Un mesaj șocant, Harlan Coben

 .....................................................

2-4

                N-am spus nimic.

   Cei doi așteptau. M-am gândit la întrebare. Răspunsul era nu, dar... de unde le luaseră? Și eu de ce nu știam nimic despre ele? Cine le luase? M-am uitat la chipurile lor, dar nu lăsau să se vadă nimic.
   Este un lucru uimitor, dar, când te gândești la asta, învățăm cele mai importante lecții de la televizor. Cele mai multe cunoștințe pe care le avem despre interogatorii, despre drepturile Miranda, autoincriminare, confruntarea depozițiilor, listele de martori, sistemul de jurați, le deținem din seriale, ca NYPD Blue și Law & Order, și altele ca acestea. Dacă îți aruncă cineva o armă acum și îți spune să tragi, o să faci exact ceea ce ai văzut la televizor. Dacă îți spune să vezi dacă nu ai o „coadă”, o să știi despre ce vorbește, pentru că ai văzut Mannix sau Magnum PI.
   Am ridicat privirile spre ei și le-am pus întrebarea clasică:
   - Sunt suspectat?
   - Suspectat de ce?
   - De orice, am spus eu. Mă suspectați că am comis vreo crimă?
   - Este o întrebare foarte vagă, doctore.
   Și răspunsul era la fel de vag. Nu-mi plăcea cum mergeau treburile. M-am decis să aplic o altă învățătură memorată tot de la televizor.
   - Vreau să vorbesc cu avocatul meu, am spus eu.

10.

   Nu am niciun avocat - cine are? - așa că i-am telefonat Shaunei de la un telefon public de pe coridor și i-am explicat situația.
    Shauna n-a pierdut timpul.
   - Am exact persoana care îți trebuie, spuse Shauna. Stai liniștit.
   Am așteptat în camera de interogatoriu. Carlson și Stone au avut amabilitatea să aștepte împreună cu mine. Își petreceau timpul vorbind în șoaptă unul cu altul. A trecut o jumătate de oră. Liniștea devenea enervantă. Știu că asta era exact ceea ce doreau. Dar nu mă puteam abține. La urma urmelor, eram nevinovat. Cum puteam să-mi fac rău, dacă eram atent?
   - Soția mea a fost găsită marcată cu litera K, le-am spus eu.
   Au ridicat privirile spre mine.
   - Scuzați-mă, spuse Carlson, întinzându-și gâtul lung în direcția mea. Vorbeați cu noi?
   - Soția mea a fost găsită înfierată cu litera K, am repetat eu. Eu eram în spital după atac și aveam contuzii severe. Doar nu credeți că...
    Am lăsat fraza în suspensie.
   - Ce să credem? întrebă Carlson.
   Ce mai conta acum?
   - Că am ceva de-a face cu moartea soției mele.
   Și, atunci, ușa s-a deschis brusc și în încăpere a intrat ca o vijelie o femeie pe care am recunoscut-o de la televizor. Carlson a sărit un pas înapoi, când a văzut-o. L-am auzit pe Stone murmurând „La naiba!” în bărbie.
   Hester Crimstein nu se mai obosi să facă prezentările.
   - Clientul meu nu a cerut consiliere? întrebă ea.
   Știam eu că mă pot bizui pe Shauna. N-o cunoscusem pe avocata mea, dar am recunoscut-o din talk-show-ul ei în care, ca „expert juridic”, avea propria emisiune Crimstein despre crimă, remarcabilă prin replicile ei tăioase.
    Pe ecran, Hester Crimstein avea limba foarte ascuțită și oaspeții ei erau adesea făcuți bucățele. Văzută în realitate, avea cea mai bizară aură de putere, genul de persoană care se uită la toată lumea de parcă ar fi o tigroaică înfometată, iar ceilalți oameni, o turmă de gazele șchioape.
   - Așa este, spuse Carlson.
   - Și, cu toate acestea, stați aici, drăgălași și nevinovați, și continuați să-l descoaseți.
   - El a început să vorbească cu noi.
   - A, da, sigur.
   Hester Crimstein își deschise cu un pocnet servieta, scoase un stilou și un blocnotes și le aruncă pe masă.
   - Scrieți-vă numele aici.
   - Poftim?
   - Numele, frumoșilor. Sper că știți cum se scriu, așa e?
   Era o întrebare retorică, dar Hester aștepta un răspuns.
   - Da, zise Carlson.
   - Sigur că da, adăugă și Stone.
   - Bine. Scrieți-le. Când am să menționez în emisiune modul în care ați călcat în picioare drepturile constituționale ale clientului meu, vreau să fiu sigură că am să pronunț numele corect. Cu litere de tipar, vă rog.
   În cele din urmă, s-a uitat și la mine.
   - Hai să mergem!
   - Stați puțin, interveni Carlson. Am dori să-i punem clientului dumneavoastră câteva întrebări.
   - Nu.
   - Nu? Chiar așa?
   - Exact așa. Nu vorbiți cu el. El nu vorbește cu voi. Niciodată. Ați înțeles amândoi?
   - Da, spuse Carlson.
   Hester își mută privirile la Stone.
   - Da, spuse și Stone.
   - Așa e bine, băieți. Acum aveți de gând să-l arestați pe domnul doctor Beck?
   - Nu.
   - Ce mai aștepți? se întoarse ea către mine. Hai, să plecăm de aici.

   Hester Crimstein n-a rostit niciun cuvânt până nu am ajuns la adăpost, în interiorul limuzinei ei.
   - Unde vrei să te las? întrebă ea.
   I-am dat șoferului adresa clinicii.
   - Povestește-mi despre interogatoriu, spuse Hester. Să nu omiți nimic.
   I-am relatat discuția cu Stone și Carlson, așa cum m-am priceput eu mai bine. Hester Crimstein nu mi-a aruncat nicio privire. A luat o agendă mai groasă decât încheietura mâinii mele și a început s-o răsfoiască.
   - Așadar, zici că fotografiile alea ale nevestei tale nu le-ai făcut tu? a întrebat ea, când am terminat de povestit.
   - Nu.
   - Și le-ai spus chestia asta lui Tweedledee și Tweedledum?
   Am încuviințat din cap. Femeia a clătinat din cap nemulțumită.
   - Doctorii! Întotdeauna, cei mai proști clienți.
   Și-a dat, apoi, la o parte o șuviță de păr.
   - Foarte bine, a fost o prostie din partea ta, dar nu e o tragedie. Zici că n-ai mai văzut niciodată fotografiile alea?
   - Niciodată.
   - Dar când te-au întrebat chestia asta, în sfârșit, ai știut să-ți ții gura.
   - Da.
   - Tot e bine, făcu ea aprobând din cap. Povestea asta cu vânătăile căpătate într-un accident de mașină e adevărată?
   - Poftim?
   Hester Crimstein își închise agenda.
   - Uite ce este... Beck, așa te cheamă? Shauna spune că toată lumea îți zice Beck, așa că nu te superi dacă îți spun și eu așa?
   - Bine.
   - Uite ce este, Beck, ești medic, nu-i așa?
   - Așa este.
   - Ești bun la patul pacientului?
   - Încerc să fiu.
   - Eu nu sunt. Niciun pic. Dacă vrei să te mângâie cineva pe cap și să-ți prescrie o dietă, du-te la Richard Simmons. Așa că, hai, să trecem peste toate chestiile astea cu „Poftim” și „Te rog” și să trecem la treabă, de acord? Răspunde-mi la întrebări. Povestea cu accidentul de mașină pe care le-ai spus-o lor e adevărată?
   - Da.
   - Pentru că polițiștii au să verifice faptele. Știi asta, nu-i așa?
   - Știu.
   - OK, foarte bine, așadar, am clarificat chestia asta.
   Hester răsuflă adânc.
   - Atunci, poate că soția ta a pus un prieten să facă fotografiile astea, spuse ea. Poate pentru asigurare sau ceva în genul acesta. În cazul în care ar fi avut de gând să dea pe cineva în judecată. Asta ar fi logic, dacă trebuie să intrăm în amănunte.
   Mie nu mi se părea nimic logic, dar mi-am păstrat părerea pentru mine.
   - Așadar, întrebarea numărul 1: Unde au fost fotografiile astea, Beck?
   - Nu știu.
   - Doi și trei: Cum au pus mâna polițiștii pe ele? De ce au ieșit la iveală acum?
   Am dat din cap neștiutor.
   - Și lucrul cel mai important, de ce încearcă să-ți pună ție în spinare treaba asta? Nevasta ta e moartă de peste 8 ani. Nu e cam târziu pentru o dispută între soți?
   Se lăsă pe spate și se gândi câteva clipe. Apoi ridică privirile și dădu din umeri.
   - Nu contează. Am să dau câteva telefoane și am să aflu despre ce este vorba. Între timp, nu mai fi așa de fraier. Nu mai spune nimic nimănui. Înțelegi?
   - Da.
   Se lăsă din nou pe spate și mai reflectă un timp.
   - Nu-mi place treaba asta, spuse ea. Nu-mi place chiar deloc.

11.

   În ziua de 12 mai 1970, Jeremiah Renway și trei colegi radicali au provocat o explozie la Facultatea de Chimie a Universității Eastern State. Se răspândise zvonul că anumiți cercetători militari utilizau laboratoarele universității pentru a produce o variantă mai puternică de napalm.
    Cei patru studenți care, într-o criză de originalitate, își spuneau Strigătul Libertății, au decis să ia atitudine într-un mod dramatic. La vremea respectivă, Jeremiah Renway nu știa dacă zvonul era adevărat. Acum, după ce trecuseră mai bine de 30 de ani, se îndoia. Dar asta n-a mai contat. Explozia nu provocase daune în niciunul dintre laboratoare. Doi dintre paznicii universității descoperiseră pachetul dubios.
   Atunci când unul dintre ei îl ridicase, coletul a explodat și i-a omorât pe amândoi. Amândoi aveau copii.
   Unul dintre colegii lui Jeremiah, „luptători pentru libertate”, a fost prins două zile mai târziu. Și acum se află în închisoare. Al doilea, murise de un cancer la colon, în 1989. A treia, Evelyn Cosmeer, fusese prinsă în 1996. În momentul de față, ea se află la închisoare, ispășind o sentință de 7 ani.
   Jeremiah dispăruse în pădure în noaptea aceea și nu mai îndrăznise niciodată să scoată capul. Văzuse foarte rar oameni și nu asculta radioul și nici nu se uita la televizor. Folosise telefonul o singură dată - și asta pentru că avusese o urgență. Singura lui legătură cu lumea exterioară erau ziarele, deși relataseră foarte greșit ceea ce se întâmplase în urmă cu 8 ani.
   Născut și crescut la poalele dealurilor din Georgia de nord-vest, Jeremiah învățase de la tatăl său diverse tehnici de supraviețuire, deși lecția lui fundamentală era aceasta: poți avea încredere în natură, dar nu poți avea încredere în oameni. Jeremiah uitase lecția asta un timp. Dar acum o trăia.
   Temându-se că se vor face cercetări în apropiere de orașul său natal, Jeremiah fugise în pădurile din Pennsylvania. Urcase un timp pe munte, schimbându-și tabăra în fiecare noapte sau la două nopți, până când ajunsese la confortul relativ și siguranța Lacului Charmaine. În jurul lacului, se aflau căsuțe ale fostei tabere, ce puteau adăposti un om, atunci când vremea de afară era neprietenoasă. Vizitatorii veneau foarte rar la lac - de cele mai multe ori vara, și chiar și atunci doar la sfârșitul săptămânii. Putea să vâneze cerbi și să le mănânce carnea într-o liniște relativă. De câteva ori pe an, atunci când oamenii veneau la lac, se ascundea pur și simplu, mai departe, spre vest.
   Sau îi privea de la distanță.
   Însă pentru copiii care veneau pe acolo, Jeremiah Renway era Omul din Pădure.
   Acum, Jeremiah stătea nemișcat și se uita la polițiștii care se plimbau pe acolo, în canadienele lor de culoare închisă. Erau uniformele FBI. Vederea celor 3 litere mari, galbene îi mai trimitea și acum ace de gheață în inimă.
   Nimeni nu-și bătuse capul să îngrădească zona cu o bandă galbenă, probabil pentru că era atât de izolată. Da, cei doi bărbați fuseseră îngropați adânc, dar Renway știa mai bine ca oricine că aceste secrete nu rămân mult timp ascunse. Fosta lui parteneră de crimă, Evelyn Cosmeer, care se transformase într-o perfectă fată a suburbiilor din Ohio, înainte să fie prinsă, știa și ea acest lucru foarte bine. Ironia situației nu-i scăpă lui Jeremiah.
   Rămase ascuns în tufișuri. Știa ce înseamnă camuflajul. N-aveau cum să-l vadă.
   Își amintea de noaptea aceea, de acum 8 ani, atunci când muriseră cei doi oameni - zgomotele bruște de împușcături, apoi hârșâitul hârlețelor ce săpau pământul, pământul aruncat din șanțul adânc. Se gândise chiar să spună autorităților ce se întâmplase - absolut totul.
   În mod anonim, firește.
   Dar, apoi, își spusese că nu poate risca. Nimănui nu-i plăcea să trăiască în cușcă, Jeremiah știa lucrul acesta, deși unii se puteau împăca destul de bine cu ideea asta. Dar Jeremiah nu putea. Avea un văr, Perry, care stătuse opt ani într-un penitenciar federal.
   Perry stătea încuiat într-o celulă minusculă timp de 23 de ore pe zi. Într-o dimineață, Perry încercase să se sinucidă, aruncându-se cu capul în zidul de beton.
   Așa ar fi făcut și Jeremiah.
   Așa că își ținuse gura și nu făcuse nimic. Cel puțin, în primii 8 ani.
   Dar se gândise foarte mult la noaptea aceea. Se gândise la tânăra femeie în pielea goală. Se gândise la bărbații care stătuseră la pândă. Se gândise la încăierarea de lângă mașină. Se gândea la zgomotul înnebunitor pe care îl făcea lemnul ud izbindu-se de carnea trupului expus. Se gândea la omul care fusese lăsat să moară.
   Și se mai gândise și la minciuni. Minciunile erau cele care îl obsedau cel mai mult.

12.

   Când m-am întors la clinică, sala de așteptare era plină de oameni care pufneau nerăbdători.
   Televizorul prezenta un film video cu Mica sirenă și îl punea automat de la început, ori de câte ori se termina, iar culorile și nuanțele păliseră din cauza utilizării prea dese.
    După orele petrecute la FBI, mintea mea semăna puțin cu această bandă video uzată. Îmi tot repetam în gând cuvintele lui Carlson - era clar că el era șeful încercând să-mi dau seama ce urmărea de fapt, dar nu făceam decât să-mi tulbur și să-mi estompez și mai tare imaginea ce devenise aproape suprarealistă. Și îmi provoca și o durere de cap cumplită.
   - Bună, doctore.
   Tyrese Barton își făcu apariția. Purta niște pantaloni ca doi saci și ceva care părea un fel de jachetă supradimensionată a unei uniforme universitare, toate fiind opera unui designer de care nu auzisem niciodată, dar de care, fără îndoială, aveam să aud curând.
    - Bună, Tyrese, am spus eu.
   Tyrese îmi acordă o strângere de mână foarte complicată, ca un fel de dans ritual, în care el conducea, iar eu îl urmam. El și Latisha aveau un băiat de 6 ani, hemofilic, căruia îi spuneau TJ. Și era și nevăzător. Îl cunoscusem atunci când fusese adus în mare grabă, pe vremea când era încă sugar, iar Tyrese era cât pe-aci să fie arestat. Tyrese susținea că în ziua aceea îi salvase viața fiului său. Era o hiperbolă.
   Dar poate că eu îl salvasem pe Tyrese.
   El considera că asta ne făcuse să devenim prieteni - ca și când el ar fi fost leul, iar eu, un fel de șoarece, care îi scosese un ghimpe din labă. Greșea.
   Tyrese și Latisha nu se căsătoriseră, dar el era unul dintre puținii tați pe care îi vedeam aici. Termină ceremonia strânsului mâinii și îmi strecură două Ben Franklin, de parcă aș fi fost șef de sală la Le Cirque.
   Îmi făcu cu ochiul.
   - Acum, te rog să ai grijă de băiatul meu.
   - Sigur.
   - Ești cel mai bun, doctore.
   Îmi întinse cartea lui de vizită care nu avea niciun nume, nicio adresă, niciun titlu.
   Numai un număr de telefon celular.
   - Dacă ai nevoie de ceva, sună-mă.
   - Am să țin minte, am spus eu.
   Mai făcu o dată cu ochiul.
   - Indiferent ce, doctore.
   - Foarte bine.
    De 6 ani mă lupt, zi de zi, cu aceeași rutină. Eu cunoșteam foarte mulți traficanți de droguri, pentru că lucram aici. Dar n-am cunoscut pe niciunul care să fi supraviețuit 6 ani.
   Nu păstram banii pentru mine, firește.
   Îi dădeam Lindei, pentru acțiunile ei de caritate. Știu că era discutabil din punct de vedere legal, dar eu îmi spuneam că e mai bine ca banii să ajungă la acțiunile de caritate decât la traficanții de droguri. Nu aveam nici cea mai mică idee câți bani avea Tyrese.
   Dar venea întotdeauna cu o mașină nouă - îi plăcea în special BMW-ul cu geamuri fumurii - iar îmbrăcămintea copilului său valora mai mult decât orice se afla în cabinetul meu.
   Însă, din păcate, mama copilului făcea parte din programul Medicaid, așa că vizitele la doctor erau gratuite.
   Să înnebunești, nu altceva, știu.
   Telefonul celular al lui Tyrese începu să sune.
   - Trebuie să răspund, doctore. Afaceri.
   - Foarte bine, am spus eu din nou.
   Uneori, mă înfurii. Și cine nu s-ar înfuria? Dar prin acea ceață, văd că acolo se află totuși copii adevărați. Care suferă. Nu spun că toți copiii sunt minunați. Nu sunt. Uneori, îi tratez pe unii, deși știu - pur și simplu știu - că n-are să iasă nimic bun din ei. Dar copiii sunt neajutorați. Sunt slabi și lipsiți de apărare. Credeți-mă, am văzut exemple care pot să vă modifice definiția despre ființele umane.
   Așa că m-am concentrat asupra copiilor.

   Trebuia să lucrez până la amiază, dar ca să recuperez timpul petrecut la FBI, am examinat pe pacienți până la ora trei.
    Evident, toată ziua m-am gândit la interogatoriul de la FBI. Imaginile acelea cu Elizabeth, bătută și învinsă, îmi reveneau mereu în fața ochilor, ca un fel de lumină stroboscopică grotescă.
   Cine ar fi putut să știe despre acele fotografii?
   Când m-am mai gândit un pic, răspunsul mi s-a părut firesc. M-am aplecat în față și am pus mâna pe telefon. Nu mai formasem numărul acesta de ani de zile, dar încă mi-l aminteam.
   - Atelierul fotografic Schayes, s-a auzit o voce de femeie.
   - Bună, Rebecca.
   - Ticălosule! Ce mai faci, Beck?
   - Bine. Dar tu?
   - Nu foarte rău. Ocupată până peste cap.
   - Muncești mult.
   - Nu mai muncesc. M-am măritat anul trecut.
   - Știu. Îmi pare rău că n-am putut veni.
   - Mincinosule.
   - Da. Dar oricum, te felicit.
   - Așadar, ce s-a întâmplat?
   - Trebuie să-ți pun o întrebare.
   - Of, of!
   - Despre accidentul de mașină.
   Am auzit un fel de ecou slab. Apoi, s-a lăsat tăcerea.
   - Mai ții minte accidentul de mașină? Cel de dinainte ca Elizabeth să fie omorâtă?
   Rebecca Schayes, cea mai apropiată prietenă a soției mele, nu mi-a răspuns. Mi-am dres vocea:
   - Cine conducea?
   - Ce?
   Nu spusese asta la telefon.
   - Foarte bine, așteaptă.
    Apoi, se întoarse către mine.
   - Uite ce este, Beck, a intervenit ceva aici. Pot să te chem eu peste câteva minute?
   - Rebecca...
   Dar telefonul se închise.

