Spionul lui Dumnezeu, Juan Gomez-Jurado

 1-5
Prolog
INSTITUTUL SFÂNTUL MATEI
(CENTRUL DE REABILITARE PENTRU PREOŢII CATOLICI CU
ANTECEDENTE PRIVIND ABUZURILE SEXUALE)
Silver Spring, Maryland
Iulie 1999

           Părintele Selznik se trezi în mijlocul nopții cu un cuţit de pescuit la gât.

   Cum a obţinut Karoski un instrument de tăiat este încă şi astăzi un mister. Probabil nopţi interminabile l-a ascuţit pe marginea unei lespezi desprinsă din chilia sa izolată.
   Aceea a fost penultima dată când a reuşit să iasă din camera sa minusculă, de 3 pe 2, eliberându-se cu o mină de pix de lanţul care îl ţinea legat de perete.
   Selznick îl insultase. Pentru asta trebuia să plătească.
   - Nu încerca să vorbeşti, Peter.
   Mâna sigură şi fină a lui Karoski îi acoperea gura în timp ce cuţitul mângâia barba, care de-abia mijea, a fratelui său de sacerdoţiul sus şi jos, ca o parodie macabră a bărbieritului.
   Selznick îl privea paralizat de groază, cu ochii deschişi larg, cu degetele încleştate de marginea cearceafului, suportând greutatea celuilalt, aflat peste el.
   - Ştii de ce am venit, nu-i aşa, Peter? Clipeşte o dată pentru „da” şi de două ori pentru „nu”.
   Selznick de-abia reacţionă când observă cum cuţitul de pescuit s-a oprit din dans. Clipi de două ori.
   - Ignoranţa ta este singurul lucru care reuşeşte să mă înfurie mai mult decât lipsa ta de politeţe, Peter. Am venit ca să îţi ascult spovedania.
   O scurtă sclipire de uşurare apăru pe faţa lui Selznick.
   - Te căieşti pentru că ai abuzat de copii nevinovaţi?
   Clipi o dată.
   - Te căieşti pentru că ai pătat vocaţia ta de preot?
   Clipi o dată.
   - Te căieşti pentru că ai revoltat atâtea suflete, dezamăgind Sfânta Noastră Biserică?
   Clipi o dată.
   - Şi în ultimul rând, dar nu mai puţin important, te căieşti că m-ai întrerupt acum 3 săptămâni în timpul terapiei de grup, astfel întârziind considerabil reintegrarea mea socială şi întoarcerea mea în slujba lui Dumnezeu?
   Clipi o dată foarte intens.
   - Mă bucur să văd că te căieşti. Pentru primele trei păcate, te oblig la o penitenţă de 6 Tatăl Nostru şi 6 Ave Maria. Pentru ultimul...
   Lui Karoski nu i s-a schimbat expresia din ochii-i reci şi gri, dar a ridicat cuţitul şi l-a pus între buzele victimei sale terorizate.
   - Oh, Peter, nu îţi dai seama ce plăcere o să îmi facă asta...
   Selznick a murit în aproape 45 de minute şi a fost obligat să o facă în linişte, fără a atrage atenţia supraveghetorilor care se aflau la 30 de metri distanţă. Karoski s-a întors singur în celula sa şi a închis uşa.
   În dimineaţa următoare, speriat, directorul Institutului l-a găsit acolo, plin de sânge uscat. Dar imaginea asta nu a fost singurul lucru care l-a tulburat pe bătrânul preot.
   Ceea ce l-a tulburat complet a fost conştiinţa rece, totală, nepăsătoare, cu care Karoski i-a cerut un prosop şi un lighean, pentru că „se murdărise”.

Personajele

   Preoţi
   ANTHONY FOWLER, agent în Serviciul de Informaţii al Forţelor Aeriene. American.
   VIKTOR KAROSKI, preot şi asasin în serie. American.
   CANICE CONROY, fost director al Institutului Sfântul Matei. Mort. American.

   Înalţi însărcinaţi civili din Vatican
  JOAQUÍN BALCELLS, purtător de cuvânt al Vaticanului. Spaniol.
   GIANLUIGI VARONE, singurul judecător din Oraşul Vatican. Italian.

   Cardinali
   EDUARDO GONZALEZ SAMALO, camerling. Spaniol.
   FRANCIS SHAW, american.
   EMILIO ROBAYRA, argentinian.
   ENRICO PORTINI, italian.
   GERALDO CARDOSO, brazilian.
   Alţi 110 cardinali.

   Călugări
   Fratele FRANCESCO TOMA, carmelit. Paroh al bisericii Sfânta Maria din Traspontina.
   Sora HELENA TOBINA, poloneză. Directoarea Casei Sfânta Marta.
   Corpo di Vigilanza dello Stato della Citta del Vaticano
   CAMILO CIRIN, inspector general.
   FABIO DANTE, subinspector.

   Poliţia Italiană (Unitatea de Analiză a Crimelor Violente, UAOV)
   PAOLA DICANTI, inspectoare şi doctor în psihiatrie. Responsabilă a Laboratorului de Analiză a Comportamentului (LAC).
   CARLO BOI, director general al UACV, şeful Paolei
   MAURIZIO PONTIERO, subinspector.
   ANGELO BIFFI, sculptor judiciar şi expert în imagine digitală.

   Civili
   ANDREA OTERO, trimis special pentru ziarul El Globo. Spaniolă.
   GIUSEPPE BASTINA, mesager pentru Tevere Express. Italian.

PALATUL APOSTOLIC

Sâmbătă, 2 aprilie 2005, 21:37

   Bărbatul din pat încetă să mai respire. Secretarul său personal, monseniorul Stanislav Dwisicz, care de 36 de ore stătea agăţat de mâna dreaptă a muribundului, izbucni în plâns.
   Medicii de gardă au fost nevoiţi să îl îndepărteze cu violenţă şi au încercat mai mult de o oră să îl reanimeze pe bătrân. Au mers mai departe de limita rezonabilă. În timp ce începeau de fiecare dată procedeul de reanimare, toţi ştiau că trebuie să facă tot posibilul, şi chiar mai mult, pentru a-şi linişti propriile conştiinţe.
   Încăperile private ale Suveranului Pontif ar fi surprins pe orice observator dezinformat. Conducătorul în faţa căruia se înclinau cu respect liderii naţiunilor trăia într-un loc de o totală sărăcie.
   Camera sa era o încăpere austeră mai mult decât poate fi povestit, cu pereţii goi, în afara unui crucifix şi a mobilierului de lemn lăcuit: o masă, un scaun şi un pat umil. Acesta fusese înlocuit în ultimele luni cu un pat de spital. Pe lângă el infirmierii se străduiau să îl reanimeze în timp ce picături mari de transpiraţie cădeau pe cearceafurile de un alb imaculat. Trei călugăriţe poloneze le schimbau de 3 ori pe zi.
   În sfârşit, doctorul Silvio Renato, medicul personal al Papei, a oprit acest efort inutil. Cu un gest a ordonat celor trei infirmieri să acopere bătrânul chip cu un văl alb. Ceru ca toţi să iasă, rămânând singur lângă Dwisicz. A redactat chiar acolo certificatul de deces. Cauza morţii era mai mult decât evidentă, un accident cardio-vascular, agravat de inflamarea laringelui. A avut îndoieli atunci când trebui să scrie numele bătrânului, deşi, într-un final, alese numele civil, pentru a evita problemele.
   După întocmirea şi semnarea documentului, doctorul îl întinse cardinalului Samalo, care tocmai intra în cameră. Cardinalul avea dificila sarcină de a confirma oficial moartea.
   - Mulţumesc, doctore. Cu permisiunea dumneavoastră, voi începe.
   - Vi-l încredinţez, Eminenţă.
   - Nu, doctore. Acum este al lui Dumnezeu.
   Samalo se apropie încet de patul mortului. La cei 66 de ani ai săi i-a cerut Domnului de multe ori să nu trăiască acest moment. Era un om liniştit şi lent dar ştia ce înseamnă această sarcină grea şi multiplele responsabilităţi şi sarcini care acum cădeau pe umerii lui.
   Privi cadavrul. Acel bărbat ajunsese la 84 de ani învingând o împuşcătură, o tumoare la colon şi o apendicită complicată. Dar boala Parkinson l-a slăbit zi de zi în aşa fel încât inima sa, într-un final, nu a mai rezistat.
   De la fereastra celui de-al treilea etaj al palatului, cardinalul putea să vadă cum aproape două sute de mii de persoane aglomerau piaţa Sfântul Petru. Terasele de pe acoperişurile caselor din jur erau pline de antene şi camere de televiziune.
   „În puţin timp vor fi şi mai mulţi, gândi Samalo. Cei care vor veni deasupra. Oamenii îl adorau, admirau sacrificiul lui şi voinţa sa de fier. Va fi o lovitură grea, deşi toţi se aşteptau la asta încă din ianuarie... şi nu puţini erau cei care o doreau. Şi apoi mai este şi cealaltă chestiune.”
   Se auzi zgomot la uşă iar cel care se ocupa de securitatea Vaticanului, Camilo Cirin, intră înaintea celor trei cardinali care aveau sarcina să certifice moartea. Pe chipurile lor se observau îngrijorarea şi nesomnul. Cei trei se apropiară de pat. Niciunul dintre ei nu şi-a ferit privirea.
   - Să începem, spuse Samalo.
   Dwisicz se apropie de el cu o valijoară deschisă. Şambelanul ridică vălul alb care acoperea chipul defunctului şi deschise o fiolă care conţinea uleiurile sfinte. Începu ritualul milenar în latină:
   - Si vives, ego te absolvo a peccatis tuis, in nomine Patris et Filii e Spiritus Sancti, amen.
   Samalo făcu semnul crucii pe fruntea defunctului şi adăugă:
   - Per instam sanctam Unionem, indulgeat tibi Dominus ad quidquid... Amen.
   Cu un gest solemn, invocă binecuvântarea apostolică:
   - Prin puterea ce a fost investită în mine de către Sfântul Scaun, eu îţi acord iertare deplină şi ştergerea tuturor păcatelor... şi te binecuvântez. În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
   Luă un ciocănel de argint din valijoara pe care i-o ţinea întinsă episcopul. Lovi uşor de 3 ori fruntea mortului cu el, spunând după fiecare atingere:
   - Karol Wojtyla, eşti mort?
   Niciun răspuns. Şambelanul îi privi pe cei trei cardinali care se aflau lângă pat, care consimţiră.
   - Cu adevărat, Papa este mort.
   Cu mâna dreaptă, Samalo îi luă defunctului inelul de pescar, simbolul autorităţii sale în lume. Cu mâna dreaptă reveni pentru a acoperi chipul lui Ioan Paul II cu vălul. Respiră adânc şi îşi privi cei trei colegi.
   - Avem multă treabă.

   CÂTEVA DATE OBIECTIVE DESPRE ORAŞUL VATICAN
   (extrase din CIA World Factbooks)

   Suprafaţa: 0,44 kilometri pătraţi (cea mai mică ţară din lume).
   Graniţe: 3.2 km (cu Italia).
   Punctul cel mai jos: Piaţa Sfântul Petru, 19 metri sub nivelul mării.
   Punctul cel mai înalt: Grădinile Vaticanului, 75 de metri peste nivelul mării.
   Temperatura: Ierni moderate şi ploioase începând cu septembrie până la jumătatea lui mai, veri călduroase şi uscate din mai până în septembrie.
   Utilizarea terenului: 100% arii urbane. Terenuri cultivate: 0%.
   Resurse naturale: niciuna.
   Populaţie: 911 cetăţeni cu paşaport, 3.000 de lucrători pe timpul zilei.
   Sistemul de guvernare: Ecleziastic, monarhie absolută.
   Rata natalităţii: 0%. Nicio naştere în toată istoria sa.
   Economia: Bazată pe pomeni şi vânzarea timbrelor poştale, vederilor şi imaginilor religioase, gestionarea băncilor şi a finanţelor sale.
   Comunicaţii: 2.200 linii telefonice, 7 posturi de radio, 1 canal de televiziune.
   Venituri anuale: 242 milioane de dolari.
   Cheltuieli anuale: 272 milioane de dolari.
   Sistemul legal: Bazat pe Codul de Drept Canonic. Deşi nu se mai aplică practic din anul 1868, încă este valabilă pedeapsa cu moartea.
   Consideraţii speciale: Sfântul Părinte are o mare influenţă în vieţile a mai mult de 1.086.000.000 de credincioşi.

