O nuntă de vis, Julie Garwood

 ...................................................

4-5

                 - Hugh era într-o stare foarte proastă, dar odată ce a băut suficientă bere ca să se calmeze, a fost capabil să-mi spună câteva ştiri interesante. După cum ştii, s-a opus mereu unirii cu MacNare sau cu tine. Cu mult timp în urmă, a venit la mine cu rugămintea să-1 protejez în eventualitatea în care unul din voi ar fi încercat să folosească forţa la adresa lui. L-am asigurat că fratele meu nu ar face niciodată aşa ceva, şi sunt sigur că l-am convins. Nu i-am putut da aceeaşi asigurare şi în privinţa lui MacNare. Hugh vrea să trăiască în pace. Bunicul şi tatăl lui au stăpânit întinderea aceea mică şi neînsemnată de pământ dintre tine şi duşmanul tău, ceea ce îl pune într-o poziţie foarte dificilă, deoarece are mult mai puţini soldaţi decât oricare din voi. Hugh nu a ridicat niciodată mâna împotriva altui om şi nici nu 1-a ameninţat pe nedrept; prin urmare, am fost de acord să-i ofer sprijinul meu. E un bătrân care nu vrea să facă niciun rău, Connor, şi nu voi accepta să fie prădat.

   - I-am oferit protecţia mea, Alec.
   - Ştiu, dar, dacă ar fi acceptat, oamenii lui ar fi fost măcelăriţi de către MacNare în secunda în care ţi-ai fi întors spatele. Regele are o simpatie aparte pentru bătrân şi ar fi dezamăgit dacă i s-ar întâmpla ceva regretabil. I-am explicat toate acestea lui MacNare şi i-am spus că, în calitate de mijlocitor al regelui,mă voi asigura că Hugh îşi păstrează neatârnarea.
   - MacNare a făcut presiuni asupra lui?
   - A făcut. Hugh a mers la proprietatea lui MacNare deoarece fusese invitat să participe la nuntă, dar bătrânul nu a scăpat de acolo suficient de repede, aşa că a fost obligat să asiste la metodele dezgustătoare ale lui MacNare de a-i lichida pe cei care l-au înfuriat.
   - Soldaţii englezi, completă Crispin.
   - Cei nouă oameni au fost ucişi în acelaşi mod în care a fost ucis calul stăpânei?
   Alec îl privi ţintă pe Connor în timp ce dădea încet din cap.
   - E de prisos să spun că Hugh a fost cutremurat de ceea ce a văzut. Sper din tot sufletul ca Brenna să nu afle niciodată despre soldaţi.
   Speranţa lui se dovedi falsă, căci Brenna auzise deja fiecare cuvânt pe care îl rostiseră. Intrase pe uşa din spate şi, auzind vocea lui Alec, se oprise pe hol să-şi aranjeze înfăţişarea, înainte să meargă să-1 salute. Nu intenţionase să tragă cu urechea până când nu-şi auzise rostit numele. Atunci rămăsese pe loc, pentru că voia să afle de ce vorbeau despre ea şi ştia că discuţia ar fi luat-o pe un alt făgaş în momentul în care li s-ar fi alăturat.
   Nici Alec şi nici Connor nu vorbeau şoptit, dar vocile lor joase indicau seriozitatea subiectului. Era conştientă că nu proceda corect ,însă nu-i păsa.
   Fu aproape să se dea de gol când Alec povesti ce se întâmplase cu nouă dintre soldaţii tatălui ei. Era atât de dezgustată de scena cumplită pe care şi-o imagină, încât se îndoi brusc, săgetată de un junghi în stomac. O rugăciune pentru sufletele victimelor o ajută să-şi mai vină în fire. Jură că mai târziu, când va fi singură în dormitor, avea să îngenuncheze şi să-1 roage pe Dumnezeu să le primească la El. După aceea avea să-i mulţumească fierbinte pentru că i-1 trimisese pe Connor. Dacă nu ar fi sosit s-o salveze, acum ar fi fost măritată cu Satana. Gândul o cutremură atât de tare, încât se chirci din nou.
   Curiozitatea faţă de discuţia din salon o opri să izbucnească în plâns. Se forţă să fie atentă, spunându-şi că putea plânge cât poftea de îndată ce rămânea singură.
   - Deşi are în spate atâţia ani, Hugh e un naiv incurabil, spuse Alec. Era deja foarte afectat în momentul în care s-a întors acasă. Iar în dimineaţa următoare unul dintre oamenii lui a venit să-i spună că iapa Brennei fusese lăsată la graniţa lui cu un mesaj prin care MacNare îi cerea ca rămăşiţele să fie duse la tine, Connor. Hugh era sigur că vei dori să le vezi. Ştiai că MacNare le-a numit un dar?
   - Da, răspunse Connor.
   - Şi atunci Hugh a pornit într-un suflet către tine, conchise Quinlan clătinând din cap.
   - Aş dori să aduc în discuţie un alt subiect. Cu siguranţă nu e la fel de important, dar mi-am adus aminte de un comentariu făcut de Hugh.
   - Şi anume?
   - Hugh a auzit de la unul dintre soldaţii englezi că Brenna era o copilă când ţi-a cerut să te căsătoreşti cu ea. Ai uitat să menţionezi asta. Acum, vreau să-mi spui din nou că nu ai sfidat ordinul meu să îl laşi pe MacNare în pace.
   Alec tocmai dăduse cu pumnul în masă când Brenna îl strigă.
   - Bună ziua, Lord Kincaid. Ce plăcere să te revăd!
   Într-o secundă, expresia lui Alec se schimbă de la încruntare la ceea ce i se păru ei un zâmbet sincer.
   Quinlan şi Crispin lăsau impresia că erau uşuraţi să o vadă. Îi aruncă o privire scurtă lui Connor, observându-i atitudinea meditativă, apoi se întoarse la oaspetele lor. În entuziasmul ei, îl prinse de mână ca să-i arate cât de fericită era să-1 revadă, însă îşi dădu seama imediat de greşeală şi îi dădu repede drumul.
   Alec, deopotrivă surprins şi încântat de gestul de afecţiune, îi reţinu mâna într-a lui.
   - Plăcerea e de partea mea, Brenna. Cum te simţi astăzi? întrebă el, studiindu-i copcile de pe frunte.
   - Mă simt foarte bine, mulţumesc. Cum altfel, când e o zi atât de frumoasă?
   - Plouă, îi aminti Crispin.
   - Ploaia s-a oprit, răspunse ea. Te rog să iei loc. Am întrerupt o întâlnire importantă? Îmi cer scuze dacă e aşa. Jamie e cu tine, stăpâne?
   - E acasă, zise Alec eliberându-i mâna.
   - Îmi pare rău să aud asta. Sper că o vei aduce data viitoare când ne vizitezi.
   După o a doua rugăminte să ia loc, bărbaţii se conformară. Brenna merse la Connor, îl aşteptă să se aşeze şi îşi puse mâna pe umărul lui. Gestul nu era menit să arate afecţiune, ci să-i demonstreze lui Alec loialitatea faţă de soţul ei.
   - Soţia este bine? întrebă ea.
   - Presupun că da, răspunse el cu privirea îmblânzită de gândul la scumpa lui Jamie. Nu vorbeşte cu mine în acest moment.
   - Vai, dragă, şopti Brenna.
   - Jamie poate fi la fel de încăpăţânată ca soţul ei, observă Connor.
   - E adevărat, recunoscu Alec cu un rânjet. E supărată deoarece nu o las să meargă la Mary Kathleen. I se apropie sorocul, îi explică el Brennei. Şi pentru că e la prima naştere, Jamie crede că prezenţa ei o să-i fie de ajutor.
   - Lady Kincaid este cunoscută drept o tămăduitoare pricepută, interveni Quinlan.
   - Stăpâne, nu pot să nu mă întreb de ce nu ai lăsat-o pe Jamie să meargă la Mary Kathleen, spuse Brenna.
   Connor fu surprins că soţia lui tocmai ceruse o explicaţie. Ştia că nu era o dovadă de sfidare, ci o simplă curiozitate. Mai târziu avea să-şi lămurească fratele că nu se putea abţine să nu-şi exprime gândurile, fără a însemna că îi pusese la îndoială decizia. Alec nu păru însă deloc descumpănit.
   - Exact asta mi-a spus şi Jamie. Nu pot să mă sustrag celorlalte îndatoriri ale mele şi nu-mi voi lăsa soţia să meargă fără mine. Va încerca să-mi sfideze ordinele, evident, de îndată ce va înţelege că nu poate să mă convingă.
   - Soţia mea nu m-ar sfida niciodată, anunţă Connor. Nu e aşa, Brenna?
   - Sunt sigură că m-ai lăsa să merg, răspunse ea.
   - Nu, nu te-aş lăsa.
   - Atunci, pentru binele fiicei noastre, voi găsi o cale de a proceda cum trebuie fără să te sfidez, Connor.
   - Eşti atât de inteligentă? râse Alec.
   - Îmi place să cred că sunt, milord. Am fost opt copii acasă, şi am învăţat că trebuie să fiu inteligentă dacă vreau să realizez ceva. Crezi că mă laud degeaba? i se adresă ea lui Quinlan,auzindu-i chicotitul. Mi-am propus să-1 am pe Connor drept soţ şi,după cum se vede, am reuşit.
   Toţi izbucniră în râs, cu excepţia lui Connor,care părea exasperat. Tensiunea crescuse destul ca ea să-i lase să-şi continue discuţia, dar, pe când voia să se retragă, Alec se răzgândi.
   - Tocmai am întâlnit un prieten de-al tău, Brenna.T e simpatizează foarte mult şi se consideră apărătorul tău.
   Quinlan luă poziţie în numele lui Connor, căci era insultător ca vreun alt bărbat să se considere vrednic de a fi apărătorul stăpânei sale.
   - Connor îşi protejează soţia. Cine este acest bărbat care îndrăzneşte să-1 provoace?
   - Da, Connor este apărătorul lui milady, mormăi Crispin.
   Brenna nici măcar nu încercă să-şi ascundă jignirea.
   - Sunt mai mult decât capabilă să am grijă de mine ,mulţumesc.
   Dintr-un anumit motiv, toţi bărbaţii găsiră opinia ei foarte amuzantă. Ea hotărî să pretindă că nu se simţise ofensată.
   - Cine este acest prieten?
   - Părintele Sinclair.
   Quinlan păru ruşinat.
   - Dacă ai fi menţionat că era vorba de un preot, n-aş fi intervenit, Lord Kincaid.
  - Îţi cântă osanale, Brenna,continuă Alec ignorându-1 pe oştean.
   - De ce a venit la tine? întrebă Connor.
   - I se poruncise să-1 înlocuiască pe Murdock. Nu pot să-1 las să stea, bineînţeles, căci încă jelim dispariţia lui Murdock. Nu i-am spus încă, deoarece mă grăbeam să plec astăzi, dar o să primească hrană şi adăpost până când mă întorc acasă şi atunci o să-1 alung. Măcar atât pot face, adăugă el ridicând din umeri.
   - Cum poţi să-1 refuzi,milord? izbucni Brenna.
   Păru surprins de întrebarea ei.
   - Nu va fi dificil.
   - Dar de ce vrei să-1 alungi?
   - De ce? Pentru că nu-1 vreau. De fapt, sunt înţelegător. Dintr-un anumit motiv, pare stânjenit de mine.
   - Părea nervos şi în prezenţa lui Connor, observă Quinlan.
   - Nu-mi vine să cred ce aud, se bâlbâi ea. Preoţii sunt cei mai importanţi oameni din ţinutul acesta. Aşa mi-a spus Connor.
   - Da, atâta timp cât îşi înţeleg limitele puterii. Sinclair, la fel ca ceilalţi preoţi de aici, este protejat şi lăsat în pace.
   - Atunci, de ce l-ai alunga?
   - Pentru că nu-1 vreau, explică pentru a doua oară Alec.
   - Îl vreau eu, lăsă ea să-i scape.
   - Nu poţi să-1 ai, se răsti Connor.
   - Chiar vrei să ai un preot care să trăiască aici? întrebă Alec.
   - Nu, răspunse Connor.
   - Da, rosti Brenna în acelaşi timp.
   - Dorinţa îţi este îndeplinită, Brenna,o informă Alec rânjind,îl voi trimite pe Sinclair aici de îndată ce eu şi Connor ne întoarcem.
   - Alec! îl avertiză Connor.
   - Nu pot să-ţi refuz soţia.
   Brenna, trecând cu vederea încruntarea lui Connor, le mulţumi ambilor fraţi pentru că-i îndepliniseră rugămintea şi se grăbi să plece înainte ca soţul ei să-i amintească că nu făcuse nici pe departe aşa ceva.
   - Vă las să vă întoarceţi la discuţia voastră importantă, spuse ea. Cu permisiunea voastră, mă voi duce la îndatoririle mele.
   - Nu ai nicio îndatorire, o atenţionă Connor.
   - Ba da. Trebuie să merg afară să găsesc locul perfect.
   - Locul perfect pentru ce? vru el să ştie.
   - Pentru capelă, bineînţeles. Părintele va trebui să aibă una.
   Prea târziu, îşi dădu seama că nu ar fi trebuit să aducă vorba despre planul ei. Connor arăta ca şi cum ar fi vrut să-i sugrume atât pe ea, cât şi pe fratele lui.
   Totuşi, nu-i spuse că nu putea să meargă mai departe cu intenţiile sale; de fapt, nu-i spuse niciun cuvânt. Probabil că încă nu avea încredere în propriul glas, iar ea spera că până la finalul întâlnirii avea să uite cu totul despre asta. Cu puţin noroc, capela avea să fie gata înainte ca el să-şi amintească.
   - Ţi-a făcut plăcere să-ţi exerciţi puterea asupra mea, Alec?
   - Enorm, replică fratele lui cu un rânjet satisfăcut, după care i se adresă Brennei:Poţi să pleci.
   Tânăra femeie era la jumătatea salonului când o rugă să se oprească.
   - Erai un copil isteţ?
   - Mi s-a spus că eram.
   - Erai mică atunci când i-ai cerut fratelui meu să se însoare cu tine?
   Brenna îşi împreună mâinile, prefăcându-se că se gândea la răspuns.
   - Nu-mi amintesc exact vârsta.
   - Spune-mi aproximativ, porunci el.
   - Eram doar puţin mai mare decât este Grace a ta acum. Probabil aveam 5 sau 6 ani. Da, cam atât aveam când l-am cerut prima dată de soţ, dar, dacă îţi aminteşti, l-am cerut de trei ori. Nu sunt numai isteaţă, milord,sunt şi tenace. Însă curiozitatea ta mi se pare ciudată, căci îmi aduc aminte că am purtat aceeaşi conversaţie când ţi-am fost prezentată prima oară. Ştiu că am dat asigurări că nu am fost forţată. Sunt foarte fericită să fiu soţia lui.Cum aş putea să nu fiu? Îmi dorisem asta de atâta timp! Dumnezeule, unde îmi sunt manierele? Ar fi trebuit să te întreb cum se simte Grace.
   - E bine, răspunse Alec.
   - S-a speriat zdravăn ieri, sper că nu a avut coşmaruri azi-noapte. Ştii, e chiar remarcabil, acum că mă gândesc la ăsta. Dumnezeu are cu siguranţă planuri mari pentru fiica ta.
   Reuşise să-i stârnească curiozitatea. Nu ar fi putut spera mai mult.
   - De ce crezi asta?
   - O ştiu, se lăudă ea. Dumnezeu a avut grijă să fiu în casa ta astfel încât să pot ajunge la ea la timp. Grace ar fi suferit răni cumplite dacă nu aş fi fost acolo să o prind. A căzut pe acele scări cu capul înainte şi cu siguranţă şi-ar fi rupt gâtul. Poate consideri că sunt nesăbuită să cred că a fost mâna lui Dumnezeu, dar eu tot cred, şi nu pot să nu mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă m-aş fi măritat cu MacNare, în loc de Connor.Grace s-ar fi simţit bine astăzi? Vai, ascultă-mă cum vorbesc fără încetare, iar voi încă aveţi lucruri serioase de discutat. Sper că momentul când l-am cerut şi toate celelalte întrebări despre motivele soţului meu de a se căsători cu mine au primit răspunsuri satisfăcătoare.
   Se înclină în faţa seniorului şi se îndepărtă. Nu se putu abţine să nu mai adauge un ultim comentariu, fără a se mai deranja să se întoarcă:
   - Domnul lucrează pe căi neştiute. Eu, una,nu m-aş îndoi de El.
   Niciunul dintre bărbaţi nu rosti vreun cuvânt multă vreme după plecarea ei. Se holbau spre uşă, meditând la ceea ce spusese. Alec fu primul care zâmbi.
   - Soţia ta tocmai m-a pus într-o situaţie penibilă, şi ştii ce cred? A făcut-o anume. Cât de mult crezi că a auzit din conversaţia noastră?
   - Tot, răspunse Connor fără ezitare.
   - N-ar fi trebuit să asculte pe la colţuri.
   - Nu, n-ar fi trebuit.
   - Ar trebui să fiu mânios pe ea.
   - Aşa e.
   - Atunci,de ce îmi vine să râd? Nu va mai fi nici o discuţie despre sfidarea la adresa mea, deoarece am hotărât să accept ceea ce mi-a spus Brenna. Sunteţi evident meniţi unul altuia.
   - Nu te-am sfidat, Alec. Mi-ai ordonat să opresc incursiunile şi asta am făcut. Nu mă poţi obliga să-mi respect promisiunea acum că ştii despre calul Brennei.
   - Ba pot, dar n-o voi face. Fă ce vrei ca răzbunare, atâta timp cât e pe potrivă cu ce i s-a întâmplat iepei.
   Alec obţinu încuviinţarea fratelui său înainte să părăsească salonul.
   - Eşti căsătorit cu o femeie foarte isteaţă, rosti el în încheiere. Ai face bine să ţii minte asta.
   Connor nu-i luă în serios sugestia şi doar mai târziu, prea târziu, învăţă să o regrete. Greşeala avea să-1 coste scump.

