O nuntă de vis, Julie Garwood

 .......................................................

3-5

           Fu imediat captivată de arsenalul ce atârna pe ambele părţi ale intrării.

   În mijlocul peretelui mai mare erau două săbii măreţe cu mânere de aur, incrustate cu pietre preţioase. Cea mai mare avea o nestemată lipsă aproape de centrul mănunchiului de giuvaieruri. Totul era foarte impresionant,dar şi de-a dreptul ciudat.
   „De ce ar vrea cineva să-şi atârne armele în casă?” se întrebă ea.
   O uşă se deschise în spatele balconului de deasupra intrării principale şi o mogâldeaţă de fetiţă se grăbi să intre. În mod limpede,doar ce fusese trezită din somn, căci se freca la ochi. Era îmbrăcată într-o rochie ivorie şi se înfăşurase într-un tartan pe care îl trăgea după ea pe jos.
   Fetiţa era atât de grăbită să coboare scările, încât uită să-şi ţină pătura departe de picioare. Se împiedicase deja o dată când Brenna porni spre ea să-i dea o mână de ajutor. Tânăra femeie grăbi pasul când micuţa se împiedică pentru a doua oară.
   - Ridică-ţi tartanul şi aşteaptă-mă să te ajut, strigă ea.
   Fetiţa nu-i înţelese cuvintele.
   Nu părea să se teamă de străină, era doar curioasă. Se uită în jos la Brenna printre zăbrele şi zâmbi, dar nu se opri.
   Prea târziu, Brenna îşi dădu seama că făcuse o greşeală strigând-o, pentru că fetiţa era ocupată să se uite la ea şi nu era atentă pe unde mergea. Se îndrepta spre dezastru. Brenna se repezi în fugă pe scări ca s-o oprească. Nu reuşi. Fetiţa ajunse la marginea treptei de sus,se împiedică de pătură şi se catapultă în aer cu forţa unei pietricele aruncate de o praştie.
   Brenna sări în faţă, o prinse în braţe şi avu destulă minte să se înfăşoare în jurul fetiţei şi să o strângă tare. Forţa impactului o făcu să-şi piardă echilibrul şi, în timp ce căzu pe spate, încercă să se întoarcă astfel încât umărul ei, şi nu capul, să se lovească de zidul de piatră. Nu-şi atinse scopul.
   Mai târziu, Jamie îi spuse că-şi lovise de două ori fruntea înainte să aterizeze la baza treptelor, cu fetiţa încă înfăşurată protector în braţele ei.
   Brenna îşi revenise de pe urma accidentului,însă tremura din cap până în picioare. Îşi simţea fruntea arzând, dar, odată ce fu sigură că micuţa era în regulă, putu chiar să glumească pe seama propriei situaţii. Sângele îi curgea pe frunte;corsetul rochiei i se sfâşiase, iar cutele pe care încercase atât de mult să le îndrepte dispăruseră. Jamie, speriată la culme, se aşeză pe scări deasupra Brennei, îşi trase fetiţa în poală şi o strânse tare.
   - Doamne, Dumnezeule, credeam că o să muriţi amândouă. Eşti bine, Brenna? Nu te mişca. La ce te-ai gândit, Grace? Ştii că nu trebuie să cobori scările singură. De câte ori ţi-a spus tatăl tău să ne chemi pe unul dintre noi? Eşti bine,Brenna? Răspunde-mi.
   Jamie suspină,iar Brenna era sigură că nu auzise niciun cuvânt din cele pe care le rostise. Se simţea stingheră întinsă pe podea ca o vază spartă, aşa că se forţă să se ridice în picioare şi încercă încă o dată să se facă prezentabilă.
   - Brenna, nu te clinti până nu sunt sigură că nu ţi-ai rupt ceva.
   - Bine, Jamie.
   - Dumnezeule mare, te-ai ridicat!
   - Mămico, trebuie să-i spunem tăticului?
   - Nu trebuie să-i spunem. Tu trebuie să-i spui.
   Grace se agită şi coborî din poala mamei sale.
   - Când sunt pregătită, mămico? insistă ea. Nu înainte?
   - Când eşti pregătită. Atâta timp cât îi spui înainte de a te duce la culcare în seara aceasta.
   - De ce nu uităm ce s-a întâmplat, Jamie? A fost doar un accident.
   Grace prinse din zbor sugestia Brennei, aşa că se apropie de ea încuviinţând.
   - Am fost atât de îngrozită, că nu m-am putut mişca. Am văzut-o zburând prin aer şi inima mi s-a oprit în loc. Nu am putut ajunge la ea.
   Prea supărată să continue, Jamie îşi acoperi faţa cu mâinile şi începu să plângă. Brenna o bătu pe braţ şi încercă să o calmeze.
   - Gata, gata. Acum s-a terminat. Fiica ta este la fel de bine ca întotdeauna, Jamie. Nu are nici măcar o zgârietură.
   O ajută să se ridice, îşi puse braţul după umerii ei şi o conduse în sala mare.
   Jamie îşi ocupase deja locul de la masă înainte să-şi vină în fire şi să-şi dea seama de ceea ce făcea. Sări înapoi şi o împinse pe Brenna pe un scaun alăturat. Pentru că ateriză cu o bufnitură, durerea o străpunse din coapsa dreaptă până în spate şi avu nevoie de multă disciplină ca să nu urle. Jamie îi observă în sfârşit rana de pe frunte.
   - Dumnezeule mare, sângerezi!
   - E doar o mică tăietură, nimic mai mult. Te rog stai jos să-ţi tragi sufletul. Ai trecut printr-o spaimă cumplită.
   - Nu, eu ar trebui să te liniştesc pe tine. Jur pe Dumnezeu că îmi va lua o lună să-mi revin. Tu nu iei totul în serios,nu-i aşa? Întoarce-ţi capul ca să mă uit mai bine. Mai sângerezi de altundeva? Doamne, îmi tremură mâinile atât de tare, încât nu pot să-ţi dau părul deoparte. Grace?
   - Da, mămico.
   Fetiţa alergă de-a lungul încăperii trăgându-şi tartanul după ea.
   Părea dornică să fie inclusă în conversaţie, însă primi rapid instrucţiuni.
   - Du-te după tatăl tău.
   Grace îşi aruncă pătura şi se cocoţă în braţele Brennei.
   - Mămico? Pot să merg după tăticul când sunt pregătită?
   Brenna izbucni în râs.Sunetul îi înmuie inima lui Jamie, smulgându-i un nou şuvoi de lacrimi. Îi luă mâna Brennei şi o strânse.
   -Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tine. Dacă nu ar fi fost iuţeala ta, fiica mea şi-ar fi putut rupe gâtul. Eu şi soţul meu îţi suntem datori până în ziua în care vom muri.
   Stinghereala o făcu pe Brenna să roşească.
   - Nu-mi datoraţi nimic. Sunteţi rudele mele acum şi voi fi întotdeauna dispusă să vă ajut în orice fel pot. În plus,cu toţii trebuie să avem grijă de cei mici.
   - Aşa este,încuviinţă Jamie .Totuşi, noi două suntem mai mult decât rude. Suntem surori.Corect?
   - Corect. Şi întotdeauna mai este loc în suflet pentru o soră.
   Legătura dintre cele două femei se formă în acea secundă şi toate grijile şi incertitudinile Brennei dispărură. În definitiv, surorile nu trebuie să se impresioneze una pe cealaltă.
   - Mama, nu mai plânge. Nu-mi place, o rugă fetiţa cu o voce tremurătoare.
   - Mă voi opri imediat, promise Jamie.
   Îşi desprinse mâna dintr-a Brennei, inspiră adânc şi îşi şterse cu dosul palmei lacrimile de pe obraji.
   - Ar trebui să trimit pe cineva să-l cheme pe Connor. Ar vrea să vadă asta.
   - Nu!
   Brenna nu voia ca soţul ei să li se alăture, cum nici Jamie nu-1 voia pe Alec. Pur şi simplu nu era pregătită pentru o explicaţie lungă în acel moment, iar dacă s-ar fi uitat la ea cu o privire acuzatoare, ştia că şi-ar fi pierdut cumpătul. Era şi o mică şansă ca el să-i arate puţină compasiune, atitudine pe care ar fi apreciat-o atât de mult, încât ar fi izbucnit în plâns. Nu se putea gândi la ceva mai umilitor.
   - N-ai cum să te ascunzi. Soţul tău va pune întrebări imediat ce se va uita la tine.
   - Voi fi fericită să-i explic în drum spre casă.
   - Ţi-e frică de el? întrebă Jamie, părând şocată de posibilitate.
   Brenna clătină din cap.
   - Bineînţeles că nu. Însă sunt sigură că va spune ceva ce mă va enerva şi nu mă voi putea opri să nu-mi exprim părerea despre asta, iar înainte să ne dăm seama ne vom certa în faţa lui Alec. Nu ar fi deloc potrivit. Vreau să impresionez omul, nu să-1 enervez, în plus, am promis să nu atrag atenţia asupra mea. Prin urmare, te rog să nu mai stărui.
   - I-ai salvat viaţa fiicei mele. Crezi că Alec nu va fi impresionat de asta. De ce eşti aşa de stânjenită de complimente, Brenna?
  - Pentru că nu-şi au locul. Am făcut doar ceea ce trebuia să fac.
   - Văd că asta te jenează,aşa că o s-o las baltă deocamdată. Grace, iubire, du-te şi spune-i unuia dintre servitori să aducă apă proaspătă şi prosoape.
   Fetiţa era atât de grăbită să ajute, încât uită să ia tartanul cu ea.
   Tăietura de pe fruntea Brennei era deasupra ochiului stâng. După ce Jamie îi îngriji rana, presupuse că terminase, aşa că o rugă să-i spună cum ajunsese să se mărite cu Alec Kincaid. Spre nemulţumirea ei însă, Jamie o informă că trebuia să aducă mai întâi un ac şi aţă.
   - Te rog să nu crezi că sunt nerecunoscătoare, dar aş prefera să nu te deranjezi. Mă simt bine, serios. E o simplă zgârietură. Grace e singurul tău copil?
   - Nu, am patru în total. Mary Kathleen e cea mai mare. Este măritată acum şi locuieşte departe, aşa că o văd doar de două ori pe an. Gideon s-a născut acum 10 ani, iar 5 ani mai târziu a venit Dillon. Grace e cea mai mică.
   - E adorabilă. Are figura unui heruvim.
   - Aşa e. Întrebările tale nu m-au făcut să mă răzgândesc, dacă asta sperai. Tăietura e prea profundă ca s-o las aşa. Trebuie să ţi-o cos; prin urmare, încetează să mai faci pe nobila. Ştim amândouă că te doare.
   - Nu eram nobilă. Eram diplomatică.
   - E un efort inutil.
   - Poate că nu am fost suficient de clară. Dacă-ţi închipui că te las cu un ac lângă mine după ce tocmai mi-ai spus că nu te poţi opri din tremurat, nu eşti în toate minţile.
   - Nu mă poţi îndupleca, Brenna.
   - Eşti nebună,Jamie!
   Ochii lui Grace se deschiseră larg în timpul disputei. Se urcă înapoi în braţele Brennei şi privi cu fascinaţie cum cele două femei strigau una la cealaltă.
   Până la urmă, Jamie câştigă lupta. Era mai în vârstă,mai puternică şi avea două servitoare de partea ei. Grace fu singura aliată a Brennei, însă nu se dovedi de prea mare ajutor. Chicotea de fiecare dată când mama ei ridica vocea şi îşi acoperea urechile de fiecare dată când Brenna o ridica pe a ei.
   - Vei termina înainte ca Alec şi Connor să se întoarcă?
   - Da.
   Din fericire, Jamie demonstra o pricepere desăvârşită. Brenna nu scoase niciun sunet cât timp cealaltă îi curăţă rana şi o cusu.
   - Vei avea o cicatrice pe frunte, dar jumătate poate fi acoperită de păr.Te supără asta?
   - Nu, răspunse Brenna. Ceea ce mă supără este felul în care te opreşti de fiecare dată când încerci să-mi spui ceva. Te rog, grăbeşte-te şi termină.
   - Nu ştiam că eşti aşa de dificilă, oftă Jamie.
   După ce făcu această observaţie, udă un prosop şi spălă sângele din părul Brennei. Connor avea să ceară precis explicaţii de îndată ce o vedea, aşa că era mai bine să înlăture pe cât posibil urmele incidentului.
   - Sunt de acord că va observa rana, dar am convingerea că nu va spune nimic până nu vom fi în drum spre casă. Poate chiar va aştepta până mâine ca să facă vreun comentariu. N-aş obţine o reacţie mai devreme decât dacă mi-aş da părul pe spate şi i-aş arăta cusăturile.
   Bucătăreasa, care li se alăturase de câteva minute, îi ceru stăpânei permisiunea să facă o sugestie.
   - Da, Elyne? întrebă Jamie.
   - De ce nu puneţi rămăşag?
   Brenna acceptă ideea cu un zâmbet. Dacă soţul ei ignora rana, Jamie trebuia să planteze flori în faţa casei lui Connor pentru a o face să arate la fel de primitoare ca a ei. Dacă o remarca, Brenna trebuia să o viziteze pe Jamie cel puţin o dată pe săptămână,indiferent de vreme sau de program. Stabiliră reguli stricte astfel încât nici una din ele să nu poată influenţa rezultatul. Elyne avu datoria importantă de a se ascunde pe hol pentru a fi sigură că nu se foloseau trucuri.
   Cei doi fraţi le auziră chicotele încă de la intrare, ceea ce îi făcu să zâmbească încântaţi.
   Brenna o ajută pe Grace să coboare din braţele ei şi se ridică, ţinându-şi  spatele întors către soţul ei şi prefăcându-se concentrată în timp ce împăturea tartanul pe care fetiţa îl aruncase.
   Imediat ce Grace îşi observă tatăl, fugi în partea opusă a încăperii. Alec îşi ocupă locul din capul mesei, iar Jamie se aşeză în partea stângă. Brenna îl lăsă pe Connor să ia scaunul de vizavi de stăpâna casei şi luă loc lângă el. Grace se aşeză ultima, cât mai departe de tatăl ei, pe care îl fixa cu ochi mari.
   Connor abia dacă se uită la Brenna. O întrebă dacă totul era în regulă; de fapt, voia numai să ştie dacă fusese cuminte, cum îi sugerase el înainte să plece, iar ea încuviinţă din cap ca răspuns.
   - Unde sunt ceilalţi copii ai tăi? o întrebă Brenna pe Jamie.
   - Alec le-a dat permisiunea să stea afară cu Gavin şi soţia lui pentru o jumătate de oră, îi explică aceasta, după care se răsuci spre soţul ei: I-ai dat vestea lui Connor?
   - Nu, zâmbi Alec.
   - Sunt veşti bune? se interesă Brenna.
   - Ah, da, răspunse Jamie. Sunt veşti foarte bune.
   - Tocmai mi s-a dat de ştire, Connor, că mama ta vitregă şi fiul ei sunt în drum spre proprietatea ta. Vor ajunge mai târziu în această seară sau mâine-dimineaţă.
   Brenna reacţiona înaintea soţului ei. Fu aşa surprinsă de anunţ încât sări în picioare, aproape răsturnând scaunul în grabă.
   - Acum? Mama ta vine în vizită acum?
   - Mama mea vitregă,o corectă el trăgând-o în jos.
   - Da, bineînţeles, mama ta vitregă. Vine în vizită acum?
   - Da, acum, după cum tocmai ne-a spus Alec. Nu văd nici un motiv să te sperii. Te supără aceste veşti?
   - Nu, bineînţeles că nu. Am fost doar luată prin surprindere să aud că mama ta vitregă ne-ar putea aştepta.
   - S-ar putea să nu ajungă până mâine-dimineaţă, interveni Alec.
   Connor se întoarse spre soţia sa.
   - Ce te-a apucat? Acestea sunt veşti bune, nu rele.
   - Da, sunt veşti bune, încuviinţă ea.Şi voi face tot ce-mi stă în putinţă să-i asigur o şedere plăcută.
   - Cât timp a fost plecată Euphemia? întrebă Jamie.
   - Şaptesprezece ani,răspunse Connor. Tocmai ce se dusese la rudele ei să le ajute la îngrijirea unui unchi suferind când a murit tatăl meu. Nu a suportat să vină înapoi odată ce a primit vestea.
   - Nu ai mai văzut-o de atâta vreme? se miră Brenna.
   - Ba da, de câteva ori. Acum 3 ani,când eu şi Alec am pus capăt unei dispute în apropiere, ne-am oprit pentru a ne prezenta omagiile.
   - Era încă în doliu, completă Alec.
   - Trebuie să-1 fi iubit foarte mult pe tatăl tău, şopti Brenna.
   - Bineînţeles că 1-a iubit.
   - Ar fi trebuit să treacă peste asta, mormăi Alec. Jalea după cei morţi nu-i aduce înapoi.
   - Tu ai suferi pentru mine, nu-i aşa? vru Jamie să ştie.
   - Bineînţeles.
   - Pentru cât timp?
   Alec nu avea de gând să continue acea discuţie. Nu se putea nici măcar gândi la pierderea ei fără să i se facă rău.
   - N-o să-mi mori. Înţelegi? ordonă el cu o voce puternică.
   - Nu-ţi voi muri, se grăbi ea să-1 liniştească. N-ai uitat să-i spui lui Connor cealaltă veste?
   Soţul ei, fericit să-i facă pe plac, se întoarse spre Connor şi îi povesti ce aflase de la mesagerul unui senior din ţinutul de graniţă. Connor păru interesat şi puse câteva întrebări. Un subiect duse la un altul şi apoi la un altul şi, nu după mult timp, uitară cu totul de cele două femei.
   Brenna lăsă deoparte grijile legate de vizita mamei vitrege a lui Connor, deşi spuse o mică rugăciune pentru ca femeia să nu ajungă înaintea ei. Acum dorea să-şi pună ordine în gânduri. Reflecţiile îi fură însă întrerupte când o auzi pe Jamie chemându-şi fetiţa să li se alăture. Scutură energic din cap, temându-se că Grace, în inocenţa ei, avea să le dea în vileag secretul, influenţând rezultatul în favoarea lui Jamie. Până în acel moment, Brenna câştiga pariul, căci bărbaţii nu rostiseră un cuvânt despre rana ei. Îi aruncă lui Jamie o privire răutăcioasă înainte să se pună pe înfulecat bucatele ce-i fuseseră aşezate în faţă.
   Alec îi aşteptă pe servitori să strângă masa, după care se răsuci spre soţia lui.
   - Am tot vrut să te întreb de ce.
   Râsul ei îl opri. Aşteptă ca ea să se controleze înainte să continue:
   - Cum îmi poţi considera întrebarea amuzantă când nici măcar nu ai auzit-o?
