Un mesaj șocant, Harlan Coben

 .........................................................

4.

           Procurorul districtual adjunct Lance Fein se repezi în sala de ședințe a lui Hester Crimstein, ca o nevăstuică nedormită ce consumase prea multe amfetamine. Cei doi detectivi de la omucideri, Dimonte și Krinsky, îl urmau îndeaproape. Și toți aveau fețele crispate și pielea întinsă ca niște corzi de pian.

   Hester și Shauna stăteau în picioare de cealaltă parte a mesei.
   - Domnilor, spuse Hester fluturând din mână, vă rog să luați loc.
   Fein o examină din priviri, apoi aruncă o privire dezgustată, de-a dreptul, spre Shauna.
   - N-am venit aici ca să-mi pierd timpul cu voi, spuse el.
   - Nu, sunt sigură că faci asta destul de mult timp în intimitatea locuinței tale, spuse Hester. Stai jos.
   - Dacă știi unde este...
   - Stai jos, Lance. Mă faci să mă doară capul.
   Se așezară toți. Dimonte își puse cizmele din piele de șarpe pe masă. Hester îl apucă cu amândouă mâinile și îi dădu jos picioarele de pe masă, fără a lăsa să i se șteargă nici măcar o clipă zâmbetul de pe față.
   - Domnilor, începu ea, scopul pentru care ne aflăm aici este să vă salvăm carierele voastre. Să purcedem, așadar, de acord?
   - Eu vreau să știu...
   - Șșt, Lance. Aici, eu vorbesc. Treaba ta este să asculți și poate să încuviințezi din cap și să spui ceva în genul „Da, doamnă” sau „Mulțumesc, doamnă”. Altfel, te-ai ars.
   Lance Fein îi aruncă o privire piezișă.
   - Tu ești cea care ajuți un om care fuge de justiție, Hester.
   - Ești foarte sexy atunci când o faci pe durul, Lance. De fapt, nu ești deloc. Ascultă bine la mine, fiindcă nu vreau să fiu nevoită să repet. Am de gând să-ți fac un serviciu, Lance. N-am de gând să te las să arăți ca un idiot și jumătate. Ca un idiot, poate, aici nu e nimic de făcut, dar asta numai dacă mă asculți cu atenție. Și atunci nu o să mai fii un idiot și jumătate. Ai priceput? Bine. În primul rând, înțeleg că ați stabilit definitiv ora decesului Rebeccăi Schayes. Miezul nopții, cu o jumătate de oră mai devreme sau mai târziu, așa e? E clar?
   - Și, ce-i cu asta?
   Hester se uită la Shauna.
   - Vrei să le spui tu?
   - Nu, dă-i drumul înainte.
   - Dar tu ai făcut toată treaba.
   - Încetează o dată cu vorbăria, Crimstein.
   Ușa se deschise în spatele lor. Secretara lui Hester aduse un teanc de hârtii și le înmână șefei împreună cu o bandă.
   - Mulțumesc, Cheryl.
   - Cu plăcere.
   - Poți pleca acasă. Și mâine vino mai târziu.
   - Mulțumesc.
   Cheryl plecă. Hester își luă ochelarii de citit. Și-i puse pe nas și începu să citească foile de hârtie.
   - Am început să mă cam plictisesc de chestia asta, Hester.
   - Lance, îți plac câinii?
   - Ce?
   - Câinii. Eu nu mă prea omor după ei. Dar acesta..., Shauna, ai fotografia aia?
   - Chiar aici.
   Shauna ridică în sus o fotografie mare a lui Chloe, în așa fel încât toți să o poată vedea bine.
   - Este un Collie cu barbă.
   - Nu-i așa că e drăguț, Lance?
   Lance Fein se ridică în picioare. Krinsky se ridică și el. Dimonte nu se clinti.
   - M-am săturat.
   - Dacă pleci acum, spuse Hester, câinele acesta o să facă pipi pe toată cariera ta ca un hidrant antiincendiu.
   - Ce naiba tot spui acolo?
   Îi întinse lui Fein două foi de hârtie.
   - Acest câine dovedește că nu Beck este făptașul. A fost la Kinko noaptea trecută. A intrat acolo cu un câine. A provocat puțin tărăboi, din câte am înțeles. Ai aici declarații de la 4 martori independenți care îl identifică pe Beck. A închiriat un computer acolo - mai exact de la ora 0 și 4 minute până la ora 0 și 23 de minute, după cum arată facturile lor.
   Hester rânji.
   - Asta e băieți. Aveți fiecare câte o copie.
   - Și chiar vrei să cred aiureala asta?
   - Nu neapărat. N-ai decât să verifici.
   Hester îi aruncă o copie lui Krinsky și alta lui Dimonte. Krinsky o ridică de pe jos și întrebă dacă poate să dea un telefon.
   - Sigur că da, spuse Hester. Dar, dacă ai de gând să vorbești prea mult, te rog să le treci în factura departamentului tău.
   Îi zâmbi dulce.
   - Vă mulțumesc foarte mult.
   Fein luă foile și, în timp ce citea, tenul lui devenea tot mai pământiu.
   - Vă gândiți să întindeți puțin ora decesului? N-aveți decât. Dar știți ceva? În noaptea aceea, se lucra la construcția podului. Este acoperit.
   Fein se foia în loc. Mormăia pe sub bărbie ceva ce semăna cu „cotoroanța naibii”.
   - Haide, haide, Lance.
   Hester Crimstein țâțâi din buze.
   - Ar trebui să-mi fii recunoscător.
   - Cum așa?
   - Ia gândește-te numai cum aș fi putut să dau în tine ca într-un sac de box. Imaginează-te cum ai fi stat acolo, înconjurat de camere de luat vederi, în centrul atenției presei, gata să anunți marea arestare a acestui asasin periculos. Ți-ai pus cravata cea mai bună, ții marele discurs despre păstrarea ordinii și siguranței străzilor, despre remarcabilul efort de echipă pe care a trebuit să-l depui ca să-l prinzi pe acest animal turbat. Și reflectoarele și blițurile intră în acțiune. Zâmbești și le spui reporterilor pe numele mic și, în tot acest timp, te gândești la marele tău birou de stejar din reședința guvernatorului - și, atunci, dintr-odată, bum! Eu îți sparg toate baloanele - dau ziariștilor acest alibi al omului. Ia gândește-te, Lance. Doamne, așa e că mi-ai rămas dator?
   Fein arunca săgeți din ochi.
   - Dar a atacat un polițist.
   - Nu, Lance, n-a atacat pe nimeni. Gândește mai profund, prietene. Iată faptele: Tu, Lance Fein, procuror șef adjunct al districtului, te-ai repezit să tragi niște concluzii greșite. Ai fugărit un om nevinovat cu trupele tale de atac - și nu numai un om nevinovat, ci și un medic care a preferat să lucreze pentru un salariu modest ca să-i ajute pe săraci, în loc să-și deschidă un cabinet care să-i aducă o grămadă de bani în sectorul privat.
   Se lăsă pe spate, zâmbind:
   - O, stai să vedem mai departe. Așadar, în timp ce foloseai zeci de polițiști, care costă Dumnezeu știe cât, toți cu armele scoase și fugărindu-l pe acest bărbat nevinovat, un polițist, tânăr, tembel și înfumurat, îl prinde într-o alee și începe să dea cu pumnii în el. Nu se vede nimeni altcineva în apropiere, așa că polițistul se gândește să-l pună pe nefericit să plătească pentru tot. Sărmanul doctor Beck, chinuit și persecutat, aș mai adăuga, văduv, nu a făcut nimic altceva decât să se apere.
   - N-o să meargă.
  - Ba o să meargă, în mod sigur, Lance. Nu vreau să par lipsită de modestie, dar cine este mai pricepută la astfel de lucruri decât subsemnata? Și stai puțin, încă nu ai auzit reflecțiile mele filosofice comparative în legătură cu acest caz și Richard Jewell sau biroul excesiv de zelos al procurorului districtual sau modul în care au fost atât de grăbiți să-i pună totul în cârcă sărmanului doctor Beck, încât nu s-au sfiit să-i planteze dovezi la locuință.
   - Să planteze dovezi? făcu Fein, pe punctul de a face apoplexie. Ai înnebunit?
   - Haide, Lance, știm foarte bine că doctorul David Beck nu putea face acest lucru. Avem 4 depoziții în favoarea unui alibi solid - la naiba, putem să mai scoatem și altele - de la martori independenți, neinfluențați, în sensul să nu el a fost acela. Și, atunci, cum au ajuns toate acele dovezi acolo? Dumneata, domnule Fein, cu trupele dumitale de asalt. Mark Fuhrman o să arate ca Mahatma Gandhi când o să termin cu tine.
   Fein strânse mâinile pumn. Înghiți de câteva ori în sec și se lăsă pe spate.
   - OK, începu el încet. Presupunând că acest alibi se verifică...
   - O, se verifică, nicio grijă.
   - Presupunând că este așa, ce dorești?
   - Ei bine, este o întrebare foarte bună. Ai încurcat-o, Fein. Dacă îl arestezi, o să arăți ca un idiot. Dacă anulezi ordinul de arestare, tot o să arăți ca un idiot. Nu prea văd cum ai să ieși din chestia asta.
   Hester Crimstein se ridică în picioare și începu să se plimbe prin încăpere, ca și când ar fi lucrat la pledoaria finală.
   - Am examinat și eu problema asta și m-am gândit la ea, și cred că am găsit o modalitate de a micșora necazul. Ai vrea să auzi, care?
   Fein se lumină puțin.
   - Te ascult.
   - În toată această harababură, ai făcut și ceva înțelept. Un singur lucru, dar s-ar putea să fie suficient. Ți-ai ținut gura în fața presei. Asta probabil pentru că ar fi fost cam jenant să le explici cum de a scăpat printre ochiurile plasei tale. Dar e bine. Tot ceea ce s-a raportat poate fi pus pe seama unor scurgeri de informații. Așa că, uite ce ai să faci, Lance. Convoci o conferință de presă. Le spui tuturor că acele informații sunt false și că doctorul Beck este căutat în calitate de martor, atât și nimic mai mult. Nu-l suspectați pe el de această crimă - în realitate, chiar sunteți siguri că nu el a comis-o - dar ați aflat că a fost unul dintre ultimii care au văzut victima în viață și doriți să vorbiți cu el.
   - N-o să țină.
   - Ba da, și încă cum! Poate că nu este chiar adevărul adevărat, dar stă în picioare. Cheia întregii povești voi fi eu, Lance. Îți datorez acest lucru pentru că băiatul a fugit. Așadar, eu, dușmanul procuraturii, te voi sprijini. Am spus ziariștilor cum ai cooperat cu noi, cum ai avut grijă ca drepturile clientului meu să nu fie încălcate, că doctorul Beck a sprijinit din toată inima cercetările voastre și abia așteaptă să lucreze cu voi.
   Fein nu spunea nimic.
   - Așa cum am spus mai înainte, Lance. Pot să vorbesc în favoarea ta sau împotriva ta.
   - Și eu ce fac în schimb?
   - Renunți la învinuirea asta stupidă de atac și împotrivire la arestare.
   - Nici vorbă.
   Hester îi făcu semn spre ușă.
   - Îmi pare rău, dar abia aștept să te văd în paginile de caricaturi.
   Umerii lui Fein se lăsară ceva mai jos. Când vorbi, vocea lui era moale:
   - Dar, dacă sunt de acord, spuse el, băiatul tău o să coopereze? O să-mi răspundă la toate întrebările?
   - Haide, Lance, nu mai pretinde că ești în situația de a putea negocia. Ți-am explicat care este înțelegerea. Accept-o sau încearcă-ți norocul cu presa. Alegerea îți aparține. Ceasul a început să bată.
   Începu să miște arătătorul încoace și încolo și să spună tic-tac.
   Fein se uită la Dimonte. Dimonte mesteca înverșunat o scobitoare. Krinsky scoase celularul și îi făcu un semn din cap lui Fein. Fein se întoarse și dădu din cap afirmativ către Hester:
   - Și acum ce facem?

38.

   M-am trezit, m-am ridicat și mai că mi-a venit să urlu. Mușchii îmi înțepeniseră și mă dureau cumplit. Mă dureau și anumite părți ale corpului despre care până atunci nici nu știusem că le am. Am încercat să-mi mișc picioarele ca să cobor din pat. Dar a fost o idee proastă. Foarte proastă. Încet. Cam așa arăta situația în această dimineață.
   Picioarele mă dureau cel mai tare, amintindu-mi, dincolo de jalnicul maraton de ieri, că eram într-o formă foarte proastă. Am încercat să mă rostogolesc. Locurile moi, lovite de asiatic, mă dureau ca niște suturi smulse. Trupul meu tânjea după un analgezic, dar nu era momentul. M-am uitat la ceas. Ora 6 dimineața. Era momentul să-i dau telefon lui Hester.
   Răspunse după prima sonerie.
   - A mers, spuse ea. Ești liber.
   Am simțit numai o ușurare mediocră.
   - Ce ai de gând să faci? mă întrebă ea.
   A naibii întrebare.
   - Nu știu prea sigur.
   Am mai auzit încă o voce în fundal.
   - Shauna vrea să vorbească cu tine.
   S-a auzit un foșnet atunci când telefonul a trecut dintr-o mână în alta, iar apoi Shauna spuse:
   - Trebuie să stăm de vorbă.
   Shauna, care, de regulă, nu glumea și nu era înclinată spre subtilități, părea neobișnuit de încordată și, poate - ceea ce e greu de imaginat - speriată. Inima începuse să-mi bată mai repede.
   - Ce este?
   - Nu se poate spune la telefon.
   - Pot să fiu la tine acasă peste o oră.
   - Știi, încă nu i-am spus Lindei.
   - Poate că ar fi timpul, am spus eu.
   - Da, bine.
   Apoi, a mai adăugat cu o surprinzătoare tandrețe:
   - Te iubesc, Beck.
   - Și eu te iubesc.
   M-am târât, apoi, pe jumătate în genunchi, spre duș. Mobila m-a ajutat să-mi sprijin picioarele aproape dezmembrate și să stau oarecum drept. Am stat sub duș până când s-a terminat apa caldă. M-a ajutat, dar nu prea mult.
   Tyrese mi-a găsit un costum de velur purpuriu. Mai că-mi venea să-i cer și un medalion mare de aur.
   - Și, acum, unde ai de gând să te duci? întrebă el.
   - Deocamdată, la sora mea.
   - Și, după aceea?
   - La lucru, așa cred.
   Tyrese clătină din cap.
   - Ce este? am întrebat eu.
   - Te-ai încontrat cu niște oameni tare răi, doctore.
   - Da, asta am priceput și eu.
   - Bruce Lee n-o să lase lucrurile așa.
   M-am gândit și eu la asta. Avea dreptate. Chiar dacă aș fi vrut, tot nu puteam să mă duc acasă și s-o aștept pe Elizabeth să mă contacteze din nou. În primul rând, mă săturasem să fiu cel pasiv. Odihna nu mai era pur și simplu pe agenda mea de lucru. Dar ceea ce era și mai important, era faptul că oamenii aceia din dubă nu aveau de gând să mă lase să trăiesc fericit mai departe.
   - O să te păzesc, doctore. Și Brutus. Până se termină toate astea.
   Mă pregăteam să spun ceva în sensul „Nu pot să-ți cer așa ceva” sau „Trebuie să ai grijă de viața ta”, dar dacă te gândeai mai bine, puteau să facă asta sau să vândă droguri. Tyrese dorea să mă ajute – poate chiar trebuia să mă ajute și - să spunem lucrurilor pe nume - chiar aveam nevoie de el, în continuare.
   Aș fi putut să-l avertizez, să-i atrag atenția asupra pericolelor, dar el cunoștea aceste primejdii mult mai bine decât mine. Așa că, în cele din urmă, am acceptat cu un gest din cap.

   Carlson primi telefonul de la Centrul Național de Urmărire a vehiculelor mai devreme decât se aștepta.
   - Am reușit să-l verificăm, spuse Donna.
   - Cum așa?
   - Ai auzit de IBIS?
   - Da, puțin.
   Știa că IBIS înseamnă Integrated Ballistic Identification System (Sistemul Integrat de Identificare Balistică), un nou program de computer pe care Biroul pentru Alcool, Tutun și Arme de Foc îl folosea pentru a colecta date despre gloanțe și cartușe. Făcea parte din noul program Ceasefire al Biroului.
   - Acum, nici nu mai avem nevoie de glonțul original, continuă ea. Este suficient să ne trimită imaginile scanate. Le transpunem în informație digitală și le comparăm direct pe ecran.
   - Și?
   - Ai avut dreptate, Nick. Se potrivește, spuse ea.
   Carlson închise telefonul și formă un alt număr. Când omul de la celălalt capăt ridică receptorul, Carlson întrebă:
   - Unde este doctorul Beck?

39.