   Acesta este adevărul despre tragedie. E bine pentru suflet.
   Adevărul este că simt că sunt un om mai bun datorită morților. Dacă se spune că fiecare nor are și o margine mai luminoasă, aceasta este foarte subțire. Dar există.
   Aceasta nu înseamnă că merită să treci prin asta, totuși, știu că sunt un om mai bun ca înainte. Am un sentiment mai acut a ceea ce este important. Înțeleg mai bine durerea oamenilor.
   Erau timpuri - și acum parcă îmi vine să râd - când îmi făceam griji în legătură cu cluburile din care făceam parte, din cauza mașinii pe care o conduceam, pentru diploma de facultate pe care mi-o atârnam pe perete - toate aiurelile astea legate de statutul meu social. Voiam să fiu chirurg pentru că pe aceștia îi idolatrizau oamenii. Voiam să-i impresionez pe așa-zișii prieteni. Voiam să fiu un om mare.
   Așa cum spuneam, acum îmi vine să râd.
   Unii oameni ar putea spune că această perfecționare a mea este pur și simplu o chestiune de maturizare. În parte, este adevărat. Și o mare parte din această schimbare se datorează faptului că acum sunt singur. Elizabeth și cu mine formam un cuplu, eram o singură entitate. Ea era atât de bună, încât eu îmi puteam permite să nu fiu foarte bun, ca și când bunătatea ei ne-ar fi înălțat pe amândoi, ca și când ar fi fost un egalizator cosmic.
   Și, cu toate acestea, moartea este un mare învățător. Numai că este prea dură.
   Aș dori să vă pot spune că prin această tragedie am descoperit ceva deosebit, ceva care să-mi fi schimbat fundamental existența și să vă transmit și vouă această înțelepciune. Dar n-am descoperit nimic. Se confirmă aceleași clișee - oamenii sunt ceea ce sunt, viața este prețioasă, materialismul este depășit, puține lucruri contează, trăiește clipa - și aș putea să înșir tot așa la nesfârșit. Puteți să mă ascultați, dar n-o să mă percepeți cu sufletul. Tragedia este ceva personal. Tragedia îți grevează sufletul. S-ar putea să nu fii mai fericit. Dar vei fi, în orice caz, mai bun.
   Ironia sorții însă, este faptul că am dorit adesea ca Elizabeth să mă vadă acum. Dar oricât mi-aș dori de mult, nu pot să cred că morții veghează asupra noastră și nici în alte fantezii alinătoare cu care ne amăgim nu cred. Am convingerea că morții sunt duși pentru totdeauna. Dar nu pot să nu mă gândesc: Poate că acum sunt demn de ea.
   Un om mai religios poate că s-ar fi întrebat dacă nu cumva de asta s-a întors.

   Rebecca Schayes era un fotograf independent, de frunte.
    Lucrările ei apăreau în toate revistele de succes deși ceea ce este ciudat, se specializase în... bărbați. Sportivi profesioniști, care erau de acord să apară pe coperți, îi cereau adesea să execute ea fotografiile. Rebecca glumea și spunea că are un clenci pentru trupurile bărbătești, datorită „unui studiu intens de o viață întreagă”.
   I-am găsit studioul pe Strada 32 Vest, nu departe de Gara Penn. Clădirea era un fel de depozit urât, ce mirosea a cai din cauza Parcului Central din apropiere și a cabrioletelor aflate la parter. Am trecut pe lângă liftul pentru marfă și am luat-o pe scări.
   Rebecca mergea repede pe coridor. În urma ei venea un asistent îmbrăcat în negru, cu brațele ca trestia și barba parcă trasată cu penița. Omul căra două lăzi de aluminiu.
   Rebecca avea aceeași înfățișare răzvrătită, cu părul cârlionțat ce zbura liber în toate părțile. Ochii ei mari și verzi erau depărtați, iar dacă se schimbase în ultimi opt ani, eu oricum nu-mi dădeam seama. Nu se opri deloc din ritmul ei, atunci când mă văzu.
   - Ți-ai ales un moment nepotrivit, Beck.
   - Ce să fac, am spus eu.
   - Am o ședință foto. Nu putem s-o lăsăm pe mai târziu?
   - Nu.
   S-a oprit, a șoptit ceva asistentului îmbrăcat în negru și, apoi, s-a întors către mine.
   - OK, urmează-mă.
   Studioul avea plafonul înalt și pereți de ciment văruiți în alb. Erau acolo o mulțime de umbrele reflectoare și ecrane negre, peste tot cabluri electrice. Rebecca își făcea de lucru cu un film și voia să pară ocupată.
   - Povestește-mi despre accidentul de mașină, am spus eu.
   - Nu înțeleg, Beck.
   Deschise o canistră, o puse jos, apoi îi înșurubă din nou capacul și o deschise din nou.
   - Abia dacă am schimbat vreun cuvânt în - să zicem - 8 ani de zile? Și, dintr-odată, ai o obsesie cu accidentul acela vechi de mașină?
   Mi-am încrucișat brațele pe piept și am așteptat.
   - De ce, Beck? După tot acest timp... Ce vrei să știi?
   - Povestește.
   Rebecca își ferea privirile. Părul indisciplinat îi cădea peste jumătate de față, dar nu se sinchisi să-l dea la o parte.
   - Îmi este dor de ea, spuse ea. Și mi-e dor și de tine.
   Nu aveam ce să răspund.
   - Ți-am telefonat.
   - Știu.
   - Am încercat să păstrăm legătura. Voiam să fiu alături de tine.
   - Îmi pare rău, am spus eu.
    Și chiar îmi părea. Rebecca fusese cea mai bună prietenă a lui Elizabeth. Locuiseră împreună, într-un apartament din apropiere de Washington Square, înainte să ne căsătorim. Ar fi trebuit să răspund la telefoanele ei, ori s-o invit undeva, ori în general să fi făcut un efort cât de cât. Dar n-am făcut.
   Durerea poate fi uneori îngrozitor de egoistă.
   - Elizabeth mi-a povestit că ați avut un accident ușor de mașină, am continuat eu. Fusese vina ei, așa mi-a spus. Își luase ochii de la drum. E adevărat?
   - Ce mai contează acum?
   - Contează foarte mult.
   - Cum așa?
   - De ce anume îți este frică, Rebecca?
   Acum era rândul ei să rămână tăcută.
   - A fost sau nu un accident de mașină?
   Umerii ei se prăbușiră ca și cum s-ar fi rupt ceva în ea. Respiră adânc de câteva ori și își ținu privirile în pământ.
   - Nu știu.
   - Ce vrei să spui, cum adică nu știi?
   - Mi-a spus că a fost vorba de un accident de mașină.
   - Dar n-ai fost cu ea?
   - Nu. Tu erai plecat din oraș, Beck. Eu am venit acasă într-o seară, iar Elizabeth era acolo. Era toată plină de vânătăi. Am întrebat-o ce s-a întâmplat. Mi-a spus că avusese un accident de mașină și că, dacă mă întreabă cineva, să spun că am fost cu mașina mea.
   - Dacă întreabă cineva?
   Rebecca ridică în sfârșit ochii.
   - Nu cred că se referea la tine, Beck.
    Încercam să înțeleg treaba asta.
   - Și, atunci, ce s-a întâmplat în realitate?
   - Nu mi-a spus.
   - Nu ai dus-o la un doctor?
   - N-a vrut să mă lase.
    Rebecca mi-a aruncat o privire stranie.
    - Dar tot nu înțeleg. De ce mă întrebi toate astea acum?
   Să nu spui cuiva.
   - Încerc să înțeleg niște lucruri.
   Rebecca dădu din cap, dar era clar că nu mă crezuse. Niciunul dintre noi nu se pricepea prea bine la minciuni.
   - I-ai făcut fotografii? am întrebat eu.
   - Fotografii?
   - Cu rănile. După accident.
   - Oh, Doamne, nu. De ce aș fi făcut așa ceva?
   O întrebare a naibii de bună. Stăteam acolo și mă gândeam. Nu mai știu cât timp am stat așa.
   - Beck?
   - Da.
   - Arăți ca dracu’!
   - Tu nu, am spus eu.
   - Sunt îndrăgostită.
   - Îți prinde bine.
   - Mulțumesc.
   - E băiat de treabă?
   - Cel mai bun.
   - Atunci, poate că te merită.
   - Poate.
   S-a aplecat și m-a sărutat pe obraz. Mi-a făcut plăcere.
   - S-a întâmplat ceva, nu-i așa?
   De astă dată, am optat în favoarea adevărului.
   - Nu știu.

13.

   Shauna și Hester Crimstein ședeau în cabinetul de avocatură al lui Hester din centrul orașului. Hester termină convorbirea telefonică și puse receptorul la loc în furcă.
   - Nimeni nu vorbește prea mult, spuse Hester.
   - Dar nu l-au arestat?
   - Nu. Încă nu.
   - Dar ce se întâmplă? întrebă Shauna.
   - După câte îmi dau eu seama, ei cred că Beck și-a ucis nevasta.
   - Asta e o aiureală, spuse Shauna. Era la spital bătut măr. Individul acela, KillRoy, își așteaptă acum executarea sentinței.
   - Dar nu pentru asasinarea ei, răspunse avocata.
   - Cum așa?
   - Kellerton este suspectat de uciderea a cel puțin optsprezece femei. A mărturisit în cazul a paisprezece dintre ele, dar au avut dovezi suficient de temeinice pentru a-l judeca și a-l condamna numai pentru douăsprezece din ele. A fost suficient. Adică, vreau să spun, câte sentințe de condamnare la moarte poate executa un om?
   - Dar toată lumea știe că el a ucis-o pe Elizabeth.
   - Corecție: Toată lumea știa.
   - Nu înțeleg. Cum pot să creadă că Beck are ceva de-a face cu asta?
   - Nu știu, spuse Hester.
    Își aruncă picioarele pe birou și își puse mâinile la ceafă.
    - Cel puțin deocamdată. Dar trebuie să fim cu ochii în patru.
   - Cum așa?
   - În primul rând, trebuie să presupunem că polițiștii îl urmăresc pas cu pas. Ascultă telefonul, îl filează, chestii de soiul acesta.
   - Și?
   - Cum adică, și?
   - Dar este nevinovat, Hester. N-au decât să-l urmărească.
    Hester ridică privirile și scutură din cap.
   - Nu fi naivă.
   - Ce naiba vrei să spui cu asta?
   - Înseamnă că dacă îl urmăresc și află că a mâncat ouă la micul dejun, asta poate să însemne ceva. Trebuie să aibă mare grijă. Dar mai este ceva.
   - Ce anume?
   - Polițiștii au să încerce să-l înfunde pe Beck.
   - Cum?
   - Nu știu cum, dar vor încerca, te rog să mă crezi. Au ceva tare împotriva prietenului tău. Și au trecut 8 ani. Asta înseamnă că sunt disperați. Iar niște polițiști disperați sunt niște polițiști antipatici, care calcă în picioare drepturile constituționale.
   Shauna se lăsă pe spate și se gândi la e-mail-urile acelea stranii de la „Elizabeth”.
   - Ce este? întrebă Hester.
   - Nimic.
   - Să nu ascunzi ceva de mine, Shauna.
   - Nu sunt clienta ta.
   - Vrei să spui că Beck nu mi-a spus totul?
   Shaunei îi veni brusc o idee care o umplu de groază. O cântări în minte un timp, o întoarse pe toate părțile, o lăsă să se zbată câteva clipe.
   Era logic, totuși, Shauna spera - nu, se ruga - să fi greșit. Se ridică în picioare și porni grăbită spre ușă.
   - Trebuie să plec.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Întreabă-l pe clientul tău.

   Agenții speciali Nick Carlson și Tom Stone se așezaseră pe aceeași canapea pe care stătuse cu puțin timp în urmă Beck, cuprins de nostalgie.
    Kim Parker, mama lui Elizabeth, se așeză în fața lor, cu mâinile încrucișate în poală. Avea fața încremenită, ca o mască de ceară. Hoyt Parker se plimba cu pași mari.
   - Așadar, ce este atât de important, încât nu mi-ați putut spune la telefon? întrebă Hoyt.
   - Vrem să vă punem câteva întrebări, spuse Carlson.
   - Despre ce?
   - Despre fiica dumneavoastră.
   Amândoi înghețară.
   - Mai exact, am dori să vă întrebăm despre relația ei cu soțul, cu doctorul David Beck.
   Hoyt și Kim schimbară o privire.
   - Dar de ce? întrebă Hoyt.
   - Este vorba despre un caz aflat acum în cercetare.
   - Ce caz? A murit de 8 ani. Ucigașul ei urmează să fie executat.
   - Vă rog, domnule detectiv Parker. Suntem toți de aceeași parte aici.
   În cameră, atmosfera era neclintită și uscată. Buzele lui Kim Parker se subțiară și începură să tremure. Hoyt se uită la soția sa și, apoi, dădu din cap spre cei doi bărbați.
   Carlson își ținea privirile ațintite asupra lui Kim.
   - Doamnă Parker, cum ați descrie relația dintre fiica dumneavoastră și soțul ei?
   - Erau foarte apropiați, se iubeau foarte mult.
   - Nu aveau probleme?
   - Nu, spuse ea. Niciuna.
   - Ați putea să-l descrieți pe doctorul Beck ca pe un om violent?
   Kim privi uimită.
   - Nu, niciodată.
   Se uitară la Hoyt, care încuviință în tăcere.
   - După câte știți dumneavoastră, doctorul Beck o bătea pe fiica dumneavoastră?
   - Ce?
   Carlson încercă să zâmbească blând:
   - Dacă ați vrea să răspundeți la întrebare.
   - Niciodată, spuse Hoyt. Nimeni nu s-a atins de fiica mea.
   - Sunteți sigur?
   - Foarte sigur, spuse el cu o voce fermă.
   Carlson se întoarse către Kim.
   - Doamnă Parker?
   - O iubea foarte mult.
   - Asta înțeleg, doamnă. Dar mulți bărbați, care își lovesc nevestele, susțin că le iubesc.
   - N-a lovit-o niciodată.
   Hoyt se opri din plimbare.
   - Ce se întâmplă aici?
   Carlson se uită o clipă la Stone.
   - Vreau să vă arăt niște fotografii, dacă îmi permiteți. Sunt oarecum tulburătoare, dar cred că sunt importante.
   Stone îi întinse lui Carlson plicul de hârtie cafenie. Carlson îl deschise. Scoase fotografiile cu Elizabeth plină de vânătăi, una câte una, și le puse pe măsuța de cafea.
   Așteptă reacția lor. Așa cum era de așteptat, Kim Parker scoase un mic strigăt. Hoyt Parker avea o expresie sumbră, chipul i se cufunda parcă într-o baie de tristețe.
   - De unde le aveți pe astea? întrebă el încet.
   - Le-ați mai văzut vreodată?
   - Niciodată, spuse el.
    Se uită la soția lui. Aceasta dădu și ea din cap.
   - Dar îmi amintesc de vânătăi, spuse Kim.
   - Când au fost?
   - Nu mai știu cu exactitate. Cu puțin timp înainte să moară, parcă. Dar când le-am văzut eu, erau mai puțin - își căută cuvântul - mai puțin pronunțate.
   - V-a spus fiica dumneavoastră de unde le avea?
   - Zicea că avusese un accident de mașină.
   - Doamnă Parker, am verificat la compania de asigurări a fiicei dumneavoastră. Nu a raportat niciun fel de accident de mașină. Am verificat dosarele poliției. Nimeni nu a depus nicio plângere împotriva ei. Niciun polițist nu a raportat nimic.
   - Atunci, ce vreți să spuneți? interveni Hoyt.
   - Doar atât: fiica dumneavoastră nu a avut niciun accident de mașină. Atunci, de unde are vânătăile astea?
   - Și credeți că i le-a făcut soțul ei?
   - E o ipoteză la care lucrăm acum.
   - Pe ce bază?
   Cei doi bărbați ezitară. Șovăiala lor spunea una din două: nu în fața unei doamne sau nu în fața unei persoane civile. Hoyt înțelese și spuse:
   - Kim, te superi dacă discut numai eu cu agenții?
   - Nu, deloc.
   Se ridică, tremurând, în picioare și se îndreptă cu pași mărunți spre scări.
   - Sunt în dormitor.
   Când dispăru din vedere, Hoyt le spuse:
   - OK, acum ascult.
   - Nu credem că doctorul Beck doar a bătut-o pe fiica dumneavoastră, spuse Carlson. Credem că a și ucis-o.
   Hoyt își mută privirile de la Carlson la Stone și înapoi la Carlson, ca și când ar fi așteptat ceva. Întrucât nu mai venea nimic, se apropie de un fotoliu:
   - Ar fi bine să vă explicați.

14.

   Ce altceva îmi mai ascunsese Elizabeth?
   În timp ce mă îndreptam pe Bulevardul Zece spre Quick-n-Park, am încercat din nou să-mi alung din minte acele fotografii și să le iau ca pe o simplă înregistrare a rănilor căpătate în timpul accidentului de mașină. Îmi aminteam cât de nonșalantă fusese Elizabeth, vizavi de toată situația, la vremea respectivă. O simplă tamponare, mi-a spus ea. Nu a fost cine știe ce. Când i-am cerut amănunte, m-a expediat politicos.
   Acum, știam clar că mă mințise.
   Aș fi putut să vă spun că Elizabeth nu mă mințise niciodată, dar, în lumina celor descoperite recent, acest argument ar fi foarte puțin convingător. Era totuși prima minciună de care eram conștient. Cred că amândoi aveam secretele noastre.
   Când am ajuns la Quick-n-Park, am văzut ceva ciudat - sau, poate, ar trebui să spun - pe cineva ciudat. La colțul străzii se afla un bărbat într-un trenci.
   Se uita fix la mine.
   Și îl cunoșteam cumva. Nu era o persoană pe care o știam, dar aveam sentimentul acela neplăcut de deja vu. Îl mai văzusem undeva pe bărbatul acesta. Chiar în dimineața aceasta. Dar unde? Mi-am refăcut filmul dimineții în minte și mi-am amintit: Când mă oprisem să beau o cafea, la ora 8 dimineața. Omul cu trenciul era acolo: în parcarea de la Starbucks.
   Eram sigur? Nu, sigur că nu. Mi-am luat privirile de la el și m-am îndreptat repede spre ghereta paznicului de la parcare (ecusonul din piept mă informa că se numește Carlo) care se uita la televizor și mânca un sandviș. Mai rămase cu ochii la ecran încă o jumătate de minut, înainte să mă privească. Își scutură încet firimiturile de pe mână, luă bonul meu și îl ștampilă. Am plătit repede și paznicul mi-a dat cheile.
   Omul cu trenciul era însă tot acolo.
   Am încercat din răsputeri să nu mă uit la el, cu atât mai mult cu cât mă îndreptam spre mașina mea. Am urcat la volan, am pornit mașina și am plecat pe Bulevardul Zece, și abia, apoi, am privit în oglinda retrovizoare.
   Dar omul cu trenciul nu mi-a aruncat nicio privire. Am continuat să-l privesc până când am cotit spre Autostrada West Side. Nu s-a uitat nicio clipă în direcția mea. Paranoia.
   Începeam să devin nebun și paranoic.
   Așadar, de ce mă mințise Elizabeth?
   Mi-am frământat mult mintea, dar n-am realizat nimic.
   Mai erau încă 3 ore până să vină mesajul meu din Bat Street.
   Trei ore. Doamne, trebuia să fac ceva până atunci. Dacă mă gândeam prea mult la ceea ce putea fi la celălalt capăt al legăturii cibernetice, simțeam că stomacul mi se face țăndări.
   Știam ce trebuia să fac. Dar încercam să amân inevitabilul.

