O nuntă de vis, Julie Garwood

 .......................................................

2-5

              Ce naiba era în neregulă cu el?

   Brenna nu-i făcuse vrăji, și totuși se purta de parcă ar fi făcut-o. Deveni brusc iritat. Nu avea de gând să o lase să-1 descumpănească, dar, la naiba, era o adevărată pacoste.
   Şi o seducătoare. Nu se gândea decât la modul în care să-i alunge încruntarea cu un sărut şi să facă dragoste cu ea. Probabil că ar fi murit de spaimă dacă i-ar fi  bănuit măcar gândurile.Nu avea cum să ştie cât era de ispititoare sau cum reacţiona corpul lui la goliciunea ei. Nu s-ar mai fi încruntat cu atâta indignare dacă şi-ar fi dat seama cât de aproape era să fie aruncată pe cea mai apropiată pătură.
   - Nu mai da din cap în faţa mea, îi ordonă el cu o voce aspră.
   - Voiam doar să-ţi dau de înţeles, cât mai clar, că nu mi-a fost frică. Doar că nu mă aşteptam să te întorci şi am fost surprinsă. Manierele tale îmi dau serios de gândit.
   El zâmbi, iar ochii ei se dilatară neîncrezători.
   - Manierele nu sunt importante pentru tine?
   - Nu.
   - Nu? Dar ar trebui să te gândeşti că sunt importante.
   - De ce?
   - De ce? repetă ea.
   Mintea i se golise. Dumnezeu s-o ajute,nu-i veni în cap niciun motiv. Modul în care Connor se uita la ea, cu atâta căldură şi tandreţe în ochi, o făcu să uite chiar şi despre ce vorbeau. Făcu un pas mai aproape de el.
   - Eşti un bărbat care creează confuzie, şopti ea. Dar dacă vreau să-mi păstreze judecata sănătoasă, cred că trebuie să încerc să te înţeleg. Sper să meriţi efortul, Connor.
   Peste o clipă, murmură:
   - Poţi să-mi dai drumul acum.
   El se simţea foarte bine aşa şi, pentru că era obişnuit să facă exact ceea ce voia, îi ignoră dorinţele. Pielea ei moale, fină ca a unui înger şi de un auriu pal în lumina lunii, îi oferea senzaţii de necrezut sub palmele sale aspre şi bătătorite. Cum de această comoară nu fusese luată de altul?
   - Nu ai fost niciodată curtată de un alt bărbat?
   - Am fost promisă unui baron, dar a murit înainte să ating vârsta măritişului. Nu l-am cunoscut niciodată, şi de fapt nu am mai cunoscut nici pe alţii. Tata nu permitea bărbaţilor să se apropie de fetele sale,mai ales de Rachel, cea mai drăguţă dintre noi.
   - Baronul căreia i-ai fost promisă a murit în luptă?
   - În pat.
   - A murit în pat?
   - A fost tragic, răbufni ea. Nu amuzant.
   - Doar un englez poate muri în pat.
   Consideră părerea lui prea ignorantă ca să-1 mai contrazică.
   - Te rog să-mi dai drumul.
   - Te simţi ruşinată? întrebă el slăbind strânsoarea.
   - Doar puţin.
   - Nu vreau să-ţi fie ruşine deloc. Încetează acum.
   Ea începu să râdă înainte să-şi dea seama că era perfect serios.
   - Ai vreo idee cât de arogant pari?
   Fără să aştepte răspuns, continuă:
   - Mi-e frig din nou. Dacă mi-ai da drumul, aş putea să termin cu îmbrăcatul.
   - Nu e nicio nevoie să te îmbraci. Mergem la culcare.
   Nu vorbele lui o speriară, ci modul în care le rostise. Emana o autoritate neînduplecată şi arăta la fel de tensionat ca un războinic pe punctul de a-şi ucide duşmanul.
   - Împreună? se prefăcu ea a nu înţelege.
   - Bineînţeles.
   - Acum? Vrei să mergi la culcare acum?
   - Da, acum.
   Connor începuse cu adevărat să urască acest cuvânt.
   - Aş prefera să nu merg.
   - Aş prefera să mergem.
   - Ar fi bine să ştii că mi-e teamă de asta, Connor. Nu vreau să-ţi rănesc sentimentele, dar trebuie să fiu cinstită cu tine. Cu siguranţă nu vrei să-ţi impui vrerea cu forţa. Ce faci acum?
   - Te înfăşor cu tartanul MacAlister. Vrei să nu te mai tragi înapoi de fiecare dată când mă întind spre tine? E al naibii de iritant. Ridică-ţi părul din calea mea.
   - Aş prefera să mă laşi în pace.
   - Îmi pui la încercare răbdarea.
   De ce nu voia să înţeleagă? Mai făcu un efort să-1 lămurească.
   - Connor, nu am experienţă deloc. Era sigură că nu trebuia să-i ofere mai multe detalii, căci îngrijorarea ei era vădită în zbaterea pleoapelor şi în tremurul mâinilor. Orice om cumsecade ar fi încercat să o liniştească imediat.
   - Eu am.
   - Asta-i tot? strigă ea. Ar trebui să mă consoleze că ai tu experienţă?
   - Vrei să te consolez?
   Păru dezgustat de ideea în sine. Reacţia lui o scoase din fire. Frustrarea îi crescu până îi venea să urle. Ca să se calmeze, inspiră încet şi profund, însă demersul nu-i fu de niciun ajutor.
   - Da, cu siguranţă vreau să mă consolezi.
   Îi fusese teamă că ea va spune asta. Pentru prima dată, după o lungă perioadă, Connor nu-şi găsea cuvintele. Nicio altă femeie nu-i adresase o rugăminte atât de ciudată. În trecut, femeile veniseră la el de bunăvoie să-şi ofere trupurile, iar dacă era în dispoziţia adecvată - ceea ce, trebuia să recunoască, se întâmpla de cele mai multe ori - accepta.
   Era, bineînţeles, conştient că trebuia să se poarte frumos şi se asigura întotdeauna ca plăcerea lor să o egaleze pe a lui. Totuşi, niciuna dintre ele nu fusese fecioară; nu le-ar fi dus în patul lui dacă ar fi fost, ba mai mult, aproape toate se dovediseră foarte pricepute în arta satisfacerii bărbatului. De fapt, aveau de obicei mai multă experienţă decât el. Dar toate plecaseră zâmbind.
   Această doamnă blândă care stătea în faţa lui nu le semăna deloc celorlalte. Era soţia lui, femeia care avea să-i poarte numele şi copiii .Trebuia să o respecte şi să facă orice i s-ar fi cerut pentru a-i alina temerile. Evident că îi lipsea complet experienţa când venea vorba de satisfacerea nevoilor emoţionale ale unei femei, dar era sigur că, dacă îşi punea mintea, putea să se descurce. Din păcate însă, nu fusese preocupat să observe ce făceau alţi bărbaţi cu femeile lor, nici chiar fratele lui, Alec.
   Şi acum, ce? Nu avea de gând să-i spună că o părăsise norocul. Probabil că ar fi început să plângă, şi atunci habar n-ar fi avut cum să o facă să se oprească.
   Fratele său ieşea întotdeauna din salon când soţia sa izbucnea în plâns şi se întorcea doar când se calma suficient încât să asculte de raţiune. Nu avea de gând să urmeze exemplul lui Alec. N-ar fi reuşit s-o ademenească în pat dacă pleca de lângă ea. Dimpotrivă, i-ar fi lăsat impresia că-i oferea o amânare.
   Părea să existe o singură cale de ieşire din această încurcătură. Trebuia să o ajute să-şi lecuiască temerile prosteşti, oricât ar fi durat.
   Adunându-şi întreaga tărie, murmură:
   - Am decis să te consolez.
   - Ai decis?
   Păru emoţionată.
   - Da, am decis. Oricum, va trebui să-mi explici mai întâi această datorie, ca să ştiu cum să procedez. Poţi începe.
   - Nu e timpul de glume.
   - Nu am glumit.
   - Chiar îmi spui adevărul?
   Încruntarea de pe figura lui îi dădu de ştire că nu-i plăcea ca cineva să se îndoiască de el. Se grăbi să-1 calmeze.
   - Da, bineînţeles că spui adevărul. Eşti un lord, pentru numele lui Dumnezeu. Nu ai minţi.
   - Vrei să continui?
   Ea aprobă din cap, dar nu deschise gura.
   - Brenna!
   - Mă gândesc, nu mă mai îmboldi atâta! strigă ea. Cum să oferi consolare e destul de greu de explicat, iar eu nu vreau să fac nici o greşeală.

   Căzu din nou într-o tăcere profundă care-1 nedumeri. Pentru numele lui Dumnezeu, doar nu îi ceruse să rezolve o ghicitoare imposibilă. De ce se purta astfel? Nu ştia cât mai era capabil să stea acolo fără să o atingă. Nu vedea ce efect avea asupra lui? Nu, sigur că nu.

   Dintre toate lucrurile, era în totalitate preocupată de ideea consolării. Părea că uitase cum să vorbească. Uitase şi că era pe jumătate dezbrăcată, dar el nu putea trece asta cu vederea. În secunda în care nu-şi mai ţinu adunată rochia deasupra pieptului, golul din material se lărgi suficient încât el să-i zărească umflătura delicată a sânilor.
   Era o caznă să-şi mute privirea. Îşi dădu seama că, dacă nu o acoperea, avea să-şi piardă complet disciplina. Şi-ar fi plimbat încet degetele peste pielea ei fină şi ademenitoare şi apoi i-ar fi sfâşiat cămaşa uşoară ca aerul.
   Atunci n-ar mai fi stat să se gândească la consolare, nu-i aşa?
   Connor o înfăşură repede cu tartanul. Îi acoperi umărul cu capătul mai lung, desfăşură stofa pentru a-i acoperi sânii şi o fixă cu cingătoarea de sfoară pe care o avea la el.

   Pe când o îmbrăca îi atinse pielea goală nu o dată, ci de două ori, şi la naiba dacă nu se simţea de parcă ar fi fost lovit de un fulger fierbinte.
   Faptul că o învelise nu-i stinsese nevoile trupeşti. Acum nu-şi dorea nimic mai mult decât să rupă tartanul şi rochia de pe ea. Cu greu, se potoli şi îşi fixă privirea în depărtare.
   - Sunt mulţumită că te gândeşti la asta.
   Îi captă întreaga atenţie cu această remarcă.
   - Mă gândesc?
   - Da.
   - La ce exact crezi că mă gândesc? se interesă el aruncându-i o privire aspră.
   - Consolare.
   Connor nu râse. Nu ar fi înţeles de ce era amuzat şi chiar nu se cuvenea să-i spună.
   - Tot nu mi-ai zis ce vrei de la mine.
   - Când ai fost mic nu ţi-a explicat mama ta?
   - E moartă.
   - Îmi pare rău.
   - De ce?
   - Pentru că a murit. Dar tatăl tău? Nu te-a consolat niciodată?
   - Nu.
   - De ce nu?
   - E mort.De aceea.
   - Connor, nu era nimeni la care puteai să apelezi când erai băieţel?
   - Fratele meu, Alec, spuse el ridicând din umeri.
   - Te-a consolat vreodată?
   - La naiba, nu, mormăi Connor.
   Simpla idee îl dezgusta.
   - Nu era nimeni care să ţină la tine?
   - Mama mea vitregă, Euphemia, însă ea nu era în stare să-1 consoleze nici măcar pe fiul ei, Raen. Moartea bruscă a tatei a distrus-o, şi de atunci e tot în doliu. Nici măcar nu poate suporta să revină pe moşia mea. Durerea ei încă este cumplită.
   - Trebuie să-1 fi iubit foarte mult pe tatăl tău.
   - Bineînţeles că 1-a iubit,răspunse el nerăbdător. Durează mult să consolezi?
   Pentru numele lui Dumnezeu, cum putea să ştie răspunsul la această întrebare?
   - Nu cred, decise ea. Unii soţi doar îşi ating soţiile pe umăr atunci când trec pe lângă ele ca să le arate că le pasă de sentimentele lor. Tata aşa a făcut mereu, dar acum, că mă gândesc, nu ştiu dacă îi oferea mamei alinare sau afecţiune.
   Brenna ridică din umeri. Explicaţiile se dovedeau mai dificile decât se aşteptase. Încercă să se gândească la un alt exemplu.
   - Poate că unii soţi îşi pun braţele în jurul soţiilor şi...
   - Tu ce preferi?
   - Poftim?
   - Vrei să te ating pe umăr, sau să te ţin în braţe?
   Era lipsit de speranţă. Consolarea trebuia să vină din suflet, iar Connor trebuia să o simtă înainte să o arate. Tânăra femeie presupunea că e şi o artă ce se dobândeşte, se învaţă după ani în care eşti tratat cu afecţiune de membrii familiei.
   Dacă nu ar fi fost atât de uimită de ceea ce i se întâmpla în seara aceasta, probabil că ar fi fost capabilă să-i explice destul de bine. Acum însă nu putea să-şi amintească nici măcar numele ei.
   - Aceasta nu este o lecţie de mânuire a săbiei. Trebuie să fii sincer, spontan şi...
   Nu continuă pentru că nu putu să se gândească la nimic altceva.
   - Nu ai nicio idee despre ce vorbeşti, nu-i aşa?
   Brenna lăsă să-i scape un oftat lung.
   - Nu, nu tocmai.
   - Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, de ce am stat aici?
   - Nu mi-am dat seama cât de nerăbdător eşti, iar eu... Ce faci acum mai exact?
   - Îţi ridic părul de sub tartan.
   - De ce?
   - Aşa vreau.
   - Faci întotdeauna ce vrei? Faci, nu-i aşa?
   - Acum ai fi fost întinsă pe spate dacă aş fi făcut ceea ce voiam.
   Ea nu mai încercă să-i împingă mâinile.
   Oricum, nu avea nici un rost să-1 mai contrazică.E drept, nu putea să se ferească de atingere - în definitiv, era de cel puţin două ori mai mare şi mai puternic decât ea - dar îşi proteja rămăşiţele de mândrie pretinzând că încă se mai putea stăpâni.
   Mâinile lui se dovediră surprinzător de tandre atunci când îi atinseră gâtul. Un fior de plăcere îi coborî pe spate; chiar dacă era o senzaţie plăcută, ceea ce era şi mai plăcut şi surprinzător era faptul că îndrepta ceea ce îl deranja în loc să o critice. În copilărie fusese mustrată permanent - numai Dumnezeu ştia, întotdeauna părea să greşească într-un fel sau altul-iar apoi i se ordona să se corecteze.
   Connor nu avea să fie cu nimic diferit. Era doar o problemă de timp până când avea să se obişuiască şi să intre în aceeaşi rutină ca părinţii, fraţii şi surorile ei.
   Connor nu avea de gând să mai aştepte. O luă de mână şi începu să meargă spre patul pe care îl pregătise. Era puţin surprins că nu i se împotrivea.
   - Ar trebui să te avertizez de acum că rareori mă dichisesc, îi scăpă ei.
   - Înfăţişarea ta nu contează pentru mine.
   - Nu contează?
   - Bineînţeles că nu.
   Se gândi la asta pentru o clipă sau două înainte să-şi dea seama că se îndreptau înapoi spre tabără.
   - Unde mergem?
  Auzi panica din vocea ei. Dumnezeule, ura să fie răbdător. Oare toate fecioarele erau aşa de mofturoase?
   - Ce pot face pentru a-ţi îndepărta această teamă ridicolă?
   - Ai putea începe prin a nu-ţi bate joc. Nu este ridicolă.
   - Răspunde-mi.
   - Ai putea spune ceva ce aş putea considera plăcut sau promiţător despre... împerechere.
   Se gândi la o mie de răspunsuri,dar toate se concentrau pe modul în care s-ar fi simţit el.
   - Ezitarea ta mă îngrijorează, şopti ea.
   - Nu te va omorî.
   - Nu mă va omorî? Asta-i tot?
   - Îţi va plăcea, zâmbi el percepându-i revolta din glas. Până la urmă.
   Brenna îi aruncă o privire neîncrezătoare. Totuşi, continuă să meargă, şi asta era tot ce conta pentru el în acel moment.
   - E murdar, nu-i aşa?
   - Nu, nu este.
   - Mă îndoiesc foarte tare că-mi va plăcea.
   Tânăra femeie coborî glasul, căci se apropiau de tabăra oştenilor şi nu voia să fie auzită.
   - Totuşi, îmi doresc să am copii.
   - Şi cum plănuiai mai exact să-i obţii?
   Ignoră sarcasmul din vocea lui.
   - Tu îţi doreşti copii?
   - Bineînţeles. De ce crezi că m-am însurat cu tine?
   - Nu ştiu de ce. Ai promis că îmi vei explica totul după ce ne vom căsători.
   - Mai târziu, promise el.
   - Orice femeie îţi poate oferi copii. De ce m-ai ales pe mine?
   Erau acum faţă în faţă, în mijlocul luminişului. Ea se uită împrejur şi îi văzu pe ceilalţi soldaţi care se prefăceau că dorm pe păturile lor.
   În mijlocul cercului era un pat gol, aranjat cu încă un tartan. Fu îngrozită. Chiar se aştepta să doarmă acolo, printre oştenii lui?
   Da, bineînţeles că se aştepta, îşi dădu ea seama. Pentru numele lui Dumnezeu, chiar nu avea nicio idee despre nevoile unei femei?
   Nu putea să facă o scenă. Oamenii lui ar fi auzit-o dacă ar fi început să-i ţină teorii stăpânului lor, iar asta ar fi stânjenit-o pe ea şi l-ar fi înfuriat pe el.
   Ce era de făcut? Nu avea de gând să se lase atinsă cu toţi oamenii care se prefăceau că dorm la mai puţin de 2 metri distanţă. Şi, totuşi,cum să-1 oprească? Connor nu părea capabil să se mai abţină. Postura lui era rigidă şi încruntarea, intensă; pe deasupra, nu îi dăduse el suficient timp ca să-şi potolească grijile? Dorise să o liniştească sau cel puţin încercase să-i ofere ceea ce dorise şi nici nu-şi putea imagina vreun alt bărbat care să meargă atât de departe ca să-i facă pe plac.
   Adevărul o făcu să zâmbească. Doamne, Dumnezeule, chiar o consolase şi nici măcar nu-şi dăduse seama de asta. Oftă. Soţul ei nu era un soi rău,până la urmă.
   Nu ar fi fost corect din partea ei să i se opună în acel moment. Nu, în schimb, avea să fie diplomată. Cu puţină inteligenţă, se putea ca el să nici nu-şi dea seama că mireasa lui obţinea ceea ce dorea. Se întinse după mâna lui chiar în momentul în care el se pregătea să-şi dea jos cizmele şi, aplecată, ridică pătura de pe jos, după care îi şopti:
   - Te rog să vii cu mine.
   - Acum ce nu este în regulă? murmură el.
   - Miresele pregătesc întotdeauna patul din noaptea nunţii. Este o tradiţie în Anglia.
   Îşi dădu seama că nu-i credea minciuna. Porni cu un pas ferm, se opri o clipă la marginea luminişului ca să arunce un zâmbet ademenitor, după care continuă să meargă.
   Connor nu se clinti. Stătea cu picioarele depărtate şi cu mâinile pe şolduri, uitându-se după ea, atent la uşoara legănare a şoldurilor ei.
   Apoi începu să numere până la 10. Când termină, ori avea s-o lase pe femeia imposibilă să plece, ori avea să meargă după ea şi să facă dragoste intens şi pasional.
   - Nu am auzit niciodată de această tradiţie.
   Remarca îi aparţinuse lui Quinlan, care stătea pe jos cu spatele lipit de trunchiul unui copac. Connor îşi vărsă frustrarea asupra lui.
   - Dacă mai spui un cuvânt, îţi jur că te voi omorî.
   Quinlan îi ignoră avertismentul.
   - Nu crezi că ar trebui să mergi la culcare înainte să trebuiască să te trezeşti?
   Seniorul făcu un pas ameninţător înspre prietenul său, care se ridică imediat.
   - Vrea doar intimitate, Connor. De aceea îţi mută păturile.
   - Îmi dau seama de asta.
   Nu îşi dăduse seama, bineînţeles, dar nu avea de gând să recunoască. Porni fără să mai spună un cuvânt şi o ajunse pe Brenna în apropierea lacului. Nu era deloc amuzat de faptul că se învârtiseră în cerc şi că erau aproape de locul de unde plecaseră.
   - Plănuiai să ne pregăteşti patul în Anglia?