CAPITOLUL 10

   Lady Brenna nu primi deloc bine vestea că fusese mutată într-un alt dormitor.
   Soţul ei nu se deranjase să o informeze de decizia lui, iar Quinlan îşi dorea cu fervoare ca sarcina neplăcută de a-i da toate explicaţiile să fi căzut pe umerii altcuiva, nu pe ai lui. Bănuise că se va simţi rănită şi încercase să rămână singur cu ea ca să-i explice, astfel încât să aibă intimitate în eventualitatea că devenea stânjenită, dar grija stăpânei sale pentru hainele ei dispărute îi distruse planul; prin urmare, trebui să transmită ştirea în faţa mamei vitrege a lui Connor.
   Lady Brenna nu se înfurie din cauza poruncii lui Connor, ci fu devastată.
   Quinlan,impresionat peste măsură, se prefăcu anevoie că nu-i observa suferinţa.
   Comportamentul nemilos al stăpânului său îl mânie într-atât, încât plănui să-1 anunţe că prefera să fie torturat decât să mai fie nevoit vreodată să-i dea asemenea veşti dezamăgitoare tinerei domniţe. Mila pe care o văzu Brenna în ochii lui îi desăvârşi umilinţa.
   Euphemia, atentă, se îndepărtă, cu scuza că dorea să ia ceva din dormitorul ei.
   Forţându-se, Brenna izbuti să-şi revină în fire.
   - Pot să merg să-ţi aduc ceva, Lady MacAlister?
   Presupuse că Euphemia nu o auzise din moment ce nu-i răspunse imediat, aşa că se întoarse din nou la Quinlan:
   - Îţi mulţumesc pentru lămuriri.
   Disperat să spună ceva care să-i învioreze starea de spirit, oşteanul lăsă să-i scape primul gând vesel care îi trecu prin minte.
   - Deci, vezi,milady, lucrurile tale nu au fost aruncate, cum ai bănuit. Cu siguranţă eşti uşurată.
   - Da, bineînţeles că sunt uşurată. Connor ţi-a spus de ce voia ca eu să mă mut?
   - Nu, milady, nu mi-a spus.
   - Unde este el acum?
   - A plecat la vânătoare cu fratele lui.
   - De cât timp?
   - Au părăsit sala mare acum un minut.
   - Deci aş putea încă să-1 prind?
   - Dacă te grăbeşti.
   Fugi spre uşă să o deschidă,însă,la cât era de grea, n-ar fi reuşit s-o clintească fără ajutorul lui Quinlan, pe care îl primi imediat.
   Războinicul o urmă pe trepte, dar nu şi de-a lungul curţii, îşi imagina că scopul Brennei era de a-şi face soţul să se răzgândească. Se înşela, căci nu aceasta era intenţia tinerei femei. Mergea pur şi simplu să-1 anunţe ce credea despre decizia lui.
   Fugi până la grajduri, strigând „Bună ziua,doamnelor”, în timp ce trecea pe lângă mamele care îşi scoteau copiii la aer curat.
   Din cauza ritmului alert răsufla anevoie.
   Când îl observă pe Alec călare la baza dealului, îi făcu agitat cu mâna în loc să aştepte să-şi recapete respiraţia pentru a-1 saluta. Interiorul grajdurilor era tapisat cu umbre. Se forţă să zâmbească în secunda în care îşi zări soţul.
   Connor stătea alături de bidiviul pe care alesese să-1 călărească, ajustându-şi căpăstrul în timp ce grăjdarul încerca să calmeze armăsarul pe care stăpânul lui îl alegea de obicei. Acela făcea ditamai gălăgia, lovindu-şi copitele de spatele grajdului, iar curând l-ar fi distrus dacă nu era oprit, însă soţul ei nu părea dispus să ia vreo măsură.
   Brenna înainta lent spre el, blocându-i anume calea spre ieşire.
   - Îmi acorzi, te rog, un moment din timpul tău, milord? întrebă ea cu glas dulce ca mierea şi un zâmbet pe măsură.
   - Nu poate să aştepte până mă întorc? replică el fără a se deranja s-o privească.
   - Nu sunt sigură. Te vei întoarce înainte de căderea nopţii?
   - Nu.
   Abia mai putea să-şi menţină surâsul pe chip, dar grăjdarul o privea cu atenţie, şi era hotărâtă să nu-1 lase să afle ce gândea cu adevărat. Nici pe Connor, desigur, până când nu era pregătit să-i ofere atenţie deplină. Nu voia ca el să rateze vreun cuvânt.
   - Davis, ce e în neregulă cu armăsarul meu? întrebă el.
   - Nu ştiu, stăpâne. Era bine până când ai venit.
   - Cred că e supărat, sugeră ea.
   - Ştiu că e supărat, Brenna.
   Deveni mai rigidă, ca răspuns la atitudinea lui condescendentă.
   - Da, bineînţeles că ştii. E supărat pentru că nu-i acorzi deloc atenţie.
   „Nici mie”, continuă ea în gând.
   - Armăsarul tău nu vrea să fie lăsat de izbelişte. Dacă vei merge la grajdul lui şi-1 vei lua de dârlogi, sunt sigură că se va linişti.
   - Aş fi curios să văd dacă asta merge, mărturisi Davis, zâmbindu-i stăpânei sale. Milady ar putea să aibă dreptate.
   - Sper să am, răspunse ea pe un ton atât de dulceag, încât se temu că avea să i se facă rău.
   - Brenna, te-ai îmbolnăvit cumva? se interesă Connor. Vocea ta sună nefiresc.
   - Mă simt bine, dar îţi apreciez grija.
   Muşchii feţei o dureau de la atâta zâmbit, dar se consola cu gândul că, peste câteva minute, eforturile ei aveau să dea roade.
   - Nu am timp pentru asemenea fleacuri, mormăi soţul ei, însă făcea doar pe grozavul, căci îi urmă sfatul de îndată.
   Aşa cum prevăzuse ea, armăsarul încetă imediat să se mai agite şi veni să-şi frece botul de mâna lui Connor pentru o mângâiere afectuoasă.
   - Va trebui să-1 iei, spuse ea. Altfel, îi vei răni sentimentele.
   - Are nevoie să se odihnească. În plus, caii nu au sentimente.
   Simţea întotdeauna nevoia să o contrazică? Brenna începu să se roage,sperând să i se domolească pofta de a zbiera la el. Connor luă din cui căpăstrul armăsarului şi îi spuse lui Davis să ducă înapoi calul pe care îl alesese iniţial, după care, cu braţele încrucişate şi umărul sprijinit de perete, catadicsi să o privească.
   Nu rosti niciun cuvânt până când Davis nu părăsi grajdul.
   - Ce anume vrei? întrebă el nerăbdător.
   - Mă întrebam de ce nu ţi-ai luat rămas-bun de la mine. Unde mergi?
   Tremurul din vocea ei era primul indiciu că era supărată. Connor intuia motivele. Brenna se aşteptase la o scuză în acea dimineaţă, însă nu primise, ba mai mult, cum era o femeie inteligentă, înţelesese că nu avea să primească niciodată.
   Concluzia ei era corectă, desigur, căci el nu avea nicio intenţie să-şi ceară iertare pentru purtarea sălbatică din noaptea precedentă. Mutarea ei într-un alt dormitor era felul lui de a-şi cere scuze. O femeie isteaţă şi-ar fi dat seama de asta imediat şi ar fi fost recunoscătoare şi uşurată. Brenna nu părea să fie nici recunoscătoare, nici uşurată, ceea ce nu putea să însemne decât că nu aflase încă de gestul lui mărinimos. Connor nu avea timp să-i explice acum, deoarece.Alec îl aştepta.
   Dacă voia o explicaţie la întoarcere, avea să-i faca pe plac.
   - De obicei nu-mi iau rămas-bun.
   - Acum eşti căsătorit şi ar trebui întotdeauna să-ţi iei rămas-bun de la soţia ta.
   - Ce alte instrucţiuni doreşti să-mi dai?
   - Plănuiai să te întorci?
   - Trăiesc aici, Brenna. Sigur că mă voi întoarce. Acesta este motivul pentru care mă reţii?
   - Nu, voiam să discutăm despre altceva. Aş aprecia dacă nu m-ai întrerupe înainte să termin.
   - Vrei să spui odată? se răsti el pe un ton care o făcu să scrâşnească din dinţi.
   - Tocmai am aflat că m-ai mutat într-un alt dormitor şi sunt convinsă că vrei să-mi cunoşti părerea despre asta. Mai întâi, aş dori permisiunea ta să vorbesc liber.
   - Nu trebuie să-mi ceri permisiunea să vorbeşti liber când suntem singuri. Spune-mi orice vrei, dar fă-o repede.
   - Aşa o să fac, promise ea cu o şoaptă răguşită.
   - Nu poţi să aştepţi cu mulţumirile până mă întorc? Ce dracu e în neregulă cu pleoapa ta? Zvâcneşte.
   Brenna hotărî să-şi ignore soţul o clipă. Privi peste umăr pentru ultima oară, să măsoare distanţa până la uşă, şi, văzând că deschizătura pe unde se putea refugia era imediat în spatele ei, trase aer în piept. Deoarece trebuia să fugă în cea mai mare grabă, se pregăti ridicându-şi poalele fustelor; doar atunci îi oferi soţului său atenţia şi ura ei. Acum nu mai zâmbea.
   - Nu am nicio intenţie să-ţi mulţumesc, Connor. Totuşi, ţin să-ţi spun ce cred despre decizia ta de a mă muta într-o altă cameră. Cred că eşti vrednic de dispreţ. De asemenea, eşti şi un porc josnic, mizerabil, arogant, fără suflet şi meschin. Cum ai putut să mă răneşti într-un asemenea mod? Să mă faci de ruşine după noaptea pasională pe care am petrecut-o împreună? Parcă m-aş fi măritat cu un ţap. Ei bine, ai întrecut orice limită de data asta, pentru că nu-mi voi mai reveni niciodată după o asemenea insultă. Mi-ai frânt inima din nou şi nu te voi ierta niciodată.
   Ar fi trebuit să se oprească atât timp cât era în avantaj. Măcar ar fi trebuit să pună capăt jignirilor din momentul în care îi observase reacţia când fusese făcut porc.
   Maxilarele lui înţepeniseră, ceea ce sugera limpede că nu-i primise deloc bine comentariile. Nu-şi mai aminti ce alte insulte îi mai aruncase, pentru că, odată ce pornise, nu părea să se mai poată opri, dar era destul de sigură că-1 făcuse şi dobitoc. Durerea pe care i-o cauzase o împingea să-i vorbească urât şi, cu toate că era o atitudine copilărească să se coboare la nivelul lui, nu-i păsa suficient încât să se poată înfrâna. În orice caz, îndoielile nu-şi mai aveau rostul; numai fuga i-ar fi asigurat încă o zi întreagă de trăit, căci ochii lui Connor trecuseră de la uimire şi neîncredere - fără niciun dubiu, menţionarea cuvântului „porc” cauzase această reacţie - la o mânie abia stăpânită.
   Nici măcar nu-i dădu un avans. Când Brenna se răsuci să plece, descoperi că cineva se strecurase în spatele ei şi închisese uşile grajdului, blocându-i evadarea. Fu nevoită să dea drumul fustelor ca să poată deschide uşile, însă Connor o prinse de mână şi o trase înapoi.
   Cum ajunsese la ea atât de repede nu izbuti să priceapă. Într-o secundă se încruntă lângă boxa armăsarului, arătând extrem de nervos, iar în următoarea o târa după el, către capătul grajdurilor.
   - Doamne, apără-mă şi păzeşte-mă! bâigui ea.
   - Dacă trebuie să te rogi cu voce tare, fă-o într-o singură limbă. Dumnezeu preferă gaelică.
   Fornăitul ei dezaprobator nu fu apreciat, deoarece o strânse şi mai tare de mână. O târî într-o boxă goală, aflată la margine, şi închise portiţa după el.
   Când îi văzu privirea, Brenna nu ştiu cum să se îndepărteze mai repede, însă trebui să se oprească atunci când spatele său atinse zidul. Imediat, îşi dădu seama cât de laşă părea. Îşi împreună mâinile şi reuşi să adopte o atitudine calmă în timp ce aştepta să fie sugrumată. Retragerea ar fi fost de preferat, evident, dar el îi bloca singura cale de ieşire.
   Connor părea să fie relaxat acum. Nu avea să plece nicăieri până nu termina cu ea. Avea realmente nevoie să-şi revină în fire, îşi zise Brenna. Soţul ei era mânios, fără îndoială, dar nu ar fi atins-o niciodată la furie. Avea s-o zdrobească numai prin cuvinte, lucru care o speria la fel de mult în acele clipe.
   - Eşti amabilă să repeţi ceea ce tocmai mi-ai spus? rosti el tărăgănat, cu o voce înşelător de calmă.
   - Nu, mulţumesc.
   - Dar insist, Brenna. Vreau să aud fiecare cuvânt din nou.
   Îi dădu de înţeles că era dispus să aştepte, indiferent cât de mult dura, sprijinindu-se de poarta boxei. Ei nu-i plăcea modul în care o intimida ,însă nici nu putea să-1 condamne pentru că era furios, din moment ce îi spusese asemenea lucruri de neiertat. Totuşi, nu avea de gând să-şi ceară scuze, căci, deşi nu era convinsă că se măritase cu un individ lipsit de suflet, o rănise prea grav.
   - Mi-e teamă că nu voi putea să-ţi fac pe plac, deoarece am uitat mare parte din ce am spus. Parcă am menţionat că m-ai dezamăgit.
   - Ţin minte că am fost făcut porc.
   - Da?
   - Ştii prea bine că da. Am fost făcut porc în două limbi.
   - Da?
   - Da.
   - E posibil să fi vorbit în pripă. Da, e posibil să fi făcut asta.
   - Ai vorbit la furie.
   - Mi-ai dat permisiunea să vorbesc liber.
   Tonul lui se ascuţi.
   - Nu ţi-am dat permisiunea să mă insulţi. Nu vei mai vorbi niciodată cu mine aşa, mă auzi?
   - Mă vei răni din nou?
   - Aceasta nu este o negociere, femeie.
   Tresări ca reacţie la furia lui şi încercă să se gândească la o modalitate de a-1 potoli fără a face uz de minciună.
   - Dacă mi-aş aminti fiecare cuvânt pe care l-am spus, aş vrea să retrag cea mai mare parte din ce...
   O întrerupse.
   - Îmi amintesc fiecare cuvânt. În ce limbă ai vrea să ţi le repet? A ta, sau a mea? Păreai că nu poţi să te hotărăşti în timpul tiradei.
   - Chiar nu vreau să aud.
   Se opri din protestat de îndată ce Connor începu să recite, tresări când el repetă anumite cuvinte precum „porc”,”ţap” şi „dobitoc”, iar în momentul în care termină, îşi plecă fruntea ruşinată.
   - Nu ar fi trebuit să-ţi spun acele lucruri.
   - Nu, nu ar fi trebuit.
   - De ce m-ai obligat să plec din patul tău?
   - Voiai să stai cu mine după ce ţi-am făcut azi-noapte?
   - De ce ai crede că nu aş vrea să stau?
   - Nu mai răspunde la o întrebare cu alta, pentru numele lui Dumnezeu!
   - Da, vreau să stau, strigă ea. Sunt soţia ta, nu unul dintre războinicii tăi.
   - Te-am rănit.
   Era furios pe el însuşi acum, căci discuţia îi amintea în ce măsură îşi pierduse controlul.
   - Da, m-ai rănit. Ţi-am spus deja asta de mai multe ori. Nu ai fost atent? Ştiu că ai o memorie foarte bună, pentru că nu ai avut nicio problemă să repeţi fiecare insultă pe care ţi-am adresat-o. Cum aş putea să nu fiu rănită? Tocmai mi-am dat seama cât de mult...
   - Cât de mult, ce?
   Clătină din cap. Nu avea de gând să recunoască faptul că începea să ţină la el, aşa că preferă să facă trimitere la altceva.
   - A fost umilitor să-ţi aflu decizia de la Quinlan.
   - Despre ce vorbeşti acum? o întrebă el plin de frustrare.
   Mâinile i se strânseră în pumni. Cum îndrăznea să pretindă că nu înţelegea? O socotea atât de naivă încât s-o păcălească atât de uşor? Sau era atât de neimportantă pentru el că uitase deja ce făcuse?
   - Încerci anume să mă provoci, nu-i aşa? Ah, acum ştiu adevărul. Ţi-ai dat seama că mă îndrăgostesc de tine şi încerci să mă opreşti rănindu-mă în felul acesta. Ei bine, nu va merge. Într-un fel sau altul, am să te fac să-ţi pese de mine. Da, am să te fac, doar dacă atitudinea ta rece nu mă omoară mai întâi. Aşa e corect, Connor. Dacă voi fi nefericită, Dumnezeu mi-e martor că aşa vei fi şi tu. Nu sunt o fetişcană de rând şi nu voi fi tratată astfel. Mama ar plânge o săptămână dacă ar şti de umilinţa mea. Nici măcar nu te-ai deranjat să-mi spui; l-ai lăsat pe Quinlan să o facă în locul tău, iar acum pleci fără să te oboseşti să-mi dai de ştire. Voiam să-ţi comand un medalion pe care să-1 porţi, astfel încât să mi-1 poţi trimite înapoi dacă aveai nevoie de mine. Dar nu l-ai fi purtat, nu-i aşa? Şi totul pentru că ţi-a intrat în cap că nevoia de mine ar fi o insultă. Da, îmi amintesc exact ce ai spus când ţi-am arătat medalionul meu şi ţi-am povestit despre tradiţia familiei mele. Mi-ai poruncit să-1 arunc fiindcă te insulta, şi ceea ce îmi frânge sufletul este că ai arătat foarte clar că lucrurile care sunt importante pentru mine nu înseamnă nimic pentru tine.
   Brenna jură că nu va mai rosti alt cuvânt, dar se  contrazise peste mai puţin de 10 secunde:
   - Mai am un singur lucru să spun înainte să mă întorc în cetate şi să pretind că nu suntem căsătoriţi. Soţii își iau rămas-bun de la soţiile lor înainte să plece, iar ele îi sărută întotdeauna cum se cuvine.
   Nu-şi dădu seama că plângea decât atunci când simţi lacrimile şiroindu-i pe faţă. Incapacitatea de a se stăpâni o dezgustă, căci nu numai că se făcuse de ruşine spunându-i asemenea lucruri teribile soţului ei - Dumnezeu s-o ierte, chiar îl numise porc - dar şi cedase în faţa lui. Cum ar fi putut să-1 facă să ţină la ea dacă se purta ca o scorpie într-o clipă,iar în clipa cealaltă ca o bleaga? Nu putea, bineînţeles, răul fusese deja săvârşit şi nimic nu avea să mai fie vreodată în regulă. Nimic.
   Strigătul lui Alec o salvă de la o ruşine suplimentară, dacă era posibil aşa ceva.
   Fratele lui mai mare, plictisit să aştepte, îi poruncea lui Connor să se grăbească.
   - Te-am reţinut destul, îi şopti ea.
   El nu o aprobă, dar nici nu o dezaprobă; de fapt, nu zise nimic. Nici nu plecă. Rămase pur şi simplu unde era, fixând-o cu privirea.
   Expresia lui o făcu să-şi imagineze că îi crescuse brusc o pereche de coarne roşii, diavoleşti, deasupra capului şi Connor nu avea habar cum să reacţioneze. Dumnezeule, îl adusese într-o stare de transă.
   Se grăbi să-şi amintească fiecare cuvânt pe care tocmai i-1 spusese. Ştia că fusese luată puţin de val, dar era sigură, bine, aproape sigură, că nu-1 numise porc sau ţap din nou. Îl ofensase cumva mai grav? Spera cu fervoare că nu o făcuse; dar dacă o făcuse, Dumnezeu să aibă milă de cei trei fraţi ai ei, Gillian, William şi Arthur, pentru că era vina lor şi, data următoare când îi vedea, avea să-i mustre pentru că folosiseră un limbaj grosolan în faţa ei. O făcuseră anume, desigur, spre propria lor plăcere, deoarece ştiau că era prea tânără ca să înţeleagă, dar suficient de mare ca să repete aproape tot ce auzea.
   Ajunsese în pragul nebuniei tot căutându-şi posibilile greşeli.
   - Connor, dacă ţi-am spus nişte cuvinte obscene, trebuie să fi răbufnit din ungherele minţii mele, unde le-am depozitat de pe vremea când eram mică şi fraţii mei mai mari...
   Se opri de îndată ce înţelese că bătea câmpii şi renunţă la încercarea de a-1 linişti.
   - De ce nu pleci? Arăţi ca şi cum ai fi pe punctul de a te dezlănţui împotriva mea. Dacă asta vrei, atunci dă-i drumul. Aşteptarea mă scoate din fire.
   - Nu-ţi aminteşti ce-ai spus?
   Întrebarea lui o făcu să se simtă şi mai rău.
   - Numai o parte. Ştiu că nu trebuie să las furia să-mi controleze cuvintele, dar, din păcate, am permis să se întâmple aşa ceva. Probabil că am spus ceva ce nu ar fi trebuit. Aşa e?
   Doamne, acesta trebuie să fi fost doar jumătate de adevăr. Din momentul în care intrase în grajd şi deschisese gura, tot ce spusese fusese nepotrivit.
   - Trebuie să plec.
   - Da, aprobă ea cu un oftat sincer de uşurare.
   După ce deschise poarta, îi făcu semn să o ia înaintea lui. Îi simţi privirea aţintită asupra ei, dar îşi ţinu capul plecat ca să-i evite străfulgerarea mânioasă din ochi.
   Ceva ce lăsase să-i scape în toiul discuţiei provocase această reacţie.
   Nu voia să-1 urmărească părăsind fortăreaţa ,ştiind că avea să-şi piardă ultimele fărâme ale stăpânirii de sine şi să se tânguie ca o păcătoasă. Nu ar fi fost o modalitate potrivită ca soţul ei să-şi amintească de ea.
   - Rămâi cu bine, şopti în cele din urmă.Dumnezeu să te aibă în pază.
   Connor nu spuse nimic. Trecu pur şi simplu pe lângă ea şi merse afară. Privi înapoi peste umăr o dată,cu aceeaşi expresie pe chip. Cu siguranţă îi observase nefericirea, şi era probabil mulţumit să ştie că purta întreaga vină pentru suferinţa ei. Apoi dispăru.
   Brenna rămase la grajduri să asculte scârţâitul lanţurilor de la podul mobil. Fu urmat de zăngănitul săbiilor ce se loveau de tecile de metal şi de tropăitul cailor de-a lungul potecii ce ducea afară. Îşi imagină soţul călărind în frunte alături de fratele său, zâmbind şi râzând acum despre lucruri mult mai plăcute decât o soţie plictisitoare care nu ştia niciodată când să-şi ţină gura închisă.
   Se rugă Domnului să aibă grijă de el cât timp era departe, îşi şterse lacrimile agăţate de colţurile ochilor şi, cu un zâmbet forţat, ieşi din grajd. Îşi luă un aer grăbit, pentru ca nimeni să nu o deranjeze.
   Era la jumătatea pantei line, în drum spre curte, când auzi un bubuit de tunet în spatele ei. Privi spre cer, zorind instinctiv pasul, dar încetini pe dată, deoarece nu se observa niciun nor de furtună. Era prea distrasă ca să se uite în jur, căci o măcina gândul că tocmai îşi distrusese şansele de a trăi fericită până la adânci bătrâneţi cu un soţ care să o iubească şi să o adore. Cum ar fi putut să-i pese de orice altceva?
   Soldaţii o avertizară să se dea la o parte din drum, în timp ce oamenii din preajmă se grăbiră să plece de pe cărare fără să li se spună. Tunetul era în continuare în spatele ei, dar tot mai aproape şi mai jos. Dacă nu ar fi fost sigură că era o imposibilitate, şi-ar fi imaginat că pământul tremura sub picioarele ei.
   Brenna presupuse că unul dintre cai scăpase de la Davis şi acum galopa năvalnic pe cărare. Se duse către pâlcul de pini ca să scape de pericol, însă, chiar în ultimul moment, fiara sălbatică se năpusti asupra ei. Nu reuşi să scape. Luată prin surprindere, scoase un scâncet de frică în timp ce se simţi smulsă de pe pământ.
   Connor o luă pe sus. Se aplecă pe o parte,îşi strânse puternic braţul în jurul mijlocului ei şi o ridică în şa, fără să-şi bată capul să încetinească galopul calului. O sperie de moarte.
   Brenna îşi reveni abia atunci când îşi dădu seama că era în braţele lui. Teama ei se evaporă. Nici măcar nu se ţinu de el. Se sprijini de pieptul lui cu o expresie lipsită de griji, la fel de încântătoare ca inocenţa ei.
   În cazul în care Connor şi-ar fi slăbit strânsoarea, ar fi fost aruncată la pământ, însă avea în el o încredere absolută. Se arcui pe spate, îşi ridică braţele şi le întinse cât putu de mult. Cu palmele îndreptate spre soare, îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii într-o predare fericită.
   Connor era uimit. Tânjea să aibă un abandon atât de dulce, să simtă atâta încântare în trăirea fiecărui moment. În timp ce o privea, râsetul crescu în interiorul lui, luându-1 complet prin surprindere. Ah, cât era de mulţumit!
   Încetini calul la pas şi se opri în vârful pantei.
   Slăbindu-i strânsoarea din jurul mijlocului, o aşteptă să-i acorde întreaga ei atenţie.
   Brenna se răsuci şi, şoptindu-i numele, îi depuse un sărut la baza gâtului, cu buzele ei la fel de moi şi de dulci ca aripile unui fluture. Fu zguduit de dovada ei de afecţiune. Zâmbetul lui dispăru în timp ce privea ţintă în fermecătorii ei ochi albaştri. Niciunul nu simţea nevoia să tulbure tăcerea. Tensiunea şi nerăbdarea radiau între ei.
   Privirea lui coborî spre gura ei şi rămase acolo câtă vreme îşi luă pe şoptite rămas-bun. Apoi o trase spre el, îi dădu capul pe spate şi o sărută lung şi puternic şi profund. Era un sărut pe care voia ca Brenna să şi-1 amintească, unul pe care el nu avea să-1 uite niciodată. Făcu dragoste cu gura ei, spunându-i cu pasiune că o iertase şi dându-i de ştire, cu atingerea lui blândă, că voia să aibă şi iertarea ei. Avu nevoie să-şi mobilizeze toată disciplina ca să-şi aducă aminte de Alec.
   Înălţă capul şi îşi dădu seama că un public numeros se adunase să fie martor la comportamentul uimitor al stăpânului.
   Nimeni nu-1 mai văzuse manifestându-şi atât de deschis afecţiunea. Cei mai mulţi dintre bărbaţi erau năuciţi de conducătorul lor, în timp ce toate femeile, cu excepţia uneia, erau evident încântate că stăpânul lor se purta acum ca un soţ de nădejde. Gestul lui avea să schimbe cu siguranţă atitudinile propriilor tovarăşi de viaţă. Dacă stăpânul lor îşi săruta soţia de rămas-bun, bărbaţii căsătoriţi de sub comanda sa aveau să-i urmeze cu siguranţă exemplul.
   Connor scrută mulţimea şi, când observă că Donald şi ceilalţi soldaţi care merseseră la vânătoare se întorseseră şi îl contemplau cu expresii ridicole de neîncredere pe chipuri, hotărî că acum era un moment la fel de bun ca oricare altul să o prezinte pe Brenna clanului său.
   Le ceru să facă tăcere printr-un gest ferm.
   - Lady MacAlister este stăpâna voastră. O veţi lua în inimile voastre, o veţi proteja cu viaţa voastră şi o veţi sluji aşa cum mă slujiţi pe mine, căci ea este soţia mea.
   Îşi coborî mâna, dădu din cap satisfăcut, în timp ce ovaţiile de acceptare răsunau din mulţime,iar apoi o ajută pe Brenna să revină pe pământ.
   Sărutul o lăsase năucă. Se clătină pe spate şi sigur şi-ar fi pierdut echilibrul dacă două femei nu ar fi sprijinit-o.
   Connor plecă şi se mai opri o singură dată, ca să stea de vorbă cu Quinlan, care îl aştepta lângă grajduri rânjind ca un nebun.
   Brenna nu se putu opri din oftat. Pentru prima dată după o foarte lungă perioadă de timp, era mulţumită.
   Până la urmă,totul avea să fie bine.