   Când am ajuns acasă, bunicul era în fotoliul lui, ca de obicei, singur. Televizorul, stins.
   Infirmiera trăncănea pe rusește la telefon. Nu făcea față. Trebuia să telefonez la agenție să spun să trimită pe altcineva.
   Bunicul avea bucățele de ou la colțurile gurii, așa că am luat o batistă și le-am șters cu grijă. Ochii noștri s-au întâlnit, dar privirea lui era îndreptată undeva, spre un punct aflat în spatele meu. Mă vedeam împreună cu el la lac. Bunicul făcea figura lui cu scăderea în greutate înainte și după. Se întorcea din profil, se lăsa repede în jos, lăsa elasticul să atârne și striga „Înainte!”, apoi își sugea burta, se îndoia și striga „Și după!” Făcea lucrul acesta în mod admirabil. Tatăl meu râdea din toată inima. Tata avea cel mai frumos și mai molipsitor râs. Era o adevărată încântare. Cândva și eu râdeam așa. Dar râsul a murit o dată cu el. Niciodată n-am mai putut să râd așa. Mi se părea cumva obscen.
   Auzindu-mă, infirmiera închise repede telefonul și intră în cameră, zâmbindu-mi cu gura până la urechi. Nu i-am întors zâmbetul.
   Mă uitam la ușa de la subsol. Continuam să amân inevitabilul.
   Dar nu mai puteam tărăgăna lucrurile.
   - Să stai cu el, am spus eu.
   Infirmiera, simțindu-se vinovată, lăsă capul în jos și se așeză pe scaun.
   Subsolul fusese terminat în zilele când oamenii nu finisau subsolurile, și lucrul acesta se vedea. Covorul, cândva maro, era ros și pătat de apă. Cărămizile albe, false formau ceva sintetic bizar, lipit de pereții de asfalt. Din tavan, căzuseră câteva plăci. Altele erau pe jos, retezate, precum coloanele de pe Acropole.
   În mijlocul încăperii, masa verde de ping-pong era atât de decolorată, încât ajunsese să aibă o culoare vernil, aproape la modă. Plasa ruptă arăta ca baricadele după asaltul trupelor franceze. Paletele erau aruncate pe jos, printre surcelele folosite la aprinderea focului.
   Pe masa de ping-pong erau mai multe cutii din carton, multe dintre ele pline de mucegai. Altele, erau puse teanc într-un colț. În lăzile de haine, îngrămădite haine vechi.
   Nu ale lui Elizabeth. Shauna și Linda le dăduseră pe acestea în locul meu. Le eram recunoscător. Dar erau alte cutii vechi în care se aflau lucruri vechi. Lucrurile ei. Nu putusem să le arunc și nici nu le putusem da altor oameni. Nu știam exact de ce. Sunt lucruri pe care le împachetăm și le punem în fundul unei debarale, nu ne așteptăm să le mai vedem niciodată și totuși nu ne putem decide să le aruncăm. Cred că la fel se întâmplă și cu visele.
   Nu mai știam sigur unde o pusesem, dar știam că este aici. Am început să scotocesc printre fotografiile vechi, încercând să-mi feresc privirile. Mă pricepeam de minune la asta, deși cu cât trecea timpul, cu atât fotografiile îmi provocau mai puțină durere. Când mă vedeam pe mine și pe Elizabeth împreună într-un polaroid înverzit, era ca și când m-aș fi uitat la niște străini.
   Nu puteam suferi să fac lucrul acesta.
   Am scotocit mai adânc în cutie. La un moment dat, degetele mele s-au lovit de ceva de fetru și am scos afară diploma ei de tenis de la liceu. Cu un zâmbet trist, mi-am amintit de picioarele ei bronzate și de coada împletită pe spate, care îi sălta în timp ce se repezea spre fileu. Pe terenul de tenis, chipul ei era numai concentrare. Așa te bătea Elizabeth. Avea lovituri destul de bune la sol și un serviciu foarte bun, dar ceea ce o ridica deasupra colegelor ei era puterea de concentrare.
   Am pus diploma deoparte, cu grijă, continuând să scotocesc. Am găsit ce căutam, tocmai la fund de tot.
   Agenda ei zilnică.
   Poliția dorise s-o vadă după răpirea ei. Sau, cel puțin, așa mi s-a spus. Rebecca venise cu ei și îi ajutase s-o caute. Presupun că sperau să găsească acolo anumite indicii - exact ceea ce aveam și eu de gând să fac - dar când a apărut cadavrul însemnat cu litera K, probabil că se opriseră.
   M-am mai gândit la toate acestea din nou - la toate amănuntele care îl indicaseră pe KillRoy - și un alt gând mi s-a furișat în minte. Am alergat sus, la calculator, și am intrat online. Am găsit website-ul închisorii din New York City. O grămadă de materiale acolo, inclusiv numele și numărul de telefon ce îmi trebuia mie.
   M-am deconectat și am telefonat la Penitenciarul Briggs. Aceasta era închisoarea în care se afla KillRoy.
   După ce am ascultat robotul, am format numărul corect și am fost pus în legătură directă. La a treia sonerie, un bărbat a ridicat telefonul și s-a prezentat:
   - Superintendent adjunct Brown.
   I-am spus că vreau să-i fac o vizită lui Elroy Kellerton.
   - Cine sunteți dumneavoastră? a întrebat el.
   - Doctor David Beck. Soția mea, Elizabeth Beck, a fost una dintre victimele sale.
   - Înțeleg.
    Brown șovăi.
    - Pot să vă întreb care este scopul vizitei dumneavoastră?
   - Nu.
   Urmă o tăcere și mai lungă la celălalt capăt al liniei.
   - Am dreptul să-l vizitez, dacă este dispus și el să mă vadă, am spus eu.
   - Da, bineînțeles, dar este o cerere foarte neobișnuită.
   - Totuși, eu o formulez.
   - Procedura normală este ca avocatul dumneavoastră să se ocupe de asta...
   - Dar nu este obligatoriu, l-am întrerupt eu.
    Aflasem aceasta de pe site-ul victimelor - și anume că puteam formula chiar eu cererea. Dacă și Kellerton era dispus să mă vadă, era clar.
   - Vreau să vorbesc cu Kellerton. Aveți ore de vizită mâine, așa este?
   - Da, așa este.
   - Dacă și Kellerton este de acord, vin acolo mâine. Este vreo problemă?
   - Nu, domnule, nu este nicio problemă.
   I-am mulțumit și am închis telefonul. Începeam să fac ceva. Mă simțeam al naibii de bine.
   Agenda ei zilnică se afla pe masă, în fața mea. Din nou încercam s-o evit, pentru că, dacă fotografia poate fi o amintire dureroasă, scrisul de mână este încă și mai dureros, ceva mult mai personal. Literele mari ale lui Elizabeth, t-urile tăiate ferm, mult prea numeroasele bucle dintre litere, felul în care rândul se apleca spre dreapta...
   Mi-am petrecut o oră răsfoind agenda. Elizabeth era meticuloasă. Nu prescurta prea mult. Ceea ce m-a surprins era cât de bine îmi cunoșteam nevasta. Totul era clar și nu erau niciun fel de surprize. De fapt, era o singură întâlnire de care nu știam.
   Cu trei săptămâni înainte de moartea ei, era o însemnare foarte concisă: PF.
   Și un număr de telefon, fără prefixul de zonă.
   Ținând seama cât de amănunțită fusese în toate celelalte locuri, mi s-a părut că această însemnare este oarecum tulburătoare. Nu-mi puteam da seama în ce zonă este, căci nu avea prefix. Telefonul fusese dat acum opt ani. Între timp, prefixele se modificaseră de mai multe ori.
   Am încercat cu 201 și am fost deconectat. Am încercat cu 973 și mi-a răspuns o bătrână. I-am spus că sunt de la agenția de abonamente pentru New York Post. Mi-a spus cum o cheamă, dar niciuna dintre inițiale nu se potrivea. Am încercat cu 212, care era în oraș. Și am nimerit.
   - Peter Flannery, avocat, mi-a răspuns o femeie în mijlocul unui căscat.
   - Aș dori să vorbesc cu domnul Flannery.
   - E la tribunal.
   Vorbea pe un ton cât se poate de plictisit, dar cu o oarecare politețe. Am auzit foarte mult zgomot în fundal.
   - Aș dori să stabilesc o întâlnire cu domnul Flannery.
   - Ați răspuns la anunțul din ziar?
   - Anunțul din ziar?
   - Sunteți rănit?
   - Da, am spus eu. Dar n-am văzut anunțul. Mi l-a recomandat un prieten. Este un caz de malpraxis medical. Am venit cu brațul fracturat și acum nu mai pot să-l mișc. Mi-am pierdut serviciul. Și durerea nu mai încetează.
   Mi-a făcut o programare pentru a doua zi, după-amiază.
   Am pus receptorul la loc în furcă, și m-am încruntat. Ce treabă putea să aibă Elizabeth cu un vânător de ambulanțe de tipul lui Flannery?
   Soneria telefonului mă făcu să tresar puternic. Am smuls receptorul din furcă înainte să termine de sunat prima oară. Era Shauna.
   - Unde ești? m-a întrebat ea.
   - Acasă.
   - Trebuie să vii aici imediat, a spus ea.

15.

   Agentul Carlson îl privi pe Hoyt Parker drept în ochi.
   - După cum știți, am găsit recent două cadavre în apropierea Lacului Charmaine.
   Hoyt dădu din cap.
   Se auzi un telefon celular. Stone îl apucă și spuse „Mă scuzați”, după care se îndreptă spre bucătărie. Hoyt se întoarse din nou către Carlson și așteptă.
   - Știm varianta oficială a morții fiicei dumneavoastră, spuse Carlson. Ea și soțul ei, David Beck, vizitau lacul pentru ritualul lor anual. Înotaseră pe întuneric. KillRoy stătea la pândă. L-a atacat pe doctorul Beck și a răpit-o pe fiica dumneavoastră. Sfârșitul povestirii.
   - Și credeți că nu așa s-au petrecut lucrurile?
   - Nu, Hoyt - pot să-ți spun Hoyt?
   Hoyt dădu din cap.
   - Nu, Hoyt, nu credem.
   - Atunci, cum vedeți voi lucrurile?
   - Cred că David Beck a ucis-o pe fiica dumneavoastră și a pus totul în seama unui criminal în serie.
   Hoyt, veteran cu o vechime de 28 de ani în NYPD, știa cum să-și păstreze o expresie neutră pe față, dar acum se lăsă totuși pe spate, ca și când cuvintele i-ar fi dat un pumn în bărbie.
   - Să auzim.
   - OK, să începem cu începutul. Beck o duce pe fiica dumneavoastră pe malul unui lac izolat, așa este?
   - Da.
   - Ați fost acolo?
   - De multe ori.
   - Oh?
   - Eram prieteni. Kim și cu mine eram prieteni apropiați cu părinții lui David. Ne vizitam mereu.
   - Atunci știi cât de izolat este.
   - Da.
   - Un drum de pământ, un semn pe care îl vezi numai dacă știi unde să-l cauți. Este ascuns cât se poate de bine. Niciun fel de semn de viață.
   - Unde vrei să ajungi?
   - Ce șanse sunt ca acest KillRoy s-o ia pe un astfel de drum?
   Hoyt ridică palmele spre cer.
   - Ce șanse sunt ca o persoană să se întâlnească, față în față, cu un ucigaș în serie?
   - E adevărat, OK, dar în alte cazuri a existat o logică. KillRoy a răpit pe cineva de pe strada unui oraș, a furat victima din mașină, uneori chiar a intrat prin efracție într-o casă. Dar, gândește-te! Vede drumul acesta de țară și se decide, dintr-odată, să-și caute o victimă chiar acolo? Nu spun că este imposibil, dar e foarte puțin probabil.
   - Continuă, spuse Hoyt.
   - Va trebui să recunoști că există o mulțime de lacune în logica acestui scenariu.
   - Toate cazurile au lacune logice.
   - Corect, așa este, dar dă-mi voie să emit o teorie alternativă. Să presupunem că doctorul Beck a vrut s-o ucidă pe fiica dumneavoastră.
   - De ce?
   - Fie și numai pentru un singur lucru: o asigurare de viață de 200 de mii de dolari.
   - N-are nevoie de bani.
   - Toată lumea are nevoie de bani, Hoyt. Știi și tu asta.
   - Nu mă convingi.
   - Uite ce este, în chestia asta încă mai facem săpături. Nu știm încă toate motivațiile. Dar dă-mi voie să merg mai departe cu scenariul nostru. OK?
   Hoyt ridică din umeri.
   - Avem dovezi că doctorul Beck o bătea.
   - Ce dovezi? Aveți nișe fotografii. I-a spus soției mele că avusese un accident de mașină.
   - Haide, Hoyt.
   Carlson trecu cu mâna peste fotografii.
   - Uită-te la expresia de pe chipul fetei tale. Arată ca o femeie care a avut un accident de mașină?
   Nu, își spuse Hoyt, nu arăta.
   - Unde ați găsit fotografiile astea?
   - Ajung imediat și la asta, dar hai să ne întoarcem la scenariul meu, bine? Să presupunem, pentru o clipă, că doctorul Beck o bătea pe fiica dumneavoastră și că urma să primească o moștenire uriașă de pe urma ei.
   - Cam prea multe presupuneri.
   - Așa este, dar urmărește-mă. Gândește-te la scenariul acceptat și la toate aceste lacune. Acum, compară-l cu următorul: Doctorul Beck o duce pe fiica ta într-un loc izolat, unde nu sunt niciun fel de martori. Angajează doi zdrahoni ca s-o răpească. Știe despre KillRoy. Toate ziarele vorbesc despre acesta. Mai ales că fratele tău a lucrat la cazul acesta. Ați discutat despre el cu Beck?
   Hoyt rămase nemișcat pentru o clipă.
   - Continuă.
   - Cei doi zdrahoni angajați o răpesc și o ucid pe fiica ta. Firește, primul suspect ar fi fost soțul - așa este întotdeauna în astfel de cazuri, nu-i așa? Dar cei doi îi aplică pe obraz litera K. Următorul lucru pe care îl știm este că totul este pus în cârca lui KillRoy.
   - Dar Beck a fost atacat. Rana lui de la cap a fost reală.
   - Sigur că da, dar amândoi știm că aceasta nu contrazice cu nimic faptul că el se afla în spatele întregii tărășenii. Cum altfel ar fi putut să explice Beck faptul că ieșise teafăr și nevătămat din toată treaba? „Bună, știți ceva, cineva mi-a răpit nevasta, dar eu sunt bine mersi!” Nu ar fi ținut. Faptul că a fost lovit în cap a conferit mai multă credibilitate poveștii.
   - A încasat o lovitură zdravănă.
   - Avea de-a face cu gorile de profesie, Hoyt. Probabil că au calculat greșit. Și, apoi, și faptul că a fost rănit e cam ciudat. Ne povestește ceva aiurea, despre modul miraculos în care s-a târât afară din apă și a sunat la 911. Am dat mai multor doctori foaia de observație a lui Beck. Toți susțin că ceea ce pretinde el că a făcut sfidează orice logică medicală. Ar fi fost absolut imposibil, date fiind rănile pe care le avea.
   Hoyt se gândi la asta. Se întrebase și el adesea cum de reușise Beck să supraviețuiască și să sune la 911.
   - Altceva? întrebă Hoyt.
   - Există dovezi foarte solide că acele două gorile l-au atacat pe Beck, și nu KillRoy.
   - Ce dovezi?
   - Alături de cadavre am descoperit că fusese îngropată și o bâtă de baseball, cu sânge pe ea. Analiza completă ADN va dura ceva timp, dar rezultatele preliminare arată clar că este vorba de sângele lui Beck.
   Agentul Stone veni înapoi în încăpere și se așeză pe scaun cu toată greutatea. Hoyt îi îndemnă încă o dată:
   - Continuați.
   - Restul este cât se poate de limpede. Cele două gorile își fac treaba. O ucid pe fiica ta și pun totul în seama lui KillRoy. Apoi, se întorc să-și ia restul de plată - sau, poate că se decid să stoarcă mai mulți bani de la doctorul Beck. Nu știu. Oricum, Beck trebuie să scape de ei. Aranjează o întâlnire în pădurea izolată de lângă Lacul Charmaine. Cei doi zdrahoni probabil au crezut că au de-a face cu un doctor fricos sau poate că el i-a luat pe nepregătite. Oricum, Beck îi împușcă și îi îngroapă împreună cu bâta de baseball și orice alte dovezi care ar fi putut să-l incrimineze după aceea. Avem acum crima perfectă. Nimic nu-l mai leagă de asasinat. Să privim lucrurile în față. Dacă n-am fi avut un noroc cu totul deosebit, cadavrele n-ar fi fost găsite niciodată.
   Hoyt clătină din cap.
   - A naibii poveste.
   - Dar mai este ceva...
   - Ce anume?
   Carlson se uită la Stone. Stone arătă spre telefonul celular.
   - Tocmai am primit un telefon ciudat de la cineva de la Penitenciarul Briggs, spuse Stone. Se pare că ginerele tău a fost astăzi acolo și a cerut să se întâlnească cu KillRoy.
   De astă dată, Hoyt era de-a dreptul uluit:
   - Ce dracu’ vrea să facă?
   - Asta să ne spui tu, ripostă Stone. Dar reține că Beck știe că suntem pe urmele lui. Dintr-odată, îl apucă dorința de a-l vizita pe omul căruia i-a înscenat asasinarea fiicei tale.
   - A naibii coincidență, adăugă Carlson.
   - Crezi că încearcă să-și acopere urmele?
   - Ai o explicație mai bună?
   Hoyt se așeză mai comod și încercă să pareze.
   - Ați omis ceva.
   - Ce anume?
   Arătă spre fotografiile de pe masă.
   - Cine v-a dat astea?
   - Într-un fel, spuse Carlson, cred că fiica ta n-i le-a dat.
   Lui Hoyt i se scurse tot sângele din față.
   - Mai exact spus, un fel de sosie a ei. O anume Sarah Goodhart. Al doilea nume al fiicei tale și numele străzii.
   - Nu înțeleg.
   - La locul crimei, spuse Carlson, unul dintre cei doi bărbați avea o cheiță în pantofi.
   Carlson ridică în sus cheița. Hoyt o luă din mâna lui, privind la ea ca și când ar fi așteptat cine știe ce răspuns mistic.
   - Vezi că scrie UCB pe o parte?
   Hoyt dădu din cap.
   - Asta înseamnă United Central Bank. Am reușit să mergem pe urma cheii și am ajuns la sucursala lor, 1772 de pe Broadway. Cheia este de la cutia valorică 1174, înregistrată pe numele de Sarah Goodhart. Am obținut un mandat de percheziție pentru ea.
   Hoyt ridică privirile.
   - Și fotografiile erau acolo?
   Carlson și Stone se uitară unul la altul. Luaseră deja decizia să nu-i spună totul lui Hoyt despre cutie până nu venea rezultatul de la teste și ar fi știut sigur - dar, acum, amândoi dădură din cap încuviințând.
   - Gândește-te, Hoyt. Fiica ta ținea aceste fotografii ascunse într-o cutie valorică. Motivele sunt clare. Mai vrei și altceva? L-am interogat pe doctorul Beck. A recunoscut că nu știe nimic despre aceste fotografa. De ce le-ar fi ascuns fiica ta de el?
   - Ați vorbit cu Beck?
   - Da.
   - Și ce a mai spus?
   - Nu prea multe pentru că a cerut un avocat.
   Carlson așteptă o clipă, apoi se aplecă în față.
   - Nu numai că a cerut un avocat, dar a chemat-o pe Hester Crimstein. Ți se pare că este o acțiune de om nevinovat?
   Hoyt apucă strâns brațele fotoliului, încercând să se stăpânească.
   - Nu puteți dovedi nimic din toate acestea.
   - Nu încă. Nu. Dar știm. Uneori, asta înseamnă o jumătate de bătălie câștigată.
   - Și acum ce aveți de gând să faceți?
   - Putem face un lucru.
   Carlson îi zâmbi.
   - Să exercităm presiuni până când cineva sau ceva cedează...

   Larry Gandle privi raportul zilei și murmură pentru sine:
   - Nu e bine.
   În primul rând, FBI-ul îl înhață pe Beck și îl interoghează.
   Apoi, Beck dă telefoane unei fotografe pe nume Rebecca Schayes. O întreabă despre vechiul accident de automobil pe care îl avusese soția sa. Apoi îi face o vizită la studio.
   Un fotograf, nici mai mult, nici mai puțin.
   Și în al treilea rând, Beck telefonează la Penitenciarul Briggs și spune că dorește să-l vadă pe Elroy Kellerton.
   Dar există și un al patrulea rând. Beck sună la biroul lui Peter Flannery.
   Toate acestea erau uimitoare. Și niciuna dintre ele nu era de bine.
   Eric Wu puse telefonul în furcă și spuse:
   - N-o să-ți placă chestia asta.
   - Ce anume?
   - Sursa noastră de la FBI spune că Beck ar fi suspectat că și-a ucis soția.
   Gandle fu cât pe-aci să cadă din picioare.
   - Explică-te.
   - Asta este tot ce știe sursa. Au făcut cumva legătura între cadavrele de lângă lac și Beck.
   Uimitor.
   - Dă-mi să văd din nou e-mail-urile alea, spuse Gandle.
   Eric Wu i le întinse. Când se gândi cine ar fi putut să i le trimită, Gandle simți că i se strânge stomacul. Încercă să pună lucrurile cap la cap. Se întrebase întotdeauna cum de supraviețuise Beck în noaptea aceea. Acum, avea altă nedumerire.
   Mai supraviețuise cumva și altcineva?
   - Cât e ceasul? întrebă Gandle.
   - Șase treizeci.
   - Beck încă nu s-a uitat la adresa aia din Bat și cum îi mai zice?
   - Bat Street. Nu, nu s-a uitat.
   - Ce mai știi despre Rebecca Schayes?
   - Exact ceea ce știam și până acum. Prietenă apropiată a lui Elizabeth Parker. Au locuit împreună într-un apartament, înainte ca Elizabeth să se căsătorească cu Beck. Am verificat listele de apeluri telefonice mai vechi. Beck n-a mai sunat-o de ani de zile.
   - De ce o fi contactat-o acum?
   Wu ridică din umeri.
   - Probabil că doamna Schayes știe ceva.
   Griffin Scope fusese foarte clar. Află ce poți, apoi, îngroapă totul.
   Și folosește-l pe Wu.
   - Trebuie să avem o discuție cu ea, spuse Gandle.

16.