   BISERICA SFÂNTA MARIA DIN TRASPONTINA

   Via della Conciliazione, 14

   Marţi, 5 aprilie 2005, 10:41

   Inspectoarea Dicanti întredeschise ochii atunci când intră, încercând să se adapteze la întunecimea locului.
   A pierdut aproape o jumătate de oră ca să ajungă la locul faptei. Dacă Roma este întotdeauna un haos în trafic, de la moartea Sfântului Părinte se transformase într-un infern. Mii de persoane ajungeau în fiecare zi în capitala creştinătăţii pentru a-şi lua adio de la cadavrul expus în Bazilica Sfântul Petru. Acel Papă murise având faima unui sfânt şi deja circulau pe stradă voluntari care adunau semnături pentru a fi canonizat. În fiecare oră, 180.000 de persoane treceau prin faţa corpului.
   „Un succes pentru medicina legală”, ironiză Paola pentru ea însăşi.
   Mama ei o avertizase, înainte de a ieşi din apartamentul în care locuiau împreună pe Via de la Crocce.
   - Nu o lua pe Cavour, pentru că vei întârzia mult. Urcă până la Regina Margareta şi coboară pe Rienzo, spuse amestecând terciul pe care îl pregătea, ca în fiecare dimineaţă de 33 de ani.
   Bineînţeles, ea a luat-o pe Cavour şi a întârziat mult.
   Încă mai simţea gustul terciului în gură, gustul dimineţilor sale. Timp de 1 an, cât a studiat în sediul FBI din Quantico, Virginia, dusese dorul acestei senzaţii într-un mod aproape bolnăvicios. Ajunsese să îi ceară mamei sale să îi trimită o oală, pe care o încălzea la cuptorul cu microunde din sala de odihnă din Unitatea de Studiu a Comportamentului. Nu avea acelaşi gust, dar a ajutat-o să stea aşa departe de casă pe durata acelui an atât de greu şi totuşi atât de fructuos. Paola crescuse la 2 paşi de Via Condoti, una din străzile cele mai exclusiviste din lume şi, totuşi, familia ei era săracă. Nu a ştiut ce înseamnă asta până când nu a ajuns în Statele Unite, o ţară care are propria ei măsură pentru tot. S-a bucurat enorm să se întoarcă în oraşul pe care îl urâse atâta în copilărie.
   În 1995, s-a creat în Italia o Unitate pentru Analiza Crimelor Violente, specializată în asasinatele în serie. Pare incredibil că a cincea ţară din lume pe lista cu cei mai mulţi psihopaţi nu a avut o unitate pentru combaterea lor până la o dată atât de recentă. În cadrul UACV exista un departament special numit Laboratorul pentru Analiza Comportamentului, fondat de Giovanni Balta, profesorul şi mentorul lui Dicanti.
   Din păcate, Balta a murit la începutul anului 2004 într-un tragic accident de maşină, şi dottora Dicanti a ajuns să fie ispettora Dicanti, pentru LAC din Roma. Pregătirea sa la FBI şi excelentele rapoarte ale lui Balta au fost garanţia ei. De la moartea supervizorului său, personalul LAC era destul de redus: ea însăşi. Dar, ca şi departament integrat în UACV, se baza pe sprijinul tehnic al uneia dintre unităţile judiciare cele mai avansate din Europa.
   Totuşi, până în acest moment, totul fusese un eşec. În Italia erau liberi 30 de asasini în serie, fără a fi identificaţi. Dintre care, nouă erau cazuri „calde”. Nu apăruseră noi cadavre de când ea era responsabila LAC iar absenţa probelor judiciare creştea presiunea pe Dicanti, având în vedere că profilele psihologice deveneau câteodată singurul lucru care putea să conducă la suspect.
   „Castele de nisip”, le numea doctorul Boi, un doctor în matematică şi fizică nucleară, care îşi petrecea mai mult timp la telefon decât în laborator. Din păcate, Boi era directorul general al UACV şi şeful direct al Paolei şi, de fiecare dată când se întâlneau pe culoar, îi arunca o privire ironică. „Frumoasa mea romancieră” era porecla pe care o folosea când erau singuri în biroul său, făcând aluzie în glumă la teribila imaginaţie pe care Dicanti o irosea când construia profilele. Dicanti dorea ca munca sa să înceapă să dea roade pentru a-i da peste nas acestui nesimţit.
   Făcuse greşeala să se încurce cu el într-o noapte de slăbiciune.
   Multe ore muncite până târziu, cu garda jos, un gol nedefinit în inimă... şi regretele obişnuite de dimineaţă. Mai ales ţinând cont de faptul că Boi era căsătorit şi o dubla ca vârstă. El fusese un cavaler şi nu aprofundase subiectul (şi a avut grijă să păstreze distanţa), dar, cu câte o frază pe cât de misogină pe atât de încântătoare, nici nu îi permitea Paolei să uite vreodată cele întâmplate. Doamne, cât îl ura.
   Şi, în sfârşit, de la promovarea sa, avea un caz real de care se va ocupa de la început, nu bazându-se pe nişte probe de mântuială luate de nişte agenţi nepricepuţi.
   Au sunat-o în timp ce lua micul dejun şi se duse în camera ei pentru a se schimba. Îşi prinse părul negru şi lung într-un coc strâns, aruncă fusta pantalon şi jerseul cu care voia să meargă la birou şi se schimbă într-un elegant costum, tot negru. Era intrigată: acel telefon nu i-a furnizat niciun detaliu, doar că avusese loc o crimă care era de competenţa ei şi era chemată la biserica Sfânta Maria din Traspontina „de urgenţă”.
   Şi iat-o acolo, la uşa bisericii. În spatele Paolei, un puhoi de oameni se îmbulzea în cei aproape 5 kilometri de coadă care ajungea până aproape de podul Vittorio Emanuele II.
   Contemplă scena cu îngrijorare. Acei oameni petrecuseră toată noaptea acolo, dar cei care putuseră să vadă ceva erau deja foarte departe.
   Câţiva pelerini priveau din mers discreta pereche de carabinieri care interzicea intrarea în biserică a vreunui grup ocazional de credincioşi. Cu multă diplomaţie, asigurau că acea clădire era în lucru.
   Paola trase adânc aer în piept şi trecu pragul bisericii aflate în penumbră. Exista un singur naos, cu 5 capele de fiecare parte.
   În aer plutea un miros de tămâie oxidată, veche. Toate luminile erau stinse, cu siguranţă pentru că aşa erau atunci când s-a descoperit cadavrul. Una din regulile lui Boi era: „Să vedem ce a văzut el”.
   Privi în jur, cu ochii întredeschişi. Două persoane vorbeau cu glas scăzut în capătul bisericii, cu spatele la ea. Chiar lângă agheasmatar, un călugăr carmelit, care spunea rugăciunile numărând mătăniile, îşi dădu seama de atenţia cu care analiza scena.
   - Este foarte frumoasă, nu-i aşa, signorina? Datează din 1566. A fost construită de Peruzii, iar capelele sale...
   Dicanti l-a întrerupt cu un surâs ferm.
   - Din păcate, părinte, nu mă interesează deloc arta în acest moment. Sunt inspectoarea Paola Dicanti. Dumneavoastră sunteţi parohul?
   - Exact, ispettora. Tot eu am fost cel care am descoperit cadavrul. Asta sigur vă va interesa mai mult. Binecuvântat să fie Dumnezeu, în zile ca acestea... A plecat un sfânt şi ne-au rămas doar demoni!
   Era un bărbat cu un aspect îmbătrânit, cu ochelari ce aveau lentile groase, îmbrăcat cu veşmintele maro ale călugărilor carmeliţi. Un scapular larg era înnodat în jurul taliei şi o barbă grizonată şi deasă îi acoperea faţa. Se tot învârtea în jurul agheasmatarului, un pic încovoiat, şchiopătând uşor. Mâinile mângâiau mătăniile cu un tremurat periodic şi incontrolabil.
   - Liniştiţi-vă, părinte. Cum vă numiţi?
   - Francesco Torna, ispettora.
   - Bine, părinte, povestiţi-mi cu propriile cuvinte cum s-a petrecut totul. Ştiu că probabil aţi mai povestit asta de 6 sau 7 ori, însă este necesar, credeţi-mă.
   Călugărul suspină.
   - Nu e mare lucru de povestit. Pe lângă faptul că sunt paroh, eu mă mai ocup şi de curăţenia bisericii. Locuiesc într-o chilie mică de lângă sacristie. M-am trezit, ca în fiecare dimineaţă, la 6 dimineaţa. M-am spălat pe faţă şi mi-am pus veşmintele. Am trecut prin sacristie, am ajuns în biserică printr-o uşă ascunsă din capătul altarului mare şi m-am îndreptat spre capela Stăpâna Noastră din Carmen, acolo unde îmi fac rugăciunile în fiecare zi. Mi-au atras atenţia nişte lumânări aprinse din faţa capelei Sfântul Toma pentru că, înainte de a mă duce eu la culcare, nu era niciuna aprinsă şi atunci l-am văzut. Am alergat în sacristie, mort de frică, pentru că asasinul putea să fie încă în biserică, şi am sunat la 113.
   - Nu v-aţi atins de locul faptei?
   - Nu, ispettora. Nimic. Eram foarte speriat, să mă ierte Dumnezeu.
   - Şi nici nu aţi încercat să ajutaţi victima?
   - Ispettora..., era evident că nu mai avea nevoie de niciun ajutor pământesc.
   Cineva se apropia de ei în holul central al bisericii. Era subinspectorul Maurizio Pontiero, din cadrul UACV.
   - Dicanti, grăbeşte-te, vor aprinde luminile.
   - O secundă. Poftiţi, părinte! Aici aveţi cartea mea de vizită. Numărul meu de mobil se află jos. Sunaţi-mă oricând dacă vă amintiţi şi altceva.
   - Aşa voi face, ispettora. Poftiţi un cadou.
   Călugărul carmelit i-a întins o iconiţă în culori vii.
   - Sfânta Maria din Carmen. Purtaţi-o mereu la dumneavoastră. Vă va arăta drumul în aceste timpuri tulburi.
   - Mulţumesc, părinte, spuse Dicanti, păstrând, indiferentă, darul.
   Inspectoarea îl urmă pe Pontiero prin biserică, până la a treia capelă de pe stânga, împrejmuită de banda roşie tipică a UACV.
   - Ai întârziat, îi reproşă subinspectorul.
   - Traficul a fost groaznic. E un adevărat circ afară.
   - Trebuia să o iei pe Rienzo.
   Deşi, conform gradelor poliţieneşti italiene, Dicanti era un rang mai sus decât Pontiero, acesta era responsabilul pentru Investigaţiile la Faţa Locului din cadrul UACV, drept urmare orice investigator din laborator îi era subordonat pe teren, inclusiv cineva ca Paola, care era şefa departamentului. Pontiero era un bărbat la 51 de ani, foarte slab şi prost dispus.
   Chipul său stafidit era în permanenţă încruntat. Paola ştia că subinspectorul o adora, deşi se abţinea mult să o arate.
   Paola vru să treacă peste bandă, dar Pontiero o apucă de braţ.
   - Aşteaptă un moment, Paola. Nimic din ce ai văzut până acum nu te-a pregătit pentru asta. Este absolut înfiorător, te asigur.
   Vocea îi tremura.
   - Cred că voi şti cum să mă controlez, Pontiero. Dar, oricum, mulţumesc.
   Intră în capelă. Înăuntru se afla un expert de la UACV care fotografia locul. În capătul capelei, era un altar mic decupat în perete, cu un tablou despre Sfântul Toma, în momentul în care acesta îşi introducea degetele în rănile lui Iisus.
   Dedesubt se afla cadavrul.
   - Santa Madonna.
   - Te-am avertizat, Dicanti.
   Era un spectacol dantesc. Mortul era sprijinit de altar. Îi smulseseră ochii, în locul lor rămânând două răni oribile şi negricioase. De gură, care era deschisă într-o grimasă cumplită şi grotescă, atârna un obiect cafeniu. În lumina fulgerătoare a blitz-ului, Dicanti descoperi cel mai îngrozitor lucru. Mâinile îi fuseseră tăiate şi se aflau una lângă alta lângă corp, spălate de sânge, învelite într-o pânză albă. Una din mâini încă mai avea un inel gros.
   Mortul era îmbrăcat cu o haină neagră, lungă până în pământ, cu margini roşii, proprie cardinalilor.
   Paola deschise bine ochii.
   - Pontiero, spune-mi că nu este un cardinal.
   - Nu ştim, Dicanti. Încă investigăm, deşi nu a rămas mare lucru din faţa lui. Te aşteptam ca să vezi locul aşa cum l-a văzut asasinul.
   - Unde se află restul de echipă pentru Cercetarea la Faţa Locului?
   Echipa de Cercetare reprezenta cea mai mare parte din UACV.
   Toţi erau experţi legişti, specializaţi în prelevarea urmelor, a amprentelor, a părului şi a oricărui alt lucru pe care un criminal ar fi putut să îl lase în urma lui. Funcţionau conform ideii că la fiecare crimă are loc un schimb: asasinul ia ceva şi lasă ceva.
   - Sunt pe drum. Au rămas blocaţi cu furgoneta pe Cavour.
   - Ar fi trebuit să o ia pe Rienzo, interveni expertul.
   - Nimeni nu v-a cerut părerea, spuse Dicanti.
   Expertul ieşi din sală, bolborosind lucruri puţin plăcute la adresa inspectoarei.
   - Trebuie să începi să îţi controlezi caracterul ăsta al tău, Paola.
   - Dumnezeule, Pontiero, de ce nu m-ai chemat mai devreme? spuse Dicanti ignorând recomandarea subinspectorului. Asta este un caz foarte grav. Cel care a făcut asta este rău dus cu capul.
   - Asta este analiza dumneavoastră profesională, dottora?
   Carlo Boi intră în capelă şi îi aruncă una din privirile sale perfide. Îi plăceau intrările acestea surprinzătoare. Paola şi-a dat seama că el era una dintre cele două persoane care discutau cu spatele lângă agheasmatar atunci când a intrat în biserică şi se blama că s-a lăsat luată prin surprindere. Celălalt se afla lângă director dar nu spuse nimic şi nici nu s-a apropiat de capelă.
   - Nu, domnule director Boi. Analiza mea profesională o veţi avea pe birou atunci când va fi gata. Până atunci vă informez că cel care a comis această crimă este un om foarte bolnav.
   Boi vru să spună ceva, dar în acel moment se aprinseră toate luminile din biserică. Şi toţi observară ceva ce iniţial au trecut cu vederea: pe jos, aproape de defunct, era scris, cu litere nu foarte mari:

   EGO TE ABSOLVO

   - Pare a fi sânge, spuse Pontiero, exprimând ceea ce gândeau toţi.
   Sună un telefon mobil în acordurile unui Aleluia de Haendel.
   Toţi l-au privit pe însoţitorul lui Boi, care a scos foarte serios mobilul din haină şi a răspuns. Nu a zis aproape nimic în afară de câteva aha şi mmm.
   Când a închis, l-a privit pe Boi şi a înclinat capul în semn afirmativ.
   - Înseamnă că este exact lucrul de care ne temeam, spuse directorul UACV. Ispettora Dicanti, vice ispettore Pontiero, nu mai este nevoie să vă spun că acest caz este unul foarte delicat. Ceea ce vedeţi aici este cardinalul argentinian Emilio Robayra. Dacă asasinarea unui cardinal în Roma este în sine o tragedie de nedescris, cu atât mai mult în această conjunctură. Victima este una dintre cele o sută cincisprezece persoane care în câteva zile vor participa la un conclav pentru a alege noul Papă. Prin urmare, situaţia este foarte delicată. În niciun caz, această crimă nu trebuie să ajungă la urechile presei. Imaginaţi-vă titlurile: „Asasin în serie terorizează alegerea Papei”. Nici nu vreau să mă gândesc...
   - O clipă, domnule director. Aţi spus asasin în serie? E ceva ce noi nu ştim?
   Boi tuşi, apoi privi spre acel personaj misterios care venise cu el.
   - Paola Dicanti, Maurizio Pontiero, permiteţi-mi să vi-l prezint pe Camilo Cirin, inspector general al Corpo di Vigilanza al Statului Vatican.
   Acesta consimţi şi făcu un pas înainte. Vorbi apoi greu ca şi cum detesta să pronunţe cuvintele.
   - Credem că aceasta este cea de-a doua victimă.

INSTITUTUL SFÂNTUL MATEI

Silver Spring, Maryland

August 1994

   - Intraţi, părinte Karoski, intraţi. Vă rog să vă dezbrăcaţi în spatele acestui paravan, dacă sunteţi aşa de amabil.
   Preotul începu să îşi dea jos veşmintele. Vocea expertului se auzea de cealaltă parte.
   - Nu trebuie să vă îngrijoraţi din cauza testului, părinte! Este unul absolut obişnuit, nu-i aşa? Absolut obişnuit, ha ha ha! Probabil că i-aţi auzit pe alţi interni vorbind despre el, dar nu este dracul aşa de negru, cum zicea bunica mea. De când sunteţi la noi?
   - De două săptămâni.
   - Destul timp pentru a face testul, chiar aşa... Aţi auzit de jocul de tenis?
   - Nu îmi place tenisul. Pot să ies?
   - Nu, părinte, puneţi-vă întâi cămaşa verde, doar nu vreţi să vă fie frig?
   Karoski ieşi de după paravan îmbrăcat în cămaşa verde.
   - Mergeţi până la pat şi urcaţi-vă în el... Aşa... Aşteptaţi să vă potrivesc spătarul. Trebuie să vedeţi bine imaginea la televizor. Vedeţi bine?
   - Foarte bine.
   - Grozav! Aşteptaţi, trebuie să fac nişte reglaje instrumentelor de măsura şi începem imediat. Bineînţeles, acesta este un televizor excelent, corect? Are 33 de ţoli; dacă aş avea eu unul la fel acasă sunt convins că nevastă-mea m-ar respecta mai mult, ce ziceţi? Ha, ha, ha!
   - Nu sunt sigur.
   - Ei, sigur că nu, părinte, sigur că nu. Cotoroanţa aia nu l-ar respecta nici pe însuşi Hristos dacă ar ieşi dintr-o cutie de Golden Grahams şi i-ar da un şut în curul ei gras, ha, ha, ha!
   - Nu ar trebui să iei numele lui Dumnezeu în deşert, fiule!
   - Aveţi dreptate, părinte! Bine, ăsta e gata. Nu v-au mai făcut nicio pletismografie a penisului până acum, nu-i aşa?
   - Nu.
   - Sigur că nu, ce prostie, ha, ha, ha, ha! V-au explicat în ce constă testul?
   - În linii mari.
   - Bine, acum eu îmi voi băga mâinile sub cămaşa dumneavoastră şi voi fixa aceşti doi electrozi de penisul dumneavoastră, da? Ei ne vor ajuta să măsurăm nivelul de reacţie sexuală vis a vis de anumiţi stimuli. Bine, acum încep să îi fixez. Gata.
   - Aveţi mâinile reci.
   - Da, aici e răcoare, ha, ha, ha, ha! Staţi comod?
   - Sunt bine.
   - Atunci să începem.
   Imaginile se derulau pe ecran. Turnul Eiffel. O dimineaţă. Zăpadă pe munţi. O îngheţată de ciocolată. Un coit heterosexual. O pădure. Pomi. O felaţie heterosexuală. Lalele în Olanda. Un coit homosexual. Las Meninas de Velasquez. Apus de soare în Kilimanjaro. O felaţie homosexuală. Zăpadă pe acoperişurile caselor dintr-un sat din Elveţia. O felaţie pedofilă. Copilul priveşte direct în aparat în timp ce suge penisul adultului. Se citeşte tristeţea în ochii lui.
   Karoski se ridică. E turbat de furie.
   - Părinte, nu puteţi să vă ridicaţi, nu am terminat!
   Preotul îl apucă de gât, îl loveşte pe psiholog de mai multe ori cu capul de panoul de instrumente, iar sângele îmbibă butoanele, halatul alb al expertului, cămaşa verde a lui Karoski şi întreaga lume.
   - Niciodată în viaţa ta nu vei mai comite fapte necurate, nu-i aşa? Nu-i aşa, căcat împuţit, nu-i aşa?