   - Te rog să mă ierţi, Alec. Ce aveai de gând să întrebi?
   - De ce stă fiica mea tocmai la celălalt capăt al mesei? Abia o pot vedea de aici.
   Toată lumea se întoarse spre Grace, care, nepărând deranjată, îi zâmbi şăgalnic tatălui ei.
   - Brenna, doreşti să răspunzi la întrebarea lui Alec?
   - Nu.
   - Nu-1 refuzi pe fratele meu, o admonestă Connor.
   - Tocmai 1-a refuzat, remarcă Jamie chicotind.
   În opinia Brennei, cumnata ei încălca grav regulile pe care le stabiliseră, deoarece le stârnea intenţionat curiozitatea cu râsul ei. Nu avea de gând să o lase să scape.
   - Jamie, cred că ar trebui să mergi în bucătărie să-i mulţumeşti Elynei pentru această masă.
   - Dacă plec, vii cu mine.
   - Niciuna din voi nu trebuie să se ridice, interveni Connor. Elyne şi alte două servitoare ne urmăresc de pe hol. Le puteţi lăuda de aici.
   - Te rog să te stăpâneşti, îi ceru Alec soţiei sale când aceasta fu din nou doborâtă de râs.
   Brenna sări în picioare.
   - Mulţumesc pentru această masă minunată. Pot să mă retrag?
   Nu aşteptă să primească permisiunea. În clipa următoare, Jamie ţâşni după ea.
   Connor o auzi pe soţia lui acuzând-o pe Jamie că trişează. Stupefiat, se rugă fierbinte ca vorbele să nu fi ajuns la urechile lui Alec. Însă când Brenna se opri în dreptul şemineului pentru a-şi face semnul crucii, seniorul fu atât de îngrozit, încât îşi răsturnă cupa goală.
   Lui Jamie i se păru amuzantă manifestarea de respect a Brennei. Râsul ei o însoţi până după uşile de la intrare.
   Alec aşteptă până când servitorii ocoliră masă şi se grăbiră după stăpâna lor, după care se răsuci spre Connor.
   - Chiar ar trebui să ne simţim jigniţi.
   - Da, ar trebui. Cum crezi că s-a rănit Brenna? Pentru numele lui Dumnezeu, de ce se prefac amândouă că nu s-a întâmplat nimic?
   - Există doar un singur mod rapid de a afla ce s-a întâmplat.
   - Cum?
   Alec zâmbi.
  - Grace?
   - Da, tăticule.
   - Vino încoace.
   - Când sunt pregătită, pot să vin să stau cu tine?
   - Eşti pregătită acum, Grace.
   Fetiţa îşi plecă fruntea şi se apropie târşâind picioarele. Connor îi făcu semn când trecu pe lângă el. Alec o ridică în braţe, îi sărută sprânceana şi o aşeză pe marginea masei. Îi ordonă să-i spună ce se întâmplase.
   - Doamna a strigat la mămica.
   - Numele ei este Brenna, Grace. Acum spune-mi adevărul.
   - Probabil că spune adevărul,  interveni Connor.
   - Şi ce a făcut mama ta?
   - A plâns.
   Alec se uită la Connor.
   - Nimic din toate astea nu te surprinde,nu-i aşa?
   - Nu.
   - Şi mămica a strigat, tăticule.
   - Ce-ai făcut, Grace?
   - Nimic.
   Alec n-o crezu nicio clipă.
  - Ce mai ai să-mi spui?
   - Doamna a râs când mămica a plâns din nou.
   Fu atât de fericită că îşi amintise, încât îşi strânse umerii de plăcere.
   - Connor,va trebui să discut cu Brenna despre purtarea ei scandaloasă.
   - N-o s-o jigneşti, Alec!
   - Doamna nu a plâns, tăticule.
   - Chiar aşa, bombăni acesta.
   - Mămica a pus un ac în capul doamnei.
   - Cum s-a rănit Brenna? întrebă Connor.
   - A căzut pe scări.
   - Ce naiba căuta pe scări?
   - Connor, nu vei primi niciun răspuns de la fiica mea dacă strigi, se răsti Alec. Adu-ţi aminte ce mică este.
   - Parcă spuneai c-o să fie rapid.
   - Lady Brenna i-a zis mămicii că nu-i în toate minţile.
   - Spune-mi de ce era pe scări, ordonă Alec.
   - Te iubesc, tăticule!
   Trucul nu funcţiona. Nici tentativa micuţei de a se strecura din braţele tatălui.
   - Răspunde-mi, Grace.
   - A trebuit să mă prindă.
   Alec îşi imagină exact ce se întâmplase. Connor era dezavantajat pentru că părăsise casa fratelui său cu mult înainte de naşterea lui Grace şi, prin urmare, nu-i cunoştea firea neastâmpărată.
   - Tot nu înţeleg cum a putut Brenna să-şi piardă echilibrul.
   - Grace, spune-i unchiului tău cum te-a prins, o îndemnă tatăl ei.
   Fetiţa, încântată să se afle în centrul atenţiei, îşi puse picioarele în poala lui, îşi întinse braţele deasupra capului şi se săltă în aer din dorinţa de a reconstitui evenimentul. Alec o trase cu blândeţe, obligând-o să se aşeze la loc.
   - O să mă omori cu zile, Grace, mormăi el.
   - Ştiu, tăticule. Mi-ai mai spus asta. De multe ori.
   - O s-o omoare cu zile şi pe scumpa ta soţie, stăpâne, remarcă bucătăreasa în treacăt.
   - Fiica mea a sărit din capul scărilor, nu-i aşa, Elyne?
   - Nu am văzut când s-a întâmplat, milord, dar stăpâna mi-a spus că Grace a zburat pe scări cu iuţeala unei pietre aruncate din vârful unui turn. Lady Brenna a trebuit să sară ca să o prindă.
   - Puteau să-şi rupă amândouă gâturile.
   - Da, puteau, Connor, încuviinţă Alec.
   Se întoarse apoi spre bătrâna slujnică:
    - Explică-mi de ce nu au vrut soţiile noastre să ştim ce s-a întâmplat.
   Elyne nu putu să refuze ordinul stăpânului şi îl informă despre rămăşag.
   Cei doi nu erau câtuşi de puţin amuzaţi. Totuşi, deciseră să intre în jocul nevestelor.
   Jamie şi Brenna li se alăturară câteva minute mai târziu. Ambii soţi se ridicară când doamnele intrară în salon, dar, constatând că erau ignoraţi cu desăvârşire, se aşezară înapoi. Alec turnă vin în cupe şi o goli pe a lui dintr-o sorbitură lungă. Brenna îi obţinuse deja loialitatea de îndată ce se căsătorise cu fratele lui. Îi era devotat din clipa în care prinsese de veste că îi salvase preţioasa fiică de la o rănire gravă, dar admiraţia şi dragostea pentru cumnata lui atinseră culmi de neînchipuit când o auzi spunându-i lui Jamie că trebuia să îndepărteze imediat tapiseria. Jamie refuză vehement.
   - Atunci, cel puţin înlătură firele galbene ale haloului cât mai repede posibil. Nu-1 poţi sanctifica pe William Cuceritorul doar pentru că tu crezi că merită. Este un sacrilegiu.
   - William va fi sfânt imediat ce Biserica îşi va găsi timp să-1 canonizeze.
   - Nu e de mirare că soţul tău arăta de parcă se uita la diavol. De ce, pentru numele lui Dumnezeu, ai atârna portretul fostului rege al Angliei în căminul unui highlander? Chiar şi eu ştiu că nu-şi are locul aici. Trebuie să-1 dai jos, Jamie. Bunule Dumnezeu, mi-am făcut semnul crucii de fiecare dată când am trecut pe-aici, iar dacă asta nu e o blasfemie, nu ştiu ce este. Nu există niciun rege de-al vostru care să merite să-i expui portretul?
   - De ce aş vrea asta?
   - De ce? Pentru că eşti din Highlands,de aceea.
   - Nu ştii, nu-i aşa? Brenna,m-am născut în Anglia şi am crescut acolo.
   Inutil de spus, această dezvăluire îi tăie elanul Brennei, smulgându-i un hohot de râs lui Jamie.
   - Vorbeşti ca un highlander şi nimeni nu mi-a spus că eşti...
   Brenna se opri să se uite la soţul ei:
   - Ai fi putut să-mi spui!
   - Nu, Connor nu ţi-ar fi spus. Trebuie să accepţi faptul că bărbaţii nu le spun niciodată nimic soţiilor fără să le înţepe. Totuşi, veştile mele ar trebui să-ţi placă, nu să te supere.
   Brenna reuşi într-un final să nu se mai încrunte la soţul ei.
   - Sunt mulţumită. Nu e de mirare că te plac atât de mult.
   - Îţi va plăcea şi Mary. Alec, îţi dai seama ce binecuvântată sunt? Acum am o soră de fiecare parte a moşiei noastre.
   - Într-adevăr.
   - Connor, Brenna trebuie să o cunoască pe Mary cât mai curând.
   - Ne putem opri în drum spre casă? întrebă Brenna.
   - E prea târziu să ne mai oprim, răspunse Connor.
   Hotărâtă să bată fierul cât era cald, se grăbi spre masă şi îi puse mâna pe umăr.
   - Altă dată atunci?
   - Da.
   Îl mângâie ca să-i arate cât de mult îi aprecia amabilitatea. Alec se întoarse astfel încât Brenna să nu-1 vadă zâmbind. Era mulţumit să vadă cât de afectuos se purta cu fratele lui şi îl amuza teribil figura solemnă a acestuia.
   - Nu face din asta mai mult decât este, bombăni Connor.
   Celălalt aprobă din cap.
   - Îţi sugerez să nu faci din asta mai puţin decât este.
   Brenna nu avea idee despre ce era vorba, însă nu apucă să ceară lămuriri, căci Alec schimbă subiectul:
   - Să fii cu ochii în patru în drum spre casă.
   - Connor este întotdeauna cu garda ridicată,spuse ea.
   - Asta aşa e, încuviinţă Alec înainte să emită un al doilea avertisment către fratele său: El ar putea să aştepte pe pământul tău chiar şi acum.
   - Îmi dai speranţe!
   - Aroganţa te va omorî. Ştim amândoi că o vrea înapoi. Dintr-odată,Brenna îşi dădu seama la ce se refereau.
   Oftând, îl prinse pe Connor de braţ şi şopti:
   - Porcul de MacNare?
   Zâmbetul lui Connor îi aminti ce norocoasă fusese că se măritase cu el.
   - Da, porcul de MacNare.
   - Nu e aşa că nu mă vei...?
   - Nu te voi ce?
   Se aplecă spre urechea lui pentru a nu fi auzită de ceilalţi.
   - Da înapoi.
   Zâmbetul îi dispăru.
   - Tu ce crezi?
   - N-o s-o faci.
   Gestul lui îi spuse că intuise corect. Connor o luă pe după umeri ca să-i dea de înţeles că îi aproba răspunsul. Ea încercă să-şi ascundă exasperarea.
   Era dificil, având în vedere că soţul ei încerca acum să-i apere comportamentul în faţa lui Alec.
   - Soţia mea nu a vrut să mă jignească. Este englezoaică, dacă îţi aminteşti, şi prin urmare nu înţelege.
   - Ce nu înţeleg?
   - Păstrăm cu mare grijă ceea ce ne aparţine şi ne protejăm soţiile, îi răspunse Alec. Nu-ţi percepi încă valoarea, nu-i aşa, Brenna?
   - Nu, nu o percepe, răspunse în locul ei Connor.
   - Şi englezii îşi protejează avutul, ripostă ea.
   - Baronii sunt doar posesivi.
   - Atunci de ce eşti aici, fetiţo? întrebă Alec. Tatăl tău te-a protejat când te-a trimis lui MacNare?
   - Nu are nicio legătură.
   - Cum aşa? se miră el.
   Ambii fraţi ar fi crezut că bătrânul fusese motivat de lăcomie dacă le-ar fi explicat cum stăteau lucrurile; ştia că nu ar fi fost niciodată capabilă să-i convingă de faptul că scumpul ei tată îşi iubea fiicele.
   - Sunt aici pentru că îmi doresc să fiu aici. Când l-am întrebat pe soţul meu dacă m-ar da înapoi, am vrut doar să aud asigurarea lui. Ştiam deja că nu ar face-o, se lăudă ea.
   - Pentru că ai primit binecuvântarea Bisericii? întrebă Alec.
   - A, nu. Connor m-ar fi luat de soţie şi în lipsa unui preot. Multe căsătorii încep fără binecuvântare pentru că sunt puţini duhovnici disponibili.
   Connor ştia că ea se lupta să fie diplomatică şi, de aceea, zâmbi. Brenna era pe punctul să-şi piardă răbdarea, însă Alec nu voia s-o lase în pace. Cu fiecare dintre încruntările şi răspunsurile ei ezitante, afla de fapt mult mai multe despre tânăra lui cumnată decât putea ea să-şi dea seama.
   - Atunci, de unde ai ştiut că Connor nu te va da înapoi? insistă el. L-ai înţeles atât de bine?
  - Nu, nu l-am înţeles deloc. Am observat, desigur, cât e de încăpăţânat, adăugă ea amintindu-şi cum se contrazisese cu soţul ei pentru a-1 face să se răzgândească şi cum el refuzase să asculte orice cuvânt pe care îl rostea. Oricum, părinţii mei şi-au învăţat toţi copiii să fie pe propriile picioare. Vezi tu, familia mea...
   Connor o întrerupse.
  - Noi suntem familia ta acum.
   - Da, dar fraţii şi surorile mele...
   O întrerupse încă o dată.
   - Jamie şi Alec sunt acum sora şi fratele tău.
   - Şi Raen, interveni Alec.
   - Da,Raen, încuviinţă Connor. A trecut atât de mult timp de când l-am văzut ultima oară, că uneori uit de el.
   - Connor, de ce nu mă laşi să vorbesc despre familia mea?
   - Noi suntem familia ta acum, o corectă el cu blândeţe.
   Alec înţelegea demersul fratelui său şi îl susţinea în întregime. Connor voia să-şi ajute soţia să-i devină loială şi să lase trecutul în urmă. Deşi în opinia lui Alec nu era la fel de subtil cum fusese el când o ajutase pe Jamie să-şi uite dorul de casă, nu-şi putea învinovăţi fratele.
   Deocamdată, Connor nu era pur şi simplu capabil să fie subtil.
   Descurajată, Brenna decise să iasă afară, să-1 ignore pentru câteva minute şi să afle motivul pentru care era atât de nemilos. Mai întâi trebuia să-i îndepărteze mâna de pe umerii ei, dar, când încercă să facă asta, îşi dădu seama că avea încă tartanul Kincaid pe care îl împăturise şi îl ţinuse în poală în timpul cinei.
   Vârî stofa sub braţ cu intenţia de a o pune pe un scaun imediat ce Connor îi dădea drumul şi apoi se întinse pentru a-1 înghionti departe de ea.
   Războinicul îi prinse mâna şi i-o ţinu strâns. Încercă să se retragă, dar el o strânse şi mai tare. Era neajutorată, iar el ştia asta. Se încruntă, ca să-i dea de înţeles ce credea despre comportamentul lui, însă el îi făcu voios cu ochiul.
   Alec încerca din răsputeri să nu râdă. Privirea, pe care Brenna i-o aruncase lui Connor îl amuzase. O şi recunoscuse, căci era asemănătoare cu privirea „stai să vezi când o să fim între patru ochi” cu care îl sfredelea Jamie când tânjea să-şi exprime părerea, deşi ştia că nu se cuvenea.
   - Trebuie să-mi potoleşti curiozitatea, Brenna, îi spuse.
   Tânăra femeie se chinui să-i zâmbească, străduindu-se să-şi aducă aminte despre ce era vorba. Connor îi făcu iarăşi cu ochiul. Pentru numele lui Dumnezeu, ce-1 apucase?
   - Brenna, răspunde-i fratelui meu, o instrui el cu o privire dintr-odată plină de blândeţe.
   De ce trebuia să fie atât de dificil? Scoase un oftat în timp ce se gândea la asta.
   - Aş fi fericită să-i răspund fratelui tău.
   Amândoi aşteptară o perioadă lungă înainte ca ea să înceapă. Până la urmă, înduioşat, Alec îi reaminti subiectul.
   - Începuseşi să ne explici de unde ştiai că soţul tău nu te va da lui MacNare.
   - De fapt, e simplu. Nu l-aş fi lăsat.
   - Bineînţeles că nu, îi sări Jamie în ajutor.
  Alec râse, iar Connor zâmbi, ceea ce era deja o manifestare extraordinară din partea lui. Încă zâmbea când o trase după el spre uşile ce duceau afară. Era pe punctul de a-şi îndepărta chestiunea din minte, când ea îl întrebă de ce răspunsul ei îl amuzase.
   - Nu am fost amuzat. Am fost mulţumit.
   - În regulă. De ce ai fost mulţumit?
   - Pentru că te crezi destul de puternică pentru a-ţi impune deciziile.
   - Nici vorbă, interveni Jamie, care se apropiase pe nesimţite, îşi dă seama că este suficient de inteligentă pentru a găsi o altă cale să obţină orice doreşte.
   - Taţii noştri nu au crescut fiice ignorante, şi e greşeala ta dacă-ţi închipui altceva, spuse Brenna.
   - Nu-i aşa? îl întrebă Jamie pe soţul ei.
   Alec ştia că nu era cazul s-o contrazică, întrucât problema părea importantă pentru ea.
   - Ba da, aşa este.
   Connor ţinu uşa deschisă pentru soţia lui. Jamie o îmbrăţişa pe Brenna, apoi îl cuprinse în braţe pe Connor, îi şopti la ureche câteva cuvinte care-1 făcură să zâmbească şi îl sărută pe obraz.
   - Veniţi mai des pe la noi, le ceru ea în loc de rămas-bun.
   Ochii lui Quinlan se măriră neîncrezători în momentul în care îşi văzu stăpâna.
   Observându-i îngrijorarea, aceasta îi adresă un gest amical şi îşi lăsă părul peste frunte pentru a-şi ascunde cusăturile. Oşteanul nu spuse nimic.
   Toţi observară cum şchiopăta uşor când coborî scările. Connor încercă să fie blând când o ridică în şa, dar ea se strâmbă de durere.
  Modul în care se despărţiră cei doi fraţi o făcu să uite de durere. Abia îşi reţinu un hohot de râs văzând cum, în loc să se încline în faţa seniorului sau să-i strângă mâna, Connor îl lovi tare cu palma peste umăr. Alec îl lovi înapoi.
   Odată ce luă sfârşit barbara exprimare a afecţiunii, Connor se aşeză în spatele Brennei, prinzând-o de talie. Se aplecă mai aproape de urechea ei şi îi şopti:
   - Nu mai e mult până ajungi acasă.
