O nuntă de vis, Julie Garwood

 ...........................................

5.

            Connor o privi cercetător, încruntându-se neliniștit vederea lacrimilor din ochii ei.

   - Vrei să-mi spui de ce plângi?
   - S-a întâmplat prea repede, se bâlbâi ea. Nu sunt atât de naivă, Connor, crede-mă!
   - Brenna, despre ce vorbeşti? Ce s-a întâmplat prea repede?
Îşi veni în sfârşit în fire. Nu avea de gând să-i spună că îl iubea şi se gândi că ar fi preferat să stea dezbrăcată într-o biserică plină de necunoscuţi decât să îşi recunoască greşeala.
   A fi vulnerabil era destul de rău, să se laude cu asta ar fi fost oribil.
   Oricum, nu ar fi înţeles dacă ar fi încercat să-i explice. Se îndoia că ar fi putut să o iubească vreodată. Era atât de prins în trecut, că pur şi simplu nu avea loc în inimă pentru nimic altceva.
   - Vrei să-mi răspunzi? ceru el.
   - Mi-a fost dor de tine, mărturisi într-un final. Nu am vrut, dar mi-a fost dor oricum. Ai fost plecat mult timp.
   Răspunsul ei păru să-1 satisfacă.O sărută încă o dată, scurt, dar tot cu atât de multă pasiune, iar apoi o urmă înăuntru.
   - Cât timp ai fost departe, am adunat bucăţi de informaţii de la bătrânii de aici şi am reuşit să pun totul laolaltă.
   - Ce ai pus laolaltă?
   - Trecutul tău. Ştiu ce s-a întâmplat cu tatăl tău. Am vrut doar să-ţi spun că înţeleg de ce ruinele au mai rămas în picioare. Intenţionezi să le păstrezi până vei obţine răzbunarea în numele lui.
   - Ţi-aş fi spus dacă m-ai fi întrebat.
   - Atunci în viitor o să te întreb pe tine. Nu te încrunta, Connor. Vreau să fii binedispus când o să-mi vezi surpriza.
   - Quinlan m-a asigurat că nu ai distrus nimic, murmură el.
   - Să distrug? Pentru numele lui Dumnezeu, de ce ai crede un astfel de lucru? se miră Brenna înainte să-şi amintească reacţia lui la gropile din curte. Plănuiesc să acopăr dezordinea făcută afară, explică apoi. După ce soldaţii fixează stâlpii de susţinere pentru structura pe care m-am gândit să o construiesc, iar eu...
   - Brenna? o întrerupse el cu un aer ameninţător.
   - Da?
   - Nu vom vorbi despre asta acum.
   - Nu, bineînţeles că nu. Zâmbeşte, Connor. Te afli din nou acasă. În plus, Euphemia s-ar putea să fie înăuntru şi nu vreau să creadă că nu suntem fericiţi în căsnicie.
   Râsul lui o surprinse.
   - De ce contează ce crede ea?
   Cum putea să fie aşa de greu de cap?
   - Trebuie să o fac să mă placă pentru că este mama ta vitregă. Doar mi-ai spus să o cinstesc.
   - Ţi-am spus?
   - Da, sau poate ţi-am spus eu că o voi face. Nu contează. Merită respectul nostru.
   - Într-adevăr.
   Connor deschise uşa şi aşteptă ca Brenna s-o ia înainte. Ea nu se clinti.
   - Am o favoare să-ţi cer. Diseară când stăm împreună la masă...
   - Da? o îndemnă el.
   Roşi în timp ce îi dădea instrucţiunile.
   - Te rog să te uiţi la mine des şi să nu te încrunţi. Încearcă să fii atent la fiecare cuvânt al meu, bine?
   Din fericire, nu voia şi un răspuns, căci se grăbi să intre.
   Soldaţii care-şi aşteptau stăpânul se înclinară în faţa ei imediat ce o văzură.
   Tânăra femeie îi salută pe fiecare dintre ei pe nume, ceea ce îl surprinse şi încântă pe soţul ei, până când îşi dădu seama că se uita la ea zâmbitor şi cu siguranţă părea să fie atent la fiecare cuvânt al ei.
   - Brenna, aşteaptă-mă în salon până când rezolv câteva lucruri.
   Făcu o plecăciune ca la carte şi intră în sala mare. Se gândi să stea în faţa căminului, ca să-i poată vedea mai bine reacţia la îmbunătăţirile aduse.
   Parcurse jumătate din încăpere înainte să-şi dea seama că totul era pe dos. Se uită neîncrezătoare, căci sala era la fel de goală şi neprimitoare ca atunci când o văzuse prima oară. Chiar şi papura lipsea de pe jos.
   Pentru numele lui Dumnezeu, ce se întâmplase? Unde era minunatul postav la care lucrase din greu să-1 termine înainte ca soţul ei să se întoarcă?
   - Milady? şopti Netta de lângă arcada ce ducea spre uşa din spate.
   Brenna aruncă o scurtă privire spre intrare şi, văzând că seniorul era încă ocupat să asculte cererile soldaţilor, se apropie de servitoare.
   - Ce s-a întâmplat, Netta? Unde sunt toate pernele?
   - Lady Euphemia a făcut o criză când s-a aşezat pe una dintre ele. A declarat că e mult prea inconfortabilă ca să expună pe cineva la o asemenea suferinţă şi, după ce le-a încercat pe rând, mi-a poruncit să le iau de aici şi să le ard, milady, ca să nu fiţi stânjenită în faţa soţului dumneavoastră.
   - Şi postavul? Postavul pe care l-am pus pe masă?
   Netta dădu din cap.
   - A fost un accident, şopti ea. Cel puţin asta mi-a spus Lady Euphemia. A insistat să aibă vin la masa de prânz. Din păcate, a calculat greşit când s-a întins după pocal şi 1-a vărsat peste tot. Din câte a povestit dânsa, pocalul a răsturnat la rândul lui ulciorul. Of, milady, postavul e distrus acum. Ştiu că aţi stat trează jumătate din fiecare noapte în care stăpânul nostru a fost plecat ca să puteţi termina cusăturile, şi arăta atât de frumos! Până şi Quinlan a remarcat asta.
   Încercând să-şi ascundă dezamăgirea, Brenna o mângâie în semn de consolare.
   - Accidentele se întâmplă. Totuşi,nu mi-am dat seama că pernele erau inconfortabile. Le-am încercat pe toate şi mi s-au părut în regulă, dar dacă lady Euphemia...
   - A spus că au cocoloaşe.
   - Înţeleg. Bine, atunci, voi încerca să le fac mai bune data viitoare. Dar papura? Era plăcută, nu-i aşa? Şi dădea camerei un miros agreabil. La fel şi florile, adăugă ea.
   - Şi Lady Euphemia a apreciat papura, dar s-a împiedicat în drum spre masă şi aproape că a căzut pe podea. A explicat că vederea i-a slăbit odată cu vârsta şi mi-a poruncit să înlătur papura cât mai repede. Era sigură că veţi înţelege, milady.
   - Desigur.
   - Iar florile nu-i plăceau deloc.
   - A explicat de ce?
   - A spus că-i aminteau de moarte pentru că rudele îndoliate le duc întotdeauna la cimitir.
   Brenna îşi lăsă umerii în jos. Ce părere şi-o fi făcut Euphemia despre ea?