   Brutus stătea pe trotuar. L-am salutat, dar nu mi-a răspuns. Încă nu-l auzisem vorbind.
   M-am strecurat pe bancheta din spate. Noaptea trecută ucisese un om. E drept că făcuse asta ca să-mi salveze mie viața, dar, judecând după comportamentul lui nonșalant, nu eram foarte sigur că își mai amintea că apăsase pe trăgaci. Ar fi trebuit ca eu, mai mult decât oricine altcineva, să înțeleg prin ce trecea, dar nu înțelegeam. Nu sunt foarte tare la morală. Văd și zonele cenușii, nu numai pe cele albe și negre.
   Elizabeth avea o viziune mai clară despre morală. Ar fi fost oripilată la gândul că a fost curmată o viață. Pentru ea, nu ar fi contat că acel om încerca să mă răpească, să mă tortureze, probabil, chiar să mă ucidă. Sau poate că da. Nu mai știu. Adevărul cel dur este că nu știusem totul despre ea. Și nici ea nu știuse totul despre mine.
   Formația mea de medic insistă să nu mai fac niciodată acest gen de analiză morală.
   Este o regulă simplă de triere: cel care e rănit cel mai greu primește primele îngrijiri. Nu contează cine este și ce a făcut. Întotdeauna, îl tratezi pe cel mai grav rănit. Este o teorie foarte frumoasă și înțeleg nevoia unei astfel de gândiri. Dar dacă, să zicem, nepotul meu, Mark, ar fi fost adus la clinică cu o plagă înjunghiată și vreun nenorocit de pedofil care îl înjunghiase ar fi venit în același timp cu el, având un glonț în creier, care îi punea viața în pericol, ei bine, să fim rezonabili! Îți faci socotelile și, în străfundul sufletului, știi că alegerea este deja făcută.
   Ați putea spune că mă mișc pe o pantă extrem de abruptă. Aș fi de acord cu voi, deși aș putea contraargumenta că foarte mulți oameni își duc viața în felul acesta. Problema este însă că există repercusiuni, atunci când trăiești în zone cenușii - nu numai în cele teoretice, care îți pătează sufletul, ci și în cele de cărămidă și mortar, din cauza distrugerilor imprevizibile pe care le lasă în urma lor astfel de alegeri. Mă întrebam ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi spus adevărul chiar de la bun început. Și am simțit că mă îngrozesc.
   - Ești cam tăcut, doctore.
   - Da, am spus eu.
   Brutus mă lăsă în fața blocului în care locuiau Linda și Shauna, pe Riverside Drive.
   - O să fim aici, după colț, spuse Tyrese. Dacă ai nevoie de ceva, știi numărul meu.
   - Bine.
   - Ai pistolul?
   - Da.
   Tyrese îmi puse o mână pe umăr.
   - Ori tu pe ei, ori ei pe tine, doctore. Apasă pe trăgaci.
   Aici nu există zonă cenușie.
   Am coborât din mașină. Mame și dădace treceau pe lângă mine, împingând în fața lor mergătoare complicate ce se pliază și se clatină și cântă cântece și se apleacă în spate și în față și pot să țină mai mult decât un copil, este loc și pentru scutece, prosoape, gustări, cutii cu suc (pentru fratele mai mare), un schimb de haine, sticle, chiar și truse de prim ajutor. Cunoșteam toate acestea din propria mea practică și am găsit că spectacolul acesta al normalității, care se învecina cu calvarul meu, era ca un fel de elixir.
   M-am întors din nou către clădire. Linda și Shauna alergau deja spre mine. Linda a ajuns prima. M-a cuprins cu brațele. Am strâns-o și eu. M-am simțit foarte bine.
   - Ești teafăr? a întrebat Linda.
   - Sunt foarte bine, am răspuns eu.
   Dar asigurările mele nu au oprit-o pe Linda să repete întrebarea de mai multe ori pe diferite tonuri. Shauna se oprise la câțiva pași. I-am prins privirea peste umărul surorii mele. Shauna își ștergea lacrimile din ochi. I-am zâmbit.
   Am continuat cu sărutările și îmbrățișările și în lift. Shauna era mai puțin exuberantă ca de obicei. Un om din afară ar fi spus că era ceva normal, Shauna lăsa fratele și sora să se bucure de intimitatea regăsirii lor. Shauna era însă deosebit de consecventă. Era pretențioasă, severă, amuzantă, inimoasă și loială până peste poate. Nu arbora niciodată niciun fel de mască. Shauna privea viața drept în față. Nu ar fi dat niciun pas înapoi, chiar dacă ai fi lovit-o peste gură cu o țeavă de plumb.
   Am simțit cum ceva în mine se înmoaie.
   Când am ajuns în apartament, Shauna și Linda au schimbat o privire. Brațul Lindei alunecă în jos de pe umărul meu.
   - Shauna vrea mai întâi să vorbească singură cu tine, spuse ea. Eu sunt în bucătărie. Vrei un sandviș?
   - Da, mulțumesc, am spus eu.
   Linda mă sărută și mă mai strânse o dată în brațe, ca și când ar fi vrut să fie sigură că mai eram încă acolo, și asta în carne și oase. Se grăbi, apoi, să iasă din cameră. Am privit-o repede pe Shauna. Era distantă.
   Am ridicat brațele într-un fel care voia să însemne: Ei bine?
   - De ce ai fugit? întrebă Shauna.
   - Am mai primit încă un e-mail, am spus eu.
   - La contul acela de pe Bigfoot?
   - Da.
   - De ce a venit așa de târziu?
   - Folosea un cod, am spus eu. Mi-a trebuit ceva timp până să-mi dau seama de el.
   - Ce fel de cod?
   I-am explicat că era vorba despre doamna Liliac și pudelii adolescenți.
   Când am terminat, a spus:
   - De aceea ai folosit computerul de la Kinko? Ți-ai dat seama de asta în timp ce te plimbai cu Chloe?
   - Da.
   - Ce spunea mai exact în e-mail?
   Nu înțelegeam de ce îmi punea Shauna toate aceste întrebări. Pe lângă ceea ce spusesem mai înainte, ar trebui să adaug că Shauna nu era foarte preocupată de detalii. Nu erau punctul ei forte. Susținea că o derutează.
   - Dorea să mă întâlnesc cu ea în Washington Square Park ieri, la ora 5, am spus eu. M-a avertizat că voi fi urmărit. Și, apoi, mi-a spus că, indiferent ce s-ar întâmpla, mă iubește.
   - Și de asta ai fugit? întrebă Shauna. Ca să nu lipsești de la întâlnire?
   Am încuviințat din cap.
   - Hester a spus că nu voi fi eliberat pe cauțiune până la miezul nopții și asta în cel mai bun caz.
   - Și ai ajuns în parc la timp?
   - Da.
   Shauna făcu un pas spre mine.
   - Și?
   - Nu a venit.
   - Și totuși ești convins, în continuare, că Elizabeth ți-a trimis acel e-mail?
   - Nu există altă explicație, am spus eu.
   A zâmbit, când am spus eu asta.
   - Ce este? am întrebat eu.
   - Îți amintești de prietena mea Wendy Petino?
   - Top-modelul, am spus eu. Semăna cu o prăjitură grecească.
   Shauna zâmbi la auzul acestei comparații.
  - Odată am luat masa cu - făcu în aer cu degetul semnul ghilimelelor - gurul ei spiritual. Susținea că acela știa să citească gândurile și să-i spună viitorul și alte asemenea aiureli. O ajuta să comunice cu mama ei moartă. Mama lui Wendy se sinucisese când fata avea 6 ani.
   Am lăsat-o să vorbească și n-am întrerupt-o cu fraza care mă ardea pe limbă: „Și ce-i cu asta?” Shauna nu se grăbea, dar știam că până la urmă va ajunge la problemă.
   - Așa că am terminat masa, chelnerul ne-a servit cafeaua. Gurul lui Wendy - îl chema Omay sau cam așa ceva - se uita la mine cu ochii aceia strălucitori, întrebători, știi despre ce vorbesc și începe, apoi, să-mi spună că el simte - așa vorbesc ei, că simte - că eu sunt cam sceptică în legătură cu toate astea și ar trebui să-i spun ce gândesc. Mă cunoști. Îi spun că totul nu este decât un rahat și m-am săturat să-i tot fure banii prietenei mele. Omay firește, nu se supără, ceea ce pe mine mă cam enervează. Dar, oricum, îmi dă un cartonaș și îmi spune să scriu pe el orice doresc - ceva important despre viața mea, o întâlnire, inițiala iubitului meu, orice doresc. Am verificat cartonașul. Arăta ca orice cartonaș alb, dar l-am întrebat dacă pot să folosesc un cartonaș al meu. Mi-a spus că n-am decât. Așa că am scos o carte de vizită și am întors-o cu fața în jos. Mi-a oferit un pix, dar am decis să-l folosesc pe al meu - în cazul că era vorba de vreo șmecherie. Dar nici aici nu a avut nimic de obiectat. Așa că scriu numele tău. Numai Beck. El ia cartea de vizită. Mă uit la mâna lui să văd dacă nu face vreo șmecherie, dar el i-o dă lui Wendy. Îi spune ei să o țină. Apoi, mă ia de mână. Închide ochii și începe să tremure de parcă ar fi avut o criză anume și jur că am simțit cum trece ceva prin mine. Apoi, Omay deschide ochii și întreabă:
   - Cine este Beck?
   Shauna s-a așezat pe canapea. Și eu la fel.
   - Știu că oamenii pot să facă fel de fel de șmecherii cu mâinile, dar eram acolo. L-am privit cu atenție. Și a trebuit să cred. Omay avea niște puteri speciale. Așa cum ai spus, nu există altă explicație. Wendy stătea acolo cu un zâmbet foarte satisfăcut pe buze. N-am înțeles cum a făcut.
   - S-a interesat de tine, am spus eu. Știa că suntem prieteni.
   - Nu te supăra, dar de unde putea să știe că am să scriu numele tău și nu pe al fiului meu sau al Lindei? De unde putea să știe că am să te aleg pe tine?
   Avea dreptate.
   - Așadar, acum crezi?
   - Aproape, Beck. Am spus aproape. Bătrânul Omay avea dreptate. Eu sunt cam sceptică. Poate că totul arăta clar că este mediu, numai că eu știam că nu este. Pentru că nu există așa ceva - după cum nu există nici stafii.
   Se opri. Nu era chiar foarte subtilă, draga mea Shauna.
   - Așa că m-am interesat și eu, continuă ea. Partea cea bună atunci când ești top-model este că poți să dai telefon oricui și oamenii sunt întotdeauna dispuși să stea de vorbă cu tine. Așa că i-am dat telefon iluzionistului pe care l-am văzut pe Broadway acum câțiva ani. A ascultat povestirea și a izbucnit în râs. Eu l-am întrebat ce e așa de amuzant. Iar el mi-a pus o întrebare:
   - Gurul acesta al dumitale a făcut chestia asta după masă? Am fost surprinsă. Ce naiba conta când făcuse chestia asta? Dar i-am spus că da, de unde ai știut? M-a întrebat dacă ni s-a servit cafea. Și din nou am spus că da. Și el a băut cafeaua fără lapte? Și din nou am spus, da.
   Acum Shauna zâmbea.
   - Știi cum a făcut, Beck?
   Am scuturat din cap.
   - N-am nici cea mai mică idee.
   - Atunci când i-a dat cartea de vizită lui Wendy, a trecut-o peste ceașca de cafea. Cafea fără lapte, Beck. Reflectă ca o oglindă. Și așa a văzut ceea ce am scris. Nu era decât un truc ieftin, de salon. Simplu, nu-i așa? Treci cartea de vizită peste o ceașcă de cafea și este ca și când ai trece-o peste o oglindă. Mai că îl crezusem. Înțelegi ce vreau să spun?
   - Sigur că da, am spus eu. Crezi că sunt la fel de naiv, ca Wendy a ta?
   - Și da și nu. Vezi tu, o parte din arta lui consta în dorința lui Wendy. Wendy s-a lăsat păcălită pentru că dorea să creadă în toată aiureala aia.
   - Adică, eu doresc să cred că Elizabeth este în viață?
   - Mai mult decât dorește un muribund în deșert să găsească o oază, spuse ea. Dar, de fapt, nu aici am vrut să ajung.
   - Dar unde?
   - Ți-am spus acest lucru pentru că, dacă tu nu vezi nicio altă explicație, aceasta nu înseamnă că acea explicație nu există. Înseamnă numai că tu nu poți s-o vezi.
   M-am lăsat pe spate și mi-am încrucișat picioarele. M-am uitat la ea. Își întoarse capul din fața privirilor mele, ceea ce nu face niciodată.
   - Ce se întâmplă aici, Shauna?
   Nu voia să mă privească în față.
   - Nu are nicio logică ceea ce spui, am spus eu.
   - Credeam că am fost cât se poate de clară...
   - Eu știu ce spun. Dar nu același lucru se întâmplă cu tine. Mi-ai spus la telefon că trebuie să stăm de vorbă. Singuri. Și de ce? Ca să-mi spui că soția mea moartă e chiar moartă cu adevărat?
   Am dat din cap.
   - Nu cred.
   Shauna nu a reacționat.
   - Spune-mi.
   Shauna se întoarse din nou spre mine.
   - Mi-e teamă, spuse ea, pe un ton care făcu să mi se facă părul măciucă pe ceafă.
   - De ce anume?
   Răspunsul nu veni imediat. O auzeam pe Linda care se foia prin bucătărie, auzeam zăngănitul farfuriilor și al paharelor, zgomotul ușii de la frigider.
   - Avertismentul acesta lung pe care ți l-am dat, continuă în cele din urmă Shauna. A fost la fel de mult pentru tine ca și pentru mine.
   - Nu înțeleg.
   - Am văzut ceva.
   Vocea ei se stinse. Trase adânc aer în piept și încercă din nou.
   - Am văzut ceva ce mintea mea rațională nu poate explica nicicum. La fel ca și în povestea mea cu Omay. Știu că trebuie să existe o explicație, dar nu pot s-o găsesc.
   Mâinile ei începură să se miște, degetele își făceau de lucru cu nasturii, își ciugulea scame imaginare de pe costum. Apoi, spuse:
   - Am început să te cred, Beck. Cred că s-ar putea ca Elizabeth să fie încă în viață.
   Am simțit cum inima începe să-mi bată cu putere. Shauna se ridică repede.
   - Am de gând să-mi fac un cocteil. Vrei și tu?
  - Spune-mi ce ai văzut, Shauna.
   - Dosarul ei de autopsie.
   Era cât pe-aici să mă prăbușesc. Am avut nevoie de câteva clipe ca să-mi regăsesc vocea.
   - Cum așa?
   - Îl știi pe Nick Carlson de la FBI?
   - M-a interogat, am spus eu.
   - Crede că ești nevinovat.
   - Mie nu mi s-a părut.
   - Acum, așa crede. Când toate aceste dovezi au început să arate spre tine, i s-a părut că sunt prea evidente.
   - Așa ți-a spus?
   - Da.
   - Și tu l-ai crezut?
   - Știu că o să ți se pară o naivitate, dar da, l-am crezut.
   Aveam încredere în judecata Shaunei. Dacă spunea ea că Nick Carlson e sincer, atunci fie că era un mincinos perfect, fie văzuse dincolo de acea înscenare.
   - Dar tot nu înțeleg, am spus eu. Ce legătură are asta cu autopsia?
   - Carlson a venit la mine. Voia să știe ce ai de gând. Eu nu i-am spus. Dar era pe urmele tale. Știa că ai cerut să vezi dosarul autopsiei lui Elizabeth. Se întreba de ce. Așa că a sunat la biroul medicului legist și a obținut dosarul. Mi l-a adus. Ca să vadă dacă pot să-l ajut cu ceva.
   - Și ți l-a arătat?
   Shauna încuviință din cap.
   Mi se uscase gâtul.
   - Ai văzut fotografiile de la autopsie?
   - Nu era niciuna acolo, Beck.
   - Ce?
   - Carlson crede că cineva le-a furat.
   - Cine?
   Shauna ridică din umeri.
   - Singura persoană care a semnat pentru studierea dosarului este tatăl lui Elizabeth.
   Hoyt. Totul se învârtea în jurul lui. M-am uitat la ea.
   - Ai văzut raportul?
   De astă dată, dădu din cap mai puțin energic.
   - Și?
   - Scria că Elizabeth se droga, Beck. Nu pur și simplu că i se găsiseră droguri în sânge. Scria că folosea droguri de multă vreme.
   - Imposibil, am spus eu.
   - Poate că da, poate că nu. Numai acest lucru nu era suficient ca să mă convingă. Oamenii pot să ascundă faptul că iau droguri. Nu este foarte ușor, dar se întâmplă. Poate că analizele au fost greșite sau neconcludente. Cam așa ceva. Există explicații, nu-i așa? Se poate explica într-un fel sau altul.
   Mi-am umezit buzele cu limba.
   - Atunci, ce nu se poate explica?
   - Înălțimea și greutatea ei, spuse Shauna. Elizabeth era înregistrată cu înălțimea de 1,68 și sub 50 kg.
   Am simțit o nouă lovitură în stomac. Soția mea avea 1,59 și aproape 60 kg.
   - Nu e nici măcar pe aproape, am spus eu.
   - Chiar așa.
   - Este în viață, Shauna.
   - Poate că da, Beck, admise ea, iar privirea ei fugi o clipă spre bucătărie. Dar mai este încă ceva.
   Shauna se întoarse și o strigă pe Linda. Linda apăru în ușa de la bucătărie și rămase acolo. Părea dintr-odată mai mică, având șorțul acela. Își ștergea mâinile pe el. Mă uitam uluit la sora mea.
   - Ce s-a întâmplat? am întrebat eu.
   Linda începu să vorbească. Mi-a povestit despre fotografii, cum venise Elizabeth la ea să i le facă, cum fusese foarte dispusă să păstreze secretul asupra lui Brandon Scope. Nu-și înfrumuseță cu nimic explicațiile, dar poate că nici nu trebuia. Stătea acolo și povestea totul așteptând inevitabila lovitură. Am ascultat cu capul plecat. Nu mă puteam uita la ea, dar mi-a fost ușor s-o iert. Toți avem păcatele noastre. Toți.
   Voiam s-o strâng în brațe și să-i spun că o înțeleg, dar nu reușeam să rostesc niciun cuvânt. Când a terminat, am dat numai ușor din cap și am spus:
   - Mulțumesc că mi-ai spus.
   Cuvintele mele voiau să fie o încheiere. Linda a înțeles. Shauna și cu mine am mai rămas tăcuți încă aproape un minut.
   - Beck?
   - Tatăl lui Elizabeth m-a mințit, am spus eu.
   Ea încuviință din cap.
   - Trebuie să stau de vorbă cu el.
   - Nu ți-a spus nimic nici mai înainte.
   Asta așa este, mi-am spus eu.
   - Crezi că de data asta va fi altfel?
   Am bătut distrat cu mâna pistolul pe care îl aveam la centură.
   - Poate, am spus eu.