CAPITOLUL 5

   - Aici e bine, hotărî Brenna.
   Locul izolat pe care îl alesese era o bucăţică de pământ înghesuită între pini. De-abia era suficient spaţiu ca el să se întoarcă pe partea cealaltă. Cu toate acestea, se părea că ei îi plăcea şi, jurându-şi că era pentru ultima oară, îi făcu pe plac.
   Rămase în spatele ei şi îşi dădu jos bocancii în timp ce încerca să-şi ţină în frâu temperamentul. Ea întinse pătura pe jos; deşi el era sigur că avea să tragă de timp cât mai mult posibil, îl surprinse prin iuţeala gesturilor.
   Când termină, se descălţă şi se apropie de el până li se atinseră degetele de la picioare. Se uită ţintă în ochii lui, ţinându-şi respiraţia în timp ce aştepta ca el să o atingă. El nu se mişcă. Aerul dintre ei era umplut de tensiune, neliniştea tinerei femei crescând pe măsură ce privea în ochii lui întunecaţi şi de nepătruns, căutând primul semn de nemulţumire.
   Doamne, nu putea să suporte mult timp tăcerea.
   - Mă gândisem să ţin hainele pe mine.
   Când el îşi exprimă dezaprobarea printr-o clătinare a capului, şopti:
   - Dar apoi am decis să le dau jos.
   Connor continuă să aştepte. Ea îşi spuse că luase deja hotărârea şi acum depindea de ea să se ţină de cuvânt. Mâinile îi tremurau în timp ce-şi dezlega cingătoarea, iar stofa de lână cu care el o înfăşurase căzu cu un foşnet pe pământ.
   Se gândi să se mute în partea cealaltă înainte să-şi scoată rochia, deoarece lumina lunii era blocată de ramurile copacilor şi umbrele i-ar fi ascuns goliciunea, dar îşi dădu seama că nu voia să se arate laşă.
   Trebuia oare să-i spună că nu mai purta nimic sub rochie? Nu, oricum avea să afle destul de curând. Inima îi bătea nebuneşte, însă neliniştea i se mai domolise în faţa calmului lui, şi undeva în spatele învălmăşelii de gânduri era convingerea că el nu i-ar fi făcut intenţionat rău. Nu înţelegea de ce simţea asta, dar era adevărat, şi, în mod bizar, mâinile nu-i mai tremurau chiar la fel de tare.
   Avea sentimentul că deţinea controlul asupra situaţiei, iar asta conta cel mai mult. Îl privi grav, adunându-şi curajul, şi îşi scoase încet rochia.
   În tot timpul acesta îl scrută insistent, căutând vreo dovadă de neplăcere sau dezgust, deoarece trupul ei era plin de imperfecţiuni. Era întru totul conştientă de defectele ei. Sânii erau prea mari, şoldurile prea înguste şi picioarele prea lungi. Connor le observase precis pe toate, şi ar fi fost de-ajuns ca el să se încrunte de neplăcere ca ea să închidă ochii şi să moară de ruşine.
   Războinicul o contempla uimit. Privirea îi zăbovi pe gura întredeschisă, sânii plini, talia îngustă, zulufii blonzi şi picioarele lungi; în acelaşi timp, trebui să-şi amintească să respire. Dumnezeule, nu se aşteptase la o asemenea frumuseţe! Era copleşit, căci nu-şi imaginase niciodată că o astfel de femeie putea să existe.
   Dacă nu ar fi fost un om practic, s-ar fi gândit că nu era englezoaică, ci o zeiţă trimisă din rai să-1 răsplătească pentru statornicia cu care căuta să-şi răzbune tatăl.
   Era tot mai disperat să o ia în braţe şi să se înfrupte din ea. Nu cedă însă pornirilor trupeşti, ci rămase locului, lăsând-o să preia iniţiativa. Dintr-un motiv obscur, îi intrase în cap că deciziile din acea noapte îi aparţineau în totalitate Brennei. Ajunsese la această concluzie surprinzătoare când ezitase, în loc să-i poruncească să-şi dea jos hainele pe dată. Primi întocmai ce dorise.
   Roşeaţa de pe chipul tinerei femei îi reflecta stânjeneala, încerca să arate sfidătoare, dar era speriată. Connor vedea asta în ochii ei, în modul în care stătea dreaptă şi rigidă ca o suliţă şi în mâinile ei, pe care le strângea şi le desfăcea spasmodic.
   O, da, era cu adevărat perfectă. Probabil se temuse de reacţia lui, dar acum, văzând că el nu se clintise, se relaxa treptat.
   De ce nu se dezbrăca şi el? După o clipă de reflecţie, Brenna hotărî să intervină.
   - Crezusem că îţi vei dai singur hainele jos, dar m-am gândit apoi că poate ai vrea să te ajut. Câteodată, soţiile din Anglia îşi ajută bărbaţii să se dezbrace.
   Era evident că improviza. Dacă asta îi mai domolea temerile, pe el nu-1 deranja.
   - Vrei să te dezbrac, Connor?
   Intenţiona să-i răspundă, apoi îşi zise că ceea ce funcţionase înainte avea să mai funcţioneze o dată, aşa că se mulţumi să dea din cap afirmativ.
   Brenna trase aer în piept, adunându-şi puterile, şi întinse mâinile spre centura lui. Degetele ei de la picioare, la fel de uşoare ca aripile unui fluture,le întâlniră pe ale lui, iar în secunda în care nodul fu desfăcut şi tartanul său căzu pe pământ, ea făcu repede un pas înapoi. Nu purta deloc lenjerie. Observă lucrul acesta de îndată, Dumnezeu s-o păzească, pentru că fusese suficient de nesăbuită să se uite, şi îşi întoarse brusc privirea spre bărbia lui, până ce inima i se domoli.
   Aruncase doar o privire fugară sub mijlocul lui, iar ceea ce văzuse era mai mult decât suficient pentru a o îmboldi să fugă înapoi în Anglia.
   - Connor, eşti sigur că o să meargă?
   Tulburarea din vocea ei îl amuză. Dumnezeule, cât era de neştiutoare! O luă încet în braţe şi o ţinu strâns la piept, sărutând-o pe creştet.
   - Da, promise el.E
   ra puţin surprins că mai putea să vorbească. Senzaţia pricinuită de atingerea sânilor ei netezi de pieptul său îi cerea întreaga atenţie şi, Dumnezeu îi era martor, începea să creadă că aşteptarea insuportabilă meritase.
   Îl surprinse iarăşi atunci când îşi ridică fruntea spre el şi-1 lăsă să o sărute.
   Bineînţeles, nu ştia ce face. Buzele ei erau lipite strâns, dar, datorită blândeţii lui, începu să se relaxeze. Pe urmă, Connor îi spuse ce-şi dorea. Brenna nu i se împotrivi, ci doar îi aruncă o privire care sugera că îşi pierduse minţile dacă voia ca ea să facă un asemenea lucru. După ce el repetă rugămintea, cedă şi deschise gura.
   O sărută cum îşi imaginase din prima clipă. Limba lui pătrunse rapid în căldura ei dulce, mângâind-o şi cercetând-o. Era mult, mult mai bine decât îşi închipuise. Doamne, cât îi plăcea să o sărute astfel!
   Şi ei îi plăcea. Îşi încolăci braţele pe după gâtul lui şi începu să-1 mângâie. La început timid, apoi cu tot mai multă îndrăzneală, până când păru la fel de nerăbdătoare ca şi el să experimenteze plăcerea erotică. În cele din urmă, începu să suspine puternic şi să se frece de el.
   Tentaţia îl supunea unor cazne cumplite. Dorea să o aibă chiar în acel moment şi avu nevoie de toată puterea ca să-şi controleze reacţia. Ar fi speriat-o de moarte dacă s-ar fi înfipt acum în ea, ar fi rănit-o mai mult decât ar fi fost necesar, pentru că Brenna nu era încă pregătită pentru el. Avea să fie, îşi promise, chiar dacă agonia amânării îl omora.
   Îşi continuă asaltul blând asupra simţurilor ei, hotărât să-i şteargă orice gând despre ceea ce urma. Doar când avea să cedeze dorinţelor care luau naştere în ea putea să primească invazia lui fără prea mare neplăcere.
   Încercă să o copleşească, să-i inunde simţurile cu atingerea, cu gustul, cu mirosul lui. Gura lui o asalta pe a ei din nou şi din nou, până când disperarea de a fi în interiorul ei nu mai ţinu cont de toate celelalte argumente. Îşi pierdea stăpânirea de sine cu fiecare sărut pe care îl împărţeau, cu fiecare geamăt pe care ea îl scotea. Se deştepta în el o energie febrilă. Nu-i lăsă timp să protesteze, ci o ţinu ocupată cu sărutările lui în timp ce o ridică în braţe şi o duse în pat. Încercă să fie blând, îşi aminti inclusiv să-şi sprijine greutatea pe braţe, astfel încât să nu o zdrobească pe când se lăsa deasupra ei, acoperind-o în totalitate.
   Dumnezeule, mirosea atât de frumos, era atât de bine s-o strângă în braţe! Îşi îngropa faţa în scobitura gâtului ei, îi inspiră parfumul îmbătător şi scoase un geamăt de extaz.
   Brenna era copleşită de ceea ce i se întâmpla. Se aşteptase ca totul să fie deja gata şi să aibă dureri îngrozitoare. Nu crezuse că avea să simtă toate acele senzaţii minunate străbătându-i corpul. În plus, tânjea şi mai mult după el. Cum era posibil aşa ceva? Nu ştia dacă îl satisfăcea - spera că da - şi voia ca uriaşul ei soţ s-o îndrume, astfel încât să tremure şi el de la mângâierile ei cum tremura ea.
   Odată ce trupul lui greu se lăsă deasupra ei, gânditul deveni prea complicat. Şoptea cuvinte pasionate, senzuale aproape de urechea ei, ceea ce-i înteţi dorinţa lăuntrică. Mâinile lui erau peste tot. Nu ar fi trebuit să-1 lase să-i atingă sânii, vru să-i spună să înceteze, chiar şi când se arcuia lipită de el, într-o cerere tăcută de a primi din ce în ce mai mult.
   Încercă să-1 oprească atunci când mâna lui ajunse între coapsele ei, însă ştia că era mult prea târziu pentru aceasta.
   Connor spera din tot sufletul să fie pregătită pentru el, Dumnezeu să-1 ajute dacă nu era, şi, de îndată ce simţi deschiderea umedă pe care dorea atât de tare să o invadeze, necesităţile trupului său preluară conducerea. Încercă s-o pătrundă cât mai rapid. Se postă între coapsele ei şi împinse adânc, dintr-o singură mişcare, făcând-o să scoată un urlet ce răsună printre pini. Simţindu-i încordarea, se forţă să se oprească şi îi acordă timp să treacă peste durere. Nu-şi putu înăbuşi geamătul de satisfacţie masculină-sau fusese un strigăt? Era prea zguduit ca să ştie exact ce făcea. Doar putea să simtă şi, Dumnezeule, acesta trebuia să fie raiul, atât de minunată era fiecare senzaţie. Şi atât de nouă.
   Pentru prima dată de când începuse să aducă femei în patul său, găsi că era mistuit de patimă.
   Brenna era mistuită de durere. Zbătându-se şi plângând, îi ceru să se oprească, dar el scoase un strigăt şi rămase complet nemişcat, lăsând-o nelămurită dacă era furios sau la fel de dezamăgit ca şi ea.
   Connor îşi dădu seama, în cele din urmă, că ea plângea. Se opri imediat şi încercă să o calmeze.
   - Va fi bine.Durerea o să dispară.
   - De unde ştii?
   - Ştiu.
   Părea teribil de sigur. Ea hotărî să-1 creadă, recunoscând că pulsaţiile îşi diminuaseră intensitatea. Totuşi, tot nu-i plăcea prea mult şi spera ca totul să fie gata în curând. Era pe punctul de a-1 ruga să se grăbească, dar el o sărută din nou şi ea deveni brusc mai interesată să-i răspunsă sărutărilor decât să-1 mustre.
   Continuă să o mângâie şi să o sărute până când simţi că strânsoarea ei slăbi. Apoi se mişcă, la început lent, jurându-şi că avea să termine dacă ea îi cerea, chiar dacă asta l-ar fi dărâmat.
   Totuşi, în loc să i se împotrivească sau să-i ceară lucruri imposibile, Brenna îşi puse iarăşi braţele în jurul gâtului lui.
   Cu toate acestea, el voia mai mult decât acceptul ei, deoarece îi simţise dorinţa înainte să o rănească, şi tânjea să o simtă din nou. Printre sărutări pasionale, îi şopti promisiuni senzuale şi laude, cele mai multe dintre ele neavând niciun sens, dar ea nu păru să observe sau să fie deranjată. Răbdarea lui fu răsplătită din plin când începu să se mişte lipită de el.
   Connor îşi lăsă greutatea pe braţe şi se ridică să se uite în ochii ei. Acolo se găseau lacrimi, dar şi pasiune, nu? Dumnezeule, spera că da. Nevrând să o mai rănească, jură încă o dată să termine repede cu o împingere puternică, să-i ofere sămânţa lui dacă durerea ei persista, în timpul acesta întrebându-se cum putea găsi suficientă disciplină ca să renunţe la senzaţiile acelea incredibile.
   - Vrei să mă opresc?
   Părea furios. Ea îl privi şi văzu că falca îi era încleştată şi pe frunte se prelingeau broboane de transpiraţie. Făcuse ceva greşit? Abia se putea gândi la asta, căci pulsaţiile din interiorul ei erau puternice, dar surprinzător de plăcute.
   Se mişcă sub el, îşi ridică genunchii doar puţin, să-1 aducă mai adânc în ea, şi simţi o izbucnire care o umplu de plăcere. Nu se putu împiedica să nu se mai mişte o dată.
   Connor scoase un geamăt puternic.
   - Te-am supărat? şopti ea.
   Clătină din cap că nu înainte să repete întrebarea.
   - Vrei să mă opresc?
   - Nu.
   Se retrase încet, zâmbind, căci ea îşi încorda instinctiv picioarele în jurul lui, încercând să-1 ţină înăuntru. Apoi se împinse din nou înainte, urmărindu-i reacţiile pentru a-i surprinde eventualele semne de disconfort.
   Brenna strânse din pleoape, scoase un suspin dulce şi îi ceru să facă acelaşi lucru încă o dată. Era toată încurajarea de care avea nevoie. O pătrunse din nou şi din nou, tot mai puternic cu fiecare împingere, delectându-se cu modul în care se agăţa de el şi scotea toate acele sunete erotice.
   Connor credea în continuare că el deţinea controlul. Ştia exact ce urma să se întâmple cu ea; în curând avea să-i cedeze complet, cu trupul, cu mintea şi cu inima. Orgasmul avea s-o consume şi, în timp ce se afla pe culmile plăcerii, el avea să-i dea sămânţa lui. Bineînţeles, urma să fie satisfăcut pe de-a-ntregul. Cum fusese întotdeauna.
   Păstră ritmul până când ea i se zvârcoli în braţe. Şoldurile ei se arcuiau cu putere ca să-1 grăbească, iar asta îl făcu să devină şi mai pretenţios.
   Îl lăsă să afle câtă plăcere îi oferea lăsându-i urme pe spate cu unghiile ei şi strigându-şi bucuria.
   - Ah, Dumnezeule!
   - Nu, iubito, Connor.
   Nu-i înţelegea cuvintele deoarece senzaţiile o copleşeau,aproape torturând-o cu minunăţia lor; voia să-i spună asta, dar vocea i se pierdu în strigătele pentru mai mult. Nevoia ei îi hrănea propria nevoie. Ea deveni brusc agresorul, mişcându-se şi mângâindu-1, atingându-1 în feluri în care nu mai fusese atins înainte.
   Îl trase spre ea pentru un sărut lung, umed, cu gura deschisă, de-a dreptul sălbatic, obligându-1, cu răspunsul ei lipsit de inhibiţii, să-i ofere totul. Nu avea nicio putere să oprească ceea ce se întâmpla cu el. Pasiunea ei o aprindea pe a lui şi chiar şi acea parte a minţii lui pe care o ascunsese tot timpul i-o oferi de bunăvoie miresei sale.
   Lumea lui se destramă. Se împinse adânc, din nou şi din nou, cu mişcări necontrolate, şi, cu o ultimă răbufnire, îşi revărsă sămânţa în ea, strigându-i numele în semn de acceptare şi capitulare, în chiar clipa în care inimile lor păreau să bată ca una singură şi sufletele parcă se îmbrăţişau, ea îşi găsi propria împlinire.
   Se agăţă de soţul ei ca şi cum viaţa ei depindea de asta, înspăimântată de ceea ce se întâmpla cu ea, şi atunci îl auzi strigându-i numele, îl simţi încordat şi încetă brusc să se mai împotrivească propriei capitulări. Fior după fior de extaz pur se revărsară asupra ei; în tot acest timp, Connor o strânse puternic, murmurându-i că totul era minunat. Fericirea absolută păru să dureze o veşnicie, şi totuşi se termină mult prea repede. Plângând încet pe umărul lui, fiindcă fusese incredibil de frumos, se simţi epuizată,împlinită şi foarte mândră de sine.
   Îi luă câteva minute să se oprească din tremurat şi să respire normal. Connor, observă ea, gâfâia în continuare. Întreaga experienţă fusese mult mai solicitantă pentru el decât pentru ea, se gândi, înainte să-şi dea seama că şi ea avea răsuflarea întretăiată.
   El continuă să o ţină până când începu să se relaxeze în braţele lui şi picioarele i se înmuiară, apoi încercă să se desprindă,însă ea nu voia să-i dea drumul. Vru să-i îndepărteze braţele ca să se poată ridica, deoarece voia să rămână singur un timp ca să-şi pună gândurile în ordine, dar simţi pe piele lacrimile ei şi hotărî să mai aştepte un minut sau două.
   O rănise, da, bineînţeles că o rănise. Fusese fecioară şi era inevitabil să aibă dificultăţi să-1 accepte, dar, odată ce ea se obişnuise, continuase oare să o rănească? La naiba, fusese prea dur cu ea; ar fi trebuit să fie capabil să se controleze şi, dacă nu ar fi fost atât de atrăgătoare şi pasională, probabil ar fi reuşit. Ea la ce se aşteptase? I se dăruise în întregime.
   Fusese perfectă.
   Connor, înţelegând brusc unde îl duceau propriile gânduri, se dojeni cu severitate. Ce era în neregulă cu el? Acum încerca să dea vina pe ea pentru că îi răpise disciplina şi încercase să-i câştige inima. Şi asta când i le oferise pe amândouă de bunăvoie. Avea cu adevărat nevoie de timp să-şi revină.
   Cu toate acestea, ea nu avea de gând să-i dea drumul, aşa că hotărî să aştepte până a doua zi ca să se adune. Poate până atunci îşi va fi recăpătat o parte din stăpânirea de sine. I-o dăduse şi pe aceasta. Nu era nicio mirare că se simţea atât de vulnerabil acum, şi nicio senzaţie nu era mai dezgustătoare ca asta.
   Vlăguit, nu mai era în stare să se gândească la nimic important. Adulmecă minunatul ei parfum feminin, care se amestecase cu al lui, şi îşi dădu seama că, dacă nu se forţa să adoarmă imediat, avea să se întărească din nou şi s-o ia de la capăt, rănind-o.
   Brenna nu voia încă să doarmă. Voia un cuvânt gingaş din partea lui, ca să ştie că fusese mulţumit de ea. Avea nevoie de confirmarea lui, însă atunci când respiraţia lui deveni adâncă şi regulată înţelese că nu avea s-o obţină. Se desprinse din îmbrăţişare, se ridică şi îl înghionti. El nici măcar nu deschise ochii.
   Nu voia să renunţe. Mândria pe care o simţise cu doar câteva minute în urmă dispărea cu rapiditate şi, la naiba, voia să se bucure în continuare de ceea ce se întâmplase, nu să-i pară rău. Înţelegea el că avea nevoie de laude şi de consolare ca să-şi recapete liniştea la care tânjise?
   Nu, bineînţeles că nu. Ursul insensibil nici măcar nu ştia ce înseamnă consolarea.
   Decizând să-i dea o ultimă şansă de a-şi răscumpăra greşelile, îl lovi puternic în umăr. De îndată ce deschidea ochii, avea să-1 întrebe direct dacă fusese la fel de mulţumit de ea cum fusese ea de el. Răspunsul lui, precis afirmativ, avea s-o liniştească.
   Connor nu deschise ochii, dar se mişcă. Se întoarse pe partea cealaltă, departe de ea. Brenna văzu în ce hal îl vătămase şi inima i se opri pe loc. Dungi de un roşu strălucitor îi vărgau umerii largi şi spatele. Unghiile ei nu-1 zgâriaseră până la sânge, dar semnele erau suficient de adânci pentru a-i sugera că aveau să se vindece greu. Cum putuse să facă un asemenea lucru? Se purtase ca un animal sălbtic, nu ca o doamnă bine-crescută cum fusese educată să fie. Nu era de mirare că acum Connor o ignora. Trebuie să fi fost dezamăgit de ea. La drept vorbind,nu-1 putea condamna. Nu ştia cum avea să mai poată da ochii cu el.
   Trebuia să o facă, desigur, doar dacă nu murea de ruşine până dimineaţă.
   „Să începem cu începutul”, îşi spuse.
   Avea să intre în apă, să se spele de mirosul lui şi să se îmbrace.