   - A fost o nesocotinţă din partea mea să pun flori pe cămin. Nu m-am gândit, Netta. Nu mi-a trecut prin minte că ar putea avea o asemenea reacţie. Trebuie să găsesc o cale să mă revanşez.
   - Milady, nu aveaţi de unde să ştiţi. Scaunul pe care Lothar vi 1-a dat i-a fost trimis înapoi. Îmi pare rău că a petrecut jumătate de zi ca să lustruiască lemnul de arăta ca nou.
   - De ce a fost trimis înapoi?
   - Lady Euphemia a mărturisit că îi era frică să stea pe el pentru că era prea şubred. Am insistat că era perfect solid, dar nu am putut să o conving. Părea s-o îngrozească posibilitatea unei căzături. Cred că e aşa pentru că înaintează în vârstă şi ştie că oasele nu i se vindecă dacă îşi rupe vreunul. Nu am putut să nu mă întreb dacă se îngrijora de astfel de lucruri când era mai tânără. Oasele nimănui nu se vindecă bine, tânăr sau bătrân, adăugă ea ritos.
   - Vârsta o face probabil să fie mai atentă, iar noi trebuie să respectăm asta.
   - Mai e ceva. Îmi pare rău că trebuie să menţionez asta, după dezamăgirea pe care aţi suferit-o.
   Brennei îi era teamă să descopere ce amănunt îi mai displăcuse Euphemiei, dar se forţă oricum să întrebe.
   - Da?
   - M-a întrebat dacă mai era ceva ce voiaţi să fie pus în cameră. Am menţionat că lucraţi la un steag pe care să-1 atârnaţi pe perete. Lady Euphemia a vrut să-1 vadă, bineînţeles. A părut încântată când i-am spus ce iscusită sunteţi cu acul şi aţa şi cum v-aţi muncit la el atâtea ceasuri.
   - I l-ai arătat?
   - Da. Of, milady, a părut dezamăgită de eforturile dumneavoastră. A cloncănit din limbă ca o găină şi a clătinat din cap.
   Brenna îşi simţi faţa arzând de ruşine.
   - Şi ce ţi-a spus?
   - Că toate cusăturile sunt strâmbe, dar nu e vina domniei voastre, căci atâta vă pricepeţi.
   - Unde este tapiseria mea acum?
   - Lady Euphemia nu a vrut să fiţi umilită în faţa soţului dumneavoastră şi a oamenilor săi.
   Lacrimi de milă umplură ochii Nettei, ceea ce nu făcu decât să amplifice ruşinea stăpânei sale. Aceasta se simţea oribil, şi totuşi era conştientă că nu trebuia să se înfurie. Pe de altă parte, nu mai putea să audă că era nepricepută de fiecare dată când încerca să-i facă pe plac Euphemiei. Era un atac nemilos la adresa mamei ei, care chipurile nu fusese în stare s-o educe.
   - Nu mai este, am dreptate? şopti ea, cu vocea monotonă din cauza înfrângerii.
   - Da, milady. Euphemia a început să descoasă tapiseria la prânz, iar până să meargă în cameră pentru a se spăla înainte de cină nu mai rămăseseră decât nişte fire pe podea.
   În acel moment, Connor intră în sala mare şi se uită în jur cu interes. Brenna oftă istovită şi se întoarse către el. Netta o prinse de mână.
   - Mi s-a părut că totul arăta minunat, milady, şopti ea.
   Ultimul lucru de care avea nevoie acum era mila. Zâmbi ca să nu rănească sentimentele Nettei, iar apoi spuse:
   - Voi face mult mai bine la următoarea încercare.
   Femeia se înclină şi apoi plecă să anunţe la bucătărie că masa urma să fie servită.
   - Ai terminat discuţia cu soldaţii?
   Întrebarea îl făcu să zâmbească. Toţi oamenii săi voiseră să ştie dacă-şi puteau recupera lucrurile. Connor nu înţelesese despre ce era vorba până când unul dintre ei nu arătase spre grămada de obiecte de pe cufăr cu aluzia că unul dintre pumnale era foarte asemănător cu cel folosit adesea de nevasta lui.
   Nu îndrăzniseră să-şi acuze stăpâna de furt, căci ştiau că avea tendinţa să fie uitucă atunci când se grăbea sau se simţea bine. Toţi oştenii o apăraseră de fapt pe Brenna în faţa lui şi, din această cauză, el nu râsese.
   Emmett îi explicase:
   - Când este lipsită de griji nu e prea atentă. Le face pe soţiile noastre să se simtă la fel de importante ca şi domnia ta. Toate o îndrăgesc nespus, bineînţeles, şi ar fi foarte supărate dacă ar auzi că ai pedepsit-o pentru faptul că din când în când mai uită să aducă lucrurile înapoi. Lasă la fel de multe din lucrurile ei pe câte ia, adăugase el în apărarea Brennei.
   Connor promisese să nu-şi critice soţia şi sugerase ca în viitor, de câte ori lipsea ceva, ei sau soţiile lor să vină la donjon şi să caute prin grămada de pe cufăr fără a-i mai cere permisiunea.
   - Pot să văd din zâmbetul tău că întâlnirea a decurs bine, remarcă Brenna.
   - Aşa e, o asigură el. Am rezolvat problema, dar nu cauza.
   - Vei rezolva şi asta în curând, răspunse ea.
   Hohotul lui răsună în toată sala.
   - Mă îndoiesc de asta, dar acum descopăr că nu vreau să fie altfel.
   - De ce?
   - Pentru că îmi place cauza. Nu mă pune să-ţi explic. Mai bine arată-mi surpriza ta. Te-am lăsat să aştepţi destul.
   - Nu pot.
   - Nu poţi aştepta?
   - Nu pot să-ţi arăt surpriza.
   - De ce nu poţi? Te-ai răzgândit?
   - Da, asta e. M-am răzgândit.
   - De ce?
   - De ce?
   Căută disperată o scuză pentru ca el să nu afle că toate eforturile ei fuseseră zadarnice. Ar fi socotit-o atunci incompetentă, iar ea nu era deloc incompetentă. Doar că se cam pripise. Din fericire, îşi aminti de medalionul pe care îl făcuse pentru el. Intenţionase oricum să-1 lase la final, pentru a-i sublinia importanţa.
   - Este sus, în dormitor. Ai vrea să îl vezi acum? Ţi-1 aduc imediat.
   - Ce trebuie să fac?
   - Să aştepţi, decise ea.
   - Atunci am să aştept.
   - Mulţumesc. Te-ai văzut cumva cu mama ta vitregă?
   - Nu.
   - Ar trebui să coboare în orice clipă. Ai vorbit deja cu Raen?
   - Nu, însă ar trebui să se întoarcă într-o oră sau două, conform lui Quinlan, iar mâine părăseşte cetatea.
   - Pleacă?
   Nu voia să pară atât de fericită în legătură cu plecarea lui Raen, dar nu se putuse abţine. El ridică o sprânceană la reacţia ei.
   - Se întoarce la stăpânul său.
   - Unde anume? se interesă ea, sperând că era vorba de celălalt capăt al pământului.
   - Departe de aici. Nu cred că-1 vom mai vedea în următorii 5 sau 10 ani. Brenna, s-a întâmplat ceva?
   - Nu, bineînţeles că nu.
   - Atunci de ce te ţii de mine?
   Păru surprinsă. Îl cuprinsese de mijloc cu braţele fără să-şi dea seama. Simpla menţionare a fratelui vitreg o făcuse să se mute instinctiv mai aproape de soţul ei.