BISERICA SFÂNTA MARIA DIN TRASPONTINA

Via della Conciliazione, 14

Marţi, 5 aprilie 2005, 11:59

   Liniştea care urmă cuvintelor lui Cirin s-a adâncit datorită clopotelor care anunţau rugăciunea Angelus din apropiata piaţă Sfântul Petru.
   - A doua victimă? Au făcut bucăţi un alt cardinal iar noi aflăm de-abia acum?
   Faţa lui Pontiero exprima clar părerea pe care o avea faţă de această situaţie.
   Cirin, impasibil, îi privi fix. Era, fără îndoială, un om neobişnuit. Statura medie, ochii căprui, vârsta nedefinită, îmbrăcăminte discretă, haină gri. Niciuna dintre trăsăturile lui nu ieşea în evidenţă şi asta era extraordinar: era paradigma normalităţii. Vorbea foarte puţin, ca şi cum în felul acesta dorea să se ascundă într-un plan secund.
   Dar asta nu îi păcălea pe cei prezenţi: toţi auziseră de Camilo Cirin, unul dintre oamenii cei mai puternici de la Vatican. Era şeful celui mai mic corp de poliţie din lume: Vigilanza Vaticana. O unitate de 48 de agenţi (oficiali), mai puţini decât jumătate din garda elveţiană, dar infinit mai puternici. Nimic nu se mişca în mica lui ţară fără ca Cirin să ştie. În 1997, un om a încercat să îi umbrească autoritatea: comandantul recent ales al gărzii elveţiene Alois Siltermann.
   După două zile de la numirea sa, Siltermann, soţia sa şi un caporal, cu o reputaţie ireproşabilă, au fost găsiţi morţi. Îi împuşcaseră. Vina i-a fost atribuită caporalului, care probabil înnebunise, îi omorâse pe cei doi soţi, apoi îşi pusese „arma din dotare” în gură şi apăsase pe trăgaci. Explicaţia ar fi fost plauzibilă dacă nu ar fi fost la mijloc două detalii: caporalii gărzii elveţiene nu erau înarmaţi iar caporalul în cauză avea dinţii din faţă distruşi. Totul ducea la concluzia că îi băgaseră pistolul în gură în mod brutal.
   Lui Dicanti îi povestise această întâmplare un coleg de la Inspectorat. Aflând ce s-a întâmplat, el şi colegii săi s-au dus să-şi ofere tot sprijinul membrilor din Vigilanza, dar nici nu au ajuns la locul faptei că au şi fost invitaţi cordial să se întoarcă la Inspectorat apoi uşa a fost închisă din interior, fără ca măcar să li se mulţumească. Sumbra poveste a lui Cirin se auzea în toate unităţile din Roma, iar UACV nu era o excepţie.
   Şi iată-i pe cei trei, în afara capelei, stupefiaţi de spusele lui Cirin.
   - Cu tot respectul, ispettore generale, cred că, dacă dumneavoastră ştiaţi că un asasin capabil să comită o astfel de crimă, se plimba liber prin Roma, datoria dumneavoastră ar fi fost să anunţaţi UACV-ul, spuse Dicanti.
   - Exact, şi este ceea ce a şi făcut distinsul meu coleg, replică Boi. M-a informat pe mine personal. Amândoi am fost de acord că acest caz trebuie să rămână strict secret, pentru binele tuturor. Şi am mai fost de acord şi cu altceva. Vaticanul nu are oameni capabili să se lupte cu un criminal atât de... special ca acesta.
   În mod surprinzător, Cirin a intervenit.
   - Voi fi sincer, signorina. Acţiunile noastre sunt de reţinere, protecţie şi contraspionaj. În aceste domenii suntem foarte buni, vă garantez. Dar, cum aţi spus dumneavoastră, un tip care este aşa dus cu capul, nu intră în competenţa noastră. Ne gândeam să vă cerem ajutorul chiar când am primit vestea celei de-a doua crime.
   - Ne-am gândit că acest caz are nevoie de o abordare mult mai creativă, ispettora Dicanti. Şi de aceea vrem ca dumneavoastră să nu vă limitaţi ca până acum doar la realizarea profilelor. Vrem ca dumneavoastră să conduceţi investigaţia, spuse directorul Boi.
   Paola a rămas fără cuvinte. Această muncă era pentru un agent de teren, nu pentru un psiholog criminalist. Bineînţeles că ea ar putea să facă asta la fel de bine ca oricare agent de teren, căci primise pregătirea necesară la Quantico, dar faptul că cererea asta venea din partea lui Boi, şi mai ales în acel moment, a lăsat-o mută de uimire.
   Cirin se întoarse spre un bărbat cu o scurtă de piele care venise la ei.
   - Oh, iată-l! Permiteţi-mi să vi-l prezint pe Dante, inspector, în Vigilanza. El va fi omul dumneavoastră de legătură cu Vaticanul, Dicanti. Vă va informa asupra crimei anterioare şi veţi lucra împreună, mai ales că este un singur caz. Orice lucru îi veţi cere lui va fi ca şi cum mi l-aţi cere mie. Şi invers, orice lucru pe care nu-l veţi primi de la el, va fi ca şi cum nu vi l-aş da eu. În Vatican noi avem propriile noastre reguli, sper că veţi înţelege. Şi, de asemenea, sper să îl prindeţi pe monstrul ăsta. Asasinarea a doi cardinali ai Sfintei Noastre Biserici nu poate rămâne nepedepsită.
   Şi plecă fără să mai adauge nimic.
   Boi s-a apropiat de Paola atât de mult încât o făcu să se simtă prost. Încă avea proaspătă în memorie aventura lor amoroasă.
   - L-aţi auzit, Dicanti. Tocmai aţi fost solicitată de unul dintre cei mai puternici oameni de la Vatican şi v-a solicitat să faceţi ceva concret. Nu ştiu de ce v-a ales pe dumneavoastră, dar v-a menţionat numele în mod special. Luaţi tot ceea ce aveţi nevoie. Zilnic să îmi faceţi rapoarte clare, scurte şi simple. Şi mai presus de toate, adunaţi probele experţilor. Poate „castelele dumneavoastră de nisip” ne vor fi de folos de data asta. Aduceţi-mi ceva concret şi repede.
   Se întoarse şi merse spre ieşire, în spatele lui Cirin.
   - Ce nemernici, explodă în sfârşit Dicanti, când fu sigură că ceilalţi nu o auzeau.
   - Hai, vorbiţi, spuse râzând Dante, ultimul sosit.
   Paola se înroşi şi îi întinse mâna.
   - Paola Dicanti.
   - Fabio Dante.
   - Maurizio Pontiero.
   Dicanti profită de strângerea de mâini dintre Pontiero şi Dante pentru a-l studia pe acesta din urmă.
   De-abia dacă avea 41 de ani. Era scund, brunet şi puternic, iar capul îi era unit de umeri printr-un gât gros de cel mult 5 centimetri. În ciuda faptului că avea cel mult un metru şaptezeci, şeful anchetei era un bărbat atractiv, totuşi neplăcut la vedere. Avea ochii de un verde măsliniu, atât de caracteristic pentru sudul Italiei.
   - Să înţeleg că expresia „nemernici” era adresată şi superiorului meu, ispettora?
   - Da, aşa e. Cred că mi-a revenit o onoare nemeritată.
   - Amândoi ştim că nu este o onoare ci o teribilă condamnare, Dicanti. Şi nu este nemeritată, dosarul vă trădează excelenta pregătire. Păcat că nu este însoţită şi de rezultate, dar asta sigur se va schimba curând, nu-i aşa?
   - Aţi citit dosarul meu? Santa Madonna, aici chiar nu există nimic confidenţial?
   - Nu şi pentru El.
   - Ascultă, îngâmfatule... s-a înfuriat Pontiero.
   - Destul, Maurizio. Nu e nevoie. Ne aflăm la locul crimei şi eu sunt responsabilă. Să ne punem pe treabă şi vorbim după aceea. Să le facem lor loc.
   - Bine, acum tu dai dispoziţii, Paola. Aşa a spus şeful.
   La o distanţă prudentă de banda roşie aşteptau doi bărbaţi şi o femeie îmbrăcaţi în salopete de un albastru închis. Era Unitatea de Analiză a Locului Faptei, specialişti în recoltarea probelor.
   Inspectoarea şi ceilalţi doi au ieşit din capelă şi au mers până la naosul central.
   - De acord, Dante. Spune tot, i-a cerut Dicanti.
   - Bine... prima victimă a fost cardinalul italian Enrico Portini.
   - Imposibil! se minunară în acelaşi timp Dicanti şi Pontiero.
   - Credeţi-mă, prieteni, l-am văzut cu propriii mei ochi.
   - Marele candidat din aripa reformisto-liberală a Bisericii. Dacă ştirea asta ajunge la mass-media, va fi teribil.
   - Nu, Pontiero, va fi o catastrofă. Ieri dimineaţă a sosit la Roma, George Bush cu toată familia. Alţi două sute de şefi de stat vor fi găzduiţi de ţara dumneavoastră, dar se vor afla în ţara mea pentru înmormântare. Situaţia a generat alerta maximă, dar ştiţi deja ce domneşte în oraş. Este o împrejurare foarte delicată şi ultimul lucru pe care îl dorim este să apară panica. Haideţi cu mine afară, vă rog. Am nevoie de o ţigară.
   Dante merse în faţa lor până la stradă unde mulţimea era din ce în ce mai numeroasă şi mai înghesuită. Masa umană acoperea complet Via della Conciliazione. Erau steaguri franţuzeşti, spaniole, poloneze, italiene. Tineri cu chitara, călugăriţe cu lumânări aprinse, inclusiv un bătrân orb şi câinele său călăuză.
   Două milioane de persoane vor participa la înmormântarea Papei, care schimbase harta Europei.
   „Bineînţeles ăsta este cel mai nepotrivit mediu pentru a munci. Orice posibil suspect va fi pierdut imediat în furtuna de pelerini”.
   - Portini era găzduit în reşedinţa Madri Pie, pe Via de Gasperi, spuse Dante. A sosit joi dimineaţa, cunoscând starea gravă de sănătate a Papei. Călugăriţele spun că vineri a luat cina ca de obicei şi că a stat o bună bucată de vreme în capelă rugându-se pentru Sfântul Părinte. Nu l-au văzut când s-a dus la culcare. În camera sa nu existau urme de violenţă. Nimeni nu a dormit în patul său, sau cel care l-a sechestrat l-a rearanjat perfect. Sâmbătă nu a venit la micul dejun, dar s-a presupus că a rămas să se roage în Vatican.
   S-a oprit, şi-a aprins altă ţigară şi i-a oferit una şi lui Pontiero, care l-a respins distant, scoţându-şi pachetul său. Continuă.
   - Ieri dimineaţă a fost descoperit cadavrul său în capela reşedinţei, dar şi aici lipsa sângelui de pe podea indică faptul că era un scenariu bine pregătit. Din fericire, cel care l-a găsit a fost un preot onest care ne-a chemat pe noi imediat. Am fotografiat locul, dar atunci când eu am propus să fiţi chemaţi, Cirin mi-a spus că se va ocupa el de asta. Şi ne-a ordonat să curăţăm totul. Corpul cardinalului Portini a fost mutat într-una din încăperile Vaticanului şi acolo a fost incinerat.
   - Cum? Aţi făcut să dispară probele unui delict grav comis pe pământ italian? Nu pot să cred, pe cuvânt!
   Dante îi privi sfidător.
   - Şeful meu a luat o decizie şi poate că nu a fost cea mai bună. Dar l-a sunat pe şeful dumneavoastră şi i-a explicat situaţia. Şi iată-vă. Vă daţi seama cu ce avem de-a face? Nu suntem pregătiţi să facem faţă unei astfel de crize.
   - Tocmai de aceea trebuia să o lăsaţi în mâna unor profesionişti, a intervenit Pontiero cu chipul pietrificat.
   - Tot nu înţelegeţi! Nu putem să avem încredere în nimeni. De aceea, Cirin a făcut ce-a făcut, binecuvântat soldat al sfintei noastre Biserici. Nu mă priviţi aşa, Dicanti. Vă rog să înţelegeţi motivele care l-au determinat. Dacă lucrurile s-ar fi oprit la moartea lui Portini, puteam să găsim orice scuză şi să uităm problema. Dar nu s-a întâmplat aşa. Nu este nimic personal, înţelegeţi.
   - Ce înţeleg eu este că acum ni se serveşte felul doi. Şi cu jumătate din probe. Fantastic! Mai este şi altceva ce trebuie să ştim?
   Dicanti era extrem de înfuriată.
   - Deocamdată nu, ispettora, spuse Dante, ascunzându-se din nou în spatele unui zâmbet viclean.
   - La naiba! La naiba, la naiba! Ne aflăm într-o situaţie teribilă, Dante. Vreau ca de acum să îmi povestiţi absolut tot. Şi să fie foarte clar: aici eu dau ordinele. Aveţi obligaţia să mă ajutaţi cu orice, dar vreau să înţelegeţi că deşi cele două victime au fost cardinali, ambele crime s-au petrecut sub jurisdicţia mea. E clar?
   - Cristal.
   - Aşa e mai bine! Modul de operare a fost acelaşi?
   - Atât cât mă ajută pe mine calităţile de detectiv, da. Cadavrul a fost agăţat în picioare de altar. Îi lipseau ochii. Mâinile, ca şi aici, erau tăiate şi puse într-o pânză lângă cadavru. Era dezgustător. Eu însumi am introdus corpul într-un sac şi l-am dus până la cuptorul crematoriului. Am stat toată noaptea sub duş, credeţi-mă.
   - Ar fi trebuit să mai staţi puţin, bolborosi Pontiero.
   După 4 ore au încheiat ancheta şi cadavrul lui Robayra a putut fi ridicat. La cererea directorului Boi, chiar băieţii de la Analiză au fost cei care au pus corpul într-un sac şi l-au dus la morgă pentru a evita ca personalul de la infirmerie să vadă veşmintele de cardinal. Era foarte clar că era un caz foarte special şi identitatea mortului trebuia să rămână secretă.
   Spre binele tuturor.

