea 25 de ani când fusese angajată la ziar şi obţinuse slujba prin pile. A început la rubrica de Cultură, dar redactorul şef nu a luat-o niciodată în serios. Apoi a ajuns la Monden, dar redactorul şef niciodată nu a avut încredere în ea. Iar acum era la Internaţional, dar redactorul şef nu credea că se ridică la înălţimea necesară. Dar ea se ridica.
   Nu doar articolele erau importante. Nici Curriculum Vitae.
   Important era bunul simţ, intuiţia şi mirosul de jurnalist. Iar dacă Andrea Otero avea măcar 10% din calităţile pe care credea ea că le are, atunci era o ziaristă demnă de Pulitzer. Nu îi lipsea încrederea în sine, în statura ei de 1 metru 70, în trăsăturile ei angelice, în părul ei şaten şi în ochii ei albaştri. În spatele lor se ascundea o femeie inteligentă şi hotărâtă. De aceea, atunci când colega ei care se ocupa de moartea Papei, a avut un accident de maşină în drum spre aeroport şi şi-a rupt ambele picioare, Andreei nu i-a lipsit curajul să accepte propunerea şefului de a o înlocui. A luat avionul în ultima clipă iar singurul ei bagaj a fost laptop-ul.
   Din fericire, lângă Piazza Navona erau nişte magazinaşe drăguţe, la doar 30 de metri de hotel. Iar Andrea Otero s-a ales cu o întreagă garderobă, lenjerie intimă şi un telefon mobil, pe care îl folosea pentru a suna la reşedinţa Sfântul Ambrogio pentru a obţine o întâlnire cu Robayra, cardinalul cu şanse de a fi ales papă. Dar...
   - Sunt Andrea Otero, de la ziarul El Globo. Cardinalul mi-a promis o întâlnire pentru astăzi. Din păcate însă, nu răspunde la mobil. Sunteţi amabil să îmi faceţi legătura în camera sa, vă rog?
   - Domnişoară Otero, din păcate nu vă putem face legătura în camera sa pentru că nu a ajuns încă.
   - Şi când va ajunge?
   - Ei bine, nu va mai veni.
   - Să recapitulăm, nu a ajuns sau nu va veni?
   - Nu a ajuns pentru că nu va veni.
   - Se va caza în altă parte?
   - Nu cred. Adică, presupun că da.
   - Cine sunteţi?
   - Trebuie să închid.
   Tonul intermitent însemna două lucruri: întreruperea conversaţiei şi faptul că interlocutorul era foarte agitat. Plus că minţea. Andrea era sigură de asta. Ea însăşi era o mincinoasă destul de bună pentru a putea recunoaşte pe cineva din aceeaşi categorie.
   Nu era timp de pierdut. În nici 10 minute a descoperit care era telefonul de la biroul din Buenos Aires al cardinalului. Acolo era aproape 10 fără un sfert dimineaţa, o oră acceptabilă pentru a putea suna. A simţit o satisfacţie plină de maliţiozitate atunci când se gândi la suma de pe factura de mobil care va ajunge la ziar. Tot o plăteau mizerabil, măcar să îşi bată capul cu alte cheltuieli.
   Telefonul sună un minut apoi legătura se întrerupse.
   Era ciudat că nu era nimeni. A mai încercat o dată.
   Nimic.
   Încercă la numărul de la centrală. O voce de femeie i-a răspuns imediat.
   - Arhiepiscopia, bună ziua!
   - Fiţi amabil, cardinalul Robayra este? spuse în spaniolă.
   - Ah, domnişoară, a plecat.
   - Unde a plecat?
   - La conclav, domnişoară. La Roma.
   - Ştiţi unde este cazat?
   - Nu, domnişoară. Vă fac legătura la părintele Serafin, asistentul dumnealui.
   - Mulţumesc.
   În timp ce ţi se făcea legătura cântau Beatles. Ce potrivit.
   Andrea decise că e cazul să schimbe puţin povestea. Cardinalul avea rude în Spania. Să vedem dacă merge.
   - Alo?
   - Bună ziua, cardinalul este? Sunt nepoata lui, Asuncion. Din Spania.
   - Asuncion, îmi pare bine de cunoştinţă. Sunt părintele Serafin, asistentul cardinalului. Eminenţa sa nu mi-a vorbit niciodată despre dumneavoastră. Sunteţi fata lui Angustias sau a lui Remedios?
   Părea a fi o cursă. Andrea îşi încrucişă degetele. Avea 50% şanse să o facă de oaie. Iar Andrea era expertă în gafe. Lista ei de boacăne era mai lungă decât suplele-i picioare.
   - A lui Remedios.
   - Bineînţeles, ce aiurit sunt. Acum îmi amintesc că Angustias nu are copii. Din păcate, cardinalul nu este aici.
   - Când aş putea vorbi cu el?
   A făcut o pauză. Vocea preotului a devenit suspicioasă. Andrea parcă-l vedea la capătul celălalt al firului, strângând receptorul şi răsucind cu degetul arătător cablul telefonului.
   - Despre ce este vorba?
   - Vedeţi, eu locuiesc de câţiva ani la Roma şi mi-a promis că va veni în vizită cu prima ocazie.
   Vocea deveni şi mai circumspectă. Vorbea rar, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu greşească.
   - S-a dus la Cordoba să rezolve nişte probleme legate de acea dioceză. Nu va putea asista la conclav.
   - Dar centralista mi-a spus că s-a dus la Roma.
   Părintele Serafin a dat un răspuns pripit şi, în mod evident, fals.
   - Ah, bine, centralista este nouă şi încă nu ştie cum funcţionează Arhiepiscopia. Vă rog să mă scuzaţi.
   - Vă scuz. Îi veţi spune unchiului meu să mă sune?
   - Sigur că da. Puteţi să îmi daţi numărul dumneavoastră de telefon pentru a-l nota în agenda cardinalului? Poate va trebui să vă contactăm...
   - Ah, îl are deja. Mă scuzaţi, mă cheamă soţul meu, la revedere.
   Secretarul şi-a înghiţit cuvintele. Acum era sigură că ceva nu mergea bine. Dar trebuia să fie sigură. Din fericire, în hotel se putea conecta la internet. I-au trebuit doar 6 minute pentru a afla care erau principalele 3 companii aeriene din Argentina.
   A avut noroc chiar cu prima.
   - Liniile aeriene argentiniene.
   Încerca să îşi modifice accentul madrilen astfel încât să aducă puţin cu cel argentinian. Nu i-a ieşit rău. Îi era mult mai greu să vorbească italiana.
   - Bună ziua, vă sun de la arhiepiscopie. Cu cine am plăcerea să vorbesc?
   - Mă numesc Verona.
   - Verona, numele meu este Asuncion. Vă sun pentru a confirma întoarcerea cardinalului Robayra în Buenos Aires.
   - Pe ce dată?
   - Va reveni pe 19, luna aceasta.
   - Şi numele complet?
   - Emilio Robayra.
   - Vă rog să aşteptaţi ca să verificăm.
   Andrea ronţăia nervoasă pixul pe care îl avea în mână, îşi aranja părul îl oglindă, se aşeză în pat dând agitată din degetele de la picioare.
   - Alo? Ascultaţi, colegii mei îmi spun că aţi cumpărat biletul deschis doar pentru dus. Cardinalul deja a folosit biletul de dus, ceea ce vă dă dreptul să achiziţionaţi altul pentru întors cu o reducere de 10%, conform promoţiei pe care noi o avem acum în aprilie. Aveţi la îndemână numărul de pasager fidel?
   - Un moment, să verific.
   Şi închise, de-abia stăpânindu-şi râsul. Dar veselia a fost imediat înlocuită de o senzaţie euforică de satisfacţie. Cardinalul Robayra s-a urcat într-un avion cu destinaţia Roma. Dar nu apărea nicăieri. Poate hotărâse să se cazeze în altă parte. Dar în acest caz, de ce minţeau atât la reşedinţă, cât şi la biroul cardinalului?
   - Ori eu sunt nebună ori aici e o poveste grozavă. O poveste dată naibii, îşi spuse privindu-se în oglindă.