CAPITOLUL 11

   Viaţa deveni un adevărat coşmar pentru Lady Brenna,iar totul începu şi se termină cu Raen.
   Mândria şi bucuria Euphemiei ajunse la fortăreaţă la doar câteva ore după ce Connor plecase la vânătoare împreună cu Alec. Deoarece era la bucătării, Brenna nu auzi scârţâitul podului mobil şi, prin urmare, fu ultima care primi ştirea despre sosirea lui.
   În timp ce toţi servitorii erau ocupaţi să o caute, Brenna stătea la masa din bucătărie cu Ada, încercând să comunice. Hotărâtă ca prima masă pe care o împărţea cu soacra ei să fie desăvârşită, ca oricare dintre ospeţele festive pe care le organizase mama sa, Brenna petrecuse deja cel puţin jumătate de oră explicându-i, sau mai degrabă încercând să-i explice slujnicei ce trebuia servit şi când.
   Scopul ei era s-o impresioneze pe Euphemia, astfel încât femeia să nu aibă niciun dubiu că fiul ei vitreg făcuse o alegere bună.
   Discutarea meniului se dovedi o sarcină dificilă, căci, deşi bucătăreasa era plină de bunăvoinţă, era limpede că nu pricepea mai mult de un cuvânt sau două din instrucţiunile stăpânei sale. Dacă Netta nu le-ar fi venit în ajutor, s-ar fi aflat pe marginea dezastrului. Aşa însă, Netta traduse gaelică Brennei într-un dialect încurcat pe care doar ea, Ada şi Dumnezeu l-ar fi putut înţelege.
   Netta era evident o comoară. Cu toate că servitoarea era doar cu câţiva ani mai vârstnică decât Brenna şi slujea în gospodăria stăpânului doar de un an, trăise pe pământurile MacAlister aproape la fel de mult ca şi Connor şi, prin urmare, era la curent cu tot ce se întâmpla. Mai important, ştia cum să capete lucrurile necesare pentru stăpâna ei.
   După ce Brenna îi povesti cum voia să transforme sala mare, ca să o facă mai primitoare pentru oaspeţi în general şi pentru soţul ei în particular, servitoarea ceru să i se încredinţeze sarcina de a organiza personalul şi se oferi să petreacă după-amiaza împletind trestii. Promise că podeaua avea să fie curăţată şi acoperită cu un strat proaspăt de trestii până la mijlocul dimineţii următoare.
   - Aş prefera să le ţinem ascunse până când vom termina de cusut pernele pentru bănci şi vom mai aduna câteva lucruri. Vreau să facem toate schimbările odată.
   Atât Netta,cât şi Ada deveniră în curând absorbite de entuziasmul stăpânei lor. Slujnica mai tânără era doldora de sugestii.
   - În ceea ce priveşte scaunele, stăpână, ştiu sigur că există două frumoase, înalte, apropiate ca mărime de cel pe care stăpânul nostru îl preferă când stă la masă. Sunt în coliba tăbăcarului, bine acoperite, adăugă ea. Lothar e cunoscut  pentru că strânge toate lucrurile din casele nelocuite o perioadă îndelungată, astfel încât nimeni să nu-1 creadă un hoţ. Nu-i folosesc la nimic acele scaune - mi-a spus asta el însuşi - şi ameninţă că va face focul cu ele, ca să aibă loc să strângă  mai multe. Va fi dispus şi onorat să vi le cedeze; poate are şi alte lucruri pe care le-aţi dori. Totuşi, trebuie să vă previn. Lothar e un palavragiu şi nu vă va ajuta cu nimic dacă îi spuneţi că vă grăbiţi. Nu va ţine cont de aluziile dumneavoastră deoarece este singur, acum că nevasta i s-a prăpădit, şi îi place să aibă musafiri.
   - Voi fi fericită să stau cu el cât de mult timp doreşte, spuse Brenna.
   Încântată de vestea că putea să-şi pună în aplicare planurile mai devreme decât anticipase, o rugă pe Netta să-i arate căsuţa lui Lothar, dar atunci servitoarea îşi aminti motivul principal pentru care o căuta şi îi spuse în grabă importanta ştire.
   - Fiul lui Lady Euphemia e aici, milady.
   Anunţul o făcu pe Brenna să se repeadă într-un suflet spre uşă. Dacă Ada nu i-ar fi dat Nettei un ghiont sănătos, aceasta ar fi uitat întrebarea pe care prietena ei o rugase să i-o pună.
   - Milady, mai aveţi un minut în plus ca să o liniştiţi şi pe Ada?
   Când Brenna se opri, tânăra slujnică urmă:
   - Ada se îngrijorează că veţi dori să o daţi afară deoarece nu izbuteşte să vă înţeleagă foarte bine. Gândul ăsta o macină.
   Lady Brenna se grăbi să meargă la bucătăreasă şi o luă de mână.
   - Vei fi stăpâna bucătăriilor cât de mult timp vei dori, Ada, promise ea.
   După ce aşteptă ca Netta să-i traducă, spuse:
   - Eu sunt cea care are probleme să se facă înţeleasă, dar, dacă vei avea răbdare cu mine, sunt sigură că voi progresa.
   Convinsă acum că nu urma să fie concediată, Ada strânse mâna Brennei în semn de recunoştinţă şi, prin gesturi, arătă că înţelesese. Se tampona la colţurile ochilor cu cârpa pe care i-o înmânase Netta când stăpâna lor părăsi bucătăria.
   Afară, cerul era acoperit cu umbre de un gri întunecat, o privelişte neprimitoare pentru Brenna, pe care părinţii o obligau să intre în casă de câte ori cobora vreo picătură din nori. Avu noroc să ajungă la uşa din spate înainte de pornirea ploii.
   Încercă să nu facă niciun zgomot. Nu voia să tulbure reuniunea dintre mamă şi fiu şi se gândi să aştepte lângă uşa ce ducea spre sala mare până când o pauză în conversaţie avea să-i permită intrarea în cameră. Planul ei era să se prezinte repede,să se asigure că atât Euphemia, cât şi Raen stăteau confortabil şi aveau tot ce le trebuia şi apoi să plece din nou, lăsându-le răgazul să-şi povestească noutăţile.
   O auzi pe Euphemia şoptind şi presupuse că vorbea cu Raen.
   - Nu ştiu dacă a făcut o alegere bună sau nu. Brenna e o făptură drăguţă, dar e încă o copilă, aşa că n-a avut timp să dobândească abilităţile necesare pentru conducerea unei gospodării. Pare foarte nerăbdătoare să-i facă pe plac şi, din câte am observat, aş spune că îi este deja loială lui Connor. Păcat că nu are o femeie mai în vârstă care să o îndrume, dar, foarte curând, asta nu va mai conta, nu? O singură stăpână poate fi aici.
   - Drăguţă,spui? Descrie-mi-o, insistă Raen.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, cum poţi să întrebi de asemenea lucruri neînsemnate? îl dojeni Euphemia. Împreunează-te cu Vivandire, dacă trebuie, dar lasă deoparte orice gând lasciv pentru soţia altuia. Nu ai învăţat nimic în ultimii ani? Ţi-ai pune în primejdie totul dacă...
   - Calmează-te, mamă, îi porunci Raen pe un ton ascuţit. Eram doar curios. Mă insulţi sugerând că m-aş gândi să mă culc cu o femeie măritată.
   - Ai mai făcut-o, Raen,îi reaminti ea. De mai multe ori, din câte îmi amintesc.
   - Când eram prea tânăr şi n-aveam destulă minte. Connor trebuie să fie mulţumit de nevasta lui. Ţie îţi par fericiţi?
   - Din câte am observat, ar trebui să conchid că el este foarte nefericit. Nu am petrecut suficient timp cu ea ca să-i dibui adevăratele sentimente.
   - Dacă îl satisface în pat, ce ar putea dori mai mult? Mie, unul, nu mi-ar păsa care ar fi celelalte aptitudini ale soţiei mele.
   - Împerecherea este singurul lucru la care te gândeşti?
   - Cei mai mulţi bărbaţi se gândesc numai la asta. Nu sunt diferit, mamă, aşa că încetează să te mai încrunţi la mine.
   - Nu pot să ştiu cu siguranţă, dar va trebui să presupun că nu-1 satisface nici în pat. Azi a mutat-o din dormitorul lui în altul. Probabil a mers la el şi 1-a implorat, sau poate i-a reamintit că nu-i va putea da un moştenitor decât dacă se culcă cu ea.
   - L-a convins?
   - Da. Peste doar un ceas am văzut un slujitor ducând hainele ei înapoi în camera lui Connor.
   - Îl faci să pară cam nefericit, râse tânărul.
   - Cred că este, spuse mama lui cu convingere.Nu-mi pare rău pentru el, bineînţeles. S-a căsătorit cu ea din ură şi nu are pe nimeni să învinovăţească decât pe sine. Ştii că nici măcar nu a furat-o pe cea după care se dusese?
   - Ce prostie mai e şi asta?
   - Îţi spun adevărul. Tatăl Brennei i-a promis lui MacNare o fiică şi i-a trimis-o pe alta.
   - Ce atitudine englezească, mormăi Raen.
   Lui Brenna îi luaseră foc obrajii de la toată acea discuţie despre satisfacţia fizică a lui Connor, sau, mai degrabă, lipsa lui de satisfacţie. Chestiunile intime dintre un soţ şi soţia lui nu trebuiau discutate niciodată de către alţii. Oare rudele lui Connor erau atât de prost crescute şi de crude deoarece trăiau în tărâmul barbar de la miazănoapte şi pur şi simplu nu le învăţase nimeni cum să se poarte?
   Deşi nu părea posibil, ruşinea ei se intensifică o clipă mai târziu, când Euphemia menţiona că fiul ei vitreg nici măcar nu capturase femeia pe care o dorise.
   De fapt, Connor nu ştiuse, sau nu-i păsase, care soră îi era trimisă lui MacNare; el intenţionase pur şi simplu să fure mireasa omului, şi exact asta făcuse.Dar, pentru numele lui Dumnezeu, cum aflase Euphemia de manevra tatălui ei?
   Era întru totul plauzibil ca femeia să fie la curent cu vrajba dintre clanurile MacNare şi MacAlister - toţi cei din Highlands ştiau despre asta - şi era de asemenea plauzibil să fi auzit de la alţii că MacNare plănuia să se însoare cu o englezoaică. De unde aflase însă că o soră fusese promisă şi alta trimisă, dacă nu cumva Connor îi spusese?
   De ce ar fi făcut aşa ceva? Nu era genul lui să-şi dezvăluie planurile altcuiva decât lui Alec şi celor doi prieteni apropiaţi, Crispin şi Quinlan. Nu i-ar fi spus Euphemiei un detaliu care i s-ar fi părut nesemnificativ.
   Brenna se sprijini de uşă în timp ce căuta frenetic o explicaţie raţională. Se simţea umilită, o creatură neînsemnată,dar nu era aşa? Propriul ei tată o tratase cu o nepăsase criminală atunci când o smulsese din patul ei cald şi i-o trimisese lui MacNare fără vreo remuşcare.
   Connor îi fusese neloial? Clătină neîncrezătoare din cap de îndată ce posibilitatea aceasta îi veni în minte. Cu siguranţă, soţul ei avea o listă considerabilă de defecte care urmau să o facă să-şi piardă minţile până la bătrâneţe, dar avea, totodată, un număr apreciabil de virtuţi. Era, mai presus de toate, un om cinstit, de asta era absolut sigură, şi oamenii cinstiţi nu-şi făceau de ruşine nevestele. Doar Dumnezeu ştia cum aflase Euphemia, dar într-o bună zi,d upă ce-i câştiga aprobarea şi prietenia, avea s-o întrebe.
   Problema cea mai urgentă era să-i dovedească Euphemiei că, deşi foarte tânără, era mai mult decât capabilă să administreze gospodăria lui Connor. Mama lui vitregă nu spusese nimic răutăcios despre ea, ceea ce îi dădu speranţa că avea să-şi poată demonstra calităţile în cel mai scurt timp.
   În adâncul minţii ştia că, odată ce Connor observa că ea îi accepta rudele, avea să-şi dea seama că trebuia să le acorde aceeaşi consideraţie şi rudelor ei. Cel puţin, trebuia să arate un oarecare interes şi să o asculte atunci când vorbea despre fraţii şi surorile ei. Acum nici măcar nu le cunoştea numele. Cu timpul avea să le ştie, jură ea. Sarcina aceasta era redutabilă, dar Brenna nu se dăduse niciodată în lături în faţa unei provocări şi nu avea de gând să o facă acum.
   Scopul ei suprem era să transforme un războinic făra inimă, înăsprit, într-un soţ iubitor. Într-un fel sau altul, avea sa reuşească. Să înveţe un urs să facă genuflexiuni ar fi fost probabil mai uşor decât să-1 înveţe pe Connor să fie atent. Totuşi, se putea face, nu?
   Se îndreptă de spate, trase aer în piept şi deschise uşa exterioară, apoi o închise trântind-o, astfel încât Euphemia şi Raen să o audă. Cu un zâmbet binevoitor pe chip, păşi înăuntru.
   - Bună ziua, Lady MacAlister,s trigă ea de la intrare.
   - Bună ziua, Brenna. Mă bucur că poţi să ni te alături. Te aşteptăm deja de foarte multă vreme.
   - Îmi cer scuze dacă v-am făcut să mă aşteptaţi. Am fost la bucătărie să trec în revistă cina.
   - Înaintează, copilă, ca să pot să te prezint fiului meu.
   Simţi un val de furie fiindcă o numise copilă, dar îl înăbuşi repede şi se conformă cererii. Raen stătea lângă şemineu. Vru să se apropie de el pentru a face o plecăciune, dar fiul Euphemiei ajunse primul la ea. Mai bine zis, se năpusti, mai, mai s-o doboare, dar, din fericire, avu suficientă prezenţă de spirit cât să se oprească la timp.
   Tulburată puţin de entuziasmul lui, făcu repede un pas înapoi, ca să pună o distanţă cuviincioasă între ei.
   - Numele fiului meu este Raen, strigă Euphemia. Iar după privirea de pe chipul lui, pot doar să deduc că l-ai impresionat. Fiule, unde îţi sunt manierele? adăugă ea cu dulceaţă în glas.
   Tânărul se încăpăţâna să tacă şi s-o cerceteze cu ochi lacomi pe Brenna, neliniştind-o. Ce era cu el?
   - E o plăcere să te cunosc, spuse ea într-un final, sperând să lege o conversaţie.
   Era surprinsă că bărbatul care stătea în faţa ei era înrudit cu Euphemia. Nu semănau deloc. Raen moştenea evident trăsăturile de pe linie paternă, lucru care nu-1 avantaja, deoarece trebuie să fi fost nişte oameni banali, dacă nu chiar urâţi.
   Avea trăsături lipsite de strălucire, un ten palid şi ochi de o nuanţă indecisă. Era înalt, aproape cât Connor, dar pieptul îi era acoperit de grăsime, nu de muşchi, ceea ce însemna că nu prea punea osul la treabă pe moşiile lui.
   Modul în care se holba la ea o stânjenea teribil. Privirea lui îi fixase gura timp de mai bine de un minut, iar apoi coborâse pe sânii ei, unde zăbovea şi acum.
   Nu era deloc un comportament adecvat. Dar el venea de departe, din nord, îşi aminti ea, şi de aceea nu ştia mai mult.
   - Eşti o femeie foarte frumoasă, Brenna, şopti el, strângându-i mâna într-a lui. Sper că Connor îşi dă seama de valoarea ta.
   - Precis ştii că valoarea unei femei nu este dată de înfăţişarea ei, ci de ceea ce este în inima ei. Te asigur, Raen, că soţul meu îmi recunoaşte valoarea. Dar îţi mulţumesc pentru compliment, adăugă ea în grabă, ca nu cumva să se simtă ofensat pentru mica lecţie pe care i-o administrase.
   - Da, bineînţeles, fu el de acord.
   După care se plecă adânc şi, în timp ce îi spunea cât de nerăbdător fusese să o cunoască, îşi frecă încet degetul mare de palma ei, înainte şi înapoi.
   Ea nu pricepu rostul gestului. Nu-i plăcea deloc, dar când încercă să se tragă, el îşi înteţi strânsoarea. Hotărî că avea să fie politicoasă cu acel bărbat, dar niciodată nu avea să-1 placă.
   - Vino şi stai cu mine la masă. Mă doare spatele de la cât mi-am întins gâtul să te privesc ,strigă Euphemia.
   Sesizând şansa ivită, Brenna îşi smuci mâna şi se întoarse către mama lui.
   - Doamnă, nu v-aţi simţi mai confortabil dacă aţi sta pe scaunul înalt?
   - Vrei să stau în capul mesei cât timp Connor este plecat?
   După câte se părea, Euphemia nu aştepta un răspuns, căci, cu o iuţeală nebănuită, luă în stăpânire locul seniorului.
   - Eşti foarte atentă, copilă.
   Raen se lipi de spatele Brennei, iar când ea încercă să se îndepărteze, îşi puse mâinile pe umerii ei ca să o ţină pe loc.
   - Mamă, Brenna nu este o copilă. O singură privire e de ajuns să-ţi dai seama că e o femeie în toată puterea cuvântului.
   - Acum, Raen, nu mă critica, îl rugă Euphemia.
   Fiul îşi ignoră mama şi se aplecă aproape de urechea Brennei.
   - Stai alături de mine la masă şi povesteşte-mi totul despre nunta ta.
   Dacă s-ar fi întors să-i răspundă, ştia că n-ar fi fost capabilă să-şi ascundă repulsia, aşa că îşi îndreptă remarcile spre mama lui.
   - Nu vreau să vă deranjez revederea.
   - Prostii, ultima dată ne-am văzut acum o săptămână.
   - Nu ştiu de ce am presupus că fusese o despărţire mult mai lungă, minţi ea.
   Îşi amintea foarte bine insistenţele Euphemiei că nu-şi văzuse fiul de multă, multă vreme.
   - Oricum, o săptămână este un timp prea lung pentru o mamă, nu-i aşa, Lady MacAlister?
   - Nu chiar, răspunse Euphemia. Raen, stai mult prea aproape de Brenna. Nu am de gând să fiu ignorată în continuare. Vino lângă mine, te rog.
   - Nu mi-am dat seama că stăteam prea aproape, spuse el pe un asemenea ton de surpriză, încât mama lui crezu că era sincer.
   Totuşi, Brenna nu se lăsă aşa uşor păcălită. Rezistă impulsului de a ofta de uşurare de îndată ce îi dădu drumul şi se îndreptă spre masă.
   - Brenna, ai permisiunea mea să-ţi vezi de îndatoririle tale. Raen, am câteva ştiri interesante să-ţi spun.
   Brenna se grăbi spre intrare, înainte ca Euphemia să se răzgândească, însă Raen o opri.
   - Am auzit tunete. Ploua când ai venit înăuntru?
   - Da, ploua.
   - Atunci, de ce hainele tale nu sunt ude?
   Nu avea de gând să recunoască adevărul, anume că intrase cu câteva minute înainte ca ploaia torenţială să înceapă, căci atunci ar fi dat de înţeles că le ascultase conversaţia.
   - Doi servitori foarte atenţi mi-au ţinut mantiile deasupra capului.
   Clătinatul lui din cap sugeră că minciuna îi fusese acceptată.
   - Mă rog lui Dumnezeu ca ploaia să se oprească în curând. Urăsc să fiu închis înăuntru.
   Brennei i se păru un lucru ciudat, căci soldaţii lui Connor îşi vedeau de sarcini indiferent de vreme. Oricum, Raen nu semăna cu ceilalţi bărbaţi. Fusese răsfăţat, mama sa îi făcuse toate hatârurile, şi probabil nu-şi dădea seama ce fiinţă nevolnică ajunsese. Pentru numele lui Dumnezeu, cum avea să facă faţă cinei?
Spera din tot sufletul să nu fie nevoită să stea lângă fratele vitreg al lui Connor. Simpla posibilitate o deprimă. Evită sala mare tot restul zilei, până când fu momentul să li se alăture pentru masa festivă.
   Spre surpriza ei, seara se dovedi destul de plăcută. Nu numai că Euphemia se purtă mai amabil, dar şi Raen demonstra că putea fi fermecător.
   Stătu vizavi de ea la masă, distrându-le pe amândouă cu povestioare amuzante din trecutul lui. În momentul în care merse la culcare, oricât ar fi părut de ciudat, aştepta cu nerăbdare să împartă următoarea masă cu el.
   În noaptea următoare, după o nouă cină agreabilă, începu să se simtă vinovată pentru că îl judecase iniţial atât de aspru. Crezuse ce era mai rău despre el şi înţelegea acum cât de mult se înşelase. Raen fusese prea entuziasmat la prima lor întâlnire, dar nu pentru că avea intenţii libidinoase, hotărî ea. Poate că pur şi simplu nu ştia cum să se poarte, şi încerca să contracareze atitudinea nesigură a mamei lui arătându-i Brennei că avea completa lui aprobare.
   Adormi cu sentimentul că reacţionase exagerat şi jură să nu mai facă asta niciodată. Oricine merita o a doua şansă.

   În a treia dimineaţă a absenţei lui Connor, Brenna fu trezită de razele soarelui şi de râsete. Coborî din pat şi merse la fereastră să privească ziua splendidă.
   Jos, servitorii se grăbeau şi, după bucuria de pe chipurile lor, ştiu că vremea le plăcea la fel de mult cât îi plăcea şi ei. Erau cel puţin o sută de lucruri pe care voia să le realizeze în acea zi; totuşi,era gata să renunţe la ele în favoarea unei plimbări pe dealurile din jur.
   Zâmbind nerăbdătoare, se grăbi să se îmbrace şi să meargă la parter. Sala mare era pustie şi, oricât încercă, nu putu să deschidă uşa cea grea ca să poată ieşi în curte. Fără a se lăsa învinsă, se întoarse pentru a folosi uşa din spate.
   - Bună dimineaţă, milady. Aţi dormit bine? îi strigă Netta.
   - Da, mulţumesc. Lady MacAlister a coborât deja?
   - Nu, milady, nu a coborât încă. Raen a plecat deja, cu gând să călărească întreaga zi. Mi-a spus că nu se va întoarce până la cină.
   - A ieşit dincolo de ziduri cu câţiva dintre soldaţii lui Connor?
   - Nu, era singur. E primejdios, nu?
   - Nu neapărat, replică Brenna dând din umeri. Mă întreb unde plănuieşte să meargă, adăugă ea.
   - Nu ar fi fost potrivit să întreb, spuse Netta.
   Brenna nu-i mai acordă atenţie servitoarei, căci tocmai observase mormanul de lucruri adunate deasupra cufărului de la intrare. După ce se lămuri că i se păreau familiare deoarece îi aparţineau, o ajută pe Netta să le ducă în camera ei.
   În acea seară, Raen se întoarse exact la timp pentru a cina cu mama sa şi cu Brenna. Arăta obosit, dar era şi acum foarte agreabil şi, încă o dată, nu făcu niciun gest nelalocul lui. La final, porni spre etaj în acelaşi timp cu ea. Îi oferi braţul, ceea ce era chiar foarte galant, şi îi spuse o poveste amuzantă ce îi făcu pe amândoi să râdă. Mâna lui îi atinse sânii pe când se întindea spre zăvorul uşii, dar, după privirea inocentă de pe faţa sa, era evident că nici nu-şi dădea seama ce făcuse, lăsând-o să se întrebe de ce se grăbea atât de tare să-şi reînvie suspiciunile.
   Ce era în neregulă cu ea? se întrebă în timp ce se pregătea pentru culcare. În cele din urmă, conchise că efortul de a câştiga acceptul Euphemiei o transformase într-o prostănacă agitată. Acesta era adevărul, femeia îl putea face pe un sfânt să-şi piardă cumpătul. Nu e de mirare că Brenna ţinea tot timpul garda sus.
   Mama vitregă a lui Connor era o persoană extrem de greu de mulţumit, iar cucerirea ei se dovedea mult mai dificilă decât anticipase Brenna. Deşi Euphemia nu o critica niciodată făţiş, reuşea să găsească greşeli în tot ceea ce făcea, şi încă într-un fel condescendent care o scotea din minţi.
   Nu avea de gând să renunţe, bineînţeles. Prin urmare, cea mai bună soluţie era să-şi dubleze eforturile.