   Shauna mă aștepta la parterul unui bloc mare de pe Park Avenue din Manhattan.
   - Vino încoace, spuse ea fără niciun preambul. Am ceva să-ți arăt sus.
   M-am uitat la ceas. Mai aveam ceva mai puțin de două ore până să sosească mesajul din Bat Street. Am intrat în lift. Shauna a apăsat pe butonul pentru etajul 23.
   Numerele luminoase ale etajelor se schimbau și dispozitivul pentru nevăzători emitea semnale sonore.
   - Hester m-a pus pe gânduri, spuse Shauna.
   - În legătură cu ce?
   - Spunea că polițiștii federali o să fie înnebuniți. Că sunt gata să facă orice împotriva ta.
   - Și?
   Liftul emise sunetul final de oprire.
   - Ai răbdare, ai să vezi.
   Ușa se deschise la un etaj mare, împărțit în mici secțiuni pentru birouri. Așa era acum în toate orașele mari. Dacă dădeai la o parte acoperișul și te uitai de sus era greu să faci o deosebire între acest etaj și niște galerii de șobolan. Și nici de aici, de jos, dacă te gândeai la asta.
   Shauna porni să mărșăluiască printre diverși pereți despărțitori din pânză. Eu mă țineam după ea. La mijlocul drumului, coti la stânga, apoi la dreapta și, apoi, din nou la stânga.
   - Poate că ar trebui să presar firimituri de pâine, am spus eu.
   - Bună glumă, spuse ea cu o voce lipsită de inflexiuni.
   - Mulțumesc, sunt la dispoziția ta toată săptămâna.
   Nu râdea.
   - Dar ce este aici? am întrebat eu.
   - O companie numită DigiCom. Lucrăm uneori cu ea.
   - Și ce face DigiCom?
   - Ai să vezi.
   Am mai făcut o ultimă cotitură spre un separeu ocupat de un tânăr cu capul lunguieț și degete lungi, ca ale unui pianist concertist.
   - El este Farrell Lynch. Farrell, el este David Beck.
   Am strâns mâna cea subțire foarte rapid. Farrell a spus:
   - Bună.
   Eu am dat din cap.
   - OK, spuse Shauna. Dă-i drumul.
   Farrell Lynch se răsuci cu scaunul și se așeză cu fața spre computer. Shauna și cu mine ne uitam peste umărul lui. Începu să lovească în taste cu degetele lui lungi și subțiri.
   - M-am conectat, spuse el.
   - Rulează programul.
   Apăsă pe tasta de rulare. Ecranul deveni negru, apoi pe el apăru Humphrey Bogart.
   Purta un pulover și un trenci. Am recunoscut scena imediat. Ceața și avionul din fundal. Finalul filmului Casablanca.
   Am privit-o semnificativ pe Shauna.
   - Așteaptă, mi-a spus ea.
   Camera era fixată pe Humphrey Bogart. Acesta îi spunea lui Ingrid Bergman să se urce în avion cu Laszlo și că problema celor trei omuleți nu era cine știe ce pe lumea asta. Iar, apoi, când camera se întoarse înapoi la Ingrid Bergman...
   ... nu mai era Ingrid Bergman.
   Am clipit din ochi. Acolo, sub pălăria vestită și privind în sus la Bogart, scăldată în lumina cenușie, se afla Shauna.
   - Nu pot să merg cu tine, spunea dramatic Shauna de pe computer, pentru că sunt cumplit de îndrăgostită de Ava Gardner.
   M-am întors către Shauna. Ochii mei puneau o întrebare. Ea dădu din cap că da.
   Totuși, am rostit întrebarea.
   - Crezi că...
   M-am poticnit.
   - Crezi că am fost păcălit cu niște fotografii trucate?
   Farrell se agăță de cuvânt.
   - Fotografii digitale, mă corectă el. Mult mai simplu de manevrat.
   S-a răsucit cu scaunul către mine.
   - Vezi dumneata, imaginile de pe computer nu sunt ca acelea din film. Nu sunt de fapt decât niște pixeli în fișiere. Seamănă foarte mult cu documentele dumitale din Word. Știi cât de ușor este să schimbi un cuvânt într-un document procesat, nu-i așa? Să schimbi fonturile sau spațiul dintre rânduri?
   Am încuviințat din cap.
   - Ei bine, pentru cineva, care are chiar și numai cunoștințe rudimentare de imagine digitală, este la fel de ușor să modifice imaginile de pe computer. Acestea nu sunt fotografii, nu sunt înregistrări pe bandă sau film. Imaginile video de pe computer nu sunt decât fascicule de pixeli. Oricine le poate manevra. Folosești sistemul „taie” și „lipește” și lucrezi într-un anumit program.
   M-am uitat la Shauna.
   - Dar în imaginea video arăta mai bătrână, am insistat eu. Și diferită.
   - Farrell? făcu Shauna.
   Acesta apăsă pe altă tastă. Bogart s-a întors. Când au ajuns din nou la Ingrid Bergman, Shauna părea de 70 de ani.
   - Este un soft pentru simularea înaintării în vârstă, explică Farrell. Este folosit foarte mult pentru a-i arăta pe copiii dispăruți în diferite stadii de creștere, dar astăzi se poate cumpăra și o versiune de divertisment pentru acasă. Pot să schimb chiar orice parte din imaginea Shaunei - pieptănătura, culoarea ochilor, dimensiunea nasului. Pot să-i fac buzele mai groase sau mai subțiri, să-i aplic un tatuaj, orice.
   - Mulțumesc, Farrell, spuse Shauna.
   Îi aruncă o privire prin care îl concedia și pe care și un orb ar fi putut s-o descifreze.
   - Vă rog să mă scuzați, spuse Farrell și se îndepărtă.
   În momentul acela, nu puteam să mă gândesc la nimic.
   Când Farrell fu destul de departe ca să nu poată auzi, Shauna spuse:
   - Mi-am amintit de o ședință foto pe care am făcut-o săptămâna trecută. Una dintre imagini a ieșit perfect - sponsorului i-a plăcut la nebunie - numai că îmi căzuse un cercel. Am adus imaginea aici. Farrell a umblat repede cu „taie” și „lipește” și, voilaà, cercelul meu e din nou la locul lui.
   Am scuturat din cap.
   - Gândește-te, Beck. Polițiștii cred că tu ai ucis-o pe Elizabeth, dar nu au cum să dovedească asta. Hester ți-a explicat cât de disperați sunt. Am început să mă gândesc: Poate că încearcă să joace un joc al minții cu tine. Și ce alt joc mai bun ar fi fost decât să-ți trimită aceste e-mailuri?
   - Dar momentul sărutului?
   - Ce-i cu el?
   - De unde puteau să știe ei care este acesta?
   - Eu îl știu. Linda îl știe. Pun pariu că îl știe și Rebecca, poate și părinții lui Elizabeth. Probabil că l-au aflat.
   Simțeam cum îmi dau lacrimile. Am încercat să-mi stăpânesc vocea și am reușit să cârâi:
   - Este o amăgire?
   - Nu știu, Beck. Zău că nu știu. Dar hai să fim raționali. Dacă Elizabeth ar fi în viață, unde să fi fost în toți acești 8 ani? Și de ce s-a gândit tocmai acum să se întoarcă din mormânt - printr-o stranie coincidență - exact atunci când FBI-ul a început să te suspecteze că ai ucis-o? Și, hai, să fim serioși, chiar crezi că este în viață? Știu că ai vrea să crezi. La naiba, și eu aș vrea. Dar să încercăm să privim lucrurile în mod rațional. Dacă te gândești la asta, care scenariu este mai logic?
   M-am dat înapoi, împleticindu-mă și m-am prăbușit pe un fotoliu.
   O amăgire. Deci toate acestea nu fuseseră nimic altceva decât o amăgire?

17.

   După ce se instală în studioul fotografic al Rebeccăi Schayes, Larry Gandle îi dădu telefon pe celular soției sale.
   - Am să întârzii, spuse el.
   - Să nu uiți să-ți iei pilula, îl sfătui Patty.
   Gandle avea o formă ușoară de diabet, ținut sub control cu regim alimentar și pilule. Fără insulină.
   - Nu uit.
   Eric Wu, care era conectat în continuare la walkmanul lui, întinse cu grijă o mușama de vinilin lângă ușă.
   Gandle așeză telefonul în furcă și își puse o pereche de mănuși de latex. Percheziția fu temeinică și le luă mult timp. Ca mai toți fotografii, Rebecca păstra tone de negative.
   Erau 4 dulapuri metalice pline cu negative. Au verificat programul Rebeccăi. Urma să termine o ședință foto și să se întoarcă aici peste o oră, ca să lucreze în camera obscură.
   Nu aveau suficient timp.
   - Știi că asta ar putea să ne ajute, spuse Wu.
   - Ce anume?
   - Dacă am ști ce naiba căutăm.
   - Beck primește e-mailurile alea ciudate, spuse Gandle. Și ce face? Pentru prima dată după 8 ani se grăbește s-o vadă pe cea mai bună prietenă a soției sale. Trebuie să aflăm de ce.
   Wu se mai uită un timp prin el.
   - Și de ce nu așteptăm s-o întrebăm pe ea?
   - O s-o întrebăm, Eric.
   Wu dădu încet din cap și se întoarse.
   Gandle zări o masă lungă de metal în camera obscură. O încercă. Era solidă. Și dimensiunea era corectă. Puteai să pui pe cineva pe ea și să-i legi câte un membru de fiecare picior al mesei.
   - Cât de mult scotch am adus?
   - Destul, răspunse Wu.
   - Atunci fă-mi o favoare, te rog, spuse Gandle. Mută mușamaua sub masă.

   Mai rămase o jumătate de oră până să preiau mesajul din Bat Street.
   Demonstrația Shaunei mă lovise pe neașteptate. Mă simțeam amețit și total copleșit. Dar s-a întâmplat un lucru nostim. Mi-am ridicat fundul de pe canapea, mi-am îndreptat spinarea și am scuturat pânzele de păianjen ce îmi acopereau creierul.
   Eram deja în mașină, Shauna insistase să vină cu mine acasă. O limuzină urma s-o ducă înapoi peste câteva ore. Știu că voia să mă liniștească, dar era la fel de clar că încă nu voia să meargă acasă.
   - E ceva ce nu înțeleg, am spus eu.
   Shauna se întoarse către mine.
   - Polițiștii cred că eu am ucis-o pe Elizabeth, nu-i așa?
   - Corect.
   - Atunci de ce să-mi trimită e-mail-uri ca și când ar fi în viață?
   Shauna nu putu să răspundă imediat.
   - Gândește-te, am spus eu. Pretinzi că este vorba de un complot foarte complicat pentru ca ei să mă facă să-mi recunosc vinovăția. Dar dacă eu aș fi ucis-o pe Elizabeth, aș ști că este o înșelătorie.
   - E vorba de un joc al minții, spuse Shauna.
   - Dar n-are nicio logică. Dacă vrei să joci un astfel de joc cu mine, trimite-mi e-mail-uri și susține că ești - nu știu ce să spun - cineva care a fost martor la crimă sau așa ceva.
   Shauna reflectă un timp.
   - Cred că încearcă pur și simplu să-ți distrugă echilibrul, Beck.
   - Bine, dar, oricum... Tot nu stă în picioare.
   - OK, cât mai este până vine următorul mesaj?
   M-am uitat la ceas.
   - Douăzeci de minute.
   Shauna se lăsă pe spate în scaunul ei.
   - O să așteptăm să vedem ce spune.

   Eric Wu își așeză laptopul pe jos, într-un colț al studioului Rebeccăi.
   Verifică, mai întâi, computerul lui Beck de la birou. Nimic. Ceasul arăta acum puțin peste ora opt. Clinica se închisese demult. Trecu pe computerul de acasă. Timp de câteva secunde, nu văzu nimic. Apoi, spuse:
   - Beck tocmai s-a conectat.
   Larry Gandle se repezi spre el.
   - Nu putem să intrăm și să vedem mesajul înaintea lui?
   - N-ar fi o idee bună.
   - De ce?
   - Dacă ne conectăm noi și, apoi, încearcă el, o să-și dea seama că mai folosește cineva acest nume în același timp.
   - Adică, o să-și dea seama că este urmărit.
   - Da. Dar nu contează. Noi îl urmărim în timp real. În momentul în care citește el mesajul, o să-l vedem și noi.
   - Ei bine, să-mi dai de știre atunci.
   Wu făcu cu ochiul către ecran.
   - Tocmai a intrat pe Bigfoot site. Mesajul poate să sosească din clipă în clipă.

   Am tastat pe computer bigfoot.com și am apăsat pe enter.
   Piciorul drept a început să bată nervos. Așa mi se întâmplă când sunt emoționat.
   Shauna mi-a pus mâna pe genunchi. Genunchiul se opri. Și-a luat mâna de pe genunchi. Genunchiul a rămas liniștit o clipă, apoi a început din nou. Shauna și-a pus iarăși mâna pe genunchiul meu. Ciclul reîncepu.
   Shauna părea calmă, dar știu că se uita pe furiș la mine. Era cea mai bună prietenă a mea. Mă va sprijini până la capăt. Dar numai un idiot nu s-ar întreba acum dacă mansarda mea mai este întreagă. Se spune că nebunia, la fel ca bolile de inimă și inteligența, sunt ereditare. Gândul acesta nu-mi mai dăduse pace din momentul în care o văzusem pe Elizabeth pe imaginea de pe ecran. Nu era deloc plăcut.
   Tatăl meu murise într-un accident de mașină pe când aveam 20 de ani. Mașina lui se răsturnase pe un rambleu. După cum afirmase un martor ocular - un șofer de camion din Wyoming - Buick-ul tatălui meu sărise peste el. Era o noapte rece și drumul alunecos, deși fusese bine curățat cu plugul de zăpadă.
   Mulți oameni au afirmat, evident, pe șoptite, că se sinucisese. Nu cred. E drept că, în ultimele luni, fusese mai retras și mai liniștit. Și, da, m-am întrebat de multe ori dacă toate acestea nu-l făcuseră să fie mai înclinat către un accident. Dar să se sinucidă? Nici vorbă.
   Mama mea, o ființă fragilă și înclinată spre o ușoară nevroză, reacționase pierzându-și treptat și încet mințile. Se închisese în sine. Linda încercase trei ani de zile să aibă grijă de ea, deși era de acord că trebuie internată. Linda o vizitează mereu. Eu n-o vizitez.
   După câteva clipe, pagina de web bigfoot apăru pe ecran. Am găsit căsuța pentru numele utilizatorului și am scris Bat Street.
   Am apăsat pe tastă și am scris în căsuța pentru parolă Adolescent. Am apăsat din nou.
   Nimic.
   - Ai uitat să faci clic pe icoana de conectare, spuse Shauna.
   M-am uitat la ea. A ridicat din umeri. Am apăsat pe tastă.
   Ecranul a devenit alb. Apoi, a apărut o reclamă pentru un magazin de CD-uri. Bara din josul ecranului se umplea încet. Procentajul urca lent. Când ajunse cam la 80%, dispăru și, câteva secunde mai târziu, apăru un mesaj.
   EROARE - Numele utilizatorului sau parola pe care le-ați format nu se află în baza noastră de date.
   - Mai încearcă încă o dată, spuse Shauna.
   Am încercat din nou. A apărut același mesaj de eroare. Computerul îmi spunea că adresa nici măcar nu exista.
   Ce să însemne asta?
   N-aveam nici cea mai mică idee. Am încercat să mă gândesc la un motiv pentru care contul de e-mail nu mai exista.
   M-am uitat la ceas: 8:13:34 p.m.
   Momentul sărutului.
   Oare acesta să fi fost răspunsul? S-ar putea ca adresa, la fel ca ieri, încă să nu existe?
   Am întors ideea asta pe toate părțile. Era posibil, firește, dar puțin probabil. Ca și când mi-ar fi citit gândurile, Shauna spuse:
   - Poate că ar trebui să așteptăm până la 8 și un sfert.
    Așa că am încercat din nou la 8 și un sfert, la 8 și 18. La 8 și 20.
   Nimic altceva decât același mesaj de eroare.
   - Se vede că polițiștii au scos calculatorul din priză.
   Am dat din cap, căci încă nu voiam să renunț.
   Piciorul meu începu din nou să se zbată nervos. Shauna își puse o mână pe el ca să mă liniștească și cu cealaltă ținea celularul. Începu să se răstească la cineva de la celălalt capăt al firului. M-am uitat din nou la ceas. Am încercat iarăși. Nimic. Încă de două ori.
   Tot nimic.
   Acum trecuse de 8:30.
   - Păi, poate că a întârziat.
   M-am încruntat.
   - Când ai văzut-o ieri, nu știai unde este, așa e?
   - Așa este.
   - Poate că este într-o zonă cu alt fus orar, spuse Shauna. Poate că de aceea întârzie.
   - Alt fus orar?
    M-am încruntat și mai mult.
   Shauna ridică din umeri. Am mai așteptat încă o oră. Trebuie să recunosc că Shauna nu a spus nicio clipă „Ți-am spus eu”.
   La un moment dat, își puse mâna pe spatele meu și spuse:
   - Hei, am o idee.
   M-am întors spre ea.
   - Mă duc să aștept în camera cealaltă, spuse Shauna. Cred că o să ne ajute.
   - Cum așa?
   - Știi ce, dacă acesta ar fi un film, aici ar fi scena când eu m-aș fi săturat de prostia și nebunia ta și aș fi ieșit val-vârtej și, atunci, Bingo! mesajul apare, știi, așa ca să-l vezi numai tu, pentru ca toată lumea să creadă în continuare că ești dus cu pluta. Așa cum e cu Scooby Doo, când numai el și Shaggy văd fantoma și nimeni nu-i crede.
   M-am gândit și eu.
   - Merită să încercăm, am spus eu.
   - Bine. Ce-ar fi să mă duc să aștept un timp în bucătărie. Nu te grăbi. Dacă apare mesajul, scoate un strigăt.
   Se ridică în picioare.
   - Vrei să-mi faci pe plac, nu-i așa?
   Shauna reflectă o clipă.
   - Da, probabil.
   Apoi plecă. M-am întors cu fața spre ecran. Și am așteptat.

18.

   - Nu se întâmplă nimic, spuse Eric Wu. Beck încearcă mereu să se conecteze, dar nu primește decât un mesaj de eroare.
   Larry Gandle tocmai se pregătea să mai pună o întrebare, când auzi liftul urcând. Se uită la ceas.
   Rebecca Schayes era punctuală.
   Eric Wu se întoarse de la calculator și îi aruncă lui Larry Gandle genul de privire care face pe oricine să se dea un pas înapoi. Gandle își scoase revolverul - un pistol de 9 milimetri de astă dată. Pentru orice eventualitate, Wu se încruntă. Se apropie de ușă și stinse lumina.
   Rămaseră să aștepte pe întuneric.
   Douăzeci de secunde mai târziu, liftul se opri la etajul unde se aflau cei doi.

   Rebecca Schayes se gândea acum foarte rar la Elizabeth și Beck. La urma urmelor, trecuseră 8 ani. Dar evenimentele din dimineața aceasta îi treziseră niște amintiri uitate. Și un sentiment de durere.
   O mistuia amintirea acelui „accident de mașină”.
   După atâția ani, Beck se gândise, în cele din urmă, să o întrebe despre el.
   Cu 8 ani în urmă, Rebecca fusese gata să-i povestească totul. Dar Beck nu-i răspunsese la apelurile telefonice. Timpul trecuse, apoi, se operase o arestare și Rebecca a considerat că nu mai are niciun rost să răscolească trecutul. N-ar fi făcut decât să-l chinuiască și mai rău pe Beck. După arestarea lui KillRoy, totul devenise irelevant.
   Dar sentimentul acela neplăcut - ideea că vânătăile de pe urma „accidentului de mașină” fuseseră un fel de semne premergătoare a uciderii lui Elizabeth - continua să nu-i dea pace, deși nu mai avea niciun rost. Mai mult chiar, sentimentul acela neplăcut o obseda și o făcea să se întrebe dacă ea, Rebecca, insistase suficient și făcuse cu adevărat tot ce trebuia ca să afle adevărul despre „accidentul de mașină”, căci poate-poate ar fi reușit să-și salveze prietena.
   Cu timpul însă sentimentul pălise. La urma urmelor, Elizabeth fusese prietena ei, atât și nimic mai mult, și, oricât ai fi de apropiat, în cele din urmă reușești să treci peste moartea unui prieten. Gary Lamon intrase în viața ei acum trei ani și acest lucru schimbase totul. Da, Rebecca Schayes, fotografa boemă din Greenwich Village, se îndrăgostise de brokerul care jongla cu banii în Wall Street. Se căsătoriră și se mutară într-o casă arătoasă din Upper West Side.
   Ce ciudate sunt cărările vieții.
   Rebecca se urcă în liftul pentru marfă și lăsă grila în jos. Luminile erau stinse, ceea nu era deloc neobișnuit pentru această clădire. Liftul începu să urce către etajul ei, făcând un zgomot puternic, ce reverbera prin toată clădirea de piatră. Noaptea, auzea uneori nechezatul cailor, dar acum aceștia tăceau. În aer plutea miros de fin și, probabil, de bălegar.
   Îi plăcea să stea noaptea aici. Modul în care se amesteca singurătatea cu zgomotele orașului o făcea să se simtă într-o atmosferă mai artistică.
   Gândurile îi alunecară înapoi către conversația pe care o avusese cu o zi înainte cu Gary. Acesta dorea să se mute la New York, de preferință, într-o casă spațioasă din Long Island, la Sands Point, acolo unde crescuse. Ideea de a se muta în cartierul „burghez” o oripila. Nu vorbea atât despre dragostea ei, cât de sentimentul că și-a trădat originea boemă. Ar fi devenit ceea ce jurase să nu devină vreodată: mama ei și mama mamei ei.
   Liftul se opri. Ridică grila și păși pe coridor. Și aici toate luminile erau stinse. Își strânse părul pe spate și îl legă într-o coadă de cal. Se uită la ceas. Era aproape ora 9.
   Clădirea era pustie. Nici țipenie de om.
   Pantofii ei țăcăneau pe cimentul rece. Adevărul era - și Rebecca nu putea suferi că trebuie să recunoască acest lucru, căci era o fire boemă - că își dorea să aibă copii, iar în oraș nu era prea bine să-i crești. Copiii aveau nevoie de o curte unde să se joace, aveau nevoie de un leagăn și de aer curat și...
   Rebecca Schayes se pregătea să ia o hotărâre - o hotărâre care, fără îndoială, l-ar fi încântat pe soțul ei, brokerul Gary. Băgă cheia în broască și deschise atelierul. Intră și aprinse lumina.
   Atunci îl văzu pe bărbatul cu față de asiatic.
   Timp de o clipă sau două, bărbatul rămase cu privirile țintă la ea. Rebecca îngheță sub privirile lui. Apoi, asiaticul făcu un pas lateral și îi repezi un pumn în șale.
   Simți o lovitură ca de ciocan în rinichi.
   Rebecca își pierdu echilibrul și căzu în genunchi. Omul o apucă atunci de gât cu două degete și apăsă pe un anumit punct. Rebecca văzu o mulțime de luminițe verzi. Cu mâna liberă, bărbatul își vârî niște degete ca de gheață sub cutia ei toracică. Când ajunse la ficat, ochii îi ieșiră din orbite de durere. Durerea era mai mare decât orice și-ar fi putut imagina vreodată. Încercă să urle, dar din gâtlej nu-i scăpă decât un fel de hârâit.
   Din partea cealaltă a camerei, o voce de bărbat răzbătu prin ceața care îi împăienjenea creierul.
   - Unde este Elizabeth? întrebă vocea.
   Prima dată.
   Dar nu și ultima oară.