   Carlson mă aștepta pe coridor.
   - Doctorul Beck? spuse el.
   În cealaltă parte a orașului, exact în același moment, biroul procurorului districtual ținea o conferință de presă. Firește că reporterii erau foarte sceptici în fața explicațiilor încâlcite date de Fein (în legătură cu mine) și s-a făcut foarte multă tevatură din cauza acestui gen de lucruri. Dar spuneau că aceasta nu făcea decât să mărească și mai mult confuzia. Confuzia ajută. Confuzia duce la reconstituiri lungi și clarificări și altele asemenea. Presa și publicul preferă o poveste mai simplă.
   Probabil că ar fi fost un moment cam dur pentru Fein, dar procuratura a profitat de această ocazie pentru a formula și acuzațiile împotriva mai multor înalți funcționari din administrația primarului, făcând chiar aluzia că „tentaculele corupției” - expresia lor preferată - s-ar putea să fi ajuns chiar până în biroul marelui om. Iar media, o entitate a cărei capacitate de concentrare a atenției nu o depășește pe cea a unui copil de doi ani, s-a întors imediat spre această jucărie nouă, iar pe cea veche a azvârlit-o cu un șut sub pat.
   Carlson făcu un pas către mine.
   - Aș dori să-ți pun câteva întrebări.
   - Nu acum, am spus eu.
   - Tatăl dumitale avea o armă, spuse el.
   Cuvintele lui m-au țintuit locului.
   - Ce?
   - Stephen Beck, tatăl dumitale, a cumpărat un Smith and Wesson 38. Din registru reiese că l-a cumpărat cu câteva luni înainte să moară.
   - Și ce legătură are asta cu noi?
   - Presupun că ai moștenit arma. E adevărat?
   - Nu stau de vorbă cu dumneata.
   Am apăsat pe butonul liftului.
   - Avem arma, spuse el.
   M-am întors uimit.
   - Era în cutia de valori a Sarei Goodhart. Împreună cu fotografiile.
   Nu-mi venea să cred.
   - De ce nu mi-ai spus asta mai înainte?
   Carlson zâmbi strâmb.
   - O, da, bine, până acum eram băiatul cel rău, am spus eu.
   Apoi, am adăugat, încercând să plec:
   - Nu văd ce relevanță are.
   - Ba cred că vezi.
   Am apăsat din nou pe butonul liftului.
   - Ai fost să-l vezi pe Peter Flannery, continuă Carlson. L-ai întrebat despre asasinarea lui Brandon Scope. Aș vrea să știu de ce.
   Am apăsat pe butonul liftului și l-am ținut apăsat.
   - Ai făcut ceva cu lifturile?
   - Da. De ce te-ai dus să-l vezi pe Peter Flannery?
   Mintea mea făcea niște deducții rapide. O idee - un lucru periculos în cel mai bun caz - mi-a străfulgerat prin minte. Shauna avea încredere în omul acesta. Poate aș putea avea și eu. Oricum, măcar puțină. Suficientă.
   - Pentru că dumneata și cu mine avem aceleași bănuieli.
   - Cum așa?
   - Amândoi ne întrebăm dacă, într-adevăr, KillRoy a ucis-o pe soția mea.
   Carlson își încrucișă brațele.
   - Și ce are a face Peter Flannery cu asta?
   - Mi-ai urmărit mișcările, așa este?
   - Da.
   - Am hotărât să fac și eu același lucru pe care l-a făcut Elizabeth acum 8 ani. Inițialele lui Flannery și numărul lui de telefon se aflau în agenda ei.
   - Înțeleg, spuse Carlson. Și ce ai aflat de la domnul Flannery?
   - Nimic, am mințit eu. A fost un drum închis.
   - O, nu prea cred, spuse Carlson.
   - Ce te face să spui asta?
   - Știi cum funcționează testele de balistică?
   - Am văzut la televizor.
   - Simplu spus, fiecare armă lasă o amprentă unică pe glonțul pe care îl trage. Zgârieturi, umflături - unice pentru acea armă. Ca un fel de amprente digitale.
   - Cam atâta știu și eu.
   - După vizita dumitale la biroul lui Flannery, i-am pus pe oamenii noștri să verifice din punct de vedere balistic pistolul 38 pe care l-am găsit în cutia valorică a Sarei Goodhart. Știi ce am descoperit?
   Am dat din cap negativ, dar știam.
   Carlson zăbovi o clipă înainte de a spune:
   - Arma tatălui dumitale, cea pe care ai moștenit-o, l-a ucis pe Brandon Scope.
   Se deschise o ușă și o mamă ieși pe hol împreună cu fiul ei adolescent. Adolescentul arborase atitudinea sfidătoare a vârstei, mama își ținea capul în poziția care voia să spună „nu mai vreau să aud nimic”. S-au apropiat de lift. Carlson spuse ceva într-un walkie-talkie.
   Ne-am îndepărtat amândoi de lifturi cu privirile ațintite unul asupra celuilalt.
   - Agent Carlson, chiar crezi că sunt un ucigaș?
   - Sincer? făcu el. Nu mai sunt așa de sigur.
   Răspunsul lui mi s-a părut curios.
   - Îți dai seama, desigur, că nu sunt obligat să stau de vorbă cu dumneata. De fapt, pot s-o chem pe Hester Crimstein chiar acum și să desființez tot ceea ce încerci să faci aici.
   - Ce vrei să spui?
   - Dă-mi două ore.
   - Pentru ce anume?
   - Două ore, am repetat eu.
   S-a gândit o clipă.
   - Cu o condiție.
   - Care?
   - Spune-mi cine este Lisa Sherman.
   Asta chiar că m-a lăsat cu gura căscată.
   - Nu cunosc numele acesta.
   - Lisa Sherman și cu dumneata trebuia să plecați ieri-seară cu avionul.
  Elizabeth.
  - Nu știu despre ce vorbești, am spus eu.
   Se auzi clopoțelul liftului. Ușile se deschiseră. Mama, cu gura făcută pungă, și fiul ei posac intrară în lift. Femeia s-a uitat la noi. I-am făcut semn să țină ușa.
   - Două ore, am strigat.
   Carlson încuviință morocănos. Am sărit în lift.

40.

   - Ai întârziat! strigă fotograful, un omuleț cu un accent franțuzesc prefăcut. Și arăți - comment dit-on? - ca un... ceva aruncat la closet.
   - Gura, Frederic! țipă și Shauna, fără să-i pese dacă acesta era adevăratul lui nume. Oricum, de unde ești de fapt? Din Brooklyn?
   Omul ridică mâinile în sus.
   - Nu pot lucra în felul acesta!
   Aretha Feldman, agenta Shaunei, se grăbi să intervină.
   - Nu te necăji, Francois. Machiorul nostru va face minuni cu ea. Întotdeauna arată ca naiba atunci când vine. Ne întoarcem imediat.
   Aretha o apucă pe Shauna strâns de cot, fără a înceta însă să zâmbească. Și, apoi, șopti către ea:
   - Ce naiba ai pățit?
   - N-am nevoie de aiurelile astea.
   - Nu mai face pe primadona cu mine.
   - Am avut o noapte grea, e bine?
   - Nu e bine deloc. Așază-te acolo, pe scaunul de machiaj.
   Machieurul se cutremură îngrozit atunci când o văzu pe Shauna.
   - Ce e cu cearcănele astea la ochi? strigă el. Crezi că pozezi pentru sacoșele Samsonite?
   - Ha-ha! Foarte amuzant.

   Shauna se îndreptă spre scaun.
   - Oh, făcu Aretha. Uite, asta a venit pentru tine. \

   Îi întinse un plic.
   Shauna miji ochii.
   - Ce e asta?
   - Habar n-am. A venit un comisionar și l-a lăsat aici acum 10 minute. A spus că este urgent.
   Shauna luă plicul. Se uită la scrisul atât de cunoscut și simți cum i se strânge stomacul.
   Un singur cuvânt: „Shauna”.
   Continuând să se uite la plic, Shauna spuse:
   - Lasă-mă singură o clipă.
   - Nu e momentul...
   - O secundă.
   Machieurul și agenta se dădură la o parte. Shauna deschise plicul. Scoase din el o foaie albă de hârtie cu același scris cunoscut. Shauna o ridică și citi însemnarea foarte scurtă:
   „Du-te la toaletă”.
   Shauna încercă să-și mențină respirația în ritmul obișnuit. Se ridică în picioare.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă Aretha.
   - Trebuie să fac pipi, spuse Shauna cu o voce atât de calmă, încât fu chiar ea însăși surprinsă să se audă. Unde este toaleta?
   - La capătul holului, pe stânga.
   - Mă întorc imediat.
   Două minute mai târziu, Shauna împingea ușa de la toaletă. Aceasta nu se clintea.
   - Eu sunt, spuse ea.
   - Așteptă o clipă.
   Câteva secunde mai târziu, auzi cum zăvorul este tras la o parte. Liniște. Shauna trase adânc aer în piept și împinse din nou. Ușa se deschise. Intră în încăpere și se opri ca siderată. În partea cealaltă a încăperii, chiar în fața ei, stătea o fantomă.
   Shauna își înghiți un țipăt.
   Peruca brunetă, kilogramele în minus, ochelarii cu sârmă - nimic din toate acestea nu puteau schimba realitatea.
   - Elizabeth...
   - Încuie ușa, Shauna.
   Shauna făcu ce i se spusese fără a mai sta pe gânduri. Când se întoarse, făcu un pas către vechea ei prietenă. Elizabeth o strânse mai tare în brațe.
   - Te rog, nu avem prea mult timp.
   Probabil că pentru prima oară în viața ei, Shauna nu găsi nimic de spus.
   - Trebuie să-l convingi pe Beck că sunt moartă, spuse Elizabeth.
   - E cam târziu pentru asta.
   Elizabeth se uită de jur împrejur ca și când ar fi căutat o scăpare.
   - Am făcut o greșeală că am venit înapoi. O greșeală prostească, stupidă. Nu pot rămâne. Trebuie să-i spui că...
   - Am văzut dosarul de autopsie, Elizabeth, spuse Shauna. Nu mai poți să bagi duhul acesta înapoi în sticlă.
   Elizabeth închise ochii.
   - Ce naiba s-a întâmplat? întrebă Shauna.
   - A fost o greșeală să vin aici, spuse ea.
   - Da, ai mai spus asta.
   Elizabeth începu să-și muște buza de jos.
   - Trebuie să plec.
   - Nu se poate, spuse Shauna.
   - Ce?
   - Nu poți să fugi din nou.
   - Dacă rămân, el moare.
   - E deja mort, spuse Shauna.
   - Nu înțelegi.
   - Nu am ce să înțeleg. Dacă îl părăsești din nou, n-o să supraviețuiască. Am așteptat timp de 8 ani să văd că-i trece. Așa se întâmplă de obicei, știi și tu. Rănile se vindecă. Viața merge mai departe. Dar nu și pentru Beck.
   Făcu un pas spre Elizabeth.
   - Nu mai pot să te las să fugi din nou.
   Ambele perechi de ochi erau pline de lacrimi.
   - Nu-mi pasă de ce ai plecat, spuse Shauna, apropiindu-se și mai mult. Mă interesează numai faptul că te-ai întors.
   - Nu pot să rămân, spuse ea slab.
   - Trebuie să rămâi.
   - Chiar dacă asta înseamnă moartea lui?
   - Da, spuse Shauna fără ezitare. Chiar și așa. Și știi prea bine că eu spun adevărul. De asta ești aici. Pentru că știi că nu poți să pleci din nou. Și știi că n-am să te las.
   Shauna mai făcu un pas.
   - Sunt atât de obosită să tot fug, spuse încet Elizabeth.
   - Știu.
   - Nu mai știu ce să fac.
   - Nici eu. Dar fuga nu este o opțiune de astă dată. Explică-i, Elizabeth. Fă-l să înțeleagă.
   Elizabeth ridică capul:
   - Știi cât de mult îl iubesc?
   - Da, făcu Shauna. Știu.
   - Nu vreau să-i fac rău.
   - Prea târziu.
   Erau acum la numai 30 de cm una de alta. Shauna ar fi vrut să întindă mâna și s-o strângă în brațe, dar rămase pe loc.
   - Ai un număr de telefon unde poți să dai de el? întrebă Elizabeth.
   - Da, mi-a dat un celular.
   - Spune-i Delfin. Am să mă întâlnesc cu el acolo, deseară.
   - Nu știu ce naiba înseamnă asta.
   Elizabeth se strecură repede pe lângă ea, deschise puțin ușa și privi afară.
   - O să înțeleagă, spuse ea și dispăru.

41.