   Alec stătu cu răbdare alături de ei, aşteptând ca soţia lui să termine cu saluturile şi să plece în căutarea lui Grace. Imediat ce uşa se închise în urma ei, se întoarse spre Brenna. Expresia sa îi arăta amuzamentul.
   - Fiica mea are o pasiune aparte pentru tartanul ei
   - Chiar aşa? întrebă ea, mirându-se de ce voia să discute acum despre pătura lui Grace.
   Alec dădu aprobator din cap.
   - O deosebeşte pe a ei de altele după miros. Cel puţin aşa crede Jamie. Probabil are dreptate, pentru că Grace ştie când îi e înlocuită cu o alta. Îi place să se învelească în pătură când doarme. Va avea nevoie de ea diseară,Brenna, altfel eu şi soţia mea n-o să mai avem linişte.
   Connor îşi dădu seama după expresia ei nedumerită că nu pricepuse ce i se cerea.
   - Vrea să i-o dai înapoi, Brenna, spuse el.
   Tenul ei deveni stacojiu într-o clipită.
   Grăbindu-se să restituie tartanul, aproape că-1 scăpă din mână.
   - Nu-mi pot da seama cum de-am uitat să-1 pun pe un scaun. Am avut toate intenţiile să fac asta, dar am fost prinsă în discuţii şi probabil că am...
   Încetă să mai găsească o explicaţie logică pentru comportamentul ei când Alec îşi puse mâna deasupra mâinii ei. Arăta de parcă ar fi vrut să-i spună ceva important, aşa că se încorda instinctiv în aşteptare.
   - Soţia mea va veni în prima zi a săptămânii să-ţi planteze florile, Brenna.
   - Mulţumesc, milord.
   - Alec îţi mulţumea, o lămuri Connor.
   - Am înţeles asta. I-am mulţumit pentru că mi-a arătat atâta bunătate.
   - Dacă nu aş fi fost atât de recunoscător pentru că ai venit în ajutorul fiicei mele, ar fi trebuit să te dojenesc. Cum ţi-ai putut închipui că eu şi Connor n-am fi observat că suferiseşi un accident? Noi observăm orice.
   - Pentru două femei inteligente, ne-aţi judecat complet greşit, zise Connor.
   - Da, aşa e, încuviinţă Alec.
   Îşi luă mâna şi se trase înapoi.
   - A fost decizia noastră să te lăsăm să câştigi pariul, dar nu trebuie să ne mulţumeşti pentru asta.
   Ea râse din nou.
   - Aveţi impresia că m-aţi lăsat să câştig? Nu prea cred, stăpâne.
   - Ne-am prefăcut intenţionat că nu observăm.
   - Asta aşa e. Şi aţi fi avut dreptate să credeţi că aţi influenţat rezultatul dacă asta ar fi fost miza rămăşagului. Eu şi Jamie ştiam că veţi observa.
   - Despre ce fost pariul? întrebă Connor cu o urmă de zâmbet în voce.
   - Jamie era sigură că nu veţi fi capabili să păstraţi tăcerea şi veţi cere îndată să ştiţi ce s-a întâmplat. Eu am pus rămăşag că nu veţi scoate un cuvânt şi, dacă mă ajută memoria, cred că aşa au stat lucrurile.
   - E unul şi acelaşi lucru, susţinu Connor.
   - Chiar aşa? întrebă ea cu un zâmbet inocent şi o privire care-i dădea de ştire că se înşela.
   - Recunoaşte, Connor. Victoria îi aparţine Brennei, cedă Alec.
   - Îi aparţine, admise Connor.
   - O va aduce Jamie cu ea şi pe Grace când va planta florile?
   - Nu, nu-mi las copiii să părăsească moşia. În schimb, eu o să vin. Connor, mă aştept să fii acolo.
   Alec îl împinse încă o dată pentru a-şi arăta afecţiunea, după care o luă spre casă. Grace trebuie să fi aşteptat chiar lângă uşă, căci, imediat ce tatăl ei o deschise, se repezi să-i înşface pătura din mână.

   După ce porniră la drum, Brenna se aşeză mai confortabil, schimbându-şi greutatea în poala lui Connor.
   - Îmi pare rău că nu am apucat să-mi iau rămas-bun de la Grace.
   - Acum e ocupată să-i explice tatălui ei de ce s-a purtat aşa.
   - Ce-o să-i facă? A fost un accident. Sper din tot sufletul că Alec n-o s-o pedepsească.
   - Ei şi lui Dillon nu le este permis să fie singuri sus. Alec îi va aminti pur şi simplu să-i asculte ordinele.
   - Ceilalţi copii sunt la fel de zvăpăiaţi?
   - Băieţilor le e ruşine de străini, dar Dumnezeu să te ajute după ce se deprind cu tine. Sunt mult mai afurisiţi decât Grace.
   - Mi-e teamă că ea va fi întotdeauna preferata mea.
   Connor dădea intenţionat o turnură frivolă discuţiei pentru ca Brenna să nu-i observe pe numeroşii soldaţi ai clanului Kincaid din escorta lor. Nu dorea ca ea să se îngrijoreze. Ar fi putut să presupună că MacNare era răspunzător pentru gestul protector al fratelui său.
   Trebuia să-i accepte ajutorul, însă nu-1 încânta. Nici Quinlan nu era mulţumit, dar, spre deosebire de stăpânul său, nu încerca să-şi ascundă iritarea.
   - Nu-l voi favoriza pe vreunul dintre copiii mei, îl asigură ea.
   Nu avea nimic de spus în legătură cu asta. Brenna avea chef de taclale, sperând că poveştile aveau să-i ia gândul de la durerea sâcâitoare. Capul îi pulsa, iar prin coapsă parcă îi treceau săgeţi aprinse. Connor îi intui problema când o simţi schimbându-şi din nou poziţia în poala lui.
   - Plecasem deja de acasă înainte ca Dillon şi Grace să se nască. Sunt mai apropiat de Mary Kathleen, căci o cunosc mai bine decât pe ceilalţi. Totuşi, am o simpatie aparte pentru Grace, dar numai pentru că îmi aminteşte de altcineva.
   Brenna încercă să-i arunce o privire, dar el o împinse blând, lipindu-i ceafa de pieptul lui. Îl ciupi pentru a-i da de înţeles cât de mult îi displăcea asta şi apoi îi ceru să-i spună de cine îi amintea Grace.
   - De un copil pe care l-am ţinut în braţe.
   Nu voia să-i spună nimic mai mult, dar amintirea copilului pe care îl ţinuse îi dădea o stare de bine,  după cum o demonstra căldura din vocea lui.
   - Eşti încântat că vine Euphemia în vizită?
   - Da. Tu însă nu prea eşti, aşa-i?
   - Ba sigur că sunt! Mă încearcă totuşi o anume nelinişte. Este foarte important să-i obţin aprobarea, adăugă Brenna. Până la urmă, e mama ta, şi ar fi destul de grav dacă nu m-ar plăcea.
   - De ce?
   - Pentru că trebuie să fie armonie în gospodăria noastră, de aceea, şi depinde de mine să-i împlinesc dorinţele. Atât timp cât e în casă, ea e stăpână. Acum înţelegi?
   - Te îngrijorezi pentru orice fleac. Te va plăcea imediat.
   Nu era atât de sigură precum Connor, dar jură să câştige dragostea Euphemiei.
   Trecură câteva minute, cât se gândi la diferite moduri prin care putea să-i facă pe plac soacrei sale, apoi îşi lăsă grijile deoparte. Încercă să-şi amintească de timpul minunat pe care îl petrecuse în compania lui Jamie ca să-şi ia gândul de la durerea sfredelitoare din coapsă. Nu obţinu niciun rezultat.
   - E o zi plăcută pentru o plimbare, nu-i aşa?
   El nu-i răspunse, însă asta nu o împiedică să continue:
   - Aş vrea să mă plimb puţin. Ar fi minunat să-mi dezmorţesc picioarele.
   - Nu.
   Îşi îmblânzi refuzul frecându-şi bărbia de creştetul capului ei.
   - Te-ar ajuta dacă te-aş aşeza în poală cu faţa în jos?
   Sugestia lui o îngrozi. Se imagină trântită peste genunchii lui, cu capul atârnându-i de o parte a armăsarului şi cu picioarele bălăbănindu-se de cealaltă parte, şi se gândi că ar fi murit pe loc din cauza înjosirii. Ar fi fost modul perfect de a face cunoştinţă cu noii ei supuşi.
   - Nu pot să-mi imaginez ce-ţi trece prin cap. Mi-e foarte bine, mulţumesc. Pur şi simplu am crezut că o plimbare ar fi revigorantă pe o vreme aşa de plăcută. Uită ce ţi-am spus.
   Punea mândria deasupra confortului, exact cum se aşteptase el că avea să procedeze. Connor îşi strecură mâna sub fustele ei pentru a estima gravitatea rănii. Se gândi să oprească şi să arunce o privire, dar renunţă rapid la idee. I-ar fi luat o oră să o convingă să accepte, în condiţiile în care mai aveau puţin până la graniţa cu moşia lui.
   Brenna îi simţi atingerea ca pe o mângâiere.
   Totuşi, rămase nemişcată şi murmură:
   - Ia-ţi mâna.
   - Ai o rană destul de mare, nu-i aşa? Te doare?
   - Nu mă doare deloc. Te rog, ia-ţi mâna. Este stânjenitor.
   Când el se retrase, Brenna bombăni:
   - Un englez i-ar oferi soţiei sale puţină compasiune.
   - Nu sunt englez.
   - Nu, nu eşti, încuviinţă ea. Pot să-ţi pun o întrebare despre casa ta?
   - Da.
   - Mai întâi, spune-mi te rog când vom ajunge pe pământurile tale.
   - Uită-te la movila din faţă şi vei vedea santinelele mele.
   Brenna îşi îndreptă imediat ţinuta. Îşi trecu degetele prin păr ca să-1 descâlcească, îşi netezi cârlionţii de la spate, aranjă cutele tartanului după placul ei şi îşi ciupi obrajii pentru culoare.
   - Pentru numele lui Dumnezeu,ce faci?
   - Mă ciupesc. Pentru că nu vreau să par palidă.
   Connor clătină din cap. Nu mai auzise niciodată o prostie mai mare.
   - Cât mai e până ajungem la fortăreaţa ta? întrebă ea.
   - Foarte puţin.
   - Vrei să spui că locuim aproape de Alec şi Jamie?
   - Da.
   - Voi putea să-i vizitez cât de des doresc?
   - Da.
   Entuziasmul o făcu să uite de durere. Connor o lămuri că nu-şi construise casa în mijlocul proprietăţii, ci aproape de graniţa cu moşia fratelui său. Probabil pentru a-i face pe plac lui Alec, îşi zise ea.
   Soldaţii clanului MacAlister salutară plini de voioşie când stăpânul lor ridică mâna.
   - Tot timpul te aclamă când te întorci acasă?
   - Nu, doar când sunt plecat pentru mult timp.
   - Cât timp ai fost plecat?
   - Aproape 3 săptămâni.
   Ce făcuse în timpul acesta? Era pe punctul să-1 întrebe, când îşi aminti de vopseaua albastră de pe faţa lui. Se răzgândi rapid. Dacă ar fi descoperit că fusese într-o expediţie de jaf, buna ei dispoziţie s-ar fi dus pe apa sâmbetei. L-ar fi indispus şi pe el, deoarece s-ar fi simţit obligată să-şi exprime opinia despre această distracţie barbară.
   Observă cum soldaţii se holbau la ea; chiar dacă le zâmbi, aceştia nu-i întoarseră zâmbetul.
   - Oamenii tăi mă vor detesta pentru că ar fi trebuit să mă căsătoresc cu MacNare?
   - Nu.
   - Niciunul dintre cei şase soldaţi pe lângă care am trecut nu mi-a zâmbit.
   - Bineînţeles că nu.
   - De ce?
   - Pentru că eşti soţia mea. Te vor venera.
   - Şi dacă nu sunt demnă de veneraţia lor?
   - Eşti.
   Se gândi că fusese foarte atent, că îi spusese un lucru amabil şi, din moment ce Connor nu era un bărbat atent sau amabil, deveni imediat suspicioasă.
   - De ce?
   - Pentru că te-am ales eu.
   - Eu te-am ales pe tine, îţi aminteşti?
   - Îţi place la nebunie să mă contrazici, nu-i aşa?
   Nu consideră că întrebarea lui merita un răspuns.
   - Îmi va plăcea casa ta?
   - Bineînţeles.
   - Abia aştept să o văd. Este la fel de atrăgătoare ca aceea a lui Alec? Nu voi fi dezamăgită dacă nu este, se grăbi să adauge. Nu am nevoie să fie mare. E mare?
   Entuziasmul ei îl făcu să zâmbească.
   - Da, este la fel de atrăgătoare ca şi fortăreaţa fratelui meu.
   - Eşti mândru de ea, nu-i aşa? Se poate auzi din vocea ta.
   - Presupun că sunt.
   - Sala principală este la fel de mare ca a lui Alec? Nu mă voi supăra dacă nu este.
   - Pentru că nu ai nevoie să fie la fel de mare.
   - Întocmai.
   - Nu pot spune sigur dacă este la fel de mare. Nu mi-am făcut timp să observ.
   - Ce o face atât de atrăgătoare?
   - E sigură.
   Ce legătură avea siguranţa cu aspectul?
   - Dar cum arată?
   - Invincibilă, răspunse el.
   Nu ajungea niciunde cu acea discuţie. Trebuia să vadă cu propriii ochi, decise ea.
   Connor era de părere că îi spusese tot ceea ce trebuia să ştie. Deşi îşi considera casa invincibilă, mai trebuia să se lucreze la zid. Avea de gând să întărească lemnul cu piatră, aşa cum îi sugerase fratele său, şi să adauge o nouă platformă pe vârful din nord.
   Emoţia Brennei creştea pe măsură ce înaintau, iar dispoziţia ei se îmbunătăţise într-atât, încât nu se putea opri din zâmbit. Starea de spirit a lui Connor, pe de altă parte, se întunecă imediat ce ruinele casei tatălui său le răsăriră în cale.
   - Cine a locuit aici? şopti ea când văzu rămăşiţele carbonizate ale vastei structuri.
   - Tatăl meu.
   - A murit aici?
   - Da.
   - Ai locuit aici cu el?
   - Da.
   Răceala din glas indica faptul că nu voia să fie interogat cu privire la trecutul său. Brenna avea intenţia să descopere tot ce putea despre soţul ei ca să poată înţelege cum devenise un bărbat atât de dur şi rigid, dar ştia că trebuia să fie răbdătoare şi nepretenţioasă, căci altfel nu avea să-şi deschidă niciodată sufletul în faţa ei.
   Întâi trebuia să-i demonstreze că se putea încrede în ea, după care Connor avea să-şi îmblânzească precis atitudinea. Nu se putea opri să nu se holbeze la ruine.
   Chiar şi după ce trecură de ele, se aplecă după Connor ca să se poată uita în spatele lui şi să le studieze. Văzuse şi înainte proprietăţi incendiate, însă era ceva care o nedumerea acolo. Îi luă câteva minute până să-şi dea seama ce lipsea.
   Căsuţa arsă a arendaşului pe care o văzuse cândva fusese rapid năpădită de buruieni. Această ruină nu era. Pe trei părţi ale ei era o pădure, totuşi niciun lăstar nu ajunsese la rămăşiţele golaşe. Evident că fusese îngrijită cu atenţie şi probabil că de aceea îi părea atât de stranie.
   De ce nu ordonase Connor demolarea ei? O lăsase să fie amintire pentru el şi oamenii lui? „Răbdare”,îşi aminti sieşi. Cu timpul aveau să vină şi răspunsurile.
   Se întoarse la loc, îşi strecură mâna în mâna lui liberă şi spuse o rugăciune pentru sufletul tatălui său. Adăugă una şi pentru mama lui dragă.
   Noua ei casă le apăru în faţă un minut mai târziu. Atunci începu să se roage pentru ea. Închise ochii, sperând cu înflăcărare că fusese doar o vedenie, dar când îşi adună curajul ca să se uite din nou, monstruozitatea era tot acolo, conturându-se pe vârful dealului ca un balaur ameninţător. Dumnezeu trebuie să fi fost furios pe ea de o adusese într-un loc aşa de urât. Probabil că le provocase părinţiilor ei mult mai multe griji decât îşi dăduse seama, iar faptul că îşi ceruse scuze nu fusese suficient ca să-l liniştească.
   „Stăpâneşte-te”, îşi ordonă.
   Nu Dumnezeu era responsabil pentru această fortăreaţă, ci soţul ei. Inspiră adânc şi îşi spuse că trebuia să găsească vreun aspect frumos la noua ei casă. Avea s-o studieze de la bază spre vârf şi la final, neîndoielnic, avea să zâmbească uşurată.
   Era foarte mare. Asta era un lucru pozitiv, nu? Desigur, dacă tot ce era mare era şi bun, după cum evident credea Connor. Era de asemenea înaltă. Fortăreaţa avea cel puţin 3 etaje, poate chiar 4, deşi era greu de spus, pentru că nu părea să aibă ferestre. Totuşi, era mare. Şi înaltă.
   Descoperi până la urmă ferestrele. Uşurată să le vadă, îi veni să plângă de fericire.
   Până la urmă nu trebuia să locuiască într-un cavou. Ferestrele erau acolo, dar fuseseră acoperite cu un material maro urât, sugerând culoarea noroiului uscat; totuşi, pentru numele lui Dumnezeu, de ce ar fi ales cineva aşa nişte orori? Urma să le dea jos cât mai repede posibil, după care nu avea să mai arate atât de rău, nu? Ba da, desigur. Nici florile nu aveau să ajute. Îi trebuia un miracol ca să transforme construcţia aceea hidoasă într-un cămin. Îi fu ruşine de ea însăşi.
   Trebuia să-şi modifice de îndată atitudinea. Primul pas era să numească monstruozitatea casa ei.
   - Brenna, s-a întâmplat ceva?
   - De ce crezi că s-a întâmplat ceva?
   - Gâfâi de parcă vrei să-ţi tragi sufletul.
   Spuse primul lucru care îi trecu prin cap. Din fericire, nu era o minciună.
   - Casa ta mi-a tăiat răsuflarea.
   Probabil că ar fi trebuit să adauge un compliment sau două ca să-i dea de înţeles lui Connor că îi aprecia eforturile. Era mândru de fortăreaţa sa, iar o soţie bună trebuia să încerce să simtă la fel.
   - Este foarte mare, urmă ea.
   Cum nu primi niciun comentariu, continuă:
   - Cred că nu am mai văzut una atât de mare. Şi e deosebit de înaltă.
   Connor nu avu nimic de spus nici despre asta, aşa că încheie printr-o întrebare:
   - Deci ai terminat-o?