19.

   Stăteam în fața blestematului de computer și începusem să beau vârtos. Încercasem să mă conectez la site într-o mie de feluri diferite. Am folosit Explorer și, apoi, Netscape.
   Am reîncărcat pagina și m-am deconectat, apoi am intrat din nou pe site.
   Indiferent ce făceam, primeam numai mesajul de eroare.
   La ora 10, Shauna își făcu apariția în bârlogul meu. Obrajii îi luceau de băutură.
   Presupun că și ai mei.
   - Nimic?
   - Du-te acasă, am spus eu.
   Ea încuviință din cap.
   - Da, cred că e cel mai bine.
   Limuzina veni în 5 minute. Shauna se clătină la colț, doborâtă de whisky. Probabil că și eu eram cam tot așa.
   Deschise portiera și se întoarse către mine.
   - Ai încercat vreodată s-o înșeli? Vreau să spun, când erați căsătoriți.
   - Nu, am spus eu.
   Shauna dădu din cap dezamăgită.
   - Habar n-ai să-ți distrugi viața.
   Mi-am luat rămas-bun, dându-i un sărut și m-am întors în casă. Am continuat să mă holbez la ecran ca și când ar fi fost ceva sfânt. Nu se schimbase nimic.
   Câteva minute mai târziu, Chloe se apropie încet de mine. Își băgă nasul umed în mâna mea. Prin pădurea ei de păr, privirile noastre se întâlniră și jur că Chloe înțelegea ce simt. Nu fac parte dintre oamenii care atribuie caracteristici umane câinilor - și asta pentru că am impresia că i-aș putea jigni dar sunt convins că înțeleg în esență ce simt omologii lor antropoizi. Se spune că un câine adulmecă frica. Atunci, de ce ar fi greu să adulmece la fel de bine furia sau tristețea?
   Am zâmbit în jos către Chloe și am mângâiat-o pe cap. Și-a pus o labă pe brațul meu, într-un gest de simpatie.
   - Vrei să mergi la plimbare? am întrebat eu.
   Chloe mi-a răspuns printr-o săritură ca de circ. Așa cum spuneam, lucrurile mici pot fi deosebit de impresionante.
   Aerul nopții îmi umplea plămânii. Am încercat să mă concentrez asupra lui Chloe. Să văd cum merge săltând, cum dă din coadă - dar eram oricum foarte pleoștit. Pleoștit. Nu e un cuvânt pe care îl folosesc prea des. Dar cred că mi se potrivea în acel moment.
   Nu mă lăsasem foarte tare convins de ipoteza Shaunei cu trucurile digitale. E adevărat, cineva ar fi putut să se joace cu o fotografie și s-o introducă într-un film video. Și, da, cineva ar fi putut să știe care este momentul sărutului. Și cineva ar fi putut face cumva ca buzele ei să șoptească „Îmi pare rău”. Și, da, probabil că dorința mea puternică mă ajutase să cred că iluzia este reală și mă făcuse vulnerabil la astfel de jocuri.
   Și cel mai mare da: varianta Shaunei era incomparabil mai logică decât cea a întoarcerii din mormânt.
   Dar erau și două lucruri ce se opuneau clar acestei idei. În primul rând, eu sunt un om lipsit de fantezie. Sunt înspăimântător de plicticos și mai cu picioarele pe pământ decât mulți alți oameni. În al doilea rând, dorința ar fi putut să-mi întunece gândirea, iar fotografia digitală ar fi putut face o mulțime de lucruri.
   Dar nu și ochii aceia...
   Ochii ei. Ochii lui Elizabeth. Nu aveau cum să fie fotografii vechi măsluite într-un film video de producție recentă, îmi spuneam eu. Erau ochii soției mele. Gândirea mea rațională era sigură de acest lucru? Nu, sigur că nu. Nu sunt prost. Dar între ceea ce am văzut și toate problemele pe care mi le-am făcut, aproape că renunțasem de tot la demonstrația video a Shaunei. Ajunsesem să cred din nou că urma să primesc un mesaj de la Elizabeth.
   Acum chiar că nu mai știam ce să gândesc. Probabil că și băutura mă ajuta să văd totul eronat.
   Chloe se opri ca să miroase îndelung ceva. Așteptam sub un stâlp de lumină și mă uitam la umbra mea alungită.
   Momentul sărutului.
   Într-un tufiș se mișcă ceva și Chloe lătră. O veveriță trecu în goană strada. Chloe mârâi și se prefăcu că e gata să sară după ea. Veverița se opri și se întoarse către noi. Chloe îi adresă un lătrat care ar fi putut însemna „ai tu noroc că sunt eu în lesă, altfel...” Dar e clar că nu gândea așa. Numai gura e de ea.
   Momentul sărutului.
   Mi-am înclinat capul așa cum face Chloe atunci când aude un sunet ciudat. M-am gândit din nou la ceea ce văzusem ieri pe computer - și m-am mai gândit și la strădania cuiva de a ține secret toate acestea. E-mail-ul nesemnat ce îmi spunea să fac click pe hiperlink la „momentul sărutului”. Al doilea e-mail care crea un cont nou pe numele meu.
   Ne urmăresc...
   Cineva se străduia din răsputeri să țină totul secret.
   Momentul sărutului...
   Dacă cineva - OK, să spunem că Elizabeth - ar fi dorit pur și simplu să-mi transmită un mesaj, de ce n-a dat un telefon sau nu mi-a scris un e-mail obișnuit? De ce să mă facă să trec prin toate chinurile astea?
   Răspunsul era limpede: trebuia să rămână secret. Cineva - și acum n-am să mai spun încă o dată Elizabeth - dorea ca totul să rămână secret.
   Și dacă ai un secret, e clar că trebuie să existe cineva de care să-ți ascunzi acel secret.
   Și poate că acel cineva te urmărește sau scotocește sau încearcă să te găsească. Fie este așa, fie ești lovit de paranoia. De regulă, aș fi fost înclinat să cred că e vorba de paranoia, dar...
   Ne urmăresc...
   Ce însemna, de fapt, acest lucru? Cine ne urmărea? Polițiștii federali? Și dacă polițiștii erau cei care se aflau în spatele e-mail-urilor de la bun început, de ce ar fi dorit să mă avertizeze despre asta? Polițiștii voiau ca eu să acționez.
   Momentul sărutului...
   Am înghețat. Chloe înclină capul spre mine.
   O, Dumnezeule, cum am putut să fiu așa de prost?

   Nu se mai obosiseră să folosească scotch-ul.
   Rebecca Schayes zăcea pe masă, scâncind ca un câine betegit la marginea drumului.
   Uneori, rostea câteva cuvinte, 2 sau 3 dintr-odată, dar acestea nu formau niciodată o propoziție coerentă. Era prea distrusă ca să mai poată țipa. Nu mai implora. Ochii ei erau larg deschiși într-o expresie de neînțelegere totală. Mintea ei se închisese total în mijlocul unui țipăt cam cu 15 minute în urmă.
   În mod uimitor, Wu nu lăsase nicio urmă. Nicio urmă, dar femeia arăta cu 20 de ani mai bătrână.
   Rebecca Schayes nu știa nimic. Doctorul Beck o vizitase din cauza unui accident de mașină mai vechi care, de fapt, nu fusese accident de mașină. Mai erau și niște fotografii.
   Beck presupusese că ea le făcuse. Dar nu le făcuse ea.
   Cârcelul pe care îl simțea Larry Gandle în stomac - cel care începuse ca o simplă gâdilătură atunci când auzise pentru prima dată de cele două cadavre găsite lângă lac - era tot mai puternic. În noaptea aceea, ceva nu fusese în regulă. Asta era sigur. Dar acum, Larry Gandle se temea că s-ar putea ca totul să fi mers prost.
   Era momentul să scoată adevărul la lumină.
   Vorbise cu omul lui de la filaj. Beck își scosese câinele la plimbare. Singur. Ținând seama de dovezile pe care Wu avea să le plaseze, acesta ar fi fost un alibi grozav.
   Polițiștii aveau să râdă cu gura până la urechi.
   Larry Gandle se apropie de masă. Rebecca Schayes privi în sus și scoase un zgomot nepământesc, ceva între un geamăt ascuțit și un râs rănit.
   Apăsă pistolul pe fruntea ei. Ea scoase din nou acel sunet. Trase de două ori și lumea toată se cufundă în tăcere.

   Mă îndreptam din nou către casă, dar tot mă mai gândeam la acel avertisment.
   Ne urmăresc.
   De ce să risc? Era un Kinko la 3 străzi distanță. E deschis non stop. Când am ajuns la ușă, am înțeles de ce. Era miezul nopții și localul era plin ochi. O mulțime de oameni de afaceri epuizați cărând hârtii și diapozitive și postere.
   M-am așezat la o coadă formată din frânghii îmbrăcate în pluș și mi-am așteptat rândul. Mi-am amintit de zilele în care mergeam la bancă înainte de introducerea bancomatelor. Femeia din fața mea era îmbrăcată într-un taior - la miezul nopții - și avea sub ochi cearcăne suficient de mari ca să poată fi confundată ușor cu o femeie de serviciu. În spatele meu, un bărbat cu părul creț și pulover închis la culoare își scoase celularul și începu să apese pe butoane.
   - Domnule?
   Cineva cu uniforma de la Kinko arătă spre Chloe.
   - Nu puteți intra aici cu câinele.
   Tocmai mă pregăteam să-i spun că intrasem deja, dar mi-am ținut gura. Femeia în taior nu reacționă. Tipul cu părul creț se uită la mine și ridică din umeri de parcă ar fi vrut să spună „ei, acum să te vedem ce faci”. M-am repezit afară, am legat-o pe Chloe de un parcometru și am venit înapoi. Bărbatul cu părul creț mi-a dat voie să-mi reiau locul la coadă. Bine crescut.
   Zece minute mai târziu, eram în capul cozii. Funcționarul de la Kinko era tânăr și deosebit de exuberant. M-a condus la un computer și mi-a explicat mult prea încet prețurile lor cu amănuntul.
   Pe tot parcursul discursului, am dat mereu din cap și m-am conectat la Internet.
   Momentul sărutului.
   Mi-am dat seama că aceasta era cheia. Primul e-mail spusese momentul sărutului, nu 6:15 P.M. De ce? Răspunsul era limpede - era un cod, în cazul în care e-mailul ar fi încăput pe mâinile cui nu trebuia. Cel care îl trimisese știa că exista posibilitatea ca e-mail-ul să fie interceptat. Și cel care îl trimisese știa că numai eu puteam să-mi dau seama ce înseamnă momentul sărutului.
   Și atunci am înțeles.
   În primul rând, numele contului: Bat Street. Pe când eram copii, Elizabeth și cu mine obișnuiam să mergem cu bicicleta pe Morewood Street, în drum spre terenul Little League. Era bătrâna aceea prăpădită care locuia într-o casă galbenă, părăginită. Locuia singură și se stropșea la copiii care treceau pe acolo. În fiecare orășel existau bătrâne ca aceasta. De obicei, babele de genul ăsta au și câte o poreclă. Noi îi spuneam Bat Lady.
   Am intrat din nou pe Bigfoot. Am tastat Morewood în căsuța cu numele utilizatorului.
   Alături de mine, băiatul cel exuberant de la Kinko repeta cuvintele magice bărbatului cu părul creț în trening și pulover. Am apăsat altă tastă și am trecut în căsuța pentru parolă.
   Era ușor să-mi dau seama că asta trebuia să fi fost Teen-age. Pe când eram în anii inferiori de liceu, într-o vineri seara, târziu, ne-am dus acasă la Jordan Goldman. Eram vreo zece. Jordan descoperise locul unde ascundea tatăl său un film porno. Niciunul dintre noi nu mai văzuse așa ceva înainte. Am privit cu toții, râzând stingheriți, făcând remarcile prostești obișnuite și simțind că suntem foarte răi. Când am avut nevoie de un nume pentru echipa noastră de softball, Jordan ne-a propus să-i punem titlul stupid al filmului: Pudeli sexuali adolescenți.
   Am scris în căsuța pentru parolă Sex Poodles și am înghițit un nod. Am făcut, apoi, clic pe icoana de conectare.
   I-am aruncat o privire omului cu părul creț de lângă mine. Era cufundat în căutare prin Yahoo. Mi-am întors privirile către biroul recepției. Femeia în taior se încrunta la un alt membru nespus de fericit al personalului de noapte de la Kinko.
   Așteptam să apară mesajul de eroare. Dar, de astă dată, nu s-a întâmplat așa. A apărut un ecran de bun-venit. În partea de sus spunea:
   Bună, Morewood!
   Sub aceasta scria:
   Ai un e-mail în cutie.
   Inima mea se zbătea ca o pasăre în colivie, izbindu-se de zăbrele.
   Am făcut clic pe icoana pentru corespondență nouă și piciorul a început să-mi tremure din nou. De astă dată, Shauna nu era aici ca să mă oprească. Prin fereastra clubului o vedeam pe Chloe a mea cum dârdâie. M-a zărit și a început să latre. Mi-am dus degetul la buze ca s-o fac să tacă.
   Și mesajul din e-mail a apărut:
   Washington Square Part. Ne întâlnim în coltul din sud-est.
   Mâine la ora 5.
   Vei fi urmărit.
   Și jos de tot:
   Indiferent ce ar fi, te iubesc.
   Speranța că acea pasăre din colivie nu va muri și-a luat avânt. M-am rezemat pe spate. Ochii mi-au fost inundați de lacrimi, dar, pentru prima dată, de foarte multă vreme, mi-am permis să zâmbesc foarte larg.
   Elizabeth. Era cea mai inteligentă persoană pe care o cunoșteam.

20.

   La ora două noaptea, m-am târât în pat și m-am trântit pe spate. Plafonul a început imediat să se rotească din cauza cantității prea mari de băutură. M-am apucat de marginile patului și m-am ținut bine.
   Mai devreme, Shauna mă întrebase dacă fusesem vreodată tentat să-mi înșel soția după ce mă căsătorisem. Adăugase ultima parte - „după ce mă căsătorisem” - pentru că știa deja despre celălalt incident.
   Practic, am înșelat-o o dată pe Elizabeth, deși nu se poate spune chiar așa. Atunci când înșeli pe cineva înseamnă să-i faci rău. Dar eu nu i-am făcut niciun rău lui Elizabeth - de asta sunt sigur - dar pe când eram în primul an de facultate, am participat la un ritual jalnic de inițiere, cunoscut drept noaptea colegilor. Cred că din curiozitate. Pur experimental și strict fizic. Nu mi-a plăcut prea mult. Am să vă scutesc de clișeul răsuflat cu acela care face sex fără a iubi. Nu e așa. Dar dacă stau să mă gândesc, este relativ ușor să faci sex cu cineva pe care nu-l iubești sau de care nu-ți place, dar e greu să-l suporți toată noaptea. Atracția, atât cât fusese, era strict de natură hormonală. Dar, după ce a intervenit relaxarea, am vrut să plec. Sexul este pentru toată lumea, ceea ce urmează e numai pentru îndrăgostiți.
   Frumos raționament, nu-i așa?
   Nu știu dacă are vreo importanță, dar bănuiesc că și Elizabeth a făcut ceva asemănător. Am fost amândoi de acord că trebuie să încercăm să vedem - „a vedea” fiind un termen foarte vag și atotcuprinzător - și alți oameni atunci când vom ajunge la facultate. Orice indiscreție putea fi inclusă așadar în acest text. De câte ori am abordat subiectul, Elizabeth a negat că ar mai fi existat și altcineva. Dar și eu am făcut la fel.
   Patul continua să se rotească, iar eu mă întrebam: Acum ce să fac?
   Oricum, trebuia să aștept până mâine la ora 5. Dar nu puteam să stau așa, fără să fac nimic până atunci. Asta mai făcusem și chiar prea destul până atunci, mulțumesc frumos. Adevărul era că - un adevăr pe care nu-mi plăcea să-l recunosc - atunci, la lac, șovăisem. Pentru că eram înspăimântat. Am ieșit din apă și m-am oprit. Această ezitare i-a dat ocazia celuilalt să mă lovească. Și nu am ripostat după prima lovitură. Nu m-am aruncat în apă după atacatorul meu. Nu l-am agățat și nici nu i-am dat vreun pumn. Pur și simplu m-am scufundat. M-am acoperit și m-am predat, lăsându-l pe bărbatul mai puternic să-mi ia soția.
   Dar asta nu se va mai întâmpla încă o dată.
   Mă gândeam să mă duc din nou la socrul meu - observasem că Hoyt nu fusese prea încântat de vizita mea precedentă - dar la ce ar fi folosit? Hoyt fie mințea, fie... fie nu știu ce anume. Dar mesajul fusese clar. Să nu spui cuiva. Singurul mod în care îl puteam face să vorbească era să-i spun ce am văzut în acel film video. Dar încă nu era pregătit pentru asta.
   M-am dat jos din pat și m-am dus țopăind la calculator. Am început să navighez din nou. Aveam un fel de plan.

   Gary Lamont, soțul Rebeccăi Schayes, nu intră imediat în panică. Soția lui lucra adesea până târziu, foarte târziu. Uneori, își petrecea toată noaptea într-un pat vechi de campanie, așezat într-un colț al studioului. Așadar, când se făcu ora 4 și Rebecca nu sosi acasă, deveni numai îngrijorat, dar nu cuprins de panică.
   Cel puțin așa își spunea.
   Dădu telefon la ea la studio, dar îi răspunse robotul. Asta era într-adevăr ceva ciudat.
   Deși când lucra, Rebecca nu putea suferi să fie întreruptă. Nici măcar nu avea un telefon în camera obscură. Așa că îi lăsă un mesaj și se urcă din nou în pat.
   Somnul veni în cele din urmă, dar cu întreruperi. Gary se gândea ce ar mai putea să facă, dar nu voia s-o enerveze pe Rebecca. Aceasta era o fire liberă și dacă exista vreo tensiune în relația lor, altfel foarte împlinită, aceasta era legată de stilul „tradițional” de viață ce i-ar fi „tăiat” aripile creatoare. Așa spunea ea.
   Așa că el îi lăsa suficient spațiu. Ca să-și desfacă aripile sau să facă ce-și propune.
   La ora 7 dimineața, îngrijorarea se transformă în ceva foarte aproape de cea mai autentică frică. Telefonul lui Gary îl trezi pe Arturo Ramirez, asistentul smead și îmbrăcat în negru al Rebeccăi.
   - Eu tocmai am venit, se plânse Arturo care încă nu se trezise de tot.
   Gary i-a explicat situația. Arturo, care adormise cu hainele pe el, nu se obosise să se schimbe. Ieși imediat pe ușă. Gary îi promisese să se întâlnească cu el la studio. Porni alergând pe Bulevardul A.
   arturo sosi primul și găsi ușa studioului larg deschisă. Trecu pe lângă ea.
   - Rebecca?
   Niciun răspuns. Arturo o strigă din nou pe nume. Tot nimic. Intră și cercetă studioul. Nu era acolo. Deschise ușa de la camera obscură. Predomina, ca de obicei, mirosul aspru al acizilor pentru developat, dar mai era ceva, ceva dulceag și neclar, care îi făcea părul să se ridice măciucă pe vârful capului.
   Clar, era un miros omenesc.
   Gary dădu colțul exact la timp ca să audă urletul lui.

21.