   Mai erau doar câteva zile până când se hotăra cine va urca pe scaunul lui Petru. Iar marele candidat al Bisericii săracilor, conducătorul Lumii a Treia, cel care cocheta neruşinat cu teologia eliberării, dispăruse.

DOMUS SANCTA MARTHAE
Piazza Santa Marta, 1
Joi, 7 aprilie 2005. 16:14

   Paola a fost surprinsă de mulţimea de maşini care îşi aştepta rândul la pompele de benzină.
    Dante i-a explicat că acolo preţurile erau cu 30% mai mici decât în Italia, pentru că Vaticanul nu punea impozite. Trebuia să ai un card special pentru a putea face plinul la una dintre cele şapte staţii de benzină din oraş dar, chiar şi aşa, cozile erau interminabile. Au aşteptat câteva minute până când membrii gărzii elveţiene, care păzeau Domus Sancta Marthae, au anunţat pe cineva din interior de sosirea celor trei.
    Paola avu timp să se gândească la cele întâmplate în acea dimineaţă. Cu doar câteva ore înainte, când se aflau încă la sediul UACV, Paola îl trase deoparte pe Dante imediat ce scăpă de Boi.
   - Dante, vreau să vorbesc cu dumneavoastră.
   El evita privirea Paolei, dar o urmă pe criminalistă până în birou.
   - Ştiu ce o să îmi spuneţi, Dicanti. Asta e, suntem toţi băgaţi în asta, nu?
   - De asta mi-am dat seama deja. Am remarcat, de asemenea, că, la fel ca şi Boi, îmi spuneţi ispettora, nu dottora. Pentru că ispettora este un grad inferior faţă de al dumneavoastră. Nu mă deranjează deloc sentimentul dumneavoastră de inferioritate atât timp cât nu îmi afectează competenţele. Aşa cum s-a întâmplat mai devreme cu spectacolul legat de fotografii.
   Dante se înroşi.
   - Voiam doar să vă informez. Nu-i nimic personal.
   - Voiaţi să mă informaţi în legătură cu Fowler? Aţi făcut-o deja. Vă este clar care este poziţia mea sau trebuie să fiu şi mai precisă?
   - M-am lămurit destul, ispettora, spuse cu ton ironic şi plin de vinovăţie, în timp ce îşi trecea mâna peste obraji. Mi-am scos plombele. Nu înţeleg cum de nu v-aţi rupt mâna?
   - Nici eu, pentru că aveţi o faţă foarte puternică.
   - Sunt un tip puternic în mai multe sensuri.
   - Nu vreau să aflu mai mult. Sper că şi asta vă este clar.
   - Acesta este un „nu” de femeie, ispettora?
   Paola deja devenea foarte nervoasă.
   - Cum adică un „nu” de femeie?
   - Adică acela care pe litere înseamnă D-A.
   - Este un „nu” care pe litere înseamnă N-U, misoginul naibii.
   - Liniştiţi-vă, frumoaso, nu e nevoie să vă întărâtaţi.
   Criminalista l-a înjurat în gând. Cădea în cursa lui Dante, permiţându-i să se joace cu emoţiile ei. Dar gata. Va adopta un ton mai formal pentru a-l face pe celălalt să înţeleagă dispreţul ei profund. Decise să îl imite pe Boi, pe care astfel de confruntări nu îl deranjau.
   - Foarte bine, acum că am lămurit şi problema asta, trebuie să vă spun că am vorbit cu omul nostru de legătura nord-american, părintele Fowler. I-am spus care sunt suspiciunile mele legate de trecutul său. Fowler mi-a prezentat nişte argumente care au fost foarte convingătoare şi care, din punctul meu de vedere, sunt suficiente pentru a avea încredere în el. Vreau să vă mulţumesc pentru tot efortul de a strânge informaţii referitoare la părintele Fowler. Aţi fost foarte amabil.
   Dante rămase surprins de răceala din vocea Paolei. Nu spuse nimic. Ştia că pierduse partida.
   - Ca responsabil al acestei anchete, trebuie să vă întreb oficial dacă sunteţi dispus să ne susţineţi total pentru a-l captura pe Viktor Karoski.
   - Sigur că da, ispettora.
    Dante sfărâmă cuvintele între dinţi ca pe nişte cuie înroşite în foc.
   - Iar în final, aş vrea să vă întreb doar care a fost motivul pentru care v-aţi întors atât de repede.
   - Am sunat pentru a mă plânge superiorilor mei, dar nu mi s-a dat de ales. Mi s-a ordonat să trec peste disensiunile personale.
   Această ultimă frază o alertă pe Paola. Fowler a negat că Dante ar fi avut ceva împotriva lui, dar cuvintele lui Dante spuneau contrariul. Criminalista remarcase de câteva ori că cei doi păreau că se cunosc dinainte, deşi până atunci se purtaseră exact pe dos.
   Decise că este cazul să îl întrebe direct pe Dante.
   - Îl cunoşteau dinainte pe părintele Anthony Fowler?
   - Nu, ispettora, spuse Dante cu voce hotărâtă şi sigură.
   - Aţi întocmit dosarul lui cam repede.
   - La Corpo di Vigilanza suntem foarte bine organizaţi.
   Paola decise să încheie discuţia. Când tocmai se pregătea să iasă, Dante i-a spus nişte cuvinte care au măgulit-o profund:
   - Un singur lucru vreau să mai adaug, ispettora. Dacă mai simţiţi nevoia să mă puneţi la punct, prefer metoda palmelor. Nu îmi plac deloc formalismele.
   Paola i-a cerut lui Dante să vadă personal locul unde se aflau cardinalii. Şi iată-i acolo. În Domus Sancta Marthae, Casa Sfintei Marta. Situată la vest de biserica Sfântul Petru, deşi tot între pereţii Vaticanului.
   Era o clădire austeră pe dinafară. Linii drepte şi elegante, fără alte înflorituri sau statui. În comparaţie cu toate minunile care o înconjurau, Domul era ca o minge de golf într-o găleată cu zăpadă. Ar fi fost puţin probabil ca un turist ocazional (nu erau, pentru că acea zonă a Vaticanului era interzisă) să-i fi aruncat acelei construcţii o a doua privire.
   Dar când au primit autorizaţia de acces şi garda elveţiană a deschis porţile, Paola a descoperit că pe dinăuntru aspectul său era foarte diferit de cel exterior. Arăta ca un hotel ultra modern cu marmură pe jos şi tâmplărie din arbore de jatoba. În aer era un miros fin de levănţică. În timp ce aşteptau în vestibul, criminalista îşi roti privirea în jur. Pe pereţi atârnau tablouri, care Paolei i se părea că aparţineau marilor maeştri italieni şi olandezi ai secolului XVI. Şi niciunul nu dădea impresia că ar fi fost o reproducere.
   - Doamne, Dumnezeule! spuse uimită Paola, care încerca să-şi înfrâneze galeria bogată de înjurături.
   Însă reuşea asta doar când era liniştită.
   - Ştiu care este efectul, spuse Fowler, gânditor.
   Criminalista ştia că atunci când Fowler fusese invitat în Casă, circumstanţele personale nu erau foarte plăcute.
   - Este surprinzătoare faţă de restul clădirilor din Vatican, cel puţin faţă de cele pe care le cunosc eu. Ceea ce este nou şi ceea ce este vechi.
   - Ştiţi care este povestea acestei clădiri, dottora? După cum ştiţi, în 1978 au avut loc două conclave la rând, la doar două luni distanţă.
   - Eu eram foarte mică, dar am în minte imagini disparate din acea perioadă, spuse Paola întorcându-se în trecut pentru o clipă.
   Nişte gelati în piaţa Sfântul Petru. Mama şi tata de lămâie iar Paola de ciocolată şi căpşuni. Pelerinii cântă, e multă veselie în jur. Mâna tatei, puternică şi aspră. Îmi place să îi apuc degetele şi să ne plimbăm pe înserat. Privim spre horn şi vedem fumata albă. Tata mă ridică pe umeri şi râde, iar râsul lui este cel mai frumos lucru din lume. Mie îmi cade îngheţata şi plâng, dar tata râde şi mai tare şi îmi promite că îmi cumpără alta. „O vom mânca în sănătatea episcopului Romei”, spune el.