INSTITUTUL SFÂNTUL MATEI
Silver Spring, Maryland
Septembrie 1994

   TRANSCRIEREA ŞEDINŢEI NR. 5

   ÎNTRE PACIENTUL NR. 3.643 ŞI DOCTORUL CANICE CONROY
   DR. CONROY: Bună ziua, Viktor! Bine ai venit în biroul meu. Te simţi mai bine?
   # 3.643: Da, mulţumesc, doctore.
   DR. CONROY: Vrei ceva de băut?
   # 3.643: Nu, mulţumesc.
   DR. CONROY: Ei, hai, un preot care nu bea... ce noutate. Te deranjează dacă eu beau?
   # 3.643: Vă rog, doctore.
   DR. CONROY: Cred că ai stat un timp la infirmerie.
   # 3.643: Am avut nişte contuzii săptămâna trecută.
   DR. CONROY: Îţi aminteşti cum ai făcut acele contuzii?
   # 3.643: Sigur, doctore. A fost în timpul unor încăierări din sala de vizionări.
   DR. CONROY: Povesteşte-mi, Viktor.
   # 3.643: M-am dus acolo ca să mi se facă un test de plestimografie, după cum mi-aţi recomandat.
   DR. CONROY: Îţi aminteşti care era scopul acestui test, Viktor?
   # 3.643: Să aflăm care este cauza problemei mele.
   DR. CONROY: Exact, Viktor. Recunoaşte că ai o problemă şi ăsta este un progres, nu e nicio îndoială.
   # 3.643: Doctore, întotdeauna am ştiut că am o problemă. Vă amintesc că eu am venit aici de bunăvoie.
   DR. CONROY: Acesta este un subiect pe care aş dori să îl confrunt cu tine, să nu te îndoieşti. Dar acum continuă să-mi povesteşti ce s-a întâmplat ieri.
   # 3.643: Am intrat acolo şi m-am dezbrăcat.
   DR. CONROY: Asta te-a deranjat?
   # 3.643: Da.
   DR. CONROY: Este un test medical. Este nevoie să fii dezbrăcat.
   # 3.643: Nu văd de ce.
   DR. CONROY: Bine, haide să presupunem că era necesar.
   # 3.643: Dacă spuneţi dumneavoastră, doctore.
   DR. CONROY: Ce s-a întâmplat apoi?
   # 3.643: A pus nişte cabluri aici.
   DR. CONROY: Unde, Viktor?
   # 3.643: Ştiţi deja unde.
   DR. CONROY: Nu, Viktor, nu ştiu şi vreau să îmi spui tu.
   # 3.643: Pe chestia mea.
   DR. CONROY: Poţi fi mai explicit, Viktor?
   # 3.643: Pe... penisul meu.
   DR. CONROY: Foarte bine, Viktor, asta era. Este membrul viril, organul masculin care foloseşte pentru a copula şi a urina.
   # 3.643: În cazul meu doar pentru a doua funcţie, doctore.
   DR. CONROY: Eşti sigur, Viktor?
   # 3.643: Da.
   DR. CONROY: Nu s-a întâmplat mereu aşa în trecut, Viktor.
   # 3.643: Trecutul e trecut. Vreau ca lucrurile să se schimbe.
   DR. CONROY: De ce?
   # 3.643: Pentru că este voinţa Domnului.
   DR. CONROY: Chiar crezi că voinţa Domnului are ceva de-a face cu asta, Viktor? Cu problema ta?
   # 3.643: Voinţa Domnului are de-a face cu tot.
   DR. CONROY: Şi eu sunt preot, Viktor, şi cred că uneori Dumnezeu lasă Natura să acţioneze.
   # 3.643: Natura este o invenţie care nu îşi are locul în religia noastră, doctore.
   DR. CONROY: Să revenim la sala de vizionări, Viktor. Povesteşte-mi ce ai simţit când ţi-au pus cablurile.
   # 3.643: Psihologul avea mâinile reci.
   DR. CONROY: Doar reci, atâta tot?
   # 3.643: Atâta tot.
   DR. CONROY: Şi când au început să apară imagini pe ecran?
   # 3.643: Nici atunci nu am simţit nimic.
   DR. CONROY: Ştii, Viktor, am aici rezultatele pletismografiei şi marchează anumite reacţii aici şi aici. Vezi vârfurile?
  # 3.643: Am simţit scârbă faţă de anumite imagini.
   DR. CONROY: Scârbă, Viktor?
   (Aici se făcu o pauză de mai mult de 1 minut)
   DR. CONROY: Poţi întârzia răspunsul cât doreşti.
   # 3.643: Mi-au făcut greaţă imaginile sexuale.
   DR. CONROY: Vreuna în mod special?
   # 3.643: Toate.
   DR. CONROY: Ştii de ce te-au deranjat?
   # 3.643: Pentru că sunt o ofensă adusă lui Dumnezeu.
   DR. CONROY: Şi totuşi, faţă de anumite imagini, aparatul a înregistrat o mărire a organului tău sexual.
   # 3.643: Asta nu se poate.
   DR. CONROY: În termeni comuni, te-ai excitat când le-ai văzut.
   # 3.643: Acest limbaj îl jigneşte pe Dumnezeu şi demnitatea dumneavoastră de preot. Ar trebui...
   DR. CONROY: Ce ar trebui, Viktor?
   # 3.643: Nimic.
   DR. CONROY: Simţi un impuls violent, Viktor?
   # 3.643: Când, atunci?
   DR. CONROY: Sigur, te rog să îmi scuzi lipsa de precizie. Tu ai spune că atunci când îl loveai pe psihologul meu cu capul de panoul de comandă, aveai o pornire violentă?
   # 3.643: Acel om mă tenta. „Dacă ochiul tău drept te ispiteşte, scoate-l”, spune Domnul.
   DR. CONROY: Matei, capitolul 5, versetul 9.
   # 3.643: Exact.
   DR. CONROY: Şi ce s-a ales de ochi? De agonia ochiului?
   # 3.643: Nu înţeleg.
   DR. CONROY: Acest om se numeşte Robert, are o soţie şi o fiică. Tu l-ai băgat în spital. I-ai rupt nasul, 7 dinţi şi i-ai cauzat o comoţie puternică, deşi slavă Domnului, supraveghetorii au reuşit să te reţină la timp.
   # 3.643: Presupun că am fost puţin violent.
   DR. CONROY: Crezi că poţi să fii violent acum, când nu ai mâinile legate în curele de braţele scaunului?
   # 3.643: Dacă doriţi am putea să verificăm, doctore.
   DR. CONROY: Ar fi mai bine să terminăm şedinţa, Viktor.

MORGA MUNICIPALĂ
Marţi, 5 aprilie 2005, 20:32

   Sala de autopsii era un loc rece, de o culoare gri violet nepotrivită şi care nu înveselea deloc încăperea. Pe masa de autopsii o lampă cu 6 becuri îi dăruia cadavrului ultimele minute de celebritate în faţa celor patru spectatori care aveau obligaţia să afle cine l-a scos de pe scenă.
   Pontiero a făcut un gest de greaţă atunci când medicul legist a pus pe o tavă stomacul cardinalului Robayra. Mirosul de putreziciune s-a extins în toată sala atunci când doctorul a început să taie stomacul cu bisturiul. Duhoarea era atât de puternică încât a acoperit chiar şi mirosul de aldehidă formică şi amestecul chimic care se folosea pentru dezinfectarea instrumentelor. Dicanti, în mod absurd, se întreba ce rost avea această curăţare a instrumentelor înainte de a face incizii. Chiar aşa, că doar mortul nu putea să se infecteze cu vreo bacterie sau altceva.
   - Ei, Pontiero, ştii de ce a traversat copilul mort autostrada?
   - Da, dottore, pentru că era agăţat de găină. Mi-aţi mai spus gluma asta de 6 ori, nu, de 7 ori şi cu asta. Nu ştiţi şi altă glumă?
   Medicul legist fredona cu voce joasă o melodie în timp ce făcea inciziile. Cânta foarte bine, cu o voce şuierată şi dulce care Paolei îi amintea de Louis Armstrong; mai ales pentru că melodia era What a wonderful world. Îşi întrerupea cântecul doar pentru a-l tortura pe Pontiero.
   - Cea mai bună glumă e să te privesc cum te străduieşti să nu vomiţi, vice ispettore. Ha, ha, ha! Să nu crezi că mă distrează toate astea. I-au venit de hac ăstuia...
   Paola şi Dante şi-au încrucişat privirile pe deasupra cadavrului.
   Medicul legist, un bătrân comunist recalcitrant, era un bun profesionist, dar câteodată nu arăta respect mortului. Se pare că moartea lui Robayra i se părea teribil de comică, lucru care lui Dicanti nu îi făcea deloc plăcere.
   - Dottore, trebuie să vă cer să vă mărginiţi doar la analiza cadavrului. Atât. Atât invitatului nostru, domnul inspector Dante, cât şi mie ni se par agresive şi nelalocul lor aceste glume nereuşite.
   Medicul legist o privi pe Dicanti pe ascuns şi continuă să examineze conţinutul din stomacul lui Robayra, dar se abţinu să mai facă alte comentarii ironice, deşi printre dinţi îi blestemă pe toţi cei prezenţi şi pe morţii lor. Paola nu îl ascultă, pentru că o preocupa mai mult faţa lui Pontiero, care avea o culoare între alb şi verde.
   - Maurizio, nu ştiu de ce te chinuieşti atât. Niciodată nu ai făcut faţă sângelui.
   - La naiba, dacă habotnicul ăsta rezistă, pot şi eu.
   - Aţi fi surprins să aflaţi la câte autopsii am participat, fragilul meu coleg.
   - Ah, da? Atunci vă amintesc că mai aveţi cel puţin una, deşi am impresia că pe mine mă va distra mai mult decât pe dumneavoastră ...
   „Of, Doamne, iar încep”, se gândi Paola în timp ce încerca să îi împace.
    Aşa se purtau toată ziua. Dante şi Pontiero nu s-au putut suferi încă de la început, dar, ca să fim sinceri, subinspectorului nu îi cădea bine orice bărbat care se apropia la mai mult de trei metri de ea. Ştia că o privea ca pe o fiică. Dante era puţin frivol, şi nici nu era cel mai ingenios bărbat din lume, dar pentru moment nu se justifica duşmănia pe care i-o inspira colegului său. Ceea ce nu înţelegea era cum un bărbat ca Dante ajunsese să deţină postul pe care îl ocupa în Vigilanza. Glumele sale continue şi limba ascuţită contrastau destul de mult cu acel caracter posac şi taciturn al lui Cirin, inspectorul general.
   - Totuşi, distinşii mei vizitatori, poate vă puteţi aduna toate cunoştinţele pentru a fi atenţi la autopsia pe care aţi venit să o vedeţi.
   Vocea răguşită a medicului legist o trezi pe Dicanti la realitate.
   - Continuaţi, vă rog!
   Le aruncă o privire scrutătoare celor doi poliţişti pentru a face să înceteze discuţiile.
   - Aşa... victima nu mai mâncase nimic de la micul dejun şi totul arată că îl servise foarte devreme, pentru că de-abia dacă am mai găsit nişte resturi.
   - Prin urmare, ori a sărit masa, ori a căzut înainte în mâinile asasinului.
   - Mă îndoiesc că a sărit masa... era obişnuit să mănânce bine, după cum se observă. Viu, cântărea vreo 92 de kilograme şi măsura 1 metru 83.
   - Ceea ce ne arată că asasinul este un tip puternic. Robayra nu era un fulg, interveni Dante.
   - Şi sunt 40 de metri de la uşa principală a bisericii până la capelă, spuse Paola. Cineva trebuie să fi văzut că aducea cadavrul în biserică. Pontiero, fă-mi o favoare. Trimite patru agenţi de încredere în zonă. Să fie îmbrăcaţi civil, dar cu insigne. Nu le spune ce s-a întâmplat. Povesteşte-le că a avut loc un furt în biserică, şi să afle dacă cineva a văzut ceva în timpul nopţii.
   - Ar fi o pierdere de timp să căutăm printre pelerini.
   - Atunci să nu o facă. Să întrebe vecinii, mai ales bătrânii. De obicei au somnul uşor.
   Pontiero a confirmat şi a ieşit din sala de autopsii, în mod clar mulţumit că nu mai trebuia să stea acolo. Paola îl urmări cu privirea iar când uşa se închise după el, i se adresă lui Dante.
   - Pot să ştiu ce se întâmplă, domnule de la Vatican? Pontiero este un bărbat curajos care nu suportă sângele, asta-i tot. Vă rog să vă abţineţi de la acesta absurdă dispută verbală.
   - Ia uite, deci avem mai mult de o gură spartă la morgă, spuse medicul legist, râzând cu voce stinsă.
   - Dottore, vedeţi-vă de treabă că revenim imediat. E clar, Dante?
   - Liniştiţi-vă, ispettora, se apără Dante ridicând mâinile. Cred că nu aţi înţeles ce se întâmplă aici. Dacă mâine ar trebui să intru într-o încăpere în flăcări, cu pistolul în mână, umăr la umăr, alături de Pontiero, să nu vă îndoiţi că aş face-o.
   - Pot să ştiu atunci de ce vă luaţi de el? spuse Paola derutată complet.
   - Pentru că e amuzant. Sunt convins că şi el se distrează atunci când se supără pe mine. Întrebaţi-l!
   Paola înclină capul, murmurând lucruri neplăcute la adresa bărbaţilor.
   - Mă rog, să continuăm. Dottore, ştiţi deja care este cauza şi ora morţii?
   Medicul legist îşi consultă notiţele.
   - Vă amintesc că este un raport preliminar, dar sunt destul de sigur. Cardinalul a murit ieri, luni în jur de 9 seara. Marja de eroare este de o oră. A murit datorită inciziei de la gât. Tăietura s-a făcut pe la spate de către o persoană, cam de aceeaşi statură, cred. Nu pot să spun nimic despre armă, doar că măsura cel puţin 15 centimetri, avea lama fină şi era foarte ascuţită. Ar putea să fie un brici de bărbierit, nu ştiu.
   - Ce ne puteţi spune despre răni? spuse Dante.
   - Scoaterea ochilor s-a produs antemortem, la fel ca şi mutilarea limbii.
   - I-a smuls limba? Doamne sfinte, se îngreţoşă Dante.
   - Cred că s-a folosit de nişte cleşti, ispettora. Când a terminat a umplut locul cu hârtie igienică pentru a opri hemoragia. Apoi a scos-o, dar au rămas urme de celuloză. Auziţi, Dicanti, mă surprindeţi. Nu pare că toate astea vă impresionează prea mult.
   - Da, am văzut altele şi mai rele.
   - Atunci permiteţi-mi să vă arăt ceva ce cu siguranţă nu aţi văzut niciodată. Eu nu am privit nimic asemănător şi fac asta de mulţi ani. I-a introdus limba în rect cu o îndemânare uimitoare. Apoi a curăţat sângele din jur. Nu mi-aş fi dat seama dacă nu m-aş fi uitat înăuntru.
   Medicul legist i-a arătat nişte fotografii ale limbii secţionate.
   - Am pus-o în gheaţă şi am trimis-o deja laboratorului. Să îmi daţi o copie a raportului atunci când soseşte, ispettora. Încă nu înţeleg cum a reuşit.
   - Staţi liniştit, mă voi ocupa personal, îl asigură Dicanti. Cum e cu mâinile?
   - Acestea au fost leziuni postmortem. Tăieturile nu sunt foarte curate. Există urme de nesiguranţă aici şi aici. Probabil i-a fost greu sau era într-o poziţie incomodă.
   - Nimic sub unghii?
   - Aer. Mâinile erau perfect curate. Cred că le-a spălat cu săpun. Cred că se simte un uşor miros de levănţică.
   Paola rămase pe gânduri.
   - Dottore, după părerea dumneavoastră, de cât timp a avut nevoie asasinul ca să îi provoace toate aceste răni victimei?
   - Păi, nu m-am gândit. Să vedem, lăsaţi-mă să calculez.
   Bătrânul pipăi mult, gânditor, antebraţele cadavrului, orbitele ochilor, gura mutilată. Încă fredona cu voce joasă ceva de Moody Blues, de data asta. Paola nu îşi amintea titlul cântecului.
   - Ei bine, domnilor, cred că a întârziat cel puţin o jumătate de oră când a tăiat mâinile şi le-a spălat şi cam o oră pentru a spăla tot corpul şi pentru a-l îmbrăca. E imposibil să calculez cât timp a torturat victima dar se pare că nu s-a grăbit. Eu aş fi sigur că a stat cu victima cel puţin 3 ore sau, probabil, chiar mai mult. Un loc liniştit şi secret. Un loc ascuns, departe de priviri indiscrete. Şi protejat, pentru că Robayra sigur a ţipat. Cât zgomot poate să facă cineva atunci când i se scot ochii şi limba? Mult, cu siguranţă. Trebuiau delimitate perioadele, să se stabilească mai întâi câte ore a stat cardinalul în mâinile asasinului şi să se scadă câte ore i-au trebuit ca să termine. Astfel, se va restrânge aria de căutare, în cazul în care asasinul nu s-a întins după bunul plac.
   - Ştiu că nu s-a găsit nicio amprentă. Aţi găsit ceva anormal înainte de a-l spăla, ceva ce ar putea fi trimis la analiză?
   - Nu mare lucru. Fibre de stofă şi nişte urme de ceva ce ar putea fi machiaj de pe gulerul cămăşii.
   - Machiaj? Ciudat. Ar putea fi al asasinului?
   - Ei, bine, Dicanti, poate cardinalul nostru avea un mic secret, spuse Dante.
   Paola îl privi surprinsă. Medicul legist râse maliţios printre dinţi.
   - Ei, nu aş merge până acolo, se grăbi Dante. Vreau să spun că era foarte atent cu imaginea lui. Până la urmă avea o anumită vârstă...
   - Încă este un detaliu interesant. Mai avea vreo urmă de cosmetice pe faţă?
   - Nu, dar oricum asasinul a trebuit să îl spele pe faţă şi să usuce sângele din orbitele ochilor. O să mă uit mai în detaliu.
   - Dottore, trimiteţi o mostră de machiaj la laborator, oricum. Vreau să ştiu marca şi nuanţa exactă.
   - Ar putea să dureze un timp dacă nu au o bază de date anterioară pentru a compara mostrele pe care le trimitem.
   - Faceţi o cerere pentru golirea unei parfumerii întregi dacă e nevoie. Genul acesta de misiuni îl încântă pe domnul director Boi. Puteţi să îmi spuneţi ceva de sânge sau spermă? Aţi avut noroc?
   - Absolut nimic. Hainele victimei erau foarte curate şi existau doar resturi de sânge, acelaşi tip ca al său. Sigur e al lui.
   - Şi altceva, pe piele sau păr? Spori, pământ... orice indiciu?
   - Am găsit resturi de adeziv pe ceea ce a mai rămas din articulaţiile lui, încât bănuiesc că asasinul l-a dezbrăcat pe cardinal şi l-a legat cu bandă izolatoare înainte de a-l tortura, pentru ca apoi să îl îmbrace la loc. I-a spălat corpul, dar nu prin imersiune, vedeţi?
   Medicul legist îi arătă o linie fină, albă, de săpun uscat pe coasta cadavrului lui Robayra.
   - L-a curăţat cu un burete îmbibat în apă şi săpun, dar nu cred că avea prea multă apă sau nu a acordat multă atenţie acestei părţi, căci a lăsat mult săpun pe corp.
   - Şi tipul de săpun?
   - Va fi mai uşor de identificat decât machiajul, dar şi mai puţin folositor. Pare a fi un săpun obişnuit de levănţică.
   Paola suspină. Era adevărat.
   - Asta e tot?
   - Există o urmă de adeziv şi pe faţă, dar într-o cantitate foarte mică. Asta e tot. Cu siguranţă, mortul era destul de miop.
   - Şi ce are asta de a face cu acest caz?
   - Dante, gândiţi-vă bine. Lipseau ochelarii.
   - Sigur că lipseau ochelarii. Doar i-a smuls blestemaţii de ochi, cum să nu îi lipsească ochelarii?
   Medicul legist îşi făcu semne cu Dante.
   - Bine, ascultaţi, eu nu vreau să vă spun cum să vă faceţi treaba, mă limitez doar la a vă atrage atenţia asupra a ceea ce văd.
   - Foarte bine, doctore! Sunaţi-ne când aveţi raportul complet.
   - Sigur, ispettora.
   Paola şi Dante l-au lăsat pe medicul legist preocupat de cadavru şi de melodiile clasice de jazz şi au ieşit pe hol, unde Pontiero urla ordine scurte şi precise la mobil. Când închise, inspectoarea se adresă amândurora.
   - Bine, iată ce vom face. Dante, vă întoarceţi la birou şi veţi face raportul cu tot ceea ce vă amintiţi de la locul faptei. Prefer să fiţi singur, astfel vă va fi mai uşor. Folosiţi-vă de toate fotografiile şi de probele pe care înţeleptul şi iluminatul dumneavoastră şef v-a permis să le păstraţi. Apoi mergeţi la sediul central al UACV când terminaţi. Mi-e teamă că această noapte va fi una foarte lungă.