   - Vrei să ştii dacă spatele fortăreţei e finalizat?
   Nu, nici măcar nu se gândise la spatele donjonului. Nu era lămurită dacă terminase faţada.
   - Este gata?
   - Da.
   - Înţeleg, răspunse ea în lipsă de altceva mai bun. Meterezele sunt foarte impresionante, nu-i aşa?
   - Probabil.
   - Au cel puţin 5 metri înălţime. E ciudat că lemnul a căpătat tenta asta maronie, nu?
   O strânse mai puternic de talie, o trase din nou aproape de pieptul lui şi îi murmură la ureche:
   - Brenna?
   - Da, Connor.
   - Va fi în regulă.
   Îi luă un minut până să dea aprobator din cap. Adăugă apoi şi o rugăciune tăcută pentru putere şi rezistenţă şi jură să se comporte cât mai bine în circumstanţele date. Nu întorsese niciodată spatele unei sarcini dificile şi, deşi ideea o atrăgea într-o oarecare măsură, nu avea să se lase în voia deznădejdii.
   Nimic nu era imposibil de obţinut dacă depunea suficiente eforturi şi îşi folosea mintea pe care i-o dăduse Dumnezeu.
   Se simţi mai bine odată ce hotărârea prinse contur, iar după ce trecură de podul mobil se uită la noua ei casă cu un interes reînnoit. Zâmbi de dragul oamenilor lui. La fel ca şi santinelele, aceştia îşi păstrară aerul solemn. Totuşi, nu se încruntară şi nu-i întoarseră spatele. Se gândi că poate nu ştiau ce să creadă despre ea. Trebuia să-i convingă prin faptele ei bune că era demnă de respectul lor.
   - Ai împrejmuit jumătate de munte, nu-i aşa?
   - Nu e un munte, ci un deal, nevastă.
   - Trebuie să fie 30 de colibe doar în curtea de jos şi spaţiu pentru încă 30. Soldaţii tăi se antrenează în interiorul zidurilor?
   - Câteodată.
   Chiar înainte să ajungă în curte, Connor le strigă să se oprească.
   Descălecă şi se întoarse să o ajute, în timp ce încerca să răspundă la întrebările strigate de oamenii lui. Mulţimea îl înconjură imediat. Ţinând armăsarul de dârlogi, începu să urce ultima pantă. Presupuse că Brenna era chiar în spatele lui, iar când îi fură luate frâiele din mână se gândi că Owen sau Quinlan îşi asumaseră sarcina de a conduce bidiviul în grajd, căci ei erau singurii soldaţi pe care temperamentalul armăsar îi lăsa să se apropie.
   Bărbaţi şi femei se împinseră în faţă ca să-şi vadă stăpânul.
   Brenna se retrăgea treptat, ca să nu fie călcată în picioare. Nici armăsarului nu-i plăcea mulţimea care se năpustea peste el, aşa că se cabra în semn de protest. Prinzându-1 de frâie, tânăra femeie îl forţă s-o urmeze, evitând astfel rănirea vreunui gură-cască.
   Nemulţumit, bidiviul o înghionti, dând s-o atace, însă antrenamentele la care o obligaseră fraţii ei se dovediră acum de mare ajutor. Refuză să cedeze gesturilor intimidante ale animalului şi, strângând cu putere frâiele, îi smuci tare capul în jos. După încă un moment de luptă, calul înţelese că avea să fie cum voia ea.
   Îl mângâie ca să-i dea de înţeles că-i aprecia docilitatea şi îl conduse spre grajduri. Un soldat veghea pe scările ce duceau la intrare; stăpânul său îi făcu semn să înainteze.
   - Totul e în regulă, Connor.
   Tăcerea se lăsă peste mulţime, care asculta atent conversaţia.
   - Mă aşteptam să fie, Crispin. De aceea ai rămas la conducere cât timp am lipsit.
   - Am veşti bune pentru tine. Mama ta vitregă aşteaptă să te salute în sala mare.
   - Astea sunt veşti bune, zâmbi Connor.
   - Curiozitatea lui Lady Euphemia în legătură cu soţia ta trebuie să fi fost motivul de care avea nevoie ca să se întoarcă pe pământul clanului MacAlister.
   - Presupun că da. Probabil că vede în asta un nou început, deşi, sincer, credeam că terminarea noii fortăreţe ar fi adus-o înapoi. Este bine, Crispin?
   - Pare să fie bine. Connor, cum să mă adresez domniei sale? Cu Lady MacAlister?
   - Da. A fost soţia tatălui meu şi nu s-a recăsătorit.
   - Încă poartă doliu după el, îl informă Crispin. Mai e un lucru despre care vreau să-ţi vorbesc.
   - Nu poate aştepta până mai târziu?
   - Vei dori să auzi aceste veşti chiar acum, insistă el. Lordul Hugh va trimite ceva ce a fost lăsat pe hotarul lui. Insistă că vei vrea să-1 vezi. Orice ar fi, va ajunge într-o oră.
   - Hugh îţi trimite un cadou? îşi întrebă Quinlan stăpânul.
   - E mai degrabă un mesaj decât un cadou, îi răspunse Crispin. Nu am reuşit să obţin mai multe amănunte de la soldaţii lui. Oricum, erau îngrijoraţi şi au stăruit că stăpânul lor nu este vinovat. Era foarte important pentru Hugh ca seniorul nostru să înţeleagă asta.
   - Nu prea are sens, bombăni Quinlan. De ce să nu-ţi spună de la cine e?
   - Nu au vrut să-mi explice.
   - O să vedem la timpul potrivit, zise Connor.
   Îi zâmbi apoi prietenului său, iar când trecu pe lângă el îl bătu pe umăr ca să-i dea de înţeles că era mulţumit. Quinlan îl îmbrânci pe Crispin în speranţa de a-1 dezechilibra. Tânărul se ţinu bine pe picioare şi se prefăcu plictisit, dar scânteia din ochii lui căprui îl dădu de gol.
   - Ai ratat o distracţie pe cinste, Crispin. Da, ar fi trebuit să fii acolo să mă vezi mânuind sabia. A fost o privelişte pe cinste din care ai fi putut trage unele învăţăminte.
   - Nu ar fi trebuit să mă ating de sabia mea, căci mă ajut la fel de bine cu mâinile, râse celălalt. În plus, eu te-am învăţat tot ce ştii. Nu e acesta adevărul, Connor? strigă el.
   - Nu mă amestec în dispute mărunte. Pe deasupra nu ştiu de ce vă lăudaţi atâta. În realitate, eu v-am antrenat pe amândoi.
   Crispin îi aprecie sinceritatea. Îl privi pe Connor făcându-şi încet loc prin mijlocul mulţimii până la partea laterală a don-jonului, de unde pornea scara. Cei doi soldaţi trebuiau să-1 urmeze, căci devenise un ritual pentru ei să ia masa împreună cu stăpânul şi să-1 pună la curent cu ultimele întâmplări. Rămaseră în urmă pentru ca restul supuşilor să aibă posibilitatea să îl salute.
   Atât Crispin, cât şi Quinlan priveau peste umăr din când în când. Crispin era nedumerit, căci fusese pe metereze când stăpânul său trecuse călare peste podul mobil şi văzuse că nu era singur. Unde-i dispăruse însoţitoarea? Quinlan nu se putu opri din zâmbit. Ştiu exact de ce stăpânul era singur. Crispin nu-şi mai putu stăpâni curiozitatea când Connor începu să urce scările pentru a merge în interiorul donjonului.
   - A fost un succes călătoria ta, stăpâne? strigă el.
   - Da, a fost, strigă Connor înapoi.
   - Aşadar, te-ai căsătorit?
   - Da, m-am căsătorit.
   - Unde este mireasa ta?
   Connor presupuse că soţia sa îl urma şi că întârziase din cauza aglomeraţiei. Dumnezeu îi era martor că nu se gândise deloc la ea până în acel moment. Se uită prin mulţime, căutând-o. Îl reperă pe Owen zâmbind ca un imbecil la femeile din jurul lui. Totuşi, Brenna nu era de zărit niciunde.
   - De ce nu eşti la grajduri să-mi păzeşti calul, Owen?
   Connor ajunse la jumătatea curţii până termină să-şi urle întrebarea.
   - Altcineva mi-a preluat sarcina, stăpâne, îi explică tânărul privind agitat spre Quinlan.
   Connor se întoarse spre prietenul lui.
   - Unde este soţia mea, Quinlan?
   - Cred că ai lăsat-o în curtea inferioară.
   Mulţimea se împrăştie în toate direcţiile când seniorul se îndreptă cu paşi mari spre cărare. Privirea de pe faţa lui Connor sugera că nu dorea să fie întârziat. Crispin şi Quinlan îl urmară, dar, spre deosebire de stăpânul lor, nu erau mânioşi.
   - Quinlan, cum ai reuşit să-mi păzeşti armăsarul şi să te întorci într-un timp aşa de scurt?
   - Nu ţi-am păzit armăsarul.
   - Davis 1-a păzit? întrebă Connor făcând referire la grăjdar.
   - Nu.
   - Atunci,cine?
   - Cineva mai capabil decât Davis ţi-a pus la adăpost bidiviul acela încăpăţânat.
   Connor auzi râsul din vocea lui Quinlan şi ştiu că mai avea ceva de spus. Nu se mai îngrijora cu Brenna, deoarece ştia că Quinlan n-ar fi fost atât de liniştit dacă ea s-ar fi aflat într-un pericol real.
   - Ai uitat-o, nu-i aşa, Connor?
   - Nu am făcut un astfel de lucru, Quinlan. Cine a fost mai capabil decât Davis? Fără glume, avertiză el. Nu am dispoziţia necesară.
   - Nu voi glumi, dar tot nu mă vrei crede. Soţia ta a preluat sarcina.
   - Nu te cred.
   Quinlan îl înghionti pe Crispin.
   - Chiar a uitat-o, şopti el.
   Imediat ce ajunseră la grajduri, Connor trase de uşi şi le deschise larg, înainte ca oricare dintre soldaţi să ajungă înaintea lui şi să îndeplinească această îndatorire. Grăjdarul veni în fugă. Se înclină în faţa stăpânului său şi era pe punctul să-1 invite înapoi în donjon când Connor îl întrerupse.
   - Davis, armăsarul meu e în grajd?
   - Este, stăpâne, şi mai mulţumit decât l-am văzut vreodată.
   - Deci nu ai avut obişnuitele probleme în a-1 face să se liniştească?
   - M-a salvat doamna dumneavoastră. Se pricepe de minune să se poarte cu animalele, stăpâne, dar sunt sigur că ştiaţi deja asta. A liniştit îndată furia bidiviului, care a fost fericit să se lase condus la locul lui.
   Connor ştia că Davis spunea adevărul, oricât părea de greu de crezut.
   - Unde este Lady MacAlister acum?
   - A zărit-o pe soţia lui Ewan scoţându-şi copilul la aer. Trebuie să se fi îndreptat într-acolo.
   Connor dădu din cap şi plecă; pe urmele lui, Davis strigă:
   - Aţi ales bine, stăpâne!
   Brenna plecase deja din căsuţa lui Ewan. În timp ce mama îmbujorată îi povestea cât de fericită fusese să primească întreaga atenţie a stăpânei sale, păru mai degrabă interesată să o laude pe Brenna decât să-i spună lui Connor unde plecase.
   - A insistat să ţină bebeluşul şi nu a deranjat-o deloc că nu-i făcusem încă baie. Are un fel aparte de a se purta cu copiii, stăpâne. Micuţul meu este de obicei bănuitor cu străinii, dar la ea a mers imediat. Soţia domniei tale e o scumpete, şi încă din Anglia, dacă şi-ar fi putut închipui careva! Este cât se poate de grijulie.
   S-a grăbit să se ducă la Brenna atunci când a văzut-o holbându-se la ea prin fereastră. Răbdarea aproape îi dispăruse când reuşi în sfârşit să o ajungă pe Brenna.
   Părăsise deja căsuţa Broccăi şi era pe punctul de a bate la o altă uşă când o opri. Nu păru deosebit de încântată să-1 vadă .Lui nu-i veni să creadă că îndrăznea să se încrunte la el după ce îi cauzase atâta deranj.
   - Ai uitat de mine, nu-i aşa?
   Îşi încrucişă mâinile cu un aer sever.
   Connor nu fu deloc impresionat de felul în care încerca să îl intimideze. Se duse mai aproape, obligând-o să-şi lase capul pe spate pentru a se uita în sus la el, după care rosti:
   - Nu vei folosi acest ton cu mine!
   Nu cedă cum se aşteptase el să o facă, dar îşi domoli glasul.
   - Pot să vorbesc deschis, Connor?
   - Nu, nu poţi. Însă acum mă poţi urma înapoi la donjon.
   Se întoarse să plece, însă ea rămase pe loc.
   - Mă sfidezi?
   - Nu, stăpâne, nu te sfidez. Aştept.
   - Ce anume aştepţi?
   - Să recunoşti că ai uitat de mine.
   - Nu am făcut aşa ceva.
   - Atunci nu ai de gând să-ţi ceri scuze?
   Îi văzu privirea neîncrezătoare şi ştiu că această posibilitate nu-i trecuse prin cap. Ah, Doamne,să-1 schimbe pe Connor dintr-un barbar într-un soţ grijuliu avea să-i consume fiecare gram de răbdare. Dar îl forţase destul de mult în acea zi şi nu îndrăzni să adauge un alt cuvânt de critică până nu-şi revenea, în estimarea ei, era un început promiţător.
   Connor se gândi să-şi arunce soţia pe umăr şi să o care până la donjon când, deodată, ea îi zâmbi şi îl luă de mână. Nu înţelese ce cauzase transformarea, dar nu o întrebă. O forţase destul de mult pentru o zi, iar acum,că o făcuse să-şi dea seama că nu trebuia să-1 provoace sau să-1 contrazică, consideră că reuşise un început promiţător. Desigur însă, avea nevoie de mult timp ca să o disciplineze.
   Imediat ce se îndreptă spre cărare, îl observă din nou pe soldatul ce stătea lângă Quinlan.
   - Brenna, pe viitor, să nu mă mai faci să alerg după tine.
   Tânăra femeie dădu aprobator din cap, apoi se uită la Quinlan.
   - Chiar a uitat de mine, nu-i aşa?
   Connor o strânse de mână pentru a-şi exprima nemulţumirea.
   - S-ar părea că a uitat, milady.
   - Mulţumesc pentru că i-ai amintit.
   - Nu i-am amintit, răspunse Quinlan, indicând spre stânga lui. Crispin i-a amintit.
   - Mulţumesc, Crispin,îi spuse ea cu un surâs.
   I s-ar fi prezentat oficial, dar părea oarecum năucit. Probabil avea mintea ocupată cu chestiuni mult mai importante, decise Brenna.
   Quinlan râse de expresia de pe faţa lui Crispin. Prietenul său arăta destul de şocat.
   - Îţi taie răsuflarea, nu-i aşa?
   Celălalt încuviinţă din cap. Îi făcu semn lui Quinlan să aştepte ca să poată rămâne singuri un moment.
   - Nu l-am văzut niciodată pe Connor să se poarte în felul acesta. De obicei nu îi permite niciunei femei să îl facă să-şi piardă răbdarea.
   - Ea nu e orice femeie. Este soţia lui. Cred că îi place să o aibă în preajmă.
   - Şi mie mi-ar plăcea să o am în preajmă dacă aş fi căsătorit cu ea, zâmbi Crispin. E foarte frumoasă,nu-i aşa? Nu cred că am mai văzut vreodată o femeie atât de drăguţă.
   - Numai Connor nu observă asta.
   Cei doi bărbaţi râseră împreună. Auzindu-i, Brenna privi înapoi peste umăr şi le zâmbi.
   - Stăpâna noastră nu se intimidează uşor, murmură Crispin cu admiraţie.
   - Dacă ar fi fost cât de puţin timidă, Connor ar fi călcat-o în picioare. Îţi mai aduci ce ne-a spus despre Isabelle?
   - Ne-a spus prea puţine. Nu-şi aminteşte de mama lui.
   - Asta aşa e, dar îşi aminteşte fiecare cuvânt pe care 1-a spus tatăl său înainte să moară.
   Crispin dădu aprobator din cap.
   - Donald îşi numea soţia scumpa lui Isabelle. A iubit-o.
   - Chiar aşa.
   - Dar şi-a avertizat fiul să nu facă aceeaşi greşeală.
   - De fapt, îl sfătuia să fie precaut. Dacă ai fi văzut felul în care Lady Brenna şi el s-au uitat unul la celălalt prima oară când s-au întâlnit, ai fi ajuns la concluzia mea.
   - Care este aceea?
   Quinlan se uită la Brenna când îi dădu răspunsul.
   - Va fi dragostea nepreţuită a lui Connor.
   Crispin îşi strânse mâinile la spate în timp ce se gândi la vorbele lui Quinlan. Asemenea prietenului său, şi el voia ca seniorul să-şi găsească pacea şi mulţumirea. Dar dragostea? Nu ştia dacă neînfricatul războinic şi-ar fi permis vreodată să simtă o astfel de emoţie.
   - Nu te-am auzit niciodată vorbind aşa.
   - Nu l-am văzut niciodată pe Connor purtându-se aşa.
   - Aşa cum?
   Quinlan ridică din umeri.
   - Au existat scântei între ei chiar de la început. Este ca şi cum Connor ar fi fost lovit de fulger. Îşi va dărui inima pentru că nu poate împiedica acest lucru. Nu te mai încrunta, Crispin. Are suflet bun.
   Cei doi soldaţi continuară să meargă fără grabă în urma cuplului, în timp ce Crispin îl punea la curent pe Quinlan cu ultimele noutăţi.
   Brenna nu-şi dădu seama că vorbeau despre ea şi cu siguranţă nu ştiu că era privită îndeaproape. Connor o forţa să fugă ca să ţină pasul cu el, dar în scurt timp decise că se săturase şi se opri brusc. Trebuia fie să o tragă după el, fie să-i dea drumul. Îl lăsa pe el să aleagă.
   - De ce te-ai oprit?
   - Nu mai am chef să alerg.
   Un zâmbet îi îmblânzi expresia.
   - De ce nu mi-ai spus să încetinesc?
   - Am vrut să ţin pasul. Nu mi-am dat seama că sunt aşa obosită. Sunt sigură că îmi voi reveni după masă. Am putea să stăm puţin până atunci?
  - Deja am luat cina, îţi aminteşti? Nu se poate să-ţi mai fie foame.
   Ridică din umeri. Nu avea niciun rost să se prefacă în faţa soţului ei că avea un apetit delicat.
   - Aş putea să mănânc ceva, recunoscu ea. Am fost puţin agitată la gândul întâlnirii cu Alec şi, când ne-am aşezat la masă, nu m-am putut concentra asupra hranei. Abia dacă am îmbucat ceva. Nu îmi dau seama de ce râzi, Connor. Nu ţi-am spus o glumă.