   De dimineață, am luat o sacoșă și am mers pe Drumul 80 spre vest, timp de 45 de minute. Drumul 80 din New Jersey este o bucată de șosea cu un pavaj foarte neconvențional. După ce treci de Saddle Brook, clădirile dispar, în cea mai mare parte, și te trezești în fața unor rânduri de copaci sădiți de ambele părți ale drumului. Numai panourile ce anunță autostrăzile interstatale mai rup monotonia.
   Am cotit la ieșirea 163, în dreptul unui orășel numit Gardensville, am încetinit și m-am uitat afară, spre iarba înaltă. Inima a început să-mi bubuie în piept. Nu mai fusesem niciodată aici - evitasem în mod intenționat, în ultimii 8 ani, această parte din drumul interstatal - dar aici, la mai puțin de o sută de metri de locul pe unde mergeam acum, găsiseră trupul lui Elizabeth.
   Am verificat adresele pe care le înregistrasem noaptea trecută. Biroul medicului legist din comitatul Sussex era în programul Mapquest.com, așa că știam cu o aproximație de o zecime de kilometru cum să ajung acolo. Clădirea avea obloanele închise și nu se vedea niciun fel de firmă sau inscripție. Era o clădire simplă, dreptunghiulară, fără niciun fel de zorzoane - dar cine s-ar aștepta să găsească așa ceva la o morgă? Am sosit cu câteva minute înainte de opt treizeci și am tras mașina la o parte. Biroul era încă încuiat. Foarte bine.
   Un Cadillac Seville, de culoare galben-canar, se opri într-un loc de parcare marcat cu numele Timothy Harper, medic legist al comitatului. Omul din mașină strivi un muc de țigară - mereu sunt uimit să constat cât de mulți medici legiști sunt fumători - apoi coborî din mașină. Harper era de aceeași înălțime cu mine, ceva mai puțin de 1 metru 80, cu pielea măslinie și părul înspicat cu gri. M-a văzut cum stăteam lângă ușă și s-a posomorât. Oamenii nu vin dis-de-dimineață la morgă ca să audă vești bune.
   Se apropie agale de mine.
   - Cu ce vă pot ajuta? întrebă el.
   - Domnul doctorul Harper?
   - Da, eu sunt.
   - Eu sunt David Beck. Sunt doctor. Așadar, suntem colegi. Aș dori să-mi acordați puțin din timpul dumneavoastră.
   Nu reacționă la numele meu. Scoase o cheie și descuie ușa.
   - Ce-ar fi să intrăm în biroul meu?
   - Mulțumesc.
   L-am urmat pe coridor. Harper aprinse luminile. Neoanele din tavan se aprinseră morocănoase unul după altul. Pe podea era un linoleum zgâriat. Locul arăta mai puțin ca o casă a morții și mai degrabă ca un birou fără personalitate. Dar poate că tocmai aceasta era ideea. Pașii noștri făceau ecou, amestecându-se cu bâzâitul luminilor, ca și când ar fi vrut să bată ritmul. Harper apucă un teanc de corespondență și îl sortă rapid în timp ce mergeam.
   Nici în biroul lui personal nu se aflau zorzoane. Același pupitru de metal pe care îl folosesc învățătorii de la școlile elementare. Scaunele erau din lemn, vopsite de nenumărate ori, strict funcționale. Pe pereți erau mai multe diplome. Studiase medicina la Columbia, am văzut că absolvise cam cu 20 de ani înaintea mea. Nu erau niciun fel de fotografii de familie, nici trofee de golf, nici anunțuri, nimic personal. Vizitatorii care intrau în acest birou nu veneau ca să stea la taifas. Ultimul lucru pe care ar fi dorit să-l vadă ar fi fost nepoții zâmbitori ai cuiva.
   Harper își încrucișă mâinile și le puse pe birou.
   - Ce pot să fac pentru dumneavoastră, domnule doctor Beck?
   - Acum 8 ani, am început eu, soția mea a fost adusă aici. Era victima unui ucigaș în serie, cunoscut sub numele de KillRoy.
   Nu mă pricep foarte bine la descifrarea expresiei faciale. Contactul vizual nu a fost niciodată punctul meu forte. Limbajul trupului nu înseamnă mare lucru pentru mine. Dar, în timp ce mă uitam la doctor Harper, nu puteam să nu mă întreb, oare, ce-l poate face pe un medic legist, un om care scotocește tot timpul în lumea celor morți, să pălească așa de tare.
   - Îmi amintesc, a spus el moale.
   - Dumneavoastră ați făcut autopsia?
   - Da. Adică, în parte.
   - În parte?
   - Da. Autoritățile federale au fost și ele implicate. Am lucrat la caz în tandem, deși FBI nu are medici legiști, așa că noi am preluat conducerea.
   - Stați puțin, am spus eu. Spuneți-mi ce ați văzut prima dată atunci când trupul a fost adus aici.
   Harper se foi în scaun.
   - Aș putea să vă întreb de ce doriți să știți asta?
   - Sunt un soț întristat.
   - Dar au trecut 8 ani de atunci.
   - Fiecare jelește în felul său, domnule doctor.
   - Da, asta este adevărat, dar...
   - Dar ce?
   - Aș vrea să știu pentru ce vă aflați aici.
   M-am hotărât s-o iau de-a dreptul.
   - Faceți fotografii ale tuturor cadavrelor care sunt aduse aici, așa este?
   A avut o clipă de ezitare. Mi-am dat seama. A văzut și el că observasem și și-a dres glasul.
   - Da. Acum folosim tehnologia digitală. Un aparat fotografic digital, cu alte cuvinte. Ne permite să depozităm fotografiile și diverse imagini pe computer. Considerăm că este de folos și pentru diagnosticare și pentru catalogare.
   Am dat din cap afirmativ, deși nu mă interesa. Pentru că nu mai continua, am spus:
   - Ați făcut fotografii și la autopsia soției mele?
   - Da, firește. Dar... când spuneți că a fost asta?
   - Acum 8 ani.
   - Atunci înseamnă că am făcut fotografii cu polaroidul.
   - Și unde ar putea fi acum acele fotografii polaroid, domnule doctor?
   - În dosar.
   Am aruncat o privire către dulapul înalt care stătea ca o santinelă într-un colț al încăperii.
   - Nu acolo, adăugă el repede. Cazul soției dumneavoastră este închis. Ucigașul ei a fost prins și executat. Și, în plus, totul s-a petrecut cu mai mult de 5 ani în urmă.
   - Atunci, unde ar putea să fie?
   - La un depozit de arhivare. La Layton.
   - Aș dori să văd fotografiile, dacă s-ar putea.
   Doctorul își făcu o însemnare pe o bucățică de hârtie.
   - Am să mă ocup de asta.
   - Domnule doctor?
   Omul ridică privirile.
   - Spuneți că vă amintiți de soția mea.
   - Ei bine, da, oarecum. Nu avem prea multe crime pe aici, mai ales una care să facă atâta vâlvă.
   - Vă mai amintiți în ce stare era trupul ei?
   - Nu tocmai. Adică nu-mi mai amintesc detalii și lucruri din astea.
   - Vă amintiți cine a identificat trupul?
   - Nu dumneavoastră?
   - Nu.
   Harper se scărpină la tâmplă.
   - Tatăl ei, parcă, nu-i așa?
   - Vă amintiți cât timp i-a trebuit ca să facă identificarea?
   - Cât timp?
   - Adică, a fost imediat, repede? I-au trebuit câteva minute? Cinci minute, zece minute?
   - Asta chiar că nu pot să vă spun.
   - Nu vă mai amintiți dacă a fost imediat sau nu?
   - Îmi pare rău, nu știu.
   - Dar tocmai ați spus că a fost un caz important.
   - Da.
   - Poate cel mai important caz al dumneavoastră?
   - Am mai avut un caz cu un băiat care aducea pizza și care a fost ucis acum câțiva ani, a spus el. Dar, da, pot să spun că a fost unul dintre cele mai importante.
   - Și totuși nu vă mai amintiți dacă tatăl ei a avut vreo dificultate în identificarea trupului.
   Asta nu i-a plăcut.
   - Domnule doctor Beck, cu tot respectul, nu văd unde vreți să ajungeți.
   - Sunt un soț îndurerat. Pun niște întrebări foarte simple.
   - E vorba de tonul dumneavoastră, spuse el. Mi se pare ostil.
   - Ar avea de ce să fie așa?
   - Ce Dumnezeu vreți să spuneți cu asta?
   - De unde ați știut că este una dintre victimele lui KillRoy?
   - N-am știut.
   - Atunci cum de a fost implicată poliția federală?
   - Încercau să identifice niște semne...
   - Vreți să spuneți că era marcată cu litera K?
   - Da.
   Acum mă aflam pe calea cea bună și mă simțeam al naibii de bine.
   - Așadar, poliția a adus-o aici. Dumneavoastră ați început s-o examinați. Ați văzut litera K...
   - Nu, erau deja aici. Adică, autoritățile federale.
   - Înainte să vină cadavrul?
   Se uită în sus, amintindu-și sau inventând ceva.
   - Sau imediat după aceea. Nu-mi mai amintesc.
   - Cum de au aflat așa de repede de cadavru?
   - Nu știu.
   - Nu aveți nicio idee?
   Harper își încrucișă mâinile pe piept.
   - Aș putea presupune că unul dintre polițiștii de la locul faptei a observat că era marcată cu fierul roșu și a sunat la FBI. Dar este vorba numai de o presupunere.
   Pagerul meu începuse să vibreze pe coapsă. M-am uitat la el. Era de la clinică. Mă anunța că am un caz urgent.
   - Îmi pare rău pentru pierderea dumneavoastră, spuse el pe un ton de practician, obișnuit cu asta. Înțeleg că treceți printr-o mare suferință, dar eu am astăzi o zi foarte încărcată. Poate am putea să ne fixăm o întâlnire pentru altă dată...
   - Cam cât vă trebuie ca să obțineți dosarul soției mele? am întrebat eu.
   - Nici măcar nu sunt sigur că pot face acest lucru. Adică va trebui să verific...
   - Legea libertății informației.
   - Poftim?
   - M-am informat în dimineața aceasta. Cazul soției mele este închis acum. Am dreptul să mă uit în dosarul ei.
   Probabil că și Harper știa acest lucru - nu eram eu primul care cerea dosarul unei autopsii - și a început să dea din cap prea viguros.
   - Da, e adevărat, dar sunt anumite filiere prin care trebuie să treceți, să completați niște formulare...
   - Încercați să tergiversați? am întrebat eu.
   - Poftim?
   - Soția mea a fost victima unei crime oribile.
   - Asta am înțeles.
   - Iar eu am dreptul să văd dosarul soției mele. Dacă o să încercați să tergiversați chestiunea, am să-mi pun întrebarea de ce. Nu am vorbit niciodată presei despre soția mea sau despre ucigașul ei. Dar o voi face acum cu multă plăcere. Și, toți ne vom mira de ce medicul legist local ne-a dat atât de mult de furcă pentru o cerere atât de simplă.
   - Asta seamănă a amenințare, domnule doctor Beck.
   M-am ridicat în picioare.
   - Mă întorc mâine dimineață, am spus eu. Vă rog să aveți până atunci dosarul soției mele.
   Luasem problema în mână. Mă simțeam al naibii de bine.

22.

   Detectivii Roland Dimonte și Kevin Krinsky de la divizia omucideri, din NYPD, sosiră primii la locul faptei, chiar înaintea polițiștilor în uniformă.
    Dimonte, un bărbat cu părul unsuros, căruia îi plăcea să poarte niște pantofi oribili, din piele de șarpe, și ținea în gură o scobitoare mestecată până la refuz, era cel care conducea ancheta. Lătră niște ordine.
   Locul crimei a fost imediat izolat. Câteva minute mai târziu, tehnicienii de la laborator se răspândiră peste tot.
   - Izolați martorii, spuse Dimonte.
   Erau numai doi: soțul și ciudatul acela de asistent îmbrăcat în negru. Dimonte notă că soțul părea distrus, deși putea să joace teatru. Dar toate lucrurile la vremea lor.
   Dimonte, care continua să sugă din scobitoare, îl luă la întrebări pe asistent - numele lui era, ca să vezi, Arturo. Tânărul era foarte palid. De regulă, Dimonte ar fi spus că este vorba de droguri, dar omul vomitase atunci când găsise cadavrul.
   - Te simți bine? întrebă Dimonte, ca și când chiar i-ar fi păsat de asta.
   Arturo încuviință din cap.
   Dimonte îl întrebă dacă se întâmplase ceva neobișnuit în legătură cu victima în ultima vreme.
   - Da, răspunse Arturo.
   - Ce anume?
   - Rebecca primise ieri un telefon și asta o tulburase profund.
   - Cine a telefonat?
   Arturo nu era sigur, dar o oră mai târziu - poate chiar mai puțin - venise un bărbat s-o vadă. După ce bărbatul a plecat, Rebecca era distrusă.
   - Îți amintești numele bărbatului?
   - Beck, spuse Arturo. Rebecca îi spunea omului aceluia Beck.

   Shauna puse cearșafurile lui Mark în uscător. Linda veni în spatele ei.
   - Iar face în pat, spuse Linda.
   - O, Doamne, ce spirit de observație ai!
   - Nu fi rea.
   Linda se îndepărtă de ea. Shauna deschise gura să-și ceară scuze, dar nu reuși să rostească nimic. Atunci când plecase de acasă prima dată - singura dată - Mark reacționase foarte prost. Și începuse să facă în pat. Dar când ea și cu Linda se împăcaseră, încetase să mai facă în pat. Până acum.
   - Știe ce se întâmplă, spuse Linda. Simte tensiunea.
   - Și ce vrei să fac eu, Linda?
   - Tot ceea ce trebuie.
   - N-am să mai plec de acasă. Promit.
   - E clar că asta nu este suficient.
   Shauna puse o rufa dintr-o țesătură mai fină în uscător. Pe fața ei se citea epuizarea.
   Nu avea nevoie de așa ceva. Era model și câștiga bani buni. Nu putea să ajungă la serviciu cu cearcăne la ochi și cu părul fără strălucire. Nu avea nevoie de tot rahatul ăsta.
   Se săturase de tot. Se săturase de spiritul acesta casnic care nu i se potrivea. Se săturase de presiunile din partea așa-zișilor binevoitori. Nu mai vorbim de bigoți - cu ăștia se obișnuise. Dar presiunile exercitate de oameni asupra unui cuplu de lesbiene care aveau un copil - exercitate de așa-numiții suporteri bine intenționați - erau de-a dreptul sufocante. Dacă relația lor dădea greș, ar fi fost un insucces pentru toate lesbienele sau, cam așa ceva, ca și când cuplurile alcătuite din bărbați și femei nu s-ar fi despărțit niciodată. Shauna nu era un cruciat. Știa și ea lucrul acesta. Egoistă sau nu, nu avea de gând să-și sacrifice fericirea pe altarul unei „cauze mai mărețe”. Se întreba dacă și Linda gândea la fel.
   - Te iubesc, spuse Linda.
   - Și eu te iubesc.
   Se uitară una la alta. Mark făcea din nou în pat. Shauna nu avea de gând să se sacrifice pentru o cauză măreață. Dar se va sacrifica pentru Mark.
   - Și atunci ce facem? întrebă Linda.
   - Rezolvăm problema.
   - Crezi că putem?
   - Mă iubești?
   - Știi că te iubesc, spuse Linda.
   - Tot mai crezi că sunt cea mai incitantă și mai minunată ființă de pe pământ?
   - Oh, da, spuse Linda.
   - Și eu la fel.
    Shauna îi zâmbi.
    - Sunt o pacoste narcisistă.
   - Oh, da.
   - Dar sunt pacostea ta narcisistă.
   - La naiba, așa e.
   Shauna se apropie mai mult.
   - Nu sunt destinată pentru o viață cu relații ușuratice. Sunt volatilă.
   - Ești al naibii de sexy atunci când ești volatilă, spuse Linda.
   - Și chiar și atunci când nu sunt.
   - Taci din gură și sărută-mă.
   Se auzi soneria de jos de la intrare. Linda se uită la Shauna. Însă Shauna ridică din umeri. Linda apăsă pe butonul interfonului și întrebă:
   - Da?
   - Sunteți Linda Beck?
   - Cine este?
   - Sunt agentul special Kimberly Green de la Biroul Federal de Investigații. Sunt împreună cu partenerul meu, agentul special Rick Peck. Am dori să venim sus și să vă punem câteva întrebări.
   Shauna interveni înainte ca Linda să poată răspunde:
   - Numele avocatei noastre este Hester Crimstein, strigă ea în interfon. Puteți să-i telefonați ei.
   - Nu sunteți suspecte în nicio crimă. Dorim numai să vă punem câteva întrebări...
   - Hester Crimstein, îl întrerupse Shauna. Sunt sigură că aveți numărul ei. Vă urez o zi plăcută.
   Shauna dădu drumul butonului. Linda se uită la ea:
   - Ce naiba a fost asta?
   - Fratele tău are necazuri.
   - Ceee?
   - Stai jos. Trebuie să discutăm.

   Raisa Markov, infirmiera care avea grijă de bunicul doctorului Beck, deschise ușa în urma bătăilor ferme.
    Agenții speciali Carlson și Stone, care lucrau acum împreună cu detectivii Dimonte și Krinsky de la NYPD, îi înmânară un document.
   - Mandat federal, o anunță Carlson.
   Raisa păși înăuntru fără să reacționeze în niciun fel. Crescuse în Uniunea Sovietică.
   Agresiunea poliției n-o deruta în niciun fel.
   Opt dintre oamenii lui Carlson intrară în casa lui Beck și se răspândiră peste tot.
   - Vreau să înregistrați totul pe peliculă, spuse Carlson. Și fără greșeli.
   Se mișcau rapid, în speranța că vor fi cu un pas înaintea lui Hester Crimstein. Carlson știa despre Crimstein, așa cum știa despre mulți alți avocați spilcuiți din zilele noastre, că se agăța de incompetența poliției sau/și de comportamentul incorect al polițiștilor ca un pețitor disperat. Carlson, la rândul lui un polițist spilcuit, nu avea de gând să permită ca aici să se întâmple așa ceva. Fiecare pas/mișcare/respirație vor fi ilustrate cu documente și coroborate.
   Când Carlson și Stone dăduseră buzna în studioul Rebeccăi Schayes, Dimonte nu fusese prea încântat să-i vadă. Era ca de obicei concurența dintre polițiștii locali și cei federali. Sunt puține lucruri care să-i unească pe polițiștii de la FBI și pe cei de la autoritățile locale, în special, într-un oraș așa de mare, cum este New York.
   Dar Hester Crimstein era unul dintre aceste lucruri.
   Ambele părți știau că Hester Crimstein era maestră în arta tăierii firului în patru și mereu la vânătoare de publicitate. Lumea va fi deci cu ochii pe ei. Niciunul dintre ei nu dorea s-o dea în bară. Era clar că asta era aici forța motrice. Așa că încheiaseră o alianță cam cu aceeași încredere de care se bucură o strângere de mână între israelieni și palestinieni, pentru că, în ultimă instanță, ambele părți știau că trebuie să pună cât mai repede mâna pe dovezi, înainte ca Hester Crimstein să le tulbure apele.
   Polițiștii federali obținuseră mandatul de percheziție. Nu a trebuit decât să traverseze strada până la tribunalul districtual. Dacă Dimonte de la NYPD ar fi dorit un mandat de percheziție, ar fi trebuit să se ducă până la tribunalul din New Jersey - și ar fi durat mult prea mult timp, cu Hester Crimstein pe urmele lor.
   - Domnule agent Carlson!
   Strigătul venise dinspre colțul străzii. Carlson se repezi afară, cu Stone în urma lui.
   Dimonte și Krinsky se luară imediat după ei. La cotitura străzii, un tânăr polițist federal stătea lângă un container de gunoi deschis.
   - Ce este? întrebă Carlson.
   - S-ar putea să nu fie nimic, domnule, dar...
   Polițistul cel tânăr îi arătă în jos spre ceea ce părea a fi o pereche de mănuși de cauciuc, aruncate în grabă.
   - Pune-le în pungă, spuse Carlson. Vreau să-i faci un test de reziduuri de praf de pușcă imediat.
   Carlson se uită la Dimonte. Era din nou momentul cooperării - de astă dată prin concurență.
   - Cât durează să faceți asta la laboratorul vostru?
   - O zi, spuse Dimonte.
   Acum avea în gură o scobitoare nouă și lucra de zor la ea.
   - Poate două.
   - Nu e bine. Trebuie să trimitem probele cu avionul la laboratorul nostru din Quantico.
   - La naiba, se stropși Dimonte.
   - Am fost de acord să facem totul cât mai repede.
   - Dacă rămânem aici, o rezolvăm cel mai repede, spuse Dimonte. Mă ocup eu de asta.
   Carlson dădu din cap. Exact la asta se așteptase. Dacă vrei ca polițiștii locali să facă dintr-un caz o adevărată prioritate, amenință-i că le iei cazul. Concurența era un lucru bun.
   O jumătate de oră mai târziu, auziră alt strigăt, de astă dată din garaj. Și iarăși porniră toți în pas alergător în acea direcție.
   Stone fluieră încet. Dimonte rămase cu gura căscată. Carlson se aplecă să vadă mai bine despre ce era vorba.
   Acolo, sub ziarele dintr-un coș de gunoi, se afla un pistol de 9 milimetri. Mirosindu-l, își dădură seama că se trăsese de curând cu el.
   Stone se întoarse către Carlson. Avu grijă ca zâmbetul să nu-i apară în camera de luat vederi.
   - Am pus mâna pe el, spuse Stone încet.
   Carlson nu spuse nimic. Se uita la tehnicianul care punea arma într-o pungă. Apoi, gândindu-se mai atent, începu să se încrunte.