   Se simţi mai bine deoarece avea ceva de făcut. Încercă să păstreze liniştea, deşi era destul de sigură că nu l-ar fi trezit nici dacă ar fi călcat pe el. În secunda în care se mişcă, se schimonosi de durere. Se opri să-1 privească pe Connor, pentru că el era responsabil pentru neplăcerea ei, după care se întinse după tartanul pe care i-1 dăduse. Observă imediat picăturile de sânge de pe stofă.
   Nu se panică; nu fu nici măcar surprinsă, căci mama ei îi spusese că va curge sânge şi va simţi durere, dar biata femeie exagerase afirmând că totul va fi gata cât ai clipi. Brenna trebui să recunoască faptul că purta o parte din vină.
   Mama sa o instruise de asemenea să stea perfect nemişcată în timpul calvarului, spunându-i că în felul acesta avea să-şi reducă durerile, însă Brenna nu rămăsese nemişcată, nu? Ce bine ar fi fost s-o asculte!
   Totuşi, nu fusese atât de groaznic. Recunoscu acest adevăr în timp ce se îndrepta spre lac. Spălă fiecare bucată de piele pe care el o atinsese, ceea ce însemna să facă baie din nou, deoarece el o atinsese peste tot, apoi se îmbrăcă. Era recunoscătoare că îşi lăsase hainele pe mal, în special lenjeria de corp.
   Căscând din cauza oboselii, împături tartanul lui Connor, cu intenţia să i-1 dea înapoi dimineaţa, apoi îşi puse o cămaşă curată, albă, lungă până la glezne, şi pe deasupra tunica bleumarin.
   - Sunt penibilă, mormăi dezgustată.
   Scoase o bijuterie de lemn din interiorul pantofului, unde o ascunsese cu atenţie, şi o ţinu delicat în mână, umblând cu ea cu atât de multă atenţie de parcă ar fi fost coroana unui rege.
   Medalionul de lemn era un cadou de la tatăl ei şi, chiar dacă nu era valoros din perspectiva unui hoţ - exact motivul pentru care tatăl ei pusese să fie făcut din lemn - era mai preţios decât orice altceva datorită semnificaţiei lui.
   Tatăl ei comandase medalioane din lemn pentru toţi copiii săi, chiar şi pentru băieţi, şi fiecare capac avea gravat un alt desen. Cel al Brennei era conturul unui soare. Cu toţii îşi recunoşteau desenele unul altuia, căci tatăl lor insistase să le memoreze.
   Când îi încredinţase Brennei medalionul, îi dăduse aceleaşi instrucţiuni ca şi celorlalţi. Dacă avea vreodată probleme, nu trebuia decât să trimită medalionul la unul dintre fraţii săi şi respectivul i-ar fi sărit imediat în ajutor. Tatăl ei voia să fie sigur că, după moartea lui şi a soţiei, copiii lor aveau să se ocrotească reciproc.
   Brenna era conştientă că avea tendinţa să-şi rătăcească bunurile, motiv pentru care îşi ascundea întotdeauna medalionul în pantof pe timpul nopţii. Nu ar fi îndrăznit să fie nepăsătoare cu scumpul dar de la tatăl ei.
   Obiectul acela micuţ îi stârni dorul de casă. Simţind că totul devenea prea greu de îndurat, începu să suspine din cauza singurătăţii. Cu toate eforturile de a se controla, nu reuşi. Se aşeză pe povârniş, predându-se în faţa tristeţii şi contemplându-şi pierdută comoara până când lacrimile îi secară.
   Legătura preţioasă cu familia ei era apărată de un lănţişor din piele. Se asigură că acesta era înnodat strâns înainte să-1 pună în jurul gâtului şi să-1 strecoare sub îmbrăcăminte. Se odihnea între sânii ei, direct deasupra inimii, exact locul de care aparţinea.
   Spre marea ei surprindere, plânsul se dovedise a fi un balsam tămăduitor, făcând-o să se simtă mai bine la final. Acum era capabilă să-şi privească situaţia mult mai practic şi cu mai puţină emoţie. Discul de lemn reprezenta trecutul ei, dar Connor era acum parte din viitorul ei, nu?
   Sosise momentul să înveţe să-i fie loială. În definitiv, dragostea nu era chiar atât de importantă, cel puţin în opinia mamei sale, care nu-1 iubise cu adevărat pe tatăl lor ani şi ani de zile. În cele din urmă, inima ei se înmuiase în faţa metodelor lui dure şi cei doi ajunseseră să se înţeleagă destul de bine.
   Connor dovedise deja că avea s-o trateze cu blândeţe. Modul în care o atinsese, cu atâta grijă şi afecţiune sinceră, era o dovadă suficientă. Mâinile lui se potriveau cu restul trupului său, gândi ea. Erau mari, noduroase, tari, puternice, şi totuşi fuseseră atât de blânde când o mângâiaseră.
   Amintirile o făcură să ofteze. Un căscat zgomotos urmă imediat. Nu mai voia să-1 evite pe Connor. Avea nevoie de somn şi de căldura lui. Cuvintele tandre trebuiau să aştepte până când omul acela obtuz avea să-şi dea seama ce bun de preţ era ea. Desigur, era nevoie să-i dovedească acest lucru, dar era pregătită pentru provocare şi, cu voia lui Dumnezeu, avea să fie o soţie şi o mamă bună.
   Se ridică în picioare când îl auzi. De-abia făcuse vreun zgomot, dar fu suficient pentru ea ca să-i recunoască paşii. Îşi şterse repede faţa de lacrimile rămase, se aranjă cât putu de bine şi porni spre el.
   Connor se opri când ajunse în poieniţă. Nu îndrăzni să se apropie mai mult, deoarece pornirea de a o lua în braţe şi de a face din nou dragoste cu ea trebuia să fie controlată mai întâi, apoi îndepărtată, înainte de a mai face vreun pas.
   Cu toate acestea,nu-şi putea opri mintea să urzească planuri senzuale. Avea să-i spună că fusese al naibii de nepoliticos din partea ei să stea departe de patul lui pentru atât de mult timp, după care avea să-i devoreze gura pentru a o împiedica să riposteze. Îi plăcea la nebunie gustul ei, felul în care o simţise.
   Dumnezeule, cât era de drăguţă! Nu părea capabil să treacă peste această descoperire. Nu doar înfăţişarea ei îl atrăgea ca pe un băieţandru îndrăgostit până peste cap. Nu, era mult mai mult decât atât. Era o femeie atât de senzuală! Felul graţios în care se mişca, privirea ei delicată, căldura din zâmbetul ei binevoitor, toate îl ispiteau, dar ceea ce îl captiva cel mai mult era aerul de demnitate şi forţă din atitudinea ei, care îl făcea să intuiască puterea pe care avea s-o exercite ca soţie a sa.
   Şi dacă lui îi slăbea vigoarea, oare Brenna avea să-şi exercite acea putere asupra lui? Gândul îl făcu să se încrunte.
   Cu cât îl privea mai mult, cu atât îi bătea mai puternic inima, atât de copleşită era de frumuseţea pură din faţa ei. Connor era aproape complet înfăşurat în ceaţa groasă care se pogorâse peste pădure. Îi amintea de uriaşii timpurilor străvechi, despre care tatăl ei îi spunea poveşti înainte de culcare.
   Connor era la fel de impresionant ca străbunii săi, poate chiar şi mai mult. Nu se zărea nicio cută de grăsime. Înţelese acum de ce emana atâta forţă. Muşchii proeminenţi din partea superioară a braţelor şi a coapselor erau o dovadă suficientă. Muşchi care se rostogoliră sub pielea scânteietoare când îşi întinse mâna spre ea.
   Îi veni în întâmpinare şi îşi puse mâna într-a lui.
   - Credeam că dormi, şopti ea.
   - Nu pot să mă odihnesc până nu te odihneşti şi tu.
   - De ce, Connor?
   Îi plăcu modul atât de familiar, de intim în care îi rostise numele. Doamne, era foarte obosit în noaptea aceasta. Numai epuizarea îl putea împinge spre astfel de gânduri prosteşti.
   - Sunt răspunzător pentru tine,de aceea. Ce făceai? Ai fost plecată mult timp.
   Ştia exact ce făcuse, bineînţeles, dovada plânsului stăruia în ochii ei, iar singurul motiv pentru care pusese întrebarea era ca să vadă dacă-şi recunoştea slăbiciunea.
   - Plângeam ca un copil. De ce te amuză asta?
   - Am zâmbit pentru că mi-ai spus adevărul.
   - Întotdeauna încerc să spun adevărul. Minciunile devin prea complicate. Tu întotdeauna te plimbi fără haine pe tine?
   Părea îngrijorată de această posibilitate.
   - Doar când urmăresc soţii nepăsătoare.
   Nu dorise să pară ursuz. Totuşi, ea nu păru să observe, fiind cu mintea în altă parte.
   - De ce te-ai însurat cu mine?
   - O să-ţi explic mâine.
   Începu să se întoarcă, intenţionând s-o ducă înapoi în pat, dar ea îl opri, trăgându-1 de mână.
   - Mi-ai promis că îmi vei explica imediat după ce căsătoria noastră va fi binecuvântată. Crezi că nu-mi va plăcea să aud adevărul? Acesta să fie motivul pentru care amâni?
   - Vino înapoi în pat. Atunci îţi voi explica.
   - Vei adormi înainte.
   O împiedică să continue luând-o în braţe. Pielea lui era minunat de caldă, voia să se lipească de el. Nu cedă tentaţiei, dar îşi puse braţele în jurul gâtului său şi-1 privi direct în ochi.
   - De ce plângeai?
   - Mă gândeam la familia mea.
   - Eu sunt familia ta acum.
   În ciuda aşteptărilor, asprimea vocii lui o mângâie. Nu voia să-i spună de ce era neliniştită, dar felul în care o privea o încuraja să-i mărturisească temerile sale cele mai ascunse.
   - Te-am dezamăgit, şopti ea.
   - Nu.
   - Nu?
   - Nu m-ai dezamăgit.
   Aşteptă ca el să-i explice, însă Connor nu mai rosti niciun cuvânt, lucru care nu ar fi trebuit să o surprindă, căci observase deja că nu se pricepea să-şi înfrumuseţeze discursul. Cu atât mai puţin era capabil s-o complimenteze. Se simţea nemăsurat de mulţumită de ea însăşi, şi totul pentru că nu-1 dezamăgise.
   Ah, da, era obosită în noaptea aceasta. De fapt, fusese o zi lungă şi dificilă, şi de aceea era atât de sentimentală. O duse înapoi la culcuşul din tabără. Când ea încercă să-şi întoarcă faţa de la el, o trase în braţele lui şi o sărută îndelung şi puternic. Genunchii ei slăbiră şi, când îi dădu drumul, se prăbuşi graţios pe pat.
   Îşi recapătă vlaga un minut mai târziu. După ce el se întinsese pe pături, vru să îngenuncheze deasupra lui, însă el o trase jos, o forţă să se sprijine pe pieptul lui şi îşi încolăci braţele în jurul ei.
   Nu avea de gând să-i dea drumul. Ştia că Brenna nu uitase promisiunea de a-i spune de ce se însurase cu ea şi nu era deloc sigur cum avea să reacţioneze auzind adevărul. Nu voia să fie nevoit să se ridice şi să fugă după ea.
   Femeile, învăţase el, se purtau uneori ciudat în legătură cu nişte chestiuni care nu ar fi trebuit să le intereseze. Sentimentele lor puteau fi rănite destul de uşor, cel puţin aşa se întâmpla în cazul lui Jamie, soţia lui Alec.
   Brenna părea să fie şi mai emotivă.  Nu doar că sentimentele îi erau rănite uşor, dar şi insista să-i spună lui Connor despre asta. Faptul că îşi exprimase teama de a nu-l fi dezamăgit constituia o dovadă suficientă. Era uluit că avea nevoie de asigurarea lui. Nu încercase deloc să-şi ascundă vulnerabilitatea. Da, îl uluise şi îl satisfăcuse mai mult decât ar fi crezut vreodată că era posibil.
   - Connor, aveai de gând să-mi spui.
   - Voiam fii.
   - Şi fiice, îi reaminti ea.
   - Şi fiice, aprobă el. Ţi-am spus motivul meu mai devreme.
    Brenna încercă să se întoarcă, astfel încât să-l poată privi, dar el o strânse şi mai tare, făcând mişcarea imposibilă. Renunţă să mai încerce. Îşi odihni capul pe braţul lui, zâmbind pentru că îl simţea atât de tare şi de cald în contact cu obrazul ei, după care căscă zgomotos.
  - Dar de ce te-ai însurat cu mine? Ai fi putut să iei de nevastă orice femeie din ţinut.
   - Tu m-ai cerut.
   - Te rog să nu foloseşti această scuză. Ştim amândoi că nu ţi-ai fi ţinut niciodată cuvântul dat unui copil.
   - Adevărat.
   - Îţi aminteşti măcar ceva. Cu siguranţă...
   Bineînţeles, îşi amintea fiecare detaliu al întâlnirii cu tatăl ei.
   - Ai de gând să mă ţii treaz toată noaptea? întrebă el, irascibil.
   - Nu, bineînţeles că nu. Nu voiam să mă abat de la subiect. Sunt îngrijorată că motivul pentru care te-ai căsătorit cu mine are ceva de-a face cu tatăl meu. Este adevărat?
   - Nu. Râca mea este cu MacNare. I-a urmărit familia lui Quinlan. Le-a dat foc la casă, le-a distrus recoltele şi le-a ucis animalele. Voia pământul lor ca să-l adauge la al lui. Abia ce auzisem despre această atrocitate, când altul dintre oştenii mei a venit să-mi raporteze o crimă asemănătoare.
  - Şi pentru că oamenii tăi îţi sunt loiali, ai pornit la război în numele lor.
   - Da.
   - Trebuie să fi existat şi un alt motiv, căci, cu siguranţă, şi alţii au venit la tine în trecut cu poveşti despre comportări nedemne. Dacă te însurai de fiecare dată, ai avea zece soţii până acum.
   - Am un alt motiv,dar nu doresc să-l discut acum.
   - Îmi vei explica într-o zi?
   - Da.
   - Bine atunci. Vrei să mă lămureşti ce legătură are căsătoria noastră cu războiul tău?
   - E simplu, Brenna. MacNare te voia.
   - Aşa că m-ai răpit de la el. De ce nu m-ai omorât pur şi simplu?
   - Nu omor femei.
   - Nu am vrut să te jignesc. Îmi spui că nu omori femei, dar nu ai mustrări dacă te foloseşti de ele, nu?
   - Când este necesar.
   - De ce nu ai continuat pur şi simplu să te războieşti cu el? Pierderile tale erau prea însemnate?
   - Dacă un highlander poartă răzbunarea în inimă, nicio pierdere nu este prea însemnată. Totuşi, am fost norocos. Au existat răniţi,dar niciunul dintre ai mei nu a murit. Fratele meu mi-a poruncit să pun capăt disputei. Alec a devenit ceea ce unii ar numi un mijlocitor, şi are puterea de a-i obliga pe alţii să facă ceea ce consideră el ca fiind just. Căsătoria cu tine a fost ultima...
   - Ofensă?
   - Da, numai dacă alegi să crezi asta.
   - Atunci, ce ai socoti o ofensă?
   - Distrugerea recoltelor unui om, uciderea cailor de povară. Acelea sunt ofense. Uciderea unui soldat este o problemă mult mai dureroasă. Cred că acorzi prea mare importanţă căsătoriei. Gândeşti ca o femeie.
   - Nu aş fi mers niciodată atât de departe.
   - Sunt fiul tatălui meu. În plus, sunt un om practic.
   Îi spusese adevărul, Dumnezeu s-o ierte că îl întrebase, şi acum simţi că-i venea să plângă .Încercă să fie realistă şi îşi spuse că putea să fie şi mai rău.
   Bineînţeles, nu-şi putea imagina cum. Nu-i plăcea să fie folosită. Niciunei femei nu-i plăcea. Cu toate acestea, nu ştia cum să-şi exprime nemulţumirea.
   - Pe viitor, voi învăţa să devin practică, şopti ea cu voce tremurată.
   Nu mai zise nimic timp îndelungat, fiind conştientă că risca să plângă. Mai degrabă ar fi murit decât să-i spună cât rău făcuse speranţelor şi visurilor ei. Nu avea de gând să-1 lase s-o rănească din nou, iar dacă să fie practică însemna renunţarea la sentimente, atunci avea să fie mai practică decât era el.
   Nu-i luă mult să priceapă cât de ridicolă era. Nu voia să trăiască fără dragoste; prin urmare, trebuia să-1 facă pe Connor să-şi schimbe atitudinea. Dar cum avea să reuşească?
   Sarcina părea la fel de imposibilă ca şi chemarea ploii într-o zi însorită.
   Închise strâns ochii de îndată ce simţi lacrimile la colţul pleoapelor şi se concentră asupra rugăciunilor de seară,în speranţa că ritualul avea să-i ţină gândurile ocupate.
   Connor încercă să-şi alunge din minte durerea pe care tocmai i-o provocase, astfel încât sentimentul ridicol de vină să nu-1 tulbure. Doar când îi spusese o parte de adevăr îşi dăduse seama cât de insensibil îi părea unei femei atât de emotive ca Brenna. Nu avea cum să înţeleagă, iar el nu intenţiona să-i explice mai mult. Ura faţă de MacNare îl rodea pe dinăuntru şi, cu toate că nu găsise încă nicio dovadă a vinovăţiei lui pentru moartea lui Donald MacAlister, voia în continuare să creadă ceea ce bănuise tatăl său, că MacNare şi tatăl lui MacNare, împreună cu rudele lor, plănuiseră atacul asupra casei sale.
   Era hotărât să găsească dovada înainte să-i omoare pe toţi cei pe care îi suspecta că participaseră la măcel, indiferent câţi ani i-ar fi luat asta. Până atunci, trebuia să se resemneze cu hărţuielile menite să-i scoată din fire.
   Alec îi îngreuna sarcina. Fratele lui ştia ce spusese Donald MacAlister înainte să moară şi, la rândul lui, căutase dovezi privind trădarea lui MacNare. Cum nu putuse găsi nimic, hotărâse că suspiciunea era neîntemeiată. Acum voia ca loviturile împotriva clanului MacNare să înceteze.
   Connor ştia că trebuia să-i facă pe plac fratelui său, dar numai pentru o vreme, până când reuşea să-l lămurească. Dorinţa de răzbunare avea să sporească tot mai mult. La urma urmelor, era fiul tatălui său.
   - Când ai luat decizia să te însori cu mine? întrebarea ei îl aduse în prezent.
   - De îndată ce am auzit că MacNare se căsătoreşte cu una din fiicele lui Haynesworth.
   „Vor înceta vreodată insultele?” se întrebă ea.
   - Deci nici măcar nu ştiai că eu eram cea sortită lui MacNare? Dumnezeule, nu ştiai, nu? Propunerile mele din copilărie n-au avut nimic de-a face cu alegerea ta. Ai fost păcălit, Connor. Nu eu trebuia să fiu nevasta lui MacNare, ci Rachel. Ea este cea drăguţă, adăugă ea instinctiv.
   - De ce nu a venit?
   - Regele a aflat şi a pus capăt poveştii. Voia ca Rachel să se mărite cu un baron preţuit de el.
   - Aşa că tatăl tău a înlocuit-o cu tine.
   - Da.
   Era uimit de obiceiurile din Anglia şi şocat că un tată putea să-şi trateze fetele cu atâta lipsă de respect.
   - Când ai aflat că te vei căsători cu el, Brenna?
   - Asta nu e important.
   - Răspunde-mi.
   - În ziua în care am plecat. Tata mi-a spus ce trebuia să fac şi am pornit la drum câteva ore mai târziu. A fost urât din partea ta să mă faci să cred că propunerile mele au fost motivul pentru care ai venit după mine.
   - Nu a fost urât. Însă pretextul îmi va fi de folos.
   - Cum?
   - Faţă de fratele meu. Va dori să afle motivele pentru care te-am luat de nevastă.
   - Şi plănuieşti să-i spui că eu te-am cerut? Dar...
   - Fratele meu te va întreba dacă m-ai cerut cu adevărat de soţ, o întrerupse el.
   - Şi dacă refuz să răspund?
   Ideea era caraghioasă. Niciun bărbat, darămite o femeie, nu se putuse lăuda vreodată că-1 refuzase pe Kincaid.
   - Nu vei refuza,o asigură el.
   - Arată-mi puţină compasiune, Connor.
   - Tatăl tău v-a arătat compasiune când v-a înlocuit ca pe nişte încălţări uzate? Recunoaşte, Brenna. Comportamentul lui a fost imoral, nu al meu.Noi nu ne tratăm fiicele cu atâta lipsă de respect.
   - Tata a avut motivele lui. Sunt sigură că erau importante.
   - Regele vostru şi-a dat acordul?
   - Nu a fost timp să i se ceară încuviinţarea. Sunt sigură însă că va fi mulţumit.
   - Sunt la fel de sigur că nu va fi deloc mulţumit. Nu mă ocărî şi nici nu mă mai bate la cap cu alte întrebări, nevastă. Sunt soţul şi stăpânul tău acum, şi ai face bine să-şi aminteşti asta. Te-am salvat de la un viitor sumbru alături de un demon.
   Tânăra femeie era prea furioasă ca să-şi măsoare cuvintele.
   - Planul ţi-a reuşit de minune. Nimeni nu mă va mai dori acum. Arată-te mărinimos şi lasă-mă să mă întorc acasă.
   - Oferă-mi un fiu. După aceea, poţi să pleci.
   Îşi regretă cruzimea de îndată ce cuvintele îi ieşiră din gură, dar nu voia să le retragă. Şi nu i-ar fi dat niciodată drumul.