   - Au fost aleşi, la o distanţă foarte mică, doi papi căci succesorul lui Paul VI, Ioan Paul I, a murit subit la 33 de zile de la alegerea sa. A avut loc un al doilea conclav, în care a fost ales Ioan Paul II. În acea vreme, cardinalii erau cazaţi în nişte celule minuscule aflate lângă Capela Sixtină. Pentru că nu aveau niciun pic de confort, nici aer condiţionat deşi era o vară romană tipică, unii dintre cardinali au trecut printr-un adevărat calvar. Unul dintre ei a trebuit să fie dus la urgenţă. După ce a primit sandalele de pescar, Wojtyla şi-a jurat lui însuşi că va lăsa totul pregătit pentru ca la moartea sa nimic din toate acestea să nu se repete. Iar rezultatul a fost această clădire. Dottora, mă ascultaţi?
   Paola îşi reveni din visare cu un gest vinovat.
   - Îmi pare rău, eram pierdută în amintiri. Nu se va mai întâmpla.
   În acel moment se întorcea Dante, care plecase pentru a-l căuta pe responsabilul Casei. Paola observă că acesta se ferea de Fowler pentru a evita o confruntare. Ambii îşi vorbeau cu o prefăcută naturaleţe, dar acum avea mari îndoieli că Fowler spusese adevărul afirmând că rivalitatea lor se baza pe gelozia lui Dante.
   Pentru moment, deşi ca să rămână unită echipa avea nevoie de nituri, cel mai bine era să se alăture acelei comedii şi să ignore problema; ceea ce Paolei niciodată nu îi ieşise foarte bine.
   Dante era însoţit de o călugăriţă scundă, zâmbitoare şi transpirată, ascunsă în veşmintele negre. S-a prezentat a fi sora Helena Tobina, din Polonia. Era directoarea centrului şi le-a prezentat un rezumat zelos al lucrărilor de renovare care se făcuseră acolo. Se realizaseră pe porţiuni, ultima desfăşurându-se în 2003. Au urcat pe o scară monumentală foarte amplă, cu trepte strălucitoare. Clădirea este împărţită pe etaje cu holuri mari şi mochete groase. În lateral se aflau camerele.
   - Sunt 106 apartamente şi 22 de camere individuale, îi informă călugăriţa când au ajuns la primul etaj. Tot mobilierul este vechi de acum câteva secole şi constă în piese valoroase donate de diferite familii din Italia şi Germania.
   Maica deschise uşa uneia dintre camere. Era spaţioasă, de aproximativ 20 de metri pătraţi, cu parchet pe jos şi un covor frumos. Patul era din lemn şi avea un căpătâi sculptat. Un dulap încastrat, un birou şi o baie completau încăperea.
   - Aceasta este camera unuia dintre cei şase cardinali care încă nu au ajuns. Ceilalţi o sută nouă şi-au ocupat deja camerele, îi lămuri maica.
   Inspectoarea se gândi că cel puţin doi dintre cei absenţi nu vor mai apărea niciodată.
   - Cardinalii se află în siguranţă aici, soră Helena? întrebă Paola precaută.
    Nu ştia cât de informată era călugăriţa de pericolul care îi ameninţa pe cardinali.
   - Foarte în siguranţă, fata mea, foarte în siguranţă. Clădirea are doar o singură intrare, păzită în permanenţă de doi membri ai gărzii elveţiene. Am cerut ca telefoanele şi televizoarele să fie scoase din camere.
   Pe Paola a mirat-o această măsură.
   - Cardinalii nu pot comunica pe durata conclavului. Fără telefon, fără mobil, fără radio, fără televizor, fără ziare, fără internet. Niciun contact cu exteriorul, or, în caz contrar, se aplică pedeapsa de excomunicare, o lămuri Fowler. Ordinele lui Ioan Paul II, înainte de a muri.
   - Dar nu va fi uşor să fie complet izolaţi, nu-i aşa, Dante?
   Acesta se băgă în faţă. Era încântat să îşi asume actele de eroism ale organizaţiei sale ca şi cum le-ar fi dus el personal la bun sfârşit.
   - Vedeţi, ispettora, folosim tehnologie de ultimă oră bazată pe inhibitori de semnal.
   - Nu sunt familiarizată cu jargonul spionilor. Puteţi să îmi spuneţi despre ce este vorba?
   - Avem două echipaje electronice care au creat două câmpuri electromagnetice. Unul aici şi altul în Capela Sixtină. În realitate sunt ca două umbrele invizibile. Sub ele nu funcţionează niciun dispozitiv care să aibă nevoie de contact cu exteriorul. Nu poate pătrunde nici măcar un microfon direcţional sau altă aparatură de spionaj. Verificaţi-vă mobilul.
   Paola făcu întocmai şi observă că nu avea acoperire. Au ieşit pe hol. Nimic, nu avea semnal.
   - Şi mâncarea?
   - O pregătim chiar aici, în bucătării, spuse mândră maica Helena. Personalul este format din zece călugăriţe. Ele sunt cele din tura de zi pentru diferite servicii în Domus Sancta Marthae. Noaptea mai rămâne doar personalul de la recepţie, în cazul în care este vreo urgenţă. Nimeni, cu excepţia cardinalilor, nu este autorizat să rămână în interiorul Casei.
   Paola deschise gura ca să pună o întrebare, dar aceasta îi rămase în mijlocul gâtului. A fost întreruptă de un urlet oribil care venea de la etajul superior.

DOMUS SANCTA MARTHAE
Piazza Santa Marta, 1
Joi, 7 aprilie 2005. 16:31

   Fusese uşor să îl convingă să îl lase să intre în camera lui.
   Acum cardinalul avea destul timp la dispoziţie pentru a regreta această greşeală iar regretul lui era scris cu litere de durere.
   Karoski folosi cuţitul pentru a-l tăia din nou puţin pe pieptul gol.
   - Uşor, Eminenţă. Mai e puţin.
   Victima se zbătea cu mişcări din ce în ce mai lipsite de putere.
   Odată cu sângele, care îmbiba cuvertura şi care picura pe covorul persan, se scurgea şi puterea sa. Dar nicio clipă nu şi-a pierdut cunoştinţa. A simţit toate loviturile şi toate tăieturile.
   Karoski termină de scris pe piept. Îşi contemplă opera ca un artist. Apoi îşi fixă aparatul de fotografiat şi cu o apăsare sigură pe buton captă momentul. Era neapărat nevoie să rămână cu o amintire. Din nefericire, acolo nu putea folosi camera digitală de luat vederi, dar acel aparat de unică folosinţă, cu un sistem în totalitate mecanic, îl ajuta de minune.
    În timp ce cu degetul mare derula filmul ca să facă altă poză, îi spuse cardinalului Cardoso în batjocură:
   - Faceţi cu mâna, Eminenţă. Ah, bineînţeles, nu puteţi. Vă voi scoate căluşul pentru că am nevoie să văd „darul limbilor”.
   Karoski râse singur de umorul său negru. Lăsă aparatul deoparte şi îi arătă cardinalului cuţitul în timp ce scotea limba în derâdere. Şi atunci comise prima lui greşeală. Începu să dezlege căluşul. Cardinalul era îngrozit dar nu la fel de sfârşit ca celelalte victime. Îşi adună puţinele forţe care îi mai rămaseră şi scoase un răcnet teribil care se auzi pe holurile din Domus Sancta Marthae.

DOMUS SANCTA MARTHAE
Piazza Santa Marta, 1
Joi, 7 aprilie 2005. 16:31

   Când auzi ţipătul, Paola reacţionă instantaneu. Cu un singur gest îi arătă călugăriţei să rămână pe loc şi urcă treptele din trei în trei, în timp ce îşi scotea pistolul.
    Fowler şi Dante o urmau la o treaptă în spatele ei, iar picioarele celor trei aproape se loveau în efortul lor de a urca cât mai repede. Când au ajuns la nivelul superior, se opriră zăpăciţi. Se aflau în mijlocul unui culoar mare plin de uşi.