23.

   Apelul de urgență de pe pager era legat de TJ. Se zgâriase la braț într-un toc de ușă.
   Pentru cei mai mulți dintre copii, aceasta ar fi însemnat o simplă sprayere cu bactin; pentru TJ, însemna o noapte petrecută la spital. Când am ajuns eu la clinică, deja copilul era conectat la un aparat de perfuzie. Hemofilia se tratează prin administrarea de produse ale sângelui, cum ar fi crioprecipitat sau plasmă congelată. Am pus o soră să se ocupe imediat de el.
   Așa cum spuneam mai înainte, îl cunoscusem pe Tyrese în urmă cu 6 ani, când era cu cătușele la mâini și urla fel de fel de obscenități. Cu o oră mai înainte, venise în mare goană cu fiul lui în vârstă de nouă luni, TJ, la sala de urgență. Eram și eu acolo, dar nu mă ocupam de cazurile acute. Medicul de serviciu s-a ocupat de TJ.
   TJ nu răspundea la semnale și era letargic. Respirația lui era foarte slabă. Tyrese care, după cum susținea foaia de observație, avea un comportament „nesigur” (și, mă întreb eu, cam cum ar fi fost de așteptat să se comporte un tată care vine cu un sugar la camera de gardă?), i-a spus medicului de serviciu că băiatul se simțise pe parcursul zilei din ce în ce mai rău. Acesta îi aruncase o privire complice asistentei. Asistenta dăduse din umeri și plecă să dea un telefon. Pentru orice eventualitate.
   Un examen al fundului de ochi a scos la iveală faptul că sugarul avea multiple hemoragii retiniene bilaterale - adică vasele de sânge din spatele ambilor ochi explodaseră. Când medicul a pus cap la cap aceste informații - hemoragia retiniană, letargia severă și, ei bine, comportamentul tatălui – a pus diagnosticul: Sugarul fusese zgâlțâit.
   Paznicii înarmați au venit imediat. L-au pus imediat în cătușe pe Tyrese și atunci l-am auzit strigând obscenitățile acelea. M-am dus să văd ce se întâmplase. Sosiseră și doi polițiști în uniformă de la NYPD. Și mai venise și o femeie obosită de la Administrația pentru Protecția Copilului. Tyrese încerca să-și pledeze cauza. Dar toți clătinau din cap în sensul „oare unde o să ajungă lumea asta”.
   Mai fusesem de zeci de ori martor la astfel de scene în spital. În realitate, văzusem chiar și lucruri mai rele. Tratasem fetițe de 3 ani cu boli venerice. O dată, am constatat violul în cazul unui băiețel de 4 ani care avea hemoragie internă. În ambele cazuri - și în alte cazuri similare de abuzuri în care fusesem implicat - făptașul era fie un membru al familiei, fie cel mai recent prieten al mamei. Omul cel rău nu stă la pândă să-i ademenească pe copii în parcuri și pe terenuri de joacă. Trăiește în casă cu voi.
   Și mai știam - și statisticile m-au fascinat întotdeauna - că peste 95% dintre rănileintracraniene la sugari sunt din cauza abuzurilor împotriva copiilor. Toate acestea păreau să reprezinte șanse destul de bune ca Tyrese să-și fi bruscat copilul.
   În această cameră de gardă, auzisem fel de fel de scuze. Copilul căzuse de pe canapea. Ușa de la sobă aterizase în capul copilului. Fratele lui mai mare aruncase o jucărie peste el. Dacă lucrezi suficient de mult timp aici, devii mai cinic decât cel mai versat polițist din oraș. Și adevărul este că un copil sănătos tolerează acest gen de lovituri accidentale destul de bine. Este foarte puțin probabil ca o simplă cădere de pe canapea să provoace o hemoragie retiniană.
   Nu aveam niciun fel de probleme atunci când era vorba să pun un diagnostic de abuz împotriva unui copil. Oricum, nu la început.
   Dar ceva din felul în care se dezvinovățea Tyrese mi s-a părut ciudat. Nu că aș fi crezut că este nevinovat. Nici eu nu sunt scutit de tendința de a mă repezi să trag concluzii după aparențe - sau, pentru a folosi un termen mai la modă, pe bază de considerente de ordin rasial. Toți facem acest lucru. Dacă traversezi strada ca să eviți un grup de adolescenți de culoare, ai un comportament rasial; dacă nu traversezi strada pentru că ți-e teamă că vei fi privit ca un rasist, ai un comportament rasial; dacă vezi banda de adolescenți negri și nu te gândești la nimic, ești de pe altă planetă pe care eu nu am vizitat-o niciodată.
   Ceea ce mă pusese pe mine pe gânduri atunci era o dihotomie pură. Văzusem un caz extraordinar de asemănător în timpul stagiului meu încheiat de curând, într-un cartier înstărit din Short Hills, New Jersey. O mamă și un tată albi, impecabil îmbrăcați și cu o mașină Range Rover, foarte bine echipată, veniseră de urgență cu fetița lor de 6 luni la camera de gardă. Fiica, cel de-al treilea copil al lor, prezenta aceleași simptome ca și TJ.
   Și nimeni nu-i pusese cătușe tatălui.
   Așa că m-am îndreptat spre Tyrese. Mi-a aruncat o privire de om hăituit. Pe stradă, m-ar fi pus în încurcătură. Era ca în povestea cu lupul mare și rău care urlă la o casă de cărămidă.
   - Fiul dumneavoastră s-a născut în acest spital? am întrebat eu.
   Tyrese nu mi-a răspuns.
   - Fiul dumneavoastră s-a născut în acest spital, da sau nu?
   Se calmase suficient ca să-mi poată răspunde:
   - Da.
   - Este circumcis?
   Lui Tyrese i se aprinseră din nou ochii.
   - Ești vreun soi de poponar?
   - Vrei să spui că există mai multe feluri? am contraatacat eu. Este circumcis, da sau nu?
   Tyrese mormăi morocănos:
   - Da.
   Am găsit numărul de asigurări sociale al lui TJ și l-am introdus în computer. Imediat mi-a apărut dosarul. Am verificat la circumcizie. Normal. La naiba. Apoi am văzut o altă consemnare: Nu era pentru prima dată când TJ venea la spital. La vârsta de două săptămâni, tatăl lui îl adusese aici pentru că îi sângera ombilicul - sângerarea cordonului ombilical.
   Curios.
   I-am făcut câteva analize de sânge, dar poliția a insistat ca Tyrese să fie reținut.
   Tyrese nu a obiectat. Voia să se facă analizele. Am încercat să le grăbesc, dar nu am nicio putere în această birocrație. Puțini oameni o au. Laboratorul a reușit să confirme după analize că timpul parțial de tromboplastină era prea lung, dar timpul de protrombină și numărătoarea erau normale. Da, da, dar aveți răbdare.
   Cel mai bun - și cel mai rău lucru - a fost confirmat. Băiatul nu fusese bruscat de tatăl lui cu chip de ghetou. Hemofilia era cea care provocase hemoragia retinei. Și tot ea a fost cea care l-a lăsat pe băiat nevăzător.
   Paznicii au oftat și i-au scos cătușele lui Tyrese, dându-i drumul să plece fără să zică vreun cuvânt. Tyrese și-a frecat încheieturile. Nimeni nu și-a cerut scuze și nu i-a adresat niciun cuvânt de simpatie acestui om care fusese acuzat pe nedrept de a-și fi bruscat propriul copil, acum devenit nevăzător.
   Imaginați-vă așa ceva într-un cartier înstărit.
   Și, de atunci, TJ rămăsese pacientul meu.
   Acum, în camera lui de spital, l-am mângâiat pe TJ pe cap și am privit în ochii lui care nu vedeau. Copiii se uită de obicei la mine cu o mare admirație, de fapt, cu un amestec între teamă și venerație. Colegii mei cred că toți copiii au o înțelegere mai profundă decât adulții, cu privire la ceea ce li se întâmplă. Eu cred că răspunsul este, probabil, mai simplu. Copiii își văd părinții ca pe niște ființe întreprinzătoare și omnipotente - dar aici și părinții lor se uită în sus la mine, la medic, cu o privire plină de teamă, rezervați, de regulă, în urma evenimentelor religioase.
   Ce poate fi mai înspăimântător pentru un copil mic?
   Câteva minute mai târziu, ochii lui TJ s-au închis. Ațipise.
   - S-a lovit de marginea ușii, spuse Tyrese. Asta a fost tot. Este orb. Se mai întâmplă, nu-i așa?
   - Va trebui să-l ținem noaptea aici, am spus eu. Dar o să fie bine.
   - Cum? mă întrebă el. Cum să fie bine, dacă nu i se oprește sângele?
   La asta nu aveam răspuns.
   - Trebuie să-l scot de aici.
   Nu se referea la spital.
   Tyrese băgă mâna în buzunar și începu să numere bancnote. Nu aveam chef de așa ceva, așa că am ridicat o mână în sus și am spus:
   - Am să vin să-l văd mai târziu.
   - Mulțumesc că ați venit, domnule doctor. Apreciez lucrul acesta.
   Tocmai voiam să-i amintesc că venisem pentru copilul lui, nu pentru el, dar m-am gândit că e mai bine să tac.

   Ai grijă, își spunea Carlson, în timp ce pulsul i se accelerase. Ai mare grijă.
   Toți patru - Carlson, Stone, Krinsky și Dimonte - stăteau la o masă de ședință în biroul procurorului districtual Lance Fein. Fein, un tip cu mutră de nevăstuică ambițioasă, care dădea mereu din sprâncene și avea o față ca de ceară, ce arăta de parcă ar fi fost gata să se topească în arșiță, stătea încordat.
   Dimonte spuse:
   - Hai să punem mâna pe el.
   - Încă o dată, spuse Lance Fein. Alcătuiți un dosar așa de beton, încât până și Alan Dershowith să vrea să-l bage la zdup.
   Dimonte dădu din cap către partenerul lui.
   - Dă-i drumul, Krinsky. Fă-mă să transpir.
   Krinsky își luă carnetul și începu să citească:
   - Rebecca Schayes a fost împușcată de două ori în frunte, de foarte aproape, cu un pistol automat de 9 milimetri. În timpul executării unui mandat federal de percheziție, în garajul doctorului David Beck a fost găsit un pistol de nouă milimetri.
   - Are amprente pe el?
   - Niciuna. Dar o analiză balistică a confirmat faptul că pistolul de 9 milimetri găsit în garajul doctorului Beck este arma crimei.
   Dimonte zâmbi și ridică din sprâncene.
   - Mai are și altcineva întrebări încuietoare?
   Sprâncenele lui Fein terminară de tricotat și coborâră la loc.
   - Vă rog să continuați, spuse el.
   - În cadrul executării aceluiași mandat federal de percheziție, o pereche de mănuși de latex au fost recuperate dintr-un coș de gunoi de la reședința doctorului Beck. Pe mănușa dreaptă au fost găsite urme de praf de pușcă. Doctorul Beck este dreptaci.
   Dimonte își scoase la vedere ghetele din piele de șarpe și își mută scobitoarea dintr-o parte în alta a gurii.
   - Oh, Doamne, ce mult îmi place. Așa-mi place cel mai mult.
   Fein se încruntă. Krinsky, care nu-și desprinsese nicio clipă ochii din agendă, își înmuie un deget în gură și întoarse pagina.
   - Pe aceeași mănușă dreaptă din latex, laboratorul a descoperit un fir de păr care a fost identificat ca aparținând Rebeccăi Schayes.
   - Doamne Dumnezeule!
   Dimonte a început să urle, mimând un orgasm. Sau poate că nu-l mima și era real.
   - Pentru un test convingător ADN este nevoie de mai mult timp, continuă Krinsky. În plus, amprente aparținând doctorului Beck au fost găsite la locul faptei, dar nu în camera obscură, acolo unde s-a găsit cadavrul.
   Krinsky își închise carnetul de notițe. Toate privirile se întoarseră către Fein.
   Acesta se ridică în picioare și începu să-și frece bărbia. Fără a ține seama de comportamentul lui Dimonte, toți afișau un fel de exuberanță. Toată încăperea plesnea de tensiunea de dinaintea unei arestări, de exaltarea aceea cu adevărat puternică din care rezultă arestarea într-un caz cu adevărat mare. Apoi, urmau conferințele de presă și telefoanele de la politicieni, fotografiile în ziare.
   Numai Nick Carlson era oarecum mai circumspect. Stătea jos și răsucea și dezrăsucea la nesfârșit o bucată de hârtie. Nu se putea stăpâni. Era ceva ce nu-i dădea pace, nu-și dădea nici el seama ce anume este, dar era ceva care îl irita la culme. În primul rând, erau toate acele dispozitive de ascultare din casa doctorului Beck. Cineva îl spiona. Îi asculta și telefonul. Dar se pare că nimeni nu știa nimic despre asta sau nu le păsa.
   - Lance? făcu Dimonte.
   Lance Fein își drese glasul.
   - Știți unde se află doctor Beck în momentul de față?
   - La clinică, spuse Dimonte. Am doi polițiști în uniformă cu ochii pe el.
   Fein încuviință din cap.
   - Haide, Lance, spuse Dimonte. Dă-mi-l mie, băiatule.
   - Mai întâi, să-i dăm telefon doamnei Crimstein, spuse Fein. Așa, din politețe.

   Shauna îi spusese Lindei aproape totul.
   Lăsase la o parte episodul în care Beck o „văzuse” pe Elizabeth pe computer. Nu pentru că ar fi acordat vreo credibilitate acestei povești. Avea convingerea că era vorba de o manipulare a computerului. Dar Beck fusese foarte ferm. Să nu spui cuiva. Nu-i plăcea să ascundă secrete față de Linda, dar, în cazul de față, era preferabil să nu înșele încrederea lui Beck.
   Linda o privi pe Shauna în ochi tot timpul. Nu dăduse din cap și nici nu se mișcase.
   Atunci când Shauna terminase, Linda întrebă:
   - Ai văzut fotografiile?
   - Nu.
   - De unde le-a luat poliția?
   - Nu știu.
   Linda se ridică în picioare.
   - David nu i-ar fi făcut niciodată rău lui Elizabeth.
   - Știu asta.
   Linda își cuprinse umerii cu brațele. Începu să respire greu. Fața ei își pierdu culoarea.
   - Te simți bine? întrebă Shauna.
   - Ce anume îmi ascunzi?
   - Ce te face să crezi că îți ascund ceva?
   Linda se uită fix la ea.
   - Întreabă-l pe fratele tău.
   - De ce?
   - Nu e treaba mea să-ți spun.
   Interfonul bâzâi din nou. De astă dată, ridică receptorul Shauna:
   - Da?
   - Hester Crimstein, se auzi în microfon.
   Shauna apăsă pe butonul de deschidere a ușii. Două minute mai târziu, Hester intra grăbită în încăpere.
   - Cunoașteți o fotografă pe nume Rebecca Schayes?
   - Sigur că da, spuse Shauna. Numai că nu am mai văzut-o de mult, așa e, Linda?
   - Da, de câțiva ani, fu de acord Linda. Locuia împreună cu Elizabeth în același apartament, undeva în centru. De ce?
   - A fost asasinată noaptea trecută, spuse Hester. Se crede că Beck a ucis-o.
   Ambele femei înghețară, ca și când cineva le-ar fi pălmuit. Shauna își reveni prima.
   - Dar eu am fost cu Beck noaptea trecută, spuse ea. La el acasă.
   - Până la ce oră?
   - Până la ce oră trebuie să spun?
   Hester se încruntă.
   - Nu te juca cu mine, Shauna. La ce oră ai plecat de la el de acasă?
   - Pe la 10, 10 și jumătate. La ce oră a fost ucisă?
   - Încă nu știu. Dar am o sursă în interior. Mi-a spus că au un dosar foarte solid împotriva lui.
   - Asta e o aiureală.
   Se auzi un celular sunând. Hester Crimstein îl apucă pe al ei și, ducându-l la ureche, spuse:
   - Da?
   Persoana de la celălalt capăt vorbi ceva mai mult timp. Hester asculta în tăcere.
   Trăsăturile ei începură să se înmoaie ca într-un gest de apărare. Un minut sau două mai târziu, fără să-și ia rămas-bun, închise telefonul cu un pocnet nervos.
   - Un telefon de curtoazie, murmură ea.
   - Ce?
   - Îl arestează pe fratele tău. Avem o oră ca să-l predăm autorităților.

24.

   Nu mă puteam gândi la nimic altceva decât la Washington Square Park.
   E adevărat că mai erau încă 4 ore până când ar fi trebuit să fiu acolo. Dar făcând abstracție de urgențe, astăzi era ziua mea liberă. Liber ca pasărea cerului, cum ar fi cântat Lynyrd Skynyrd - și totuși pasărea asta liberă dorea să ajungă în Washington Square Park.
   Plecasem de la clinică atunci când pagerul meu și-a intonat încă o dată cântecul său jalnic. Am oftat și m-am uitat să văd ce număr este. Era celularul lui Hester Crimstein. Și avea cod de urgență.
   Nu putea fi nicio veste bună.
   O clipă, mi-a trecut prin minte să n-o sun - să continuu să merg înainte spre destinul meu - dar ce rost ar fi avut? Așa că m-am întors în camera mea de consultații. Ușa era închisă și inscripția roșie se aprinsese. Aceasta însemna că încăperea era folosită de un alt medic.
   Am coborât pe coridor, am luat-o la stânga și am găsit o încăpere goală în secția de ginecologie. Mă simțeam ca un spion pe terenul adversarului. Încăperea strălucea de prea mult metal. Înconjurat de fel de fel de forcepsuri și alte instrumente ce arătau înspăimântător de medieval, am format numărul.
   Hester Crimstein nu se mai obosi să-mi spună bună ziua:
   - Beck, avem o problemă serioasă. Unde ești?
   - La mine, la clinică. Ce s-a întâmplat?
   - Răspunde-mi la o întrebare, spuse Hester Crimstein. Când ai văzut-o ultima dată pe Rebecca Schayes?
   Inima mea începu să bată cu putere:
   - Ieri. De ce?
   - Și înainte de asta?
   - Acum 8 ani.
   Hester lăsă să-i scape o înjurătură cu jumătate de voce.
   - Dar ce s-a întâmplat? am întrebat eu.
   - Rebecca Schayes a fost asasinată ieri-noapte în studioul ei. Cineva a împușcat-o de două ori în cap.
   Am simțit brusc o senzație de slăbiciune, ca atunci când ești pe punctul de a adormi. Mi s-au înmuiat picioarele și m-am prăbușit pe un scaun.
   - Oh, Dumnezeule...
   - Beck, ascultă-mă. Ascultă-mă cu atenție.
   Mi-am amintit cum arăta Rebecca ieri.
   - Unde ai fost noaptea trecută?
   Am îndepărtat telefonul de ureche și am tras aer în piept. Moartă. Rebecca era moartă.
   În mod ciudat, îmi tot revenea în minte strălucirea aceea aparte din părul ei frumos. Mă gândeam la soțul ei. Îmi închipuiam cum trebuie să arate noaptea părul acela frumos, răsfirat pe pernă.
   - Beck?
   - Acasă, am spus eu. Am fost acasă, cu Shauna.
   - Și după aceea?
   - M-am plimbat.
   - Pe unde?
   - Peste tot.
   - Unde anume peste tot?
   N-am răspuns.
   - Ascultă-mă, Beck. Au găsit arma crimei la tine acasă.
   Am auzit cuvintele, dar sensul lor nu reușea să ajungă la creierul meu. Încăperea deveni dintr-odată mai strâmtă. Nu mai erau ferestre. Nu mai puteam respira.
   - M-ai auzit?
   - Da, am spus eu.
   Apoi, înțelegând vag despre ce era vorba, am îngăimat:
   - Asta nu e posibil.
   - Uite ce este, nu avem timp acum de așa ceva. Ești pe punctul de a fi arestat. Am vorbit cu procurorul care se ocupă de caz. Este un ticălos și jumătate, dar a fost de acord să te lase să te predai de bună voie.
   - Arestat?
   - Încearcă să mă urmărești, Beck.
   - Dar n-am făcut nimic.
   - Asta nu are nicio importanță acum. Te vor aresta. Te vor acuza. Apoi, o să ieși pe cauțiune. Vin la clinică acum. Ca să te iau. Stai acolo liniștit. Să nu spui nimănui nimic, mă auzi? Nici polițiștilor locali, nici celor de la FBI, nici noului tău tovarăș de celulă cu care vei fi închis. Înțelegi?
   Privirea mea se ațintise pe ceasul de dincolo de masa de consultații. Era puțin după ora două. Washington Square. Nu mă gândeam decât la Washington Square.
   - Nu se poate să fiu arestat, Hester.
   - O să fie în ordine.
   - Cât timp? am întrebat eu.
   - Cât timp ce?
   - Cât timp durează până primesc cauțiunea?
   - Nu pot să-ți spun sigur. Dar nu cred că asta va fi o problemă. Nu ai cazier. Ești un membru de vază al comunității, cu rădăcini adânci și relații strânse. Va trebui, probabil, să depui pașaportul...
   - Dar cât va dura?
   - Cât va dura până când, Beck? Nu înțeleg.
   - Până când am să ies?
   - Uite ce este, am să încerc să fac presiuni, OK? Dar chiar dacă se grăbesc - și nu pot să spun că se vor grăbi - tot trebuie să-ți trimită amprentele la Albany. Așa e regula. Dacă avem noroc - adică dacă suntem chiar foarte norocoși s-ar putea să te scoatem pe la miezul nopții.
   Miezul nopții?
   Teama se încolăci în jurul pieptului meu precum un cerc de fier. Dacă ajungeam la închisoare însemna să pierd întâlnirea din Washington Square Park. Legătura mea cu  Elizabeth era extrem de fragilă, ca niște firișoare de sticlă venețiană. Dacă nu sunt la Washington Square la ora 5...
   - Nu merge, am spus eu.
    Ce?
   - Trebuie să insiști să se amâne. Să mă aresteze mâine.
   - Glumești, nu-i așa? Uite ce este, probabil că sunt deja acolo, cu ochii pe tine.
   M-am aplecat și am privit de-a lungul coridorului. Din unghiul meu nu vedeam decât o parte din biroul recepției, colțul dinspre dreapta, dar era suficient.
   Erau într-adevăr acolo doi polițiști. Poate chiar mai mulți.
   - Oh, Dumnezeule mare, am spus și m-am retras din nou în cameră.
   - Beck?
   - Nu pot să merg la închisoare, am spus eu din nou. Nu astăzi.
   - Nu mă mai ameți de cap, Beck, bine? Rămâi acolo unde ești. Nu te mișca, nu vorbi, nu face nimic. Stai în biroul tău și așteaptă. Am pornit spre tine.
   Închise telefonul.
   Rebecca era moartă. Poliția credea că eu o ucisesem. Ridicol, firește, dar probabil că exista o legătură. O vizitasem ieri pentru prima dată după 8 ani. Și, în aceeași noapte, fusese ucisă.
   Ce naiba se întâmpla aici?
   Am deschis ușa încet și am aruncat o privire spre coridor. Polițiștii nu se uitau spre mine. Așa că m-am strecurat afară din birou. Exista o ieșire de urgență prin spate. Mă puteam furișa pe acolo. Și puteam ajunge până la Washington Square.
   Era oare aievea? Chiar aveam de gând să fug de poliție?
   Nu știam. Dar când am ajuns la ușă, am riscat să arunc o privire în urma mea. Unul dintre polițiști m-a zărit. M-a arătat cu mâna celuilalt și a pornit repede spre mine.
   Am deschis ușa și am luat-o la fugă.