   Îi dădu prima explicaţie care-i veni în minte:
   - Mi-a fost dor de tine.
   - Mi-ai mai spus asta.
   - Da, dar am vrut s-o menţionez din nou. Mă scuzi cât timp fug să schimb două vorbe cu bucătăreasa?
   După ce îi dădu permisiunea, ea îl sărută de rămas-bun.
   - Ce s-a întâmplat aici, Connor? se miră Quinlan de la uşa sălii.
   - Ce s-a întâmplat aici? întrebă şi Crispin, venind din spatele lui. Încăperea este la fel ca înainte. Ce s-a întâmplat cu toate schimbările pe care le-a făcut milady?
   Nedumerit, Connor le ascultă istorisirea cu mâinile împreunate la spate.
   - Ţi-a spus milady de ce a schimbat camera la loc?
   - Nu, se pare că surpriza este sus.
   - De ce ar duce la etaj pernele şi postavul? se miră Quinlan.
   - Poate că s-a răzgândit, sugeră Crispin.
   - Ţi-am spus că se poartă ciudat. A luat şi papura sus?
   - Aşa s-ar părea, răspunse Crispin.
   - Dacă asta nu e ciudat...începu Quinlan.
   - Aş aprecia dacă ai înceta să mai spui asta, răbufni Connor. Nu e nimic în neregulă cu soţia mea. Pur şi simplu s-a răzgândit, iar dacă nu, trebuie să fi fost un alt motiv. Când va fi pregătită, îmi va spune.
   Discuţia pe acea temă luă sfârşit. Connor dorea să audă totul despre prinderea lui Dawson, dar, în timp ce Crispin îi istorisea, seniorul nu-şi putea lua gândul de la soţia lui. Trebuia să fie mai atent atât cu ea, cât şi cu ceea ce se petrecea în casa lui.
   Euphemia li se alătură câteva minute mai târziu. Connor se înclină în faţa mamei vitrege şi aşteptă în capul mesei până când ea se aşeză, apoi îşi trase un scaun. Rămase s-o asculte mai bine de o oră vorbind despre tatăl lui şi despre trecut, în timp ce Crispin şi Quinlan îşi continuară sporovăială lângă şemineu.
   Raen îşi făcu apariţia chiar când farfuriile erau aşezate pe masă. Brenna şi Netta intrară pe uşa din spate în acelaşi timp.
   - Connor, strigă Raen. Îmi pare bine să te văd. A trecut mult timp.
   - A trecut mult timp, încuviinţă Connor.
   Raen îl îmbrăţişă.
   - Arăţi bine. Căsnicia trebuie să-ţi priască.
   După ce îşi sărută mama, tânărul se aşeză pe scaunul din faţa ei. Connor, în capul mesei, era flancat acum în ambele părţi de rudele lui. Chiar dacă voia să-şi roage fratele vitreg să se mute pentru ca Brenna să poată sta mai aproape de el, nu făcu mare caz când ea se grăbi spre partea opusă a mesei, îşi trase un scaun şi se aşeză.
   - Am aşteptat atât de mult timp această reuniune şi acum simt că viaţa mea s-a reîntregit, anunţă Euphemia.
   Era atât de mişcată să-i aibă pe cei doi fii împreună, încât ochii i se umplură de lacrimi. Şi Brenna era copleşită de emoţii, însă nu era vorba de bucurie, ci de tristeţe. Afecţiunea pe care şi-o arătau cei doi fraţi o enerva la culme. În mod limpede, Connor era fericit să-şi aibă rudele alături; cum ar fi putut să-i spună vreodată ce îi făcuse fratele său vitreg? Gândul la suferinţa pe care avea să i-o cauzeze era insuportabil.
   Connor vorbi foarte puţin în timpul mesei. Era foarte mulţumit de comandaţii lui pentru că aleseseră să se aşeze de o parte şi de cealaltă a stăpânei lor şi căutau să o includă de fiecare dată în conversaţie. Brenna îşi surprinse soţul uitându-se la ea şi îi zâmbi repede, forţându-1 cu privirea sa să-i întoarcă zâmbetul.
   Pentru Connor, seara era plină de revelaţii. Netta, observă el, îşi arăta necontenit afecţiunea faţă de Brenna şi strălucea de fiecare dată când primea un compliment de la stăpâna sa. Pe de altă parte, nu părea fericită să o servească pe Euphemia şi era evident că nu-i plăcea femeia.
   Crezu că înţelesese tot şi îi veni să râdă pentru că fusese atât de uşor. Quinlan îi pomenise că Brenna părea să aibă probleme cu Euphemia. Cele două femei erau evident implicate într-o luptă aprigă pe seama dreptului de a da ordine. Acesta îi aparţinea, evident, Brennei, iar el nu avea de gând să se amestece. Intenţiona s-o lase să rezolve problema în felul ei şi când dorea, pentru că altfel risca să-i dea de bănuit că nu avea încredere în capacităţile ei.
   Quinlan avusese dreptate în legătură cu apetitul ei redus. Imediat ce Crispin îi înmâna pumnalul pe care îl scăpase în curte, îi mulţumi pentru că îl curăţase cu grijă, după care plimbă mâncarea prin farfurie,dar nu luă nicio înghiţitură.
   Raen istorisea o poveste amuzantă care îi făcu pe toţi, cu excepţia Brennei,să râdă. Înainte să spună alta, Connor îşi întrebă soţia dacă se simţea bine.
   - Da, mulţumesc. Totuşi, sunt obosită. A fost o zi lungă.
   Connor îi sugeră să meargă sus.
   - Voi veni şi eu în câteva minute, promise el.
   - Aş fi fericit să-ţi însoţesc soţia, se oferi Raen. Am înţeles că a căzut urcând scările la Kincaid, adăugă el în eventualitatea în care Connor i-ar fi pus motivele sub semnul întrebării.
   Brenna abia se abţinu să îşi strige refuzul.
   - Îţi mulţumesc foarte mult, dar voiam să discut ceva cu Crispin, zise ea, alegându-l pe oşteanul mai tânăr în detrimentul lui Quinlan pentru că se ridicase primul. Dacă aştept până mâine, s-ar putea să uit. Noapte bună, adăugă ea în timp ce luă braţul soldatului.
   Crispin era onorat de sarcină. Dornic să afle ce dorea să-i comunice Brenna, când ajunseră la uşa camerei îi aminti:
   - Ai pomenit că vrei să-mi spui ceva, milady?
   - Am făcut asta, nu-i aşa? murmură ea căutând cu înfrigurare un pretext.
   Mintea ei, din nefericire, se golise complet, forţând-o fie să-i spună adevărul, fie să-i lase impresia că era complet tâmpită.
   - A fost doar o născocire, mărturisi într-un târziu.
   - Nu ai vrut să-mi spui ceva? întrebă el nedumerit.
   - De fapt, nu voiam ca Raen să mă însoţească, aşa că am minţit ca să vii tu.
   - Îmi explici de ce nu ai vrut ca fratele vitreg al lui Connor să te ajute?
   - Nimeni nu trebuie să mă ajute, dar, fiindcă s-a oferit, a trebuit să mă gândesc la ceva ca să-1 împiedic. Acum pricepi?
   Crispin dădu din cap când îi deschise uşa.
   - Tot nu mi-ai spus de ce.