CAPITOLUL 6

   Rămase îmbufnată până a doua zi la prânz, când îşi aminti de planul ei de a fi ractică.
   Trebuia să facă eforturi de a se înţelege cu acest om josnic, nu? În plus, nu era o persoană care să se complacă în suferinţă pentru lungi perioade de timp. Existau lucruri mult mai interesante la care să se gândească, deşi, atunci când Connor îi promisese că se putea întoarce acasă de îndată ce îi oferea un fiu, se simţise atât de jignită, încât nu credea că va mai fi vreodată capabilă să-l ierte. Ce fel de monstru era dacă îşi închipuia că şi-ar fi putut abandona copilul?
   Evident, nu era un monstru, ci un bărbat, atâta tot. Şi încă unul încăpăţânat, lipsit de simţ practic şi ignorant.
   Nu trecuse destul timp ca să vindece jignirea cumplită, dar pe la amiază putu cel puţin să-1 privească mai puţin ostil. Nu mai avea gânduri criminale despre soţul ei şi începea să observe că nu era complet insensibil. Starea lui Gilly părea să-l îngrijoreze la fel de mult ca pe ea,aşa că slăbise ritmul astfel încât iapa ei să poată ţine pasul.
   După ce străbătuseră o pajişte întinsă, acoperită cu trifoi de un verde aprins şi iarbă-neagră, care ei i se părea prea frumoasă ca să fie călcată, Connor încetini, iar peste câteva minute, când ajunseră la umbra pădurii, anunţă un popas.
   - Quinlan, ia-i pe ceilalţi şi luaţi-o înainte. Aşteptaţi-ne lângă creastă.
   Brenna observă surpriza de pe chipul oşteanului.
   Arăta ca şi cum ar fi vrut să-şi contrazică stăpânul, dar, după ce îi aruncă tinerei femei o privire pe care o putea interpreta doar ca fiind compătimitoare, dădu pinteni calului.
   Connor aşteptă până când oamenii lui plecară, apoi o forţă să se uite la el. Era atât de furios, încât părea să aibă aşchii de gheaţă în ochi.
   - Încetează chiar acum să te mai încrunţi la mine.
   Trebui să aştepte până ce el îi dădu drumul ca să răspundă.
   - Nu mi-am dat seama că mă încruntam la tine. De aceea ne-am oprit?
   - Nu, răspunse el. Vreau să te întreb ceva.
   - Da?
   - Încă ai dureri?
   Brenna coborî privirea, ruşinată. Într-o secundă, chipul îi era inundat de culoare.Connor insistă:
   - Aştept răspunsul tău.
   - Trebuie să vorbim despre asta?
   - Răspunde-mi, porunci din nou, însă pe un ton mult mai plăcut.
   - Nu, nu am dureri.
   - Am fost prea dur? Am rupt...
   - Sunt bine,sincer. Te rog să nu-ţi faci griji.
   - Brenna, o să-ţi înfrângi curând timiditatea?
   - Sper cu ardoare că da.
   În ciuda supărării sale, se trezi zâmbind. Fetişcana părea disperată. Cu toate acestea, nu era pe deplin convins că spunea adevărul despre starea ei, aşa că refuză să încheie subiectul.
   - Dacă nu ai dureri, de ce eşti atât de neastâmpărată în şa?
   Era surprinsă că băgase de seamă. În fond, de-abia dacă îi aruncase o privire în timp ce călărise alături de ea.
   - Nu mi-am dat seama cât de atent eşti.
   - Observ totul. La fel fac şi ceilalţi, altfel nu ar mai fi în trupa mea. Este unul dintre motivele pentru care rămânem în viaţă.
   - Ai observat că mi-ai frânt inima?
   - Nu am făcut aşa ceva! pufni el.
   - Ne-am certat şi...
   - Nu ne-am certat.
   - Atunci ce am făcut?
   - Tu puneai întrebări. Eu răspundeam la ele.
   Nu înţelegea efectiv nimic. Revelaţia o ului şi, odată cu ea, veni şi o rază de speranţă pentru viitorul lor.
   Poate că nu era crud şi lipsit de suflet. Era doar ignorant. Se simţi extraordinar de uşurată de descoperirea ei.
   - Ce altceva ai mai observat la mine? întrebă ea.
   Ar fi vrut să-i răspundă că observase fiecare lucru neînsemnat, precum faptul că inspirase adânc atunci când pajiştea acoperită de un curcubeu de culori se ivise pentru prima dată la orizont, zâmbetul radios care urmase, apoi încruntarea când nu o lăsase să se oprească şi să cerceteze, căci asta i-ar fi încetinit oamenii.
   - Observ încruntarea ta de fiecare dată când te uiţi la mine.
   - Nu am înţeles că nu mi-ai frânt inima, oftă ea. De asemenea, am crezut că ne-am certat, dar mi-ai explicat că mă înşel.
   El dădu aprobator din cap.
   - De ce eşti atât de neliniştită în şa?
   Voia să o facă să-şi recunoască stinghereala.
   - Simt o uşoară jenă, şopti ea. Mi-am mutat greutatea ca să-mi fie mai uşor.
   Connor o ridică de pe Gilly în poala lui şi o cuprinse în braţe, lăsându-şi bărbia pe creştetul ei.
   - Acum e mai bine?
   - Da,mulţumesc.
   - Nu voi putea să te ating la noapte,nu?
   În ciuda aşteptărilor, părea puţin dezamăgit. Bineînţeles, nu-i prea venea să-1 creadă. Crezând că era o glumă, îşi ridică privirea, să vadă dacă zâmbea. Expresia feţei nu-l trăda, aşa că îl întrebă:
   - Vrei să mă atingi din nou?
   - Bineînţeles. De ce eşti surprinsă? Ţi-am spus că nu m-ai dezamăgit, şi vreau copii cât de curând posibil.
   Se îndepărtă de el.
   - Dar după ce... imediat după... mi-ai spus că nu ai fost dezamăgit, dar ştiu că nu ai fost nici foarte fericit.
   - De ce crezi aşa ceva?
   - Te-ai întors pe o parte şi m-ai ignorat. Nu trebuie să te prefaci acum de dragul meu. Promit că voi fi mai bună.
   - Of, fetiţo, o să mă omori dacă faci asta.
   Tenul Brennei era acum stacojiu.
   - Deci te-am făcut fericit?
   Connor scoase un oftat prelung. Nu putea să înţeleagă de ce avea nevoie să-1 audă recunoscând asta.
   - Da.
   - De ce nu mi-ai spus?
   - De ce aş fi făcut-o?
   Nu avea habar de sentimentele femeilor, îşi reaminti ea ca să nu se enerveze.
   - Puteai să-mi faci un compliment sau două.
   Connor îi aruncă o privire surprinsă, iar ea o recunoscu imediat. Era aceeaşi privire pe care i-o aruncase când îi spusese că voia să fie consolată.
   - Nu pot să-ţi ghicesc dorinţele. Trebuie să-mi spui, Brenna.
   - Nu mai am nevoie de complimente, aşa că n-are rost să te mai sperii. Chiar acum mi-am amintit că nici eu nu te-am complimentat. Eu cu siguranţă nu am fost dezamăgită.
   - Ştiu.
   Brenna îi ignoră remarca arogantă.
   - Cred că ar trebui să o luăm de la început.
   Dădu din cap ca să sublinieze concluzia, înainte de a o repeta.
   - Da, asta trebuie să facem. Din acest moment, luăm totul de la început.
   Despre ce vorbea? Ce trebuia luat de la început? Dacă nu ar fi arătat atât de mulţumită de sine şi al naibii de fericită, i-ar fi cerut să-i explice.
   Brenna înţelese brusc de câtă grijă dăduse el dovadă asigurându-se discutau între patru ochi despre starea ei.
   - Îţi sunt recunoscătoare că ai aşteptat să fim singuri ca să discutăm jena mea. Mă simt mai bine ştiind că te-a preocupat asta.
   - Nu de aceea ne-am oprit.
   Părea atât de dezamăgită,încât hotărî să înfrumuseţeze adevărul:
   -  A fost doar unul dintre motivele pentru care ne-am oprit. Voiam de asemenea să-ţi vorbesc despre calul tău.
   - Gilly este epuizată, nu?
   - Întocmai. Va trebui să o lăsam în urmă. Nu va reuşi să facă faţă ultimei căţărări, continuă Connor, în ciuda faptului că Brenna scutura vehement din cap, neînţelegând că nu se cădea să-şi contrazică soţul.
   El spera că avea să priceapă acest lucru în curând.
   - Se poate prăbuşi în orice clipă, o avertiză.
   Ştia că avea dreptate în legătură cu starea iepei, dar îi cerea imposibilul.
   - Fratele meu mi-a dăruit-o pe Gilly cu mulţi ani în urmă. Sunt foarte ataşată de ea. Înţelegi cu siguranţă că nu pot să o las în urmă. Nu am putea să rămânem aici până îşi recapătă cât de cât puterile?
   - Nu.
   - Fii, te rog, rezonabil.
   - Sunt rezonabil. Nu poate să recapete ceva ce nu a avut niciodată. Nu e un cal rezistent.
   - Dar dacă mai zăbovim puţin?
   - Este prea periculos să stăm aici. Ai pune vieţile oamenilor mei mai presus de cea a animalului tău?
   Lăsă umerii în jos, învinsă. Nu mai avea niciun rost să insiste, mai ales că îi oferise un motiv atât de întemeiat.
   - Ştiu că ai dreptate, şopti ea. M-aş simţi îngrozitor dacă li s-ar întâmpla ceva soldaţilor tăi. Gilly s-ar putea să se rănească dacă voi mai stărui. Am fost egoistă, îmi dau seama de asta acum. Unde ar trebui să o lăsăm?
   - Acesta e un loc la fel de bun ca oricare altul.
   Scutură iarăşi din cap, uluindu-l cu noul gest de sfidare. Cu timpul, trebuia să înveţe să aibă încredere în judecata lui.
   Brenna se schimbase mult în ultimele două zile. Era evident că se întorsese la 180 de grade.Când îl întâlnise prima oară, abia putea scoate un cuvânt în faţa lui, fără îndoială din cauza fricii. În schimb, acum nu părea intimidată deloc. Transformarea nu-l deranja, căci probabil nu i-ar fi plăcut o nevastă care să tremure de fiecare dată când se uita la ea.
   Se aşteptase ca Brenna să fie la fel ca restul femeilor pe care le cunoscuse şi înţelegea acum că presupunerea lui fusese greşită. Nu semăna nicidecum cu celelalte; era minunată şi exasperantă, unică, prea al naibii de frumoasă pentru binele ei şi pentru liniştea lui sufletească.
   Totuşi, dacă-i găsea îndrăzneala înviorătoare, nu credea că era necesar să-i spună fiecare detaliu din viaţa ei. Discuţia în contradictoriu pe tema iepei era doar un exemplu; din păcate, existau deja nenumărate altele.
   - Gilly nu ar putea să supravieţuiască singură. Fii atent, Connor. Vreau să înţelegi. Pari uimit, adăugă ea. Am spus ceva ce te-a supărat?
   El numără până la 10 înainte să-i răspundă, sperând să se calmeze.
   - Tocmai mi-ai spus să fiu atent?
   - E posibil, admise ea ridicând graţios din umeri. Şi asta te-a supărat? De aceea ai fălcile încleştate? Îmi voi cere scuze dacă vei dori.
   - Ascultă-mă, porunci el cu o voce suspect de blândă. Nu-i spui soţului tău să fie atent.
   Aşteptă ca ea să încuviinţeze, după care urmă:
   -  Nu sunt supărat pe tine, dar, Dumnezeu mi-e martor, îmi încerci prea des răbdarea.
   Deoarece voia ca el să se răzgândească în privinţa lui Gilly, nu considera că ar fi fost o idee bună să-1 înfrunte.
   Îi fu teribil de greu să rămână tăcută. Era teribil de încăpăţânat, hotărât ca lucrurile să fie făcute în felul lui şi nu altcumva. Era de asemenea soţul ei, aşa că trebuia să găsească o cale de înţelegere. Dacă ţinea să proclame că nu era supărat, ea nu avea să afirme contrariul.
   Dumnezeule, muşchiul dintr-o parte a feţei lui zvâcnea, şi dacă ăsta nu era un semn clar de enervare... Înţelegerea cu acest bărbat imposibil avea să-i nimicească personalitatea. Mândria avea să-1 ducă la prăbuşire, dacă nu învăţa să fie mai puţin arogant.
   - Îţi mulţumesc pentru că mi-ai explicat, spuse ea.
   Nu părea foarte sinceră, dar nici nu i se împleticeau cuvintele în gură, lucru de care trebuia să fie mulţumită.
   - Ar trebui totuşi să ştii că Gilly e deprinsă să primească hrană; prin urmare, riscă să moară de foame dacă rămâne singură.
   Connor era de-a dreptul exasperat. Vorbeau despre un animal, nu despre un copil, pentru numele lui Dumnezeu! Soţia lui nu părea să înţeleagă diferenţa.
   Tocmai avea de gând să ia o atitudine mult mai fermă, când ea îl atrase într-o cursă, atingându-i chipul. Se simţi ca şi cum ar fi fost lovit de aripile unui înger.
   La naiba cu toate, ea şi arăta ca un înger, cu ochii ei albaştri încântători şi cu acea expresie de inocenţă pe chip. Deşi era conştient că mângâierea fusese menită să-l facă să-şi uite propriile gânduri, tocmai acest lucru se întâmplă. Îi prinse mâna ca să se poată concentra.
   Soţia lui era ridicolă, desigur,d ar ştia că ar fi fost o greşeală să-i spună asta. N-ar fi făcut decât să-i sporească eforturile de-al influenţa. Era nevoie de diplomaţie. Din păcate, nu avea aşa ceva.
   - Va fi bine, se răsti el.
   - Nu va fi bine. Va fi moartă.
   - Nu te mai certa cu mine, Brenna,rosti el, fără a-şi mai ascunde furia, însă nu putu s-o intimideze.
   - Nu mă cert. Doar încerc să te lămuresc în ce măsură este importantă Gilly pentru mine. Este ca un membru al familiei mele. I-am pus chiar şi numele după fratele meu.
   - Trebuie să se fi bucurat foarte tare, spuse el pe un ton sec.
   Ea îi ignoră sarcasmul.
   - Nu, lui Gillian nu i-a plăcut deloc, dar, în cele din urmă, s-a obişnuit. Nu cunoşti pe nimeni bun şi tandru, care să aibă grijă de ea?
   - Crezi că aş recunoaşte că ştiu pe cineva bun şi tandru?
   Era hotărâtă să nu-şi piardă cumpătul, indiferent cât de mult o provoca. La mijloc era viaţa lui Gilly, iar Brenna se simţea răspunzătoare pentru aceasta.
   - Ştiu pe cineva care ar putea să aibă grijă de ea.
   - Nu, nu o ducem înapoi în Anglia. Familia lui Quinlan locuieşte nu prea departe de aici, dar am înlocuit deja tot ce au pierdut. Nu ai de gând să renunţi la asta, nu-i aşa?
   - Dacă îmi spui că trebuie, voi încerca. Vrei măcar să-ţi mai cumpăneşti hotărârea înainte să fie definitivă?
   Connor făcu această concesie în cele din urmă.
   - Nu sunt un om cu care nu se poate discuta, aşa că accept să mă mai gândesc.
   Peste nici un minut, admise că tatăl lui Quinlan avea să fie dispus să o ia pe Gilly.
   Era atât de mulţumită, încât îşi puse braţele în jurul gâtului lui şi-1 sărută.
   Avuse de gând să-i dea doar un sărut scurt, ca să-şi arate recunoştinţa, dar între intenţie şi faptă deosebirea fu considerabilă, în orice caz, era numai vina lui Connor, deoarece îi arătase cât de minunat putea să fie un sărut. Înainte să se poată retrage sau să inspire adânc, gura lui se mişca deasupra buzelor ei într-un sărut profund care o făcu imediat să dorească mai mult.
   Connor deveni mai pretenţios şi ea deveni chiar şi mai lipsită de inhibiţii, până ce limba ei se dezlănţui, în încercarea de a-1 satisface. Gustul, atingerea şi mirosul se amestecau într-un vârtej al simţurilor care o făcu să-şi piardă stăpânirea de sine.
   Uită cu totul de lumea exterioară. Ar fi putut fi înconjuraţi de o armată de sălbatici şi ea nu ar fi observat, sau nu i-ar fi păsat. Nimic nu conta în afară de tiranul din braţele ei. Din fericire, Connor nu-şi pierdu judecata. O trase brusc înapoi, apoi o prinse de mâini şi o obligă să-i dea drumul.
   Ştia că Brenna nu avea idee cât îl zdruncinase acel sărut. Îşi ordonă să nu-i mai privească buzele până când nu-şi revenea, dar nu se putu abţine. Se petrecu inevitabilul: îi răvăşi gura a doua oară ca să nu-l tenteze să-i facă lucruri mult mai intime şi când, în cele din urmă, găsi destulă putere să se oprească, îl năpădi furia.
   - Mă faci să uit unde suntem, nevastă.
   Convinsă că se bucurase de momentele de tandreţe la fel de mult ca şi ea, zâmbi încântată. El îşi pierdu pe loc cumpătul.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, ce credeai că faci?
   Schimbarea lui radicală îi luă răsuflarea.
   - Eu...
   S-o ferească Dumnezeu, ce făcuse? Connor nu-i dădu răgaz să-şi revină în fire.
   - Da?
   - Eu îţi arătam preţuirea mea.
   - Dacă aşa îţi arăţi recunoştinţa, mă întreb cum ai fost capabilă să rămâi inocentă până în noaptea nunţii.
   Era şocată. Cum îndrăznea să strice un sărut desăvârşit făcând o remarcă atât de odioasă despre caracterul ei? Temperamentul ei izbucni fără întârziere.
   - E cu adevărat miraculos. Tatăl meu se tot chinuia să-i apere pe bărbaţii pe care îi atacam. Erau toţi complet neajutoraţi, desigur, şi, ca şi tine, nu m-au sărutat niciodată înapoi.
   Comentariul era amuzant, dat fiind că fusese atât de timidă şi de îngrozită în noaptea nunţii. Deşi era în continuare de părere că trebuia să înveţe să fie mult mai sfioasă în preajma lui, Connor se recunoscu impresionat de curajul ei de a-1 înfrunta. Pur şi simplu nu pricepea că nu se cădea să-şi expună opiniile decât dacă-i erau cerute. Brenna trebuia să-i ofere loialitatea ei veşnică şi să aibă deplină încredere în el. Nu asta era rânduiala?
   Pe toţi dracii, nu ştia ce ar fi trebuit ea să facă. Nu mai fusese căsătorit înainte, şi convingerile lui se bazau pe observaţie şi pe experienţa trecută cu femeile pe care le dusese în patul său. La naiba, ele fuseseră recunoscătoare şi cu siguranţă nu arătaseră atâta îndrăzneală. Şi se plictisise instantaneu.
   Brenna reprezenta o schimbare înviorătoare, fără îndoială, dar nu avea nici cea mai mică idee asupra modului în care să o strunească. Simţi nevoia să o provoace din nou, probabil din cauză că voia să audă o altă remarcă scandaloasă din partea ei.
   - Crezi c-o să mă împaci oferindu-mi o replică atât de ignorantă?
   - Nu, Connor. Încercam pur şi simplu să-ţi ofer ceea ce voiai. Mi se părea că încercai dinadins să mă mânii aşa că ţi-am dat satisfacţie. Poţi să-mi mulţumeşti mai târziu.
   Zâmbetul lui îl dădu de gol.
   - Tu chiar nu înţelegi de ce m-am enervat, aşa-i?
   - Nu, nu înţeleg, dar presimt că îmi vei spune.
   - Nu se cuvine să mă săruţi decât dacă ţi-am dat permisiunea.
   Simţea cum şira spinării i se înţepenise din cauza supărării.
   - Atunci, nu te voi mai săruta prea mult pe viitor.
   - Ba da, nevastă, o vei face.
   Conversaţia se termină pe neaşteptate, când el o strânse la pieptul său de uriaş.
   - Vrei să încetezi? E nepoliticos.
   Războinicul nu ţinu cont de cererea ei şi nu-i mai adresă niciun cuvânt până seara târziu, când făcură popas pentru noapte.
   Aşteptă ca Brenna să observe că Gilly nu era priponită lângă ceilalţi cai. Femeia avea să se înfurie probabil, ba chiar să izbucnească în plâns, Doamne fereşte, reacţie pe care era pregătit s-o înăbuşe din faşă.
   Brenna nu-i zise nimic, dar, după ce-i văzu expresia de pe chip, îşi dori s-o audă ţipând. Tristeţea din ochii ei era mult mai supărătoare. Îi toleră dezamăgirea pe durata cinei deoarece era hotărât să nu-i explice acţiunile lui, dar, mai târziu, se răzgândi. Îşi spuse că făcea această excepţie pentru că ea era atât de ataşată de iapă. La dracu, ridicase creatura la rangul de membru al familiei!
   Aşteptă până când o prinse singură lângă apă ca să-i murmure:
   - Brenna,nu te-am trădat şi vreau să nu te mai uiţi la mine ca şi cum aş fi făcut-o. Oricât m-am străduit, n-am găsit timp să trimit pe cineva cu Gilly la familia lui Quinlan.
   - Înţeleg.
   Vocea ei era complet lipsită de emoţie, iar ochii îi erau plecaţi în pământ, astfel încât să nu fie nevoită să-1 privească.
   - Nu, nu înţelegi. MacNare şi o grămadă de oameni din clanul lui ne urmăreau, şi,cu toate că m-ar fi bucurat o luptă pe cinste, nu am putut ceda în faţa plăcerii deoarece ai fi sfârşit în mijlocul ei. Nu aveam de gând să te pun într-o asemenea primejdie.
   Connor ridică mâna când încercă să-1 întrerupă şi continuă:
   - De îndată ce ajungem acasă, voi trimite un oştean să-ţi găsească iapa şi să o ducă la tatăl lui Quinlan.
   - Mulţumesc. Acum duşmanii sunt aproape?
   - Destul de aproape, răspunse el.
   - Nu i-am auzit.
   - Nu au fost suficient de aproape ca să-i auzi.
   Dornic să încheie subiectul, se întoarse să plece.
   - Connor?
   - Da?
   Brenna porni după el, apoi rămase locului. Se gândise să-1 sărute pe obraz ca mulţumire pentru că-şi făcuse timp să-i explice împrejurările, dar amintirea modului în care reacţionase la ultima dovadă de afecţiune era încă suficient de proaspătă ca să o rănească, aşa că hotărî să nu-1 provoace din nou.
   - Îţi mulţumesc pentru că ai încredere în mine.
   - Asta n-o să se mai repete prea curând, căci nu-mi stă în obicei să-mi justific faptele.