   - Din care cameră s-a auzit? întrebă Fowler.
   - La dracu’, asta aş vrea şi eu să ştiu. Rămâneţi împreună, domnilor, spuse Paola. Ar putea apărea şi este un nemernic foarte periculos.
   Paola o luă la stânga, în partea opusă liftului. I se păru că aude un zgomot în camera 56. Puse urechea pe lemnul uşii, dar Dante i-a făcut semn să se îndepărteze. Robust cum era, i-a făcut un gest lui Fowler şi amândoi se împinseră în uşa care se deschise imediat. Cei doi poliţişti au intrat val vârtej, Dante îndreptând pistolul în faţă iar Paola în lateral. Fowler rămase în uşă cu mâinile la nivelul pieptului.
   Pe pat se afla un cardinal. Era foarte palid şi mort de frică, dar intact. Îi privi speriat, ridicând mâinile.
   - Nu mă răniţi, vă rog.
   Dante privi în toate părţile şi lăsă pistolul în jos.
   - Unde a fost?
   - Cred că în camera alăturată, spuse arătând cu degetul, dar fără să lase mâinile în jos.
   Au ieşit din nou în hol. Paola se aşeză într-o parte a uşii 57, iar Dante şi Fowler au repetat intrarea în forţă de mai devreme.
   Prima dată umerii celor doi se loviră puternic dar închizătoarea nu a cedat. La a doua lovitură cedă cu o trosnitură cumplită.
   Pe pat se afla un cardinal. Era foarte palid şi foarte mort, dar încăperea era goală. Dante a străbătut-o din doi paşi şi se uită în baie. Înclină capul. În acest moment se auzi alt strigăt.
   - Ajutor! Ajutor!
   Toţi trei au ieşit buluc din cameră. În capătul holului, lângă lift, un cardinal era întins pe jos, cu hainele făcute ghem. S-au dus la el cu cea mai mare viteză. Paola a ajuns prima şi se aşeză în genunchi lângă el, dar cardinalul deja se ridica.
   - Cardinale Shaw! spuse Fowler, recunoscându-şi compatriotul.
   - Sunt bine, sunt bine. Doar m-a împins. S-a dus încolo, spuse arătând spre o uşă metalică, diferită de celelalte uşi ale camerelor.
   - Rămâneţi cu el, părinte.
   - Staţi liniştiţi, sunt bine. Prindeţi-l pe acest călugăr impostor, spuse cardinalul Shaw.
   - Întoarceţi-vă în cameră şi încuiaţi uşa! ţipă Fowler.
   Cei trei au ieşit pe uşa din capătul hoţului şi au ajuns la scara de serviciu. Mirosea a umed şi a putred pe sub zugrăveala pereţilor. Scara era prost iluminată.
   „Un loc perfect pentru o ambuscadă, se gândi Paola. Karoski încă mai are pistolul lui Pontiero. Ar putea să ne aştepte la orice colţ ca să ne zboare creierii cel puţin la doi dintre noi, înainte să ne dăm seama.”
   Totuşi, au coborât scările în grabă, împleticindu-se de mai multe ori. Au mers aşa până au ajuns la subsol, un nivel sub nivelul străzii, dar acolo uşa era închisă cu un lacăt mare.
   - Pe aici nu a ieşit.
   S-au întors pe unde au venit. La etajul anterior au auzit zgomote. Au intrat pe uşă direct în bucătărie. Dante intră înaintea criminalistei cu degetul pe trăgaci şi ţeava îndreptată în faţă. Trei călugăriţe care cotrobăiau printre tigăi se opriră ca să se uite la ei cu ochii cât cepele.
   - A trecut cineva pe aici? ţipă Paola la ele.
   Nu răspunseră. Se uitau la ei ca viţelul la poarta nouă. Una dintre ele continuă să aleagă fasolea dintr-o oală, ignorându-i.
   - A trecut cineva pe aici? Un călugăr? repetă criminalista.
   Călugăriţele ridicară din umeri. Fowler îi luă braţul cu mâna.
   - Lasă-le. Nu vorbesc italiana.
   Dante merse până în capătul bucătăriei şi descoperi o uşă metalică de vreo 2 metri lăţime. Părea foarte solidă. Încercă să o deschidă dar fără succes. Le indică uşa unor călugăriţe, arătându-le în acelaşi timp legitimaţia sa de la Vatican. O călugăriţă se apropie de el şi introduse o cheie în broasca mascată în perete. Uşa făcu un zgomot şi se deschise. Dădea spre strada laterală a pieţei Sfânta Marta. În faţa lor se afla palatul Sfântul Carol.
   - La naiba! N-a spus călugăriţa că Domus are doar o singură cale de acces?
   - Păi, vedeţi, ispettora... Sunt două, spuse Dante.
   - Să ne întoarcem pe unde am venit.
   Au urcat scările, de la vestibul până la ultimul etaj. Acolo au descoperit nişte trepte care duceau pe terasă. Dar când au ajuns acolo au descoperit că era încuiată bine.
   - Nici pe aici nu a putut ieşi nimeni.
   Răpuşi de oboseală, s-au aşezat chiar acolo, pe scara jegoasă şi strâmtă care ducea pe terasă. Gâfâiau din greu.
   - Poate s-a ascuns într-una din camere? spuse Fowler.
   - Nu cred. Sigur s-a furişat pe undeva, zise Dante.
   - Dar pe unde?
   - Pe la bucătărie, cu siguranţă, profitând de neatenţia maicilor. Nu există altă explicaţie. Celelalte uşi au lacăte sau sunt protejate la fel ca uşa principală. Prin ferestre este imposibil, ar fi destul de riscant. Agenţii din Vigilanza patrulează în acest loc la câteva minute distanţă şi suntem în plină zi, ce Dumnezeu!
   Paola era furioasă. Dacă nu ar fi fost atât de obosită după toată această alergătură pe scări, în sus şi în jos, ar fi început să lovească pereţii.
   - Dante, cere ajutor. Să încercuiască piaţa.
   Dante îi răspunse negativ din cap. Avea fruntea plină de transpiraţie care îi cădea sub formă de picături tulburi pe eterna lui scurtă de piele. Părul, mereu bine aranjat, acum era murdar şi încreţit.
   - Cum vrei să-i sun, scumpo? În căcatul ăsta de clădire nu funcţionează nimic. Nu sunt camere de luat vederi pe holuri, nu funcţionează telefoanele, nici mobilele şi nici măcar walkie-talkies. Nimic mai mult decât nişte becuri nenorocite, nimic din ceea ce ar avea nevoie de unde, unu-ri şi zerouri, pentru a funcţiona. Cum nu pot să trimit un porumbel mesager...
   - Până când vom coborî el va fi deja departe. Dicanti, la Vatican un călugăr nu atrage atenţia, spuse Fowler.
   - Poate cineva să îmi spună şi mie cum dracu’ a scăpat din camera aia? Este la etajul trei, ferestrele erau închise şi a trebuit să spargem a naibii uşă. Toate căile de acces în clădire erau păzite sau închise, spuse ea, lovind de câteva ori cu palma în uşa terasei care scoase un sunet surd şi un nor de praf.
   - Am fost atât de aproape, spuse Dante.
   - La dracu, la dracu, la dracu! Îl aveam.
  Fowler a fost cel care a constatat adevărul crunt al situaţiei în care se aflau, iar cuvintele lui au răsunat în urechile Paolei ca o lopată frecată de o lespede.
   - Acum tot ceea ce avem este încă un cadavru, dottora.

DOMUS SANCTA MARTHAE
Piazza Santa Marta, 1
Joi, 7 aprilie 2005. 17:15

   - Trebuie să fim discreţi, spuse Dante.
   De furie, Paola era lividă. Dacă Cirin ar fi fost în faţa ei în acel moment, nu s-ar mai fi putut abţine. Se gândi că era deja a treia oară când dorea să îl ia la pumni cât să îi scoată toţi dinţii din gură acelui ticălos, ca să vadă dacă rămânea la fel de calm şi senin.