   Ca de obicei, Tyrese și cu mine ședeam pe bancheta din spate.
   Cerul dimineții era de culoarea cenușei, a pietrei de mormânt. I-am explicat lui Brutus pe unde să o ia după ce am traversat Podul Washington. Din spatele ochelarilor lui de soare, Tyrese îmi studia fața. În cele din urmă, întrebă:
   - Unde mergem?
   - La socrii mei.
   Tyrese aștepta să-i mai spun ceva.
   - Este polițist.
   - Cum îl cheamă?
   - Hoyt Parker.
   Brutus zâmbi. La fel și Tyrese.
   - Îl cunoști?
   - N-am lucrat niciodată cu el personal, dar, da, îl cunosc. Am auzit de numele ăsta.
   - Cum adică n-ai lucrat cu el?
   Tyrese făcu un semn cu mâna. Am ajuns la marginea orașului. Trecusem prin mai multe experiențe supranaturale în zilele acestea - călătoria prin vechiul meu cartier, împreună cu doi traficanți de droguri, într-o mașină cu geamurile fumurii, era încă o altfel de trăire. I-am dat câteva îndrumări lui Brutus, până când am oprit, în cele din urmă, pe strada Goodhart, atât de plină de amintiri.
   Am coborât. Brutus și Tyrese porniră imediat în viteză. Eu m-am îndreptat spre ușă și am ascultat. Norii deveniseră aproape negri. Un fulger sfâșie cerul. Am apăsat pe butonul soneriei. Mă durea tot trupul din cauza combinațiilor de tortură de ieri și de epuizare.
   Pentru o clipă, m-am întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă Tyrese și Brutus nu ar fi apărut la momentul potrivit. Am alungat imediat gândul. În cele din urmă, l-am auzit pe Hoyt:
   - Cine este?
   - Sunt eu, Beck.
   - E deschis.
   Am întins mâna spre clanță. Mâna mea se opri la câțiva centimetri înainte să ating alama. Ciudat. Fusesem aici de nenumărate ori, dar niciodată nu-mi aminteam să-l fi auzit pe Hoyt întrebând cine este. Era unul dintre oamenii care preferau confruntarea directă. Hoyt Parker nu era omul să se ascundă prin tufișuri. Nu se temea de nimic și, la naiba, dovedea acest lucru la fiecare pas. Suni la ușă, iar el deschide și te privește în față.
   M-am uitat în urma mea - Tyrese și Brutus dispăruseră - doar nu aveau să rămână în mașină, în fața casei unui polițist, într-un cartier al albilor.
   - Beck?
   N-aveam de ales. M-am gândit la pistolul meu Glock. Am pus mâna stângă pe clanță și dreapta pe coapsă. Pentru orice eventualitate. Am răsucit clanța și am deschis ușa. Am băgat capul pe ușă.
   - Sunt în bucătărie, strigă Hoyt.
   Am intrat și am închis ușa în urma mea. Înăuntru mirosea a dezinfectant cu lămâie, de la unul din deodorantele acelea care se pun în priză. Mirosul mi se părea apăsător.
   - Vrei să mănânci ceva? întrebă Hoyt.
   Tot nu-l vedeam.
   - Nu, mulțumesc.
   Am mers prin semiîntunericul din coridor spre bucătărie. Am văzut fotografiile vechi de deasupra căminului, dar de astă dată nu am mai ezitat. Când am călcat pe linoleum, am examinat din ochi încăperea. Era goală. Tocmai mă pregăteam să mă întorc, când am simțit ceva de metal, rece, la tâmplă. O mână m-a prins brusc de gât și m-a tras cu putere înapoi.
   - Ești înarmat, Beck?
   Nu m-am mișcat și nici n-am vorbit.
   Cu pistolul în același loc, Hoyt m-a percheziționat. A găsit pistolul, l-a scos și l-a aruncat pe linoleum.
   - Cine te-a adus aici?
   - Doi prieteni, am reușit eu să spun.
   - Ce fel de prieteni?
   - Ce naiba e cu tine, Hoyt?
   S-a retras. Eu m-am întors. Arma era îndreptată spre pieptul meu. Țeava mi se părea enormă, ca o gură uriașă, gata să mă înghită în întregime. Era greu să-mi dezlipesc privirea de tunelul acela rece și întunecos.
   - Ai venit aici să mă ucizi?
   - Ce? Nu.
   M-am forțat să privesc în sus. Hoyt era nebărbierit. Ochii lui erau roșii, omul se clătina.
   Bea. Bea foarte mult.
   - Unde este doamna Parker? am întrebat eu.
   - Este în siguranță. Am trimis-o departe de aici, spuse el.
   - De ce?
   - Cred că știi.
   Poate că știam. Sau începeam să aflu.
   - De ce aș vrea eu să-ți fac rău, Hoyt?
   Ținea arma în continuare îndreptată spre pieptul meu.
   - Întotdeauna porți o armă ascunsă la tine, Beck? Aș putea să te arunc la închisoare pentru asta.
   - Mi-ai făcut ceva mult mai rău, am răspuns eu.
   Se îngălbeni. Un geamăt îi scăpă de pe buze.
   - Ce trup am incinerat noi, Hoyt?
   - Nu știi nimic.
   - Știu că Elizabeth este în viață, am spus.
   Umerii îi căzură, dar arma rămase la locul ei. Am văzut cum i s-a încordat mâna pe armă și, o clipă, am fost sigur că va trage. Mă gândeam să sar într-o parte, dar ar fi putut oricum să mă doboare cu a doua împușcătură.
   - Stai jos, spuse el blând.
   - Shauna a văzut raportul de la autopsie. Știm că nu era Elizabeth.
   - Stai jos, repetă el, ridicând arma puțin și am fost convins că o să tragă dacă nu-l ascult.
    M-a condus înapoi în salon. M-am așezat pe canapeaua aceea înfiorătoare care fusese martora atâtor momente memorabile.
   Hoyt s-a așezat în fața mea. Arma era tot sus și ațintită spre mijlocul meu. Nu se relaxase deloc. Presupun că asta făcea parte din pregătirea lui. Epuizarea i se așternuse pe față. Arăta ca un balon ce pierde aer și se dezumflă aproape imperceptibil.
   - Ce s-a întâmplat? am întrebat eu.
   Nu mi-a răspuns la întrebare.
   - Ce te face să crezi că este în viață?
   M-am oprit. Oare să mă fi înșelat? S-ar putea ca el să nu fi știut? Nu, am decis repede.
   El văzuse cadavrul la morgă. El fusese cel care o identificase. În mod sigur, era implicat.
   Dar, apoi, mi-am amintit de e-mail.
   Să nu spui cuiva...
   Făcusem o greșeală venind aici?
   Din nou, nu. Mesajul fusese trimis înainte de toate astea - practic, în altă eră. Trebuia să iau o decizie acum și aici. Trebuia să insist, să fac ceva.
   - Ai văzut-o? întrebă el.
   - Nu.
   - Unde este?
   - Nu știu, am răspuns eu.
   Hoyt lăsă brusc capul într-o parte. Îmi făcu semn cu degetul la buze să fac liniște. Se ridică și se duse tiptil spre ferestre. Obloanele erau toate trase. Se uită pe la marginea lor.
   M-am ridicat în picioare.
   - Stai jos.
   - Împușcă-mă, Hoyt.
   Se uită la mine.
   - Are necazuri, am spus eu.
   - Și crezi că poți s-o ajuți?
   Scoase un sunet gutural.
   - În noaptea aceea, v-am salvat viețile. Amândurora. Tu, ce ai făcut?
   Am simțit cum mi se strânge ceva în piept.
   - Am fost doborât și mi-am pierdut cunoștința, am spus eu.
   - Așa este.
   - Tu...
    Îmi venea greu să rostesc cuvintele.
    - Ne-ai salvat?
   - Stai jos.
   - Dacă știi unde este...
   - N-am fi avut conversația aceasta, încheie el fraza.
   Am făcut un pas către el. Apoi, încă unul. Îndrepta arma spre mine. Eu nu m-am oprit.
   M-am apropiat până când țeava revolverului s-a proptit în sternul meu.
   - O să-mi spui, am zis eu. Sau o să mă ucizi.
   - Ești dispus să riști?
   L-am privit drept în ochi și i-am înfruntat privirea, cred, pentru prima dată, în lunga noastră relație. În momentul acela, între noi doi s-a petrecut ceva, nu știu bine ce anume.
   Resemnare din partea lui, poate, nu știu. Dar am rămas neclintit!
   - Ai idee cât de dor îmi este de fiica dumitale?
   - Stai jos, David.
   - Nu, atât timp cât...
   - Am să-ți spun, făcu el moale. Stai jos.
   Mi-am ținut ochii ațintiți asupra lui, în timp ce mă îndreptam către canapea. M-am lăsat pe perne. A pus arma deoparte, pe masă.
   - Vrei să bei ceva?
   - Nu.
   - Ar fi bine totuși să iei ceva.
   - Nu acum.
   A ridicat din umeri și s-a dus către barul din colț. Era vechi și dezarticulat. Paharele erau în dezordine, se loveau unul de altul și eram cât se poate de sigur că aceasta nu era prima expediție de astăzi către dulapul cu băuturi. Își turnă băutura pe îndelete. Doream să-l zoresc, dar făcusem destule presiuni asupra lui. Probabil că avea nevoie de asta. Își aduna gândurile, le sorta, verifica unghiurile. Mă așteptam la așa ceva.
   Luă paharul cu ambele mâini făcute cupă și se așeză pe scaun.
   - Nu mi-ai plăcut niciodată foarte mult, spuse el. Nu era vorba de nimic personal. Ești dintr-o familie bună. Tatăl tău era un om respectabil, iar mama ta, ei bine, s-a străduit și ea, nu-i așa?
   Lăsă paharul într-o singură mână, în timp ce și-o trecea pe cealaltă prin păr.
   - Dar am considerat că relația ta cu fiica mea era - se uită în sus, căutând cuvintele în tavan - era o piedică în calea dezvoltării ei. Acum... acum îmi dau seama cât de incredibil de norocoși ați fost amândoi.
   În cameră se făcuse parcă mai rece. Am încercat să nu mă mișc, să-mi păstrez respirația normală, să fac orice numai să nu-l tulbur.
   - Am să încep cu noaptea de la lac, spuse el. Când au răpit-o.
   - Cine a răpit-o?
   Privi în jos, spre pahar.
   - Nu mă întrerupe, spuse el. Ascultă.
   Am dat din cap, dar el nu m-a văzut. Continua să privească în paharul cu băutură, de parcă ar fi căutat răspunsurile în fundul paharului.
   - Știi cine a răpit-o, spuse el, sau ar trebui să știi acum. Cei doi bărbați care au fost găsiți îngropați acolo.
   Privirea lui mătură brusc încăperea. Apucă arma și se ridică în picioare, se duse la fereastră și verifică din nou. Aș fi vrut să-l întreb ce se aștepta să vadă afară, dar am preferat să nu-i întrerup ritmul.
   - Fratele meu și cu mine am ajuns la lac târziu. Aproape prea târziu. Ne-am gândit să-i oprim la mijlocul drumului de țară. Știi unde sunt cele două movile mari?
   S-a uitat la mine și, apoi, din nou la fereastră, apoi la mine. Știam movilele. Erau cam la o jumătate de kilometru de Lacul Charmaine. Amândouă mari, rotunde, plasate perfect de o parte și de alta a drumului. Erau tot felul de legende în legătură cu modul cum ajunseseră acolo.
   - Ken și cu mine ne-am ascuns în spatele lor. Când au ajuns aproape, le-am împușcat un cauciuc. S-au oprit să vadă ce este. Când au coborât din mașină, i-am împușcat în cap.
   După ce se mai uită încă o dată pe fereastră, Hoyt se întoarse la scaunul lui. Lăsă arma jos și se uită în pahar. Tăceam și așteptam.
   - Griffin Scope îi angajase pe cei doi, spuse el. Ar fi trebuit s-o interogheze pe Elizabeth și după aceea s-o ucidă. Ken și cu mine am aflat de planul acesta și ne-am îndreptat spre lac să-i oprim.
   Ridică mâna ca și cum ar fi vrut să mă împiedice să pun o întrebare, dacă aș fi îndrăznit să deschid gura.
   - Cum și de ce nu este important. Griffin Scope voia ca Elizabeth să moară. Asta este tot ce trebuie să știi. Și nu s-ar fi oprit numai pentru că doi dintre oamenii lui fuseseră uciși. Erau destui acolo unde îi găsise pe ăștia. E ca unul dintre balaurii din poveste - le tai un cap și le cresc două în loc.
   Se uită la mine.
   - Nu te poți lupta cu o astfel de putere.
   Luă o înghițitură zdravănă.
   - Vreau să te întorci cu gândul la noaptea aceea și să te pui în poziția noastră, continuă el, apropiindu-se și mai mult, încercând să mă câștige. Doi bărbați zac morți în drum. Unul dintre cei mai puternici oameni din lume îi trimisese ca să vă omoare. Nu are niciun fel de remușcări să doboare persoane nevinovate ca să-și atingă țelul. Ce poți face? Să zicem că ne-am fi decis să mergem la poliție? Ce să le spunem? Un om ca Scope nu lasă niciun fel de dovezi în urmă - și chiar dacă ar fi lăsat, are mai mulți polițiști și judecători în buzunar decât am eu fire de păr în cap. Am fi fost morți toți. Așa că te întreb pe tine, Beck. Ești acolo, ai doi oameni morți pe jos. Știi că lucrurile nu se vor încheia aici. Ce ai fi făcut?
   Am considerat că întrebarea era retorică.
   - Așa că i-am prezentat aceste fapte lui Elizabeth, exact așa cum ți le prezint ție acum. I-am spus că Scope ne va distruge pe toți ca să ajungă la ea. Dacă ar fugi - dacă s-ar ascunde, de exemplu - ne-ar tortura până când i-am spune totul. Sau ar fi luat-o pe soția mea. Sau pe sora ta. Ar fi făcut tot ce se putea pentru ca să fie sigur că a găsit-o și a ucis-o pe Elizabeth.
   Se aplecă spre mine.
   - Înțelegi acum? Înțelegi care a fost singura soluție?
   Am dat din cap, pentru că totul devenise dintr-odată foarte clar.
   - Trebuia să-l faci să creadă că e moartă.
   Zâmbi și mie mi se făcu pielea ca de găină.
   - Aveam ceva bani puși deoparte. Și fratele meu, Ken, chiar ceva mai mulți. Aveam și anumite relații. Elizabeth a dispărut. Am scos-o din țară. Și-a tăiat părul, a învățat să se deghizeze dar, probabil, că nici nu era nevoie. În ultimii 8 ani, a mers prin țările din lumea a treia, a lucrat pentru Crucea Roșie și UNICEF sau pentru alte organizații de felul acesta.
   Am așteptat. Mai erau multe lucruri pe care nu mi le spusese, dar stăteam liniștit. M-am lăsat copleșit de toate implicațiile pe care mi le explicam acum. Elizabeth. Era în viață. Fusese în viață în toți acești opt ani. Respirase și trăise, și muncise... Era prea mult pentru mine, era ca una dintre problemele acelea imposibile de matematică din cauza cărora până și computerul se burzuluiește și se închide.
   - Te întrebi, probabil, al cui a fost cadavrul de la morgă.
   Mi-am permis să încuviințez din cap.
   - A fost destul de simplu. Avem femei dintr-astea tot timpul. Rămân în depozitul frigorific un timp, după care sunt incinerate, puse într-o urnă și îngropate pe Insula Roosevelt. Am așteptat pur și simplu să apară prima astfel de femeie fără identitate, care să fie albă și să se potrivească măcar cât de cât cu descrierea. A durat mai mult decât mă așteptasem. Probabil că nefericita era o vagaboandă înjunghiată de peștele ei, dar, firește, n-am știut niciodată sigur acest lucru. Și nici nu puteam lăsa deschis cazul asasinării lui Elizabeth. Trebuie să găsești un vinovat, Beck. Asta așa, ca să poți închide dosarul. L-am ales pe KillRoy. Era un lucru cunoscut că acesta își însemna victimele cu fierul roșu și le aplica pe față litera K. Așa că am făcut și noi același lucru cu cadavrul. Mai rămânea doar problema identificării. Ne-am jucat cu ideea să ardem cadavrul, ca să nu mai poată fi recunoscut, dar aceasta ar fi însemnat studierea amprentei dentare și altele. Așa că ne-am încercat norocul. Părul se potrivea. Culoarea pielii și vârsta erau aceleași. Am aruncat cadavrul într-un orășel mic. Am dat un telefon anonim la poliție. Și am făcut în așa fel încât să ajungem la biroul medicului legist în același moment în care a fost adus cadavrul. Apoi, nu am mai avut nimic altceva de făcut decât să identific cadavrul. Așa sunt identificate majoritatea victimelor. Un membru din familie este chemat să le recunoască. Așa am făcut și eu, iar Ken m-a sprijinit. Cine ar fi putut avea îndoieli? De ce ar fi mințit un tată și un unchi în această chestiune?
   - Ți-ai asumat un risc enorm, am spus eu.
   - Dar ce altceva puteam face?
   - Trebuie să fi existat și alte modalități.
   S-a aplecat mai mult în față. I-am simțit mirosul respirației. Pungile de sub ochi îi alunecară parcă și mai jos.
   - Îți repet, Beck, imaginează-ți că ești acolo, pe drumul de țară, cu două cadavre în față. La naiba, e ușor să stai acum comod pe scaun și să privești în urmă. Dar spune-mi tu mie: Ce altceva am fi putut face?
   Nu știam ce să-i răspund.
   - Și mai erau și alte probleme, spuse Hoyt, retrăgându-se puțin. N-am fost niciodată siguri 100% că oamenii lui Scope au să înghită povestea asta. Din fericire pentru noi, cei doi ticăloși trebuia să părăsească țara imediat după asasinat. Am găsit asupra lor bilete de avion pentru Buenos Aires. Erau amândoi niște vagabonzi, niște oameni pe care nu te puteai baza. Toate acestea ne-au ajutat. Oamenii lui Scope au înghițit gălușca, dar au rămas, în continuare, cu ochii pe noi, nu pentru că și-ar fi închipuit că este încă în viață, dar se temeau ca Elizabeth să nu ne fi transmis vreun material incriminator.
   - Ce material incriminator?
   A ignorat întrebarea mea.
   - Casa ta, telefonul, probabil și biroul au fost înțesate de microfoane în ultimii 8 ani. Și a mea la fel.
   Aceasta explica e-mail-urile atât de prudente. Mi-am plimbat privirea prin încăpere.
   - Ieri le-am căutat prin toată casa, spuse el. Acum, terenul este curățat.
   Tăcu câteva clipe și am aruncat o întrebare:
   - De ce s-a hotărât Elizabeth să se întoarcă acum?
   - Pentru că este nebună, spuse el, și pentru prima dată am simțit furia în vocea lui.
    L-am lăsat câteva clipe să se liniștească. S-a calmat, roșeața din obraji s-a atenuat treptat.
   - Cele două trupuri au fost incinerate, spuse el.
   - Ce este cu ele?
   - Elizabeth a urmărit știrile pe Internet. Când a aflat că au fost descoperite, și-a imaginat - la fel ca și mine, de altfel - că s-ar putea ca Scope să-și dea seama de adevăr.
   - Că este încă în viață?
   - Da.
   - Dar dacă era dincolo de ocean, ar fi fost oricum foarte greu s-o găsească.
   - Asta i-am spus și eu. Dar ea a spus că asta nu-i va opri din drum în niciun caz. Ar fi venit la mine. Sau la mama ei. Sau te-ar fi înhățat pe tine. Dar..., se opri din nou și lăsă capul în jos. Dar nu sunt foarte sigur că acesta era motivul.
   - Ce vrei să spui?
   - Uneori, mă gândesc că a vrut să se întâmple așa.
    Se jucă cu paharul, făcu să zornăie cuburile de gheață.
   - Voia să se întoarcă la tine, David. Cred că descoperirea cadavrelor a fost numai un pretext.
   Am așteptat din nou. A mai băut din pahar. Se uită din nou pe geam.
   - Acum e rândul tău, spuse el.
   - Cum așa?
   - Vreau și eu niște răspunsuri, spuse el. De exemplu, cum te-a contactat. Cum ai scăpat de poliție. Unde crezi că este acum.
   Am ezitat. Dar nu prea mult timp. Ce puteam să fac?
   - Elizabeth a luat legătura cu mine prin e-mail-uri anonime. A vorbit într-un cod pe care numai eu puteam să-l înțeleg.
   - Ce fel de cod?
   - S-a referit la unele lucruri din trecutul nostru.
   Hoyt a încuviințat din cap.
   - Știa că s-ar putea ca oamenii lui Scope să stea la pândă.
   - Da.
   Mi-am schimbat poziția pe scaun.
   - Cam ce știi despre personalul lui Griffin Scope? am întrebat eu.
   Era derutat.
   - Personal?
   - Are în slujba lui un asiatic musculos?
   Puțina culoare care mai rămăsese în obrajii lui Hoyt dispăru imediat, ca printr-o rană deschisă. Se uită uluit la mine, ca și când și-ar fi imaginat că vreau să-l păcălesc.
   - Eric Wu, spuse el, aproape în șoaptă.
   - Am dat peste domnul Wu ieri.
   - Imposibil, spuse el.
   - De ce?
   - Dacă ai fi dat peste el, acum n-ai mai fi fost în viață.
   - Am avut noroc.
   I-am spus povestea. Aproape că îi venea să plângă.
   - Dacă a găsit-o Wu, dacă a ajuns la ea înainte să te înhațe pe tine...
   Închise ochii, alungând din minte imaginea înfricoșătoare.
   - N-a ajuns.
   - Cum de ești așa de sigur?
   - Wu voia să știe de ce m-am dus în parc. Dacă ar fi prins-o deja, de ce m-ar mai fi întrebat?
   Încuviință încet din cap. Își termină paharul și își mai turnă unul.
   - Dar acum știu că este în viață, spuse el. Aceasta înseamnă că o să vină după noi.
   - În acest caz, o să ripostăm, am spus eu cu mult mai mult curaj decât simțeam că am.
   - N-ai reținut ce ți-am spus. Balaurul are mai multe capete.
   - Dar, în cele din urmă Făt-Frumos îl ucide pe balaur.
   Se strâmbă disprețuitor la auzul celor spuse de mine. Pe drept cuvânt, aș zice. L-am țintuit cu privirea. Pendula bătu. Mă gândeam la ce îmi spusese.
   - Mai trebuie să-mi spui și restul, am zis eu.
   - Nu are importanță.
   - Are legătură cu asasinarea lui Brandon, nu-i așa?
   Dădu din cap cu toată convingerea.
   - Știu că Elizabeth i-a oferit un alibi lui Helio Gonzalez, am spus eu.
   - Nu are nicio importanță, Beck, crede-mă.
   - Am fost acolo, am vorbit cu el, am spus eu.
   El mai luă o înghițitură.
   - Elizabeth avea o cutie valorică sub numele de Sarah Goodhart, am spus eu. Acolo au găsit fotografiile.
   - Știu, spuse Hoyt. Eram foarte grăbiți în noaptea aceea. Nu știam că le dăduse deja cheia. Le-am golit buzunarele, dar nu i-am căutat și în pantofi. Oricum, n-ar mai fi avut nicio importanță. Nu mă gândeam câtuși de puțin că vor fi găsiți.
   - N-a lăsat numai fotografiile în cutia aceea, am continuat eu.
   Hoyt lăsă cu grijă paharul pe masă.
   - Și pistolul tatălui meu era tot acolo. Un 38. Ți-l amintești?
   Hoyt întoarse capul și vocea lui deveni deodată foarte moale.
   - Smith and Wesson. Eu l-am ajutat să-l aleagă.
   Am simțit din nou cum încep să tremur.
   - Știai că Brandon Scope fusese ucis cu această armă?
   Închise ochii strâns, ca un copil care dorește să alunge un vis urât.
   - Spune-mi ce s-a întâmplat, Hoyt.
   - Știi ce s-a întâmplat.
   Nu puteam să-mi stăpânesc tremuratul.
   - Spune-mi orice ar fi.
   Fiecare cuvânt mă lovi, apoi, ca un glonț.
   - Elizabeth l-a împușcat pe Brandon Scope.
   Am dat din cap. Știam că nu este adevărat.
   - Lucra împreună cu el la societatea de binefacere. Și a fost numai o chestiune de timp până a descoperit adevărul. Că Brandon făcea pe nebunul și îi plăcea să facă pe tipul dur din stradă. Droguri, prostituție, nici nu mai știu ce altceva.
   - Nu mi-a spus niciodată.
   - N-a spus nimănui, Beck. Dar Brandon a aflat că știe. A bătut-o crunt și a amenințat-o că o omoară dacă vorbește. Pe atunci, nu știam acest lucru, firește. Mi-a spus și mie aceeași poveste cu accidentul de mașină.
   - Nu l-a ucis ea, am insistat eu.
   - A fost legitimă apărare. Pentru că Elizabeth nu s-a astâmpărat și a continuat să facă cercetări, Brandon a dat buzna la voi acasă și, de astă dată, avea un cuțit în mână. S-a năpustit la ea... și ea a tras. Absolut clar: legitimă apărare.
   Am început să dau din cap în neștire.
   - Mi-a dat telefon, plângând. M-am dus imediat cu mașina la voi acasă. Când am ajuns acolo...
    Făcu o pauză, respiră adânc, apoi, continuă:
    - Era deja mort. Elizabeth stătea cu arma în mână. Voia să mă pună să chem poliția. Am convins-o să renunțe. Indiferent dacă fusese sau nu în legitimă apărare, Griffin Scope avea s-o omoare, oricum. I-am spus să-mi dea câteva ore. Tremura toată, dar, în cele din urmă, a fost de acord.
   - Ai mutat cadavrul, am spus eu.
   A dat din cap.
   - Știam despre Gonzalez. Punkistul era pe cale să devină un criminal în toată puterea cuvântului. Văzusem destui ca el ca să-mi dau seama. Scăpase deja ca prin urechile acului de o acuzație de crimă din cauza unor chestiuni de procedură. Pe cine altul să arunci vina mai bine?
   Totul îmi era acum cât se poate de clar.
   - Dar Elizabeth nu putea permite așa ceva.
   - La asta nu m-am gândit, spuse el. A auzit vestea despre arestarea lui și atunci a decis să-i ofere acest alibi. Ca să-l salveze pe Gonzalez, continuă el, citând sarcastic: „de o gravă nedreptate”. Zadarnic. Dacă l-ar fi lăsat pe ticălos să meargă la închisoare, totul s-ar fi terminat.
   - Oamenii lui Scope și-au dat seama că ea îi furnizase un alibi fals.
   - Da, cineva din interior le-a dat această informație. Și, atunci, și-au trimis oamenii încoace și încolo și au aflat despre cercetările ei. Restul e clar.
   - Așadar, în noaptea aceea la lac, a fost vorba de răzbunare, am spus eu.
   Hoyt făcu un gest neglijent cu mâna.
   - În parte, da. Și, în parte, era vorba de acoperirea adevărului în legătură cu Brandon Scope. Era acum un erou mort. Menținerea acestei reputații era esențială pentru tatăl lui.
   Și pentru sora mea, mi-am spus eu.
   - Dar tot nu înțeleg de ce a ținut toate astea în cutia valorică.
   - Dovezi, a spuse el.
   - Ce dovezi?
   - Că ea l-a ucis pe Brandon Scope. Și că a făcut acest lucru în legitimă apărare. Dar, indiferent ce s-a întâmplat, Elizabeth nu dorea ca altcineva să fie acuzat pentru ceea ce făcuse ea. Naiv, nu-i așa?
   Nu, nu era deloc așa. Ședeam acolo și încercam să-mi dau seama care este adevărul.
   Dar nu puteam face nimic. Acum, oricum nu mai aveam ce face. Pentru că acesta nu era întregul adevăr. M-am uitat la socrul meu, la pielea lui căzută, la părul rar, firea altădată aprigă, acum atât de domolită, la trupul lui încă impresionant, dar cam gârbovit. Hoyt credea că știa ce se întâmplase în realitate cu fiica lui. Dar nici nu-și dădea seama cât de mult se înșela.
   Am auzit un tunet. Ploaia începu să răpăie în geam, ca și când ar fi fost lovit cu niște pumnișori mici.
   - Ai fi putut să-mi spui, l-am mustrat eu.
   Clătină din cap, de astă dată mai cu convingere.
   - Și ce ai fi făcut, Beck? Te-ai fi dus după ea? Ați fi fugit împreună? Ar fi aflat adevărul și v-ar fi ucis pe amândoi. Erau cu ochii pe voi. Și mai sunt și acum. N-am spus nimănui. Nici măcar mamei lui Elizabeth. Iar, dacă ai nevoie de vreo dovadă că am făcut ce trebuie, uită-te acum în jurul tău. Au trecut 8 ani. Nu a făcut decât să-ți trimită niște e-mail-uri anonime. Și uite ce s-a declanșat.
   Se auzi un zgomot de portieră trântită. Hoyt se repezi către fereastră ca un tigru. Se uită din nou afară.
   - E tot mașina cu care ai venit. Cu doi negri înăuntru.
   - Au venit pentru mine.
   - Ești sigur că nu lucrează pentru Scope?
   - Absolut sigur.
   Chiar atunci sună și celularul meu. Am răspuns.
   - E totul în ordine? întrebă Tyrese.
   - Da.
   - Vino afară.
   - De ce?
   - Ai încredere în polițist?
   - Nu sunt sigur.
   - Vino afară.
   I-am spus lui Hoyt că trebuie să plec. Părea prea abătut ca să-i mai pese. Mi-am luat pistolul și m-am grăbit spre ușă. Tyrese și Brutus mă așteptau. Ploaia se mai întețise, dar nici unuia dintre noi nu-i păsa de asta.
   - Ai primit un telefon. Du-te mai încolo.
   - De ce?
   - E personal, spuse Tyrese. Nu vreau să aud.
   - Am încredere în tine.
   - Fă ce-ți spun, omule.
   M-am dus suficient de departe, ca el să nu poată auzi. Am văzut cum în spatele meu jaluzelele se dau la o parte de la fereastră. Hoyt se uita afară. M-am uitat din nou la Tyrese. Mi-a făcut semn să pun telefonul la ureche. L-am pus. La început n-am auzit nimic, apoi, Tyrese a spus:
   - Linia e sigură, dă-i drumul.
   Și, apoi, am auzit vocea Shaunei.
   - Am văzut-o.
   Am rămas nemișcat.
   - A spus să vă întâlniți, deseară, la Delfin.
   Am înțeles. Linia amuți. M-am întors la Tyrese și la Brutus.
   - Trebuie să ajung undeva singur, am spus eu. Unde nu pot fi urmat.
   Tyrese îi aruncă o privire lui Brutus.
   - Urcă, spuse Tyrese.