   Părea hotărât să distrugă fiecare moment frumos cu o remarcă obraznică.
   Avea de asemenea prostul obicei să plece de lângă ea de fiecare dată când voia să pună capăt unei conversaţii, forţând-o să alerge după el.
   - Acum suntem în siguranţă?
   - Da.
   Refuză să-i dea alte detalii, precum motivul pentru care acum erau în siguranţă, iar ea era pur şi simplu prea epuizată din cauza întregii discuţii ca să-l mai iscodească.
   Merse la pârâu şi se spălă cât de repede putu. Apa de aici era mult mai rece decât cea a lacului în care se îmbăiase în ajun. Până când îşi luă lenjerie de corp şi ciorapi curaţi,chiar şi scalpul îi amorţise. Nu-şi găsise cufărul cu veşminte, dar, din fericire, mai avea încă două rochii curate în desagă.
   Aerul rece al nopţii îi fura rapid şi ultimii stropi de putere. Îşi aruncă tunica scurtă deasupra unui tufiş, în speranţa că aerul umed avea să-i netezească până dimineaţă cutele, şi se aşeză jos ca să se pieptene. Se grăbi cu rugăciunile ca să le încheie în timp ce îşi împletea părul, şi, în momentul în care termină, de-abia putu găsi suficientă vlagă să se încalţe şi să se ridice.
   Se gândea cât de bine ar fi fost să poată dormi într-un pat cald şi, imediat, se simţi vinovată pentru că săraca Gilly nu avea să fie la adăpostul unui grajd în acea noapte.
   Dintr-odată,un zgomot neobişnuit îi reţinu atenţia. Sunetul slab părea să vină dinspre malul opus, cu toate că nu vedea nimic ieşit din comun. Copacii erau prea groşi şi luna nu arunca destulă lumină pe ramuri, dar ea era sigură că auzise ceva straniu.
   Rămase complet nemişcată, închise ochii şi aşteptă răbdătoare să audă sunetul din nou. Era acum la fel de clar ca un strigăt şi foarte asemănător cu sunetul familiar al oţelului ce se freacă de oţel.
   Doamne Sfinte, nişte bărbaţi înarmaţi veneau în calea lor! Nu erau aliaţi, în mod cert, deoarece n-ar fi avut motiv să se furişeze, nu? Nu,b ineînţeles că nu,judecă ea. Ei şi-ar fi strigat salutul.
   Nu-şi putea da seama câţi erau, dar avea presimţirea că numărul lor era considerabil.
   Încercă să-şi stăpânească frica. Ar fi vrut să fugă cât de repede o ţineau picioarele ca să-1 avertizeze pe Connor de pericolul care venea spre ei, însă merse normal, încercând să nu facă niciun zgomot, căci orice sunet le-ar fi comunicat inamicilor poziţia exactă a taberei.
   Dumnezeule, cât era de speriată! De îndată ce ajunse în poiana îngustă, îşi strigă soţul cu o voce slabă, apoi îl văzu lângă un pâlc de copaci, discutând aprins cu Quinlan.
   Căutaseră evident intimitate pentru convorbirea lor, deoarece stăteau destul de departe de ceilalţi războinici. După poziţiile lor rigide, îşi dădu seama că subiectul era foarte serios. Lui Connor nu-i plăcea deloc ce-i spunea Quinlan, căci scutura din cap la fiecare minut, într-un dezacord făţiş.
   Îi strigă din nou numele pe măsură ce se apropia, dar el ridică mâna, ca o comandă tăcută să nu-1 întrerupă, şi nici măcar nu-i aruncă o privire.
   Nu putea aştepta până când ei terminau - toţi ar fi fost morţi dacă zăbovea - aşa că îşi luă inima în dinţi, se întinse şi îl apucă de mână.
   Gestul ei sfidător îi captă întreaga atenţie. Supărarea lui iniţială dispăru în secunda în care văzu cât de înspăimântată era.
   - Ce este?
   - Vin spre noi soldaţi, Connor. Nu am văzut câţi erau, dar i-am auzit. Se apropie pe furiş.
   Spre marea ei surpriză, anunţul nu primi reacţia pe care o anticipase. Connor zâmbi.
   - Chiar i-ai auzit?
   Se părea că nu pusese veştile cap la cap.
   - Da, i-am auzit. Nu cred că sunt aliaţi. Nu le-ar păsa dacă fac zgomot dacă ar fi, nu? Ar trebui să plecăm cât mai degrabă. De ce zâmbeşti? Nu înţelegi primejdia în care suntem?
   Bănui că nu înţelegea, de vreme ce nu făcea nicio mişcare. Nu-1 crezuse încet la minte până acum, însă, din păcate, prietenul lui păreau să sufere de aceeaşi problemă. De fapt, el era şi mai rău.
   Îi era atât de greu să priceapă situaţia lor cumplită, încât izbucni în râs. Îi venea să-şi smulgă părul din cap de disperare, dar alese să-şi frângă mâinile.
   - Connor, sunt îngrijorată.
   - Nu ai niciun motiv să fii îngrijorată.
   Războinicul nu observa de obicei cum era aranjată o femeie, dar acum nu se putea opri să nu se holbeze la părul soţiei sale. Nu-şi putea imagina ce încercase să realizeze. Dumnezeu îi era martor, nu văzuse niciodată ceva asemănător. În orice caz, se considera un bărbat şiret şi ştia că Brenna avea sentimente extrem de delicate, aşa că fu atent să pară doar puţin curios şi nu critic.
   - Ce dracu' ţi-ai făcut la păr, nevastă? Ai vrut să-ţi înnozi tot părul din cap?
   Nu-i venea să creadă că aducea în discuţie înfăţişarea ei.
   - Cosiţa mea? Vrei să vorbim despre cosiţa mea?
   - Ah, deci, e o cosiţă, se miră el. Nu mi-am dat seama.
   Brenna începu să se îndepărteze de el. Clătină din cap mai de multe ori şi, de fiecare dată când se mişcă, câte un nod din păr i se desfăcu.
   - Nu vezi cât de îngrijorată sunt? strigă ea.
   Connor nu putea să-şi imagineze de ce era îngrijorată, doar dacă nu fusese atentă la el când îi spusese să nu se îngrijoreze. Sau auzise şi alesese să nu-1 creadă?
   Nu avea de gând să-i ţină prelegeri, indiferent cât de mult îl provoca.
   Nu, avea s-o ajute pur şi simplu să judece totul cu mintea ei. Era o femeie inteligentă, putea să priceapă repede.
   - Mai exact, de ce eşti îngrijorată?
   Copleşită de obtuzitatea lui, rămase, pentru moment, fără grai. Nimeni nu putea să fie atât de mărginit, nici măcar comandanţii militari.
   Quinlan nu mai putu rămâne tăcut nici măcar o secundă. Se socotea mult mai abil decât Connor în problemele ce vizau femeile, aşa că, fireşte, căută să-şi ofere sfatul înainte ca seniorul să rănească sentimentele delicate ale doamnei sale.
   - Cred că soţia ta este încă supărată în legătură cu oamenii pe care i-a auzit apropiindu-se. O fi crezut că suntem în pericol.
   Brenna aprobă, dând cu vigoare din cap, însă Connor negă această posibilitate.
   - Nu, soţia mea nu ar îndrăzni să mă insulte într-un asemenea mod răspunse el, privind-o direct în tot acest timp. Ea ştie că o voi proteja de rău. Nu e aşa, Brenna?
   Nu,nu era aşa. De unde să ştie că el era capabil sau nu să protejeze pe cineva?
   Doar pentru că arăta ca o căpetenie războinică din iad nu însemna că avea şi priceperea necesară în luptă. Totuşi, nu credea că ar fi fost o idee aşa bună să-şi exprime gândurile. Din felul în care se holba la ea deduse că precauţia era o soluţie mult mai înţeleaptă, aşa că se trezi dând aprobator din cap doar ca să-l împace.
   Atunci, nodurile rămase se desfăcură şi părul ei ajunse iarăşi în starea dorită de Connor, cu bucle moi coborând până la umeri.
   Brenna era pe punctul să plece când îşi dădu seama de adevăr.
   - Ştiai că acei oameni erau acolo.
   Connor o privi, dar nu spuse nimic.
   - De când ştiai? dori să afle.
   - De când ni s-au alăturat.
   - Nu sunt duşmanii tăi.
   - Bineînţeles că nu.
   - De ce nu mi-ai spus? Ar fi trebuit să-mi spui.
   - Ar fi trebuit?
   - Se presupune că-i comunici soţiei lucrurile importante.
   Connor scutură din cap. Pentru numele lui Dumnezeu, de unde îi veniseră aceste idei?
   - Eu cred că nu.
   - Eu cred că da.
   Războinicului nu-i venea să creadă că îl contrazisese. Îi aruncă o privire urâtă şi îşi încrucişă mâinile pe piept.Quinlan ştia ce înseamnă asta.
   Stăpânul lui devenea furios. Era doar o chestiune de timp până când Connor avea să spună ceva ce ar fi regretat mai târziu. Pentru că era prietenul lui, Quinlan trebuia să-1 protejeze.
   - Milady, pot să-ţi sugerez să te acoperi cu tartanul? întrebă el. Soţul domniei tale nu ar vrea să răceşti.
   Nu păru să-1 fi auzit, rămânând cu atenţia îndreptată spre soţul ei. Tensiunea dintre cei doi continuă să crească pe măsură ce privirile li se duelau. A lui Connor era tăioasă ca lama unei săbii, cea a Brennei era sfidătoare şi nici unul din ei nu părea dispus să dea înapoi.
   - Aerul este umed astă-seară, urmă Quinlan, într-o altă încercare de a linişti situaţia. Ne aşteaptă o furtună teribilă.
   Ultimul lui comentariu fu cheia succesului.
   Quinlan răsuflă uşurat când Lady Brenna se uită în cele din urmă la el.
   - Bineînţeles că va ploua, spuse ea. E un final potrivit pentru o zi infernal de lungă. Mi-ai văzut cufărul, Quinlan? Am nevoie de mantaua mea cea groasă.
   - Vei purta tartanul meu, rosti Connor.
   Nu ridicase vocea, dar ea se purtă ca şi cum o făcuse, îndepărtându-se şi mai mult de el.
   - Cufărul meu,Quinlan? îi reaminti soldatului.
   - L-am lăsat în urmă, împreună cu şaua domniei tale, milady.
   - Du-te, te rog, şi adu-mi-1.
   Quinlan se întoarse spre Connor, pândindu-i reacţia înainte să răspundă. Stăpânul lui dădu din cap, dar, spre consternarea oşteanului, rămase tăcut,lăsându-1 să se descurce de unul singur.
   - Îmi este imposibil să merg şi să ţi-1 aduc. L-am lăsat în urmă acum câteva ceasuri şi am parcurs o distanţă apreciabilă de atunci, pe un teren greu, dacă îţi aminteşti. A trebuit să-1 lăsăm, milady, adăugă rapid, când îi observă privirea aspră. Carul nu ar fi reuşit să urce pe cărarea abruptă.
   - De ce l-aţi lăsat în urmă fără să-mi cereţi permisiunea?
   - Am urmat porunca stăpânului, explică el, gândindu-se că acest aspect important va pune capăt discuţiei o dată pentru totdeauna.
   Lady Brenna nu era însă pregătită să renunţe.
   - Nu v-a trecut prin cap nici unuia dintre voi că trebuie să existe un motiv important pentru care am vrut să păstrez cufărul?
   Dacă i-ar fi lăsat timp să se gândească la un răspuns, Quinlan era sigur că ar fi găsit să-i spună ceva potrivit, dar nu avu acest răgaz.Furia stăpânei sale părea să se amplifice pe măsură ce continua:
   - Sora mea Joan mi-a dat cufărul şi plănuisem să pun în el hainele copiilor mei. E ca o comoară pentru mine.
   Quinlan se simţi deodată la fel de mic şi de neînsemnat cum trebuia să se simtă un englez de fiecare dată când se uita în oglindă. Se întoarse din nou spre stăpânul său, propunându-i din ochi să preia lupta. La naiba, nu el se însurase cu nebuna, ci Connor. Să-i suporte el dezamăgirea. Seniorul stătea însă tăcut ca o statuie.
   - Milady, a fost necesar, spuse Quinlan în cele din urmă. Nu este aşa, stăpâne?
   Pe Brenna n-o interesa în mod special ce avea de spus soţul ei în legătură cu asta. Era prea descurajată ca să mai asculte pe cineva. Nedreptăţile pe care le îndurase în ultimele câteva zile îşi spuneau acum cuvântul şi se gândi că, dacă nu avea o clipă de intimitate, urma să se pună pe ţipat.
   Nu se deranja să se scuze; plecă pur şi simplu, însă un gând neaşteptat o făcu să se oprească.
   - Şaua mea, Quinlan? Ai spus că ai lăsat şi şaua pe care mi-a împrumutat-o draga mea soră Rachel?
   - Mai aveai şi alta, Brenna? întrebă sec Connor.
   Doamne, cât de mult îi ura tonul condescendent!
   - Nu, nu aveam, răspunse ea.
   - Milady, a fost necesar să lăsăm în urmă şi şaua, mărturisi Quinlan.
   - Şi pe aceasta o preţuiam, şopti ea. Totuşi, nu pot să nu mă întreb de ce nu mi-ai cerut permisiunea mai întâi.
   Quinlan jură să nu mai rostească vreun cuvânt. Îl fixă cu privirea pe stăpânul său şi îi imită poziţia ameninţătoare, punându-şi braţele pe piept. Connor nu înţelese suficient de repede aluzia ca să-i facă pe plac prietenului său.
   - Nu doreşti să-i răspunzi soţiei tale?
   Quinlan părea de-a dreptul disperat.
   Connor îl lăsă să-i vadă exasperarea înainte de a se întoarce spre Brenna.
   - Nu aş fi stăpân dacă aş cere permisiunea înainte să iau decizii, mai ales în privinţe neînsemnate. Ai fost doar curioasă, nu? Nu ai dezaproba acţiunile soţului tău în faţa supuşilor săi.Nu este aşa?
   Încuviinţarea ei îl surprinse.
   - Da, eram doar curioasă, şi nu, nu te-aş critica niciodată în faţa supuşilor tăi. Ai răbdarea să mai înduri o întrebare, milord?
   - Şi anume?
   - Când crezi că o să mă laşi şi pe mine în urmă?
   Dispoziţia lui se întunecă într-o clipită. Făcu ameninţător un pas înainte şi îi ordonă pe un ton aspru să vină la el.
   Quinlan se trase înapoi, se uită spre cer şi începu să se roage pentru o intervenţie divină. Stăpâna lui nu-1 văzuse niciodată pe Connor pierzându-şi firea şi, cu toate că acesta nu ar fi rănit-o niciodată fizic, pe ea sau pe oricare altă femeie, ar fi putut să-i sfâşie inima. Totuşi nu ar fi fost crud, şi, din acest motiv, oşteanul nu încercă să se amestece.
   Tăvălugul fusese pornit, iar Brenna fusese cea care îi dăduse drumul când îşi provocase soţul cu acea întrebare, aşa că trebuia să sufere consecinţele propriului gest. Trăgându-se deoparte, Quinlan îi dădu de înţeles că nu urma să-i vină în ajutor.
   Connor nu avea nicio intenţie să-şi piardă firea,căci ştia că mireasa lui era istovită. Cearcănele de sub ochi îi dovedeau epuizarea. Cum se socotea pe deplin răspunzător de starea ei, singurul lucru pe care îl mai putea face acum era să o oblige să se culce. Mai greu era s-o destindă în aşa măsură încât să poată adormi.
   Trebuia să scape mai întâi de tensiunea lăuntrică, şi poate o discuţie în contradictoriu ar fi servit acestui scop. La capătul unei certe zdravene era întotdeauna relaxat; deşi nu ştia absolut nimic despre cum reacţionau domniţele de felul Brennei, presupunea că i-ar fi făcut bine să se descarce. După ce se odihnea, avea să-şi recapete chibzuinţă, după care avea să-i cerşească iertarea, îşi zise el plin de speranţă.
   - Eşti absurdă, Brenna.
   - Nicidecum.
   - Da? Atunci explică-mi motivul pentru care mi-ai pus o astfel de întrebare. Sfinţii tăi părinţi te-au lăsat în urmă?
   Se aştepta la o negare; în schimb, ea îi spuse adevărul.
   - Dacă vrei să ştii, da.
   De îndată ce cuvintele îi ieşiră din gură, le regretă. Acum Connor va avea o părere şi mai proastă despre părinţii ei dragi.
   - Nu m-au lăsat intenţionat. Doar m-au uitat. Cu siguranţă vezi diferenţa.
   - Te aştepţi să cred că te-au uitat? Niciun părinte, fie el şi englez, nu-şi lasă în urmă copilul.
   - Soţia ta arată ca şi cum ar vorbi serios, interveni Quinlan. Te-au lăsat acasă, milady?
   Brenna clătină din cap.
   - Am vorbit în pripă.
   - Atunci, ai exagerat? întrebă Connor plin de diplomaţie, nevrând s-o oblige la recunoaşterea unei minciuni.
   - Faci prea mare caz de ceea ce am zis. Îmi doresc să nu fi spus niciun cuvânt, pentru că acum o să-i desconsideri pe mama şi pe tata. Pur şi simplu nu înţelegi. S-a întâmplat doar de vreo două ori, însă nu le pot pune la îndoială iubirea faţă de mine.A u avut opt copii, iar cu atât de mulţi, era normal să uite de vreunul dintre noi din când în când. În orice caz, a fost numai vina mea. Ar fi trebuit să rămân cu ceilalţi.
   - Te-au lăsat de două ori?
   Amănuntul îl şocase.
   - Arăţi furios şi nu pot să-mi imaginez de ce. Nu tu ai fost lăsat în urmă, ci eu, și te asigur că nu m-a deranjat deloc.
   - Bineînţeles că te-a deranjat, contraatacă el. L-au uitat vreodată pe vreunul dintre ceilalţi?
   - Nu, dar eu aveam tendinţa să hoinăresc.
   Nu voia să audă nici o scuză.
   - Unde te-au lăsat aceşti părinţi iubitori?
   Încăpăţânatul nu se lăsa lămurit, iar ea era brusc prea obosită ca să mai încerce. Doamne, era o pacoste, iar dacă nu găsea puţină pace şi linişte curând, avea să se pună pe zbierat ca o nebună. Prin urmare, dădu să plece.
   El avea alte gânduri. Nu avea de gând să-i dea drumul până când nu-i satisfăcea curiozitatea.
   - Vreau un răspuns.
   - Am încheiat acest subiect.
   Privirea pe care el i-o aruncă îi sugera să se răzgândească.
   - Sincer, Connor, te învârti în jurul cozii.
   - Părinţii mei m-au lăsat în mijlocul câmpului. Acum eşti fericit? Sau sperai să-ţi relatez ceva mai ruşinos?
   Nu stătu să afle răspunsul. Nici nu se sinchisi să ceară permisiunea de a pleca, însă nu se putu abţine să nu-şi încline politicos capul în faţa celor doi bărbaţi înainte să o ia din loc. O învinovăţi pe mama ei pentru această dovadă de curtoazie, deoarece fusese neînduplecată în eforturile sale de a-şi educa fiicele ca pe nişte doamne în toată puterea cuvântului.
   Owen o strigă pe când trecea pe lângă el.
   - Milady, dacă eşti în căutare de apă,se găseşte în direcţia opusă.
   Îi răspunse, dar vocea ei nu era suficient de puternică încât să răzbată până la capătul opus al poienii.
   - Acuma ce mai e? mormăi Connor, de îndată ce văzu spaima de pe chipul lui Owen.
   Soldatul îi aruncă o privire disperată, după care porni pe urmele stăpânei.
   Quinlan nu îndrăzni să zâmbească, cu toate că era foarte amuzat de resemnarea pe care o detectase în vocea lui Connor.
   - Owen părea surprins. Soţia ta trebuie să-i fi spus ceva de s-a speriat.
   - Bineînţeles că a spus, pufni Connor. Sincer, Quinlan, e o adevărată pacoste.
   După părerea lui Quinlan, era aproape perfectă. Connor nu-şi dădea încă seama ce noroc dăduse peste el, dar prietenul lui putea vedea, după felul în care îşi studia soţia, că era deja captivat de ea. În mod limpede era nemulţumit de propria reacţie, lucru dovedit de dispoziţia lui sumbră. Din ceea ce observase Quinlan în legătură cu stăpâna lui, şi ei îi era la fel de dificil să-şi înţeleagă reacţia faţă de soţul ei.
   - Va cauza destul de multă tulburare acasă.
   - Nu pot permite să se întâmple asta.
   - Nu ştiu dacă ai vreun cuvânt de spus. Bărbaţii n-o să se mai poată concentra la sarcinile lor. O să-şi petreacă zilele holbându-se la soţia ta, lucru care n-o să le încânte deloc pe nevestele lor. Ai vreo idee cât de frumoasă este, sau nu ţi-ai făcut timp să observi?
   - Nu sunt orb; bineînţeles că am observat. Înfăţişarea ei este un alt defect cu care trebuie să mă lupt.
   - Eu nu văd lucrurile aşa.
   - Asta pentru că eşti superficial.
   Quinlan încasă insulta cu un zâmbet.
   - Stăpâne! strigă Owen.Îmi îngădui câteva clipe? Este important.
   Aşteptă aprobarea lui Connor înainte să se apropie. Milady mi-a spus că nu se duce la pârâu, ci să-şi ia cufărul.
   - După care s-ar gândi să se întoarcă pe jos în Anglia. Exact acestea au fost cuvintele pe care le-a rostit, chiar cu un zâmbet, ia aminte. Am încercat să o fac să se răzgândească, dar n-a vrut să mă asculte. Crezi că vrea cu adevărat să încerce?
   Connor nu-i răspunse. Se îndoia oricum că Owen l-ar fi auzit, fiindcă râsul lui Quinlan era enervant de zgomotos. Se gândi să-şi împingă prietenul la pământ doar de dragul gestului, care hotărî că nu trebuia să-1 învinovăţească. Şi lui i s-ar fi părut amuzantă independenţa Brennei, dacă nu ar fi fost însurat cu femeia aceea imposibilă; însă era însurat cu ea, iar asta făcea toată diferenţa.
   De ce nu putea să fie mai înţelegătoare? Caracterul ei impulsiv îl scotea din minţi. Îl surprindea ori de câte ori nu era atent, lui nu-i plăcea asta deloc. Ah, ar fi trebuit să ştie că-i va face probleme din momentul în care o văzuse. La dracu, soţia lui nu avea pereche.
   Connor nu era un prost; îşi dădu seama de norocul lui. Totuşi, dorea ca Brenna să se obişnuiască mai repede cu el; după aceea avea să se calmeze îndeajuns pentru ca el să se poată concentra asupra unor lucruri mai importante.