   UNITATEA PENTRU ŞTIINŢE DE COMPORTAMENT A FBI – CURS ANUAL EXAMEN FINAL DE VICTIMOLOGIE
   Cursant: DICANTI, Paola
   Data: 19 iulie 1999
   Calificativul: A+
   Întrebare unică: Descrieţi în mai puţin de 100 de cuvinte importanţa timpului în elaborarea unui profil criminal (conform lui Rosper). Trageţi o concluzie personală relaţionând variabilele cu nivelul de experienţă al asasinului. Aveţi 2 minute de la citirea prezentei.
   Răspuns: Se ţine cont de timpul necesar pentru a:
   a) elimina victima
   b) interacţiona cu trupul neînsufleţit
   c) şterge urmele de pe corp şi a scăpa de el
   Comentariu: Deduc din aceasta că variabila a) este definită de fanteziile asasinului, variabila b) ajută la aflarea motivaţiilor sale oculte şi c) defineşte capacitatea sa de analiză şi improvizaţie. În concluzie, dacă asasinul îşi dedică mai mult timp pentru crimă:
   a) are un nivel mediu (3 crime)
   b) este un expert (4 crime sau mai multe)
   e) este un începător (prima sau a doua crimă).

   SEDIUL CENTRAL AL UACV
   Via Lamarmora, 3
   Marţi, 5 aprilie 2005, 22:32

   - Să vedem, ce avem?
   - Avem doi cardinali asasinaţi într-un mod îngrozitor, Dicanti.
   Dicanti şi Pontiero mâncau sandwich-uri şi beau cafea în sala de şedinţe a laboratorului. Locul, deşi modern, era gri şi deprimant. Singura pată de culoare din sală era dată de cele o sută de fotografii de la locul crimei întinse în faţa lor. Pe una din părţile mesei enorme se aflau patru pungi de plastic cu probe de expertiză; ceea ce aveau până acum, pe lângă ce le adusese Dante de la prima crimă.
   - De acord, Pontiero, vom începe cu Robayra. Ce ştim despre el?
   - Trăia şi muncea în Buenos Aires. A venit cu un zbor al liniilor aeriene argentiniene duminică dimineaţă. Avea un bilet fără dată cumpărat de câteva săptămâni pe care dorea să îl folosească la ora 1 după-amiaza, sâmbătă. Luând în considerare diferenţa orară, bănuiesc că a fost momentul în care a murit Sfântul Părinte.
   - Dus-întors?
   - Doar dus.
   - Ce ciudat... Doar dacă nu cumva cardinalul era foarte puţin prevăzător sau a venit la conclav plin de speranţă. Maurizio, tu mă cunoşti: eu nu sunt foarte religioasă. Ştii care erau posibilităţile lui Robayra de a fi ales papă?
   - Nu foarte mari. Am citit ceva despre el acum o săptămână, cred ca în La Stampa. Considerau că e bine situat, dar nu era unul dintre marii favoriţi. Oricum, ştii cum este mass-media italiană. Sunt interesaţi doar de cardinalii noştri. Despre Portini am citit chiar o grămadă.
    Pontiero era un familist, de o cinste impecabilă. Cam atât ştia Paola despre el, un soţ şi un tată bun. Mergea la liturghie în fiecare duminică, după ceas. La fel de constantă era şi invitaţia lui de a-i însoţi, invitaţie pe care Dicanti o refuza sub tot felul de pretexte. Unele erau bune, altele erau proaste; dar niciunul nu era adevărat. Pontiero ştia că în sufletul inspectoarei nu era prea multă credinţă. Plecase în cer acum 10 ani, odată cu tatăl ei.
   - E ceva ce mă preocupă, Maurizio. Este important să ştim ce fel de frustrare îl leagă pe asasin de cardinali. Dacă detestă roşul, dacă este vreun seminarist ţicnit sau pur şi simplu urăşte pălăriuţele rotunde.
   - Pălărie de cardinal.
   - Mulţumesc pentru precizare. Bănuiesc că există o legătură între victime mai importantă decât pălăria. În sfârşit, aşa nu o să ajungem prea departe, fără a consulta nişte surse cu o autoritate autentică. Mâine Dante trebuie să ne deschidă calea pentru a vorbi cu cineva aflat sus în ierarhia bisericească. Şi când zic sus, mă refer la foarte sus.
   - Nu va fi uşor.
   - Vom vedea. Deocamdată să ne concentrăm asupra probelor. Pentru început ştim că Robayra nu a murit în biserică.
   - Era foarte puţin sânge, într-adevăr. Trebuie să fi murit în altă parte.
   - Cu siguranţă, asasinul l-a sechestrat pe cardinal o perioadă de timp într-un loc privat şi secret, unde să poată interacţiona în voie cu trupul său. Ştim că trebuie să îi fi câştigat încrederea cumva pentru ca victima să meargă voluntar în acel loc. De acolo, a mutat cadavrul până la Sfânta Maria din Traspontina, evident cu un motiv.
   - Ce ştim despre biserică?
   - Am vorbit cu parohul. Era închisă complet când el s-a culcat. Îşi aminteşte că a trebuit să deschidă poliţiei atunci când aceasta a sosit. Dar mai există şi o a doua uşă, mai mică, spre Via Corridori. Probabil pe aici a intrat. Aţi verificat?
   - Încuietoarea era intactă, dar era modernă şi puternică. Chiar dacă uşa ar fi fost deschisă la maxim nu înţeleg cum a putut intra asasinul.
   - De ce?
   - Ai văzut câtă lume era la uşa principală, pe Via della Conciliazione? Ei bine, pe strada din spate este şi mai multă lume, fir-ar să fie. Debordează de pelerini. Într-atât încât au oprit şi traficul. Să nu îmi spui că asasinul a intrat cu un cadavru în spate în văzul tuturor.
   Paola se gândi multe secunde, cine ştie, poate acel flux uman fusese cel mai bun camuflaj, dar cum a intrat fără să forţeze uşa?
   - Pontiero, să ghicim cum a intrat în biserică se află printre priorităţile noastre. Presimt că este un lucru foarte important. Mâine vom merge să ne întâlnim cu părintele. Cum se numea?
   - Francesco Toma, călugăr carmelit.
   Subinspectorul a dat din cap uşor notându-şi în carnet.
   - Da, la el. Pe de altă parte avem aceste detalii macabre: mesajul de pe perete, mâinile tăiate pe pânză... şi pungile astea de aici. Începeţi.
   Pontiero începu să citească în timp ce inspectoarea Dicanti completa cu pixul raportul pentru probe. Un birou ultramodern unde încă se mai foloseau aceste relicve din secolul XX ca aceste tipărituri învechite.
   - Proba de expertiză nr. 1. Stolă. Dreptunghi de material brodat, folosit de preoţii catolici în taina spovedaniei. A fost găsit atârnând din gura cadavrului, îmbibat în sânge. Grupa sanguină coincide cu cea a victimei. Analiza ADN, în desfăşurare.
    Acesta era un obiect cafeniu pe care în penumbra din biserică nu l-au recunoscut. Analiza ADN-ului va întârzia cel puţin două zile şi asta datorită faptului că UACV avea unul dintre cele mai avansate laboratoare din lume. De multe ori pe Dicanti o pufnea râsul când vedea CSI la televizor. Ce bine ar fi dacă probele s-ar procesa atât de repede ca în serialele americane.
   - Proba de expertiză nr. 2. Pânză albă. Provenienţă necunoscută. Cu pete de sânge foarte puţine. Pe ea se aflau mâinile tăiate ale victimei. Analiza ADN, în desfăşurare.
   - O clipă, Robayra este cu i grec sau cu i latin? întrebă Dicanti.
   - Cu y grec, cred.
   - Bine, continuă, Maurizio, te rog.
   - Proba de expertiză nr. 3. Hârtie mototolită, de vreo 3 pe 3 centimetri. A fost găsită în orbita stângă a victimei. Tipul de hârtie, compoziţia sa, gramajul şi procentajul de clor se analizează. Pe hârtie este scris, de mână şi cu pixul: Mt 16.
   - Mt 16, spuse Dicanti. O adresă?
   - Hârtia a fost găsită acoperită de sânge şi făcută ghemotoc. Este evident că este vorba de un mesaj al asasinului. Absenţa ochilor victimei ar putea fi nu atât o pedeapsă, cât un indiciu... ca şi cum ne-ar spune unde să privim.
   - Sau că suntem orbi.
   - Un asasin căruia îi place să se joace... Este primul de acest tip în Italia. Cred că de aceea Boi a vrut să te ocupi tu, Paola. Nu un detectiv obişnuit, ci o persoană capabilă să gândească creativ.
   Dicanti reflectă la cuvintele subinspectorului. Dacă era adevărat, pariurile se dublau. Profilul asasinului ludic de obicei corespundea persoanelor foarte inteligente şi mult mai greu de prins în cazul în care nu făceau vreo greşeală. Mai devreme sau mai târziu toţi făceau o greşeală, dar între timp umpleau locurile de la morgă.
   - De acord, să ne gândim o clipă. Ce străzi avem cu iniţialele astea?
   - Viale del Muro Torto...
   - Nu e bună, străbate un parc şi nu are numere, Maurizio.
   - Atunci nici viale Monte Tarpeo nu este bună, este cea care traversează grădinile Palatului dei Conservatori.
   - Dar Monte Testaccio?
   - Prin Parco Testaccio... asta ar putea fi bună.
   - Aşteaptă un moment.
    Dicanti luă telefonul şi formă un număr pe interior.
    - Centrul de documentare? Ah, bună Silvio. Confirmă-mi, te rog, dacă există numărul 16 pe Monte Testaccio. Şi adu-ne o hartă a Romei în sala de şedinţe, te rog.
   În timp ce aşteptau, Pontiero continuă enumerarea probelor.
   - Şi, în sfârşit (deocamdată): proba de expertiză nr. 4. Hârtie mototolită, de vreo 3 pe 3 centimetri. A fost găsită în orbita dreaptă a victimei, în aceleaşi condiţii ca şi proba nr. 3. Tipul de hârtie, compoziţia ei, gramajul şi procentajul de clor sunt cercetate. Pe hârtie este scris, de mână şi cu pixul:
   - Undeviginti.
   - Fir-ar al naibii, este ca un hieroglif împuţit, disperă Dicanti.
   Sper doar să nu fie continuarea vreunui mesaj pe care l-a lăsat în prima victimă, pentru că prima parte e făcută scrum.
   - Presupun că trebuie să ne mulţumim cu ce avem până acum.
   - Minunat, Pontiero. De ce nu îmi spui ce înseamnă Undeviginti, ca să mă mulţumesc cu asta?
   - Ţi-a cam ruginit latina, Dicanti. Înseamnă 19.
   - La dracu’, aşa e. Mereu picam examenul la latină. Şi săgeata?
   În acel moment intră unul din asistenţii din departamentul de documentare cu un ghid al străzilor pentru oraşul Roma.
   - Poftiţi, doamna inspectoare. Am căutat ce mi-aţi cerut: Monte Testaccio 16 nu există. Această stradă are doar 14 clădiri.
   - Mulţumesc, Silvio. Fă-mi o favoare, rămâi aici cu noi ca să verificăm ce străzi din Roma încep cu MT. Este un ac în carul cu fin, dar am avut o bănuială.
   - Să sperăm că sunteţi o mai bună psiholoagă decât ghicitoare, dottora Dicanti. Ar fi mai bine să căutăm o Biblie.
   Cei trei întoarseră capul spre uşa sălii de şedinţe. În prag se afla un preot îmbrăcat în sutană. Era înalt şi slab, vânjos, cu o chelie accentuată. Arăta de 50 de ani şi se ţinea bine, având nişte trăsături dure şi puternice, caracteristice unuia care văzuse multe la viaţa lui. Dicanti se gândi că arată mai mult ca un soldat decât ca un preot.
   - Cine sunteţi şi ce doriţi? Aceasta este o zonă interzisă. Vă rog să plecaţi imediat, spuse Dicanti.
   - Sunt părintele Anthony Fowler şi am venit să vă ajut.
    Vorbea italiana bine, dar destul de cadenţat şi ezitant.
   - Acestea sunt unităţi de poliţie iar dumneavoastră aţi intrat în ele fără autorizaţie. Dacă doriţi să ne ajutaţi, mai bine mergeţi la biserică şi rugaţi-vă pentru sufletele noastre.
   Pontiero s-a îndreptat spre ultimul sosit, cu intenţia de a-l invita să plece într-un mod destul de dezagreabil. Dicanti se întorsese deja pentru a studia pozele, când Fowler spuse:
   - Este din Biblie. Din Noul Testament, mai concret.
   - Cum? rămase surprins Pontiero.
   Dicanti a ridicat capul şi l-a privit pe Fowler.
   - De acord, vă rog să explicaţi.
   - Mt. 16. Evanghelia după Matei, capitolul 16. A lăsat şi alt mesaj?
   Pontiero părea contrariat.
   - Ascultă, Paola, doar nu o să iei în seamă...
   Dicanti l-a reţinut cu un gest.
   - Să îl ascultăm.
   Fowler intră în sala de şedinţe. Avea un palton negru pe braţ şi îl puse pe un scaun.
   - Noul Testament creştin se împarte în 4 Evanghelii, după cum bine ştim: Matei, Marcu, Luca şi Ioan. În bibliografia creştină Evanghelia după Matei este reprezentată prin literele Mt. Numărul care apare după ele face referire la capitol. Şi cu încă două numere se indică un citat din aceasta, între două versete.
   - Asasinul a lăsat asta.
   Paola îi arătă proba numărul 4, din punga de plastic. Îi privea foarte atentă ochii. Preotul nu părea că ar recunoaşte bileţelul şi nici nu se îngreţoşă la vederea sângelui. Doar l-a privit cu atenţie şi spuse:
   - Nouăsprezece. Ce potrivit.
   Pontiero se înfurie.
   - O să ne spuneţi odată ce ştiţi, părinte, sau ne lăsaţi să mai aşteptăm mult?
   - „Et tibi cloves regnic coelorum, recită Fowler, et quodcumque ligaveris super terrain, erit ligatum et în coelis; et quodcumque solveris super terram, erit solutum et în coelis”. „Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerului; ceea ce vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri şi ce vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri.” Matei 16, versetul 19. Acestea sunt cuvintele prin care Petru a fost desemnat de Iisus ca şef al Apostolilor şi i-a conferit lui şi succesorilor săi putere asupra tuturor creştinilor.
   - Santa Madonna, exclamă Dicanti.
   - Având în vedere ce se va întâmplă în acest oraş, domnilor, cred că ar trebui să vă îngrijoraţi. Chiar mult.
   - La naiba, un vagabond nebun îi taie gâtul unui popă şi dumneavoastră deja declanşaţi alarma. Nu cred că este atât de grav, părinte Fowler, spuse Pontiero.
   - Nu, prietene. Asasinul nu este un vagabond nebun. Este un om crud, metodic şi inteligent şi este teribil de ţăcănit, credeţi-mă.
   - Ah, da? Se pare că ştiţi multe despre motivele lui, părinte, făcu mişto subinspectorul.
   Preotul o privea fix pe Dicanti în timp ce răspundea.
   - Ştiu mult mai mult decât atât, domnilor. Ştiu cine este.