   Pentru că nu au putut să treacă de uşa terasei, au coborât scările posomorâţi. Dante a trebuit să meargă până în partea opusă a pieţei ca să intre în reţea şi vorbi cu Cirin să trimită întăriri şi să se analizeze scena crimei. Răspunsul inspectorului general al Vigilanza a fost că va trimite un expert al UACV îmbrăcat în haine civile. Instrumentele de care va avea nevoie le va aduce într-o geantă de voiaj obişnuită.
   - Nu putem să permitem ca toate acestea să transpire şi mai mult. Înţelege, Dicanti.
   - Înţeleg pe dracu’. Trebuie să prindem un asasin! Trebuie să evacuăm clădirea, să ne dăm seama cum a intrat, să adunăm probe...
   Dante se uita la ea ca la o nebună. Fowler dădea din cap fără să se amestece. Paola ştia că lăsase ca acest caz să i se scurgă prin crăpăturile sufletului, tulburându-i liniştea. Încerca mereu să fie foarte raţională pentru că ştia ce caracter sensibil avea.
   Atunci când ceva o acapara, implicarea ei devenea obsesivă. În acele clipe realiza că furia o măcina ca o picătură de acid care cade la anumite intervale pe o bucată de carne crudă.
   Se aflau pe holul de la etajul trei, acolo unde se petrecuse totul.
   Camera 56 era deja goală. Cel care o ocupa era cardinalul belgian Petfried Haneels de 73 de ani şi li se spusese să îl caute în camera 57. Era foarte afectat de cele întâmplate. Medicul reşedinţei îl examina la un etaj mai sus unde era cazat o vreme.
    - Sigur că da, majoritatea cardinalilor era la capelă, asistând la rugăciunea de seară. Doar cinci dintre ei au auzit strigătele şi li s-a spus că era un nebun care a intrat şi s-a apucat să urle pe holuri, spuse Dante.
   - Şi gata? Asta înseamnă că avem totul sub control? se înfurie Paola. Să reuşim ca nici măcar cardinalii să nu afle că unul dintre ei a fost ucis?
   - Este uşor. Vom spune că nu se simţea bine şi că l-au mutat la Gemelli cu o gastroenterită.
   - Şi cu asta am rezolvat tot, răspunse ironică.
   - Ei, mai este ceva. Nu puteţi vorbi cu niciunul dintre cardinali fără acordul meu iar locul faptei trebuie să se limiteze doar la camera unde a avut loc crima.
   - Doar nu vorbiţi serios. Trebuie să căutăm amprente pe uşi, la punctele de acces, pe holuri... Nu vorbiţi serios.
   - Ce vreţi, bambina? O suită de maşini de patrulare la scară? Mii de flash-uri ale ziariştilor? Bineînţeles că cel mai cel mai uşor mod de a vă captura degeneratul ar fi să zbieraţi despre el în cele patru zări, spuse Dante cu o atitudine atotputernică. Sau vreţi doar să vă expuneţi diploma de licenţiată la Quantico în faţa camerelor de luat vederi? Dacă sunteţi aşa bună, ar fi bine să o şi demonstraţi.
   Paola nu s-a lăsat provocată. Dante susţinea în totalitate ideea de a ţine totul secret. Trebuia să aleagă: fie pierdea timp lovindu-se continuu de acest perete milenar de granit, fie ceda şi încerca să se grăbească pentru a profita la maxim de puţinele resurse de care dispunea.
   - Sună-l pe Cirin. Spune-i că Boi îşi trimite expertul. Iar oamenii lui să fie vigilenţi în caz că apare un călugăr carmelit prin Vatican.
   Fowler tuşi pentru a-i atrage Paolei atenţia. O trase deoparte şi îi spuse în şoaptă, cu gura foarte aproape de ureche. Apropierea răsuflării lui îi făcu Paolei pielea de găină şi se bucură că avea jacheta care să ascundă acest lucru. Încă îşi mai amintea strânsura puternică din ziua anterioară când ea s-a aruncat ca o nebună în mulţime iar el a susţinut-o şi a adus-o cu picioarele pe pământ. Ar fi vrut să o mai îmbrăţişeze o dată, însă în acea situaţie dorinţa ei era deplasată. Lucrurile erau prea complicate.
   - Dottora, cu siguranţă aceste ordine sunt deja date şi executate în clipa de faţă. Şi nu vă mai gândiţi la o anchetă standard pentru că Vaticanul nu vă va permite niciodată să o faceţi. Trebuie să ne consolăm şi să jucăm doar cu acele cărţi pe care ni le împarte destinul, oricât de puţine ar fi acestea. Situaţia aceasta se potriveşte foarte bine cu un vechi proverb din Statele Unite: „În ţara orbilor, chiorul este împărat”.
   Paola înţelese imediat la ce se referea.
   - Acest proverb este folosit şi la Roma. Aveţi dreptate, părinte... pentru prima dată în acest caz avem un martor. Şi asta e ceva.
   Fowler vorbi şi mai încet.
   - Vorbiţi cu Dante. Măcar o dată fiţi diplomată. Să ne permită să vorbim cu Shaw. Poate obţinem o descriere utilă.
   - Dar fără un portretist judiciar...
   - Asta mai târziu, dottora. În cazul în care cardinalul Shaw l-a văzut, vom face un portret robot. Dar cel mai important este să obţinem mărturia lui.
   - Îmi sună cunoscut numele lui. Acest Shaw este cel care apare în rapoartele lui Karoski?
   - Chiar el. Este un om dur şi inteligent. Să sperăm că ne poate ajuta cu descrierea. Să nu menţionaţi numele suspectului nostru: să vedem dacă l-a recunoscut.
   Paola confirmă şi se întoarse la Dante.
   - Gata, aţi terminat cu secretele, porumbeilor?
   Criminalista decise că e mai bine să ignore acest comentariu.
   - Părintele Fowler mi-a recomandat să mă liniştesc şi cred că îi voi urma sfatul.
   Dante o privi cu reţinere, fiind surprins de atitudinea ei. Cu siguranţă acea femeie era foarte ciudată pentru el.
   - Este foarte înţelept din partea dumneavoastră, ispettora.
   - Noi abbiamo dato nella croce, nu-i aşa, Dante?
   - Este doar o variantă de a vedea lucrurile. O alta ar fi să realizaţi că sunteţi invitată într-o ţară străină. Dimineaţă puteaţi să faceţi lucrurile după bunul plac, ispettora. Acum trebuie să îl faceţi după bunul nostru plac. Nu este nimic personal.
   Paola trase adânc aer în piept.
   - Bine, Dante. Trebuie să vorbesc cu Shaw, cardinalul.
   - Se află în camera sa, revenindu-şi după şocul suferit. Este exclus.
   - Dante, măcar o dată faceţi ceea ce este corect! Poate aşa vom reuşi să înţelegem ceva.
   Poliţistul îi întoarse fundul de taur scrâşnindu-şi dinţii într-o parte şi în alta. Era evident că examina problema.
   - De acord, ispettora. Cu o singură condiţie.
   - Care?
   - Să spuneţi cuvintele magice.
   - Duceţi-vă la dracu’.
   Paola se întoarse imediat dar dădu peste privirea reprobatoare a lui Fowler, care asista la discuţie de la distanţă. Se răsuci din nou spre Dante.
   - Vă rog.
   - Vă rog, ce, ispettora?
   Porcul se distra de minune pe seama umilinţei pe care i-o provoca. Dar Paola nu avea de ales.
   - Vă rog, inspector Dante, să îmi permiteţi să mă pot adresa cardinalului Shaw.
   Dante zâmbi larg. Se distrase de minune. Dar deodată deveni foarte serios.
   - Cinci minute, cinci întrebări. Nimic mai mult. Şi eu risc aici, Dicanti.
   Doi membri din Vigilanza, ambii cu haine şi cravate negre, ieşiră din lift şi se aşezară de fiecare parte a camerei 57, acolo unde stătea întins cadavrul ultimei victime a lui Karoski. Au păzit intrarea până la sosirea expertului UACV. Dicanti a decis să profite de perioada aceasta de aşteptare pentru a interoga martorul.
   - Care este camera lui Shaw?