   Nu avea să priceapă niciodată cum îi funcţiona mintea. Era imposibil, din moment ce firea ei părea să se transforme necontenit. O dată era blândă şi binevoitoare, iar în clipa următoare era încăpăţânată şi dificilă.
   Nimeni nu se putea aştepta ca el să-i accepte comportamentul schimbător. Cei mai mulţi bărbaţi nu ar fi fost la fel de răbdători, şi pe bună dreptate. Putea să îndure un număr limitat de provocări într-o singură zi, iar acum ajunsese la limită.
   - Mă întreb dacă Lady Brenna îşi dă seama că merge în direcţia greşită, observă Quinlan. Va bate la uşa lui Kincaid dacă va continua în direcţia aceea.
   - Milady ştie că se îndreaptă spre miazănoapte, spuse Owen. Mi-a spus că face intenţionat un cerc larg, ca să nu-i deranjeze pe soldaţii care patrulează în zona pârâului.
   Quinlan se întoarse spre Connor.
   - Nu ar trebui să mergi după soţia ta?
   - Soldaţii fratelui meu nu o vor lăsa să ajungă departe.
   - Cred că se aşteaptă să mergi după ea.
   - La dracu', mormăi războinicul.
   Îşi contrazise propria decizie o secundă mai târziu,când îi împinse la o parte pe cei doi şi porni cu paşi mari după soţia sa.
   Avu de străbătut o cale mai lungă decât se aşteptase.O găsi sprijinită de un copac la mare distanţă de poiană. Arăta învinsă. Nu-i plăcea să o vadă astfel, mai ales ştiind că vina îi aparţinea în mare parte. Totuşi,era măcar recunoscător că nu plângea.
   Brenna ridică mâna,ca o comandă tăcută menită să-1 oprească, însă el o ignoră şi, de îndată ce ajunse la ea, o ridică în braţe.
   Se aşteptă la împotrivire; ea îl surprinse, punându-şi braţele în jurul gâtului lui şi odihnindu-şi capul pe umărul lui. Dintr-odată redevenise blândă.
   - Fratele meu mi-a spus că nicio femeie întreagă la minte nu s-ar mărita cu mine. Dacă ai vrut cu adevărat să mergi după cufărul tău, ar trebui să zic...
   - Că nu sunt întreagă la minte? Dacă sunt nebună, e numai vina ta. M-ai împins dincolo de marginea prăpastiei, Connor.
   El zâmbi amar auzindu-i vorbele crude.
   - Voiai să-ţi continui drumul?
   - Nu. Voiam să fiu câteva minute singură. Ştiai asta, nu?
   Nu, nu  ştiuse, dar hotărî să se prefacă.
   - Da,murmură el.
   - Cu toate acestea,n-am fost niciodată singură. Ştiai şi asta, nu-i aşa?
   - Da.
   - Cine sunt cei doi soldaţi care mă urmăresc?
   - Santinelele fratelui meu. Eşti pe pământul lui Alec, dacă îţi aminteşti.
   Habar nu avea. Brenna căscă şi îşi îndreptă atenţia spre o problemă mult mai neliniştitoare.
   - Se pare că mi-am rătăcit pantoful. Nu-mi pot imagina cum s-a întâmplat.
   El nu avu nicio problemă să-şi imagineze, la cât de zăpăcită era.
   -Îl voi găsi, îi promise.Brenna,despre ce a fost cu adevărat vorba adineauri? Tu ştii?
   - Vrei să mă întrebi dacă am avut un alt motiv să mă supăr? Tocmai îi pusese această întrebare, nu?
   - Da, confirmă el.
   Ea începu să-1 mângâie pe gât pe când reflecta la o modalitate de a-1 face să înţeleagă. Connor se îndoia că era conştientă de ceea ce făcea, dar găsi mângâierile foarte plăcute.
   - Înţeleg acum ce mă nemulţumea. Atunci nu înţelegeam.
   El îşi dădu ochii peste cap. Obţinerea unui răspuns direct era o sarcină imposibilă.
   - Şi? o îmboldi.
   - Cufărul şi şaua şi iapa erau daruri de la membrii familiei mele. Încerci să-i răpeşti de lângă mine, iar eu nu te pot lăsa să faci asta. Nu sunt pregătită să renunţ.
   - Mai exact,ce anume răpesc?
   - Familia mea.
   - Brenna!
   Nu-1 lăsă să continue.
   - Încerci să mi-o răpeşti, nu-i aşa? Şi dacă te las, mie ce-mi rămâne?
   - Eu.
   Replica o lovi în plin; totuşi, încercă în continuare să reziste adevărului. Nu-1 voia; îşi voia propria familie.
   -Mă ai pe mine,stărui Connor pe un ton apăsat.
   Brenna ridică privirea spre el şi hotărârea ei copilăroasă de a se agăţa de ce era vechi şi cunoscut păru să-şi piardă din importanţă. Ochii lui o fascinau. Găsea în ei atâta blândeţe şi vulnerabilitate!
   - Te am, Connor?
   - Da, fetiţo, mă ai.
   Atunci ea zâmbi, căci îndoielile i se risipiseră. El vorbise cu siguranţă din suflet, şi propria inimă i se încălzi ca răspuns, îi mai văzuse această latură doar o dată, în noaptea nunţii, când o luase în braţe şi făcuse dragoste cu ea.
   Războinicul dispăruse atunci, rămânând numai bărbatul. Acum el îi oferea iarăşi acest dar magic.  Cum putea să-i reziste?
   Încuviinţă din cap cu sufletul liniştit, deoarece pricepuse că uniunea lor era sfântă, statornicită de Biserică şi de însuşi Dumnezeu în momentul în care părintele Sinclair îi declarase soţ şi soţie. Deşi promisese că va face tot ce îi stătea în putinţă, recunoştea că până în acel moment nu acceptase cu adevărat căsătoria. Era timpul să nu se mai teamă pentru viitor şi să renunţe la legătura disperată cu trecutul ei.
   De îndată ce luă această decizie, cel mai minunat lucru i se întâmplă. I se dărui de bunăvoie.
   - Mă ai acum, Connor MacAlister, pentru că am hotărât că aşa trebuie.
   Îşi sigilă promisiunea cu un sărut, în ciuda poruncii lui clare de a nu-1 săruta niciodată, dar niciodată, fără să-i ceară voie. La final, se cuibări la pieptul lui şi închise ochii.
   Niciun cuvânt de-al ei nu avea să-1 mai surprindă vreodată, gândi Connor. Ea hotărâse? Da, acestea fuseseră exact cuvintele ei.
   - O s-o luăm de la capăt, şopti ea.
   Iar începem, îşi zise el. Nu ştia precis la ce se referea, dar, dacă îi cerea acordul, i l-ar fi dat doar ca să o facă fericită. Chiar nu ar fi trebuit să-i pese dacă ea era fericită sau nu, dar îi păsa.
   Se consolă cu speranţa că, odată ce se adapta noii sale vieţi, avea să renunţe la asemenea idei ciudate.
   Se sprijini cu spatele de copac şi se uită fix la soţia lui. Acum părea senină, ceea ce însemna că, în sfârşit, avea parte de linişte şi pace şi putea să se gândească la ce naiba avea să-i spună fratelui său a doua zi.
   În definitiv,nu era asta tot ce conta cu adevărat?
   - Connor?
   - Da?
   - Voi avea mare grijă de tine.
   Promisiunea ei îl ului. Probabil ar fi trebuit să se simtă insultat, deoarece era datoria lui să aibă grijă de ea şi nu invers, însă păruse atât de sinceră, încât ştiu că dorise să-i facă pe plac.
   Deja adormită, Brenna se mişcă mai aproape de el, atingându-i gâtul cu buzele. Connor îşi dădu seama că îi plăcea modul în care încerca să se apropie cât mai mult posibil de el. Îi plăcea şi cum ofta în somn.
   Când nu ţinea garda sus şi nu încerca să-1 contrazică în fiecare minut, devenea dulce şi iubitoare. Începea să aibă încredere în el, ştia asta, altfel nu şi-ar fi permis să adoarmă în braţele lui, şi încă afişând un zâmbet cald. Înţelese că îi plăcea asta mai mult decât orice.
   Connor nu avea nicio idee cât de mult zăbovise în pădure, ţinându-şi în braţe soţia. Sunetul tunetului bubuind în depărtare îl obligă se revină cu picioarele pe pământ. Luându-i de jos pantoful rătăcit,porni înapoi spre tabără.
   Oamenii lui ridicaseră un cort suficient de mare ca să găzduiască trei oameni în toată firea şi-1 acoperiseră cu pieile groase dăruite de aliaţii lor loiali. Cortul fusese amplasat strategic la capătul cel mai îndepărtat al poienii, cu intrarea orientată spre pădure, astfel încât soţiei sale să-i fie asigurată intimitatea când se trezea. Într-un colţ se găseau lucrurile pe care Brenna le lăsase lângă pârâu.
   Connor îi puse pantofii şi ciorapii deasupra grămezii.
   Dormea atât de profund, încât nu se mişcă deloc în timp ce o dezbrăca. Înţelese prea târziu că ar fi trebuit să o lase singură.
   De îndată ce desfăcu panglica de mătase a corsajului, lenjeria de corp îi alunecă până la talie, iar sânii plini ieşiră la iveală. Îi era imposibil să nu reacţioneze fizic. Din momentul în care se trezise în acea dimineaţă, o voise din nou; acum dorinţa îl mistuia. Se luptase brav cu propriile instincte, dar, în toiul nopţii,în timp ce furtuna se dezlănţuia în jurul lor, ea gemuse în somn, se întorsese pe partea cealaltă şi se aruncase deasupra lui.
   Connor aflase atunci că războiul nu se terminase. Brenna nu putea să fie precaută nici măcar în somn. Mâna îi ajunse pe coapsele ei şi, în timp ce le despărţea cu intenţia de a o pătrunde atunci şi acolo, îşi dădu seama de ceea ce făcea şi se sili să se oprească. O scutură uşor pentru a o trezi, încercând să o ia de pe el înainte să o rănească.
   Ea se ridică şi, dezorientată evident de răpăitul ploii pe pieile care înveleau cortul, îi şopti numele.
   - Totul este în regulă, Brenna. Culcă-te înapoi.
   Părea furios, constatând că-şi pierduse şi ultimele urme de disciplină. Bineînţeles, nici ea nu-1 ajuta să-şi recapete controlul. O parte a cămăşii tocmai îi căzuse până la cot şi, Dumnezeu să-1 ajute, avu nevoie de toată voinţa ca să nu o sfâşie. De fiecare dată când fulgerele luminau văzduhul, lumina se revărsa prin deschizătură, scoţând în evidenţă trupul ei splendid.
   Brenna adormi stând în capul oaselor.
   Dacă nu ar fi observat-o,nu ar fi crezut că cineva poate să adoarmă atât de repede.
   - Întinde-te, îi porunci, înghiontind-o blând.
   Ar fi trebuit să fie mai exact, îşi dădu el seama o secundă mai târziu, când ea se aruncă din nou deasupra lui, lovindu-i pieptul suficient de tare încât să-1 facă să creadă că îşi pierduse cunoştinţa.
   - Dă-te jos de pe mine!
   Vocea lui aspră o trezi.
   - Nu, şopti ea.
   - Nu?
   - Nu, mulţumesc, se corectă ea. Mi-e frig. Nu ar trebui să faci ceva în legătură cu asta?
   Dumnezeu să-1 păzească, îi dădea indicaţii chiar şi când era pe jumătate adormită!
   - Ce-ai vrea să fac?
   - Pune-ţi braţele în jurul meu.
   O simţi tremurând şi se conformă imediat.
   - Te-am trezit, Connor?
   - Nu.
   - Ţi-e frig?
   - Nu.
   Începu să-i mângâie pieptul, sperând că atingerea ei tandră îl va calma. Poate atunci îi va spune de ce se purta atât de jignitor.
   - Ce faci? vru el să ştie.
   - Te liniştesc.
   Îşi bătea joc de el. Îl liniştea? Îl făcea treptat să-şi piardă minţile şi mai mult ca sigur o făcea intenţionat.
   - Nu mă mai provoca!
   - Ce e cu tine?
   Te porţi ca un urs. Nu făcu nicio remarcă despre ridicolul comparaţiei, concentrându-se în schimb să-i explice în ce măsură îl tulbura.
   - Vreau să fiu din nou înlăuntrul tău. Acum înţelegi de ce ar trebui să te dai jos naibii de pe mine?
   - Eu am un cuvânt de spus în privinţa asta? se interesă ea fără să se clintească.
   - Da.
   - Vrei să spui că, dacă ţi-aş zice nu, mi-ai respecta dorinţa?
   Tocmai îi dăduse această asigurare, se gândi el exasperat.
   - Dacă îmi spui nu, nu am să te ating.
   Brenna începu să bată darabana cu vârfurile degetelor pe pieptul lui. Connor îi acoperi mâna cu palma ca să o facă să înceteze.
   - Ar fi bine să înveţi să fii precaută, Brenna.
   - În Anglia, soţiile nu-şi pot refuza soţii. Mama mi-a spus asta.
   - Unii bărbaţi gândesc la fel ca mine.
   Era uimită. Avu brusc impresia că primise minunatul dar al puterii asupra propriului corp şi imediat voi mai mult.
   - În ceea ce priveşte alte lucruri, eu...
   - Nu.
   - De ce nu?
   - Nu poţi contesta o poruncă dată de stăpânul tău.
   Ea făcuse deja asta în mai multe ocazii şi nu suferise nicio repercusiune, dar era destul de inteligentă ca să nu-i reamintească. Totuşi, nu se putu abţine să nu-1 corecteze.
   - Nu m-am măritat cu un stăpân. M-am măritat cu un bărbat.
   - E acelaşi lucru.
   Nu, nu era deloc acelaşi lucru, gândi ea. Evident, ştia cum trebuia să se comporte în prezenţa altora, dar în intimitate, Connor era doar soţul ei.
   Văzând totuşi cum stăteau lucrurile, hotărî să nu insiste, ci să aştepte până când el avea să fie într-o dispoziţie mai bună.
   - Dacă ţi-aş spune da, că vreau să mă atingi din nou, s-ar termina în acelaşi mod? Mi-ai întoarce spatele fără să spui un cuvânt?
   - Bineînţeles.
   - Atunci,las-o baltă.
   Şocat de refuzul ei, nu pricepea de ce lauda lui o înfuriase.
   Brenna se îndepărtă de el,închise ochii şi spuse o rugăciune pentru răbdare.
   Connor se rostogoli deasupra ei, atent să-şi sprijine greutatea cu braţele în timp ce o privea fix în ochi.
   - Ţi-am spus că nu am fost dezamăgit.
   - Dar erai şi furios, nu-i aşa?
   Da, fusese furios, dar nu pe soţia sa, ci pe propria slăbiciune. După o clipă de reflecţie, îşi dădu seama că-şi folosea mânia ca pe un scut. Brenna îndrăznise să-i atingă inima şi, Dumnezeu îi era martor, încă nu ştia cum lăsase să se întâmple asta. La naiba, nici măcar nu-i plăcea de ea.
   Efortul de a se minţi pe sine îi făcu să scoată un mârâit de frustrare. Hotărî atunci că, din moment ce nu mai putea da timpul înapoi, atâta vreme cât păstra controlul, pe viitor avea să fie mulţumit.
   - Ai de gând să-mi răspunzi vreodată?
   El se aplecă şi începu să o muşte de lobul urechii, observând satisfăcut că o făcea să tremure.
   - Ce-ai întrebat?
   Brennei nu-i venea să creadă că preocupările ei erau tratate cu atâta neglijenţă. Repetă întrebarea şi adăugă un ghiont pentru a-i sublinia însemnătatea.
   - Nu eram furios pe tine.
   Văzu că nu-1 credea. Era evident că soţia lui avea nevoie să fie lăudată mai mult, presupuse el. Nu ştia însă ce să spună ca să o facă fericită. Fusese satisfăcut. Şi slujit foarte bine, recunoscu el. Ea ştia cu siguranţă că nu ar fi lăsat-o niciodată înainte ca ambii să fi ajuns la împlinire. Nu era deloc obişnuit să explice totul oricui, însă avea nevoie să spună ceva acum, aşa că hotărî să-şi rezume toate reacţiile într-un singur cuvânt edificator.
   - Terminat.
   - Pardon?
   - Eram terminat.
   Deoarece se găseau foarte aproape unul de altul, fireşte că el fusese atent şi vorbise cu o voce joasă. Soţia lui nu era la fel de atentă. Îşi strigă nemulţumirea în urechea lui.
   - Eşti cel mai încăpăţânat, insensibil, barbar...
   Îi puse mâna peste gură înainte să-i prezinte întreaga ei opinie. Ar fi putut să vină cu încă o sută de remarci, dacă el ar fi păstrat tăcerea şi ar fi lăsat-o să se gândească la altele, dar Connor îi întrerupse concentrarea punându-i cea mai groaznică întrebare, la care trebuia să-i dea un răspuns care să-i distrugă mândria pentru o lună întreagă.
   - Vrei să fac dragoste cu tine din nou? murmură el ridicându-şi palma de pe gura ei.
   - Când va îngheţa iadul, rosti ea destul de tare ca oamenii lui să o audă.
   - Nu vei mai zbiera la mine niciodată. Ai înţeles?
   - Am înţeles.
   - Auzul meu nu va mai fi niciodată la fel.
   - Îmi pare rău. Ce-ai spus m-a luat prin surprindere şi eu... Terminat, Connor? Aşa te-ai gândit să mă linişteşti?
   - Era un compliment. Evident că eram satisfăcut de tine sau, altfel, nu aş fi fost terminat. Sunt foarte concis, Brenna.
   - Am observat, murmură ea printre sărutări. De obicei, nu mă simt atât de nesigură pe mine, dar a fost prima mea oară.
   - Am observat, replică el plimbându-şi buzele pe gâtul ei.
   - De ce faci asta?
  - Îmi place gustul tău.
   Brenna se mişcă astfel încât să-i ofere un acces mai bun la umărul ei.
   - Ce gust am?
   - Ca mierea.
   O auzi oftând în întuneric. I-ar fi fost uşor să o ia prin surprindere, dar nu ar fi făcut niciodată un astfel de lucru dezonorabil. Brenna trebuia să-i ofere permisiunea ei şi, dacă nu i-o dădea prea curând, era nevoit să plece de lângă ea câtă vreme mai avea suficientă disciplină.
   - Ştii ce cred? şopti ea.
   - Nu, dar îmi vei spune, nu-i aşa?
   - Nu vreau să... nu contează. Vreau să spun că eu...
   Nu putea să continue, căci Connor tocmai ajunsese la adâncitura dintre sânii ei, distrăgându-i în întregime atenţia.
   - Eşti moale peste tot. Dorinţa de a te avea mă arde ca o vâlvătaie.
   Cuvintele lui i se părură minunat de romantice. Pentru un bărbat foarte concis, se descurca excepţional să-i ofere exact ce dorea să audă.
   - Există ceva ce nu-ţi place la mine?
   - Da, există, şopti el. Vorbeşti prea mult.
   - Cuvintele tale frumoase mă ung pe suflet, bărbate. Fă dragoste cu mine acum.
   - Te voi răni.
   Cu toate acestea,nu părea îngrijorat de neplăcerea ei, căci îi trăsese deja cămaşa până la şolduri.Se opri să-i sărute fiecare genunchi, înainte s-o dezbrace complet. Mâinile lui erau peste tot. Îi mângâie picioarele, coapsele, şoldurile şi sânii. Atingerea lui tandră era înnebunitoare, făcând-o să-şi dorească mai mult.
   Voia să-1 mângâie cu aceeaşi atenţie pe care i-o arăta el şi era pe punctul să-i ceară să-i dea drumul, când el îi smulse gândul din minte, aplecându-se şi sărutându-i sânii. Tânăra femeie strânse din pleoape şi scânci. Pântecele ei se dovedi la fel de sensibil la atingere.
   Ea nu-şi putu imagina ce avea de gând să facă până ce el nu ajunse la împreunarea coapselor ei. Îşi ţinu picioarele strâns lipite, încercând să-i oprească înaintarea, însă el i le despărţi şi îşi continuă neabătut sărutările. Tânjind după după extazul pe care i-1 promiteau gura şi limba lui, uită de orice precauţie.
   Connor făcu dragoste cu ea în feluri pe care nu şi le imaginase niciodată ca fiind posibile. Brenna se arcui,îşi ridică genunchii şi strigă atunci când simţi că începea să se strângă în jurul lui.
   Incapabil să mai aştepte, îngenunche între coapsele ei, îi ridică şoldurile şi intră în ea cu o singură împingere puternică, încercă să-şi amintească să fie blând, dar, la naiba, controlul îl părăsise din nou şi îi era imposibil să se mai oprească.
   Ar fi vrut să prelungească plăcerea pentru tot restul nopţii, dar ea nu-1 lăsă să încetinească, îndemnându-1 să continue prin gemete şi sărutări pasionale. Nu ştia dacă o rănea sau îi crea plăcere. Orgasmul ei îl declanşa şi pe al lui; odată ce se revărsă în ea, se prăbuşi vlăguit, cu un suspin adânc.
   Brenna se găsea în aceeaşi stare. Respiraţia îi era inegală,inima îi bătea nebuneşte şi tremura toată. Îi luă multe minute să se oprească din oftat şi să-şi pună gândurile în ordine. Apoi îşi dori să nu se fi deranjat.Raţiunea însemna griji şi, Dumnezeule, cum se mai putea uita la el după ce îl implorase să nu se oprească?
   Se purtase ca un animal în călduri! Căută cu disperare să se liniştească, înainte ca stânjeneala ei să se transforme în ruşine. Nu i-ar fi cerut să-i spună că procedase cum se cuvenea, după cum nu şi-ar fi mărturisit jena. El i-ar fi murmurat cuvinte alinătoare doar ca s-o potolească, fără a crede o iotă. În cele din urmă decise să-1 ia prin surprindere, ca să obţină o reacţie spontană.
   - Connor? rosti ea cu glas tremurat. Ai murit?
   - Nu, zâmbi el.
   - M-ai rănit?
   Nu-i venea să creadă că-i pusese o întrebare atât de absurdă. Prin asta îi sugera că nu o rănise, nu?
   În mod limpede, ea nu-şi revenise încă după ce făcuseră dragoste. Gândul îl satisfăcea peste măsură, pentru că era pe deplin responsabil de starea ei.
   Căldura lui o făcu somnoroasă,însă nu voia să adoarmă, ci doar să închidă ochii ca să se poată concentra.
   - Ştii ce s-a întâmplat în clipa asta? murmură el.
   Brenna zâmbi, convinsă că urma să primească asigurările la care tânjea. Se înşela însă.
   - Iadul tocmai a îngheţat.