   (ARTICOL EXTRAS DIN ZIARUL MARYLAND GAZETTE, 29 IULIE 1999. PAGINA 7)
   UN PREOT AMERICAN ACUZAT DE ABUZ SEXUAL SE SINUCIDE

   SILVER SPRING, Maryland (NEWS AGENCIES) - în timp ce scandalurile de abuz sexual continuă să zguduie clerul catolic din America, un preot din Connecticut acuzat de abuzuri sexuale asupra minorilor s-a spânzurat în camera sa dintr-o instituţie unde se tratează clerici cu probleme, conform celor comunicate de poliţia locală agenţiei American Press, vinerea trecută.
   Peter Selznick, de 61 de ani, renunţase la postul său de paroh din San Andres de Bridgeport (Connecticut), anul trecut pe 27 aprilie, chiar la o zi după ce responsabili ai Bisericii catolice i-au intervievat pe doi bărbaţi care afirmau că Selznick a abuzat de ei la finele anilor 70 şi începutul anilor 80, după cum afirma purtătorul de cuvânt al diocezei din Bridgeport.
   Preotul era tratat în Institutul Sfântul Matei din Maryland, un centru de psihiatrie care tratează clerici care au fost acuzaţi de abuzuri sexuale sau „cu sexualitate confuză”, după cum afirmă institutul.
   „Personalul din spital a bătut la uşa lui de mai multe ori şi a încercat să intre în cameră, dar ceva bloca uşa, afirmă în conferinţa de presă Diane Richardson, purtătoarea de cuvânt a Departamentului de Poliţie din comitatul Prince George. Când au intrat în cameră, au găsit cadavrul agăţat de una din grinzile tavanului”.
   Selznick s-a spânzurat cu unul din cearceafurile patului său, a afirmat Richardson, adăugând că trupul său a fost transportat la morgă pentru a i se face autopsia. De asemenea, a negat zvonurile conform cărora trupul ar fi fost dezbrăcat şi mutilat, zvonuri pe care le-a caracterizat ca „nefondate”. În timpul conferinţei de presă, câţiva ziarişti au citat „martori oculari” care declarau că au văzut acele mutilări. Purtătoarea de cuvânt a afirmat că „un infirmier din corpul medical al Comitatului are tulburări datorită drogurilor cum ar fi marihuana şi alte stupefiante, sub influenţa cărora probabil a făcut aceste declaraţii; acest angajat a fost suspendat din funcţie şi oprit de la salariu până când îşi va revizui atitudinea”. Acest ziar a avut ocazia să îl contacteze pe infirmierul de la care a pornit acest zvon dar a refuzat să facă alte declaraţii printr-un simplu „I was wrong” (m-am înşelat).
   Episcopul de Bridgeport, William Lopes, a afirmat că a fost „profund întristat” de „tragica moarte a lui Selznick, adăugând că scandalul care preocupă acum diviziunea nord-americană a Bisericii catolice are acum „multiple victime”.
   Părintele Selznick s-a născut la New York în anul 1938, a fost hirotonisit în Bridgeport în 1965. A slujit în mai multe parohii din Connecticut şi pe o perioadă scurtă în San Juan Vianney şi Chiclayo, Peru.
   „Orice persoană, fără excepţie, are valoare şi demnitate în faţa lui Dumnezeu şi orice om are nevoie şi merită compasiunea noastră”, a afirmat Lopes. „Circumstanţele perturbatoare care au însoţit moartea sa nu pot şterge tot binele pe care l-a făcut”, a finalizat episcopul.
   Directorul Institutului Sfântul Matei, părintele Canice Conroy, a refuzat să facă declaraţii acestui ziar. Părintele Anthony Fowler, directorul Noilor Programe ale Institutului, a cerut scuze pentru absenţa comentariilor afirmând că părintele Conroy era „în stare de şoc”.

SEDIUL CENTRAL AL UACV
Via Lamarmora, 3
Marţi, 5 aprilie 2005. 23:14

   Declaraţia căzu ca o lovitură de buzdugan. Dicanti şi Pontiero au rămas încremeniţi, privindu-l foarte fix pe părintele cu chelie.
   - Pot să mă aşez?
   - Sunt multe scaune goale, îi arătă Paola. Alegeţi-vă unul.
   A făcut un semn asistentului de la departamentul de documentare care plecă.
   Fowler a pus pe masă o valijoară de voiaj neagră cu marginile roase şi ponosite. Era o valijoară care văzuse multe locuri din lume şi care arăta clar câţi kilometri o dusese în cârcă stăpânul său. Acesta o deschise şi scoase un dosar voluminos de carton, închis la culoare, având colţurile îndoite şi pete de cafea. Îl puse pe masă şi se aşeză în faţa inspectoarei.
    Dicanti îl urmărea atent, remarcând mişcările sale prudente şi energia emanată de ochii săi verzi. Nu ştia de unde a apărut acest preot ciudat, dar era foarte hotărâtă să nu se lase dominată, şi mai ales pe terenul ei.
   Pontiero a luat un scaun, l-a aşezat invers şi s-a aşezat în stânga, cu mâinile la spate. Dicanti îşi propuse să îi spună să nu mai imite filmele cu Humphrey Bogart. Subinspectorul văzuse Şoimul Maltez, de vreo trei sute de ori. Întotdeauna se aşeza în partea stângă a persoanei pe care o considera suspectă şi fuma ameninţător lângă ea ţigară de la ţigară, Pall Mall fără filtru.
   - De acord, părinte. Arătaţi-ne un document care să vă demonstreze identitatea.
   Fowler îşi scoase paşaportul din buzunarul interior al hainei şi i-l întinse lui Pontiero. Schiţă o grimasă către norul de fum ce ieşea din ţigara subinspectorului.
   - Paşaport diplomatic!? Aveţi imunitate, nu? Ce naiba sunteţi? O specie de spion? întrebă Pontiero.
   - Sunt angajat al Forţelor Aeriene ale Statelor Unite.
   - Cu ce grad?
   - Maior. Puteţi să îi spuneţi subinspectorului Pontiero să nu mai fumeze lângă mine, vă rog? M-am lăsat de mulţi ani şi nu am chef să recidivez.
   - Sunteţi dependent de tutun, maior Fowler?
   - Părinte Fowler, dottora Dicanti. Sunt... în rezervă.
   - Ah, o clipă. De unde ştiţi numele meu sau pe cel al inspectoarei?
   Criminalista surâse curioasă şi amuzată.
   - Ei, Maurizio, bănuiesc că părintele Fowler nu este atât de „în rezervă” cum spune el.
   Fowler îi întoarse un surâs ceva mai trist.
   - Recent am fost reintegrat în serviciul activ, e adevărat. Şi, în mod curios, asta s-a întâmplat datorită preocupărilor mele din viaţa civilă.
    Tăcu şi agită mâna pentru a îndepărta fumul.
   - Ei, bine? Spuneţi-ne cine este şi unde se află acest nenorocit care i-a făcut asta cardinalului Sfintei Noastre Biserici, pentru ca toţi să putem merge acasă şi să dormim liniştiţi.
   Preotul încă tăcea la fel de impasibil ca şi haina sa. Paola bănuia că acel om era prea puternic pentru a fi impresionat de spectacolul lui Pontiero. Ridurile sale arătau clar că viaţa îi oferise experienţe foarte neplăcute şi că acei ochi văzuseră lucruri mai grave decât un poliţist obişnuit şi tutunul lui urât mirositor.
   - Ajunge, Maurizio. Şi stinge ţigara.
   Pontiero a aruncat mucul pe jos, supărat.
   - Foarte bine, părinte Fowler, spuse Paola, revizuind pozele cu mâinile căci privirea îi era fixată asupra preotului, mi-e clar că dumneavoastră veţi da ordinele începând de acum. Ştiţi ceva ce eu nu cunosc şi ar trebui să ştiu. Dar vă aflaţi pe terenul meu. Dumneavoastră să-mi ziceţi cum rezolvăm lucrurile.
   - Ce spuneţi dacă dumneavoastră aţi începe să elaboraţi un profil?
   - Îmi puteţi spune de ce?
   - Pentru că, în acest caz, nu va fi nevoie să elaborăm un profil pentru a afla numele asasinului. Pe ăsta vi-l voi spune eu. În acest caz va fi nevoie să elaborăm un profil pentru a şti unde se află. Şi nu este acelaşi lucru.
   - Este un examen, părinte? Vreţi să vedeţi cât de bună este persoana pe care o priviţi? Veţi pune la îndoială capacitatea mea deductivă, aşa cum face Boi?
   - Cred, dottora, cred că dumneavoastră sunteţi singura care vă puneţi la îndoială.
   Paola a tras adânc aer în piept şi s-a înarmat cu tot autocontrolul de care era capabilă pentru a nu ţipa, acum când Fowler a pus degetul pe rană. Exact în momentul în care simţea că nu mai poate, a apărut şeful ei în uşă. A rămas încremenit, analizându-l atent pe preot, care la rândul său a făcut acelaşi lucru. În final s-au salutat cu o înclinare de cap.
   - Părinte Fowler.
   - Domnule director Boi.
   - M-au anunţat că sosiţi într-un mod, să spunem, neobişnuit. Nu mai este nevoie să menţionez că prezenţa dumneavoastră aici a fost impusă, dar recunosc că ne-ar putea fi utilă, în cazul în care sursele mele de informare nu mint.
   - Nu fac asta.
   - Atunci continuaţi, vă rog.
   De când era mică, trăia cu senzaţia că ajungea târziu într-un loc unde lucrurile se petrecuseră deja iar senzaţia asta se repeta chiar în acel moment. Paola era sătulă ca toată lumea de acolo să ştie lucruri pe care ea nu le cunoştea. Îi va cere explicaţii lui Boi atunci când va avea ocazia. Pană atunci se hotărî să profite.
   - Domnule director, părintele Fowler aici prezent ne-a povestit, lui Pontiero şi mie, că ar cunoaşte identitatea asasinului, dar se pare că doreşte, fără niciun motiv, un profil psihologic al criminalului înainte de a ne spune numele său. Personal, cred că pierdem timp preţios, dar am hotărât să intru în joc.
   S-a ridicat cu energie, impresionându-i pe cei trei bărbaţi care o priveau surprinşi. S-a apropiat de tabla care ocupa aproape tot peretele din spate şi a început să scrie pe ea.
   - Asasinul este un bărbat din rasa albă, cu vârsta cuprinsă între 38 şi 46 de ani. Este o persoană cu o statură medie, puternic şi inteligent. Are studii universitare şi uşurinţă pentru învăţarea limbilor străine. Este stângaci, a primit o educaţie religioasă severă şi a suferit tulburări sau abuzuri în copilăria sa. Este imatur, munca lui îl supune unei presiuni care depăşeşte stabilitatea sa psihologică şi afectivă şi suferă o mare reprimare sexuală. Probabil că are deja un dosar important cu acte de violenţă. Nu este prima, nici a doua oară când omoară, şi cu siguranţă nu va fi nici ultima oară. Ne detestă profund, atât pe noi, ca poliţişti cât şi pe victimele sale. Şi acum, părinte, daţi-i dumneavoastră un nume asasinului, spuse Dicanti, întorcându-se şi aruncând creta în mâna preotului.
   Îi cercetă pe ascultătorii săi. Fowler o privea surprins, Pontiero admirativ, iar Boi sceptic. Într-un final vorbi preotul.
   - Să fie într-un ceas bun, dottora. Deşi sunt psiholog, nu reuşesc să înţeleg cum aţi ajuns la toate aceste concluzii. Aţi putea să ne explicaţi puţin?
   - Este doar un profil provizoriu, dar concluziile ar trebui să fie destul de apropiate de adevăr. Faptul că este un bărbat alb o arată profilul victimelor sale, căci ar fi foarte ciudat ca un asasin în serie să ucidă pe cineva dintr-o rasă diferită. Este de statură medie pentru că Robayra era un bărbat înalt iar unghiul şi direcţia tăieturii de pe gât arată faptul că cineva de aproximativ 1 metru 80 l-a asasinat prin surprindere. Este evident că este puternic; dacă nu, i-ar fi fost imposibil să îl care pe cardinal în interiorul bisericii, căci, chiar dacă ar fi folosit un cărucior pentru a transporta corpul până la poarta din spate, e o distanţă de vreo patruzeci de metri până la capelă. Imaturitatea este direct proporţională cu tipul asasinului ludic, care dispreţuieşte profund victima, pe care o consideră un obiect, şi poliţistul, pe care îl consideră o fiinţă inferioară.
   Fowler a întrerupt-o, ridicând manierat mâna.
   - Sunt două detalii care mi-au atras în mod special atenţia, dottora. În primul rând: dumneavoastră aţi spus că nu este prima dată când omoară. Aţi dedus asta din elaborarea complicată a asasinatului?
   - Exact, părinte. Acest om are cunoştinţe de bază privind modul de operare poliţienesc, şi a făcut asta de mai multe ori. Experienţa m-a învăţat că prima dată elaborarea asasinatului este improvizată şi lasă locul foarte murdar.
   - În al doilea rând, este vorba de ceea ce aţi spus, „munca sa îl supune unei presiuni peste stabilitatea sa psihologică şi afectivă”.
   - Nu reuşesc să înţeleg de unde aţi dedus asta.
   Dicanti se înroşi apoi şi-a încrucişat braţele. Nu a răspuns. Boi profită pentru a interveni.
   - Ah, draga de Paola. Marea sa inteligenţă întotdeauna lasă o portiţă deschisă pe unde să intre intuiţia ei feminină, nu-i aşa? Părinte, dottora Dicanti ajunge câteodată la nişte concluzii strict emoţionale. Nu ştiu de ce. Totuşi, ar avea un mare viitor ca scriitoare.
   - Mai mult decât vă daţi seama. Pentru că a ghicit, spuse Fowler, ridicându-se în sfârşit şi îndreptându-se spre tabla de scris. Doamnă inspectoare, care este numele corect pentru profesia dumneavoastră? Profiler, nu-i aşa?
   - Da, spune Paola, încă ruşinată.
   - Când v-aţi luat atestatul de profiler?
   - Odată cu terminarea cursului de Criminalistică Judiciară şi după un an de studii intensive în Unitatea de Ştiinţe asupra Comportamentului de la FBI. Foarte puţini termină cursul în totalitate.
   - Aţi putea să ne spuneţi câţi profilers calificaţi există în lume?
   - În acest moment, douăzeci. Doisprezece în Statele Unite, patru în Canada, doi în Germania, unul în Italia şi unul în Austria.
   - Mulţumesc. Acum vă este clar, domnilor? Doar douăzeci de persoane din întreaga lume, cu drepturi totale, sunt capabile să schiţeze profilul psihologic al unui asasin în serie iar una dintre ele se află în această cameră. Şi credeţi-mă, pentru a-l găsi pe acest bărbat...
   Se întoarse şi scrise un nume pe tablă, destul de mare, şi cu litere groase şi hotărâte:
   VIKTOR KAROSKI
   - ...vom avea nevoie de cineva care să fie capabil să înţeleagă cum îi funcţionează mintea. Aveţi aici numele pe care mi l-aţi cerut. Dar înainte de a alerga la telefon pentru a da ordine de arestare, daţi-mi voie să vă spun care este povestea lui.