   Era la acelaşi etaj. Dante i-a condus până la camera 42, ultima înainte de uşa care dădea spre scările de serviciu. Dante ciocăni discret doar cu două degete.
   Le deschise maica Helena, care îşi pierduse zâmbetul. Când îi văzu se citi uşurare pe chipul său.
   - Ai, ce bine că sunteţi dumneavoastră! Ştiu că l-aţi urmărit pe nebun pe scări. Aţi reuşit să îl prindeţi?
   - Din păcate nu, maică, îi răspunse Paola. Credem că a fugit pe la bucătărie.
   - O, Doamne, pe la locul de aprovizionare? Sfântă Fecioară, ce dezastru!
   - Maică, nu ne-aţi spus că este o singură cale de acces?
   - Da, aşa este, intrarea principală. Acolo nu este o cale de acces, este un garaj. Este o poartă mare şi are o cheie specială.
   Paola începuse să realizeze că ei şi maica Helena nu vorbeau aceeaşi limbă. Italiana pe care o vorbea ea nu prea avea substantive.
   - Aşa... adică atacatorul putea să intre pe acolo, maică?
   Maica negă din cap.
   - Doar eu şi maica suplinitoare avem cheia. Iar ea nu vorbeşte decât poloneza, ca multe din fetele care muncesc aici.
   Criminalista a dedus că maica suplinitoare trebuie să fi fost cea care i-a deschis uşa lui Dante. Doar două chei. Misterul se complica.
   - Putem să intrăm pentru a ne adresa cardinalului?
   Maica Helena negă din cap energic.
   - Imposibil, dottora. Este... cum se spune?... zdenerwowany. Este agitat.
   - Doar pentru o secundă, spuse Dante.
   Călugăriţa deveni şi mai serioasă.
   - Zaden. Nu şi nu.
   Părea că prefera să îşi folosească limba maternă pentru a-i refuza. Maica deja închidea uşa când Fowler puse piciorul în prag, împiedicând-o să se închidă de tot. Şi îi spuse cu glas ezitant şi înghiţind cuvintele:
   - Sprawiac przyjemnossc, potrzebujemy zeby widziec kardynalny Shaw, siostra Helena.
   Călugăriţa făcu ochii cât cepele.
   - Wasz jezyk polski nie jest dobry.
   - Ştiu. Ar trebui să vă vizitez mai des frumoasa ţară. Dar nu am mai fost acolo din perioada când s-a format Solidaritatea.
   Călugăriţa înclină capul, încruntată, dar era evident că preotul îi câştigase încrederea. Sceptică, deschise uşa larg şi se retrase într-o parte.
   - Când aţi învăţat poloneza? îi şopti Paola în timp ce intrau.
   - Am doar nişte noţiuni vagi, dottora. Călătoriile îţi deschid noi orizonturi, deja ştiţi asta.
   Dicanti şi-a permis să îl privească uimită timp de o secundă înainte de a-şi dedica întreaga atenţie celui care era întins pe pat.
   Camera era semiobscură pentru că jaluzele erau aproape în totalitate coborâte. Cardinalul Shaw avea o batistă sau mai degrabă un prosop umed pe frunte, era greu de diferenţiat datorită lipsei de lumină. Când s-au apropiat de pat, cardinalul s-a rezemat pe un cot, respirând greu, iar prosopul i-a căzut pe faţă. Părul, în totalitate alb, era încâlcit pe frunte, în zona pe care o umezise prosopul.
   - Mă scuzaţi, eu...
   Dante se înclină pentru a săruta inelul de cardinal, dar acesta îl împiedică.
   - Nu, vă rog. Nu acum.
   Inspectorul făcu un pas înapoi, puţin surprins. Tuşi înainte de a lua cuvântul.
   - Cardinale Shaw, ne scuzaţi imixtiunea, dar trebuie să vă punem câteva întrebări. Vă simţiţi în putere să ne răspundeţi?
   - Sigur că da, fiii mei, sigur că da. Doar mă odihneam puţin. A fost un şoc să mă văd asaltat aşa într-un loc sfânt. De fapt, în câteva minute, chiar am o întâlnire pentru a rezolva nişte probleme. Vă rog, pe scurt.
   Dante se uită la maica Helena apoi la Shaw. Acesta înţelese.
   Fără martori.
   - Maică Helena, vă rog, anunţaţi-l pe cardinalul Pauljic să mă scuze, dar voi întârzia puţin.
   Călugăriţa ieşi din cameră bolborosind înjurături care, cu siguranţă, nu erau potrivite pentru statutul ei.
   - Cum s-a întâmplat totul? întrebă Dante.
   - Am urcat în cameră ca să îmi iau compendiul când am auzit un urlet teribil. Am rămas paralizat câteva secunde, presupun că vroiam să îmi dau seama dacă doar mi se păruse. Am avut impresia că aud zgomot de oameni care urcau foarte repede pe scări apoi s-a auzit o trosnitură. Am ieşit pe hol, curios. La uşa liftului se afla un călugăr carmelit care se ascundea în colţul pe care îl formează peretele. L-am privit, iar el s-a întors şi m-a privit şi el. Era multă ură în ochii lui. În acel moment s-a auzit altă trosnitură iar călugărul s-a năpustit asupra mea. Eu am căzut şi am ţipat. Ştiţi deja ce s-a întâmplat după aceea.
   - I-aţi putut vedea bine faţa? interveni Paola.
   - Era aproape toată acoperită cu o barbă deasă. Nu îmi amintesc mare lucru.
   - Ne-aţi putea descrie trăsăturile feţei şi statura lui?
   - Nu cred, l-am văzut doar o secundă iar vederea mea nu mai este la fel de ageră ca înainte. Totuşi, îmi amintesc că avea părul alb-gri. Dar am ştiut imediat că nu era un călugăr.
   - Ce v-a făcut să credeţi asta, Eminenţă? întrebă Fowler.
   - Felul lui de a se purta, bineînţeles. Acolo lipit de uşa liftului nu părea a fi câtuşi de puţin un rob al lui Dumnezeu.
   În acest moment sosi maica Helena tuşind nervoasă.
   - Cardinale Shaw, cardinalul Pauljic spune că vă aşteaptă Comisia, imediat ce vă eliberaţi, pentru a începe pregătirea slujbelor de 9 zile (novediales). V-am aranjat sala de la etajul întâi.
   - Mulţumesc, maică. Mergeţi înainte cu Antun, pentru că eu trebuie să îmi mai iau nişte lucruri. Spuneţi-le că vin şi eu în 5 minute.
   Dante înţelese că Shaw vroia să termine acea întâlnire.
   - Vă mulţumim pentru tot, Eminenţă. Acum trebuie să ne retragem.
   - Nu ştiţi cât de rău îmi pare. Slujbele celor 9 zile se vor transmite în toate bisericile din Roma şi în alte mii din întreaga lume, care se vor ruga pentru sufletul Sfântului Nostru Părinte. Este o sarcină istovitoare şi nu vreau să întârzii doar pentru o simplă îmbrânceală.
   Paola se pregăti să spună ceva, dar Fowler îi atinse uşor cotul iar criminalista îşi înghiţi întrebarea. Printr-un simplu gest al mâinii îşi luă la revedere de la cardinal. Când erau pe punctul de a ieşi din cameră, cardinalul le puse o întrebare care i-a încurcat.
    - Omul acesta are vreo legătură cu dispariţiile care au avut loc?
   Dante se întoarse uşor şi îi răspunse cu nişte cuvinte pline de lapte şi miere.
   - În niciun caz, Eminenţă, este vorba doar de un instigator. Probabil unul dintre tinerii aceştia antiglobalizare. Obişnuiesc să se deghizeze pentru a atrage atenţia, ştiţi despre ce vorbesc.
   Cardinalul se retrase şi mai mult, aproape să se aşeze pe pat. I se adresă călugăriţei.
   - Umblă un zvon cum că unii dintre cardinali, chiar două figuri preoţeşti importante, nu vor asista la conclav. Sper ca amândoi să fie bine sănătoşi.
   - De unde aţi auzit asta, Eminenţa Voastră?