42.

   Brutus conducea ca un nebun. Mergea pe sens interzis, întorcea în loc. De pe banda din dreapta, tăia de-a curmezișul și o lua la stânga pe roșu. Realizam un timp excelent.
   La MetroPark în Iselin era un tren ce pleca spre Port Jervis în 20 de minute.
   Puteam să împrumut o mașină de acolo. Când m-am dat jos, Brutus a rămas în mașină.
   Tyrese a mers cu mine până la casa de bilete.
   - Mi-ai spus să plec și să nu mă mai întorc niciodată, spuse Tyrese.
   - Așa este.
   - Poate că ar trebui să faci și dumneata același lucru, spuse el.
   Am întins mâna către el, dar Tyrese a ignorat-o și m-a îmbrățișat puternic.
   - Mulțumesc, i-am spus eu încet.
   A slăbit îmbrățișarea, și-a aranjat sacoul pe umeri și, apoi, și-a potrivit ochelarii de soare.
   - Da, foarte bine, foarte bine.
   N-a așteptat să-i mai spun nimic și a pornit înapoi, spre mașină.
   Trenul a sosit și a plecat la timp. Am găsit un loc și m-am prăbușit pe banchetă. Am încercat să-mi golesc mintea de orice gânduri. N-am reușit. M-am uitat în jur. Vagonul era destul de gol. Două tinere studente la vreun colegiu sporovăiau în jargonul lor cu „știi tu”, „da, tu”. Ochii au început să-mi rătăcească prin vagon. Am zărit un ziar - mai exact, un tabloid - pe care cineva îl lăsase pe un scaun.
   M-am dus până acolo și l-am luat. Pe copertă era o tânără starletă arestată pentru furt din magazine. Am răsfoit la repezeală paginile, sperând să ajung la benzile comice desenate sau rubrica sport – orice, numai să-mi ocup mintea cu ceva. Dar privirea mi-a fost atrasă de o imagine – o imagine a mea. Omul căutat de poliție. Arătam cumplit de sinistru în fotografia întunecată, ca un terorist din Orientul Mijlociu.
   Și, atunci, l-am văzut. Și toată lumea mea, care se clătina deja foarte serios, s-a zdruncinat din nou din temelii.
   De fapt, nu citeam articolul. Ochii îmi rătăceau peste pagină. Dar am văzut numele.
   Pentru prima dată. Numele bărbaților care fuseseră găsiți morți la lac. Unul dintre ele îmi era cunoscut.
   Melvin Bartola.
   Nu se poate.
   Am lăsat ziarul și am deschis toate ușile glisante dintre vagoane, una după alta, până l-am găsit pe conductor.
   - Unde este următoarea oprire? am întrebat eu.
   - Ridgemont, New Jersey.
   - Este vreo bibliotecă în apropriere de gară?
   - Habar n-am.
   Am coborât, oricum.

   Eric Wu îndoi degetele. Cu o împunsătură ușoară forță ușa.
   Nu-i trebuise prea mult până să afle cine erau cei doi bărbați de culoare care îl ajutaseră pe Doctorul Beck să scape. Larry Gandle avea prieteni la poliție. Wu îi descrisese pe cei doi bărbați și după aceea privise mai multe albume. Câteva ore mai târziu, Wu zărise fotografia unui bărbat pe nume Brutus Cornwall. Au dat câteva telefoane și au aflat că Brutus lucra pentru un dealer de droguri pe nume Tyrese Byron.
   Simplu.
   Lanțul de la ușă cedă. Ușa se dădu de perete, iar clanța lovi puternic peretele. Latisha ridică privirile în sus înmărmurită. Se pregătea să țipe, dar Wu se mișcă repede. Îi puse mâna la gură și își apropie buzele de urechea ei. Un alt bărbat angajat de Gandle veni în spatele lui.
   - Șșșt, făcu Wu aproape blând.
   TJ se juca pe jos cu trenulețul. Înclină capul la auzul zgomotului și spuse:
   - Mama?
   Eric Wu îi zâmbi. O lăsă pe Latisha și îngenunche alături de copil. Latisha încercă să-l împiedice, dar celălalt bărbat o ținu strâns. Wu își puse pumnul lui enorm pe capul băiatului. Începu să-l mângâie pe păr și se întoarse spre Latisha:
   - Știi unde îl putem găsi pe Tyrese? întrebă el.

   După ce m-am dat jos din tren, am luat un taxi până la biroul de închiriat mașini.
   Funcționarul din spatele biroului, îmbrăcat cu un sacou verde, îmi dădu indicații cum să ajung la bibliotecă. Mi-au trebuit cam trei minute până să ajung acolo. Biblioteca din Ridgemont era o clădire modernă, din cărămidă în stil colonial, cu vitralii la ferestre, cu rafturi din lemn de mesteacăn, balcoane, turnulețe, un bar. La pupitrul custodelui de la etajul al doilea am găsit o bibliotecară și am întrebat-o dacă pot să folosesc Internetul.
   - Aveți o carte de identitate? m-a întrebat ea.
   Aveam. I-am arătat-o.
   - Trebuie să aveți domiciliul în acest comitat, spuse ea.
   - Vă rog, este foarte important, am rugat-o eu.
   Mă așteptam s-o văd cum dă din cap că nu, dar s-a îmblânzit brusc.
   - Cam de cât timp aveți nevoie?
   - Câteva minute, nu mai mult.
   - Computerul de acolo, îmi spuse ea și arătă spre un terminal din spatele meu - este terminalul nostru expres. Oricine îl poate folosi timp de 10 minute.
   I-am mulțumit și m-am grăbit spre computer. Am găsit pe yahoo site-ul New Jersey Journal. Știam data exactă de care aveam nevoie. Acum doisprezece ani, ziua de 12 ianuarie. Am găsit arhiva și am introdus datele. Dar arhivarea mergea numai pe 6 ani în urmă.
   La naiba.
   M-am dus repede din nou la bibliotecară.
   - Trebuie să găsesc un articol de acum 12 ani din New Jersey Journal, am spus eu.
   - Nu era în arhiva de pe web?
   Am scuturat din cap că nu.
   - Microfilme, spuse ea, lovind în brațele scaunului ca să se ridice. Ce lună?
   - Ianuarie.
   Era o femeie masivă și mergea greu. Găsi o rolă într-un sertar și apoi mă ajută să trec banda prin dispozitivul de citit microfilme. M-am așezat și m-am apucat serios de treabă.
   - Noroc, îmi ură ea.
   Mânuiam butonul de parcă m-aș fi aflat pe o motocicletă nouă. Microfilmul trecea prin dispozitiv. Mă opream din când în când ca să văd unde am ajuns. În mai puțin de două minute, am găsit data exactă. Articolul era la pagina 12.
   Imediat ce am văzut titlul, am simțit cum mi se strânge gâtul.
   Aproape că aș putea să jur că am auzit scrâșnetul roților, deși dormeam la mine în pat, la mulți kilometri de locul unde se petrecuse totul. Mă mai doare și acum - poate nu atât de mult ca pierderea lui Elizabeth, dar aceasta fusese prima mea experiență legată de moarte și de tragedie și niciodată n-am putut să-mi revin după aceea. Doisprezece ani mai târziu, încă îmi mai amintesc fiecare amănunt din noaptea aceea, deși amintirile sunt estompate. Parcă aud și acum soneria în zori de zi, fețele solemne ale polițiștilor, îl văd pe Hoyt împreună cu ei, aud vorbele lor blânde, încurajatoare, negările noastre violente, apoi înțelegerea treptată, fața trasă a Lindei, lacrimile mele înghețate, mama care nu vrea să accepte realitatea. Toți mă îndeamnă să încetez, să nu mai plâng, sănătatea ei mintală, și așa fragilă, se zdruncină și mai rău, îmi spune să nu mă mai port ca un copil prost. Insistă că totul o să fie bine, apoi, dintr-odată se apropie de mine și începe să se minuneze cât de mari sunt lacrimile mele.
   - Sunt prea mari, spune ea, lacrimi așa de mari nu se găsesc decât pe o față de copil, nu una de adult, apoi, atinge una dintre lacrimi, o freacă între arătător și degetul mare, și continuă:
   - Încetează cu plânsul, David! Și e tot mai supărată pentru că nu pot să mă opresc, apoi începe să urle, urlă la mine ca să încetez cu plânsul, până când vin Linda cu Hoyt și încă cineva, care îi dă un sedativ, ce nu era nici primul nici ultimul pentru ea. Și toate acestea îmi reveneau din când în când în memorie ca o străfulgerare. Și, apoi, am citit articolul și am simțit impactul din plin.