   Soldatul era la fel de tenace ca şi Quinlan.
   - Îmi promiţi că nu-i vei spune lui Connor? Vreau să afle totul din gura mea. S-ar putea să-mi ia o zi sau două ca să-mi adun curajul, adăugă Brenna. Deşi am intenţia să-i dezvălui chiar azi.
   - Ce să-i dezvălui, milady?
   - Că nu-mi place fratele lui.
   Îmblânzise adevărul, căci Raen era la fel de diabolic precum MacNare, la fel de viclean ca un demon şi josnic asemenea unui şarpe ce pândeşte din umbră ca să atace.
   - Connor are o mare stimă pentru Raen, urmă ea. Cu siguranţă ai observat cât de fericit a fost să-şi revadă fratele.
   - Ştiu totodată că se pricepe de minune să-şi ascundă sentimentele. Desigur, o să-ţi respect dorinţa şi o să păstrez tăcerea.
   - Mulţumesc, Crispin.
   - Milady, îmi răspunzi la o întrebare?
   Brenna intrase deja în cameră, dar soldatul prinse uşa ce se închidea în urma ei.
   - Cu plăcere.
   - Quinlan nu a putut să înţeleagă de ce ai înlăturat toate completările pe care le-ai făcut în salon. I s-a părut foarte derutant.
   - Niciuna nu s-a dovedit a fi satisfăcătoare. De aceea au fost înlăturate.
   Fără a-i mai lăsa timp s-o iscodească, îi ură noapte bună încă o dată, apoi închise repede uşa şi o încuie. Se dezbrăcă de haine în faţa focului. Netta îi spălă întregul corp cu săpun cu miros de trandafiri, după care o ajută să-şi pună cămaşa de noapte şi papucii.
   În timp ce îl aştepta pe Connor, încercă să găsească o metodă de a-i povesti despre Raen fără să-i frângă inima. Acum, că nemernicul pleca, mai trebuia să-i spună ceva lui Connor? O clipă se gândi că nu ar fi făcut niciun rău dacă ar fi păstrat tăcerea, însă îşi dădu seama că trebuia să-i mărturisească, indiferent câtă durere i-ar fi cauzat. Prin îndrăzneala de a o atinge, Raen îşi trădase propriul frate, şi ar fi fost greşit din partea ei să-i ascundă adevărul lui Connor.
   Aşteptarea era chinuitoare, mai ales că stătea sprijinită de zid ca să nu adoarmă. Neîndoielnic, întoarcerea soţului ei o destinsese, căci, din cauza îngrijorării pricinuite de către Raen, nu reuşise să se odihnească deloc cât timp fusese el plecat. Bineînţeles, toate acestea urmau să se schimbe.
   Auzi vocea zgomotoasă a lui Connor şi apoi paşii lui grei, pe măsură ce urca pe scări. Trase zăvorul şi se mută înapoi la fereastră ca să-1 aştepte. Intenţiona să-i dea un sărut, să-1 ajute cu pregătirile de culcare şi după aceea să-i înmâneze cadoul. Abia la sfârşit avea să-i spună despre Raen.
   Lucrurile decurseră cu totul altfel. În clipa în care soţul ei păşi în dormitor, fugi spre el, îi strânse faţa în mâini şi îl sărută cu patimă.
   Copleşit de dovada ei nestrunită de afecţiune, o îmbrăţişa şi o ţinu strâns lângă el. Era surprins să afle că se însurase cu o femeie atât de delicată şi iubitoare, iar când ea îşi puse braţele în jurul gâtului lui şi îi şopti timid despre dorinţa ei de a face dragoste, îşi dădu seama că dorinţa lui era mai mare ca a ei. Cât timp fusese plecat îl mistuise dorul, iar singurătatea i se păruse cumplit de dureroasă în orele întunecate ale nopţii.
   - Dacă îţi promit că nu voi pleca din nou o bună perioadă de timp, mă laşi să închid uşa?
   Şovăind să se îndepărteze de el chiar şi pentru o clipă, Brenna îl sărută pe gât.
   - Închide-o împotriva intruşilor, spuse ea.
   Dintr-odată nesigură şi agitată, se retrase, oprindu-se în centrul camerei ca să-1 aştepte. Se uită admirativ la soţul ei. Umerii şi pieptul lui aveau muşchi puternici, totuşi îşi aminti cât de delicată îi era atingerea.
   Cu inima bătându-i nebuneşte, inspiră tremurător şi cuteză să-1 privească iarăşi. Constată că zâmbea amuzat.
   - Ai uitat cum arăt? întrebă el, cu sprânceana dreaptă ridicată.
   Spre încântarea lui, Brenna roşi.
   - Aşa s-ar părea. Părul ţi-e ud leoarcă, ceea ce înseamnă că te-ai dus din nou la lac fără mine. Îţi aduc o cârpă.
   Nu se putu clinti însă. Connor se sprijini de uşă şi o aşteptă răbdător să-şi revină în fire. Nu se grăbea, pentru că îi făcea mare plăcere să o contemple. Mâinile îi erau strânse la spate, scoţându-i în evidenţă pieptul ispititor şi talia fină. Aprecierea lui se transformă rapid în dorinţa de a-şi trece palmele bătătorite peste pielea ei perfectă.
   Oarecum surprinsă de propria agitaţie, Brenna se uită în ochii lui arzători, inspiră adânc şi se strădui să-şi aducă aminte ce trebuia să facă.
   - O cârpă, şopti ea, zâmbind mulţumită că, până la urmă, nu-şi pierduse cu totul minţile.
   - Aveai de gând să iei una pentru mine.
   Râsul ei o însoţi de-a lungul camerei până la cufăr. De îndată ce-şi recapătă darul vorbirii, îi oferi scuze, explicaţii şi ordine, în timp ce îngenunchea graţios pe podea şi muta cu grijă lumânarea ca să poată deschide lada.
   Docil, Connor se aşeză pe marginea patului, cum îl instruise ea. Ştia exact ce urma să se întâmple în secunda în care Brenna se apropia suficient. Avea s-o ia în braţe, s-o pună pe pat şi să facă dragoste cu ea.
   Tânăra femeie avea alte planuri. Stând între coapsele lui,încercă să-i usuce părul cu cârpa, dar găsi încă o dată că era imposibil să fie atentă la ceea ce făcea, căci el îi desfăcuse cordonul şi îşi plimba agale mâinile pe pieptul ei. Îi prinse sânii în palme, atingându-i cu blândeţe sfârcurile, iar apoi se aplecă şi începu să o sărute înnebunitor. Dacă el nu i-ar fi spus să respire, ar fi uitat.
   Connor voia să o scalde în plăcerea simţurilor înainte să o pătrundă, însă disciplina sa se duse pe apa sâmbetei când ea îşi dezlegă rochia şi îl împinse de umeri pentru a-1 face să cadă pe spate.
   Niciunul nu mai suporta să aştepte până să se unească într-un singur trup; în timp ce se aşeza între coapsele ei şi o pătrundea încet, Connor îi fixă ochii, vrând să observe cum o copleşea plăcerea. Reacţia ei îi provocă nişte senzaţii pe care nu le mai trăise niciodată. Brenna îl trase jos şi îl sărută, iar când presiunea dinăuntru se intensifică, dându-i de ştire că era pe punctul de a se sparge în mii de fărâme de extaz, începu să psalmodieze încet „Te iubesc”, până când deveni o rugăminte disperată de a-i auzi promisiunea de dragoste.