   Paola rămase surprinsă. În viaţa ei nu auzise o voce mai suavă, mai dulce şi mai umilă ca cea a lui Dante atunci când a pus această ultimă întrebare.
   - Ei, fiii mei, la vârsta mea uiţi multe. Cum ar fi cine ce a zis între cafea şi desert. Dar vă asigur că nu sunt singurul care ştie asta.
   - Eminenţă, cu siguranţă este un zvon nefundamentat. Vă rugăm să ne scuzaţi, dar trebuie să îl căutăm pe scandalagiu.
   - Sper să îl găsiţi repede. Sunt destule turbulenţe la Vatican acum şi poate este momentul să se ia nişte măsuri în ceea ce priveşte politica noastră de securitate.
   Ameninţarea disimulată a lui Shaw, acoperită cu glazură de ciocolată, la fel ca şi întrebarea lui Dante, nu trecu neobservată de cei trei. Tonul folosit chiar i-a îngheţat Paolei sângele în vene şi asta pentru că îi detesta pe toţi membrii din Vigilanza.
   Maica Helena ieşi din cameră odată cu ei şi merse în faţă, pe culoar. Pe scări o aştepta un cardinal puţin cam gras, cu siguranţă era Pauljic, alături de care maica Helena coborî treptele.
   Îndată ce maica Helena dispăru în jos pe scări, Paola se întoarse cu o faţă tristă spre Dante.
   - Se pare că nu a funcţionat păstrarea secretului aşa cum credeaţi.
   - Vă jur că nu înţeleg.
    Pe chipul lui Dante se citea îngrijorarea.
   - Să sperăm, cel puţin, că nu cunosc adevăratul motiv. Ar fi imposibil. Iar după cum stau lucrurile, chiar Shaw ar putea fi următorul care să încalţe sandalele papei.
   - Cardinalii ştiu că ceva ciudat se întâmplă, spuse criminalista. Sincer, aş fi încântată dacă totul s-ar petrece chiar în faţa lor ca să putem lucra la acest caz aşa cum ar trebui.
   Dante voia să îi răspundă nervos când cineva apăru în capătul scării de marmură. Carlo Boi decise să îl trimită pe cel mai bun şi mai discret expert din UACV.
   - Bună ziua, tuturor.
   - Bună ziua, domnule director Boi, îi răspunse Paola.
   Venise momentul să înfrunte noua scenă a crimei lui Karoski.

ACADEMIA FBI
Quantico, Virginia
22 august 1999

   - Intraţi, intraţi! Presupun că ştiţi cine sunt, nu-i aşa?
   Să-l cunoască pe Robert Weber, pentru Paola era ca şi cum Ramses II l-ar fi invitat la o cafea pe un specialist în egiptologie. A intrat în sala de şedinţe, acolo unde faimosul criminalist dădea calificativele celor patru studenţi care urmaseră cursul. Se pensionase de zece ani, dar paşii lui siguri încă mai inspirau un respect reverenţial pe holurile de la FBI. Acel om revoluţionase ştiinţa judiciară realizând o nouă metodă de localizare a criminalilor: profilul psihologic. La acel curs elitist al FBI-ului care pregătea noi talente din toată lumea, el era întotdeauna cel desemnat să dea notele. Absolvenţii erau fericiţi pentru că puteau să stea faţă în faţă cu cel pe care îl admirau foarte mult.
   - Sigur că ştiu cine sunteţi, domnule. Trebuie să vă spun...
   - Da, ştiu deja, este o onoare să mă cunoaşteţi şi bla bla bla. Dacă mi-ar da toţi un dolar de fiecare dată când îmi spun asta, aş fi fost un om bogat până acum.
   Criminalistul stătea cu nasul într-un dosar gros. Paola băgă mâna în buzunarul pantalonului şi scoase o hârtie mototolită pe care i-o întinse lui Weber.
   - Este o onoare să vă cunosc, domnule.
   Weber se uită la hârtie şi izbucni în râs. Era o bancnotă de un dolar. Întinse mâna şi o luă. A netezit-o şi a băgat-o în buzunarul jachetei.
   - Nu mai mototoli bancnotele, Dicanti. Sunt proprietatea Trezoreriei Statelor Unite.
   Dar surâse impresionat de răspunsul inspirat al tinerei:
   - Voi ţine minte, domnule.
   Faţa lui Weber deveni severă. Era momentul adevărului şi fiecare dintre cuvintele care au urmat au fost ca nişte bombe pentru tânără.
   - Dumneavoastră sunteţi slabă, Dicanti. De-abia dacă aţi trecut probele fizice şi tragerile. Şi nu aveţi tăria de caracter necesară. Vă prăbuşiţi imediat. Vă blocaţi în faţa obstacolelor cu prea multă uşurinţă.
   Paola era posomorâtă. Era prea greu de rumegat pentru ea ca o legendă vie să o facă de ruşine într-o clipită. E şi mai rău atunci când în vocea lui nu există nicio urmă de simpatie.
   - Dumneavoastră nu gândiţi. Sunteţi bună, dar trebuie să scoateţi la iveală ceea ce ţineţi ascuns. Şi pentru asta trebuie să inventaţi. Inventaţi, Dicanti. Nu luaţi manualul ca literă de lege. Improvizaţi şi veţi vedea. Şi fiţi mai diplomată. Aveţi aici notele finale. Să vă uitaţi la ele după ce ieşiţi din birou.
   Paola luă plicul de la Weber cu mâini tremurânde şi deschise uşa, recunoscătoare că poate ieşi de acolo.
   - Încă ceva, Dicanti. Care este adevăratul motiv pentru un asasin în serie?
   - Setea de a ucide pe care nu şi-o poate înfrâna.
   Bătrânul criminalist dădu din cap nemulţumit.
   - Vă apropiaţi de adevăr dar încă nu îl înţelegeţi. Vorbiţi din nou ca din cărţi, domnişoară. Dumneavoastră puteţi înţelege pofta de a ucide?
   - Nu, domnule.
   - Câteodată trebuie să uităm de tratatele de psihologie. Adevăratul motiv este cadavrul. Analizaţi opera şi îl veţi cunoaşte pe artist. Acesta să fie primul lucru la care să vă gândiţi când vă veţi duce la locul faptei.
   Dicanti alergă în camera ei şi se închise în baie. Când şi-a recăpătat calmul îndeajuns, a deschis plicul. I-a trebuit o bună bucată de vreme ca să înţeleagă ce vedea.
   Obţinuse calificativele maxime la toate materiile şi o lecţie importantă: nimic nu este ceea ce pare a fi.

DOMUS SANCTA MARTHAE
Piazza Santa Marta, 1
Joi, 7 aprilie 2005. 17:49

   Trecuse mai puţin de o oră de când asasinul fugise din acea cameră. Paola încă îi simţea prezenţa în încăpere ca atunci când respiri un fum gros şi invizibil.
    Când tot ce trebuia să facă era să vorbească, întotdeauna îi era uşor să fie raţională în ceea ce-i priveşte pe asasinii în serie. Îi era uşor să o facă atunci când trebuia să formuleze opinii sau păreri profesionale (de cele mai multe ori) dintr-un birou comod şi mochetat.
   Era cu totul altceva să intri astfel în acea încăpere cu frica de a nu călca prin sânge. Nu doar pentru a nu deteriora locul faptei. Motivul principal pentru care nu se atingea de el era că sângele ăla blestemat distrugea pe vecie o pereche bună de pantofi.
   Şi odată cu ei distrugea şi sufletul.
   De 3 ani de zile directorul Boi nu mai analizase personal o crimă. Paola bănuia că Boi ajunsese la un aşa nivel de compromis încât dorea să dea bine în faţa autorităţilor de la Vatican. Totuşi, din punct de vedere politic nu ar fi fost de niciun folos în faţa superiorilor italieni pentru că acest caz nenorocit trebuia să rămână secret.
   El a intrat primul, iar Paola după el. Ceilalţi au rămas pe hol privind în faţă şi simţindu-se în plus. Criminalista i-a auzit pe Dante şi pe Fowler schimbând câteva cuvinte, chiar ar fi jurat că unele dintre ele pe un ton necioplit, dar se concentră pe ceea ce avea de făcut în cameră şi nu pe ceea ce era în afara ei.