   O MAȘINĂ SE PRĂBUȘEȘTE ÎN PRĂPASTIE
   Un mort, cauză necunoscută

   Noaptea trecută, aproximativ pe la ora 3:00 A.M., un Ford Taurus, condus de Stephen Beck din Green River, New Jersey, a ieșit de pe carosabil și a zburat peste balustrada Podului Mahwah, nu departe de limita statului New York.
   Carosabilul era alunecos din cauza zăpezii, dar ancheta oficială încă nu a stabilit cauzele accidentului. Singurul martor al accidentului, Melvin Bartola, un șofer de camion din Cheyenne, Wyoming...
   M-am oprit din citit. Sinucidere sau accident. Așa se întrebaseră oamenii atunci. Acum, știam că nu fusese niciuna, nici alta.

   - Ce s-a întâmplat? întrebă Brutus.
   - Nu știu, omule, răspunse Tyrese. Nu vreau să mă întorc.
   Brutus nu răspunse. Tyrese aruncă o privire pe furiș către vechiul lui prieten. Se împrieteniseră încă din clasa a treia. Nici pe atunci Brutus nu era prea vorbăreț. Probabil că era prea ocupat cu bătăile pe care le primea de două ori pe zi - acasă și la școală - până când Brutus și-a dat seama că singura modalitate de a supraviețui era să devină cel mai mare ticălos din cartier. La 11 ani, începuse să meargă la școală cu un pistol. Omorâse pentru prima oară la 14 ani.
   - Tu nu te-ai săturat? Brutus.
   - Altceva nu știu, spuse Brutus, ridicând din umeri.
   Adevărul era acesta, adevărul greu, de negat, de neclintit.
   Telefonul celular al lui Tyrese începu să sune. Îl luă și răspunse:
   - Da.
   - Bună, Tyrese.
   Tyrese nu recunoscu vocea ciudată.
   - Cine e?
   - Ne-am cunoscut ieri. În dubița albă.
   Sângele îi îngheță în vine. Bruce Lee, își zise Tyrese. Oh, la naiba...
   - Ce dorești?
   - Este cineva aici cu mine care ar vrea să-ți spună bună ziua.
    A urmat o scurtă tăcere, după care se auzi vocea lui TJ:
   - Tati...
   Tyrese își scoase ochelarii de soare. Simți că înțepenește.
   - TJ? Ai pățit ceva?
   Dar Eric Wu era acum din nou la telefon.
   - Îl caut pe Doctorul Beck, Tyrese. TJ și cu mine sperăm că ai putea să mă ajuți să-l găsesc.
   - Nu știu unde este.
   - Oh, ce păcat.
   - Jur pe Dumnezeu, nu știu.
   - Înțeleg, spuse Wu. Stai puțin, Tyrese, aș vrea să auzi ceva.

43.

   Vântul sufla, copacii dansau, portocaliul purpuriu al apusului era pe cale să cedeze locul albastrului vinețiu al înserării. Mă înspăimânta sentimentul că aerul nopții îmi crea aceeași senzație ca acum opt ani, ultima dată când mă aventurasem prin aceste locuri stranii.
   Mă întrebam dacă oamenii lui Griffin Scope s-or fi gândit să pândească la Lacul Charmaine. Dar nu conta. Elizabeth era prea inteligentă pentru asta. Spuneam mai înainte că aici se organizau tabere de vară, înainte ca bunicul să cumpere proprietatea.
   Cuvântul-cheie transmis de Elizabeth - Delfinul - era numele cabanei în care locuiau copiii mai mari, cea care era cel mai adânc în pădure, pe care îndrăzneam foarte rar s-o vizităm.
   Mașina închiriată urca pe ceea ce fusese cândva intrarea de serviciu în tabără, care aproape că nu se mai vedea acum. Din drumul principal nu se vedea deloc din cauza ierbii înalte ce ascundea intrarea spre Batcave. Mai avea și acum un lanț, de-a curmezișul, având pancarta: Trecerea interzisă. Și lanțul și pancarta erau acolo, dar se vedea că locurile fuseseră lăsate în paragină de ani buni. Am oprit mașina, am desfăcut lanțul și l-am înfășurat în jurul unui copac.
   M-am urcat din nou la volan și am pornit spre fosta sală de mese a taberei. Nu mai rămăsese mare lucru din ea. Se mai vedeau încă niște resturi ruginite și răsturnate din ceea ce fuseseră cândva soba și cuptorul. Mai erau și acum câteva oale aruncate pe jos, dar cele mai multe fuseseră îngropate de-a lungul anilor. Am coborât și am tras în nări mirosul dulce de iarbă. Am încercat să nu mă gândesc la tatăl meu, dar, în poiană, când m-am uitat în jos, spre lac, și am văzut luna cum se oglindea în suprafața lui încrețită, am auzit din nou vechea fantomă și m-am întrebat de astă dată dacă nu cumva striga răzbunare.
   Am pornit în sus pe cărare, deși aceasta nu prea mai exista. Ciudat că Elizabeth alesese tocmai locul acesta ca să ne întâlnim. Am spus, mai înainte, că nu-i plăcuse niciodată să se joace printre ruinele vechii tabere de vară. Linda și cu mine, în schimb, ne bucuram întotdeauna când dădeam peste un sac de dormit sau cutii de conserve proaspăt golite și ne întrebam cine oare le lăsase acolo și dacă nu cumva mai era prin apropiere.
   Elizabeth, care era mult mai inteligentă decât noi, nu era încântată de jocul acesta. Nu-i plăceau locurile stranii și nici incertitudinea.
   Mi-au trebuit 10 minute ca să ajung acolo. Cabana era într-o stare remarcabil de bună. Plafonul și pereții rămăseseră încă în picioare, deși treptele de lemn ce duceau spre ușă erau mai mult surcele. Semnul Delfinului se mai vedea încă, atârnând strâmb dintr-un cui. Iedera, mușchiul și un amestec din cele mai felurite buruieni nu fuseseră descurajate de structura cabanei. Intraseră și o înconjuraseră, pătrunseseră prin crăpături și prin ferestre, înghițiseră cabana ce acum părea să facă parte din peisajul natural.
   - Te-ai întors, se auzi o voce de bărbat care mă făcu să tresar.
   Un bărbat!
   Am reacționat fără să stau prea mult pe gânduri. Am sărit într-o parte și m-am trântit la pământ, m-am rostogolit, am scos pistolul și am țintit spre el. Omul ridică mâinile. M-am uitat la el, ținând pistolul ațintit. Nu era ceea ce mă așteptam să văd. Barba lui deasă arăta ca un cuib de vrabie după ce fusese atacat de o cioară. Avea părul lung și încâlcit.
   Purta haine vărgate de camuflaj. Timp de o clipă, mi s-a părut că mă întorsesem în oraș și mă aflam în fața unui vagabond. Dar atitudinea lui nu era de cerșetor vagabond. Omul stătea perfect drept și nemișcat. Mă privea fix în ochi.
   - Cine naiba ești? am întrebat eu.
   - A trecut mult timp, David.
   - Nu te cunosc.
   - Nu, nu mă cunoști. Dar eu te cunosc.
    Făcu un gest cu capul către dealul din spatele meu.
    - Pe tine și pe sora ta. Aveam obiceiul să mă uit la voi când vă jucați aici.
   - Nu înțeleg.
   Zâmbi. Avea toți dinții care păreau strălucitor de albi, în contrast cu barba neagră.
   - Eu sunt omul din mlaștină.
   În depărtare se auzi gâgâitul unui cârd de gâște ce aterizau pe lac.
   - Ce dorești? am întrebat eu.
   - Nu doresc nimic, spuse el continuând să zâmbească. Pot să las mâinile în jos?
   Am dat din cap că da. Și-a lăsat mâinile în jos. Am lăsat și eu arma în jos, dar o țineam pregătită. M-am gândit la ceea ce spusese și l-am întrebat:
   - De când stai ascuns aici?
   - Păi să tot fie vreo... începu să socotească pe degete... Treizeci de ani.
    Zâmbi văzând expresia de năuceală de pe fața mea.
    - Da, m-am uitat la tine de când erai atâtica.
    Duse mâna la nivelul genunchilor.
    - Te-am văzut crescând...
   Tăcu, apoi, zise:
   - A trecut mult timp de când n-ai mai fost pe aici, David.
   - Cine ești?
   - Numele meu este Jeremiah Renway, spuse el.
   Nu-mi aminteam de numele acesta.
   - M-am ascuns aici de furia legii.
   - Și acum de ce ai ieșit la lumină?
   Omul ridică din umeri.
   - Nu știu. Probabil am vrut să te văd.
   - Și de unde știi că n-am să spun autorităților că ești aici?
   - Cred că îmi ești dator.
   - Cum așa?
   - Ți-am salvat viața.
   Simțeam că începe să se învârtească pământul.
   - Ce?
   - Cine crezi că te-a scos atunci din apă? întrebă el.
   Am rămas mut.
   - Cine crezi că te-a târât în casă? Cine crezi că a chemat salvarea?
   Am deschis gura, dar n-am reușit să rostesc niciun cuvânt.
   - Și, pe urmă - zâmbi el din nou - cine crezi că i-a dezgropat pe ăștia doi ca să-i găsească cineva?
   Mi-a trebuit ceva timp până să-mi regăsesc vocea:
   - De ce? am reușit să articulez în cele din urmă.
   - Nu știu sigur, spuse el. Vezi tu, am făcut ceva rău cu mult timp în urmă. Cred că am vrut să-mi răscumpăr greșeala sau cam așa ceva.
   - Vrei să spui că ai văzut...
   - Absolut totul, termină Renway propoziția în locul meu. I-am văzut cum au răpit-o pe doamna ta. I-am văzut cum te-au lovit cu bâta de baseball. I-am auzit cum îți promiteau că te lasă în pace dacă ea le spune unde este un anumit lucru. Am văzut-o pe doamna ta cum le-a dat o cheie. Am văzut cum au izbucnit în râs și au băgat-o cu forța în mașină, în timp ce tu rămăseseși în apă.
   Am înghițit în sec.
   - I-ai văzut când au fost împușcați?
   Renway zâmbi din nou.
   - Am pălăvrăgit destul. Acum ea te așteaptă.
   - Nu înțeleg.
   - Te așteaptă, repetă el și se întoarse cu spatele spre mine. Lângă copac, mai spuse el și dispăru în goană în pădure, de parcă ar fi fost un cerb fugărit.
   Copacul.
   Am alergat acolo. Crengile îmi biciuiau fața. Nu-mi păsa. Picioarele începeau să mă lase. Nu le-am dat atenție. Plămânii îmi protestau. Le-am spus să reziste. Am dat, apoi, colțul pe lângă stânca semifalică și m-am apropiat mai mult. Am văzut copacul, care era tot acolo.
    M-am apropiat și am văzut inițialele noastre sculptate acolo: E.P. + D.B - ce se înnegriseră cu timpul. Și cele 13 linii pe care le făcusem noi. Am privit fix o clipă, apoi am întins mâna și am început să pipăi micile umflături. Nu ale literelor, nu ale celor 13 linii. Degetele mele mângâiau cele 8 linii proaspete, încă albe și lipicioase de sevă.
   Apoi am auzit-o:
   - Știu că o să spui că e o prostie.
   Am simțit că-mi explodează inima. M-am întors. Era acolo.
   Nu puteam să mă mișc din loc. Nu puteam să vorbesc. Stăteam acolo și mă uitam fix la fața ei. Chipul acela frumos! Și ochii aceia! Simțeam că plutesc, că mă prăbușesc în gol.
   Fața ei era mai slabă, pomeții mai proeminenți, dar cred că n-am văzut niciodată ceva atât de aproape de perfecțiune în toată viața mea.
   Mi-am amintit de visurile acelea chinuitoare, când visam că o țin în brațe și îi mângâi chipul și știam că visez, că nu e adevărat, și că, în curând, mă voi trezi și voi reveni în lumea reală. Iar acum, teama că și acesta nu era decât tot un vis mă înăbușea, îmi zdrobea pieptul și îmi alunga aerul din plămâni.
   Elizabeth părea să înțeleagă ceea ce se întâmpla cu mine și dădu din cap, de parcă ar fi vrut să spună: „Da, este aievea”.
   Făcu un pas către mine. Abia mai respiram, dar am reușit să dau din cap și să arăt către liniile proaspăt săpate:
   - Cred că este romantic.
   Își înăbuși un oftat cu mâna și alergă spre mine. Am deschis brațele și ea a sărit la pieptul meu. Am strâns-o în brațe. Am închis ochii strâns. Părul ei mirosea a liliac și a cimbru. Și-a îngropat fața în pieptul meu și a început să plângă cu sughițuri. Ne strângeam tot mai tare. Ne potriveam încă așa de bine unul cu altul. Contururile, concavitățile trupurilor noastre nu aveau nevoie de niciun fel de adaptare. I-am luat capul în mâini. Părul ei era mai scurt, dar textura lui nu se schimbase. Simțeam cum tremură și sunt sigură că simțea și ea la fel.
   Primul nostru sărut a fost deosebit și familiar și îngrozitor de disperat, ca între doi oameni care au reușit să iasă, în sfârșit, la suprafața apei, după ce erau cât pe-aici să se înece. Anii începură să se topească, iarna lăsa locul primăverii. Mă asaltau atâtea sentimente care dădeau năvală peste mine. Nu voiam să le organizez sau să le direcționez. Le-am lăsat în voia lor.
   Elizabeth ridică fața și mă privi drept în ochi, iar eu am încremenit pe loc.
   - Iartă-mă, spuse ea, și am crezut că inima o să mi se sfărâme în bucăți.
   Am luat-o în brațe și m-am întrebat dacă am să mai risc vreodată să-i dau drumul.
   - Să nu mă mai părăsești, am spus.
   - Niciodată.
   - Promiți?
   - Promit.
   Am rămas îmbrățișați. Îi mângâiam pielea catifelată. Îi pipăiam mușchii spatelui. Am sărutat-o pe gâtul ca de lebădă. Am ridicat privirile spre cer. Cum? m-am întrebat eu. Cum ar putea visul acesta să nu fie o altă glumă crudă? Cum se putea să fie în viață și din nou alături de mine?
   Nu-mi păsa. Dar voiam ca totul să fie aievea. Voiam ca visul să dureze.
   Dar tocmai când o strângeam mai tare spre mine, sună telefonul celular, ca ceva din visurile mele de odinioară, încercând să mă trezească spre realitate. Pentru o clipă, m-am gândit să nu răspund, dar, după tot ce se întâmplase, nu era o idee bună. Oameni dragi nouă fuseseră lăsați de izbeliște. Nu puteam să-i abandonăm. Amândoi știam acest lucru.
   Cu un braț, ținând-o încă pe Elizabeth pe după umeri - al naibii să fiu, dacă îi mai dau vreodată drumul - am pus celularul la ureche și am răspuns.
   Era Tyrese. Și, în timp ce vorbea, am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

44.