   Nu-mi venea să cred. Fugeam de poliție.
   Ușa dădea într-o stradă întunecoasă, direct în spatele clinicii. Nu cunoșteam strada. Ar putea să pară ciudat, dar nu era cartierul meu. Veneam aici, munceam, plecam. Stăteam închis în mediul acela fără ferestre, amețit de lipsa luminii solare, ca un fel de bufniță beată. La doar o singură stradă de locul unde munceam, mă aflam într-un teritoriu cu totul străin.
   Am cotit spre dreapta, fără niciun motiv anume. Dar în spatele meu am auzit cum se deschide o ușă:
   - Stai! Poliția!
   De fapt, urlaseră. Dar nu le-am dat ascultare. Oare vor trage? Mă îndoiam. Nu-și puteau asuma toate repercusiunile împușcării unui bărbat neînarmat care fugea. Dar nu era imposibil - oricum, nu în acest cartier - dar era puțin probabil.
   Nu erau prea mulți oameni pe aici, dar cei care erau de față priveau cu foarte puțin interes la cele ce se petreceau. Am continuat să fug. Lumea trecea pe lângă mine ca în ceață. Am trecut în goană pe lângă un bărbat cu aspect periculos, care avea un rottweiler. Câțiva bătrâni ședeau la colțul străzii și comentau evenimentele zilei. Femeile cărau prea multe sacoșe. Copiii care, probabil, ar fi trebuit să fie la școală, se rezemau de tot felul de lucruri, unul mai șmecher decât altul.
   Iar eu fugeam ca să scap de poliție.
   Mintea mea nu se putea concentra asupra acestui adevăr. Îmi simțeam picioarele deja ca de plumb, dar imaginea lui Elizabeth care privea în camera de luat vederi mă împingea înainte și îmi pompa sânge în inimă.
   Respiram prea repede.
   Ați auzit toți despre adrenalină, cum te stimulează și îți dă o putere nemaipomenită, dar astea sunt povești. Aveam sentimentul că totul se destramă, că nu mă mai pot controla. Simțurile îmi erau atât de ascuțite, încât eram pe punctul de a paraliza. Puterea aceasta trebuie ținută sub control, căci altfel te sufocă.
   Am pornit pe o alee - așa făceau întotdeauna personajele de la TV - dar aceasta se înfunda la cele mai puturoase pubele ale planetei. Duhoarea mă făcu să dau înapoi ca un cal pe picioarele din spate. Cândva, poate pe vremea când fusese primar LaGuardia, pubelele fuseseră verzi. Dar acum nu mai rămăsese decât rugina. În multe locuri, rugina mâncase tot metalul, ușurând activitatea mulțimii de șobolani ce ieșeau din ele, ca noroiul dintr-o conductă.
   Am căutat din priviri o ieșire - o ușă sau altceva, dar nu era nimic. Nu era nicio ieșire din spate. M-am gândit să sparg o fereastră ca să ajung undeva, dar toate ferestrele de la parter aveau gratii.
   Singura cale de a ieși era drumul pe care venisem - acolo unde fără îndoială polițiștii puteau să mă vadă.
   Eram prins în capcană.
   M-am uitat în stânga, în dreapta și, apoi, destul de ciudat, am privit și în sus.
   Scările de incendiu.
   Erau mai multe deasupra capului meu. Extrăgând încă adrenalină din străfundul ființei mele, am sărit în sus cât am putut de mult, am întins mâinile cât mai sus și am aterizat în fund. Am încercat din nou. Nici măcar pe aproape. Scările erau mult prea sus.
   Și atunci?
   Poate că am să reușesc să trag o pubelă, să mă urc cu picioarele pe ea și să sar din nou. Dar pubelele nu mai aveau capac. Dacă aș fi reușit să mă așez cu picioarele pe marginile pubelei, aș fi fost tot prea jos.
   Am tras aer în piept și am încercat să gândesc. Duhoarea mă copleșea; se târa în nasul meu și parcă își făcuse cuib acolo. M-am dus înapoi către ieșirea din alee.
   Păcănituri de bruiaj radio. Așa cum se aude din radioul poliției.
   M-am lipit de perete și am ascultat.
   Să mă ascund. Trebuia să mă ascund.
   Păcăniturile se auzeau din ce în ce mai tare. Am auzit voci. Polițiștii se apropiau. Eram total expus. M-am lipit mai mult de perete, ca și când aceasta m-ar fi putut ajuta la ceva.
   Ca și când ar fi putut să dea colțul și să mă confunde cu zidul.
   Sirenele sfâșiau aerul liniștit.
   Sirene pentru mine.
   Zgomot de pași. Era clar că se apropiau tot mai mult. Nu exista decât un singur loc în care să mă ascund.
   Am decis rapid care dintre pubele era cea mai puțin puturoasă, am închis ochii și m-am băgat înăuntru.
   Lapte acru. Lapte foarte acru. Acesta a fost primul miros care m-a lovit. Dar nu era singurul. Ceva care semăna cu mirosul de vomă și mai rău. Stăteam pe jos în pubelă. Pe ceva umed și putred. Se lipea de mine. Gâtul meu decise să-și pornească reflexul de vomă. Stomacul mi se ridică în sus.
   Am auzit pe cineva care alerga pe la capătul aleii. Am stat cât mai tupilat.
   Un șobolan se cățără pe piciorul meu.
   Cât pe-aci să urlu, dar ceva din subconștient mi-a închis urletul în gură. Dumnezeule, era ireal. Mi-am ținut răsuflarea. Dar nu puteam rezista prea mult și am încercat să respir pe gură, dar asta mi-a produs imediat reflexul de vomă. Mi-am apăsat cămașa peste nas și gură. Asta m-a ajutat, dar nu prea mult.
   Zgomotul de paraziți dispăruse. La fel și cel de pași. Oare îi păcălisem? Dacă da, nu pentru mult timp. S-au auzit apoi alte sirene de poliție, în armonie cu celelalte, o adevărată rapsodie albastră. Polițiștii primiseră întăriri. Se vor întoarce curând. Vor verifica toată aleea. Și atunci?
   M-am apucat de marginea pubelei ca să ies afară. Tabla ruginită îmi tăie palma. Mâna îmi zbură spre gură. Sângeram. Medicul din mine mă preveni imediat cu privire la pericolul de tetanos. Restul personalității mele îmi spunea că tetanosul era chiar ultima dintre grijile mele.
   Am ascultat.
   Nu se auzeau pași. Nici zgomot de bruiaj radio. Sirenele se pierduseră în depărtare.
   Dar la ce mă puteam aștepta? Un asasin umbla liber prin frumosul nostru oraș. Băieții buni aveau să vină imediat în forță. Aveau să izoleze și să închidă aleea și apoi s-o percheziționeze.
   Cât de departe fugisem?
   Nu puteam să-mi dau seama. Dar știam un lucru. Trebuia să mă mișc. Trebuia să mă îndepărtez cât mai mult de clinică.
   Asta însemna, în primul rând să ies din alee.
   M-am strecurat pe furiș spre ieșirea din alee. Nu se auzeau nici pași, nici zgomot de radio. Semne bune. Am încercat să mă gândesc o clipă. Fuga era un plan foarte bun, dar, dacă aș fi avut și o țintă, ar fi fost și mai bine. Să merg mai departe spre est, mi-am zis eu, chiar dacă era vorba de cartiere mai puțin sigure. Mi-am amintit că văzusem șine de tren suspendate.
   Metroul.
   Doar așa aș fi putut pleca de acolo. Nu aveam altceva de făcut decât să mă urc într-un tren, să schimb metroul de câteva ori și, probabil, aș reuși să dispar. Dar unde era cea mai apropiată stație de metrou?
   Tocmai când încercam să-mi amintesc harta metroului, un polițist intră pe alee.
   Era foarte tânăr, tuns scurt și foarte curat, roz la față. Avea mânecile de la cămașă suflecate și fu la fel de uimit, ca și mine de altfel, să mă vadă acolo.
   Am încremenit amândoi. Dar el încremeni cu o fracțiune de secundă mai mult decât mine.
   Dacă m-aș fi apropiat de el ca un boxer sau ca un expert în kung-fu, probabil că aș fi sfârșit, ca mulți alții, cu dinții smulși din gură. Dar n-am făcut asta. M-am lăsat cuprins de panică. Am acționat numai din frică pură.
   M-am lansat direct spre el.
   Cu bărbia strânsă, am lăsat capul în jos și am țintit spre el ca o rachetă. Am urmat sfatul lui Elizabeth, când juca tenis, îmi spusese odată că, atunci când adversarul este la fileu, cel mai bine este să repezi mingea drept în el, căci nu va ști în ce parte s-o ia. În felul acesta, îl faci să-și încetinească viteza reacție.
   Asta s-a întâmplat și aici.
   Trupul meu s-a lovit de al lui. L-am apucat de umeri ca o maimuță care se cațără pe un gard. Ne-am încleștat unul de altul. Mi-am adunat genunchii și i-am apăsat pe pieptul lui. Am rămas cu bărbia înțepenită, cu capul sub maxilarul tânărului polițist.
   Am aterizat amândoi cu o bufnitură cumplită.
   Am auzit un zgomot de ceva sfărâmat. O lovitură ascuțită ricoșă din locul în care craniul meu se lovise de bărbia lui. Tânărul polițist scoase un zgomot ciudat, un fel de pfuuu! Aerul îi ieșea din plămâni. Cred că îi sfărâmasem maxilarul. Panica puse stăpânire totală pe mine. M-am dat jos de pe el ca și când ar fi fost un corp inert.
   Atacasem un polițist.
   Nu aveam timp să zăbovesc prea mult cu gândul la asta. Nu voiam decât să fiu cât mai departe de el. Am reușit să mă ridic în picioare și mă pregăteam să mă răsucesc, când i-am simțit mâna pe glezna mea. M-am uitat în jos și ochii noștri s-au întâlnit.
   Avea dureri. Dureri pe care i le provocasem eu.
   Mi-am păstrat echilibrul și i-am dat un picior. L-am lovit în coaste. De astă dată, scoase un sunet ca un fel de pluuu! Sângele începu să-i curgă din gură. Nu-mi vena să cred că eu eram în stare de astfel de lucruri. L-am lovit din nou. Suficient de tare ca să slăbească strânsoarea. M-am eliberat. Și am luat-o la goană.

25.

   Hester și Shauna luară un taxi până la clinică.
   Linda luase metroul numărul 1 ca să meargă la consultantul lor financiar din World Financial Center și să vadă ce poate vinde pentru a plăti cauțiunea.
   Douăsprezece mașini de poliție staționau în fața clinicii lui Beck, toate cu botul în altă direcție, ca niște săgeți aruncate de un bețiv. Luminile lor străluceau în roșu și albastru, alertă maximă. Sirenele urlau. Mai veniră câteva mașini de poliție.
   - Ce naiba se întâmplă aici? întrebă Shauna.
   Hester îl zări pe procurorul adjunct Lance Fein, dar el o văzuse înaintea ei. Se repezi furios spre ele. Era stacojiu la față și vena de pe frunte îi pulsa frenetic.
   - Ticălosul a șters-o, se răsti Fein fără niciun preambul.
   Hester receptă lovitura și contraatacă.
   - Probabil că oamenii tăi l-au speriat.
   Mai veniră încă două mașini de poliție. Apăru și mașina de la Canalul 7. Fein blestemă pe sub mustață.
   - Presa. La naiba, Hester, îți dai seama în ce lumină o să apar eu?
   - Uite ce e, Lance...
   - Ca un ticălos care acordă tratament special bogaților, asta e, știi și tu. Cum ai putut să-mi faci una ca asta, Hester? Știi ce o să-mi facă primarul? O să-mi tragă o săpuneală de o să-mi meargă fulgii. Și Tucker - Tucker era procurorul districtual din Manhattan - Dumnezeule mare, îți poți imagina ce-o să-mi facă?
   - Domnule Fein!
   Unul dintre polițiști îl chema. Fein se mai uită încă o dată la ele, apoi se răsuci pe călcâie și plecă.
   Hester se întoarse și ea brusc către Shauna:
   - Beck și-a ieșit din minți?
   - Este înspăimântat, spuse Shauna.
   - Fuge de poliție, strigă Hester. Înțelegeți? Pricepeți ce înseamnă asta?
   Arătă spre mașina de la televiziune.
   - Presa este aici, pentru numele lui Dumnezeu. O să vorbească despre ucigașul care fuge. Este periculos. Asta îl face să pară vinovat. Nu avem nicio șansă în fața juriului.
   - Liniștește-te, spuse Shauna.
   - Să mă liniștesc? Înțelegeți ce a făcut?
   - A fugit. Asta e tot. Așa a făcut și OJ. Și nu a avut nimic de suferit din partea juriului.
   - Shauna, aici nu este vorba de OJ. Aici este vorba de un doctor alb și bogat.
   - Beck nu este bogat.
   - Nu despre asta e vorba, la naiba. Toată lumea o să vrea să-l condamne după asta. S-a dus cauțiunea. Nici vorbă de un proces corect.
   Își încrucișă brațele pe piept.
   - Iar Fein se va alege cu reputația compromisă.
   - Și ce înseamnă asta?
   - Ce înseamnă? E vorba de mine! strigă Hester. Dintr-o singură mișcare, Beck mi-a distrus credibilitatea la biroul procurorului. Dacă am promis că-i predau un om, trebuie să i-l predau.
   - Hester?
   - Ce este?
   - Nu dau nicio ceapă degerată pe reputația ta în momentul de față.
   Dintr-odată, se auzi un zgomot care le făcu pe amândouă să tresară. Se întoarseră și văzură o ambulanță ce venea repede pe lângă bloc. Cineva strigă ceva. Apoi se auzi un alt strigăt. Polițiștii începură să se agite în jurul lor, ca niște bile în mașina de tras la sorți.
   Ambulanța scrâșni din frâne și se opri. Echipa de paramedici - un bărbat și o femeie - sări afară din mașină. Repede. Prea repede. Deschiseră ușa din spate și scoaseră targa afară.
   - Pe aici! strigă cineva. E aici?
   Shauna simți că inima i se oprește în piept. Alergă spre Lance Fein. Hester se luă după ea.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă Hester. Ce este?
   Fein o ignoră.
   - Lance?
   În cele din urmă, acesta se întoarse cu fața spre ele. Mușchii feței i se schimonosiseră de furie.
   - Clientul tău.
   - Ce e cu el? E rănit?
   - A atacat un polițist.

   Asta era chiar o nebunie.
   Depășisem o limită pentru că fugisem de poliție, îl atacasem pe polițistul acela tânăr...
   Acum nu mai exista cale de întoarcere. Așa că am continuat să fug. Alergam din toate puterile.
   „Polițist lovit!”
   Cineva strigase așa. Au urmat, apoi, alte strigăte. Zgomote și păcănituri radio. Alte sirene. Toate se repezeau în direcția mea. Simțeam cum îmi zvâcnește inima în gât. Am continuat să-mi pompez toată energia în picioare. Le simțeam grele și înțepenite, ca și când mușchii și ligamentele s-ar fi transformat în piatră. Nu prea eram în formă. Începu să-mi curgă nasul. Am amestecat mucusul cu toată murdăria pe care o adunasem pe buza superioară și l-am băgat în gură.
   Continuam să fug, șerpuind printre blocuri, ca și când în felul acesta aș fi putut să păcălesc poliția. Nu m-am întors să văd dacă mă urmăreau. Știam că vin după mine.
   Sirenele și hârâitul radiourilor îmi spuneau că sunt pe urmele mele.
   Nu aveam nicio șansă.
   Alergam prin cartiere prin care n-aș fi îndrăznit să merg nici cu mașina. Am sărit un gard și am sprintat prin iarba înaltă a unui fost teren de joacă. Oamenii vorbeau despre creșterea prețurilor la imobile în Manhattan. Dar aici, nu departe de Harlem River Drive, existau parcele goale, presărate cu sticlă spartă și ruine unde fuseseră odată săli de gimnastică și, poate, mașini.
   În fața unor căsuțe ale celor cu venituri scăzute, un grup de adolescenți negri, toți cu mers țanțoș și mișcări coordonate, de ansamblu, se uitau la mine ca la niște resturi gustoase de la un dineu. Aveau de gând să facă ceva - nu știam ce anume - când își dădură seama că mă fugărea poliția.
   Începură să mă încurajeze.
   - Hai, albule, dă-i bătaie!
   Am dat cumva din cap și am trecut ca fulgerul pe lângă ei, ca un maratonist recunoscător pentru puținele vorbe de încurajare venite din public. Unul dintre ei strigă:
   - Diallo!
   Am continuat să alerg. Știam, firește, cine este Amadou Diallo. Toată lumea de la New York știa. Fusese împușcat de 41 de ori de polițiști și era neînarmat. Pentru o clipă, m-am gândit că era un fel de avertisment, în sensul că polițiștii ar putea să tragă în mine.
   Dar nu despre asta era vorba.
   În cazul Amadou Diallo apărarea susținuse că, atunci când Diallo băgase mâna în buzunar după portofel, polițiștii au crezut că este vorba de o armă. De atunci, oamenii protestau, băgând repede mâinile în buzunar și scoțând portofelele, după care strigau „Diallo!” Polițiștii de pe străzi raportau că, de fiecare dată, când cineva băga mâna în buzunar în felul acesta, simțeau un fior de teamă.
   Și așa s-a întâmplat și acum. Noii mei aliați - alianță clădită, probabil, pe convingerea lor că eram un asasin - și-au scos din buzunar portofelele. Cei doi polițiști care erau pe urmele mele au ezitat. Aceasta a fost suficient ca să iau avans.
   Dar ce folos?
   Simțeam că gâtul îmi ia foc. Trăgeam prea mult aer în piept. Pantofii îmi atârnau ca niște ghete de plumb în picioare. Simțeam că devin tot mai leneș. Mă dureau degetele de la picioare. Mi-am pierdut echilibrul, am alunecat pe pavaj, m-am julit pe palme, pe față și la genunchi.
   Am reușit să mă ridic din nou, dar picioarele îmi tremurau.
   Se apropiau de mine.

.......................................................