   În dimineaţa următoare, Raen părăsise încă o dată proprietatea ca să se plimbe, înainte ca Brenna să fi coborât.
   Ea petrecu o zi chinuitoare, căutând permanent să o mulţumească pe Euphemia, şi la cină era deja epuizată. Cu toate acestea, ce era mai rău urma să vină. Seara, departe de a fi încântătoare, fu groaznică.
   Brenna încercă să-1 implice pe Raen în conversaţie, dar el era într-o dispoziţie posacă, sfidătoare, renunţând la toate încercările de a fi cât de puţin politicos. Se purtă din nou ca un desfrânat. Nu-şi luă deloc privirea de la ea - sau, mai degrabă, de la gura ei - de-a lungul mesei nesfârşite, iar zâmbetul afectat şi licărirea din ochi îi dădură Brennei de ştire că era perfect conştient de stânjeneala ei.
   Euphemia alese să fie oarbă la ceea ce se întâmpla. Brenna se îndoi că ar fi reacţionat chiar şi dacă i-ar fi cerut. Devotamentul ei faţă de fiul său nu o lăsa să-i vadă defectele. Îl considera perfect, ceea ce era mai mult decât evident din modul în care se înclina continuu în faţa dorinţelor lui. Până în acea noapte, Euphemia găsise nod în papură oricui şi peste tot, cu excepţia meselor.
   Brenna crezu că-i plăceau felurile preparate de Ada; şi acum mâncă tot din farfurie, dar, după ce masa fu adunată şi servitorii părăsiră încăperea, Euphemia îşi anunţă nemulţumirea.
   - Brenna, îmi dau seama că nu ai fost pregătită pentru musafiri în ultimele zile şi, evident, ai fost prea ocupată ca să poţi trece în revistă temeinic meniul pentru cină cu bucătăreasa ta, şi de aceea mi-am ţinut gura. Totuşi, nu mai pot să păstrez tăcerea şi trebuie să insist să înlocuieşti femeia incompetentă din  bucătăria ta cu cineva mai priceput. Astă-seară a fost dezastrul cel mai mare de până acum. Îţi jur că am mâncat mai multă grăsime decât carne de pasăre, iar tartele erau atât de amare şi aţoase, încât de-abia am putut să le înghit. Connor trebuie să suporte de mult porcăriile astea?
   - Mamă, Brenna nu a trăit aici suficient ca să ştie, se răsti Raen.
   Euphemia continuă să se încrunte la Brenna.
   - Arăţi îmbujorată, dragă. Ai avut o zi lungă?
   - Da, doamnă.
   - De ce nu mergi sus să te culci? Raen va fi fericit să-mi ţină companie.
   Nu ştiu cum să se retragă mai repede. Din păcate, Raen o urmă către scările de la intrare. O prinse de braţ, îi spuse că o va însoţi şi se lipi de ea. Aproape se spânzură de balustradă, încercând să pună ceva distanţă între ei.
   - Nu e nevoie să mergi sus cu mine, Raen. Sunt sigură că ai lucruri mai importante de făcut.
   - Ai suferit deja o căzătură serioasă, iar aceste trepte sunt periculos de abrupte, argumentă el.
   - Cum ai auzit de căzătura mea?
   - Am întrebat-o pe una dintre servitoare cum te-ai rănit la frunte şi mi-a spus că ai căzut pe scări. Aş fi neglijent în obligaţia faţă de fratele meu dacă nu m-aş asigura că eşti teafără cât timp este plecat.
   - Am căzut fiindcă nu am fost atentă unde păşeam. Acum sunt atentă.
   Raen îi dădu drumul la braţ, acordându-i doar câteva secunde să se simtă uşurată, după care o prinse pe după talie.
   - Dă-mi, te rog, drumul, îl rugă, însă el o ignoră.
   - Eşti nerăbdătoare să-1 revezi pe Connor? Trebuie să-ţi fie dor de el, mai ales noaptea, când eşti în pat şi ai vrea să-1 simţi între coapsele tale.
   - Să nu îndrăzneşti să mi te adresezi în felul ăsta!
   Era atât de furioasă, încât de-abia se putea controla şi îşi înteţi încercările de a scăpa de el.
   El îşi urcă mâna până îi ajunse chiar sub sânul ei drept, împiedicând-o să se mai zbată, deoarece, de fiecare dată când se mişca, degetele lui se frecau de ea. Raen nu-şi plecă nicio secundă ochii asupra ei şi nici nu manifestă vreo reacţie la toată durerea pe care Brenna ştia că i-o producea în braţ, săpând cu unghiile în carnea lui.
   - Aş putea avea grijă de tine când timp este plecat, şopti el. Ştiu cum să fac durerea să dispară. Lasă-ţi uşa nezăvorâtă la noapte, Brenna.
   Uimită de murdăria pe care el o scuipa, de-abia putu să-şi păstreze discernământul.
   - Dacă nu-mi dai drumul, jur că voi urla.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, de ce-ai vrea să urli? întrebă el batjocoritor, în timp ce degetele lui se desfăcură încet şi se întinseră în sus,ca să-i strângă sânul.
   Furia îi dădu puterea a cinci bărbaţi. Îşi împinse umărul în coastele lui şi, spre norocul ei, primi exact reacţia pe care o dorise. Raen mârâi de durere şi îi dădu drumul. Brenna se trase înapoi şi se lipi de uşa dormitorului ei, după care dădu să-şi scoată pumnalul. Se panică puţin atunci când se pipăi la cingătoare şi îşi dădu seama că arma nu era locaşul ei, dar bărbatul nu mai încercă să pună mâna pe ea.
   Îi deschise uşa, îi ură noapte bună şi se îndepărtă. Fluiera în timp ce cobora scările.
   Zguduită de furie şi teroare, fugi înăuntru, zăvorî uşa în urma ei şi izbucni în lacrimi. Pentru numele lui Dumnezeu, ce avea să facă mai departe?
   Posibilitatea ca el să facă o nouă încercare o înspăimânta, în acea noapte dormi pe partea lui Connor de pat şi, în dimineaţa următoare, coborî mai târziu decât de obicei.
   Cu toate acestea, era mult mai calmă, deoarece înţelesese că Raen nu cuteza să facă niciun gest nepotrivit în faţa martorilor. Atâta timp cât nu rămânea singură cu el era în siguranţă, până la întoarcerea lui Connor. Atunci avea să-i spună exact ce se întâmplase, dar deocamdată era de datoria ei să-şi poarte de grijă. Connor ar fi trebuit să afle primul. Raen era fratele lui vitreg şi nu ar fi fost corect să-i spună altcuiva, doar dacă nu era absolut necesar. În orice caz, nu avea de gând să tolereze nici măcar o privire obscenă de la acest bărbat josnic. Dacă se apropia de ea avea să-1 alunge din donjon imediat, cu condiţia să aibă această putere, iar dacă Quinlan îi spunea că poseda autoritatea respectivă, fie îi povestea ce se petrecuse, fie îşi făcea bagajele şi se va muta la familia Kincaid. Alec îi promisese că nu avea să-i refuze niciodată nimic.
   Se plimbă înfuriată aproape toată după-amiaza, iar la cină îl ignoră pe Raen şi o îndemnă pe Euphemia să-şi depene povestea vieţii.
   Femeia, încântată să fie în centrul atenţiei, petrecu mai bine de o oră complimentându-se singură în timp ce Brenna se prefăcea a fi numai ochi şi urechi. Nu avea de gând să părăsească salonul decât însoţită de mama ei vitregă.
   Sesizându i intenţiile, Raen decise până la urmă să facă o plimbare pentru a-şi dezmorţi picioarele.
   Îndrăzni să o invite şi pe Brenna, pe un ton batjocoritor şi cu un rânjet şiret.
   - Nu, mulţumesc, răspunse ea fără să se deranjeze să-1 privească. Aş asculta-o mai degrabă pe mama ta. Lady Euphemia, ai avut o viaţă atât de interesantă!
   - Am avut o viaţă tragică, o corectă Euphemia.
   Încurajată de Brenna, continuă să-i povestească totul despre durerea pe care o îndurase la pierderea scumpilor ei părinţi. Nimeni nu suferise vreodată aşa cum suferise Euphemia şi nimeni nu mai avusese atâtea dezamăgiri copleşitoare.
   Euphemia vorbi necontenit despre ea însăşi timp de o oră. Brenna o ascultă cuminte, prefăcându-se fascinată, iar când, în cele din urmă, femeia anunţă că mergea sus să se culce, o prinse de braţ şi păşi alături de ea.
   - Voiam să discutăm despre mesele de seară, doamnă.
   - Şi eu voiam să aduc vorba despre asta. Încă o dată, am fost dezamăgită, Brenna. Nu mi-ai urmat instrucţiunile de a scăpa de bucătăreasă?
   - Ba da, bineîneţeles că le-am urmat, minţi Brenna. Am venit cu un plan pe care sper că îl veţi aproba. Ştiţi mult mai multe decât mine şi aş avea nevoie de sfatul dumneavoastră.
   - Nu fi aspră cu tine. Nu ştii fiindcă nu te-a învăţat nimeni.
   Brenna nu o contrazise, dar nici nu era de acord.
   - Am ales cinci femei care să vă pregătescă pe rând cinele şi vă las să hotărâţi, la finalul săptămânii, care este cea mai pricepută să vă satisfacă nevoile.
   Euphemia ridică din umeri indiferentă.
   - Lasă pe seama mea.
   - Mulţumesc, doamnă.
   Reuşind să ajungă la dormitorul ei fără să o jignească pe femeie, Brenna se sprijini de uşă şi scoase un oftat adânc. Netta stătea lângă şemineu, încălzindu-se în faţa focului.
   - Lady Euphemia a fost de acord cu planul dumneavoastră de a pune la încercare cinci bucătărese?
   - Da, zâmbi Brenna. Nu uita să-i aminteşti Adei că trebuie să stea ascunsă până la sfârşitul săptămânii.
   - Ştie, milady, şi apreciază foarte mult eforturile dumneavoastră. Totuşi, e îngrijorată că Lady Euphemia va descoperi că tot ea găteşte. Sunteţi sigură că nu doriţi să aveţi pe altcineva?
   - Sunt sigură. Ada este o bucătăreasă bună. Soacrei mele îi place să fie dificilă. Am hotărât că prin acest şiretlic nu-i suntem neloiale stăpânului nostru. Încercăm pur şi simplu să-i facem rudele fericite, atâta tot.
   - Niciuna dintre noi nu simte că păcălirea lui Lady Euphemia ar fi o dovadă de neloialitate. Aveţi vreo idee cât de mult plănuiesc să stea ea şi fiul ei?
   - Nu, dar te asigur că aceasta va fi prima întrebare pe care i-o voi pune soţului meu.
   - Mai există şi altceva care vă deranjează? Am observat că de-abia v-aţi atins de mâncare în seara aceasta, iar când aţi intrat în cameră faţa dumneavoastră era foarte palidă.
   Brenna nu avea de gând să-i spună despre Raen, considerând că era datoria ei, nu a servitoarei, să rezolve această problemă. Condamnarea fratelui vitreg al stăpânului ar fi avut consecinţe serioase; ea însăşi ar fi fost dezgustată dacă una dintre cumnatele ei s-ar fi plâns de un alt frate. Ca soţie a lui Connor, era datoria ei extrem de neplăcută să-i spună, nu a altcuiva.
   - Nu mi-a fost foame astă-seară, minţi ea ca răspuns la întrebarea Nettei.
   După ce servitoarea plecă, Brenna zăvori uşa, se aşeză pe pat şi îşi luă ghergeful.
   Ada îi dăduse o bucată de pânză de culoarea şofranului pe care voia să brodeze culorile tartanului lui Connor într-un pătrat din mijloc. Pentru că voia să fie perfect, munci până târziu în noapte, asigurându-se că fiecare cusătură era dreaptă. Dacă se ţinea de treabă, avea să termine în doar câteva zile.
   Mai avea de lucrat şi la bucăţile de stofă pe care urma să le transforme în perne umplute cu lână, ceea ce însemna că trebuia să coasă cel puţin o oră în fiecare dimineaţă, dar, dacă vremea rămânea frumoasă, nu o deranja să stea afară cu celelalte femei şi, cu ocazia asta, să le cunoască mai bine.
   Totuşi, nu avea să brodeze toată ziua, mai ales când soarele era sus, aşa că hotărî să-şi acorde o oră în fiecare după-amiază. Fu aproape de moarte-şi nu o dată, ci de mai multe ori - în prima după-amiază când încercă să călărească pe deşelate.
   Davis îi jură lui Quinlan că nu i-ar fi permis doamnei nici măcar să se uite la armăsarul stăpânului dacă ar fi ştiut ce intenţiona să facă. Ea nu înţelesese de ce soţul ei nu-şi luase bidiviul, iar Davis fusese fericit să-i explice că armăsarul avea nevoie de odihnă şi hrană pentru că făcuse un drum istovitor. Ea sugerase că animalul avea nevoie şi de puţin răsfăţ, lucru cu care grăjdarul era de acord.
   Când îl întrebase dacă putea lua armăsarul pentru o mică plimbare, o pusese să promită că avea să meargă doar până pe vârful dealului şi înapoi, ca să-i ofere patrupedului puţină mişcare şi atenţie. Era evident că armăsarul începuse să o placă. Felul în care se lăsase dus la grajduri chiar în prima zi dovedise că o acceptase, iar abilitatea ei de a-1 stăpâni nu era evidentă pentru aproape toată lumea?
   Docilitatea cu care animalul se cabra în vârful dealului alături de ea îl asigurase pe Davis că luase decizia corectă. Ar fi fost mai bănuitor dacă Lady Brenna i-ar fi cerut o şa, dar nu-i ceruse.
   - Nu spun că stăpâna noastră m-a minţit cu desăvârşire, Quinlan. Nu, nici vorbă. Cred că trebuie să se fi răzgândit odată ce a urcat creasta. Ideea trebuie s-o fi lovit atunci, şi n-a putut rezista să nu încerce. Totuşi, nu-ţi face griji, n-o să mă mai las îmbrobodit, dar nici nu-mi trece prin cap că ar putea încerca să mă mintă. Spun doar că ar putea să-i vină vreo altă idee. Asta este tot.
   Quinlan acceptă explicaţia lui Davis. Ca şi grăjdarul, nu se temea că stăpâna lui şi-ar mai fi asumat acest risc, deoarece era convins că-i venise mintea la cap după sperietura pe care o trăsese când zburase prin aer ca un vultur cu aripile ciuntite.
   A doua zi, în timp ce el verifica progresele soldaţilor ce lucrau la zid, ea luă din nou armăsarul pentru o plimbare plăcută. Pentru că mergea atât de rigid, Davis nu se îngrijoră niciun moment. Nu îşi dăduse seama că stăpâna sa era complet nebună. Cel puţin aceasta fu scuza pe care i-o şopti lui Quinlan, cerşind în acelaşi timp iertarea lui, deoarece ştia că nu ar fi trebuit să o critice pe scumpa soţie a stăpânului său.