   Am oprit mașina în parcarea părăsită de la Școala elementară Riker Hill și am luat-o peste câmp, ținându-ne de mână.
   Chiar și pe întuneric, vedeam cât de puțin se schimbaseră locurile din zilele când ne plimbasem și noi pe aici, eu și Elizabeth. Pediatrul din mine nu se putea împiedica să nu observe noile măsuri de protecție și securitate ce fuseseră luate. Leagănul avea lanțuri mai solide și scaune cu centură de siguranță. Pe sub aparatele de gimnastică fusese întins un fel de mușchi artificial, pentru cazul în care vreun copil ar fi căzut. Dar terenurile de kick-ball, cel de fotbal și cele 4 terenuri de tenis erau la locul lor, exact ca atunci când eram noi copii.
   Am trecut pe sub ferestrele clasei domnișoarei Sobel, dar trecuseră atât de mulți ani de atunci, încât niciunul dintre noi nu simțeam nimic altceva decât o oarecare nostalgie.
   Ne-am afundat în pădure, tot ținându-ne de mână. Niciunul dintre noi nu mai trecuse pe această potecă în ultimii 20 de ani, dar știam drumul. Zece minute mai târziu, eram în curtea din spate a casei lui Elizabeth, de pe Goodhart Road. M-am întors spre ea.
   Privea la casa copilăriei ei cu ochii în lacrimi.
   - Mama ta n-a știut niciodată? am întrebat eu.
   Scutură din cap că nu. Se întoarse către mine. Am dat încet din cap și i-am dat drumul de mână.
   - Ești sigur? întrebă ea.
   - N-am de ales, am spus eu.
   Nu i-am dat posibilitatea să se opună. Am pornit spre casă. Când am ajuns la ușile glisante, mi-am făcut mâinile căuș în jurul ochilor și am privit înăuntru. Nici urmă de Hoyt.
   Am încercat ușa din spate. Nu era încuiată. Am răsucit clanța și am intrat. Nu era nimeni.
   Tocmai voiam să ies afară când am văzut lumină pe sub ușa de la garaj. Am traversat bucătăria și am ajuns în spălătorie. Am deschis încet ușa de la garaj.
   Hoyt Parker stătea pe scaunul din față al mașinii lui, Buick Skylark. Motorul nu mergea.
   În mână avea un pahar cu băutură. Când am deschis ușa, a ridicat arma. Apoi, văzând că sunt eu, a lăsat-o jos, alături de el. Am făcut doi pași și am pus mâna pe mânerul portierei din dreapta. Nu era încuiată. Am deschis-o și m-am așezat lângă el.
   - Ce dorești, Beck?
   Vorbea cu dificultate, articulând greoi cuvintele din cauza băuturii.
   M-am lăsat pe spătarul scaunului și i-am spus:
   - Spune-i lui Griffin Scope să dea drumul copilului, am spus eu.
   - Nu știu despre ce vorbești, mi-a răspuns el fără prea mare convingere.
   - Nu te mai preface, acum știu adevărul.
   - Știi pe dracu’.
   - În noaptea aceea, la lac, am spus eu. Când ai convins-o pe Elizabeth să nu se ducă la poliție.
   - Am mai discutat despre asta.
   - Dar acum sunt curios, Hoyt. De fapt, de ce anume te temeai - că o s-o omoare pe Elizabeth sau că o să te aresteze și pe tine?
   Ochii lui se îndreptară alene către mine.
   - Ar fi fost moartă dacă nu aș fi convins-o să fugă.
   - De asta nu mă îndoiesc, am spus eu. Dar a fost bine și pentru tine, Hoyt - să dobori doi iepuri dintr-o lovitură. Ai reușit să-i salvezi viața - și ai reușit să nu ajungi la închisoare.
   - Și de ce ar fi trebuit să ajung la închisoare?
   - Negi faptul că erai pe statul de plată al lui Scope?
   Ridică din umeri.
   - Crezi că sunt singurul care a luat bani de la el?
   - Nu, am spus eu.
   - Atunci, de ce ar trebui să-mi fac mai multe griji decât orice alt polițist?
   - Din cauza a ceea ce ai făcut.
   Își termină băutura, se uită în jur după sticlă și își mai turnă.
   - Nu știu despre ce naiba vorbești.
   - Știi ce anume cerceta Elizabeth?
   - Activitățile ilegale ale lui Brandon Scope, spuse el. Prostituție. Minore. Droguri. Tipului îi plăcea să se joace de-a Omul Rău.
   - Și ce altceva? am spus eu, încercând să nu mai tremur.
   - Ce tot îndrugi acolo?
   - Dacă ar fi continuat să sape, s-ar fi putut să dea peste o crimă și mai mare.
   Am tras adânc aer în piept.
   - Am dreptate, Hoyt?
   Fața îi căzu când auzi asta. Se întoarse și se uită țintă afară prin parbriz.
   - O crimă, am spus eu.
   Am încercat să urmăresc privirea lui, dar n-am văzut altceva decât cutia cu scule ce stătea atârnată în cuiul din față. Șurubelnițele cu mânerele lor negru cu galben erau aliniate într-o ordine perfectă, după mărime, cele cu cap turtit, la stânga, cele cu capuri Philips, la dreapta. Trei cricuri și un ciocan le despărțeau unele de altele.
   - Elizabeth nu era prima care dorea să-l dea de gol pe Brandon Scope, am spus eu.
   Apoi, m-am oprit și am așteptat, am așteptat până când s-a uitat la mine. A durat ceva timp, dar, în cele din urmă, s-a uitat la mine. Și am văzut totul în ochii lui. Nu a clipit, nici nu a încercat să ascundă ceva. Am văzut totul. Și știa că văzusem.
   - Tu l-ai ucis pe tatăl meu, Hoyt?
   Mai sorbi o dată mult din pahar, plimbă băutura în gură, apoi înghiți cu dificultate. O parte din whisky i se răspândi pe față. Nu se sinchisi să se șteargă.
   - Mai rău, spuse el. L-am trădat.
   Furia îmi fierbea în piept, dar vocea mea rămase surprinzător de egală.
   - De ce?
   - Haide, David. Probabil că ți-ai dat seama până acum.
   Un alt acces de furie mă străbătu prin tot corpul.
   - Tatăl meu lucra cu Brandon Scope, am început eu.
   - Mai mult chiar, a intervenit el. Griffin Scope l-a pus pe tatăl tău să-l îndrume. Lucrau foarte strâns împreună.
   - La fel ca și cu Elizabeth.
   - Da.
   - Și în timp ce lucra cu el, tata a descoperit ce fel de monstru era Brandon. Așa este?
   Hoyt continua să bea.
   - Nu știa ce să facă, am continuat eu. Îi era frică să spună, dar nici nu putea lăsa lucrurile așa. Vinovăția îl măcina cumplit. De aceea fusese așa de tăcut în lunile de dinaintea morții lui.
   M-am oprit și m-am gândit la tatăl meu, cum stătea acolo, singur, speriat, neavând unde să se ducă. De ce nu văzusem și eu asta? De ce nu trecusem dincolo de lumea mea ca să văd suferința lui? De ce nu mă dusesem în întâmpinarea lui? De ce nu făcusem nimic ca să-l ajut?
   M-am uitat la Hoyt. Aveam un pistol în buzunar. Ce simplu ar fi fost! Să scot arma și să apăs pe trăgaci. Bum. Gata. Numai că știam din proprie experiență că aceasta nu ar fi rezolvat absolut nimic. Ba, chiar dimpotrivă.
   - Continuă, spuse Hoyt.
   - Și, atunci, tata s-a decis să se destăinuiască unui prieten. Dar nu oricărui prieten. Unui polițist, unuia care lucra în orașul unde fuseseră comise crimele.
   Simțeam cum începe să-mi fiarbă sângele, amenințând din nou să erupă:
   - Ție, Hoyt.
   Ceva se schimbă în expresia lui.
   - Până aici e corect?
   - Foarte corect, spuse el.
   - Iar tu le-ai spus celor doi Scope, așa e?
   Dădu din cap, afirmativ.
   - M-am gândit că au să-l trimită undeva sau cam așa ceva. Să-l țină mai departe de Brandon. Nu m-am gândit niciodată...
   Se strâmbă, căci era evident că detestă acest moment de autojustificare.
   - De unde ți-ai dat seama?
   - Pentru început, a fost numele de Melvin Bartola. Era martorul care sprijinise teoria accidentului în care murise tatăl meu, dar, firește, că și el lucra tot pentru Scope.
   Zâmbetul tatălui meu străfulgera în amintirea mea. Mi-am strâns mâinile în pumni.
   - Și, după aceea, a fost minciuna pe care ai spus-o, că mi-ai salvat viața, am continuat eu. Te-ai întors la lac după ce i-ai împușcat pe Bartola și pe Wolf. Dar nu ca să mă salvezi pe mine. Te-ai uitat, n-ai văzut nicio mișcare și ai crezut că am murit.
   - Am crezut că ai murit, repetă el. Nu doream să mori.
   - E vorba numai de semantică, am spus eu.
   - N-am vrut niciodată să-ți fac rău.
   - Dar nici n-ai fost foarte zdrobit, am spus eu. Te-ai dus înapoi la mașină și i-ai spus lui Elizabeth că mă înecasem.
   - Încercam s-o conving să dispară, am spus eu. A ajutat.
   - Probabil că ai fost surprins când ai aflat că sunt totuși în viață.
   - Mai degrabă șocat. Oricum, cum ai supraviețuit?
   - Nu contează.
   - Probabil că nu, spuse el, lăsându-se greu în scaun, doborât de epuizare.
   Am fost surprins, auzindu-l că întreabă:
   - Și ce altceva mai vrei să știi?
   - Nu negi nimic din toate acestea?
   - Nimic.
   - Și l-ai cunoscut pe Melvin Bartola?
   - Bartola ți-a vândut pontul cu Elizabeth, am spus eu. Nu-mi dau seama exact ce s-a întâmplat. Poate că avea o conștiință. Poate că nu voia ca Elizabeth să moară.
   - Bartola și conștiință?
   Chicoti grotesc.
   - Haide, să fim serioși. Era un ticălos josnic și un criminal. A venit la mine pentru că își închipuia că poate să obțină mai mult. Să primească bani și de la Scope și de la mine. I-am spus că îi dau dublu față de cât îi dăduse Scope și îl ajut să fugă din țară, dacă mă ajută și el, să înscenez moartea lui Elizabeth.
   Am dat din cap, căci acum totul era limpede.
   - Așadar, Bartola și Wolf au spus oamenilor lui Scope că, după asasinat, se vor retrage pentru o vreme. M-am întrebat de ce dispariția lor nu a ridicat mai multe semne de întrebare, dar, datorită ție, Bartola și Wolf ar fi trebuit să plece.
   - Da.
   - Și, atunci, ce s-a întâmplat? I-ai tras pe sfoară?
   - În cazul unor oameni ca Bartola și Wolf, cuvântul dat nu înseamnă nimic. Indiferent cât de mult le-aș fi plătit, știam că vor reveni să ceară mai mult. S-ar fi plictisit să locuiască în străinătate sau poate că s-ar fi îmbătat și ar fi început să se laude în vreun bar. Am mai avut de-a face cu acest tip de gunoaie în viața mea. Nu puteam risca.
   - Așa că i-ai omorât.
   - Da, spuse el, fără cel mai mic regret.
   Acum știam totul. Numai că nu știam cum avea să se termine totul.
   - Au răpit un băiețel. Am promis că mă predau, dacă îi dau drumul copilului. Dă-le telefon. Fă pe intermediarul.
   - Nu mai au încredere în mine.
   - Ai lucrat pentru Scope atâta vreme, am spus eu. Încearcă să inventezi ceva.
   Hoyt ședea acolo și se gândea. Se uita din nou la peretele lui cu scule și mă întrebam ce vede. Apoi, ridică încet arma și o aținti spre fața mea.
   - Cred că am o idee, spuse el.
   N-am clipit.
   - Deschide ușa garajului, Hoyt.
   Nu se clinti. M-am întins peste el și am apăsat pe telecomanda garajului. Ușa a prins viață cu un geamăt prelung. Hoyt se uita la ea cum se ridică. Elizabeth era acolo, în fața noastră, nemișcată. Când ușa se deschise de tot, privirea ei se aținti dură asupra tatălui ei.
   Acesta clipi, dar rămase mut.
   - Hoyt, am spus eu.
   A întors brusc capul spre mine. Cu o mână, m-a apucat de păr. Cu cealaltă, mi-a apăsat arma pe un ochi.
   - Spune-i să plece de acolo.
   Am rămas nemișcat.
   - Fă ce-ți spun sau o să mori.
   - N-ai s-o faci. Nu în fața ei.
   Se apropie mai mult de mine.
   - Fă ce-ți spun, la naiba.
   Vocea lui suna mai mult ca o rugăminte disperată și mai puțin ca o comandă ostilă. M-am uitat la el și am simțit ceva ciudat cum trecea prin mine. Hoyt a pornit motorul. M-am uitat înainte și i-am făcut semn lui Elizabeth să se dea la o parte din drum. A șovăit, dar, în cele din urmă, a făcut câțiva pași lateral. Hoyt a așteptat până când Elizabeth s-a dat la o parte din calea lui. Apoi, a apăsat pe accelerație. A trecut pe lângă ea ca fulgerul. În timp ce ne îndepărtam, m-am întors și am privit prin fereastra din spate la Elizabeth, care se făcea tot mai mică și mai mică, până când dispăru cu totul.
   Din nou.
   M-am așezat la locul meu și m-am întrebat dacă o s-o mai văd vreodată. Înainte, mă prefăceam că sunt foarte încrezător, dar știam ce mă așteaptă. A încercat să mă facă să mă răzgândesc. I-am explicat să trebuie să fac acest lucru. De astă dată, eu eram cel care trebuia să acorde protecție. Lui Elizabeth nu-i plăcuse, dar înțelesese.
   În ultimele câteva zile, aflasem că este în viață. Eram dispus să-mi dau viața pentru asta. Bucuros. Am înțeles acest lucru. Și mă simțeam cuprins de un sentiment de ciudată liniște, în timp ce mergeam în mașină alături de cel care îmi ucisese tatăl. Povara vinovăției ce mă apăsase atât timp se ridicase în sfârșit. Acum știam ce am de făcut - ce trebuie să sacrific - și mă întrebam dacă am avut vreodată de ales sau am fost condamnat dinainte la asta.
   M-am întors către Hoyt și-am spus:
   - Nu Elizabeth l-a ucis pe Brandon Scope.
   - Știu, a spus el, iar după aceea a mai adăugat ceva care m-a făcut să-mi înghețe sângele în vine.
   - Eu l-am ucis.
   Am încremenit.
   - Brandon o bătuse cumplit pe Elizabeth, continuă el repede. Acum, voia s-o omoare. Așa că l-am împușcat atunci când a intrat în casă. Apoi, i-am înscenat totul lui Gonzalez, așa cum ți-am spus mai înainte. Elizabeth știa ce făcusem. Nu voia să lase un nevinovat să fie pedepsit. Așa că i-a oferit acel alibi. Oamenii lui Scope au auzit de asta și au început să-și pună întrebări. Când au început s-o bănuiască pe Elizabeth - se opri cu ochii ațintiți asupra drumului și încercând să smulgă ceva din adâncul ființei lui - Dumnezeu să mă ierte, i-am lăsat să creadă așa.
   I-am întins telefonul celular.
   - Telefonează, am spus.
   A telefonat. L-a chemat pe un tip, unul Larry Gandle. Mă întâlnisem de mai multe ori de-a lungul anilor cu Larry Gandle. Tatăl lui fusese coleg de liceu cu tatăl meu.
   - L-am prins pe Beck, îi spuse Hoyt. Ne întâlnim la grajduri, dar trebuie să dai drumul copilului.
   Larry Gandle spuse ceva. N-am înțeles ce anume.
   - Imediat, ce aflăm că puștiul e în siguranță, sosim acolo, l-am auzit pe Hoyt spunând. Și spune-i lui Griffin că am ceea ce dorește. Putem să încheiem toată treaba, fără să mai facem rău nimănui altcuiva din familia mea.
   Gandle a mai spus ceva, apoi, am auzit cum a închis telefonul. Hoyt mi-a dat telefonul înapoi.
   - Fac și eu parte din familia ta, Hoyt?
   Hoyt îndreptă revolverul spre capul meu.
   - Scoate încet revolverul, Beck. Cu două degete.
   Am făcut cum mi-a spus. Lăsă geamul în jos.
   - Aruncă-l pe fereastră.
   Am șovăit. Mi-a împins țeava revolverului în ochi. Așa că am aruncat revolverul. Dar nu l-am auzit căzând.
   Mergeam în tăcere, așteptând să sune telefonul din nou. Când sună, am răspuns eu.
   Tyrese spuse încet:
   - Băiatul este bine.
   Am închis telefonul ușurat.
   - Unde mă duci, Hoyt?
   - Știi unde.
   - Griffin Scope o să ne ucidă pe amândoi.
   - Nu, spuse el, arătând cu arma către mine. Nu pe amândoi.

45.