   Paola rămase lângă uşă, lăsându-l pe Boi să îşi facă treaba. Mai întâi fotografiile, una din fiecare colţ al camerei, alta vertical pe cadavru, câteva din fiecare unghi posibil, şi altele considerate relevante pentru anchetator. În final, mai mult de 60 de scânteieri ale flash-ului au iluminat locul într-un mod ireal, albicios şi intermitent. Paola trebuia să suporte chiar şi zgomotul şi excesul de lumină.
   Respiră adânc, se strădui să ignore mirosul sângelui şi gustul metalic, neplăcut pe care acesta i-l producea în gât. Închise ochii şi începu să numere în gând de la o sută la zero, foarte rar, încercând să-şi pună la unison bătăile inimii cu ritmul numărătorii descrescătoare. Până ajunse la zero se linişti.
   Deschise ochii.
   Pe pat era întins cardinalul Geraldo Cardoso, de 71 de ani. Cardoso era legat de căpătâiul patului cu două prosoape înnodate puternic. Era îmbrăcat cu pelerina de cardinal, căzută în întregime pe o parte, ceea ce îi conferea un aer nefiresc de comic.
   Paola recită, uşor, mantra lui Weber: „Dacă vrei să cunoşti un artist, trebuie să îi contempli opera”. A repetat asta de mai multe ori, mişcându-şi buzele, fără a scoate vreun sunet, până când cuvintele nu mai aveau niciun sens, dar se imprimaseră în creierul său la fel de bine ca un timbru pe care îl înmoi în cerneală, apoi îl laşi să se usuce după ce l-ai aplicat cu putere pe o foaie de hârtie.
   - Să începem, spuse Paola şi scoase reportofonul din buzunar.
   Boi nici nu o privi. În acel moment era preocupat să preleveze probele şi să studieze formele petelor de sânge.
   Criminalista începu să vorbească la reportofon aşa cum învăţase la Quantico: făcând o observaţie şi imediat concluzia la care ducea. Rezultatul acelor concluzii se asemăna destul de mult cu reconstituirea faptelor.
   Observaţie: Cadavrul este legat de mâini în camera lui, fără vreun semn de violenţă asupra mobilierului.
   Concluzie: Karoski a intrat în cameră folosind un subterfugiu şi a imobilizat victima cu rapiditate şi în linişte.
   Observaţie: Pe jos este un prosop plin de sânge. Pare mototolit.
   Concluzie: Cu siguranţă, Karoski i-a pus victimei un căluş pe care i l-a scos pentru a-şi continua ritualul lui macabru: tăierea limbii.
   Observaţie: S-a auzit un urlet.
   Concluzie: Cel mai probabil este că atunci când i-a scos căluşul, Cardoso a mai avut forţă să ţipe. Deci ultimul lucru pe care îl taie înainte de a le scoate ochii.
   Observaţie: Ochii victimei sunt la locul lor iar gâtul este tăiat. Tăietura pare făcută în grabă şi este plină de sânge. Mâinile sunt la locul lor.
   Concluzie: Ritualul lui Karoski în acest caz a început de la torturarea corpului, pentru a continua apoi cu tranşarea caracteristică a limbii, a ochilor şi a mâinilor.
   Paola deschise uşa încăperii şi îi ceru lui Fowler să vină un moment. Fowler se strâmbă atunci când văzu spectacolul macabru dar nu îşi retrase privirea. Criminalista a dat înapoi caseta şi au ascultat împreună ultimul punct.
   - Credeţi că există ceva special referitor la ordinea în care se realizează ritualul?
   - Nu ştiu, dottora. Vorbirea este lucrul cel mai important pentru preot: acesta administrează Sfintele Taine folosindu-şi vocea. Ochii nu au un rol important, pentru că nu intervin în mod critic în niciuna din funcţiile sacerdotului. Totuşi, mâinile sunt importante pentru că sunt sacre, având în vedere că ating corpul lui Hristos în timpul Euharistiei. Mâinile unui preot sunt întotdeauna sfinte, indiferent de ce face acesta.
   - Cum adică?
   - Chiar şi monstrul de Karoski are în continuare mâinile sacre. Calitatea lui de a administra Sfintele Taine rămâne egală a celui mai sfânt şi mai pur dintre preoţi. Este un nonsens, însă acesta este adevărul.
   Paola se înfioră. Ideea că o fiinţă atât de abjectă ar putea avea un contact direct cu Dumnezeu i se părea dezgustătoare şi înfiorătoare, îşi aminti că acela fusese unul dintre motivele pentru care ea îl renegase pe Dumnezeu, pentru că era un tiran nesuferit în cerul lui diafan. Totuşi, analizând oroarea şi depravarea că cineva cum este Karoski ar putea fi reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, a produs un efect diferit în ea. Îşi dădea seama de trădarea pe care El trebuia să o simtă şi câteva secunde s-a pus în locul Lui. Îşi aminti de Maurizio şi îi păru mai rău ca niciodată că el nu era acolo ca să încerce să o ajute să înţeleagă toată nebunia asta.
   - Doamne Sfinte!
   Fowler strânse din umeri, fără să ştie ce să spună. Ieşi din cameră. Paola îşi deschise din nou reportofonul.
   Observaţie: Victima are hainele tăiate, descheiate în totalitate. Pe sub haine are un maiou de bumbac şi pantaloni tip boxer. Maioul este tăiat, probabil cu un instrument ascuţit. Pe piept sunt diverse tăieturi care formează cuvintele EGO TE ABSOLVO.
   Concluzie: Ritualul lui Karoski a început în acest caz prin torturarea corpului pentru a continua cu etapa de tăiere a limbii, a ochilor şi a mâinilor. Cuvintele EGO TE ABSOLVO au fost găsite şi în cazul lui Portini şi al lui Robayra. Schimbarea care s-a făcut în acest caz este ciudată.
   Observaţie: Există multe pete de sânge şi picături uscate pe pereţi. Există şi o urmă parţială de pantof pe jos, chiar lângă pat. Pare sânge.
   Concluzie: Totul pare ciudat în această scenă a crimei. Nu ne putem da seama dacă stilul său a evoluat sau dacă s-a adaptat circumstanţelor. Modul său de operare este anarhic şi...
   Criminalista a oprit reportofonul. Era ceva acolo care nu se potrivea, ceva care era îngrozitor de rău.
   - Ce faceţi, domnule director?
   - Rău, foarte rău. Am luat amprentele de pe uşă, de pe noptieră şi de pe căpătâiul patului, dar nimic mai mult. Sunt câteva tipuri de amprente dar cred că unul dintre ele îi aparţine lui Karoski.
   În acel moment avea în mână o lamelă de plastic pe care era aplicată o amprentă destul de clară a degetului arătător obţinută de pe căpătâiul patului. O compara în lumina translucidă cu cea pe care o adusese Fowler în fişa lui Karoski (chiar părintele Fowler luase acea amprentă din camera lui Karoski după ce acesta fugise pentru că la Sfântul Matei nu era o practică obişnuită aceea de a recupera amprentele digitale ale pacienţilor).
   - Este doar o amprentă preliminară dar cred că există coincidenţe în multe puncte. Această furcă ascendentă este destul de semnificativă şi această coadă deltaică... spuse Boi mai mult pentru el decât pentru Paola.
   Paola ştia că Boi nu dădea greş în recunoaşterea unei amprente digitale. Boi era recunoscut ca expert dactilograf. Văzându-l acolo, avu regretul pierderii unui excelent expert judiciar în favoarea unui birocrat.
   - Altceva, doctore?
   - Nimic mai mult. Nici fire de păr, nici fibre, nimic. Omul acesta este o fantasmă. Dacă nu ar fi folosit mănuşi, aş fi spus că pe Cardoso l-a ucis un spirit.
   - Nu există nimic spiritual în această trahee despicată, doctore.
   Directorul privi cadavrul într-un mod surprinzător de ciudat, probabil analizând cuvintele subordonatei sale sau trăgând el însuşi propriile concluzii. Într-un final răspunse:
   - Nu, nu prea există, asta este adevărat.

..............................................