   - M-a păcălit, chiar a făcut-o, mărturisi el abătut. Nu spun că m-a privit direct în ochi şi m-a minţit. Nu, nu spun asta deloc. Totuşi, o gândesc, pentru că de data aceasta am fost cât am putut de ferm, iar când i-am cerut să-mi promită că nu se va urca iar pe animal mi-a răspuns cu un zâmbet larg, însemnând că era de acord, pentru că oricine cu puţin bun-simţ ştie că o femeie nu-ţi zâmbeşte după ce i s-a dat un ordin decât dacă intenţionează să-1 urmeze. Nu mai trebuie să te îngrijorezi nicio clipă, Quinlan. Acum m-am prins de jocul ei. Nu mă va păcăli din nou.
   Chiar asta făcu Brenna în după-amiaza următoare.
   În mod convenabil, Davis dispăru imediat ce-i ajunse la urechi vestea că stăpâna sa călărea iarăşi armăsarul. Nu ar fi trebuit să se deranjeze să se ascundă, căci Quinlan tocmai decisese că trebuia să se ocupe de problemă el însuşi, înainte ca stăpâna lui să se omoare. Davis nu era pur şi simplu capabil.
   Hotărât să prevină dezastrul, intenţiona să-i interzică Brennei să se mai pună în primejdie; totuşi, pe când mergea spre luminişul dintre pini, îi auzi râsul şi se mai domoli. O secundă mai târziu, o văzu stând drept pe spatele armăsarului. Bucuria de pe faţa ei îl făcu să zâmbească şi rămase acolo privind-o vreme îndelungată, chiar dacă ştia că ar trebui să pună capăt imediat poznelor ei periculoase.
   Sfinţii fie lăudaţi, Lady Brenna reuşi să stea dreaptă pentru câteva minute înainte să fie aruncată la pământ. Quinlan o aşteptă să se ridice, însă ea nu se mişcă.
   Războinicul se repezi în goană în josul pantei şi ulterior îi jură lui Crispin că inima i se oprise în piept atunci când, chiar când era pe punctul să ajungă la ea, armăsarul se întorsese cu un aer ameninţător. Era sigur că urma s-o zdrobească sub copite. În schimb, marele bidiviu negru o înghionti şi, cât ai spune peşte, Brenna se rostogoli, înşfacă frâiele şi izbucni în râs.
   Oşteanul îi luă frâiele din mână, lovi picioarele din spate ale armăsarului pentru a-1 face să se îndepărteze de ea şi se aplecă, oferindu-i mâna.
   - Când ai rămas nemişcată, am crezut că ai murit.
   - E un joc de-al nostru. Dacă stau neclintită, Willie vine chiar lângă mine şi pot să-i prind frâiele. În caz contrar, mă face să-1 fugăresc.
   Quinlan era prea distras ca s-o asculte atent. Îşi tot spunea să nu ridice vocea - îi era stăpână, pentru numele lui Dumnezeu, nu sora lui mai mică.
   - Ţi-ai pierdut minţile?
   - Nu cred.
   - Dacă insişti să-ţi curmi zilele, fă-o sub supravegherea lui Crispin, nu a mea.
   După ce îi dădu ordinul, o ridică în picioare, apoi se dădu la o parte în timp ce ea îşi curăţă praful de pe tartan. Voia să-i explice totul pe îndelete ca să nu existe nicio neînţelegere.
   - Nu-ţi vei mai asuma astfel de riscuri. Vreau cuvântul tău că nu vei mai călări fără şa. Fii sigură că n-o să mă poţi duce de nas cu un zâmbet.
   - Nu, eşti mult mai isteţ decât mine, Quinlan. Nu aş îndrăzni niciodată să te păcălesc.
    Oarecum împăcat, îi aminti că încă nu-şi dăduse cuvântul.
   - Crezi că ai putea să nu mai urli la mine? Îmi zvâcneşte capul de la atâta zgomot.
   Quinlan era îngrozit de propriul comportament.
  - Te implor să mă ierţi, milady. Nu îmi pot da seama ce m-a apucat.
   - Ţi-am provocat o sperietură, îi reaminti ea. Acum, spune-mi unde greşesc. De ce nu pot sta mai mult pe spinarea lui?
   - Te aşezi mult prea în spate, o lămuri el. Cât despre promisiunea ta...
   I-o tăie scurt.
   - Cu siguranţă sfatul tău mi-ar fi fost de folos ieri. Şi frâiele le ţineam greşit, dar am corectat deja această problemă. Săracul Willie. Îşi tot azvârlea capul pe spate spre mine, după toate aparenţele convins că sunt nebună.
   Calul avea mai multă minte decât stăpâna lui, îşi zise Quinlan. Era încă prea supărat ca să se gândească la cât de neîndurător fusese.
   - E uimitor că nu te-a călcat în picioare, mormăi el. Willie. Te-am auzit numind bidiviul Willie?
   - Da, dar am verificat mai întâi că soţul meu nu-i dăduse un nume. Davis mi-a spus că nu.
   - Nu, Connor nu 1-a botezat nicicum.
   - Atunci sunt sigură că nu se va supăra dacă îl strig Willie.
   Pleoapa lui Quinlan începu să se zbată.
   - De ce Willie? întrebă el.
   - Este prescurtarea de la William, explică ea.
   Luă frâiele de la Quinlan şi se întoarse în direcţia grajdurilor. Observând că îşi lăsase un pantof în urmă, bărbatul îl ridică şi i-1 înapoie.Ea îi mulţumi în timp ce se ţinea de braţul lui, astfel încât să-şi poată păstra echilibrul când se încălţă.
   - I-am zis Willie după fratele meu, urmă Brenna. Aş prefera însă ca soţul meu să nu afle asta. Lui Connor nu-i place când vorbesc despre familia mea.
   - De ce crezi că nu-i place?
   - Se încruntă şi încearcă să schimbe subiectul. Nu-mi dau seama ce are în cap. Nu poate să-i deteste, pentru că nu-i cunoaşte. Probabil că pur şi simplu nu-i pasă. Probabil că subiectul familiei mele îl plictiseşte, adăugă ea cu o mişcare a capului.
   - Mă îndoiesc, milady.
   - Poate, încuviinţă ea, dar nu pentru că i-ar fi dat dreptate.
   Era doar politicoasă.
   - Aş aprecia dacă nu i-ai dezvălui cum i-am botezat armăsarul. Connor poate fi ciudat în legătură cu unele lucruri şi, chiar dacă sunt aproape sigură că nu se va enerva, există o mică posibilitate în sensul acesta.
   - Milady, îmi ceri să-i ascund adevărul?
   - Da.
   - Nu-mi voi face un scop din a-i spune, dar, dacă întreabă, îi voi explica. Acum o să-mi promiţi că nu vei mai călări fără şa?
   - Cum ai reacţiona dacă ţi-aş promite şi apoi mi-aş încălca promisiunea? Nu aş face niciodată aşa ceva, dar mă interesează consecinţele.
   - Ar trebui să te încui în camera ta până se întoarce soţul tău.
   - Ai face un astfel de lucru?
   - Nu mi-ar plăcea deloc, dar siguranţa ar cântări mai greu decât sentimentele tale.
   - Ai putea alunga pe cineva?
   - Nu te-aş alunga niciodată, Doamne fereşte!
   - Dar ai autoritatea să alungi pe cineva atâta timp cât Connor este plecat?
   - Da, atâta timp cât pot să-i prezint motive serioase stăpânului.
   - Am şi eu această autoritate? Nu mă privi cu atâta uimire. Nu mă gândeam să te alung pe tine, chiar dacă ai îndrăzni să mă încui în cameră, ceea ce, apropo, ştiu că nu ai face niciodată. Mă refeream la alte persoane de aici.
   - Dacă ai probleme cu cineva, atunci ar trebui să-mi spui sau să aştepţi până vine Connor.
   Brenna deduse că nu se bucura de această autoritate. Cel puţin aflase cum stăteau lucrurile şi nu l-ar fi ameninţat pe Raen cu izgonirea, deoarece el ar fi ştiut că era o simplă cacealma. Oftă istovită şi plecă ochii în pământ.
   Dezamăgirea îi era atenuată de gândul că n-ar fi recurs la o măsură atât de drastică decât dacă Raen s-ar fi apropiat din nou de ea. Din fericire, avea un plan de a-1 ţine la distanţă.
   Quinlan nu putea înţelege de ce stăpâna sa arăta atât de descurajată.
   - Îţi doreşti o astfel de poziţie de putere, milady?
   Cum ea nu-i răspunse,continuă:
   - Dacă ai un necaz pe care nu-1 poţi rezolva singură, spune-mi ce este şi voi fi bucuros să mă ocup.
   Brenna scutură din cap.
   - Chestiunea e de natură personală şi implică un membru al familiei.
   Quinlan era uşurat. Deşi îi venea să zâmbească, nu o făcu, de teamă că i-ar fi rănit sentimentele sugerându-i că problema ei nu era importantă pentru el.
   - Ai dificultăţi cu Euphemia, nu-i aşa?
   Fără a-i da timp să răspundă, îi oferi un sfat care i se părea cea mai bună soluţie:
   - Ar fi potrivit să i te adresezi lui Raen. Sunt sigur că ar vorbi cu mama lui.
   Ea scutură din nou din cap, dar mult mai vehement.
   - Ar trebui să fiu capabilă să rezolv problema, iar când se va întoarce Connor, o voi discuta cu el.
   - Cum doreşti, milady.
   Brenna schimbă subiectul.
   - Ştii că din prima zi am încercat să înţeleg mersul lucrurilor de aici. Am impresia că există nişte reguli pe care toţi le cunosc în afară de mine. Mi-e teamă permanent că voi jigni pe cineva din cauza ignoranţei mele în privinţa highlanderilor. Învăţăturile tale mi-ar fi de mare folos.
   - Aş fi fericit să te ajut în orice fel pot.
   - Vrei să mi te alături seara asta la cină împreună cu alţi doi oşteni pe care îi alegi? Aş putea învăţa mai multe despre clanul MacAlister. Sunt una dintre voi acum şi vreau să mă integrez.
   - Aş fi onorat să te însoţesc la masă şi sunt sigur că oamenii pe care-i voi aduce vor simţi la fel.
   „Şi eu voi fi uşurată”,îşi spuse ea.
   - Nu vreau să las impresia de favoritism. Prin urmare, în fiecare seară până la întoarcerea lui Connor, te rog să alegi alţi doi oaspeţi. Aşa i-aş putea cunoaşte mai bine pe câţiva dintre supuşii soţului meu.
   - Desigur, răspunse el.
   - Când va reveni Connor?
   - Nu pot spune precis.
   - Mi se pare că e plecat de multă vreme. Trebuie să stau de vorbă cu el.
   Auzindu-i disperarea din voce, Quinlan presupuse că mama vitregă a lui Connor îi făcea viaţa grea. Îşi imagină că cele doua femei erau implicate în vreun conflict minor de putere şi era oarecum surprins că Lady Brenna s-ar putea supăra atât de uşor. Poate că singurătatea îi sporea neliniştea. Era posibil să se simtă abandonată. În definitiv, Connor o smulsese din mediul ei familial şi o pusese în centrul vieţii lui. Stăpâna lui nu avea nevoie decât de timp pentru a-şi găsi calea, cel puţin asta era speranţa războinicului.
   Totuşi, pe parcursul zilei începu să creadă că problema era mult mai serioasă decât estimase la început. Netta îl prinse în drum spre sala oştenilor ca să îi spună că Lady Brenna se purta ciudat.
   - Nu m-a auzit când am bătut la uşa dormitorului, iar când am intrat, a urlat şi a sărit un pas înapoi. Acesta e adevărul. S-a întins după pumnalul ei. Părea îngrozită, Quinlan.
   Prietena bucătăresei, Brocca, auzi din întâmplare conversaţia şi li se alătură imediat.
   - Ada îşi face griji că stăpâna ar putea fi bolnavă. Nu mănâncă absolut nimic. E prea devreme să poarte un copil, adăugă ea.
   Quinlan ştia că exista posibilitatea ca ambele femei să exagereze şi decise să evalueze situaţia cu propriii ochi. După ce observă că stăpâna sa plimba absentă mâncarea prin farfurie, fără a duce vreo bucăţică la gură, îşi dădu seama că aveau dreptate să se neliniştească.
   Decise s-o ducă în vizită la Lady Kincaid în dimineaţa următoare, convins că aceasta avea să descopere ce nu era în regulă; dacă stăpâna sa era cu adevărat bolnavă, Lady Kincaid ar fi ştiut cum să o vindece.
   Brenna nu avea habar de frământările lui Quinlan. Pentru prima oară în câteva zile,se simţea mult mai relaxată. Cei doi oşteni cărora le făcuse onoarea de a-i primi la masa ei erau bărbaţi mai în vârstă, care spuseră pe rând poveşti despre zilele lor de început.
   Lady Euphemia era minunat de tăcută. Totuşi, părea să se bucure de conversaţie. Asculta plină de curiozitate şi, din când în când, chicotea şi dădea din cap atunci când unul din musafiri povestea un incident amuzant. Raen se purtă ca un copil răsfăţat care nu primea suficientă atenţie.
   Stătu îmbufnat de-a lungul cinei şi îşi ţinu privirea fixată spre masă.
   Mâncă repede, iar când termină, îi aruncă Brennei o privire urâtă, trânti cupa pe masă şi ieşi furtunos din salon.
   Niciunul dintre soldaţi nu păru deranjat de insolenţa lui.
   Quinlan observă cât de obosită părea stăpâna lui şi decise să pună capăt serii, gândindu-se că un somn bun i-ar fi putut readuce pofta de mâncare. Un oştean îi oferi braţul şi o conduse pe scări, apoi stătu pe culoar până când ea intră în cameră.
   Când Brenna se întoarse să-i strige noapte bună de la uşă, îl văzu pe Raen pândind din întuneric în spatele soldatului, dar nu apucă să-i adreseze cuvântul, că el dispăru în camera lui.
   Netta,care o aştepta în dormitor, îşi semnală prezenţa printr-un strigăt ca să n-o sperie iarăşi. Înainte ca Brenna s-o întrebe ce căuta acolo, servitoarea o lămuri că Euphemia îi ordonase să aprindă lumânările din cameră în fiecare seară şi s-o ajute la pregătirea patului, iar dacă Netta trebuia să o slujească pe mama vitregă a stăpânului, avea să o slujească neîndoielnic şi pe soţia acestuia.
   - Bărbatul tău nu se supără că ajungi atât de târziu acasă?
   - E o mare cinste că am fost aleasă să slujesc aici. Deverick al meu se plimbă ţanţoş ca un rege, împăundându-se în faţa tuturor celor care se opresc să-1 asculte cu faptul că nevasta lui face treburi atât de însemnate în casa stăpânului.
   Brenna se simţi binecuvântată să aibă o servitoare atât de loială.
   - Ai o inimă bună, Netta.
   - Mi se va urca la cap o astfel de laudă, milady. Doriţi să vă ajut cu pregătirile de culcare?
   - Nu, sunt în siguranţă acum. Vreau să spun că sunt capabilă să am grijă de mine. Am o scurtă întrebare să-ţi pun înainte să pleci. Mă întrebam cine ar putea să-mi facă un medalion de lemn.
   - Alan e priceput, şi cred că s-ar putea descurca. Aş fi fericită să vă duc la el mâine dacă doriţi.
   Brenna îi mulţumi încă o dată şi, imediat după plecarea Nettei, blocă uşa. Lucră la ghergef încă o oră, apoi se vârî în pat. Tocmai suflase în lumânări şi se cuibărise în aşternuturi când auzi pe cineva bătând  la uşă. Nu răspunse.