   Bineînţeles că el nu-şi ceru scuze. Brenna se îndoia că avea s-o facă vreodată. Totuşi, se opri din râs, spre marea ei recunoştinţă.
   - Te-ar ajuta dacă te-aş duce în braţe?
   Sugestia lui nu îi căzu bine.
   - Vrei ca supuşii tăi să creadă că te-ai însurat cu o neputincioasă? Mai degrabă mă târăsc.
   Îşi îndreptă umerii, îşi trase mâna departe de a lui şi o luă înainte, însă nu ajunse foarte departe. Connor o prinse de talie şi o forţă să stea lângă el. Nu trebui s-o îndemne să se sprijine pe el. Era atât de obosită, că nici nu se mai gândi să se zbată. Se lăsă pe umărul lui şi oftă. Nu îndrăzni să închidă ochii nici măcar o secundă, de frică să nu adoarmă în picioare. Doar i se mai întâmplase şi înainte.
   - Ai avut o zi dificilă.
   - Nu, nu am avut.
   - Trebuie să mă contrazici permanent?
   - Ţi-am spus doar părerea mea. Încă nu ne-am certat, Connor. O dată ce o vom face, vei şti deosebirea. Te rog să-mi dai drumul imediat ce vom ajunge în curte. Nu vreau ca supuşii tăi să creadă că nu pot să stau fără ajutorul tău.
   Frustrată, îşi flutură degetele prin aer, apoi se strâmbă când îşi atinse rana.
   - Niciodată nu par să-ţi spun ceea ce trebuie. Totul este atât de diferit aici! Nu-mi place haosul, şi mi se pare că viaţa mea a devenit extrem de haotică de când te-am cunoscut. Vreau să trăiesc în pace.
   - Îţi va fi mult mai uşor de acum înainte.
   - Îmi promiţi? se interesă ea neîncrezătoare.
   - Îţi promit, zâmbi el.
   Brenna reuşi să-i surâdă şi se relaxă, lăsându-1 să se întrebe dacă ceea ce o liniştise fusese vocea lui calmă sau promisiunea sa.
   - Nu îmi plac surprizele, remarcă ea când veni din nou mai aproape de el. Decât dacă ştiu despre ele înainte.
   Avea un aer inocent, părând să nu-şi dea seama că tocmai se contrazisese.
   - Dacă ştii dinainte, nu mai este o surpriză.
   - Exact. Spune-mi cum va fi mai uşor.
   - Nu va trebui să te preocupe să-mi faci pe plac. Rareori sunt aici.
   - Nici acum nu mă preocup să-ţi fac pe plac. Dar nu înţeleg de ce eşti rareori aici. Aceasta este casa ta.
   - Da.
   - Şi eu sunt aici.
   - Îmi dau seama de asta. Ne vom vedea din când în când.
   Ajunseră în sfârşit în curtea propriu-zisă. Era goală.
   - Ai spus că vei fi aici doar din când în când? întrebă ea,cu părere de rău că vocea îi sună atât de încordată.
   Gândul lui era la un cu totul alt subiect. Informaţia că aliatul lor din sud voia să-i arate ceva ce fusese lăsat la graniţă îl făcuse curios.
   Din cauza vieţii pe care o dusese, era suspicios din fire, aşa că trăsese deja concluzia că surpriza nu avea să fie bine-venită. Nu era un bărbat nerăbdător când în joc erau lucruri importante; prin urmare, decise să chibzuiască atent la răspunsul pe care urma să-1 dea. Întrebarea Brennei îl smulse din meditaţie.
   - Mai exact, cât de des e din când în când?
   - O dată sau de două ori pe lună.
   - Vorbeşti serios?
   - Da.
   Cu cât îi spunea mai multe, cu atât voia să audă mai puţine.
   - Un soţ ar trebui să fie acasă cu soţia lui mai des decât de două ori pe lună.
   - Am alte îndatoriri mai importante.
   Se simţi de parcă o abandona.
   Mai mult, avu impresia că era nerăbdător să facă asta.
   - De ce te mai oboseşti să te întorci?
   - Îmi trec prin cap câteva motive, zise el hotărând să-i ignore furia din voce. Cel mai irezistibil eşti tu.
   Îi trecu puţin din iritare.
   -Eu? şopti ea, sperând că avea să-şi răscumpere greşeala oferindu-i o altă laudă.
   - Îmi doresc copii.
   Îşi dori să-1 stranguleze.
   - Ai menţionat asta.
   - Mă bucur că îţi aminteşti.
   - Îmi amintesc tot ce mi-ai spus: te-ai căsătorit cu mine ca să-1 insulţi pe MacNare şi ai fi fericit să mă duci înapoi în Anglia imediat ce îţi dăruiesc un fiu. Nu voi uita niciodată aceste două lucruri importante, care mi-au ridicat moralul pe cele mai înalte culmi.
   - Ai fi preferat să te mint?
   Ea scutură din cap.
   - Aş prefera să nu mai vorbim despre asta niciodată. Îmi poţi explica îndatoririle şi aşteptările tale data viitoare când se va întâmpla să fii prin zonă. Acum, te rog să mă scuzi, aş vrea să merg înăuntru.
   - Îmi voi chema supuşii şi te voi prezenta imediat ce Donald se va întoarce cu soldaţii cei tineri.
   - Nu trebuie să te deranjezi, Connor. Am deja o bulină neagră, pot avea încă una.
   - Ce bulină neagră? strigă el.
   Stătea în mijlocul curţii, acordându-i soţiei întreaga sa atenţie. Comportamentul ei era derutant de-a dreptul. Se grăbise înaintea lui, dar nu o luase spre scările ce duceau înăuntrul donjonului. Nu, mersese până la zid şi acum se plimba în sus şi jos în faţa clădirii.
   Era evident că o supărase; deşi conştient de propria vină, nu putea înţelege unde greşise. Scopul lui fusese să o liniştească, dar un cuvânt dusese la un altul şi, înainte să-şi dea seama, ea avea ochii plânşi. Credea că dăduse dovadă de atenţie când îi spusese că nu va veni acasă foarte des. Totuşi, ea se purta de parcă tocmai o trădase. Pentru numele lui Dumnezeu, cum avea s-o poată înţelege vreodată?
   - Explică-mi această bulină neagră, îi ordonă el când ea nu îi răspunse imediat.
   - Sunt englezoaică, pentru numele lui Dumnezeu, şi toată lumea ştie că urma să mă mărit cu MacNare. Înţelegi, sper, unde e necazul. Ah, şi sunt şi neîndemânatică, urmă ea candid. Am uitat de asta. Unde-i scara? Nu reuşesc să dau de ea.
   - Pe cealaltă parte a donjonului, o lămuri el.
   - Am căzut de pe scările lui Alec, ai uitat?
   Crispin, care tocmai îi ajunsese din urmă, se întoarse spre stăpânul său.
   - Milady a căzut de pe scări?
   - Aşa s-ar părea.
   Connor şi-ar fi făcut timp să-i explice dacă nu ar fi observat că soţia sa era pe punctul să meargă pe partea greşită a donjonului.
   - Scările sunt pe partea opusă, Brenna.
   Ea se întoarse imediat.
   - Ar trebui să fie în centrul faţadei, cu faţa înspre curte. Toată lumea ştie că aşa este moda în zilele noastre. În seara aceasta vreau să dorm într-un pat şi nu pe podea, Connor. Ai paturi înăuntru?
   Din încruntarea ei îşi dădu seama că nu mai era dispusă să mai audă de planurile lui de viitor. Ideea că el avea să treacă pe acolo doar din când în când fusese deja o lovitură foarte puternică.
   Brenna observă că Quinlan şi Crispin stăteau lângă soţul ei şi imediat îşi schimbă încruntătura într-un zâmbet. Connor o transforma într-o scorpie, îşi zise nemulţumită. Dumnezeu ştie de cât timp soldaţii lui îi observau peroraţia aiuritoare. Deşi era probabil prea târziu să le schimbe părerea despre ea, decise să facă tot posibilul.
   -Va fi o seară plăcută, nu-i aşa? strigă, prefăcându-se că totul era în regulă şi că nu se purtase ca o nebună în urmă cu câteva secunde.
   - Dacă domnia ta crezi,milady, strigă Crispin înapoi. Ce-i veni? îi şopti lui Quinlan.
   - Se jenează de noi. Abia acum ne-a observat şi nu vrea să ştim că soţul ei a jignit-o.
   - Eu nu am jignit-o.
   - Mie mi s-ar părea că ai jignit-o.
   Connor îşi împinse deoparte prietenul şi se apropie de soţia sa.
   Ea îşi păstră pe chip zâmbetul chiar şi când ajunse în capătul scărilor de piatră şi observă că nu era nici un palier pe care să stea. Făcu un pas înapoi şi se întinse ca să apuce mânerul de la intrare. Uşa nu se deschise. Era fie zăvorâtă din interior, fie întărită cu fier. Îşi puse ambele mâini şi muşchii la lucru şi în cele din urmă reuşi să o întredeschidă, dar nu suficient cât să se poată strecura fără să fie strivită.
   Connor îi sări în ajutor. O auzi bombănind pentru sine şi urcă pe trepte în spatele ei. Îi cuprinse talia, o trase aproape de el şi se întinse deasupra umărului ei să deschidă uşa cu o singură mişcare a mâinii.
   Nu putu decât să fie impresionată de puterea lui.
   - Am crezut că este încuiată şi nu am vrut să o forţez, minţi ea.
   - Acum este deschisă.
   O aştepta să intre, însă ea continua să se sprijine de el.
   - Nu eşti curioasă să vezi interiorul?
   - Este la fel de mare ca exteriorul?
   - Da.
   Brennei îi fusese teamă că va spune asta.
   - Ce faci? se interesă el.
   „Mă pregătesc”, îşi mărturisi tânăra femeie înainte să-i spună lui cu totul altceva.
   - Îmi las nerăbdarea să crească. Mergem înăuntru?
   Connor îşi dădu ochii peste cap. Ea se grăbi să treacă peste prag şi se opri brusc în mijlocul intrării, pentru ca ochii să i se deprindă cu întunericul. Văzând un soldat ce stătea în faţa uşilor duble din stânga ei, îl salută şi apoi se uită împrejur cu interes. Era într-adevăr rău, dar nu atât de rău pe cât îşi imaginase.
   Direct în faţa ei se găseau scări de piatră, iar în dreapta un zid masiv. Presupuse că se găsea la parter şi că dormitoarele erau la etaj. Era curioasă să vadă sala mare, bineînţeles, dar când se întoarse pentru a trece prin uşile duble, Connor o prinse de mână şi o opri.
   - Nu vei merge niciodată acolo, îi explică el în timp ce o ghida spre trepte.
   - De ce nu m-aş duce?
   - Înăuntru sunt comandanţii trupelor mele. Vrei să te car pe scări?
   Nu-i dădu timp să se decidă. O ridică în braţe şi ajunse la uşa de sus înainte ca ea să-i poată răspunde. O altă santinelă stătea pe un culoar atât de îngust, încât Connor trebui să coboare o treaptă ca să deschidă uşa.
   Îl salută printr-o mişcare a capului pe soldat şi intră, după care o puse jos pe Brenna şi îi explică rapid unde se găseau toate.
   Sala mare era în stânga intrării, direct deasupra celei care-i găzduia pe oşteni. Era destul de spaţioasă, deşi nu la fel de impresionantă ca a lui Alec Kincaid, iar mobilierul era sărăcăcios. Exact în partea opusă intrării se găsea un şemineu mare din piatră, construit în perete. Deşi ardea focul, căldura flăcărilor nu reuşea să elimine răcoarea aspră. Trei ferestre acoperite cu un material maro urât se găseau pe unul dintre pereţi şi o masă lungă era flancată de două bănci identice.
   Încăperea era la fel de primitoare ca un sicriu. Brenna ştia că trebuia să facă unele schimbări cât mai repede posibil. Pentru început avea să aştearnă papură pe podelele de lemn şi să atârne câteva tapiserii şi steaguri viu colorate pe pereţii goi. Un material drăguţ avea să ascundă crestăturile mesei, iar pe băncile tari urmau să fie aşezate perne.
   Îşi imagină cum ar fi putut arăta sala şi fu imediat dornică să se apuce de treabă.
   - Pot să fac unele retuşuri, Connor?
   În entuziasmul ei, îşi strânse mâinile laolaltă şi îi zâmbi, aşteptând să-i capete permisiunea.
   - Este casa ta, Brenna. Poţi face orice doreşti.
   - Te pot săruta?
   Întrebarea îl luă prin surprindere.
   - Ai uitat că te irit?
   - Nu, nu am uitat, dar acum mi-a trecut iritarea. Ştii de ce, nu-i aşa?
   Vocea îi coborâse până la o şoaptă.
   - Nu, nu ştiu de ce, răspunse el cu o urmă de zâmbet.
   - Pentru că stăm pentru prima oară împreună în casa noastră şi mi-am dat seama că e momentul perfect să o luăm de la început. Ar trebui să mă săruţi acum.
   - Nu putem să o luăm de la început oricând te loveşte cheful.
   Brenna se întinse pentru a-i prinde capul între mâini şi îl trase spre ea pentru un sărut. Buzele ei le atinseră pe ale lui într-o mângâiere rapidă şi tandră menită să-1 tulbure. Voia ca el să o sărute înapoi, desigur; când asta nu se întâmplă, îl mai atinse încă o dată cu buzele.
   - E un nou început, îi explică ea în şoaptă.
   El continuă să se opună, deşi, la drept vorbind, nu mai acorda atenţie vorbelor ei. Voia doar să profite de metodele provocatoare prin care soţia sa încerca să pună stăpânire pe el. Nu era deloc subtilă, şi tocmai asta îi plăcea enorm.
   Când ea începu să-i muşte buza de jos pentru a obţine o reacţie din partea lui, Connor ştiu că în curând avea să o lase să câştige. O trase în braţe, îi lipi corpul de al lui şi scutură încet din cap.
   - Nu, nu o putem lua de la început.
   - Ah, Connor, deja am luat-o de la început! murmură ea cu o lucire diabolică în ochi.
   Sărutul pe care i-l dădu era diferit de cel de dinainte. Nu mai era jucăuş, ci provocator, iar în secunda în care îşi deschise gura şi începu să-1 tachineze cu limba, el preluă controlul. Aceasta era prima dată când Brenna îşi propusese în mod conştient să-1 tenteze. Încă nu înţelegea puterea fizică pe care o avea asupra lui, iar Connor se ruga lui Dumnezeu să nu o înţeleagă niciodată. Îl ispitea pur şi simplu să ia ceea ce ar fi vrut şi, prin flirtul ei inocent, îi arăta de fapt în ce măsură îl dorea.
   Îi auzi geamătul de plăcere,simţi mai puternic strânsoarea mâinilor ei în jurul gâtului său şi constată satisfăcut că, deşi el îşi stăpânea perfect emoţiile, soţia sa avea să-şi piardă în curând controlul. Brenna era cinstită şi directă în tot ceea ce făcea, iar într-o lume plină de înşelătorie, în care ceea ce nu se spunea era adesea mult mai important decât ceea ce se spunea, el se găsi atras de perspectiva ei simplă şi onestă. Nu ar fi vrut să se lase pradă momentului,dar tocmai aceasta se întâmplă. Pasiunea îl ardea din interior şi nu se mai putea mulţumi cu un sărut. Dorea totul.
   Chiar când se gândea să o ducă sus pentru a face dragoste, ea încheie brusc sărutul întorcându-şi capul într-o parte.
   - Nu suntem singuri, îi şopti la ureche.
   - Nimeni nu ar îndrăzni să ne deranjeze fără să ceară permisiunea, îi spuse el pe când încerca să o sărute din nou.
   - Cineva ne urmăreşte, Connor. Te rog să-mi dai drumul.
   Se conformă, după care se întoarse să înfrunte musafirul nepoftit.
   Euphemia stătea pe culoarul de la etaj ce ducea spre dormitoare.
   Expresia lui Connor se schimbă într-o clipită, pe chip apărându-i un zâmbet larg.
   - Mă bucur să te revăd, Euphemia, strigă el cu o voce plină de afecţiune.
   Genunchii Brennei aproape cedară. Nu-i venea să-şi creadă urechilor. Euphemia nu putea fi acolo. Ar fi trebuit să sosească abia a doua zi; în schimb, stătea pe palier şi o urmărise pe indisciplinata soţie a fiului ei vitreg aruncându-se asupra lui. Îi venea să-1 pocnească pentru că nu se obosise s-o anunţe de sosirea Euphemiei, dar nu cedă acestui impuls, căci dorea ca femeia să o placă, nu să o dispreţuiască. Primele impresii sunt rareori greşite.
   Brenna încercă să ţină minte acest lucru în timp ce se uita insistent la mama vitregă a lui Connor. Bătrâna îi amintea de o cioară,căci era îmbrăcată în negru şi părea să fie cocoţată pe ultima treaptă, cu umerii aplecaţi în faţă şi cu privirea serioasă, pătrunzătoare, sfredelindu-1 pe Connor pe măsură ce acesta se apropia de ea. Tânăra era circumspectă, dar înainte de a se dojeni pentru gândurile necuviincioase referitoare la vârsta soacrei sale fu martora unei transformări surprinzătoare ce puse stăpânire pe Euphemia.
   Femeia se îndreptă dintr-odată de spate, ajungând aproape la fel de înaltă precum Connor, şi alunecă pe scări cu o graţie şi eleganţă pe care le-ai fi aşteptat de la o regină. Zâmbetul pe care i-1 adresă lui Connor îi îmblânzi ridurile din colţurile ochilor şi nimeni nu ar fi observat labirintul de cute ce îi brăzda faţa. Brenna fu captivată de sinceritatea pe care o văzu în ochii Euphemiei. Schimbarea pe care o suferise era de-a dreptul şocantă.
   Euphemia era în continuare bătrână, bineînţeles, dar nu mai bătrână decât mama Brennei. Doliul îşi lăsase în mod evident urmele crunte pe trupul ei, îmbătrânind-o mult peste vârsta ei. Vai, cât trebuia să-1 fi iubit pe tatăl lui Connor dacă fusese atât de devastată de moartea lui! Atât părul cărunt, cât şi ridurile cioplite pe chipul ei stăteau dovadă a suferinţei pe care o îndurase biata femeie.
   Brenna o compătimi. Voia să-i uşureze tristeţea în orice fel ar fi putut.
   Connor o strigă, şi ea se grăbi să înainteze. Imediat după ce o prezentă, se înclină adânc în faţa soacrei sale şi îi spuse cât era de încântată să o cunoască. Zâmbetul Euphemiei fu oarecum reţinut, dar Brenna simţi că fusese considerată acceptabilă.