CAPITOLUL 7

   În dimineaţa următoare, Brenna era într-o dispoziţie excelentă.
   Ploaia se oprise, soarele era strălucitor şi nimeni, nici chiar Connor, nu ar fi putut să-i umbrească fericirea. Făcea progrese evidente. Deşi bărbaţii zâmbiră în timp ce o priveau luându-şi micul dejun,nu făcură niciun comentariu despre pofta ei de mâncare; de asemenea, după ce se întoarse de la pârâu îmbrăcată în tartanul MacAlister, Quinlan o complimentă pentru aranjamentul perfect al pliurilor de stofă, spunându-i că începea să stăpânească această artă.
   Simţi că era de datoria ei să-1 corecteze.
   - Tatăl meu a pus-o pe Rachel să înveţe cum se poartă tartanul pentru că trebuia să se căsătorească cu lordul MacNare, dar mama s-a gândit că ar fi mai bine ca toate fiicele ei să stăpânească această tehnică. Părinţilor mei le plăcea să obţină cât puteau mai mult din banii plătiţi.
   - Sora ta îi era promisă lui MacNare?
   Tânăra femeie dădu aprobator din cap.
   - Într-adevăr. Connor ar fi putut sfârşi prin a se căsători cu Rachel, care e cea mai drăguţă din familie, adăugă ea.
   Quinlan nu-şi putea închipui că exista o femeie mai plăcută privirii decât stăpâna lui. Observase deja că nu era înfumurată, iar comentariul ei nu făcea decât să-i confirme această credinţă.
   Brenna vru să ştie:
  - Va fi o nouă zi lungă de călărit?
   - Nu, milady. Acum suntem foarte aproape de casă.
   Vestea o încântă. Zâmbetul ei se dovedi a fi contagios, căci, atunci când Quinlan se uită la ceilalţi, toţi zâmbeau.
   Brenna se scuză de îndată ce îl zări pe Connor mânându-şi calul de-a lungul luminişului. Fugi spre soţul ei,îşi puse braţele pe după gâtul lui şi îi oferi un entuziast sărut de bună dimineaţa, după care îşi aminti că nu trebuia să-i arate niciun fel de afecţiune în faţa celorlalţi.
   În mod surprinzător, nici nu se răsti la ea şi nici nu mârâi, ci dimpotrivă, îi întoarse sărutul. Bineînţeles că o critică mai târziu. Părea să fie o înclinaţie naturală a sa, decise calmă Brenna.
   - Eşti lipsită de disciplină.
   O ridică pe calul lui, se aruncă în spatele ei şi o strânse la piept.
   - Nu ai de gând să te contrazici cu mine?
   - E o zi prea frumoasă pentru asta. Greşeşti, evident. Sunt la fel de disciplinată ca şi tine.
   - Nu am văzut-o încă. Nu te mai răsuci, sprijină-te pe mine.
   - Frânghia mea e răsucită.
   După ce îi explică problema ei, ridică lănţişorul îndreptă cingătoarea şi lăsă discul de lemn să cadă jos, sub tartan.
   - Ce Dumnezeu e ăsta?
   - Abia acum l-ai observat?
   - Nu. Doar acum am decis să te întreb de el.
   - Lănţişorul e un cadou de la tatăl meu. Are un model propriu pentru a dovedi că-mi aparţine şi, dacă sunt vreodată în bucluc, trebuie doar să trimit discul unuia dintre fraţii mei pentru ajutor imediat. Tata le-a făcut pentru toţi copiii săi.
   - Scapă imediat de el.
   Icnetul ei enervă armăsarul, care îşi ridică mândru capul şi scoase un fornăit de indignare. Ea se întinse şi îl mângâie.
   - Nici gând, Connor. Plănuiesc să fac unul şi pentru tine.
   - Nu vei face.
   - E o tradiţie.
   - E o insultă pentru mine, nevastă.
   - Vom discuta acest lucru când vom fi acasă.
   - Am terminat această discuţie.
   Nu-1 contrazise. „Se înşală şi în această privinţă”, se gândi ea. Bărbatul avea să asculte glasul raţiunii şi să accepte tradiţia, chiar dacă era nevoie de o săptămână întreagă de cicăleală.
   - Ce aşteptăm?
   Schimbă intenţionat subiectul, dar Connor îi făcu pe plac doar pentru a o potoli. Îşi dorea cooperarea ei astăzi. Urma să-1 cunoască pe Kincaid, scenă care se putea dovedi tensionată. Fratele său avea un mod de a-i îngrozi pe toţi cei care îi cunoştea. Acesta era încă un motiv pentru care Connor îl admira atât de mult.
   - Owen s-a dus la pârâu să adune ce a mai rămas în urmă.
   - Ce atent din partea lui, replică ea. Totuşi,oamenii tăi nu ar trebui să-şi lase lucrurile la îndemâna oricui.
   Connor crezu că glumise şi se aşteptă ca ea să râdă, însă îşi dădu seama că vorbea serios, aşa că renunţă să-i mai explice.
   Un minut mai târziu, Owen se întoarse cu lucrurile stăpânei. Le puse într-o desagă pe care o atârnă de şaua lui Aeden, fără ca Brenna să bage de seamă. Connor nu era deloc surprins, căci zăpăceala părea să fie trăsătura caracteristică a nevestei sale.
   Gândurile i se întoarseră la Alec.
   - Îl vei cunoaşte pe fratele meu astăzi. Nu-ţi va face rău.
   Remarca lui i se păru extrem de ciudată.
   - Nu mi-aş face niciodată griji în legătură cu aşa ceva.
   - Îţi vei face când îl vei cunoaşte. Ar fi bine să găseşti ceva din disciplina pe care te lauzi că o ai, Brenna. Să nu mă faci de ruşine vărsând lacrimi ori leşinând.
   Ea îşi dădu ochii peste cap.
   - O să-1 plac pentru că este fratele tău şi este de datoria mea să mă înţeleg cu toată familia ta. Nu mă va intimida.
   - Ba da. Nu este la fel de plăcut ca mine.
   Brenna izbucni în râs, iar Connor renunţă la orice eforturi de a o preveni, mutându-şi atenţia spre lucruri mai importante, de pildă cum putea să devină mai diplomat ca să-şi justifice acţiunile în faţa celui mai puternic om din Highlands. Trecu o oră întreagă până ca ea să vorbească din nou.
   - Connor?
   - Da?
   - M-ai văzut vreodată plângând sau leşinând?
   - Nu.
   - Atunci explică-mi motivul pentru care mă insulţi. Sunt foarte curioasă să-1 aud.
   Nu-i răspunse. Dacă nu avea de gând să-i explice, putea măcar să-şi ceară scuze.
   Cu toate acestea,tânăra femeie ştia că nu avea să obţină nicicând scuze din partea lui; era prea încăpăţânat ca să recunoască vreodată că o judecase greşit.
   Să-i demonstreze contrariul ar fi fost suficient pentru a-şi reface blazonul. Nu era o sarcină dificilă, căci fusese instruită pe măsură şi înţelegea pe deplin ceea ce se aştepta de la ea. Avea să-şi demonstreze neînfricarea în momentul în care îl saluta pe fratele lui Connor. Precis avea să-1 placă. Până la urmă, era parte din familia ei acum, şi, cu voia lui Dumnezeu, dacă îşi putea aminti să nu vorbească până când nu i se adresa cuvântul şi să se poarte smerit, şi el avea s-o placă.
   Peste câteva minute, fortăreaţa apăru în zare. I se tăie respiraţia la prima vedere a structurii magnifice înconjurate cu zid înalt de piatră. Doi oşteni, cu expresii la fel de reci şi ameninţătoare precum edificiul pe care îl păzeau, îi urmăriră când trecură podul mobil. I se păru ciudat că nu-1 salutară pe Connor, apoi decise că aşteptau îngăduinţa lui ca să vorbească.
   Erau sute de soldaţi înfricoşători în joasa curte interioară. Niciunul dintre ei nu deschise gura.
   - Fratele tău e unul dintre bărbaţii care se încruntă la noi?
   - Nu.
   - E întotdeauna aşa de linişte aici?
   - Nu.
   Connor nu avea dispoziţia să explice,iar Brenna hotărî să-i urmeze exemplul şi nu mai rosti niciun cuvânt. Şi-ar fi păstrat decizia dacă nu ar fi fost luată prin surprindere atunci când ajunseră în curtea superioară şi văzu stratul de flori frumoase din faţa donjonului.
   - E frumos aici, şopti ea. Cine a plantat florile?
   - Jamie.
   - Sper că a fost răsplătit pe măsură pentru efortul său.
   - Nu el, ci ea, o corectă Connor. Nu călca pe ele, căci altfel n-o să mai scapi de gura ei.
   - Asta înseamnă că servitorii îşi pot exprima părerea?
   - Jamie nu este o servitoare. Este stăpâna locului.
   Ar fi căzut de pe cal, dacă soţul ei nu ar fi ţinut-o mai strâns de talie.
   - Stăpână?
   - Îţi va plăcea de ea.
   Nici nu încercă să se roage pentru răbdare.
   - Nu-mi va plăcea de ea. Va trebui să o faci să plece, Connor. Nu poate fi decât o singură stăpână în casa mea.
   - Jamie este stăpâna casei lui Alec.
   - Atunci de ce a plantat flori pentru tine? A fost, bineînţeles, foarte drăguţ din partea ei, dar nu pot să nu mă întreb de ce s-a deranjat.
   Connor înţelese într-un sfârşit care era rădăcina neînţelegerii.
   - Acesta nu este pământul meu. Este al lui Alec. Cum ai putut crede că e al meu?
   Îi veni să strige,dar nu îndrăzni din cauza spectatorilor ce priveau ca nişte şoimi.
   - Îţi spun exact de ce am crezut că este casa ta. Mi s-a spus că mergem acasă, de aceea, iar fiindcă nimeni n-a catadicsit să mă informeze că doreşti să-ţi vizitezi fratele, am dedus că îţi aparţine.
   - Nu îmi aparţine.
   - Acum înţeleg, acceptă ea. Ar fi fost drăguţ din partea ta să menţionezi destinaţia noastră.
   Connor nu răspunse criticii ei mascate. Curtea se umplu rapid cu războinici. Toţi purtau tartane în culori şterse, atât de asemănătoare cu ale lui Connor încât ştiu că avea să-i confunde, incapabilă să distingă un soldat Kincaid de unul MacAlister. Toţi se holbau la Connor şi la ea.
   Îşi îndreptă coloana până simţi că urma să pocnească, se uită fix înainte şi încercă să pară liniştită. Primirea care li se făcuse era mai mult decât descurajantă. Oare toţi cei care locuiau în Highlands erau întotdeauna într-o dispoziţie aşa de mohorâtă? Atitudinea soldaţilor era derutantă. Connor era fratele lui Alec, pentru numele lui Dumnezeu, nu duşmanul lui. Oare deosebirea nu conta pentru aceşti păgâni?
   Soţul ei descălecă, după care se întoarse s-o ajute. Se uită în ochii lui, căutând un semn că totul avea să fie în regulă. El nu clipi şi nu-i sugeră în niciun fel la ce se gândea.
   Brenna porni în urma lui cu mâinile pe lângă corp, capul sus şi privirea fixată direct pe mijlocul spatelui soţului său.
   Quinlan şi Aeden se mutară să o flancheze de ambele părţi, iar Donald, Owen şi Giric se repliară în spate. Când ajunseră la scările principale, Connor îşi continuă drumul,dar restul fură forţaţi de soldaţii lui Kincaind să rămână pe loc.
   Era evident că seniorul dorea să vorbească între patru ochi cu fratele său înainte ca ea să-i fie prezentată. Brenna spera să dureze foarte, foarte mult, căci acum se temea de întâlnirea cu Alec Kincaid. Posibilitatea ca unul din fraţi să-1 rănească pe celălalt nu-i trecuse prin cap. Apoi auzi un strigăt îngrozitor venind dinspre uşi şi nu se mai putu gândi la altceva.
   Presupuse că Alec începuse primul să strige pentru că nu recunoscuse vocea, dar Connor i se alătură repede şi în foarte scurt timp îi fu imposibil să distingă vreun cuvânt din răcnetele lor. Încercă să se concentreze. Dacă şi-ar mai fi potolit discursul sau dacă şi-ar fi zvârlit acuzaţiile pe un ton mai scăzut, cu siguranţă că ar fi fost capabilă să traducă suficient din încurcata gaelică pentru a înţelege de ce era Alec atât de furios.
   Discuţia aprinsă dură mai mult de 15 minute. Cu cât Brenna era nevoită să aştepte mai mult,cu atât devenea mai agitată. În tot acel interval făcuse o singură mişcare. Când uşile se închiseseră în urma lui Connor, Quinlan îi atinsese braţul în timp ce se întorcea cu faţa spre mulţime. Ea şi Aeden se răsuciseră atunci cu el, spre marele ei regret, pentru că trebuia să îndure din nou atmosfera ameninţătoare din curte.
  Totuşi, niciunul dintre soldaţii lui Kincaid nu o privea. Încercă să ia asta ca pe un semn bun. Fu atentă să-şi ascundă teama, ghicind că tocmai asta căutau, dar efortul o istovi.
   Aşteptarea se încheie în sfârşit. Uşile se deschiseră şi ea fu invitată înăuntru. Îi venea să clatine din cap, să-şi ridice fustele şi să fugă cât putea de repede în direcţia opusă.
   În schimb, intră. Era atât de răvăşită,încât abia dădu atenţie împrejurimilor. Sala mare era în stânga ei. Se opri în faţa scărilor de piatră ce duceau spre încăperea imensă şi aşteptă să fie chemată să înainteze. Nici Connor şi nici fratele său nu o observaseră. Se uită la soţul ei să se asigure că era în ordine. Îmbrăcămintea nu-i arăta mai rău şi nu sângera de niciunde,din câte îşi putu da seama. Nu părea foarte fericit, dar rareori era. Nu părea nici nervos, doar puţin iritat.
   Amână să se uite la fratele lui cât putu de mult; într-un final, îşi adună destul curaj să se întoarcă spre el. Încă nu era pregătită. Alec Kincaid era un războinic cu aspect feroce, ochi gri pătrunzători şi o figură atât de ameninţătoare, încât l-ar fi făcut şi pe diavol să tremure.
   - Încă nu s-a terminat, Connor. Voi decide ce vom face după ce vorbesc cu femeia.
   Glasul lui era la fel de înspăimântător ca înfăţişarea. Brenna îşi strânse mâinile la spate şi îşi ţinu respiraţia, făcând eforturi să-şi ascundă teroarea.
   - Acesta este adevărul, tună el.
   Tânăra femeie îşi înclină rapid capul, sperând ca gestul să fie socotit o dovadă de bună-creştere şi nu o manevră de mascare a fricii. În orice caz, i-ar fi fost imposibil să zâmbească. Totuşi, nu ţipă, şi asta era cu siguranţă o realizare.
   Alec se întoarse brusc spre ea cu o asemenea făloşenie, încât Brenna pricepu de la cine învăţase Connor să fie atât de intimidant.
   - Brenna,vino aici.
   Connor dădu ordinul cu o nuanţă de exasperare în voce.
   Ea îşi ridică imediat fruntea, coborî scările şi se grăbi lângă el, păstrându-şi privirea aţintită asupra lui Alec Kincaid.
   Cu excepţia mărimii, cei doi războinici nu semănau deloc. Connor avea părul şaten-închis; Alec îl avea roşcat. Trăsăturile lui Connor păreau mai nobile, deşi Alec avea şi el un profil plăcut, admise ea în silă. Deosebirile fizice nu se opreau acolo, bineînţeles. Atunci când Connor nu se încrunta, lucru rar, conform estimărilor ei, era oarecum frumos. Alec, pe de altă parte, putea fi considerat câtuşi de puţin atrăgător.
   Chiar şi aşa, erau doi spini din aceeaşi tulpină. Tacticile lor de terorizare a femeilor inocente erau identice. Purtarea lor era contrară oricăror învăţături creştine, însă mai grav era faptul că uriaşii nu păreau să-şi dea seama de efectul pe care îl aveau asupra celorlalţi.