   FRAGMENTE DIN CORESPONDENŢA DINTRE EDWARD DRESSLER, PSIHIATRU ŞI CARDINALUL FRANCIS SHAW

   Boston, 14 mai 1991
   (...)Eminenţă, avem de-a face cu siguranţă cu un incorigibil din naştere. După cum îmi spuneţi, este a cincisprezecea oară când este desemnat altei parohii. Testele făcute pe parcursul celor două săptămâni ne confirmă faptul că nu putem să riscăm permiţându-i să convieţuiască din nou în preajma copiilor fără ca aceştia să fie puşi în pericol. (...)Nu mă îndoiesc de capacitatea sa de a se controla. (...)Nu ne putem permite luxul de a-l ţine într-o parohie.
   E mai bine să prevenim lucrurile înainte de a ne scăpa de sub control. Iar în caz contrar eu nu mă fac responsabil. Recomand o perioadă de spitalizare de cel puţin şase luni în Institutul Sfântul Matei.

   Boston, 4 august 1993
   (...)Am încercat a treia oară cu el (Karoski) (...)Trebuie să vă spun că „schimbarea de aer”, cum aţi numit-o dumneavoastră, nu l-a ajutat cu absolut nimic, dimpotrivă. Îşi pierde controlul şi mai des şi identific manifestări schizofrenice în comportamentul său.
   Este posibil ca într-un anumit moment să îşi piardă controlul şi să devină altă persoană. Eminenţă, dumneavoastră cunoaşteţi devotamentul meu faţă de Biserică, şi înţeleg că este o lipsă teribilă de preoţi, dar să coborâm într-atât ştacheta! (...)35 mi-au trecut prin mână deja, Eminenţă, iar la unii dintre ei am văzut că sunt posibilităţi de recuperare independentă (...) în mod sigur, Karoski nu se află printre aceştia. Sfinţia voastră, de foarte puţine ori aţi urmat sfatul meu. Dacă de data asta o veţi face, vă rog: convingeţi-l pe Karoski să se întoarcă la Sfântul Matei.