CAPITOLUL l3

   Connor se întoarse în cele din urmă la cetatea lui. Avea impresia că fusese plecat mult mai mult timp şi, doar după ce trecu podul mobil şi încordarea din gât şi umeri începu să se domolească, recunoscu motivul pentru care fusese atât de nerăbdător. Voia să o revadă pe Brenna din nou.
   Nu mai trebuie precizat că nu-1 mulţumea deloc propria lipsă de disciplină. Pentru numele lui Dumnezeu, ce era în neregulă cu el? Oriunde închidea ochii să se odihnească pentru câteva minute, imaginea soţiei sale îi venea în minte. Şi rămânea acolo.
   Cu toate că nu era o mângâiere prea mare, Alec era în aceeaşi situaţie; dar, spre deosebire de Connor, nu doar se gândea la soţia lui, ci şi vorbea despre ea.
   Alec observă neliniştea lui Connor în ultima seară petrecută împreună. ÎI privi pe Connor mergând de colo, colo prin tabără timp de mai bine de o oră şi jumătate, după care se izola de ceilalţi aproape de marginea pădurii. Alec i se alătură un minut mai târziu. Ambii fraţi se sprijiniră de nişte trunchiuri de copac pentru ca într-un final să poată adormi acolo, cu o mână odihnindu-se pe mânerul săbiei.
   Kincaid aborda direct subiectul pe care voia să-1 discute.
   - Mă uit la tine şi mă văd pe mine când m-am căsătorit cu Jamie.
   - Şi ce vezi? Îmi vei spune indiferent dacă vreau să aud sau nu, nu-i aşa?
   - Bineînţeles. Învaţă din greşelile mele şi scapă de bătăile de cap.
   - Vorbeşti ca tata. Exact aceste cuvinte mi le-a spus.
   - Se referea la mama ta?
   - Da. O numea scumpa lui Isabelle.
   Alec dădu din cap.
   - Ai dus o luptă frumoasă, dar a venit timpul să nu te mai zbaţi. Devine dureros de privit.
   - Despre ce dracu vorbeşti?
   - Ştii prea bine despre ce vorbesc, râse fratele său. Încerci să nu-ţi iubeşti soţia, nu-i aşa? înţeleg foarte bine de ce. Ţi-e teamă.
   - Ferească-te Dumnezeu, te-ai transformat într-o bătrână băgăcioasă.
   Alec se purtă ca şi cum nu auzise insulta.
   - Nu cred că vorbele tatălui tău despre Isabelle te-au făcut mai prudent decât oricare alt bărbat. Îţi aminteşti?
   - Îmi amintesc fiecare cuvânt. Şi el mi-a propus să învăţ din greşelile lui. A iubit-o pe scumpa lui Isabelle şi a simţit că 1-a trădat murind. Nu a iertat-o niciodată. Era foc şi pară, Alec. Tatăl meu a fost un om puternic, căruia îi era greu să vorbească despre asemenea emoţii fără să pară furios. Încerca să mă consoleze şi, deşi eram doar un băiat, am înţeles. În orice caz, nu văd nevoia acestei conversaţii ridicole.
   Alec nu mai deschise gura timp îndelungat. Ştia că fratele său căzuse pe gânduri şi voia să se convingă pe sine că nu-şi iubea deja soţia. Ah, prostia bărbaţilor încredinţaţi că iubirea le slăbea puterile!
   - Îmi pun câteodată o întrebare: dacă nu aş fi fost atât de aproape să o pierd pe Jamie, aş recunoaşte că o iubesc? Am speranţa că da, deoarece acum sunt mai bătrân şi ceva mai înţelept. Nu ştiam mare lucru pe atunci, Connor, dar tu ştii, pentru că tocmai ţi-am explicat totul. Urmează-mi sfatul şi renunţă să te opui. Vei găsi că este mai puţin dureros.
   - M-am temut doar de un singur bărbat, Alec, şi să mă ferească Dumnezeu de ziua în care îmi voi da seama că mi-e teamă de o femeie. Mă insulţi sugerând că Brenna are atâta putere asupra mea.
   - Cine era bărbatul de care te temeai? întrebă curios Alec.
   - Tu. Mi-era teamă că nu ne vei ajuta pe mine şi pe prietenii mei.
   - Tatăl tău ştia că te voi primi. Tu nu erai la fel de sigur, nu-i aşa? Chiar şi atunci, erai foarte cinic. Totuşi, soţia ta nu este. M-a surprins prin modul în care s-a postat în faţa ta. Dacă nu aş fi ştiut adevărul, aş fi crezut că te proteja.
   - Încerca să mă protejeze. E neînfricată. Dacă trăieşte 1 an întreg, voi fi surprins.
   - E puternică, şi la fel de inteligentă ca Jamie. Sunt momente în care îmi spun că ambele ar putea fi mai deştepte decât noi. Văd neîncrederea în ochii tăi. Răspunde-mi atunci la o întrebare: Unde crezi că dorm soţiile noastre la noapte?
   - În paturile noastre.
   - Noi unde dormim?
   - În pădurea umedă şi rece, râse Connor. Odihneşte-te, Alec, şi nu mă mai bate la cap cu discuţii prosteşti.
   Fratele lui era dispus să accepte propunerea.
   - Un ultim lucru, şopti Alec după ce închise ochii şi căscă puternic. Dacă spui vreodată cuiva despre această conversaţie, te voi omorî.