   Brenna se întrebă dacă părul îi încărunţise. Auzise că unele femei păţiseră asta atunci când fuseseră supuse terorii. Încercă să se calmeze. Era doar un bărbat, nu cu mult mai înspăimântător decât Connor. Din nefericire, acest adevăr simplu nu o linişti deloc. Nici soţul ei nu o linişti. Până la urmă se forţă să nu se mai holbeze la coşmarul diavolului şi se uită la Connor, care însă o ignoră.
   „Nu poate fi mai rău”, îşi spuse.
   În clipa următoare, Connor o împinse în spatele lui. Îi veni să-1 lovească.
   Alec era dezamăgit de mireasa lui Connor. Nu-şi imagina că ar fi putut supravieţui căsniciei cu fratele său dacă se purta ca un iepuraş speriat. Connor avea s-o calce în picioare fără zăbavă.
   - Am de gând să stau de vorbă cu ea, Connor. Dă-te naibii din cale sau voi cere să fii dat afară, urlă Alec.
   Soţul ei nici nu se clinti. Brenna se enervase la culme, căci era de neînchipuit ca un frate să i se adreseze celuilalt pe un ton atât de ostil.
   - Bineînţeles, poţi să vorbeşti cu ea, Alec, dar nu poţi să ridici vocea. Nu vreau să o sperii.
   Furia Brennei îşi schimbă brusc direcţia, orientându-se acum în întregime către soţul ei. Trebuia să-i spună fratelui său că ar fi speriat-o dacă ridica vocea?
   Acum Alec avea s-o considere plăpândă,şi ce fel de început era acesta?  Îşi înghionti bărbatul în spate ca să-i dea de înţeles ce credea despre comentariul lui. Connor o trase mai aproape de el şi se încruntă la ea, smulgându-i un zâmbet poznaş.
   O femeie îl strigă de la intrare pe lordul Kincaid. Connor nu-i acordă atenţie, însă Brenna nu-şi putu lua ochii de la ea. Era atât de surprinzător de frumoasă, încât Brenna clipi de două ori, gândindu-se că putea fi o nălucă, trimisă să o liniştească în timpul acelui coşmar. Femeia nu dispăru. Nu era doar frumoasă, ci şi bravă, întrucât traversase de bunăvoie sala ca să i se adreseze lui Alec.
   Reacţia lordului Kincaid fu un miracol. Vocea îi deveni catifelată când îi dădu femeii permisiunea să se apropie. Zâmbi chiar când se aplecă să o asculte.
   Slavă sfinţilor,era până la urmă uman.
   Din nefericire, minunea nu ţinu mult. Brenna se holbă la femeia care se înclină spre ei şi plecă. Ştia că era nepoliticos să se holbeze,dar nu se putea împiedica; prin comparaţie, se simţea urâtă şi dizgraţioasă. Alec se gândea probabil că fratele lui nu era în toate minţile dacă se însurase cu ea, când ar fi putut să aleagă una dintre frumuseţile din Highlands. După toate aparenţele, creşteau ca buruienile acolo.
   - Connor, femeia ta e timidă?
   - Posibil, acceptă el, întrebându-se în ce joc îl atrăgea fratele său.
   - Aş dori să-ţi pun câteva întrebări, Lady Brenna. Mă aştept să-mi răspunzi sincer. Nu ai de ce să te temi de mine. L-ai cerut pe fratele meu în căsătorie?
   Avea să-1 omoare pe Connor. Cum îndrăznise să-i spună lui Alec despre încurcătura ei copilărească? O avertizase, într-adevăr, dar nu-1 crezuse, deoarece momentul ar fi fost la fel de umilitor pentru el ca pentru ea.
   - Da, stăpâne. I-am cerut să fie soţul meu.
    - Mai ai ceva de spus? întrebă el, aşteptând o explicaţie a neobişnuitului gest.
   - Am.
   - Atunci spune.
   - Nu sunt timidă.
   Aproape că zâmbi. Vocea ei avu o notă distinctă de sfidare atunci când se apără. Poate că până la urmă nu era un iepuraş sfios.
   - -Credeam că eşti.
   - Te-ai înşelat.
   El dădu din cap.
   - L-ai cerut pe Connor înainte de a-i fi promisă lui MacNare?
   - Da.
   - Alec, am mai discutat despre asta, interveni Connor. Cum ţi-am explicat deja, m-a cerut de trei ori. Las-o baltă, adăugă el în timp ce o împinse uşor pe Brenna în spatele lui.
   De trei ori? Chiar trebuia să menţioneze toate detaliile? Dintr-odată se întrebă cât de timidă ar fi socotit-o Alec dacă ar fi văzut-o strangulându-şi soţul.
   - Eu decid când am auzit destul.
   - Îmi aparţine acum, stărui Connor.
   - I-ar mai putea fi dată lui MacNare. Nu mă forţa din nou, frate. N-o să-ţi placă deloc urmările.
   - Nunta noastră a fost binecuvântată. Brenna, nu mă mai împinge!
   - Orice poate fi desfăcut, rosti Alec.
   - Nu vei face nimic împotriva Bisericii noastre.
   - Nu, nu voi face. Mai este o cale să i-o înapoiez lui MacNare.
   - E posibil să-mi poarte copilul chiar acum. La naiba, nevastă, vrei să încetezi să mă provoci?
   - Încă mai poate fi dezlegată din uniunea voastră.
   - Cum?
   - Te omor.
   Connor era pe punctul de a-şi bate joc de ameninţare când soţia sa îi distrase atenţia.
   - N-o să-1 omori, îi strigă ea la Alec.
   Furia ei îi luă pe amândoi prin surprindere.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, Brenna, bombăni Connor împingând-o la loc înspatele lui. Nu te amesteca în asta.
   - Lasă-o să vorbească! îi ceru Alec. De ce nu pot să-1 omor? o întrebă el pe Brenna, care făcuse hotărâtă un pas în faţă.
   - E fratele tău.
   - Dă-mi un motiv mai zdravăn.
   Nu se putu gândi la unul.
   - Trebuie să scoţi tot ce e mai bun.
   Alec se aplecă deasupra mesei, îşi încrucişă braţele pe piept şi se uită la ea.
   - Ce e mai bun din ce?
   - Din Connor. Înţeleg de ce vrei să-1 omori. Aproape toată lumea care îl întâlneşte vrea asta până la urmă. Totuşi, este fratele tău, iar dacă te gândeşti la calităţile lui, cu siguranţă îl vei lăsa să trăiască.
   - Numeşte-i calităţile.
   - Ştiam că vei spune asta.
   Îşi dădu seama că îi scăpase acel gând de îndată ce cuvintele îi ieşiră pe gură şi se grăbi să continue înainte ca Connor să se simtă jignit:
   -  Are sute de calităţi.
  - Precum?
   - E loial.
   - Şi?
   Agitată,îşi plimbă degetele prin păr în timp ce se concentra să găsească o altă calitate.
   - Oamenii lui par să-1 placă.
   - Tu îl placi?
   - Ai mers prea departe, Alec. Brenna, dacă vei continua să mă aperi, fratele meu va pune să fiu torturat înainte să mă omoare.
   - Fac şi eu ce pot mai bine.
   Alec termină rapid interogatoriul şi părăsi imediat încăperea. Era evident că Connor moştenise manierele de la fratele său mai mare.
   - Ce naiba te-a apucat, Brenna?
   - Tu m-ai apucat, strigă ea. M-ai transformat într-o naivă nebună. Vreau să merg acasă acum.
   - Nu putem să plecăm până nu se întoarce Alec.
   - Nu-i aşa că n-o să te omoare?
   - Nu, n-o să mă omoare. Nu mi-am dat seama că-ţi pasă.
   Amuzamentul din vocea lui o scoase din sărite.
   - Nu-mi pasă.
   - Atunci de ce mi-ai luat apărarea? insistă el.
   - Dacă cineva te va omorî, eu voi fi aceea, şi jur pe Dumnezeu că, dacă mai încerci să mă împingi în spatele tău, o voi face. Ai vreuna?
  - Ce vreuna?
   - Vreo calitate.
   - Sunt destul de plăcut.
   - Mi s-a spus să nu mint.
   - Te las să-ţi exprimi opinia.
   - Asta nu e o calitate.
   În cele din urmă, i se făcu milă de ea.
   - S-a terminat acum. Ţi-am spus că n-o să-ţi facă rău.
   - Nu m-ai avertizat suficient, răbufni ea. Se întoarce, adăugă în şoaptă.
   Alec nu era singur. Năluca îşi urmă stăpânul în salon şi aşteptă alături de el când acesta o chemă pe Brenna. Connor trebui să-i dea un ghiont ca s-o scoată din prostraţie.
   Merse spre lord, îşi înclină capul şi aşteptă să o bage din nou în sperieţi.
   - Bun venit în familie,Lady Brenna.

CAPITOLUL 8

   Jamie le ceru stăruitor să rămână la cină ca să poată profita de vizita Brennei.
   Connor insistă să plece. Alec nu avea de gând să-şi dezamăgească soţia. Termină discuţia prin transformarea invitaţiei într-un ordin.
   Nimeni nu se obosi să o întrebe pe Brenna ce părere avea. Îi era foame, bineînţeles - tot timpul îi era - dar nu avea de gând să mănânce nimic în faţa rudelor pe care dorea să le impresioneze. Risca să se pună într-o situaţie îngrozitoare, de pildă să-şi verse băutura sau să înfulece prea mult, şi Dumnezeu ştia ce-ar fi crezut despre ea atunci.
   Se mutase mai aproape de Connor în timpul dezbaterii prelungite, dar nu-şi dădu seama că îl prinsese de mână decât atunci când el se desprinse blând ca să-şi poată urma fratele afară.
   Când se aplecă în direcţia ei, ea presupuse că voia să o sărute. Tatăl ei făcea asta ori de câte ori pleca de lângă soţia lui şi Brenna era atât de recunoscătoare că războinicul îşi schimba în bine purtarea, încât decise să i-o ia înainte, luându-1 prin surprindere. Gura ei o atinse pe a lui pentru o secundă sau două şi apoi se îndepărtă. Părea teribil de încântată de ea însăşi, pe când el părea lovit de fulger.
   Connor nu dădu prea mare importanţă comportamentului ei. Deşi îl deruta faptul că ea nu părea să înţeleagă ce era adecvat şi ce nu, recunoscu totuşi că nu îl deranjase atât de mult.
   - Vrei să-mi dai drumul acum la mână?
   Supusă, îşi strânse mâinile la spate.
   Alec ajunsese deja în capul scărilor şi se holba la tapiseria ce atârna deasupra faţadei. Expresia de pe chipul lui nu era deloc plăcută. Din fericire, iritarea lui părea să se îndrepte către soţia sa.
   - Credeai că nu voi observa, Jamie?
   Păru furios. Totuşi, Jamie nu arăta deloc înspăimântată. Se încruntă la soţul ei şi strigă:
   - Credeai că nu-1 voi observa pe scumpul meu William atârnând deasupra grajdurilor?
   Connor o înghionti pe Brenna, o sfătui să nu intre în bucluc şi îşi urmă fratele afară. Un minut mai târziu, Jamie se scuză.
   - Te rog să te simţi ca acasă cât timp merg să discut cu bucătarul despre pregătiri. Vom lua cina cu o oră mai devreme decât de obicei ca să puteţi ajunge acasă înainte de a se întuneca. O să vin înapoi cât pot de repede.
   Când rămase singură, Brenna încercă din răsputeri să-şi aranjeze ţinuta. Îşi scutură praful de pe haine, aranjă cutele tartanului, îşi îndesă părul în cocul zburlit şi îşi ciupi obrajii pentru culoare. Din nefericire, odată ce termină, bănui că nu făcuse niciun progres. Îşi dorea să nu se simtă atât de agitată şi nesigură. Îl învinovăţea pe Alec Kincaid pentru starea ei. De ce oare îi mai tremurau mâinile şi acum? Pentru numele lui Dumnezeu, cum avea să poată sta la masă cu acel bărbat? Nu voia să atragă atenţia asupra ei. Era hotărâtă să nu facă nicio greşeală, aşa că îşi înşiră toate subiectele pe care nu ar trebui să le aducă în discuţie.
   Prima oară îi veni în minte Anglia. Alec şi Jamie nutreau probabil aceleaşi opinii precum Connor despre ţara ei scumpă, ceea ce însemna că o detestau. Chiar dacă socotea că o astfel de părere era atât ignorantă, cât şi prostească, nu avea de gând să se certe cu ei.
   Lista cu subiecte pe care trebuia să le evite continuă la nesfârşit şi nu îi luă mult să-şi dea seama că singurul subiect sigur rămas era vremea. Voia să fie perfectă, însă ştia că era imposibil; în cele din urmă conchise că singura soluţie era să-şi ţină gura închisă, mâinile încrucişate în poală şi să vorbească doar când i se adresa o întrebare anume.
   De asemenea, spera să nu fie aşezată lângă Jamie. Connor şi Alec ar fi fost obligaţi să observe cât de comună era în comparaţie cu desăvârşita stăpână a casei. Soţia lui Alec era chiar mai frumoasă decât Rachel, lucru pe care Brenna nu l-ar fi crezut posibil. Îşi dorea ca noile ei rude să o considere vrednică de Connor.
   Nu înţelegea de ce aprobarea lor era atât de importantă, însă dacă în acel moment nu s-ar fi simţit ca o prostănacă agitată, era sigură că ar fi fost capabilă să deducă totul. Până în momentul în care păşise în casa Kincaid, crezuse că şi o capră ar fi fost vrednică de soţul ei, dar acum se îndoia că Alec şi Jamie ar fi apreciat o asemenea părere.
   Probabil că îl plăceau pe fratele lor, şi Brenna voia să o placă şi pe ea. Avea nevoie de un prieten cu care să vorbească, iar în ochii lui Jamie se găseau atâta bunătate şi căldură încât Brenna ştiu că ar fi fost un aliat de nădejde. Faptul că se simţea nelalocul ei o întrista profund.
   Brenna fusese învăţată să numere binecuvântările şi nu necazurile, aşa că îşi aminti toate darurile minunate cu care Dumnezeu o răsplătise.
   Avea dinţi sănătoşi şi drepţi, un spate puternic şi picioare care nu o duruseră niciodată. Acestea erau într-adevăr nişte atuuri, dar mult mai importante decât calităţile fizice erau comorile ascunse pe care le poseda. Mama ei îi spusese că avea o inimă bună. Era, de asemenea, muncitoare. Avea şi o minte ascuţită, până când apăruse Connor şi o transformase într-o prostănacă flecară.
   Poate că,până la urmă, nu era totul pierdut. De altfel, acum avea un plan solid, iar asta o făcea să se simtă mai încrezătoare. Atâta timp cât îşi amintea să fie tăcută şi serioasă, avea să fie bine. Cu puţin noroc,nimeni nu avea să-i remarce prezenţa.
   Se uită în jur cu interes. Atenţia îi fu imediat captată de uriaşa tapiserie ce atârna deasupra faţadei. O contemplă timp îndelungat, încercând să-şi dea seama de ce vederea ei îl supărase pe Alec atât de mult. Piesa i se părea extraordinară. Marginile îi erau uzate de vechime, dar firele vibrau în continuare de culoare. Era portretul unui bărbat pe care Alec îl numise William, îmbrăcat într-o robă albastru-închis şi purtând o coroană împodobită cu bijuterii.
   Nu ştia cine era William, dar decise că trebuia să fi trăit demult, pentru că deasupra capului său era un halou aurit,ceea ce însemna că fusese sanctificat. Ar fi trebuit să-şi facă timp să memoreze toatele numele şi faptele importante ale sfinţilor, aşa cum îi sugerase duhovnicul ei; cu siguranţă ar fi jubilat să ştie că-i părea rău că nu acordase atenţie predicilor lui. Deşi era curioasă să afle despre ce William era vorba, nu avea de gând să-i roage pe Alec sau pe Jamie să-i spună, de teamă să n-o creadă ignorantă. Trebuia să aştepte până mai târziu şi să-1 întrebe pe Connor.
   Îşi făcu semnul crucii pentru a-şi arăta respectul faţă de sfânt înainte să-i întoarcă spatele pentru a putea vedea şi restul sălii.

.......................................................