SEDIUL CENTRAL UACV
Via Lamarmora, 3
Miercuri, 6 aprilie 2005. 00:03

   Paola a luat loc, pregătindu-se să asculte povestea părintelui Fowler.
   - Totul a început, cel puţin pentru mine, în 1995. Pe acea vreme, după retragerea mea din Forţele Aeriene, m-am pus la dispoziţia episcopului meu. Acesta a dorit să profite de diploma mea în psihologie trimiţându-mă la Institutul Sfântul Matei. Aţi auzit de el?
   Toţi au negat din cap.
   - Nu mă mir. Scopul acestei instituţii este un mister pentru majoritatea opiniei publice nord-americane. Oficial, este un centru de spitalizare pentru preoţi şi călugăriţe cu „probleme”, situat în Silver Spring, în statul Maryland. Realitatea este că 95% din pacienţii săi au un trecut plin de abuzuri sexuale asupra minorilor sau consum de droguri. Camerele acestui edificiu sunt foarte luxoase: 35 de camere pentru pacienţi, 9 pentru personalul medical (aproape toţi interni), un teren de tenis, două piste de alergare, o piscină, o sală de recreare cu biliard...
   - Pare mai mult un loc de relaxare decât un institut de psihiatrie, interveni Pontiero.
   - Ei, acest loc este un mister, dar la mai multe nivele. Este un mister pentru cei de afară şi este un mister şi pentru interni, care la început l-au văzut ca pe un spaţiu unde se puteau retrage câteva luni, unde se puteau odihni, pentru ca puţin câte puţin să descopere ceva diferit. Dumneavoastră ştiţi ce probleme au fost în ţara mea cu anumiţi preoţi catolici în ultimii ani. Opinia publică nu ar vedea cu ochi buni ca nişte persoane, care au fost acuzate de abuzuri sexuale asupra minorilor, să îşi petreacă o vacanţă plătită într-un hotel de lux.
   - Şi asta făceau? întrebă Pontiero, care părea foarte afectat de acest subiect.
    Paola îl înţelegea, căci subinspectorul avea doi copii de 13 şi 14 ani.
   - Nu. Voi încerca să vă rezum experienţa mea de acolo cât mai pe scurt. Când am ajuns, am descoperit un loc profund laic. Nu părea o instituţie religioasă. Nu existau crucifixe pe pereţi, nimeni nu purta haine monahale sau sutane. Am dormit multe nopţi sub cerul liber, în cort sau în afara lui dar niciodată nu mi-am pus deoparte gulerul de preot. Dar acolo toată lumea făcea ce poftea, se intra şi se ieşea în voie. Lipsa de credinţă şi de control erau evidente.
   - Şi nu aţi informat pe nimeni? a întrebat Dicanti.
   - Cum să nu! Primul lucru pe care l-am făcut a fost să scriu o scrisoare episcopului diocezei. M-au acuzat că sunt destul de influenţat de timpurile petrecute în armată, de „rigiditatea mediului militar”. M-au sfătuit să fiu mai „permisiv”. A fost o perioadă complexă pentru mine, căci cariera mea în Forţele Aeriene suferise unele „fluctuaţii”. Nu vreau să vorbesc despre asta pentru că nu priveşte acest caz. Este suficient să vă spun că nu voiam să îmi crească şi mai mult faima de a fi intransigent.
   - Nu trebuie să vă justificaţi.
   - Ştiu, dar încă mă mai urmăreşte conştiinţa. În acel loc nu se vindecau mintea şi sufletul, ci pur şi simplu se „zgândărea” puţin ceea ce pacientul dorea să ascundă. Se întâmpla exact contrariul a ceea ce dorea dioceza să se întâmple.
   - Nu înţeleg, spuse Pontiero.
   - Nici eu, spuse Boi.
   - Este complicat. Pentru început, singurul psihiatru autorizat care exista în echipa principală era părintele Conroy, directorul Institutului din acele vremuri. Restul nu avea nicio calificare cu studii superioare, în afară de şcoala de infirmiere sau vreo diplomă tehnică. Şi îşi permiteau luxul de a face evaluări psihiatrice!
   - Minunat, se miră Dicanti.
   - Exact. Cea mai bună garanţie pentru a fi admis în cadrul personalului din Institut era să fii membru Dignity, o asociaţie care promovează sacerdoţiul pentru femei şi libertatea sexuală pentru preoţii bărbaţi. Deşi personal nu sunt de acord cu principiile acestei asociaţii, nu este treaba mea să îi judec. Dar ceea ce pot să judec este calitatea profesională a personalului, iar aceasta era foarte, foarte slabă.
   - Nu văd unde ajungem cu toate astea, spuse Pontiero, aprinzându-şi o ţigară.
   - Mai lăsaţi-mă 5 minute şi veţi vedea. După cum vă spuneam părintele Conroy era bun prieten cu Dignity şi liberal în viaţa lui privată, a condus Sfântul Matei într-un mod absolut nesănătos. Ajungeau preoţi cinstiţi cărora li se aducea o acuzaţie nefondată (au existat cazuri) şi datorită lui Conroy abandonau preoţia, care era lumina vieţilor lor. Multora le spunea să nu lupte împotriva naturii lor şi să îşi trăiască viaţa. Se considera a fi un succes atunci când un preot se laiciza şi începea o relaţie homosexuală.
   - Şi asta este o problemă? întrebă Dicanti.
   - Nu, nu este atât timp cât persoana asta îşi doreşte sau are nevoie. Dar doctorului Conroy nu îi păsa deloc de nevoile pacientului. Întâi îşi stabilea obiectivul apoi îl aplica persoanei, fără a o cunoaşte înainte. Se juca de-a Dumnezeu cu sufletele şi minţile acelor bărbaţi şi femei, unii dintre ei cu probleme grave. Şi totul era sărbătorit cu un bun whisky single malt. Foarte bine sărbătorit.
   - Doamne Dumnezeule, spuse Pontiero, scandalizat.
   - Credeţi-mă, El nu se afla acolo, subinspectore. Dar nu acesta este cel mai grav lucru. Datorită unor mari greşeli de selecţie a candidaţilor, în anii 70 şi 80 au fost admişi la seminariile catolice mulţi tineri care nu erau apţi să conducă suflete. Nu erau apţi nici să se conducă pe ei înşişi. Acesta este un adevăr. În timp, mulţi dintre aceşti tineri îmbrăcau sutana. Au murdărit numele Bisericii catolice şi, ceea ce este şi mai rău, multor copii şi tineri. Mulţi preoţi acuzaţi de abuz sexual, vinovaţi, nu au mers la închisoare. Li se trecea cu vederea; erau mutaţi dintr-o parohie în alta. Iar unii sfârşeau la Saint Matthew. Odată ajunşi acolo erau îndrumaţi spre viaţa civilă. Dar din păcate, mulţi dintre ei se întorceau la preoţie când ar fi trebuit să fie după gratii. Spuneţi-mi, dottora Dicanti, ce posibilitate există pentru reabilitarea unui asasin în serie?
   - Absolut niciuna. O dată depăşită linia, nu mai rămâne nimic de făcut.
   - Păi cam asta se întâmplă şi cu un pedofil compulsiv. Din păcate, în acest domeniu nu există această binecuvântată siguranţă pe care o aveţi dumneavoastră. Ştiţi că aveţi de-a face cu o bestie pe care trebuie să o vânaţi şi să o închideţi. Dar este mult mai dificil pentru terapeutul care consultă un pedofil să ştie dacă acesta a depăşit limitele definitiv sau nu. O singură dată a fost un caz în care nu am avut niciodată nici cea mai mică îndoială. Şi a fost un caz în care, pe lângă pedofilie, mai era ceva.
   - Lăsaţi-mă să ghicesc: Viktor Karoski. Asasinul nostru.
   - Chiar el.
   Boi îşi drese glasul înainte de a interveni. Un obicei enervant pe care îl repeta mereu.
   - Părinte Fowler, sunteţi atât de amabil să ne explicaţi cum sunteţi atât de sigur că el este cel care l-a făcut bucăţi pe Robayra şi pe Portini?
   - Cum să nu. Karoski a ajuns la Institut în august 1994. Fusese mutat la mai multe parohii pentru că superiorul său evitase problema în toate cazurile. Peste tot se făceau plângeri, unele mai grave decât altele, deşi niciuna de o violenţă extremă. Conform denunţurilor depuse credem că în total a abuzat de 89 de copii, deşi s-ar putea să fie mai mulţi.
   - La naiba!
   - Dumneavoastră aţi spus, Pontiero. Veţi vedea, sursa problemelor lui Karoski este în copilărie. S-a născut în Katowice, în Polonia, în 1961, acolo...
   - Un moment, părinte. Acum are 44 de ani?
   - Exact, dottora. Are 1 metru 78 şi are o greutate în jur de 85 de kilograme. Are o constituţie puternică iar testul lui de inteligenţă arăta un coeficient între 110 şi 125, la momentul respectiv. În total a făcut 7 teste la Institut. Îl distrau.
   - Este mare!
   - Dottora, dumneavoastră sunteţi psihiatră, în timp ce eu am studiat psihologie şi nu am fost un elev prea strălucit. Studiile lui Fowler, cele mai perspicace referitoare la psihopatii, au apărut destul de târziu pentru ca eu să am ocazia să citesc bibliografie despre acest subiect, aşa că spuneţi-mi: este adevărat că asasinii în serie sunt foarte inteligenţi?
   Paola îşi permise să surâdă ironic şi să îl privească pe Pontiero, care se strâmbă la ea.
   - Cred ca subinspectorul are un răspuns mai contondent la această întrebare.
   - Ispettora spune mereu: Lecter nu există iar Jodie Foster ar trebui să fie preocupată doar de dramele epocii.
   Toţi au râs. Nu din cauza glumei ci pentru a mai atenua puţin tensiunea acumulată.
   - Mulţumesc, Pontiero. Părinte, modelul de superpsihopat este un mit creat de filmele şi de romanele lui Thomas Harris. În viaţa reală nu ar putea să existe o astfel de persoană. Au existat asasini recidivişti cu un coeficient mare iar alţii cu unul mai scăzut. Marea diferenţă între cei doi este că cei care au coeficientul ridicat obişnuiesc să acţioneze mai mult timp pentru că sunt mai precauţi. Ceea ce într-adevăr le este recunoscut unanim la nivel academic este marea abilitate pentru a executa moartea.
   - Şi la nivel neacademic, dottora?
   - La nivel neacademic, părinte, recunosc că unii dintre aceşti nemernici sunt mai deştepţi decât dracul. Nu inteligenţi, ci isteţi. Şi mai sunt unii, puţini, care au un coeficient ridicat, o abilitate înnăscută pentru această sarcină demnă de dispreţ şi pentru disimulare. Şi într-un caz şi în celălalt, aceste trei caracteristici s-au reunit într-o persoană care avea o cultură vastă. Mă refer la Ted Bundy.
   - Cazul lui este celebru în ţara mea. A strangulat şi a sodomizat cu cricul maşinii sale în jur de treizeci de femei.
   - Treizeci şi şase, părinte. Din ce ştim, îl corectă Paola care îşi amintea foarte bine cazul Bundy, pentru că era materie obligatorie de studiu la Quantico.
   Fowler confirmă trist.
   - După cum vă spuneam, dottora, Viktor Karoski a venit pe lume în 1961 în Katowice, în mod ironic la câţiva kilometri de locul unde s-a născut Papa Wojtyla. În 1969, familia Karoski, compusă din el, părinţii săi şi doi fraţi, s-a mutat în Statele Unite. Tatăl său a găsit de lucru într-o fabrică General Motors din Detroit, şi conform tuturor registrelor era un bun muncitor, deşi foarte irascibil. În 1972 a avut loc o remaniere datorită crizei de petrol şi tatăl lui Karoski a fost primul care a zburat în stradă. În acel moment tatăl obţinuse cetăţenia americană aşa că se instală în apartamentul mic unde trăia toată familia şi începu să îşi bea îndemnizaţia şi ajutorul de şomaj. Şi-a făcut foarte conştiincios treaba, foarte conştiincios. S-a transformat în alt om şi a început să abuzeze sexual de Viktor şi de fratele său mai mare, care se numea Beria şi într-o zi a plecat pur şi simplu de acasă, la 14 ani.
   - Karoski v-a povestit toate astea? spuse Paola, intrigată şi uimită în acelaşi timp.
   - Numai după intense terapii prin regresie. Când a venit la centru, versiunea lui era că s-a născut într-o familie catolică model.
   Paola, care nota totul cu scrisul ei mic de funcţionară, îşi trecu mâinile peste ochi, încercând să alunge oboseala înainte de a vorbi.
   - Ceea ce ne povestiţi, părinte Fowler, se potriveşte perfect cu indicii comuni din psihopatia primară: fascinaţia personală, absenţa gândirii raţionale, puţină încredere, minciuni şi lipsa remuşcărilor. Bătăile paternale şi consumul permanent de alcool s-au observat la progenituri în mai mult de şaptezeci şi patru la sută dintre psihopaţii violenţi cunoscuţi.
   - Aceasta este cauza probabilă? întrebă Fowler.
   - Mai mult un factor determinant printre altele. Pot să vă dau exemplu mii de cazuri de persoane care au crescut în cămine destrămate mult mai rău decât cel pe care îl descrieţi şi au reuşit să aibă o maturitate destul de normală.
   - Aşteptaţi, ispettora. De-abia aţi atins oceanul. Karoski ne-a povestit cum fratele lui cel mic a murit de meningită în 1974, fără să îi pese prea mult cuiva. M-a surprins frivolitatea cu care a povestit acest episod. La două luni de la moartea celui mic tatăl său a dispărut în mod misterios. Viktor a spus că nu a avut nimic de-a face cu asta deşi noi nu credem acelaşi lucru, căci el avea deja 13 ani. Şi ştim că în acea perioadă începuse să tortureze animale mici. Dar cel mai rău pentru el a fost să rămână pe mâna unei mame dominatoare, obsedată de religie, care ajungea să îl îmbrace în fată ca să se „joace împreună”. Se pare că îl atingea pe sub fustă şi îi spunea că o să îi taie „ouăle” pentru ca deghizarea să fie totală. Rezultatul: Karoski încă mai făcea pipi în pat la 15 ani. Purta vechituri, haine demodate sau rupte, pentru că erau săraci. Se râdea de el la institut şi era foarte singur. Într-o zi un coleg a făcut un comentariu nefericit pe seama gătelii lui atunci când Karoski a trecut pe lângă el. Acesta, înfuriat, l-a lovit de mai multe ori peste faţă cu o carte groasă. Copilul purta ochelari iar sticla i-a intrat în ochi. A rămas orb pentru toată viaţa.
   - Ochii... la fel ca şi cadavrele. Aceasta a fost prima lui crimă violentă.
   - Cel puţin din câte ştim. Viktor a fost trimis la o şcoală de corecţie din Boston iar ultimul lucru pe care i l-a spus mama sa înainte de a se despărţi de el a fost: „Mai bine te avortam”. La câteva luni s-a sinucis.
   Toţi au păstrat liniştea; erau îngroziţi. Nu mai era nevoie să se spună nimic.
   - Karoski a rămas la şcoala de corecţie până la sfârşitul lui 1979. Nu avem nicio informaţie despre acest an, dar în 1980 a fost admis la un seminar din Baltimore. Dosarul lui de admitere la seminar arată că antecedentele erau şterse şi că provenea dintr-o familie de tradiţie catolică. Atunci avea 19 ani şi părea că îşi revenise. Nu ştim aproape nimic despre şederea lui la seminar, ştim doar că studia până leşina şi că era profund dezgustat de atmosfera homosexuală practicată deschis în instituţie. Conroy susţinea teoria conform căreia Karoski era un homosexual reprimat care îşi nega adevărata natură, dar lucrul acesta nu este adevărat. Karoski nu este nici homosexual, nici heterosexual, nu are o orientare definită. Sexul nu este integrat în personalitatea lui, ceea ce din punctul meu de vedere a cauzat grave daune psihicului său.
   - Explicaţi-ne, părinte, i-a cerut Pontiero.
   - Sigur că da. Eu sunt preot şi am hotărât să fiu celibatar. Asta nu înseamnă că nu sunt atras de doctora Dicanti, prezentă aici, spuse Fowler arătând spre Paola, care nu s-a putut abţine să nu se înroşească. Totuşi, eu ştiu că sunt heterosexual, dar aleg castitatea. Astfel, mi-am integrat sexualitatea în personalitate, deşi nu într-o formă practică. Cazul lui Karoski este foarte diferit. Traumele profunde din copilărie şi adolescenţă au provocat o sciziune în psihicul său. Ceea ce Karoski a refuzat total a fost natura sa sexuală şi violentă. Se urăşte şi se iubeşte profund pe el însuşi, ambele în acelaşi timp. Acestea s-au transformat în accese de violenţă, schizofrenie, şi într-un final în abuzul minorilor, repetând abuzurile tatălui său. În 1986, în primul său an ca preot, Karoski are primul incident cu un minor. Era un băiat de 14 ani pe care doar l-a sărutat şi l-a atins, nimic mai mult. Credem că nu au fost consimţite de către minor. În orice caz, nu există nicio confirmare oficială cum că acest episod a ajuns la urechile episcopului, pentru că într-un final Karoski a fost hirotonit preot. De atunci are o obsesie nesănătoasă în ceea ce priveşte mâinile. Şi le spăla între 30 şi 40 de ori pe zi şi avea grijă de ele într-un mod deosebit.
   Pontiero căută în sutele de poze macabre expuse pe masă până când a găsit-o pe cea pe care o căuta şi i-a aruncat-o lui Fowler.
   Acesta a apucat-o cu degetele din zbor, fără a face vreun efort.
   Paola admiră în secret eleganţa mişcării sale.
   - Două mâini, tăiate şi spălate, aşezate pe o pânză albă. Pânza albă simbolizează în Biserică respectul şi supunerea. Există multiple referiri la ea în Noul Testament. După cum ştiţi, Iisus a fost acoperit în mormânt cu o pânză albă.
   - Acum nu mai este atât de albă, glumi Boi.
   - Domnule director, sunt convins că v-ar plăcea să cercetaţi giulgiul din discuţie, afirmă Pontiero.
   - Să nu aveţi nicio îndoială. Continuaţi, Fowler.
   - Mâinile preotului sunt sfinte. Cu ele administrează Sfintele Taine. Acest lucru a rămas imprimat în capul lui Karoski, după cum veţi vedea mai departe. În 1987 a lucrat într-un colegiu din Pittsburg, unde au avut loc primele abuzuri. Victimele sale erau băieţi între 8 şi 11 ani. Nu există dovezi pentru o relaţie adultă consimţită, homosexuală sau heterosexuală. Atunci când plângerile au început să ajungă la superiorii săi, aceştia nu au făcut nimic la început. Apoi l-au mutat din parohie în parohie. Curând s-a făcut o plângere pentru agresiunea unui enoriaş, pe care l-a lovit în faţă dar fără consecinţe majore... şi într-un final, a ajuns la Institut.
   - Credeţi că dacă l-aţi fi ajutat mai înainte ar fi fost diferit?
   Fowler făcu un gest crispând mâinile şi având tot corpul tensionat.
   - Stimate subinspector, nu îl ajutam nici mai mult nici mai puţin. Singurul lucru pe care am reuşit să îl facem a fost să scoatem asasinul la iveală. Apoi să îl scăpăm.
   - A fost atât de grav?
   - Mai rău. Atunci când a venit la Institut era un om copleşit atât de dorinţele sale incontrolabile cât şi de răbufniri violente. Avea remuşcări pentru acţiunile sale deşi le nega în mod repetat. Pur şi simplu nu era capabil să se controleze. Dar pe măsură ce trecea timpul, datorită terapiilor greşite, datorită contactului cu pleava preoţimii care se aduna la Sfântul Matei, Karoski s-a transformat în ceva mult mai rău. A devenit rece, ironic. Şi-a pierdut conştiinţa. Veţi vedea că îşi blocase amintirile cele mai dureroase din copilărie. Astfel, a devenit doar un homosexual. Dar în urma dezastruoaselor terapii prin regresie...
   - De ce dezastruoase?
   - Ar fi mers mai bine dacă obiectivul ar fi fost să aducă liniştea în mintea pacientului. Dar tare mă tem că doctorul Conroy simţea o curiozitate bolnăvicioasă pentru cazul lui Karoski, până la extreme imorale. În astfel de cazuri, ceea ce face hipnotizatorul este să încerce să implanteze într-un mod artificial amintiri pozitive în memoria pacientului, recomandându-i să uite întâmplările urâte. Conroy a interzis această procedură. Nu numai că i-a amintit lui Karoski întâmplările din copilărie, dar l-a şi obligat să asculte casetele pe care, cu voce falsă, îi cerea mamei sale să îl lase în pace.
   - Ce fel de monstru conducea locul ăla? se îngrozi Paola.
   - Conroy era convins că pacientul trebuia să se accepte pe el însuşi. El spunea că asta era singura soluţie. Trebuia să recunoască faptul că a avut o copilărie grea şi că era homosexual. După cum v-am spus înainte, se făcuse un diagnostic anterior şi apoi au încercat să i-l bage pe gât lui Karoski. Şi pe deasupra, l-a supus pe Karoski unui cocktail de hormoni, unii dintre ei experimentali, cum ar fi o variantă pentru anticoncepţionalul Depo-Covetan. Cu acest medicament, injectat în doze anormale, Conroy reducea nivelul impulsului sexual al lui Karoski, dar îi accentua agresivitatea. Terapia se întindea din ce în ce mai mult şi nu avea rezultate pozitive. Erau perioade când era mai liniştit, pur şi simplu, iar Conroy le interpreta ca fiind succese ale terapiei sale. În final a avut loc o castrare chimică. Karoski este incapabil să aibă o erecţie iar această frustrare îl distrugea.
   - Când aţi intrat dumneavoastră în contact cu el prima dată?
   - Când am ajuns la Institut, în 1995. Am vorbit mult cu el. Între noi s-a stabilit o relaţie de o oarecare încredere, dar mai târziu s-a dus pe copcă, după cum veţi vedea. Dar nu vreau să insist. La 15 zile de la sosirea sa în Institut i s-a recomandat o pletismografie a penisului. Este vorba de un test în care penisul este conectat la un aparat prin intermediul unor electrozi. Acest aparat măsoară răspunsul sexual la anumiţi stimuli.
   - Cunosc acest test, spuse Paola, la fel ca cel care spune că a auzit vorbindu-se despre virusul Ebola.
   - Veţi vedea... că nu i-a plăcut deloc. Pe parcursul testului i-au arătat imagini teribile, extreme.
   - Cum adică extreme?
   - De pedofilie.
   - La naiba.
   - Karoski a reacţionat violent şi l-a rănit grav pe specialistul care se ocupa de maşină. Supraveghetorii au reuşit să îl oprească pentru că altfel l-ar fi omorât. Conroy ar fi trebuit să recunoască încă de la acest episod că nu era în măsură să îl trateze şi ar fi trebuit să îl trimită la un spital de boli mentale. Dar nu a făcut-o. A angajat doi supraveghetori puternici care să nu îl scape din ochi şi a început să îl supună terapiei prin regresie. Măsurile acestea au coincis cu sosirea mea la institut. Odată cu trecerea timpului, Karoski se retrăgea în sine. Răbufnirile lui de mânie dispăreau. Conroy le considera ca pe nişte îmbunătăţiri în personalitatea lui. Era foarte bine păzit. Dar într-o noapte Karoski a forţat încuietoarea camerei sale (care de obicei, pentru a preveni orice, se închidea pe dinafară la anumite ore) şi i-a retezat mâinile unui preot care dormea în aceeaşi aripă. A spus tuturor că acel preot era un bărbat necurat şi că el văzuse cum îl atingea pe alt preot într-un mod „păcătos”. În timp ce supraveghetorii alergau spre camera de unde se auzeau urletele preotului, Karoski îşi spăla mâinile sub robinetul duşului.
   - Acelaşi modus operandi. Cred, părinte Fowler, că nu avem nicio îndoială, spuse Paola.
   - Spre surprinderea şi disperarea mea, Conroy nu a denunţat acest incident la poliţie. Preotul mutilat a primit o indemnizaţie iar nişte medici din California au reuşit să îi implanteze mâinile la loc, deşi cu o mobilitate mult mai redusă. Şi între timp, Conroy a cerut să se întărească securitatea şi a construit o chilie de detenţie de 3 metri pe 3. Aici a fost izolat Karoski până când a fugit din Institut. Şedinţe după şedinţe, terapie de grup după terapie de grup, Conroy continua în greşeală iar Karoski se transforma în monstrul care este acum. Eu am scris mai multe scrisori cardinalului, explicându-i problema. Nu am primit răspuns. În 1999, Karoski a scăpat din celulă şi a comis primul său asasinat din câte se cunosc: părintele Peter Selznick.
   - Am auzit vorbindu-se despre el aici. Se spunea că s-ar fi sinucis.
   - Ei bine, nu era adevărat. Karoski a scăpat din celulă forţând încuietoarea cu un pix şi a folosit o bucată de metal pe care o ascuţise în celula sa pentru a-i smulge limba şi buzele lui Selznick. I-a smuls şi penisul şi l-a obligat să îl muşte. A murit în trei sferturi de oră şi nimeni nu şi-a dat seama până în dimineaţa următoare.

............................................