   Crispin îşi smulse stăpânul din meditaţie şi îl aduse înapoi în prezent.
   - Te necăjeşte ceva? întrebă el observându-i încruntarea.
   - Sunt doar sleit de puteri, cum eşti şi tu.
   - În plus, eşti acoperit de nămol şi sânge uscat, cum sunt şi eu. Numai Dumnezeu ştie cum mirosim. De îndată ce ajung la calul meu, mă duc la lac. Presupun că vei face acelaşi lucru.
   - Există o femeie anume pe care vrei să o impresionezi?
   - Îmi vin în minte mai multe, dar mă gândeam la cum va reacţiona soţia ta când te vede. Va fugi cât o ţin picioarele, ţinându-se de nas.
   Apoi Quinlan captă atenţia lui Connor, căci, deşi obişnuia să-şi aştepte stăpânul în faţa donjonului, înaintase acum până în faţa grajdurilor. Expresia de pe chipul războinicului era una pe care Connor nu o mai văzuse înainte şi, dacă nu ar fi ştiut mai bine, ar fi crezut că prietenul lui arăta uşurat să-1 vadă.
   Crispin avu exact acelaşi gând.
   - Indiferent care a fost problema, trebuie să fi fost teribil de încurcată.
   Quinlan îi aşteptă să descalece şi le veni în întâmpinare.
   - Totul este în regulă, Connor.
   - Mă aşteptam să fie.
   - După figura pe care o ai, aş zice că s-a întâmplat ceva, remarcă Crispin. Arăţi uşurat că ne vezi.
   - Uşurat? Dacă nu aş fi ditamai oşteanul, jur că aş fi copleşit de bucurie.
   - Atunci, a fost o problemă? întrebă Crispin.
   - Tocmai l-am informat pe stăpânul nostru că nu au fost probleme. Au fost, totuşi,câteva mici deranjuri, adăugă războinicul. Connor, jur în faţa lui Dumnezeu, nu mă voi căsători niciodată.
   - Să înţeleg atunci că soţia mea a fost cauza acestor deranjuri?
   - Soţia ta nu ar putea fi niciodată pricina unui deranj, reuşi el să spună fără să râdă, lucru de care se simţi foarte mândru.
   Davis şi încă un soldat tânăr ieşiră să preia caii. Grăjdarul aşteptă ca ajutorul lui să plece pentru a lua cuvântul.
   - Ne bucurăm să vă avem din nou acasă, stăpâne. Armăsarul negru e în boxa lui, dacă vă întrebaţi.
   - Am presupus că acolo e, răspunse el, neînţelegând de ce bătrânul îi oferea această informaţie.
   - Ei bine, eu am renunţat să presupun asta acum mai bine de o săptămână, mormăi Davis.
   - Ţi-a făcut necazuri cât timp am fost plecat?
   - Nu, stăpâne, şi cu siguranţă nici nu s-a uitat direct în ochii mei, după care să mă mintă.
   Înainte ca seniorul să-i ceară explicaţii, Quinlan îl prinse pe Davis de tartan şi îl scutură.
   - Stăpâna ta nu te-a minţit. Ţi-a zâmbit. Recunoaşte diferenţa.
   Grăjdarul dădu aprobator din cap, se plecă în faţa stăpânului său şi se grăbi înăuntru.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă Crispin. A înnebunit Davis?
   - Cu toţii au înnebunit, răspunse Quinlan. Totuşi, eu sunt mult mai isteţ şi nu mi-a fost deloc greu să-i pricep manevrele.
   Crispin se strădui din răsputeri să nu râdă.
   - Te referi la soţia stăpânului nostru?
   - Da. În orice caz, ea este în viaţă şi se simte bine.
   - Ferească Dumnezeu să fie altfel, bombăni Connor.
   Crispin pierdu bătălia şi izbucni în râs, spre nemulţumirea lui Quinlan.
   - Poţi să râzi cât vrei acum. Dar ţine minte: milady nu şi-a pierdut viaţa cât am fost eu de gardă.
   Presupunând că prietenul său exagera problemele cauzate de Brenna, Connor clătină din cap ca să-i lase de înţeles lui Quinlan că nu avea chef să audă despre asta acum şi porni în direcţia donjonului. Voia să o vadă pe Brenna pentru o clipă, doar să se asigure că era bine, înainte să meargă la lac.
   - Nu mă interesează necazurile mărunte pe care ţi le-ar putea face o biată femeie, comentă el. Nu ai nimic mai semnificativ să-mi comunici?
   - Nu, zise Quinlan. Cum am spus mai înainte, m-am descurcat cât se poate de bine.
   - Sunt curios să aud ce 1-a făcut pe prietenul nostru să se tânguie ca o muiere, interveni Crispin. Poţi să-mi spui totul, Quinlan, dacă asta te va face să te simţi mai bine.
   Quinlan chicoti.
   - Milady mi-a cerut să nu-i spun soţului ei şi, dacă nu pot să-i spun lui, cu siguranţă nu pot să-ţi spun ţie.
   - Mai exact, ce anume nu doreşte soţia mea să aud?
   - Surprizele ei. Ţi-a pregătit mai multe şi nu vrea ca eu să i le stric. Apropo, acestea au fost instrucţiunile ei, dar dacă insişti...
   - Nu, o voi lăsa pe ea să-mi spună. Totuşi, nu-mi vor plăcea surprizele, nu?
   - Poate că nu, replică enigmatic oşteanul.
   - Unde este ea acum?
   - Măsoară.
   - Însemnând?
   - Părintele Sinclair este aici pentru întreaga zi. Soţia ta 1-a chemat să-i aprobe planurile pentru capelă.
   - Mai exact, unde anume măsoară? rosti Connor după o tăcere rău-prevestitoare.
   - În curte, îl informă zâmbitor Quinlan.
   - Glumeşti?
   - Nu. Vrea să pună capela lângă donjon.
   Connor şi Crispin înlemniră, spre enorma satisfacţie a lui Quinlan. În cele din urmă, începeau şi ei să priceapă cu ce se confruntase.
   - Ai pus capăt acestei idei, nu-i aşa? întrebă Connor.
   - Bineînţeles. De îndată ce am prins de veste, i-am spus că trebuie să aştepte să-i dai tu permisiunea. Aş mai menţiona un aspect. Am ameninţat-o că o închid în camera ei.
   - Din cauza capelei, spuse Connor dând din cap.
   - De fapt, nu, un alt motiv m-a făcut să folosesc o astfel ele ameninţare.
   - Cum a reacţionat stăpâna la avertismentul tău? se interesă Crispin.
   - Ştia că blufez. Apropo, îi este foarte dor de stăpânul nostru, în aşa măsură încât este puţin speriată. Cel mai mic sunet o face să tresară. Nici nu mănâncă prea mult.Am fost atât de îngrijorat, încât am dus-o la Lady Kincaid, care m-a asigurat că Lady Brenna e bine. Trebuie să fi avut dreptate, căci,de îndată ce a sosit Sinclair, a mers să se spovedească,iar acum pare mult mai fericită. Am înştiinţat-o că vei fi acasă până la căderea nopţii şi a fost foarte mulţumită de veste.
   - I-a scos Jamie copcile?
   - Nu, soţia ta s-a descurcat singură.
   Connor dădu din cap înainte să schimbe subiectul.
   - Am observat că l-ai pus pe Ewan înapoi pe ziduri. Ştiu că el prefera să-şi desăvârşească abilităţile de luptător.
   - Am avut un motiv întemeiat.
   - Şi anume?
   - Convingerea că Ewan nu se va lăsa influenţat de către soţia ta. Ea voia să meargă la lac.
   - Dar nu ai lăsat-o.
   - Nu, nu am lăsat-o.
   - Şi ea tot a încercat să meargă? întrebă Crispin. De aceea ai ameninţat-o că o vei închide?
   - Nu, nu acesta a fost motivul, oftă Quinlan.
   - Atunci care...
   Connor îşi pierdu şirul ideilor de îndată ce ajunse în vârful potecii şi văzu curtea fortăreţei.
   Întreg spaţiul era presărat cu gropi adânci. Era atât de şocat de profanarea pământului său, încât luă foc. Din păcate, vinovata era în partea opusă a curţii. Soţia lui. Cu cât stătea mai mult pe loc şi se holba la ea, cu atât gâtul lui începea să pulseze de nevoia de a scoate un urlet.
   Din fericire, reuşi să-1 înăbuşe strângându-şi puternic fălcile şi privind spre cer.
   Ea nu-şi dădu seama că soţul ei era acolo, fiind cu spatele la el şi la o distanţă apreciabilă. Doi soldaţi se sprijineau de un perete, privind-o cum se plimba. Luară poziţie de drepţi de îndată ce îşi observară stăpânul. Păreau uşuraţi să-1 vadă, iar Connor înţelese deplin motivul. Muşchii fălcilor începură să-1  doară. Dumnezeu să-1 păzească, cu cât se uita mai mult la găurile din pământ, cu atât devenea mai furios.
   Brenna rămase neclintită, apoi se răsuci brusc. Avea un pumnal în mână.
   Nu ţipă, dar, după expresia de pe chipul ei, Connor ştiu că era pe punctul să o facă. Totuşi, de îndată ce îşi dădu seama că era el şi nu altcineva, scoase un strigăt de bucurie, îşi scăpă pumnalul şi veni în fugă să-1 întâmpine.
   - Ţi-am spus că se poartă ciudat, remarcă Quinlan.
    Connor dădu aprobator din cap, dar rămase tăcut în timp ce îşi privea soţia ocolind obstacolele în goana sa.
   Se aşteptă ca ea să se oprească imediat ce ajungea la el şi, prin urmare, fu surprins când i se aruncă în braţe şi îl sărută pe gât. Era un comportament nepotrivit, căci alţii îi priveau, dar lui nu păru să-i pese. Îşi încolăci braţele în jurul ei şi o strânse la piept, simţind că dorinţa îi fusese în cele din urmă îndeplinită.
   - Sunt atât de fericită să te am în sfârşit acasă, îi şopti ea la ureche.
   El o sărută pe creştet, după care îi dădu drumul. Brenna se mai agăţă de el câteva secunde şi, într-un final, se dădu un pas înapoi.
   - Am atât de multe să-ţi spun!
   - Se pare că ai, fu el de acord. Îmi vei explica totul în seara aceasta. Du-te şi spală-te acum pe faţă. E acoperită de noroi.
   Quinlan şi Crispin îl priveau curioşi. Vocea lui Connor părea încordată, dar calmă. Îşi ascundea furia faţă de soţia sa, iar Quinlan se gândi că aceasta era o atitudine admirabilă.Crispin ştia însă adevărul: stăpânul îşi păstra calmul ca să-şi verse nervii pe arma lui mai târziu, când se antrena cu soldaţii.
   - Unde mergi acum? întrebă ea.
   - Spre lac.
   - Te-aş putea însoţi.
   - Nu.
   - Dar eu...
   - Vor fi şi alţii acolo, Brenna.
   - Poţi să vii înăuntru pentru doar câteva minute? Am o surpriză pentru tine în sala mare.
   - Nu poate aştepta?
   - Ba da, îmi imaginez.
   Connor o aştepta să plece. Brenna îl aştepta să se răzgândească. Mă întreb cât timp vei fi ocupat. El se întrebă cât timp îşi putea păstra calmul în faţa ei.
   - Până diseară.
   - Connor, eşti fericit că mă vezi?
   - Da.
   Încruntătura lui sugera contrariul. Cu o plecăciune, Brenna se pregăti să se îndepărteze.
   - Dacă te întorci după căderea nopţii, ai grijă. Terenul este plin de gropi.
   - Am observat, îi răspunse el.
   Toţi păstrară tăcerea până când Lady Brenna dispăru după colţ, în drum spre bucătării.
   - Şi-a amintit să ridice pumnalul, observă Crispin.
   - Nu-şi uită niciodată cuţitul şi verifică permanent dacă-1 are cu ea. Asta în timp ce-şi rătăceşte toate celelalte lucruri. Eşti demn de laudă, Connor,adăugă el. Ţi-ai păstrat calmul.
   - Nu e amuzant, Quinlan. În curtea mea se găsesc vreo 20 de gropi adânci. Ai grijă să fie umplute cât mai repede.
   După ce dădu ordinul, el şi Crispin se întoarseră la grajduri să ia cai odihniţi. Connor spera să-şi poată domoli furia înainte s-o revadă pe Brenna. Nu voia să o supere, ceea ce i se părea o dovadă de mare consideraţie, dat fiind că nebuna încerca să înghesuie o capelă lângă donjonul lui.
   Voia să-mi facă pe plac, bombăni el. Trebuie să ţin minte asta de fiecare dată când cuvântul „capelă” este rostit în prezenţa mea.
   - Stăpâne? îl strigă Quinlan. Ai o clipă liberă ca să vorbeşti cu părintele Sinclair înainte să se întoarcă la familia Kincaid?
   Connor îi făcu semn preotului să i se alăture. Vorbi înainte ca Sinclair să aibă ocazia.
   - Ştii de ce se teme soţia mea?
   - Nu pot spune.
   - Mi s-a zis că se poartă ciudat, iar după ce a vorbit cu tine, era din nou fericită. Are încredere în tine?
   Preotul îi dădu acelaşi răspuns nesatisfăcător.
   - Nu pot spune, stăpâne.
   - S-a spovedit?
   - Da.
   - În timpul spovedaniei, ţi-a spus ce o deranja?
   - Dacă mi-a spus, nu pot să recunosc, căci ar însemna să-mi încalc jurământul de a nu divulga taina spovedaniei.
   Connor renunţă să mai insiste.
   - De ce voiai să mă vezi?
   - Voiam să-ţi mulţumesc pentru permisiunea de a sta aici. Nu voi cauza bătăi de cap, promise el, şi oricum n-o să vă împovărez cu prezenţa mea. Parohia mea acoperă un ţinut vast.
   - Ar trebui să-i mulţumeşti soţiei mele, părinte. Ea este cea care a stăruit pentru tine.
   - Deja i-am mulţumit. Îi voi rămâne pe veci îndatorat. Domnia sa doreşte să mă primească în casa voastră, stăpâne, însă, deşi îi apreciez atenţia, simt că ar trebui să am propria mea locuinţă, în cazul în care unul dintre supuşii tăi ar avea nevoie să stea de vorbă cu mine în particular. Această idee îţi este convenabilă?
   - Desigur. Voi cere ca una dintre casele libere să fie pregătită pentru tine. Când ni te vei alătura?
   - De îndată ce lordul Kincaid îmi acordă permisiunea să plec. Ar mai fi un lucru. Mă întorc în Anglia în câteva zile, ca să-i explic această schimbare superiorului meu. Nu ar trebui să fiu plecat mai mult de o săptămână.
   - Îţi voi da o escortă, se oferi Connor.
   - Nu este necesar, stăpâne; căci, atâta timp cât port sutana,nimeni nu va îndrăzni să-mi facă rău, nici măcar cei ale căror suflete au fost deja promise Satanei.
   - Fiarele pădurii nu-ţi vor arăta atâta respect.
   - Nu mă voi abate de la drumul principal, insistă preotul.
   - Cum doreşti.
   - Ai de trimis vreo veste în Anglia?
   Connor clătină din cap şi îl aşteptă pe Sinclair să se îndepărteze ca să-şi reia meditaţia. Toate gândurile sale erau la soţia lui. Brenna fusese foarte binevoitoare cu preotul şi era cu siguranţă îngijorată de mândria şi sentimentele omului.
   Connor spera că, într-o zi nu foarte îndepărtată, avea să-i arate şi lui acelaşi respect. Ar fi putut începe prin a-i lăsa în pace afurisita lui de curte.
   Doamne, ce bine era acasă!

CAPITOLUL l4

   Surprizele se ţineau lanţ.
   Connor ştia că undeva în gândurile întortocheate ale soţiei sale stătea ascunsă dorinţa de a-i face pe plac, dar nu reuşea să priceapă cum şi-ar fi putut imagina că el s-ar fi bucurat să descopere o capelă în curte. Îşi zise că exista poate un alt motiv pentru o asemenea oroare, însă nu-şi dădea seama nici în ruptul capului care era acela. Un singur lucru îl consola acum. Nu putea fi mai rău. Indiferent ce alte surprize îi pregătise, nimic nu putea fi mai rău decât o capelă. Se înşela însă amarnic.
   Nu merse să o salute pe Euphemia, cum îşi propusese, deoarece ar fi trebuit să străbată întreaga curte ca să ajungă la ea, ceea ce însemna ocolirea tuturor gropilor. Quinlan îl asigurase că erau destul de adânci să acopere un bărbat înalt, dacă era destul de norocos încât să cadă în picioare. Nu se putea expune unui asemenea risc. Pe de altă parte, desigur, ar fi putut să intre pe uşa din spate.
   Totuşi, nu o făcu, deoarece avea nevoie să fie singur până se calma. Planul lui era să evite curtea până la căderea nopţii, întrucât până atunci gropile aveau să fie umplute la loc.
   După ce se spălă şi îndepărtă mizeria pe care o acumulase în ultimele două săptămâni, călări până în partea de nord a împrejmuirii să vadă cum mergea consolidarea palisadelor cu piatră. Descoperirea unei probleme conduse la alta şi, apoi, la o alta, aşa că nu se întoarse la donjon decât târziu în acea după-amiază. Soarele apunea când ajunse la grajduri.
   De îndată ce intră, observă două lucruri ciudate. În primul rând,boxa armăsarului negru era goală; în al doilea rând, Davis păru să se furişeze pe uşa din spate. Porunca lui îl făcu să înlemnească.
   - Unde-i armăsarul negru, Davis?
   - Afară, stăpâne.
   Nu era un răspuns satisfăcător. Îi ordonă grăjdarului să înainteze, după care îl întrebă:
   - Încercai să fugi pe uşa din spate?
   - Încercam.
   - Din ce cauză?
   - Să scap de domnia voastră înainte să băgaţi de seamă că armăsarul negru lipseşte.
   - Înţeleg, replică seniorul pe un ton blând, stăpânit.U nde se află mai exact bidiviul meu?
   - Ia o gură de aer proaspăt.
   - Din ordinul cui?
   Davis păru că se temea să-i spună. Făcu iute un pas înapoi, îşi adună tot curajul şi murmură:
   - Al soţiei dumneavoastră.
   - Ţi-a poruncit să-mi scoţi calul din boxă? întrebă el, străduindu-se să înţeleagă ce se întâmpla şi de ce Davis era atât de agitat.
   - Ei bine, nu prea mi-a poruncit.
   - Le-a cerut lui Quinlan sau lui Crispin să-1 scoată afară?
   - Nu, cu siguranţă nu i-a cerut niciunuia din ei. De fapt, nici mie nu mi-a cerut.
   Connor îşi impuse să fie răbdător.
   - Ajută-mă să pricep, Davis, şi nu te mai foi. Nu mergi niciunde până când nu voi avea răspunsuri la toate întrebările mele. Este cineva cu soţia mea sau a plecat singură să-1 plimbe?
   - Quinlan trebuie s-o fi ajuns din urmă până acum. De obicei, o ajunge. Totuşi, nu înţeleg ce vreţi să ziceţi prin plimbare. Puteţi să-mi explicaţi? Nu cred că cineva face vreo plimbare, cel puţin nu armăsarul dumneavoastră.
   O idee neaşteptată îl făcu pe Connor să tresară.
   - Cineva îl călăreşte?
   - Da.
   - Quinlan?
   - Nu.
   Se abţinu să nu-1 apuce pe Davis de gâtul subţire şi să-1 scuture până obţinea toate răspunsurile.
   - Atunci,cine îl călăreşte?
   Davis se schimonosi din cauza furiei pe care o auzi în vocea stăpânului său.
   - Ei bine, e posibil să fie soţia dumneavoastră. Dar, este posibil şi să nu.
   Avea o presimţire că Davis va spune asta. Dacă nu l-ar fi asigurat deja că Brenna era însoţită de Quinlan, Connor şi-ar fi pierdut controlul. Aşa cum era, atârna de un fir de aţă.
   Pentru numele lui Dumnezeu, ce fusese în mintea lui Quinlan ca s-o lase să se pună în primejdie? Armăsarul nărăvaş era greu de stăpânit de oricine, iar Connor nici nu şi-o putea imagina pe gingaşa lui soţie încercând să-1 călărească.
   - Dacă animalul îi scapă din mână lui Quinlan, soţia mea va fi călcată în picioare. Unde sunt?
   - Stăpâne, nu cred că înţelegeţi ce vă spun. Armăsarul negru nu poate scăpa din mâna lui Quinlan deoarece el nu stă atât de aproape. El doar se uită ca milady să nu păţească ceva.
   - Dumnezeule, ar putea fi...
   - Nu i s-a întâmplat niciun rău.Ştiu cu siguranţă asta.
   Connor era aproape de uşă, când cuvintele lui Davis îl opriră.
   - De unde ştii dacă e teafără sau nu? întrebă el.
   - Cineva din mulţime ar fi venit să vă caute dacă i s-ar fi întâmplat ceva iubitei dumneavoastră soţii.
   - Mulţime? Care mulţime?
   - Mulţimea care o priveşte pe soţia dumneavoastră. Au început să se adune pe rând acum 6 sau 7 zile. Totuşi, nimeni nu o deranjează pe milady, aşa că puteţi sta liniştit. Iar Quinlan îi este întotdeauna alături, având grijă de ea. Nu trebuie să mă uit ca să ştiu ce se întâmplă. Tot ce trebuie să fac este să merg afară şi să ascult vuietul mulţimii, aşa aflu imediat ce face milady. Când se răstoarnă, ei murmură foarte puternic, iar atunci când stă dreaptă, ei bine, atunci o ovaţionează, bineînţeles. În ultimul timp, am observat mai multe ovaţii, ceea ce îmi spune că milady a învăţat cum să se descurce.
   - Unde sunt?
   - Pe partea opusă a pantei din spatele bucătăriilor. Luaţi-vă după zgomot, strigă el când stăpânul său porni în fugă. Auziţi acel murmur? Ei bine, asta poate să însemne doar că...
   Davis nu văzu niciun rost în continuarea explicaţiei; stăpânul său dispăruse deja după deal.
   Când Connor trecu pe lângă bucătării, putu auzi ovaţiile asurzitoare ale mulţimii, ceea ce sugera că soţia lui era teafără. Pentru moment. Îşi recapătă suflul, dându-şi seama abia atunci că uitase să respire.
   Puţin mai târziu, observă clanul MacAlister adunat pe coasta dealului. Mamele stăteau pe pământ, cu copiii cocoţaţi în poală, în timp ce taţii stăteau în spate, vorbind unul cu altul. Femeile mai în vârstă îşi aduseseră cu ele gherghefurile, dar, la fel ca toată lumea, erau prea ocupate să o privească pe Lady MacAlister ca să-şi mai vadă de lucru. Toţi, de la cel mai tânăr şi până la cel mai bătrân din mulţime, priveau încântaţi spectacolul.
   Connor ajunse în cele din urmă pe creastă, la distanţă mare de clanul său extaziat, apoi se opri brusc, uimit de priveliştea din faţa lui.
   Nimic nu l-ar fi pregătit pentru acea scenă. Nu numai că soţia lui călărea armăsarul negru, dar nu avea nici şa, şi părea să se descurce bine. Nu, nu bine, ci de-a dreptul remarcabil. Spatele şi umerii ei erau la fel de drepţi ca o prăjină; îşi ţinea capul sus şi călărea cu îndemânarea unui războinic MacAlister şi totuşi,în acelaşi timp, cu graţia unei zeităţi. Părul ei auriu flutura în vânt, iar când îi auzi râsetul zglobiu, Connor îşi simţi inima crescându-i de mândrie. Atunci ştiu adevărul: era la fel de cucerit ca toţi ceilalţi.
   Observă grămezile de fân presărate peste tot. Ştiu că Quinlan încercase să prevină dezastrul atenuându-i căderile, însă, deşi vedea în asta o dovadă de isteţime, tot avea de gând să-1 sfâşie bucată cu bucată.
  Mulţimea o ovaţiona acum,îndemnând-o să continue, şi, doar când îl observă pe Quinlan fluturându-şi frenetic mâinile spre Brenna şi clătinând vehement din cap, Connor fu în stare să-şi revină în fire pentru a pune capăt nebuniei.
   Nici măcar nu bănuise ce avea de gând să facă. Începu să coboare dealul exact când armăsarul negru sări peste prima grămadă de fân. Brenna nu păru nici măcar deranjată de primul salt, dar aproape se prăbuşi la pământ la al doilea obstacol. Connor pur şi simplu nu mai putu suporta. Se opri, îşi depărtă picioarele şi scoase un fluierat pătrunzător. Capul bidiviului negru se ridică imediat. Auzise comanda mai presus de urletul aprobator al mulţimii, astfel că îşi schimbă prompt direcţia.
   Brenna nu pricepea ce îi venise lui Willie. Oricât s-ar fi străduit, nu-1 putu convinge să se întoarcă.
   Armăsarul o luase spre deal într-un galop nebun. Ea înţelese în sfârşit când îl zări pe Connor, care stătea în apropierea crestei, cu mâinile pe şolduri şi picioarele depărtate, fără a încerca să-şi ascundă mânia. Tânăra femeie îşi dublă imediat eforturile de a merge în direcţia opusă, implorându-1 pe Willie să aibă milă de ea. Calul încăpăţânat refuză să o asculte, indiferent cât de mult insistă şi trase de frâie.