   - Plăcerea este a mea, spuse Euphemia, surprinzând-o încă o dată, căci vocea era a unei femei tinere.
   Privind-o mai atent,Brenna îşi dădu seama că fusese cândva foarte frumoasă.
   - Tu eşti motivul pentru care în sfârşit m-am întors, căci eram foarte dornică să o cunosc pe aceea care a luat în stăpânire inima lui Connor. L-am bătut la cap ani întregi să se însoare, mărturisi ea,după care se întoarse spre Connor: Acum mai rămâne să se căsătorească şi Raen, însă e mai îndărătnic decât tine. Mă tem că va ajunge burlac la bătrâneţe.
   Brenna stătu lângă soţul ei, ascultând cum cei doi discutau despre sănătatea şi fericirea lui Raen. Connor vru să afle pe cine servea în prezent fratele său vitreg, deoarece auzise că nu mai era sub comanda lordului Ferson, dar Euphemia ocoli subiectul, sugerându-i să discute cu fiul ei despre astfel de probleme.
   - E şi Raen aici? întrebă Brenna.
   - Nu,răspunse Euphemia. Fiul meu mi se va alătura mâine.
   Connor sugeră să se aşeze la masă şi să continue conversaţia. Brenna îl urmă, zâmbind la modul în care Euphemia îşi pusese mâna pe braţul lui şi îi zâmbise cu dragoste. Văduva mai vorbi despre Raen pentru alte câteva minute, iar apoi se uită la Brenna, aşteptând în mod evident ca ea să spună ceva.
   Trânti primele cuvinte care îi trecură prin cap:
   - Sunt nerăbdătoare să cunosc un bărbat cu atâtea calităţi, îşi dădu seama că remarca sunase batjocoritor şi fu îngrozită. Vorbiţi exact ca mama mea, Lady Euphemia. Şi ea crede că fiii ei sunt minunaţi. Are dreptate, desigur, la fel cum aveţi şi dumneavoastră.
   Euphemia dădu din cap.
   - Abia aştept să-1 revăd pe Raen. Au trecut  6 luni de când m-a vizitat ultima dată. Este foarte ocupat, iar eu fac tot ce-mi stă în puteri să nu mă amestec în treburile lui.
   - A fost dificilă călătoria, doamnă? întrebă Connor.
   - Nu pot să mint şi să spun că a fost uşoară. Totuşi, nu a fost mai rea decât anticipasem, adăugă ea, uitându-se direct la Brenna.
   Se gândi că era frumos din partea Euphemiei să o includă în conversaţie.
   - Cât timp aţi fost plecată? se interesă ea.
   - Şaisprezece ani şi 3 luni. În unele dimineţi mi se pare că Donald ar fi murit doar în ajun, atât de covârşită sunt de durere.
   Connor dădu din cap cu înţelegere.
   Observând lacrimile din ochii Euphemiei, orienta discuţia spre subiecte mai plăcute. Brenna se bucură să stea alături de soţul ei şi să asculte. O poveste conducea la alta şi, înainte ca ea să-şi dea seama, trecu mai bine de o oră.
   Ar fi fost fericită să stea acolo pentru restul serii, căci expresia destinsă de pe chipul soţului ei era o recompensă pe măsură. Nu-1 văzuse niciodată aşa relaxat sau mulţumit. Era evident că o iubea pe femeia aceasta, cu siguranţă o respecta enorm şi îi dusese foarte tare dorul.
   Gândurile îi zburară spre draga ei mamă şi, imaginându-şi reîntâlnirea lor într-o bună zi, simţi cum lacrimile îi ţâşniră din ochi. Pentru a-şi înăbuşi melancolia, nu se mai gândi la familia ei, reflectând în schimb la ce urma să mănânce la cină.
   Euphemia o atrase din nou în conversaţie, strigând-o pe nume.
   - Te rog să mă scuzi, dar călătoria până aici m-a obosit. Nu mai sunt tânără, şi chiar şi călătoriile scurte mă istovesc. Aş dori să mă retrag pentru această seară, dacă îmi permiţi, şi aş aprecia să mi se trimită o tavă cu puţină mâncare.
   Connor se ridică imediat să-şi ajute mama vitregă.
   - Vă pot ajuta să vă instalaţi, Lady MacAlister? întrebă Brenna.
   - Unul dintre servitorii lui Connor se ocupă deja de treaba asta, copilă.
   Tânăra femeie se înclină şi îi ură noapte bună. Connor îi sugeră să-1 aştepte în sala mare, iar Brenna îi înţelese nevoia de a avea un moment de intimitate cu mama sa vitregă şi nu se supără că fusese exclusă.
   Fu plecat pentru o perioadă lungă. Când reveni, stomacul Brennei chiorăia de foame şi era atât de somnoroasă, că abia îşi putea ţine capul sus.
   Observă că, deşi nu avusese nicio dificultate să zăbovească în timpul întâlnirii cu mama lui vitregă, nu-i arăta soţiei sale nici măcar jumătate din acel respect.
   - Sunt 4 camere sus, Brenna. Bucătăriile sunt într-o clădire separată din spatele sălii mari, dacă vei simţi cumva nevoia să mergi acolo.
   O luă de mână şi o conduse pe trepte. Era mulţumită că nu erau atât de abrupte ca acelea care urcau de la parter.
   - De ce aici este o balustradă şi nu şi jos? Există vreun motiv pentru care nu s-a construit una?
   - Da, răspunse el. Chiar ţi-e foame?
   - Mi-ar prinde bine o gustare. Aştept să-mi spui de ce nu este o balustradă aici.
   - E mai uşor să împingi soldaţii jos, de aceea.
   Crezu că glumea, dar îşi dădu seama că vorbea serios.
   - Nu e o manieră prea elegantă de a-i trata, nu-i aşa?
   Connor nu înţelese că ea îl tachina şi, după câte se părea, nu credea că întrebarea merita un răspuns. Când ajunseră pe palier, merse în spatele ei pe holul întunecat.
   - Sunt 3 camere acolo. Dormitorul nostru este pe cealaltă parte, chiar în faţa ta.
   Nu se mişcă destul de repede pentru gustul lui. O trase după el şi nu se opri decât atunci când intrară în cameră. Uşa se trânti în urma lui cu o bubuitură răsunătoare. Înăuntru era beznă. Connor traversă camera şi trase jos cuvertura de pe fereastră pentru a lăsa lumina să intre înăuntru.
   Brenna oftă uşurată, căci încăperea nu era chiar atât de sinistră pe cât se temuse.
   Într-o parte trona un şemineu impunător, iar în celălalt, un pat. Două cufere joase se găseau de o parte şi de cealaltă a patului, cu câteva lumânări pe fiecare. În afară de câteva cârlige ce atârnau pe peretele de lângă uşă, nu era nimic altceva de observat. Se grăbi spre fereastră să vadă priveliştea şi imediat îşi dori să nu se fi deranjat. Drept în faţă era curtea şi apoi ruinele, constituind o imagine înspăimântătoare.
   Deoarece nu dorea să trăiască în trecut, se duse direct în pat să descopere dacă era noduros sau moale.
   - E un pat foarte plăcut, remarcă ea. Şi camera la fel. Trăieşti ca un ţăran, fără luxuri inutile.
   - Te deranjează asta?
   - Nu. Pot face o baie?
   - Mâine te voi duce la lac.
   - În această seară, te rog.
   El se îmbună.
   - Voi pune să ţi se pregătească baia. Va trebui să aştepţi până se va încălzi apa în bucătării şi va fi cărată sus.
   - Nu-ţi voi supune oamenii la atâta deranj. M-aş putea îmbăia în bucătării, nu-i aşa?
   Nu fu surprins de consideraţia ei, căci observase deja că punea grijile altora înaintea grijilor ei, indiferent cât ar fi costat-o. Şi o putea costa mult, îşi zise el, amintindu-şi de scena salvării lui Grace.
   - Da, te poţi îmbăia în bucătării.
   - Pot să şi mănânc acolo?
   - Dacă doreşti.
   Connor deschise uşa să plece, dar ezită în prag, încruntându-se imediat ce observă din nou umbrele negre de sub ochii ei. În lumina slabă păreau să fie mai pronunţate. Se simţea vinovat de epuizarea ei, pentru că o forţase prea mult. Pe de altă parte, deşi regreta că o supusese unei încercări atât de dificile, nu avusese de ales. MacNare şi soldaţii săi câştigaseră teren, şi necesitatea de a o pune la adăpost cântărea mai greu decât nevoia de somn.
   - Vreau să te odihneşti.
   - Vrei să te odihneşti alături de mine?
   - Da.
   - Acum că Euphemia este aici, îţi menţii decizia de a pleca mâine?
   - Da.
   - Crezi că m-a plăcut?
   - Bineînţeles că te-a plăcut. Nu ar trebui să ai nevoie de asigurarea mea.
   - Va sta cu noi pentru mult timp?
   - Sper, răspunse el în drum spre ieşire. Nu am întrebat.
   - Connor?
   - Da?
   - Te rog, nu uita să trimiţi un om în căutarea lui Gilly.
   - Nu voi uita. Alte întrebări?
   Nici atitudinea lui nepoliticoasă, nici încruntătura lui nu o intimidară. Se grăbi spre uşă, se ridică pe vârfuri şi îl sărută. Connor o cuprinse de talie, o trase spre el şi o sărută la rândul lui, mult mai pasional decât intenţionase, dar nu atât de lung pe cât dorise.
   Brenna puse punct sărutului îndepărtându-se de el. Văzându-i tulburarea din ochi, se întoarse ca să nu-i vadă zâmbetul şi se gândi să-i spună că acum îşi putea lua rămas-bun.
   Connor era la jumătatea scărilor când îşi dădu seama că fusese alungat.
   Quinlan, observându-i surâsul, vru să ştie de ce era fericit stăpânul său, însă acesta trebui să recunoască faptul că nu avea nici cea mai vagă idee.

   Deşi nu era posibil, ruinele casei lui Donald păreau să se fi mutat mai aproape.
   Indiferent de locul unde stătea Brenna în cameră, de oricâte ori se uita afară, tot ce vedea erau distrugerile. Nu se putea opri să nu contemple peisajul deprimant.
   Ştia că tatăl lui murise acolo, dar oare Connor asistase la sfârşitul lui? Speră că nu, deoarece nici nu-şi putea imagina cât de dureros putea fi să-şi privească propriul tată murind.
   Bătaia în uşă fu o întrerupere bine-venită. Un soldat îi cără înăuntru bagajul, iar în secunda în care rămase singură îşi scoase un rând de haine, peria şi două panglici şi se grăbi jos.
   Nu era nimeni la parter şi nu se auzea niciun sunet de afară. Liniştea o descumpănea. Era obişnuită să fie înconjurată de familie, de servitori şi oaspeţi şi ştia că avea să-i fie greu să se adapteze la schimbare. Bucătăreasa deschise uşa chiar atunci când Brenna se întinse spre clanţă. Când îşi reveni din surpriză, femeia se retrase pe scări, se înclină adânc şi se prezentă cu o voce atât de joasă de parcă şi-ar fi mărturisit păcatele unui preot şi nu voia să fie auzită de altcineva.
   Numele ei era Ada. Avea de două ori înălţimea Brennei, era rotofeie, iar firele cărunte din cosiţă sugerau că nu mai era tânără. Atât manierele delicate, cât şi glasul dulce îi aminteau Brennei de mama sa, făcând-o s-o placă imediat. De asemenea, Ada era la fel de autoritară ca mama Brennei. Drept dovadă, refuză să-i dea săpunul până când tânăra nu-i promise că nu se va spăla pe cap.
   Cele două femei discutară printr-o combinaţie de gaelică şi gesturi. Ada avea un accent irlandez atât de pronunţat, încât Brenna putu prinde doar unul sau două cuvinte din explicaţiile ei lungi şi incoerente. Până la urmă arătă spre cusăturile de pe fruntea stăpânei, se încruntă şi dădu vehement din cap.
   Brenna conchise că nu trebuia să-şi ude rana.
   Ada nu-i observă vânătaia de pe coapsă până nu o ajută să iasă din cada de lemn.
   Bătrâna cloncănea pe lângă ea ca o cloşcă cu pui şi la un moment dat, din greşeală, o lovi atât de puternic în umăr, încât aproape o făcu pe Brenna să zboare de-a lungul bucătăriei. După ce îşi înveli noua stăpână într-o pătură, Ada ceru să ştie povestea din spatele rănilor. Brenna încercă de câteva ori să-i explice împrejurările, dar singurele cuvinte pe care femeia le pricepu fură cele care dădeau de înţeles că picase pe scări.
   Vru să îmbrace straiele pe care le adusese cu ea, dar Ada nu o lăsă. Îi smulse hainele din mână şi îi dădu altele noi. Brenna ştia că soţul ei era responsabil de atenţia acordată, pentru că Ada continua să-şi încline capul şi să repete:
   - Seniorul MacAlister.
   Zece minute mai târziu era îmbrăcată într-o rochie de un auriu pal peste care purta tartanul MacAlister.
   Ada insistă să o conducă până la masa din bucătărie. Să-i spună că nu avea nevoie de ajutorul ei nu avea niciun rost. Femeia era deja hotărâtă şi era inutil să o contrazică. Brenna nu avea nicio idee ce i se dăduse să mănânce, dar savoarea şi aroma erau atât de minunate încât simţi nevoia să mai ia o porţie. Atât hrana, cât şi tovărăşia Adei o revigorară. Cum nu era gata să meargă la culcare, decise să exploreze împrejurimile până la căderea nopţii.
   În clipa în care păşi afară din bucătărie auzi strigăte de bărbaţi. Zgomotul părea să vină din curte. Părea că se adunase o mulţime destul de mare şi gălăgioasă, aşa că vru să afle despre ce era vorba. Văzu nişte oameni cu expresii fioroase fugind în sus pe pantă, spre faţada donjonului. Instinctiv, îşi domoli pasul.
   Până să ajungă pe lateralul donjonului, în curte se lăsase tăcerea. Se gândi că soldaţii îşi continuaseră înaintarea spre vârf, dar când trecu de colţ şi îi văzu stând acolo într-un cerc larg, se opri brusc. Ca o singură fiinţă, oştenii se holbau spre centrul cercului. Păreau transfiguraţi. Brenna observă că trei dintre ei purtau tartane diferite de cele ale clanului MacAlister. Erau singurii care se mai mişcau.
   Le văzu expresiile temătoare de fiecare dată când se uitau la soţul ei. Connor era pe partea opusă a cercului. Dacă s-ar fi uitat în sus, ar fi putut să o vadă stând acolo, dar ca şi ceilalţi, atenţia lui era spre pământ.
   Atmosfera îi spunea că se întâmplase un lucru grav.
   Cu ochii aţintiţi pe soţul ei, merse înainte şi speră să-i prindă privirea, ca să ştie dacă să continue sau să se întoarcă. Postura lui rigidă ar fi trebuit să fie un semnal suficient; totuşi, se dovedi complet nepregătită pentru ceea ce urma să vadă.
   Găsi un spaţiu între doi soldaţi MacAlister, se apropie şi se ridică pe vârfurile degetelor, încercând să vadă peste umerii oamenilor din faţă. Chiar în acel moment, unul dintre bărbaţi se dădu puţin la o parte şi, dintr-odată, reuşi să observe la ce se holbau cu toţii.
   Văzu resturile însângerate ale unui animal cu o frânghie răsucită în jurul gâtului. În primul moment nu pricepu, însă apoi remarcă şocată ceea ce rămăsese din coama împletită şi panglica roz legată într-o fundiţă perfectă. Impactul o pocni ca o explozie. Fierea i se urcă până în gât şi cu ea veni un icnet de durere.
   Se uita la scumpa ei Gilly.

CAPITOLUL 9

   Connor îi veni în întâmpinare şi aşteptă ca Brenna să se uite la el.
   Îşi dădu seama că ea nu înţelesese imediat ce avea în faţa ochilor. Se ruga la Dumnezeu să nu recunoască animalul, chiar dacă în sufletul lui ştia că era imposibil. De ce nu-şi făcuse timp să îndepărteze blestemata de panglică din secunda în care o văzuse?
   Cu siguranţă aceea era singura modalitate prin care şi-ar fi dat vreodată seama că era Gilly. Îi părea cumplit de rău. Durerea pe care o văzu în ochii ei îl descumpăni şi avu nevoie de întreaga putere a voinţei ca să rămână perfect nemişcat.
   Brenna scoase un sunet slab. Soldaţii lui Hugh crezură că era doar şoapta vântului, căci un bărbat privi spre cer înainte să se întoarcă spre Connor.
   Brenna îşi puse mâna la gât, făcu un pas înapoi şi îşi căută disperată soţul, însă acesta nu se clinti, ştiind că nu putea să-i arate compasiune decât după plecarea solilor. Oamenii lui Hugh aveau să-i raporteze stăpânului reacţia lui MacAlister, iar Connor ar fi preferat să fie osândit pentru vecie decât să permită vreunui străin să ştie ce gândea despre mesajul trimis de MacNare.
   Era îngrijorat că soţia lui avea să sufere o cădere nervoasă în faţa martorilor. Nu ar fi condamnat-o, căci era foarte ataşată de animalul ei, dar se rugă pentru o amânare. Încercă să o ajute susţinându-i privirea, ordonându-i, cu tăcerea şi cu masca lui de indiferenţă rece, să-i urmeze exemplul. Ştia că-i cerea prea mult şi, sincer, nu era convins că ea putea să-i ofere ceea ce voia.
   Totuşi, chiar când se hotărî s-o trimită înăuntru, îi văzu mâna căzând pe lângă trup şi culoarea roşie revenindu-i în obraji. Brenna se îndreptă de spate, se cutremură o dată şi clătină din cap spre el într-un mod abia perceptibil.
   Îi oferise mult mai mult decât se aşteptase. Tânăra femeie se uită la soldaţii lui Hugh având pe chip un zâmbet vag,de parcă ar fi vrut să-i primească în casa ei, dar ştia că nu se cuvenea până când stăpânul ei nu făcea prezentările.
   Dumnezeule, era mândru de ea! În timp ce studia chipul fiecărui bărbat, păru să fie doar puţin curioasă, iar când îşi termină inspecţia, privi la Connor pentru ultima dată, făcu o plecăciune în faţa lui, apoi se întoarse şi se îndepărtă cu atitudinea unei prinţese.
   Toată lumea o privi plecând. Mai mulţi servitori îşi aşteptau stăpâna în apropierea donjonului, iar în momentul în care Brenna trecu pe lângă ei, unul îi strigă:
   - Milady, la ce se uită bărbaţii?
   - E doar un cal mort,strigă ea. Atâta tot.
   Continuă să meargă fără grabă; abia când dispăru după colţ, soldaţii lui Hugh se întoarseră spre Connor, uluiţi să-1 vadă rânjind.