   Coti de pe autostradă pe un drum de țară. Numărul stâlpilor de lumină scăzu treptat până când singura lumină ce venea era cea de la ferestrele caselor.
   Hoyt se întoarse către bancheta din spate și luă un plic mare cafeniu.
   - Am totul aici, Beck. Absolut totul.
   - Totul despre ce?
   - Am aici tot ce avea tatăl tău despre Brandon. Ceea ce avea și Elizabeth despre Brandon.
   O secundă am fost uluit. Avusese plicul cu el tot timpul. Și, apoi, m-am întrebat.
   Mașina! De ce se dusese Hoyt la mașină?
   - Unde sunt copiile? am întrebat eu.
   Zâmbi de parcă ar fi fost bucuros că îl întrebasem.
   - Nu există. Totul este aici.
   - Tot nu înțeleg.
   - Ai să înțelegi, David. Îmi pare rău, dar acum tu ești momeala mea. Este singura posibilitate.
   - Scope n-o să înghită asta, am spus eu.
   - N-are încotro. Așa cum ai spus chiar tu. Am lucrat mult timp pentru el. Știu ce vrea să audă. În noaptea asta se termină totul.
   - Cu moartea mea? am întrebat eu.
   N-a răspuns.
   - Cum ai să-i explici asta lui Elizabeth?
   - S-ar putea ca până la urmă să mă urască, spuse el. Dar, cel puțin, va fi în viață.
   În față, se vedea deja poarta de la intrarea din spate a proprietății. Sfârșitul jocului, mi-am spus eu. Paznicul în uniformă ne făcu semn cu mâna să intrăm. Hoyt ținea arma îndreptată spre mine. Am pornit pe alee și, apoi, dintr-odată, fără niciun avertisment, Hoyt apăsă pe frână. Se întoarse către mine?
   - Ai cumva un microfon, Beck?
   - Ce? Nu.
   - Pe dracu, lasă-mă să văd.
   Mi-a pus mâna pe piept. M-am tras înapoi. El a ridicat pistolul mai sus, s-a apropiat mai mult și a început să mă pipăie. Satisfăcut, se așeză din nou la locul lui.
   - Ai noroc, spuse el cu un mârâit.
   Porni din nou. Chiar și pe întuneric, se simțea un fel de apăsare în jur. Siluetele copacilor se desenau în lumina lunii, clătinându-se, deși nu bătea vântul. Am văzut o lumină în depărtare. Hoyt continuă drumul spre ea. O pancartă cenușie ne anunță că ajunsesem la Grajdurile Freedom Trails. Am parcat în primul loc din stânga. M-am uitat pe fereastră. Nu mă pricep prea bine la felul cum trebuie adăpostiți caii, dar grajdurile acestea erau impresionante. Era o clădire ca un hangar, atât de mare, încât ar fi putut adăposti 4 terenuri de tenis. Grajdurile propriu-zise erau în formă de V și se întindeau cât vedeai cu ochii. În mijlocul incintei, era o fântână arteziană. Peste tot, piste și obstacole pentru curse.
   Erau și niște bărbați care ne așteptau. Cu pistolul ațintit, în continuare, asupra mea, Hoyt spuse:
   - Coboară!
   Am coborât. Când am închis portiera, zgomotul s-a auzit cu ecou în liniștea serii. Hoyt veni, înconjurând mașina și îmi împinse pistolul în șale. Mirosurile din jur îmi dădeau o senzație stranie de deja-vu. Dar când i-am văzut pe cei patru oameni din fața mea, dintre care pe doi îi cunoșteam, senzația dispăru imediat.
   Ceilalți doi - cei pe care nu-i văzusem încă - erau înarmați cu un fel de puști semiautomate. Le-au îndreptat către noi. Am ridicat din umeri. Probabil că începusem să mă obișnuiesc cu armele îndreptate asupra mea. Unul dintre bărbați stătea mai departe, în apropiere de intrarea în grajduri. Celălalt se rezema de o mașină ce se afla în partea stângă.
   Cei doi bărbați pe care îi cunoșteam stăteau împreună sub un stâlp de lumină. Unul dintre ei era Larry Gandle. Celălalt, Griffin Scope. Hoyt mă împunse cu arma, îndemnându-mă să merg înainte. În timp ce ne apropiam de ei, am văzut că ușa de la clădirea mare este deschisă.
   Eric Wu ieși afară.
   Inima îmi tresări puternic în coșul pieptului. Îmi auzeam respirația în urechi. Picioarele mi se înmuiaseră. Poate că eram imun la amenințarea armelor, dar corpul meu își amintea de degetele lui Wu. Fără să vreau, am încetinit pasul. Wu nici nu s-a uitat la mine. Se duse direct la Griffin Scope și îi dădu ceva.
   Hoyt mă făcu să mă opresc când eram la vreo 10 metri distanță de ei.
   - Vești bune, strigă el.
   Toate privirile se întoarseră către Griffin Scope. Îl cunoșteam pe om, firește. La urma urmelor, eram fiul unui vechi prieten și fratele unei angajate de nădejde. La fel ca toată lumea, eram și eu pătruns de admirație în fața bărbatului voinic cu ochi sclipitori. Era omul care ai fi vrut să te remarce - un fel de camarad ce te bate cu palma pe spate și îți oferă un pahar de ceva și avea rarul talent de a păși pe linia de demarcație foarte îngustă dintre prieten și angajator. O combinație ce nu funcționa decât rareori. Fie că șeful își pierdea respectul oamenilor și devenea prieten, fie prietenul începea să fie ocolit, atunci când șeful ar fi vrut să fie împreună cu el. Dar așa ceva nu se întâmplase cu Griffin Scope.
   El știa întotdeauna cum să conducă treburile.
   Griffin Scope era uimit.
   - Vești bune, Hoyt?
   - Foarte bune, spuse Hoyt, încercând să zâmbească. Așa cred.
   - Minunat, spuse Scope.
   Se uită la Wu. Wu dădu din cap, dar rămase pe loc.
   - Atunci, spune-mi vestea cea bună, Hoyt, spuse Scope. Sunt numai urechi.
   Hoyt își drese glasul.
   - În primul rând, trebuie să înțelegi că niciodată n-am vrut să-ți fac rău. Mai mult chiar, am făcut tot ce mi-a stat în putință ca să fiu sigur că nu va ieși la iveală nimic incriminator. Dar trebuia să-mi salvez și fiica. Cred că înțelegi asta, nu-i așa?
   Pe chipul lui Scope trecu o licărire.
   - Dacă înțeleg, dorința de a-ți proteja copilul? întrebă el, cu o voce ca un muget. Da, Hoyt, cred că înțeleg.
   În depărtare, se auzi un nechezat de cal. În rest, era liniște. Hoyt își linse buzele și ridică în sus plicul cafeniu.
   - Ce este asta, Hoyt?
   - Totul, răspunse el. Fotografii, declarații, benzi. Tot ceea ce fiica mea și Stephen Beck aveau despre fiul tău.
   - Există copii?
   - Numai una, spuse Hoyt.
   - Unde?
   - Într-un loc sigur. La un avocat. Dacă nu-i dau telefon într-o oră și nu-i dau parola, le publică. Nu vreau să sune a amenințare, domnule Scope. Nu am de gând se dezvălui vreodată ceea ce știu. Am la fel de mult de pierdut ca toți ceilalți.
   - Da, spuse Scope. Așa este.
   - Dar acum poți să ne lași în pace. Ai totul. Am să trimit și restul. Nu este nevoie să ne faci rău nici mie, nici familiei mele.
   Griffin Scope se uită la Larry Gandle, apoi la Eric Wu. Cei doi oameni cu arme de pe margini se încordară.
   - Dar cum rămâne cu fiul meu, Hoyt? Cineva l-a împușcat ca pe un câine. Crezi că am să-l las pe individ să plece nestingherit?
   - Tocmai asta este, spuse Hoyt. N-a făcut-o Elizabeth.
   Scope miji din ochi ca și când ar fi fost foarte profund interesat, dar mie mi s-a părut că văd în acea privire ceva înrudit cu amuzamentul.
   - Chiar așa, spuse el, atunci cine a făcut-o?
   L-am auzit pe Hoyt cum înghițea un nod. S-a întors și s-a uitat la mine. Apoi, spuse:
   - David Beck.
   Nu eram surprins de ce auzeam. Și nici măcar supărat.
   - L-a ucis pe fiul tău, continuă el repede. A descoperit ce se petrece și a vrut să se răzbune.
   Scope rămase cu gura întredeschisă și, apoi, își încrucișă brațele pe piept. În cele din urmă, se uită la mine. Wu și Gandle se întoarseră și ei către mine. Scope îmi întâlni privirea și mă întrebă:
   - Ce ai de spus în apărarea dumitale, doctor Beck?
   Mă gândeam ce să-i spun.
   - Ar avea vreun rost să-ți spun că minte?
   Scope nu răspunse și se întoarse către Wu:
   - Te rog să-mi aduci plicul acela.
   Wu avea un mers de panteră. Se îndreptă spre noi, zâmbindu-mi mie și am simțit cum mușchii mi se contractă instinctiv. S-a oprit în fața lui Hoyt și a întins mâna. Hoyt i-a întins plicul. Wu luă plicul cu o mână. Cu cealaltă - n-am văzut pe nimeni să se miște cu o asemenea viteză - îi smulse lui Hoyt arma din mână ca și când ar fi luat o jucărie din mâna unui copil și o aruncă în spatele lui.
   - Ce naiba..., spuse Hoyt.
   Wu îl împunse adânc în plexul solar. Hoyt căzu în genunchi. Stăteam și priveam toți cum cade în patru labe, horcăind. Wu îl înconjură, fără să se grăbească și îl lovi cu piciorul în cutia toracică. Am auzit ceva plesnind. Hoyt s-a rostogolit pe spate, clipind des, cu brațele și picioarele în lături.
   Griffin Scope se apropie, zâmbind, în jos spre socrul meu. Apoi, ridică în aer ceva. Am clipit. Era ceva mic și negru.
   Hoyt privi în sus, scuipând sânge.
   Acum vedeam ce are Scope în mână. Era un player pentru casete miniaturale. Scope apăsă pe buton. Mai întâi, am auzit vocea mea, apoi pe cea a lui Hoyt.
   „Elizabeth nu l-a ucis pe Brandon Scope.
   Știu. Eu l-am ucis.”
   Scope închise cu o pocnitură magnetofonul. Nimeni nu vorbea. Scope privea în jos la socrul meu. Și eu mi-am dat seama de mai multe lucruri. Dacă Hoyt Parker știa că are microfoane în casă, cu siguranță știa că are și în mașină. De aceea, ieșise din casă când ne-a văzut în curtea din spate. De aceea, m-a așteptat în mașină. De aceea, m-a întrerupt când i-am spus că Elizabeth nu-l ucisese pe Brandon Scope. De aceea mărturisise că îl ucisese pe Brandon, pentru că știa că ei ascultă.
   Mi-am dat seama că în momentul în care mă pipăise, simțise și firul instalat acolo de Carlson. Voia să fie sigur că și polițiștii vor auzi tot ceea ce urma să-mi spună Scope. Am înțeles că Hoyt Parker luase totul asupra lui, că, deși făcuse multe lucruri cumplite, printre care și pe acela că îl trădase pe tata, toate acestea nu fuseseră acum decât un vicleșug, ultima lui șansă de răscumpărare și, în ultimă instanță, el și nu eu avea să fie cel sacrificat pentru a ne salva pe noi toți. Și mi-am dat seama că pentru ca planul lui să meargă, mai trebuia să facă încă un lucru. Așa că m-am îndepărtat.
   Și chiar atunci, când am auzit elicopterele FBI, ce începeau să coboare, și vocea lui Carlson prin megafon, strigând ca toată lumea să stea pe loc, l-am văzut pe Hoyt Parker cum duce mâna spre genunchi, scoate un pistol și trage de 3 ori în Griffin Scope. Apoi, l-am văzut cum întoarce arma spre el însuși.
   - Nu! am strigat eu, dar strigătul meu a fost acoperit de pocnetul final.

46.

   Pe Hoyt l-am înmormântat patru zile mai târziu. Mii de polițiști în uniformă au venit să-i aducă un ultim omagiu.
   Detaliile în legătură cu ceea ce se întâmplase la moșia lui Scope încă nu fuseseră dezvăluite și nu eram sigur că vor fi vreodată. Nici chiar mama lui Elizabeth nu a pus prea multe întrebări, dar poate că aceasta se explică prin faptul că era nebună de bucurie datorită întoarcerii fiicei ei din morți. Aceasta a făcut-o să nu vrea să pună prea multe întrebări și să nu vadă prea bine fisurile. Puteau să mai aștepte.
   Hoyt Parker murise ca un erou. Și poate că era adevărat. Eu nu sunt chiar cel mai bun judecător. Scrisese o confesiune lungă, cuprinzând în esență tot ce îmi spusese mie în mașină. Carlson mi-a arătat-o.
   - Și, cu asta, cazul este închis? am întrebat eu.
   - Trebuie să mai întocmim dosare împotriva lui Gandle, a lui Wu și a altor câțiva, spuse el. Dar acum, dacă Griffin Scope e mort, toată lumea dă din colț în colț.
   Ca balaurul din poveste, mi-am zis eu. Nu este suficient să-i retezi capetele. Trebuie să-l înjunghii în inimă.
   - Ai făcut bine că ai venit la mine când au răpit copilul, îmi spuse Carlson.
   - Ce altceva aș fi putut face?
   - Bine zis. Carlson îmi strânse mâna. Ai grijă de dumneata, doctore.
   - Și dumneata, am spus eu.
   Poate că vreți să știți dacă Tyrese s-a dus în Florida și ce s-a întâmplat cu TJ și cu Latisha. Poate vă întrebați dacă Shauna și Linda au rămas împreună și ce a însemnat asta pentru Mark. Dar nu pot să vă spun nimic din toate acestea, pentru că nu știu.
   Povestea aceasta se termină aici, la 4 zile după moartea lui Hoyt Parker și Griffin Scope. E târziu. Foarte târziu. Stau culcat în pat, alături de Elizabeth, și mă uit la pieptul ei care se ridică și coboară în ritmul respirației. Mă uit la ea tot timpul. Nu prea închid ochii. Visurile mele s-au inversat într-un mod pervers. Acum, visez că o pierd, că este moartă din nou și sunt iarăși singur. Așa că o țin mereu în brațe. Sunt disperat și însetat după ea. Și ea la fel. Dar o să ne descurcăm cumva.
   Ca și când ar fi simțit privirea mea, Elizabeth se întoarce. Îi zâmbesc. Îmi zâmbește și ea și simt cum mă doare inima. Îmi amintesc ziua aceea de la lac. Îmi amintesc cum am pornit în derivă cu barca pneumatică. Și mi-am amintit decizia mea de a-i spune adevărul.
   - Trebuie să stăm de vorbă, am spus eu.
   - Nu cred.
   - Nu ne mai ascundem nimic unul altuia, Elizabeth. Din cauza asta s-au produs toate aceste încurcături. Dacă ne-am fi spus totul... N-am mai terminat.
   Încuviințează și ea din cap. Și îmi dau seama că știe. Că a știut întotdeauna.
   - Tatăl tău a crezut întotdeauna că tu l-ai ucis pe Brandon Scope.
   - Așa i-am spus.
   - Dar la sfârșit...
   M-am oprit, apoi, am continuat:
   - Când i-am spus în mașină că nu tu l-ai ucis, crezi că și-a dat seama?
   - Nu știu, spuse Elizabeth. Îmi place să cred că poate și-a dat seama.
   - Și s-a sacrificat pentru noi.
   - Sau că te-a împiedicat pe tine să faci acest lucru, spune ea. Sau poate că a murit crezând că eu l-am ucis pe Brandon Scope. Nu vom ști niciodată. Și nici nu contează.
   Ne-am uitat unul la altul.
   - Ai știut, am spus eu, simțind cum mi se frânge inima. Chiar de la început, tu...
   Elizabeth îmi pune un deget pe buze.
   - E în ordine.
   - Ai pus toate chestiile alea pentru mine în cutia valorică.
   - Am vrut să te protejez.
   - A fost în legitimă apărare, am spus, amintindu-mi sentimentul pe care îl încercasem, atunci când avusesem arma în mâini, reculul acela oribil, după ce am apăsat pe trăgaci.
   - Știu, spune ea, înlănțuindu-mă cu brațele ca să mă tragă mai aproape. Știu.
   Vedeți, eu eram acasă atunci când Brandon Scope dăduse năvală la noi în casă, în urmă cu 8 ani. Stăteam singur în pat când se strecurase înăuntru cu un cuțit în mână.
   Ne-am luptat. Am scotocit după pistolul tatălui meu. S-a repezit din nou. Atunci, am tras și l-am ucis. Și, cuprins de panică, am fugit. Am încercat să-mi adun gândurile, să văd ce pot face. Când mi-am venit în fire, când m-am întors acasă, trupul dispăruse. La fel și arma. Am vrut să-i spun. Aveam intenția s-o fac în seara aceea, la lac. Dar, în cele din urmă, nu i-am mai spus nimic. Până acum.
   Așa cum spuneam mai înainte, dacă aș fi spus adevărul chiar de la bun început...
   Elizabeth mă trage mai aproape.
   - Sunt aici, șoptește ea.
   Aici, cu mine. O să-mi trebuiască ceva timp până să mă obișnuiesc cu asta. Dar o voi face. Ne ținem îmbrățișați și adormim. Mâine dimineață, ne vom trezi împreună. Și în dimineața următoare la fel. Fața ei va fi primul lucru pe care îl voi vedea în fiecare zi.
   Vocea ei va fi primul lucru pe care îl voi auzi. Și știu că asta îmi va fi întotdeauna îndeajuns.

SFÂRȘIT