   Îşi îngropă faţa în gâtul ei şi, auzind vocea blândă cu care Brenna îşi murmura iubirea, rămase uimit că un asemenea miracol i se putea întâmpla. Doar când o simţi strângându-se în jurul lui, îşi grăbi ritmul pentru a-i oferi ei împlinirea şi pentru a o revendica pe a sa proprie. Unele sentimente pe care nu le conştientizase înainte rămaseră nespuse. Mai departe, se ţinură unul pe celălalt în braţe, istoviţi, satisfăcuţi, ascultându-şi bătăile puternice ale inimii.
   După cum îi era obiceiul, ea plânse din cauza minunii absolute de a face dragoste. Când fu din nou capabilă să se controleze, îşi aruncă braţele în lături şi îi zâmbi.
   - S-ar părea că asta mi-a lipsit cel mai mult cât timp ai fost plecat.
   - Aşa s-ar părea, încuviinţă el mândru de sine.
   Se aplecă, o sărută, apoi se rostogoli pe partea lui.
   - Ai permisiunea să-mi faci aceeaşi surpriză şi mâine.
   Râsul ei îi făcu plăcere.
   - Atunci nu ar mai fi o surpriză, nu-i aşa? În plus, nu aceasta a fost. Am altceva pentru tine.
   După câteva săruturi, îl convinse să o lase să părăsească aşternuturile ca să-i aducă darul.
   Când reveni, se înveli în tartan şi se aşeză cu faţa la el, aproape de piciorul patului. Connor hotărâse deja că,indiferent despre ce cadou era vorba, avea să-1 primească bucuros, chiar dacă ar fi trebuit să se prefacă. Sentimentele ei erau acum în joc, şi asta era tot ce conta pentru el. Era evident că Brenna se străduise din răsputeri ca să-i facă pe plac, aşa că decise să acorde darului importanţa pe care o merita.
   Se ridică în capul oaselor, îşi propti umerii pe perete şi îndoi un picior ca să-şi poată odihni mâna deasupra.
   - Vino mai aproape.
   Brenna se supuse, dar, fără a-1 mulţumi pe deplin.
   - Mai aproape, repetă el cu o voce aspră.
   - Ţi-am ghicit gândurile, bombăni ea. Dacă mă mut mai aproape, vei pune mâna pe mine.
   Connor dădu din cap, admiţând că avea dreptate.
   - Nu mi s-a mai oferit niciodată un cadou, iar două într-o singură noapte reprezintă mai mult decât merit.
   - Două? Ce alt cadou ai primit?
   - Îţi aminteşti ce ai spus când eram în tine?
   - Grăbeşte-te? îl tachina ea.
   - În afară de asta, rânji el.
   - Nu-mi amintesc. Am mai spus altceva?
   „Da, ai spus, se gândi el, mi-ai spus că mă iubeşti.”
   Probabil că se lăsase purtată de valul amorului fizic şi nu-şi dăduse seama de cuvintele pe care le rostise, la fel cum se rugase cu voce tare atunci când se întâlniseră. Dar o spusese, ceea ce însemna că o gândise, iar asta era tot ceea ce conta pentru el.
   - De ce zâmbeşti?Îîncă nu ţi-am dat cadoul.
   - Felul în care m-ai dorit în seara aceasta a fost cadoul cel mai minunat din lume.
   - Dar mai este ceva.
   - Va mai fi, dacă vii mai aproape de mine.
   Brenna clătină din cap.
   - Va trebui să aştepţi. Îţi voi spune două poveşti.
   - Doar una.
   - Două,insistă ea.
   - Bine, fetiţo, oftă el demonstrativ.
   - Prima poveste se referă la o păţanie din copilărie. Eram prea mică pentru a reţine detaliile, dar îmi aduc aminte că eram foarte speriată. Tata m-a aşezat în poala lui şi mi-a spus ce se întâmplase. Să nu îndrăzneşti să te încrunţi, Connor; o să-ţi vorbesc despre familia mea, fie că îţi place sau nu.
   - Nu mă încrunt.
   - Te gândeai la asta.
   - Nu mă gândeam, râse el. Este în regulă să vorbeşti despre familia ta acum. Înainte nu era.
  - De ce?
   „Pentru că inima şi loialitatea ta îmi aparţin acum”, îşi zise.
   - Îţi voi explica mai târziu. Continuă cu povestea ta.
   - Tata mi-a spus că eu sunt motivul pentru care s-a instituit o nouă tradiţie în familia noastră. Eram pe drum spre proprietatea unui unchi când ne-am oprit pentru masa de prânz. Toată lumea voia să-şi dezmorţească picioarele, iar când a venit vremea să plecăm, tata a uitat să ne numere.
   - Să vă numere?
   - Eram opt copii, Connor. Tot timpul ne număra ca să fie sigur că ne avea pe toţi.
   - Dar de data aceasta n-a mai făcut-o.
   - Nu.Credea că sunt cu fratele mai mare, Gillian, iar Gillian a crezut că sunt cu Arthur, un alt frate. Totuşi, nu eram. Cum îmi era obiceiul pe vremea aceea, hoinărisem, m-am rătăcit, iar ai mei nu şi-au dat seama că m-au lăsat în urmă decât atunci când erau deja departe.
   Connor se încruntă. Şi-o imagină pe soţia lui având aproximativ vârsta lui Grace şi trăind o spaimă teribilă.
   Brenna continuă:
   - Gillian m-a găsit înaintea celorlalţi, deşi mi s-a spus că bocetele mele erau atât de răsunătoare, încât şi regele Angliei ar fi putut să le audă dacă s-ar fi aplecat pe fereastră. Exact în acea noapte, tatăl meu a stabilit noua tradiţie.
   - Medalionul.
   Ea dădu aprobator din cap.
   - Fraţii şi surorile mai mari au acceptat ideea şi au promis să-şi ţină medalioanele la gât tot timpul. Mama, îngrijorată că eu şi bebeluşul aveam să ne sufocăm cu şiretul de piele, mi-a dat voie să-1 port doar când părăseam proprietatea.
   Îl scrută îndelung, după care îi luă mâna şi i-o întoarse cu palma în sus. Degetele ei trecură peste cicatricele care-i brăzdau pielea, dar Connor văzu doar tristeţe în ochii ei, nu repulsie sau milă.
   - Trebuie să fi fost îngrozită, murmură din dorinţa de a o face să se uite la el, nu la urmele din trecutul său.
   Începu să-şi tragă mâna, însă ea îl strânse mai tare de încheietură. Cedă pentru moment, aşteptând reluarea istorisirii.
   - Mi-am revenit, zise ea într-un târziu. Dar tu nu ţi-ai revenit, nu-i aşa, Connor?
   - Pentru că încă nu s-a terminat. Vrei să-ţi spun de unde am cicatricile, nu-i aşa?
   - Nu.
   Simţi o combinaţie bizară de uşurare şi dezamăgire. Brenna suferea la gândul durerii pe care o îndurase el. Ar fi vrut să-i spună că nu încerca să-1 consoleze, ci pur şi simplu să recunoască teribila nedreptate a trecutului.
   - Cicatricele acestea îţi marchează trecutul, şopti ea ridicându-i uşor mâna.
   Connor vru din nou să se îndepărteze, dar ea i se opuse pentru a doua oară.
   - Da, admise el în cele din urmă.