   - Hugh e îngrijorat că l-aţi putea bănui de fărădelegea asta, i se adresă cel mai vârstnic.
   Crispin făcu un pas înainte, ca să răspundă în numele stăpânului său. Se înălţă deasupra soldatului, forţându-1 pe om să facă un pas grăbit înapoi.
   - Hugh nu are niciun motiv să fie îngrijorat. Stăpânul nostru ştie cine a trimis mesajul.
   - Ţi-ai încheiat misiunea, anunţă Quinlan. Acum pleacă şi lasă-ne să ne întoarcem la treburi mai importante.
   Mai mulţi dintre războinicii lui MacAlister dădură aprobator din cap, iar solul observă că toţi zâmbeau asemenea stăpânului lor.
   - Să raportez că stăpânul vostru a fost deranjat şi nimic mai mult?
   - Raportează ce vrei, răspunse Connor. Pentru mine nu contează deloc.
   - Vrei să luăm rămăşiţele cu noi?
   - Lasă-le pentru câinii noştri, sugeră Crispin.
   Connor aprobă printr-un gest. Solul nu avea să uite ce văzuse şi, odată ajuns în faţa stăpânului său, avea să povestească doar că lordul MacAlister fusese extrem de amuzat de mesajul duşmanului.

   Brenna reuşi să ajungă în dormitor înainte să i se facă rău.
   Izbuti să ţină mâncarea în stomac inspirând adânc şi forţându-se să blocheze imaginea lui Gilly. Când greaţa se mai domoli, se aşeză pe marginea patului, îşi strânse mâinile în poală şi încercă să găsească un sens ororii. Nu plânse, căci jalea, în opinia ei, le era rezervată oamenilor, nu animalelor. Pe deasupra, abţinându-se îşi dovedea stăpânirea de sine.
   Săraca Gilly. Iapa ei credincioasă nu făcuse nimănui niciun rău. Animalul blând şi ascultător îi adusese atâta bucurie de-a lungul anilor şi ar fi trebuit dusă pe un câmp cu trifoi ca să moară, când îi va fi sosit timpul. Gândul că fusese mutilată şi apoi târâtă jumătate de munte era prea cumplit ca să-1 accepte. Se rugă ca animalul ei blând să fi murit repede, înainte ca sadicii criminali să-şi fi folosit cuţitele şi securile.
   Cine ar face un asemenea lucru josnic? Ce fel de monstru ar distruge una dintre creaturile blânde ale lui Dumnezeu cu un scop atât ticălos?
   MacNare. Precis el era făptaşul. Trebuie să fi fost turbat cât timp îi urmărise pe Connor şi pe ea şi, când dăduse peste Gilly, îşi vărsase furia asupra ei.
   Până în acea zi, Brenna nu ştiuse că oamenii erau capabili de o cruzime atât de înspăimântătoare.
   Când tatăl ei îi hotărâse măritişul cu MacNare, fusese supărată şi îngrijorată, dar nu-i fusese cu adevărat teamă de lord. Acum era îngrozită de el. Dacă aşa se purta cu un animal, ce i-ar fi făcut unui om? Gândul acesta duse la un altul, mult mai terifiant. În cazul în care Connor nu ar fi salvat-o, acum ar fi fost căsătorită cu un demon. Înţelegerea acestui lucru îi readuse starea de greaţă.

   Nu ştia cât de mult stătuse pe pat, gândindu-se la cele întâmplate, dar în cameră era întuneric în momentul în care Connor intră.
   Nici nu se uită la el şi nici nu-i adresă cuvântul. Îi era recunoscătoare pentru tăcere, deoarece ştia că nu ar fi fost capabilă să vorbească încă despre Gilly.
   După ce îi aruncă o privire scurtă ca să fie sigur că era bine, zăvorî uşa în urma sa, după care merse la şemineu să aprindă focul. Se aştepta să-i audă tânguielile şi, când ea rămase tăcută, se îngrijoră şi mai tare. Trebuia să fie mânioasă pe el, căci insistase să o lase pe Gilly în urmă. Nu voia ca Brenna să ţină furia în ea. Cu cât o scotea mai repede la suprafaţă, cu atât putea să adoarmă mai repede.
   Femeile, îi spusese fratele lui, aveau capacitatea unică de a se descotorosi de furie prin simpla ei acceptare. Bărbaţii nu erau în stare să facă aşa ceva. Furia infecta adesea inimile războinicilor ani şi ani de zile, până când găseau o cale să îndrepte răul care li se făcuse. Connor nu ar fi acceptat o altă cale.
   - Tremuri. Vino şi stai lângă foc.
   Ea îl surprinse, supunându-se. De îndată ce traversă camera, Connor o luă în braţe, îi ridică bărbia şi îi dădu permisiunea să strige la el.
   - Nu vreau să strig la tine, spuse ea nedumerită.
   - Ştiu că eşti furioasă pe mine. Spune-mi asta şi descarcă-te.
   - Nu sunt furioasă pe tine.
   - Am luat hotărârea să-ţi las calul în urmă.
   - Da, dar era necesar.
   Îşi întoarse faţa de la el şi se uită ţintă la flăcări.
   - MacNare e responsabil.
   - Da.
   - I-a făcut plăcere să o omoare pe Gilly. Am dreptate?
   - Nu te gândi la asta.
   - Răspunde-mi.
   Vocea îi era mai ascuţită decât intenţionase, dar Connor nu păru deloc deranjat de acest lucru. Răspunsul lui fu destul de blând atunci când o aprobă.
   - Sunt sigur că i-a făcut plăcere să mutileze calul.
   - Sper că Gilly a murit repede, înainte de a suferi prea mult.Aşa e?
   O privi direct în ochi în timp ce o minţea.
   - Da.
   - Cum poţi să fii sigur?
   - Ştiu pur şi simplu.
   Vorbise apăsat pentru a fi cât mai convingăror.
   - N-ar fi trebuit să-i las panglicile împletite în coamă. Aşa a ştiut că aparţinea unei femei, nu?
   - Ar fi ştiut oricum. Era mai mică decât oricare dintre iepele noastre.
   Connor nu părea foarte afectat. Brenna se smulse din braţele lui şi-i privi din nou chipul, dar nu văzu acolo niciun semn de furie.
   - Eşti incredibil de calm. Nu-ţi vine să urli? întrebă ea.
   - N-aş schimba nimic cu asta.
   Avea dreptate, se gândi ea. Cuvintele bombastice şi vorbele goale n-ar fi adus-o pe Gilly înapoi. Cu toate acestea, lipsa de emoţie arătată de Connor o făcu să se simtă şi mai singură cu furia şi groaza ei.
   - De ce s-a deranjat atâta MacNare ca să ne trimită ce a mai rămas din Gilly?
  - Ca să-mi arate ce-a făcut. Culcă-te acuma. Trebuie să te odihneşti.
   - A fost un mesaj pentru tine, sau pentru mine?
   - Pentru mine.
   - Gilly era a mea.
  - Dar tu eşti a mea, judecă el.
   - Era un mesaj despre ce va urma?
   - Soldaţii lui Hugh au zis că MacNare 1-a numit un cadou.
   O forţă să vină mai aproape de el şi începu să-i dea jos hainele. Brenna nu se împotrivi decât atunci când încercă să-i dea cămaşa jos.
   - O să-mi fie frig.
   - Îţi voi ţine eu cald la noapte, o asigură Connor fără a se lăsa înduplecat. Bag de seamă că porţi medalionul pe care ţi 1-a dat tatăl tău. Ţi-am spus să-1 arunci, îi reaminti el.
   În realitate, nu-i păsa ce făcea cu discul de lemn, acum că o înţelegea mai bine şi ştia că nu-1 purta ca să-i facă în ciudă. Părea suficient de inofensiv.
   - Nu am făcut-o.
   - Ce să faci?
   - Nu l-am aruncat.
   - Văd că nu l-ai aruncat, râse el. Eşti istovită, nu-i aşa?
   - Da. Totuşi, nu cred că voi putea să dorm. Sunt prea furioasă şi...
   - Şi ce?
   Clătină din cap. Nu era pregătită să-şi recunoască spaima.
   - Vii cu mine în pat?
   - Încă nu. Mai am o sarcină de îndeplinit.
   - E importantă?
   - Da.
   - Stai lângă mine doar câteva minute, te rog?
   Resemnat, Connor îşi dădu jos ghetele, se întinse pe spate şi îşi strânse mâinile sub cap, cu ochii în tavan. Avea înfăţişarea unui om mulţumit, care nu avea nici cea mai mică grijă, şi, dacă nu l-ar fi văzut stând vizavi de ea în curte, s-ar fi gândit că nu era la curent cu tragedia lui Gilly. Reacţia lui nu o consolă.
   Ea ar fi preferat să doarmă pe partea dinspre uşă,d ar el o obligă să se mute în jumătatea de pat de lângă fereastră. Nu voia să privească spre ruine, dar nici nu voia să se uite la Connor, deoarece atitudinea lui rece era aproape la fel de neliniştitoare ca peisajul luminat de lună.
   Într-un final se lungi şi ea pe spate, holbându-se la tavan. Nu-i putea înţelege indiferenţa. Se uitase la rămăşiţele lui Gilly, cu un aer nepăsător, dar ea crezuse că se prefăcea, astfel încât solii să nu aibă nimic notabil de raportat. Acum nu mai era atât de sigură. Poate că nu se prefăcuse deloc. Chiar putea să fie atât de insensibil?
   Iapa fusese a ei, da, şi, cu toate că o crescuse şi o iubise atât de mult, era doar un animal. Dar Connor s-ar fi purtat diferit dacă rămăşiţele unuia dintre soldaţii lui ar fi fost târâte până în curtea fortăreţei? Brenna spera din tot sufletul că da.
   Mai multe minute trecură în linişte, timp în care medita la comportamentul lui. Se gândi apoi să-i pună o altă întrebare şi îi aruncă o privire, să fie sigură că mai era încă treaz.
   - Din partea cui ziceai că au venit soldaţii?
   - A lui Hugh.
   - El este aliat cu MacNare?
   - Soldaţii lui ar fi fost ucişi de multă vreme dacă stăpânul lor era aliatul lui MacNare.
   - Atunci e aliatul tău?
   - Când îi convine. Pământurile lui Hugh se învecinează cu ale noastre la miazăzi. Îl las să trăiască în pace atâta timp cât nu-mi stă în cale.
   - Nu aş avea încredere în el.
   - Nu am.
   Connor o urmări cum se forţa să nu adoarmă. De-abia îşi putea ţine ochii deschişi şi căsca o dată pe minut, dar era hotărâtă să vorbească despre cele întâmplate, în loc să se resemneze. O luă în braţe, o ţinu strâns şi începu să o mângâie pe spate.
   Căldura răspândită de trupul lui o încălzi şi o moleşi instantaneu.
   - MacNare e un demon, iar demonii nu se tem de nimeni, spuse ea. Asta îi face şi mai periculoşi şi înspăimântători pentru ceilalţi, mai ales pentru femei.
   - Nu şi pentru tine. Ştii că nu voi permite să ţi se întâmple nimic, nu-i aşa?
   - Da, şopti ea. Şi tu ştii că nu voi permite să ţi se întâmple nimic, nu-i aşa?
   Zâmbea în momentul când se aplecă şi o sărută pe frunte.
   - MacNare nu e nemuritor. Are temeri ca oricine altcineva. Se teme în special de un om.
   - Eşti sigur de asta?
   - Da.
   - Şi femeile ar trebui să se teamă de acest om?
   - Nu.
   - Cine este? întrebă ea.
   Trecu în lumea viselor aşteptând ca soţul ei să-i spună numele acelui erou.

   Dormi buştean mai bine de o oră, până când o trezi brutal zornăitul făcut de coborârea podului mobil. Connor nu era în pat.
   Ştiu, înainte ca picioarele ei să atingă podeaua, că el părăsea siguranţa fortăresei. Se înfăşură cu şalul în drum spre fereastră. Scena de jos nu prevestea nimic bun.
   O procesiune de soldaţi călare, fiecare purtând o torţă aprinsă într-o mână şi o frânghie în cealaltă, trecea agale podul, trăgând în urmă un stârv descărnat.
   Tropăitul cailor nu acoperea ecourile fragile ale oaselor ce loveau platforma de lemn. Când alaiul, avându-1 în frunte pe Connor, ajunse la ruine, toţi descălecară.
   Formară un semicerc, iar în centru patru dintre bărbaţi începură să sape. Siluetele lor musculoase scânteiau în lumina tremurătoare în timp ce ridicau lopeţile pline cu pământ şi le goleau pe margine. Groapa era adâncă.
   Un alt soldat păşi înainte, se aplecă şi îi ajută pe cei patru să urce. La lumina torţelor înfipte în pământ, oştenii traseră de frânghii la unison şi târâră stârvul, care se legănă pe marginea gropii timp de câteva secunde, apoi dispăru. Frânghiile, ca nişte şerpi, alunecară în gaură de îndată ce soldaţii le dădură drumul. După ce acoperiră groapa, o singură torţă fu lăsată să ardă pe movila de pământ, iar celelalte lumini se mişcară spre cai.
   Procesiunea se întoarse cu sunet asurzitor pe podul mobil. O singură făclie rămase în urmă,să vegheze asupra ruinelor. Arse strălucitor timp de mai multe minute, pâlpâi de două ori şi apoi se stinse.
   Brenna îşi urmări de la fereastră soţul.
   Peste 10 minute, când Quinlan şi Crispin se întoarseră la donjon, ea se retrase în penumbră,ca aceştia să nu o vadă. Soldaţii se duseseră la lac să se spele, şi Connor îi însoţise probabil. Trecu aproape o oră până ca el să apară pe potecă. I se opri respiraţia când îl zări.
   Lumina torţei se revărsa în jurul lui şi, în strălucirea flăcărilor, trupul lui magnific părea acoperit cu aur. Abia când se apropie mai mult observă ea schimbarea. Connor se mişca acum ca un animal de pradă.  Paşii îi erau mari, hotărâţi, muşchii umerilor şi ai braţelor palpitau sub pielea lucioasă, privirea îi era vigilentă. Era pregătit să lovească. Puterea pe care o emana îi făcu inima să bată mai repede.
   Cu mâini tremurânde, tânăra femeie îşi trase şalul mai strâns pe umeri pentru a se apăra de răcoarea bruscă.
   Era soţul ei, nu un străin. Totuşi,instinctele ei continuau să o avertizeze. Înţelese motivul de îndată ce el ajunse în curte. Îi simţi furia înainte să o vadă. Cu fruntea plecată, Connor cerceta urmele lăsate pe sol de târârea lui Gilly, iar când ajunse la locul unde animalul zăcuse, se opri parcă străbătut de un fior. Se îndreptă, îşi dădu capul pe spate şi privi spre cer.
   În lumina aspră a torţei, liniile feţei lui erau cenuşii, rigide, ascuţite de mânie.
   Brenna privea fix în ochii reci, cadaverici ai unui sălbatic, căci furia pusese stăpânire pe el. Aruncă torţa în aer, ridică sabia deasupra capului şi, cu ambele mâini, o înfipse adânc în pământul însângerat.
   Era o privelişte înspăimântătoare. Ea nu se putea mişca, nu putea să respire, nu putea să strige la el. Privi în spate, la ruine, şi înţelese deodată furia lui Connor. El îi spusese că tatăl lui murise acolo, dar ea nu-1 întrebase cine fusese de vină. Nu avea să-1 întrebe acum, căci, în sufletul ei, avea deja un răspuns.
   Respiră adânc şi îşi întoarse privirea spre Connor, care se uita direct la ea. Ochii li se intersectară timp de un minut, după care el se întoarse cu spatele, smulse sabia din pământ şi porni înapoi spre potecă.
   Brenna îl strigă. Expresia feţei lui era încă ucigătoare când îşi ridică privirea. Fără să se teamă, tânăra femeie îi făcu semn cu mâna, cerându-i să vină acasă.
   Îl aştepta în mijlocul camerei. Sunetul paşilor se auzi din ce în ce mai aproape.
   Privi fix spre uşă, inima bătându-i nebuneşte de nerăbdare. Avea să-1 ia în braţe şi să-i domolească furia cu şoapte dulci şi mângâieri tandre.
   Fusese martoră la transformarea din senior în sălbatic şi înţelesese că el era singurul om de care se temea MacNare, însa nu putea să-i plângă de milă nemernicului.

   Connor avea dificultăţi să se concentreze la îndatoririle sale.
   Gândurile la soţia sa şi la ceea ce îi făcuse în noaptea precedenta îi ocupau mintea. Se purtase asemenea unui animal. Ar fi trebuit să rămână pe malul lacului până când şi-ar fi stăpânit furia, sau ar fi putut petrece întreaga noapte acolo, dar când ea îi făcuse semn cu mâna să vină la ea, fusese incapabil să reziste ispitei.
   Nu ar fi trebuit să-1 atingă. Dacă ea ar fi rămas pe partea cealaltă a patului, poate că ar fi fost în stare să o ignore. Ştiu că era o minciună de îndată ce o gândi.
   Avusese intenţia să o posede din momentul în care începuse să urce scările, dar nu voise să se poarte ca un sălbatic. O rănise? Nu avea habar. Totuşi, ea nu se opusese şi nici nu-i ceruse să se oprească. Ar fi ascultat-o şi s-ar fi supus dorinţelor ei, de asta era sigur. Îşi aminti cum fugise spre el şi-1 luase în braţe.
   Bineînţeles, ea nu ştiuse ce avea să-i facă. La dracu, probabil că s-ar fi aruncat pe fereastră dacă ar fi fost capabilă să-i citească gândurile.
   Nu avea să-1 ierte niciodată. De ce ar fi făcut-o? Se folosise de ea în mod neruşinat, îi făcuse lucruri care trebuie să o fi îngrozit, o avusese nu o dată, ci de două ori, şi în feluri pe care ea nu le-ar fi înţeles. Ştia exact de ce avusese nevoie de ea atât de mult. Furia îl chinuise prea mult timp, iar ea era un suflet atât de blând, de iubitor. Avusese nevoie de ea ca să respire, să simtă.
   - Connor, îl sugrumi pe Peter!
   Crispin veni în spatele lui şi îi puse mâna pe umăr.
   Connor îl împinse pe soldat la o parte. Peter se clătină,trase aer în piept cu lăcomie şi se îndreptă.
   - Aproape ai ucis un om, Peter, rosti Connor cu o voce aspră. Dacă nu te-aş fi lovit să-ţi iau sabia din mână, unul dintre servitorii mei loiali ar fi fost mort. Nu voi tolera prostia.
   - Stăpâne, eu...începu tânărul.
   Connor îl reduse la tăcere, ridicând mâna.