   Se opri brusc în faţa stăpânului său chiar când ea se aplecase lângă urechea lui ca să-1 mustre.
   - Trădătorule!
   Connor o auzi. Ştia că nu avea nici un rost să-o dojenească, deoarece, dată fiind enervarea lui, odată ce s-ar fi pornit, nu ar fi capabil să se oprească fără a-i răni sentimentele.
   Brenna îşi dădu seama că-i provocase o ditamai sperietura şi vru să-i spună că totul era în regulă, însă nu îndrăzni. Exista ceva în expresia lui care sugera că nu s-ar fi lăsat potolit uşor.
   Într-un final, hotărî să pretindă că nu-i observase mânia. Era un plan greşit, dar nu se putu gândi pe moment la unul mai bun. Aşadar, se îndreptă de spate şi îi zâmbi.
   - Eşti mulţumit de surpriza mea? îl întrebă, ştiind prea bine că nu era mulţumit deloc; era furios şi cu asta, basta.
   Totuşi, nutrea speranţa firavă că ar fi putut trece prin furtuna care clocotea în sufletul lui.
   Se aştepta să o dea jos de pe Willie ori să răcnească la ea, însă el nici măcar nu atinse căpăstrul. Se răsuci pur şi simplu pe călcâie şi porni către grajduri.
   Willie îl urmă supus. Crispin apăru brusc în dreapta ei, arătând foarte palid, de parcă ar fi văzut o nălucă înspăimântătoare; dacă s-ar fi uitat la ea, l-ar fi întrebat ce se întâmplase. Apoi Quinlan apăru în stânga ei, gâfâind din cauza alergatului, dar arătând foarte, foarte încrezut. Nici el nu-i aruncă vreo privire, aşa că nu putu să-1 întrebe de ce, pentru numele lui Dumnezeu, era atât de mulţumit de sine.
   Connor nu vorbi decât atunci când ajunseră la grajduri, îi porunci lui Crispin să o dea jos pe Brenna de pe spinarea armăsarului şi să aştepte lângă ea până ce schimba câteva cuvinte cu Quinlan înăuntru.
   În momentul în care uşile se închiseră în urma lor, Connor se răsti la Davis:
   - Să nu te mişti din loc!
   - Vreţi să iau armăsarul? se interesă acesta. Pare puţin agitat din cauza tonului dumneavoastră.
   Îi permise lui Davis să-i ia frâiele, după care se întoarse către Quinlan.
   - Explică-mi.
   - Nu pot spune nimic în apărarea mea. Nu ai decât o soluţie, stăpâne. Trebuie să mă înlături din această funcţie cât se poate de grabnic.
   - Sunt furios, nu prost, răbufni Connor. Nu poţi să controlezi o muiere? Ai face bine să înveţi cum, pentru că vei rămâne la conducere când îţi va veni rândul. Acum, spune-mi, ţi-ai pierdut minţile de i-ai îngăduit să-şi asume asemenea riscuri? Cum ai putut să laşi să se întâmple aşa ceva?
   - Să las să se întâmple, Connor? Glumeşti. Mai repede opream ploaia decât să o lămuresc pe soţia ta să mă asculte. În ultimele două săptămâni, nu am făcut altceva decât să-i ghicesc intenţiile şi să încerc să o păcălesc, iar toate eforturile mele au fost zadarnice.
   Connor ridică mâna ca să-1 reducă la tăcere, dar tocmai atunci îl observă pe Davis încercând să fugă din nou pe uşa din spate.
   - Davis! răcni el. Dacă ieşi pe uşa aceea, nu vei muri fericit. Vino aici.
   Grăjdarul se supuse prompt.
   - Doar vă acordam puţină intimitate, stăpâne, atâta tot. Mai voiaţi ceva de la mine?
   - Da. Vreau să-mi răspunzi la câteva întrebări.
   - Eu nu l-aş întreba nimic dacă aş fi în locul tău, sugeră Quinlan. Nu vei izbuti decât să te înfurii şi mai mult.
   - Asta nu este posibil. Davis, aşa cum ştii, eu cumpănesc lucrurile înainte să iau măsuri.
   - Într-adevăr.
   - Soţia mea a intrat în boxa armăsarului şi i-a pus căpăstrul?
   - Nu, nu a intrat.
   - Cine a intrat?
   - Eu.
   Pleoapa lui Connor începu se zbată.
   - Înţeleg. Ştiai că soţia mea plănuia să-1 scoată afară?
   - Ştiam. Tocmai de aceea m-am şi dus să înham bidiviul.
   Zărind rânjetul lui Quinlan, Connor îi aruncă o privire mustrătoare, apoi se uită iarăşi la Davis.
   Quinlan nu se putea opri din chicotit, căci ştia ce urmează.
   - Explică-mi de ce ai face un asemenea lucru, ca să nu rămân încredinţat că eşti nebun.
   - Zâmbetul domniei sale, stăpâne, şi, din păcate, acesta este tristul adevăr.
   Connor clipi.
   - Zâmbetul ei?
   Davis dădu aprobator din cap.
   - Zâmbetul domniei sale a fost motivul de la început şi până la sfârşit. E un truc simplu, mă gândesc, dar nu o voi spune niciodată cu voce tare, deoarece aş părea lispit de loialitate, iar eu nu sunt deloc neloial, ci doar sincer. Şi inima domniei sale, adăugă rândaşul clătinând din cap.
   - Inima?
   - Inima domniei sale este pură ca a unui înger. La fel şi zâmbetul, dar, vedeţi, mintea domniei sale este cea care îmi face probleme. Trebuie să fie ceva în neregulă cu ea, dar nu voi spune verde în faţă că este. Milady nu seamănă cu restul doamnelor de aici. Gândeşte ca un bărbat, un bărbat isteţ, şi de unde era eu să ştiu? Nu m-a minţit niciodată. Nu, stăpâne, nu a făcut-o.
   - Atunci, de ce i-ai permis să ia armăsarul?
   - Zâmbetul domniei sale...
   - Cu cât îl vei întreba mai multe pe Davis, cu atât te vei învârti mai mult în cerc. Întotdeauna se întoarce la zâmbetul lui milady, spuse Quinlan.
   - Şi la inima domniei sale, bineînţeles, pentru că,atunci când zâmbeşte, pot să văd că este pură ca un înger.
   Connor îl întrerupse brusc.
   - Davis, te sfătuiesc să părăseşti grajdurile imediat. Întoarce-te abia după ce n-o să mai fiu aici.
   Bătrânului nu trebui să i se zică a doua oară. Ţâşni cu viteza unui om care tocmai observase că turul pantalonilor săi era în flăcări.
   - Ar trebui să-i poruncesc soţiei mele să nu mai zâmbească?
   - Ar putea ajuta, sugeră Quinlan foarte serios. În plus, va trebui să-i porunceşti să nu mai gândească asemenea unui bărbat.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, ce înseamnă asta?
   - E mult mai inteligentă decât Davis.
   - E mai inteligentă decât tine, Quinlan?
   - Nu sunt sigur, oftă soldatul. Totuşi, este neîndoielnic mai şireată.
   - M-a speriat al dracului de tare.
   - Cunosc sentimentul.
   Nu ştiură care dintre ei începuse să râdă primul, dar, în câteva secunde, hohoteau ca nişte nebuni. Connor râdea de uşurare pentru că soţia sa nu-şi pierduse viaţa. Quinlan se distra din alt motiv: Crispin urma s-o aibă pe cap pe stăpâna lor la următoarea plecare a seniorului şi de-abia aştepta să afle ce va face sub supravegherea lui.
   Brenna şi Crispin auziră amândoi zgomotul.
   Tânăra femeie îşi imagină că ea era cauza amuzamentului lor, dar Crispin ţinu s-o liniştească:
   - Nu te îngrijora, milady. Nici Connor şi nici Quinlan nu ar râde de Davis şi, de fapt, de nimeni altcineva. Ar fi sub demnitatea lor.
   - Într-adevăr, mă temeam că râd de mine, recunoscu ea. Dar ar fi sub demnitatea mea să cred că soţul meu sau prietenul său s-ar comporta într-un asemenea mod. Cred că ştiu de ce se simt atât de bine, adăugă ea.
   - Şi care ar fi acest motiv, milady?
   - Deşi Connor nu ar recunoaşte asta niciodată, cred că i-a plăcut surpriza mea. Aşteaptă doar până le va vedea şi pe celelalte.
   - Celelalte? întrebă Crispin răguşit.
   - Celelalte surprize, desigur.
   Dintr-un motiv pe care ea nu-1 înţelese, Crispin găsi comentariul ei hilar. Îl atinse pe braţ cu simpatie, gândindu-se că se molipsise de la hohotele care se auzeau dinăuntru. Dintre toţi bărbaţii, Connor fu primul care îşi recăpăta controlul.
   - Voi vorbi cu soţia mea mai târziu, îi promise prietenului său. Răspunde-mi la o ultimă întrebare înainte să mergem afara. Mai sunt şi altele?
   - Alte ce?
   - Surprize.
   - Mai ştiu numai de una.
   Connor arătă de parcă era gata să cadă în genunchi, aşa că soldatul credincios se grăbi să-i explice:
   - Nu e nimic îngrijorător. A făcut câteva mici îmbunătăţiri în sala mare, dar sunt inofensive. Am văzut camera azi-dimineaţă, adăugă el clătinând din cap.
   - Ar fi bine să ai dreptate, mormăi stăpânul lui întinzându-se după zăvor. Îmi va trebui o săptămână ca să trec peste momentul în care mi-am văzut soţia pe armăsarul negru. De fiecare dată când mă gândesc la asta, tremur ca un moşneag. Mi-o tot imaginez zburând peste pajişte.
   Nu putu să continue. Clătină din cap ca şi cum ar fi vrut să scape de acest gând şi, dându-şi seama că mâna îi tremura chiar şi acum, oftă puternic de frustrare.
   Şi Quinlan îşi imagina stăpâna călărind armăsarul. Deşi avea să-i ia mult timp ca să-şi revină, trebuia să-i recunoască priceperea uimitoare.
   Connor tocmai deschidea uşa când îi şopti:
   - E bună, nu-i aşa?

CAPITOLUL 15

   Acum urma dojana, Brenna o ştia prea bine.
   Primele cuvinte din gura soţului ei, când acesta ieşi de la grajduri, o lămuriră că depăşise linia imaginară dintre ce avea dreptul să facă şi ce nu. După toate aparenţele, el credea că armăsarul negru îi aparţinea lui şi doar lui. Ar fi vrut să-1 contrazică, dar era suficient de inteligentă ca să aştepte până când i se domolea furia.
   - Aş vrea să stăm de vorbă între patru ochi, Brenna.
   - Desigur, răspunse ea, dându-şi silinţa să pară interesată şi curioasă, nicidecum îngrijorată.
   Îşi dădu seama aproape imediat că nu alesese o abordare corectă şi îşi schimbă atitudinea într-una de indignare.
   - Mă bucur, Connor. Era şi timpul să-i oferi soţiei tale un moment de intimitate. Când anume ţi-ar conveni să purtăm o discuţie?
   Tactica ei nu funcţiona.
   - Dacă nu vrei să ştiu că eşti speriată, nu ar trebui să te îndepărtezi de lângă mine. De asemenea, ţi-aş sugera să nu te mai uiţi peste umăr în căutarea unor căi de evadare.
   Brenna se uită la Crispin şi constată recunoscătoare că soldatul nu părea să-i acorde deloc atenţie. Privirea lui era îndreptată spre baza dealului, ca şi cum ar fi fost absolut fascinat de ceea ce vedea acolo.
   Quinlan, pe de altă parte, sorbise toate cuvintele seniorului. Arăta totuşi prea încântat pentru gustul ei. Nu numai că aştepta ca mânia lui Connor să se reverse asupra ei, dar se şi bucura de asta. Nu avea nimic mai bun de făcut decât să o urmărească peste tot şi să-i raporteze soţului fiecare mişcare a ei?
   Se părea că nu. Deşi era probabil nedreaptă, observă asemănarea dintre soldat şi bătrâna ei dădacă, Elspeth, căreia de asemenea îi făcea plăcere să o pârască.
   - Vreau să vorbim între patru ochi, anunţă Connor.
   Îi instrui pe Crispin şi Quinlan să i se alăture pentru masa de seară, apoi o luă spre donjon, cu Brenna alături de el.
   - Surpriza mea nu te-a făcut fericit, nu-i aşa?
   Pufnetul lui era singurul răspuns de care avea nevoie.
   - Eşti supărat pentru că Willie îţi aparţine şi nu vrei ca nimeni altcineva să îl călărească?
   - De câte ori ai căzut?
   Convinsă că Quinlan îi dăduse un raport detaliat al activităţilor ei, hotărî să fie sinceră.
   - De atâtea ori, încât am pierdut şirul.
   - Ce crezi că s-ar fi întâmplat dacă mi-ai fi purtat fiul?
   Înţepeni ca lovită de trăsnet, căci această posibilitate nu-i trecuse prin minte.
   - Nu-1 port. Tocmai am reuşit. Nu-1 port.
   - Ce-ai reuşit?
   - Am reuşit să-mi dau seama că nu sunt grea. N-aş pune niciodată în pericol copilul nostru.
   - Şi nu vei mai călări niciodată armăsarul negru?
   - Nici măcar dacă e înşeuat?
   - Nu a avut niciodată o şa pe spate, şi te asigur că nu i-ar plăcea. Nici nu se pune problema.
   - În regulă atunci. Mai e ceva?
   - Nu-i mai spune niciodată Willie.
   Îşi dădu seama că nu avea să se răzgândească.
   - Nu o voi face, promise ea. Ştii că nu m-ai sărutat nici măcar o dată de când te-ai întors? Nu pot să nu mă întreb dacă te-ai gândit măcar la asta.
   Nu se gândise la aproape nimic altceva, dar nu avea de gând s-o recunoască.
   - Nu am fost singuri. Aminteşte-mi diseară şi te voi săruta atunci.
   - Probabil că o să uit, zise Brenna fără să bage de seamă că o tachinase. Pentru mine, nici nu contează cu adevărat dacă mă săruţi sau nu.
   - Ba da, contează. Ai grijă pe unde mergi. Unele gropi nu au fost încă umplute.
   - Apropo de gropi...
   - Nu încă.
   - Poftim?
   - Nu vreau să aud niciun cuvânt despre capelă. Nici acum, nici altă dată. Ai înţeles?
   - Înţeleg că eşti foarte încăpăţânat.
   Ştia că nu-i apreciase planul de a ascunde donjonul în spatele unei biserici. Totuşi, nu-i interzisese ferm construcţia, dându-i speranţă că până a doua zi avea să se mai îmbuneze. Ea trebuia însă să găsească o explicaţie mai bună decât adevărul gol-goluţ. Dacă şi-ar fi mărturisit convingerea că faţada casei sale era pur şi simplu urâtă, nu ar fi făcut decât să-i rănească sentimentele.
   Trecu la o chestiune mult mai importantă.
   - Când vom merge în dormitor la noapte, trebuie să purtăm o discuţie serioasă. Am ceva extrem de important să îţi spun, şopti ea. N-o să-ţi placă.
   - Spune-mi acum.
   - Aş prefera să aştept până diseară. Am vrut doar să te pregătesc, adăugă ea. Veştile mele îţi vor frânge cu siguranţă inima.
   Râsul lui nu era chiar reacţia pe care o anticipase.E o problemă serioasă,insistă ea.
   - Te asigur că, indiferent de cât de serioase sunt veştile, inima mea va rămâne intactă. De ce nu-mi spui acum şi să terminăm odată cu asta? Vorbeşti de parcă ai încerca să tragi de timp.
   - Chiar trag de timp. Oricum, tot voi aştepta până diseară să-ţi spun. Acum urmează să vezi surpriza şi nu vreau să-ţi stric fericirea cu veşti proaste.
   Îşi dori să nu fi încercat să-1 pregătească, pentru că acum îşi simţea stomacul plin de noduri. Cum să nu fie neliniştită? Urma să declanşeze un război între cei doi fraţi, Dumnezeu să o ierte,  dar nu avea efectiv altă opţiune, nu?
   Îi pusese părintelui Sinclair chiar această întrebare în timpul spovedaniei. Dacă el încuviinţase că trebuia să-şi informeze soţul la întoarcerea acasă, o îndemnase şi să le spună soldaţilor lui fără zăbavă. Îi luase mult timp să-1 lămurească pe preot cât de important era ca seniorul să audă înainte de oricine altcineva. Prelatul cedase până la urmă, după ce ea îi promisese că avea să stea cu ochii în patru şi să se ferească de Raen. Preotul se angajase să revină a doua zi,ca să afle cum reacţionase Connor. Brenna bănuia că motivul lui real era să se asigure că totul era în regulă; până atunci, era încrezătoare că Raen avea să fie deja departe.
   Connor o aduse în prezent, spunându-i să fie atentă pe unde merge.
   - Soţul Broccăi aşteaptă să afle dacă vrei sau nu un căţel de vânătoare, repetă el.
   - De ce ar vrea să-mi dea un căţel?
   - Este tot ceea ce are de oferit.
   - Dar de ce?
   - E un cadou, Brenna. I-ai arătat soţiei sale bunătate şi el doreşte să se revanşeze.
   - Cât de drăguţ din partea lui! Te-ar deranja să ai un ogar în casă?
   - Nicidecum. Îi voi spune atunci că primeşti cu bucurie căţelul, încearcă să nu-1 pierzi, bine?
   - Pentru numele lui Dumnezeu, mormăi ea. Chiar faci tot ce poţi ca să mă indispui, nu-i aşa?
   Connor nu se obosi să-i răspundă. O surprinse când o trase mai aproape de el şi o luă pe după umeri.
   - Nu eşti dezamăgită că e un câine de vânătoare?
   - Nu, bineînţeles că nu, se miră ea. De ce-ai crede că aş fi?
   Vocea i se umplu de râs când îi răspunse:
   - Nu este un purcel.
   - Chiar îţi aminteşti de întâlnirea cu mine! strigă ea.
   - Bineînţeles. Îmi amintesc de asemenea că te-am ţinut în braţe. Cântăreai mai puţin decât tartanul meu. Cred că erai de vârsta lui Grace.
   - Nu, eram mult mai mare.
   - Miroseai ca purcelul pe care îl ascunseşi în fustele tale.
   - Nu aveam cum. Tocmai făcusem o baie. Sora mea mi-a povestit asta.
   - Încercai să-mi dai indicaţii chiar şi când erai mică. Ar fi trebuit să ştiu de atunci.
   Ochii lui erau plini de atâta căldură, încât ea nu se putea gândi la nimic altceva.
   Doamne, cât era de chipeş!
   - Să ştii ce? îl întrebă pe nerăsuflate.
   - Că o să mă înnebuneşti.
   Se gândi că era cel mai frumos lucru pe care i-l spusese. Abia după ce oftă în semn de apreciere şi îi mulţumi politicos, îşi dădu seama că el nu-i făcuse un compliment.
   Connor renunţă s-o tachineze. O trase în braţele lui, se aplecă şi şopti:
   - Cu plăcere.
   Nu ştia că urma să o sărute până când nu făcu exact acest lucru. Se simţea de parcă ar fi fost strivită de pieptul lui tare, atât de puternică şi aspră era strânsoarea lui, şi, totuşi, gura lui era surprinzător de delicată. Limba lui se înfipse înăuntru pentru a aprofunda sărutul, stârnind un răspuns pe care ea nu-1 înţelese decât la final, când Connor se retrase.
   Totul era dintr-odată diferit. Brenna voia să-1 ţină alături pentru tot restul vieţii ei; în timp ce voia să creadă că totul se datora uşurării că îl avea din nou acasă pentru a se ocupa de Raen, ştiu că mai exista un motiv: era îndrăgostită de el.
   Înţelegerea acestui lucru nu o bucură, ci din contră.
   Cum putuse face o greşeală aşa prostească? El nu o iubea; doar o suporta, atâta tot, ca să poată avea moștenitori.

....................................................