   Brenna se aplecă şi îi sărută fiecare cicatrice. Războinicul simţi mângâierea până în suflet. Atingerea ei îl zdruncină şi, în acelaşi timp, îl umplu de căldură. Şi îl transformă în alt om. Nu înţelegea cum se întâmplase, sau de ce, dar durerea care-1 rodea dispăruse, fiind înlocuită de dragostea ei.
    Tânăra femeie nu se opri până nu-i sărută fiecare linie din palmă. Abia atunci îi puse medalionul în mână.
   Connor se uită la gravura sculptată în lemn.
   - A fost odată ca niciodată un băiat pe nume David, începu Brenna. Pământul pe care trăiau el şi familia lui a fost distrus de un uriaş îngrozitor pe nume Goliat. S-a întâmplat ca David să trebuiască să lupte cu acest duşman. Era prea tânăr ca să folosească o sabie. Ar fi putut să poarte sabia tatălui său, aşa cum ai făcut tu. Dar, spre deosebire de tine, nu a trebuit să se târască prin tăciuni aprinşi. Totuşi, amândoi aţi avut un curaj imens, şi cred că şi el i-ar fi salvat pe alţii aşa cum ai făcut tu, pentru că era la fel de nobil ca şi tine, Connor.
   Copleşit, era incapabil să vorbească. Brenna ştia totul şi totuşi îl socotea curajos şi nobil. Evident, nu înţelegea. Nu era încă demn de o asemenea laudă, pentru că nu găsise dreptatea în toţi anii în care o căutase.
   Brenna începu să traseze cu vârful degetelor conturul siluetei lui David.
   - Băiatul a avut doar o praştie pe care să o folosească drept armă, şi, deci, când a venit timpul înfruntării cu Goliat, s-a întins după o piatră, spuse ea, atingând cerculeţul de la picioarele lui David. Crezi că sabia tatălui tău este puterea ta, nu-i aşa, Connor?
   Se uită în ochii lui, aşteptă câteva secunde şi, neprimind răspuns, rosti:
    - Nu este. Puterea ta vine din interior. Este hotărârea ta, răbdarea ta, îndemânarea ta, dar mai mult decât orice este setea ta de dreptate. David 1-a omorât pe uriaş şi şi-a salvat poporul. Tu deja ţi-ai salvat supuşii.
   - Dar încă nu mi-am omorât duşmanul.
   - Uită-te în jurul tău să vezi ce-ai realizat. David va reprezenta întotdeauna ceea ce ai fost şi ceea ce ai devenit. Eşti demn.
   Ridică medalionul pentru ca el să-1 poată vedea mai clar.
  - Acesta este trecutul şi prezentul tău.
   Apoi îl întoarse.
   - Şi acesta este viitorul tău.
   Connor recunoscu simbolul aflat şi pe medalionul soţiei sale.
   - Soarele.
   Îi oferea dragostea ei şi se ruga fierbinte să primească dragostea lui în schimb. El nu spuse niciun cuvânt şi nici nu-i dădu vreun indiciu că avea să-i îndeplinească dorinţa. Păru apoi să se retragă, arătând rece, distant, şi totuşi ea îi zări lacrimile din ochi şi ştiu că vorbele pe care tânjea să le audă erau acolo, înăuntru, încuiate alături de sentimentele lui.
   - Trebuie doar să-ţi deschizi inima ca să accepţi asta.
   Îi puse iarăşi medalionul în mână, după care se aplecă înspre el şi îl sărută.
   Vru să se retragă, însă Connor nu o lăsă. O strânse în braţe şi o sărută din nou şi din nou, disperat pe măsură ce îi răvăşea gura. Nu înţelegea dacă o săruta în semn de dragoste sau dacă îşi apăsa anume gura pe buzele ei pentru ca Brenna să nu-i ceară ceea ce ştia că nu putea să-i dea.
   Făcură dragoste minunat, cu o patimă dezlănţuită, şi doar după ce o satisfăcuse de încă două ori şi ea se prăbuşise în somn deasupra lui, Connor îşi recunoscu cea mai mare slăbiciune: Brenna îl îngrozea.

CAPITOLUL 16

   Connor era plecat.
   Brenna se trezi târziu în acea dimineaţă, când Netta bătu la uşă. Îi strigă să aştepte un moment, apoi se ridică în capul oaselor şi se întinse după rochie. Medalionul soţului ei se afla dedesubt. Simţi o dezamăgire de moment, înainte ca simţul realităţii să-i spună că el nu dorise să-i tulbure somnul căutându-1, aşa că pur şi simplu îl lăsase acolo când coborâse scările.
   Puse medalionul pe cufărul de lângă pat şi se grăbi spre uşă, îmbrăcându-se din mers.
   - A sosit părintele Sinclair, dar nu e nevoie să vă zoriţi. Acum ascultă spovedanii în curtea de jos, aşa că nu va ajunge aici decât peste vreun ceas.
   - Eşti sigură? Nu aş vrea să-1 fac să aştepte.
   - Dacă Fionna îşi ţine promisiunea să i se spovedească, sunt sigură. Cred că are destule păcate cât să-1 ţină ocupat până la sfârşitul zilei.
   - Dacă vorbeşti aşa vei avea o penitenţă lungă, râse Brenna.
   - Vă spun doar adevărul, aşa că nu poate fi un păcat. Doriţi să vă ajut să vă îmbrăcaţi, milady?
   - Nu, mulţumesc.
   Netta păru dezamăgită.
   - Atunci, voi coborî în sala mare. Însă mi-e inima cât un purice, deoarece ştiţi-dumneavoastră-cine stă la masă, comportându-se ca o regină.
   - Te referi la Lady MacAlister?
   Când servitoarea dădu aprobator din cap, Brenna o dojeni:
    - Trebuie s-o respecţi aşa cum se cuvine. E mama vitregă a stăpânului tău, dacă îţi aminteşti.
   - Cum doriţi, milady.
   - Chiar doresc. Te rog încearcă, Netta. Ştiu că poate fi dificilă.
   - O, da, este dificilă, mai ales de când a îndepărtat toate lucrurile frumoase pe care le puseserăţi acolo. Pernele nu erau pline de cocoloaşe, milady. Erau perfecte.
   Brenna îi mulţumi pentru opinia ei binevoitoare şi o trimise în altă parte, ca să se poată îmbrăca.
   În timp ce se spălă, îşi enumera în minte lucrurile pe care le avea de făcut. Primul şi cel mai important era să-1 ia pe soţul său deoparte şi să-i spună despre Raen. Da, aceasta era îndatorirea cea mai presantă, dar, dacă exista timp şi se ivea un prilej favorabil, avea să se intereseze cât de mult urma să stea la ei Lady Euphemia.
   Conform obiceiului ei din fiecare dimineaţă, înainte să părăsească dormitorul, spuse o rugăciune scurtă în care ceru ajutor ca să intre în graţiile soacrei sale. Cu voia lui Dumnezeu, aceasta era ziua cea mare.
   În orice caz, discuţia cu Connor era pe primul loc. Prin urmare, cu toate că ar fi murit de ruşine dacă ar fi fost prinsă, se strecură afară, ca să nu fie întârziată de plângerile Euphemiei.
   Norocul era de partea ei; femeia mai în vârstă stătea cu faţa spre intrare şi nu o văzu. Brenna nu era îngrijorată că va da peste Raen, deoarece acesta mergea să călărească în fiecare zi şi stătea departe de moşie până la căderea nopţii. Iar până la căderea nopţii avea să plece. Pentru totdeauna.