   - Nu am nevoie de scuzele tale. Quinlan va hotărî ce trebuie făcut cu tine.
   Îl aşteptă pe soldat să plece ca să discute problema cu cei doi comandanţi ai săi. Crispin şi Quinlan îl flancau de-o parte şi de alta. În opinia celui dintâi, oşteanul era inept, fără speranţă de îndreptare, şi trebuia trimis acasă. Quinlan era de acord, dar voia să aştepte să i se domolească furia pentru a lua o decizie.
   Crispin schimbă subiectul.
   - Te-ai gândit cum te vei răzbuna pe MacNare?
   - M-am gândit. Vom porni amândoi la drum după-masă. Alege opt sau zece soldaţi să vină cu noi.
   - Vei merge la Kincaid mai întâi? I-ai promis că nu vei continua incursiunile.
   - Ar trebui să merg la fratele meu şi să-i explic, dar n-o voi face. Neîndoielnic, se va mânia. Cu toate acestea, de îndată ce va auzi de mesajul lui MacNare, va înţelege că trebuie să-i trimit ticălosului un răspuns pe măsură.
   - Nu-1 înfrunta pe MacNare şi nici nu-1 ucide până când nu e rândul meu să te însoţesc, stărui Quinlan.
   - Ai aceeaşi cerere de fiecare dată când alternăm responsabilităţile, îşi aminti Crispin. Connor ştie pe de rost ce părere ai despre duşmanul nostru.
   - Şi tu îi ceri acelaşi lucru de fiecare dată când merg eu cu el!
   Connor opri disputa, spunându-le că ambii aveau să-1 însoţească atunci când venea sorocul.
   - Nu-1 voi ucide până când nu voi găsi dovada de care am nevoie. Promisiunea pe care i-am făcut-o tatălui meu este mai presus de toate celelalte. Crispin, du-te şi alege-ţi oamenii şi fii pregătit să plecăm înainte de apusul soarelui. Quinlan,vino cu mine înapoi în curte, ca să-ţi explic sarcinile pe care vreau să le isprăviţi cât timp sunt plecat.
   Pe drum schiţă responsabilităţile fiecăruia şi adăugă o ultimă cerere:
   - Ai grijă ca soţia mea să fie mutată într-un alt dormitor.Fă-o astăzi.
   - Tu şi Lady Brenna nu v-aţi pus de acord în legătură cu replica pe care vrei să i-o dai lui MacNare?
   - Nu am discutat subiectul cu ea. De ce-ai crede că aş face-o?
   - E soţia ta, Connor.
   - Sunt conştient de acest lucru.
   - Şi calul ei a fost cel măcelărit.
   - Şi, datorită acestor motive, crezi că ar trebui să-i explic intenţiile mele?
   Quinlan râse când îi văzu nedumerirea. Era evident că nu-i trecuse deloc prin cap să-şi explice intenţiile faţă de Brenna.
   - Cele mai multe neveste ar dori ca soţii lor să le spună ce simt.
   - Aşa să fie?
   - Deci mutarea ei într-o altă cameră are la bază altă justificare?
   - Problema nu te priveşte pe tine.
   - Într-adevăr. Dar, ca prieten, trebuie să-ţi dau un sfat: soţia ta va fi rănită de această decizie. Nu va înţelege. Precis ai observat că milady are sentimente faţă de tine.
   - Evident că are şi, tocmai de aceea, o mut în altă cameră. Te asigur că se va simţi uşurată.
   Connor refuză să mai rostească vreun cuvânt pe acest subiect, îi porunci lui Quinlan să-şi facă datoriile şi intră în sala mare.
   Netta, slujnica însărcinată cu dereticatul la primul nivel, scăpă cârpa cu care ştersese o masă de îndată ce îşi văzu stăpânul. Se trase înapoi, făcu o plecăciune şi bâlbâi un salut. Era o femeie agitată, care tremura la simpla lui vedere. Connor nu putea înţelege de ce. Îl servea de peste un an şi, în tot acest timp, nu ridicase nici măcar o dată vocea la ea.
   - Netta, du-te sus şi spune-i soţiei că doresc să stăm de vorbă.
   - Să o trezesc dacă doarme, stăpâne?
   Connor clătină din cap.
   - Nu, e încă prea devreme. Dacă nu-ţi răspunde imediat, las-o în pace. Încearcă să nu faci gălăgie, adăugă el. Văduva tatălui meu e foarte obosită.
   Servitoarea se împiedică de două ori în graba ei de a părăsi încăperea.
   În timp ce aşteptă, Connor umblă de-a lungul şi de-a latul camerei goale, cu gândul la explicaţia pe care urma să i-o dea Brennei. Ştia că ar fi trebuit să-şi ceară scuze pentru comportamentul lui din noaptea precedentă. Totuşi, nu intenţiona să facă asta, pentru simplul motiv că nu avea niciun rost. Nu spusese nimănui vreodată că îi părea rău şi nu avea de gând să înceapă acum.
   Tocmai aprinsese focul în vatră, când Netta se întoarse cu vestea că Lady MacAlister nu era sus. Îi porunci să trimită servitori afară ca să o caute şi îşi reluă plimbatul.
   Remarca lui Quinlan despre împărtăşirea informaţiilor cu soţia sa îl surprinsese şi se găsi întrebându-se dacă Alec îi spunea vreodată lui Jamie ce simţea în legătură cu problemele neliniştitoare. Nu, bineînţeles că nu. Bărbaţii nu spun, nu?
   Clătină din cap cu dezgust. Căsătoria îi complica viaţa. Ar fi trebuit să înţeleagă asta înainte să se însoare. Era prea târziu să se răzgândească şi acum, că ea îi aparţinea, era suficient de sincer să recunoască faptul că Brenna nu avea să renunţe niciodată la el. Se înfuria numai închipuindu-şi-o cu oricine altcineva. Asta însemna că îi plăcea să fie împreună cu ea? Pe cine încerca să păcălească? O plăcea la nebunie, mai mult decât crezuse vreodată că era posibil.
   Chiar şi acum, era încordat anticipând momentul în care avea să-şi facă apariţia.
   Gândurile acestea îl speriau. Se purta la fel de nerăbdător ca un soldat tânăr ce încearcă să-şi impresioneze comandantul. Căsătoria îl înmuiase, iar dacă nu era atent, risca să se îndrăgostească de Brenna. Ştia exact ce urma să se întâmple atunci. Avea s-o piardă. Cu atâta durere, nu merita să o iubească.
   Crispin intră să anunţe sosirea lordului Kincaid, însă Alec era deja alături de el.
   Cei doi bărbaţi priviră mersul agitat al lui Connor. Peste o clipă, Quinlan li se alătură şi se înclină în faţa lordului Kincaid, după care îşi îndreptă atenţia spre stăpânul său, constatând că acesta nu-şi observase încă fratele. Nu-i stătea în fire să fie atât de preocupat, dar Quinlan era sigur că se gândea la Lady Brenna.
  Alec nu găsi deloc amuzantă neatenţia fratelui său. În cele din urmă, acesta coborî cu picioarele pe pământ.
   - Ai de gând să-1 anunţi pe fratele meu sau nu, Crispin?
   - Omul aşteaptă să te uiţi la mine, răbufni Alec. Dacă întorci spatele unui bărbat, poţi să fii ucis.
   - Dacă întorc spatele unui membru de familie săvârşesc o necuviinţă, nu mă pun în pericol.
   Connor înaintă, făcu o plecăciune în faţa lui Alec şi rosti:
   - Prezenţa ta mă onorează,milord.
   - Manierele tale necesită încă îmbunătăţiri.
   - Am învăţat tot ce ştiu de la tine. Văd că cineva te-a înfuriat, din moment ce porţi sabia.
   - Sunt furios, replică Alec. Oamenii mei aşteaptă în curte. Mergem să pedepsim un individ care a cutezat să mă sfideze şi vreau să mă însoţeşti.
   - Bineînţeles.
   Alec constată mulţumit că fratele lui acceptase fără să cunoască numele celui pe care aveau să-1 târască afară din ascunzătoare. Presupuse cu trufie că loialitatea necondiţionată a lui Connor se datora modului în care el îl crescuse. Străbătând încăperea cu paşi mari, îl lovi pe fratele său la umăr în drum spre masă şi se aşeză pe singurul scaun cu spătar înalt disponibil. Îi făcu semn lui Connor să ia loc pe banca de alături.
   - Dawson nu pare să priceapă că vorbesc serios. Fetiţo, adu-mi nişte apă, îi strigă slujnicei aflate în preajmă.
   Tânăra se uită înnebunită de jur împrejur. Connor crezu că era în căutarea unui loc unde să pună obiectele pe care le ţinea în mână.
   Nu apucă să-i spună să le lase pe trepte, că aceasta veni în goană, se înclină în faţa lui şi le puse pe masa de lângă el. Ştiu ce erau înainte ca ea să-i explice.
   - Am trimis trei servitori s-o caute afară pe milady, stăpâne, dar tot ce au găsit până acum sunt obiectele pe care le-a scăpat în urma ei. După ce îl servesc pe lordul Kincaid, îmi spuneţi vă rog ce ar tebui să fac cu lucrurile doamnei?
   Connor dădu din cap uluit.
   - Lasă-le aici, Netta.
   Slujnica făcu o nouă plecăciune. Connor observă că mâinile îi tremurau când puse pocalul şi urciorul în faţa lui Alec, lucru care nu-1 surprinse deloc. Fratele lui mai mare intimida femeile încă şi mai mult decât el.
   - Ţi-ai rătăcit nevasta? îl întrebă prietenos Alec.
   - Bineînţeles că nu, răspunse el.
   Fratele său nu terminase să-1 tachineze. Se întinse şi o luă o panglică galbenă.
   - Ce avem aici?
   - Vezi şi tu că e vorba de o traistă, o panglică şi un pumnal. Sincer, Alec, nu ştiu cum reuşeşte. Parcă nici picioarele nu poate să şi le ţină în pantofi în timp ce merge. Îşi pierde mereu lucrurile şi ridică de pe jos altele. Nu ştiu cum o voi convinge să fie mai atentă.
   Alec găsi neglijenţa Brennei foarte amuzantă. Râse pe socoteala fratelui său, după care îi sugeră să pună un cufăr în sala mare pentru ca slujitorii să poată depozita obiectele lăsate în urmă de ea.
   - Cu permisiunea ta, mă voi ocupa de sarcină, strigă Crispin de la intrare.
   - Doreşti să-ţi caut soţia? se oferi Quinlan.
   - Am vrea mai degrabă să veniţi încoace, spuse Alec. Ce avem de discutat vă va interesa pe amândoi.
  Aşteptă până când războinicii se aşezară vizavi de Connor, după care îi informă:
   - Vom fi plecaţi timp de o săptămână sau două. Dawson şi soldaţii lui se ascund în munţi şi va fi nevoie de timp să-i scoatem afară.
   - Nu pari să te grăbeşti, observă Connor.
   - Dawson nu pleacă niciunde. Prostul crede că e în siguranţă, adăugă Alec clătinând din cap. Nu pot să-mi imaginez cum i-a venit o asemenea idee.
   - Câţi sunt cu el? întrebă Crispin.
   - Nu le ştiu precis numărul. Quinlan, este de datoria ta să păzeşti fortăreaţa în timp ce stăpânul tău este plecat?
   - Da, milord.
   - Dublează numărul de santinele de-a lungul perimetrului şi pe ziduri.
   - Am dat deja ordinul, Alec. Nu trebuie să-ţi faci griji, spuse Connor.
   - Te aştepţi la probleme? se interesă Crispin.
   - Alec se aşteaptă întotdeauna la probleme, şi la fel şi noi, răspunse Connor.
   - Umblă vorba că MacNare a înnebunit de furie când a aflat că i-ai luat mireasa. Oamenii din escorta ei l-au convins că ea te-a însoţit de bunăvoie, iar acum o învinovăţeşte pe Brenna la fel de mult ca pe tine.
   - Ea nu are nicio vină, izbucni Connor.
   Quinlan se arătă neîncrezător.
   - Soldaţii ei au mers la MacNare în loc să se întoarcă la baronul lor? Ce neghiobi!
   - Nu s-au dus din proprie iniţiativă, îl lămuri Alec. Imagina-ţi-vă situaţia neplăcută în care se găsea MacNare. Erau cel puţin o sută de rude şi oaspeţi care veniseră să sărbătorească nunta alături de el. Îşi aşteptase mireasa cu o seară înainte şi, cum ea n-a venit, a trimis trupe suplimentare s-o întâmpine. Mi s-a spus că a fost umilit în faţa invitaţilor. La naiba, Quinlan, nu e nimic amuzant aici!
   - Mi se pare comică umilirea lui MacNare, recunoscu oşteanul.
   - La fel şi mie, spuse Connor.
   - Şi mie, întări Crispin.
   Cei trei fraţi de cruce îşi arătau reciproc o loialitate absolută. Deşi Alec înţelegea legătura strânsă dintre ei, ştia că se impunea să-i sancţioneze pentru atitudinea lor; pe de altă parte, să-i critice pentru că se bucuraseră de ruşinea păţită de MacNare ar fi fost o dovadă de ipocrizie. Râsese straşnic pe socoteala lordului, dar nu avea de gând să recunoască asta în faţa fratelui său. Voia acum să atenueze puţin duşmănia dintre Connor şi MacNare, nu s-o încurajeze.
   - Înţeleg ce simţiţi fiecare dintre voi faţă de MacNare. Am foarte puţină simpatie faţă de acest om, recunosc, dar încă trebuie să mă convingeţi că el şi tatăl lui au fost implicaţi în moartea tatălui tău, Connor.
   Ridică mâna ca să-1 împiedice pe Crispin să-1 întrerupă şi urmă:
  - Îţi aduc aminte că, până nu-mi aduci dovezi de netăgăduit, sabia lui Donald MacAlister rămâne pe peretele meu, unde am pus-o în ziua în care ai intrat în casa mea, şi niciunul dintre voi nu-1 va ucide pe MacNare. M-am făcut suficient de clar?
   - Da, răspunse Connor. Eşti stăpânul meu şi îţi vom onora dorinţele tot timpul.
   - Bineînţeles că o veţi face.
   Connor abia dacă reuşea să-şi ţină furia sub control.
   Deşi ar fi putut să-şi exprime opinia oricând ar fi simţit nevoia, să-şi contrazică fratele în faţa lui Quinlan şi Crispin ar fi fost o greşeală, căci ar fi subminat poziţia acestuia.
   - Ai încheiat lista îndatoririlor noastre faţă de tine? se interesă el.
   Alec îi aruncă o privire aprigă.
   - Ţi-am promis, cu mult timp în urmă, că nu-1 voi omorî pe MacNare deoarece, dacă şi când vei găsi dovada că este vinovat, acel drept îţi aparţine. Totuşi, nu am promis că am să te las să trăieşti, Connor. Nu mă provoca din nou.
   După un schimb de priviri elocvent, seniorul continuă:
   - Dumnezeu mi-a dat sarcina imposibilă să vă ţin pe toţi trei în viaţă şi am acceptat responsabilitatea în momentul în care v-am luat pe fiecare în casa mea. Eraţi pe jumătate morţi şi mi-aţi ţinut soţia trează o săptămână, cât timp şi-a făcut griji pentru voi. Încă nu v-am iertat pentru asta.
   - Îmi amintesc, murmură Connor. Mi-ai spus că nu mă vei lăsa să mor.
   - Iar tu mi-ai cerut ritos să merg în căutarea celorlalţi, râse Alec.
   Scoase un oftat lung, teatral.
   - Ai încercat încă de atunci să-mi dai ordine. Îţi aminteşti că m-ai făcut să-ţi promit că nici Quinlan şi nici Crispin nu vor muri? Nu, bineînţeles că nu. Nu pot întoarce trecutul pentru tine, dar pot să fac ceva în legătură cu prezentul. Am nişte informaţii pe care le-ai putea găsi folositoare. Unul dintre soldaţii englezi i-a spus lui MacNare că Brenna plănuise sosirea ta.Nu e adevărat, nu?
   - Nu, nu e.
   - Şi zici că nu ai obligat-o.
   - Nu, nu am obligat-o.
   - Ai omis câteva detalii destul de importante când mi-ai anunţat căsătoria.
   - Cum ar fi?
   Alec nu răspunse imediat la întrebarea lui Connor.
   - Doi oameni de-ai lui MacNare au plecat cu trei dintre soldaţii englezi. Se îndreaptă spre proprietatea baronului Haynesworth.
   - Cine este baronul Haynesworth? se interesă Crispin.
   - Tatăl Brennei.
   - Erau doisprezece soldaţi care o escortau pe milady, îşi aminti Quinlan.
   - Au mai rămas trei. Lui MacNare nu-i place să primească veşti proaste. Îl consideră responsabil pe tatăl Brennei pentru creşterea unei fete independente şi va cere despăgubiri serioase. Nu-1 cunosc pe baron şi, prin urmare, nu pot să prevăd cum va reacţiona când va auzi că alianţa lui s-a rupt, dar ştiu ce aş face eu dacă m-aş fi aşteptat ca fiica mea să se mărite cu un bărbat şi ar fi sfârşit nevasta altuia. M-aş duce s-o caut ca să aud adevărul de la ea.
   - Cu alte cuvinte, crezi că e posibil ca baronul să-şi conducă trupele aici.
   - E posibil.
   Connor ridică din umeri.
   - Dacă se întâmplă, se întâmplă.
   - Ce vei face dacă tatăl ei te provoacă?
   - Nimeni nu o ia de lângă mine. Nimeni.
   Nu ridicase vocea, dar puterea din spatele fiecărui cuvânt era uşor sesizabilă.
   - L-ai omorî? întrebă calm Crispin.
  - Probabil soţia mea s-ar supăra dacă aş face-o, mormăi Connor.
   - Probabil? se miră Alec. Bineînţeles că s-ar supăra.
   - Nu aş lăsa răzbunarea să ajungă până acolo. Voi aştepta să văd ce face tatăl ei.
   Alec dădu aprobator din cap, satisfăcut de atitudinea chibzuită a fratelui său.
   - Nu i-aş pomeni despre asta Brennei, căci nu ai motive să o nelinişteşti. Cu toate că mi se pare bizar, am învăţat, privind-o pe soţia mea, că femeile sunt înclinate să se îngrijoreze în legătură cu fiecare lucru minor. Jamie a fost foarte mâhnită când a auzit ce i-a făcut MacNare calului Brennei. Adevărul e că şi pe mine m-a scârbit josnicia asta. Din păcate, Jamie insistă să audă fiecare detaliu de la Hugh.
   - Lordul Hugh a venit la tine? întrebă Quinlan.
   - Trebuie să fi călărit întreaga noapte, comentă Crispin.
   - Nu, a ajuns azi-noapte târziu. Una dintre santinelele mele i-a deschis drumul.

.........................................................