   Unde era Connor? Îl căută în lung şi-n lat. Îi promisese că nu va pleca, iar ea ştia că nu şi-ar fi încălcat niciodată cuvântul. Se dusese fie la lac, fie la ruine, îşi zise Brenna. Pentru mai multe precizări hotărî să i se adreseze lui Crispin, pe care îl găsi în curtea inferioară.
   Aşteptă la marginea potecii ca războinicul să termine conversaţia cu alţi doi soldaţi, după care îl strigă.
   - Pot să te deranjez doar pentru o clipă, Crispin?
   - Desigur, milady.
   Se grăbi să ajungă la ea şi îşi înclină capul.
   - L-am căutat peste tot pe soţul meu. Ştii unde este?
   - E plecat, milady. Nu ştiu precis când se va întoarce.
   - S-a dus la lac?
   - Nu, la cetatea lordului Hugh. Ar trebui să stea cel puţin 3 sau 4 zile, poate mai multe.
Reacţia ei îl zăpăci complet. Arăta de parcă era gata să cadă moartă, iar atunci când îl prinse de braţ şi îl strânse cu sălbăticie, el înţelese că îi era de fapt frică.
   - Unde este Raen? întrebă ea, uitându-se înnebunită în jur.
   - A plecat azi-dimineaţă devreme, milady, împreună cu trei oşteni de-ai lordului Finley, care se întorceau şi ei spre miazănoapte. Cu cât sunt mai mulţi, cu atât mai bine se pot apăra, preciză el.
   Brenna simţi nevoia să plângă de uşurare.
   - Atunci, Raen nu se va întoarce, nu-i aşa?
   - Nu, milady, nu se va întoarce.
   - Slavă Domnului. Am vrut să-i spun lui Connor, însă a plecat înainte să purtăm această discuţie, iar acum eu...De ce a plecat? Mi-a spus că nu o va face.
   Crispin îi mângâie uşor mâna, într-o încercare de a o face să-i dea drumul.
   - Hugh a murit azi-noapte. Era important pentru stăpânul dumneavoastră să transmită condoleanţe. Lordul Kincaid va face cu siguranţă la fel.
   Deodată, totul era din nou în ordine. Connor nu o minţise. Pur şi simplu nu anticipase moartea prietenului său.
   - Îmi pare foarte rău pentru familia lui Hugh. Sper că a murit împăcat.
   - Ni s-a spus că a murit în somn. Aceste veşti vă fac plăcere, milady? Zâmbiţi.
   Se simţi ca o proastă.
   - Sunt mulţumită pentru că soţul meu a fost obligat să plece. Nu m-a minţit. Nu sunt deloc fericită să aud despre Hugh. Voi merge să-1 găsesc pe părintele Sinclair şi îi voi cere să se roage pentru sufletul lui plecat la ceruri.
   - Sinclair are spovedanii. Îl voi trimite la dumneavoastră de îndată ce va termina.
   Îi dădu drumul în sfârşit soldatului.
   - Nu ştiu ce mi-a venit. Eram...
   - Speriată.
   - Într-adevăr. Acum nu mai sunt.
   Se înclină în faţa lui Crispin şi porni să urce dealul.
   - Milady? Vă era frică de Raen, nu-i aşa?
   Ea pretinse că nu-1 auzise, dar el o urmă şi îi repetă întrebarea, în cele din urmă,cu un zâmbet, îi răspunse:
   - Nu mi-era frică.
   Războinicul simţi un junghi de dezamăgire: stăpâna nu avea suficientă încredere în el ca să-i spună adevărul.
   - Eram îngrozită, continuă ea luându-1 prin surprindere.
   - De ce, milady?
   - Simt că ar trebui să-i explic mai întâi lui Connor când se întoarce, dar te asigur că, dacă există cea mai mică posibilitate ca Raen să se întoarcă până atunci, îţi voi spune totul. Înţelegi?
   - Da. Raen este fratele vitreg al lui Connor şi el ar trebui să fie primul care să vă audă destăinuirea. Îmi pare doar rău că nu i-aţi spus încă.
   - Şi mie îmi pare rău, murmură ea, recunoscând doar pentru sine că nu ar fi schimbat nimic din ce se întâmplase pe timpul nopţii.
   Dădu iarăşi să plece.
   - Milady, care sunt planurile dumneavoastră pentru astăzi?
   Nu întrebarea o făcu să râdă, ci teama pe care o sesizase în vocea lui.
   - Nu-ţi face griji. Nu voi călări armăsarul negru.

   Rămase afară mai mult decât intenţionase, alături de câteva doamne care ieşiseră să brodeze la aer curat, şi nu se întoarse la donjon decât spre după-amiază.
   Pe când intra, îşi repetă discursul pe care avea de gând să i-1 ţină Euphemiei.
   - Ar face bine să nu mă numească din nou copilă, mormăi cu glas tare.
   Răbufnirea ei fu de scurtă durată. Recunoscu oftând că femeia putea să o numească copilă cât de des dorea, fără ca ea să riposteze. Criticând-o, nu avea să-i câştige niciodată aprobarea.
   Sfântă Treime, cât de mult avea să mai stea? Căută o modalitate de a o întreba pe Euphemia, dar nu reuşi să găsească o formulare politicoasă. Lăsă problema la o parte atunci când intră în sala mare.
   - Bună ziua, Lady Euphemia. Cum vă simţiţi astăzi?
   - Brenna, ştiu că ţi-am mai pomenit despre asta, dar se pare că trebuie să insist. Prefer să mi se spună Lady MacAlister. Îmi dau seama că nu ştii mare lucru - în fond, eşti doar o copilă - dar vreau să te străduieşti puţin mai mult.
   - Prea bine, Lady MacAlister, rosti Brenna după ce-şi umplu plămânii cu aer. Mă voi strădui mai mult.
   - Ai auzit veştile triste despre Hugh?
   - Da.
   - E păcat, nu-i aşa? A dus o viaţă atât de risipitoare! N-a adunat nimic valoros şi nici nu a făcut vreo ispravă de neuitat.
   - Sunt sigură că familia lui nu simte la fel.
   - Nu s-a căsătorit niciodată. Nicio femeie nu 1-a vrut. O, Dumnezeule, ce păcat că nu i-am spus lui Connor vestea pe care mi-a dat-o Raen ieri! Mi-a scăpat. Probabil că voi uita din nou până se întoarce. Vârsta îl face pe om să uite lucrurile minore, aşa să ştii.
   - Dacă mi-aţi spune mie, v-aş putea aminti, în cazul în care se întâmplă să uitaţi, se oferi ea.
   Rămase cu mâinile împreunate, aşteptând ca Euphemia să o invite să i se alăture la masă. Nu îndrăzni să se aşeze fără să fie poftită, căci soacra ei o dojenise cu două zile în urmă pentru că făcuse acest lucru. Nu avea să repete greşeala. Nimic nu era mai dificil decât să închege o relaţie bună cu femeia aceea, hotărî ea.
   - Vino aici, copilo, nu mă obliga să mă uit în sus la tine. Îţi voi spune vestea pe care Raen a auzit-o ieri, când a fost plecat să călărească. Îmi fac griji când iese de unul singur, deşi sunt încredinţată că se descurcă foarte bine. Astăzi însă sunt liniştită, căci s-a însoţit cu alţi trei călători care se îndreaptă spre miazănoapte. Va fi în siguranţă alături de ei.
   - Vestea, milady? Cum a auzit vestea dacă ieri călărea singur?
   Euphemia avu nevoie de mai multe minute să reflecteze la întrebare.
   - Norocul 1-a ajutat să zărească o unitate de soldaţi care se îndreptau spre miazăzi. Raen îi cunoştea pe doi dintre ei şi, bineînţeles, s-a oprit să schimbe o vorbă.
   Brenna îşi aminti că, pe drumul spre fortăreaţă, Connor evitase toate cărările umblate, preferând să taie prin pădure, deoarece nu dorise să întâlnească pe nimeni.
   - M-am gândit că soţul tău ar putea fi interesat să audă că lordul MacNare se va căsători până la urmă. Mi-e milă de femeie.
   - Şi mie mi-e milă de ea, milady, şopti Brenna, cutremurată de soarta bietei mirese.
   - Mă îndoiesc că se va purta cu ea cu blândeţe. Totuşi, speranţa nu moare niciodată. Acuma, care era numele ei? E din Anglia, asta ştiu precis.
   Nu era important pentru Brenna de unde era. Tot ce conta era că pe săraca femeie o aşteptau orori de neînchipuit dacă nu intervenea nimeni.
   - Este prea târziu? întrebă ea.
   - Vrei să mă întrebi dacă este deja cu MacNare?
   - Da.
   - Nu cred. Nunta va avea loc abia peste câteva săptămâni, din câte zicea Raen. Bineînţeles, există întotdeauna posibilitatea ca MacNare să se răzgândească şi să trimită după ea mai repede.
   - Atunci probabil că mai este timp, spuse Brenna. Iar MacNare ar putea să se răzgândească de-a binelea şi să nu se mai însoare.
   - Nu ar trebui să-ţi faci speranţe prea mari, copilă. MacNare pare a fi un bărbat hotărât.
   - Raen a aflat cine este femeia?
   - Da, dar nu-mi amintesc acum. Vârsta, înţelegi.
   - Desigur.
   - Era un nume ciudat. Ţin minte că aşa mi-a făcut impresia când l-am auzit de la Raen. Poate c-o să-mi revină în memorie adăugă ea, ridicând indiferentă din umeri. Este păcat că Raen a trebuit să plece atât de repede. Precis şi-ar fi dorit să-i transmită un ultim omagiu lui Hugh. Fiul meu este un bărbat foarte atent. Vestea va ajunge şi la el, bineînţeles.
   - Se va întoarce din drum? întrebă Brenna, străduindu-se să-şi ascundă panica din glas.
   - Poate, depinde când află. Ar socoti că este de datoria lui să stea lângă lespedea mormântului alături de ceilalţi lorzi, dar este posibil să fie prea târziu. Dacă ceilalţi vor fi plecat deja acasă, ce rost mai are? Eu sper să audă la timp, deoarece sunt sigură că i se va simţi lipsa dacă nu merge.
   - Dar Raen nu este lord, nu?
   - Va fi lord foarte curând, răbufni Euphemia.
   - Da, încuviinţă iute Brenna, ca să n-o contrarieze. Dacă află de Hugh la timp, se va opri şi pe aici în drum spre înmormântare?
   - Ar fi frumos din partea lui, răspunse ea. Nu ar avea răgaz înainte de ceremonie, dar ar putea trece să ne vadă când porneşte spre miazănoapte. Te nemulţumeşte această posibilitate? Pari supărată.
   - Doar mă întrebam când se va întoarce Connor. Am o problemă pe care vreau să o discut cu el.
   - Dacă ceva nu este în regulă, nu ar trebui să-ţi deranjezi soţul. Ar trebui să vii la mine pentru a-mi cere sfatul.
   - Şi dacă această problemă îl vizează pe fiul dumneavoastră? se încumetă Brenna să o tatoneze.
   - Atunci cu siguranţă trebuie să vii la mine. Eu sunt mama lui, pentru numele lui Dumnezeu, şi aş putea rezolva această dispută înainte să se amplifice.
   - Milady, mă îndoiesc că voi mai fi vreodată singură cu Raen, aşa că problema...
   Euphemia o întrerupse.
   - Singură cu Raen? Explică-mi ce vrei să spui, copilă. Ţi-e frică de fiul meu?
   Brenna dădu ezitant din cap.
   - A încercat să...deci, a încercat să profite de... prinzându-mă şi frecându-se de... iar când i-am cerut să-mi dea drumul, nu a vrut să mă asculte. A spus lucruri foarte...
   - Destul, răbufni Euphemia.
   Ochii ei ardeau de furie, dar Brenna nu-şi putu da seama dacă sentimentul era îndreptat spre ea sau spre Raen.
   Un moment mai târziu, atitudinea femeii suferi o schimbare radicală, transformându-se în amuzament. Brenna îi găsi zâmbetul la fel de neliniştitor ca furia.
   - Fiul meu s-a îndrăgostit de tine, copilă. E atât de simplu! Lui Raen i-a fost întotdeauna milă de cei nefericiţi. Când era mic, şi-a ales animalul cel mai plăpând ca să-i fie tovarăş de joacă. Nu sugerez că eşti nefericită, dar eu şi Raen am observat atitudinea mai degrabă rece a lui Connor faţă de tine. Cu timpul, odată ce vei fi pregătită corespunzător să fii o soţie bună, se va purta mai blând. Am observat că aseară părea fericit să te aibă alături la masă.
   Brenna se întrebă ce părere ar fi avut Euphemia dacă i-ar fi spus că-i ceruse lui Connor să se poarte mai afectuos. Putea să înţeleagă de ce mama lui vitregă ar fi crezut că nu era fericit. Connor fusese destul de distant faţă de ea în trecut, dar îşi schimbase deja atitudinea, de fapt, chiar o sărutase de câteva ori sub privirile supuşilor săi. Totuşi, Euphemia nu observase schimbarea fiului ei vitreg.
   - Iar în legătură cu Raen? întrebă ea.
   Cealaltă o mângâie pe mână.
   - Eşti sigură că nu exagerezi asta în capul tău?
   - Nu exagerez câtuşi de puţin.
   Euphemia cugetă la această problemă,după care spuse:
   - Eşti desigur conştientă că, în calitate de frate al soţului tău, Raen este la fel de important. Îţi sugerez să îndeplineşti toate dorinţele fiului meu. Trebuie să fii atentă la fiecare cerere a lui, căci el este stăpânul cetăţii când Connor este plecat.
   Brenna era scandalizată.
   - Îmi spuneţi că ar trebui să...
   Soacra ei o întrerupse din nou.
   - Respectă-i dorinţele tot timpul, proclamă ea dând din cap. Cu siguranţă îţi dai seama de propria valoare, căci îmi vine greu să cred că în Anglia femeile sunt tratate altfel de către bărbaţii lor. Ar trebui să fii onorată de atenţia lui Raen. Dacă regele ar pune ochii pe tine, i-ai întoarce spatele? Nu, bineînţeles că nu. Înţeleg cât de confuz ţi se pare totul. Eşti foarte tânără şi tinzi să exagerezi. Totuşi, nu i-aş menţiona asta lui Connor. Ar fi furios dacă ai spune vreun lucru rău despre fiul meu. Ai încredere. Ah, acesta-i numele fetei.Faith. Ţi-am spus că era ciudat.
   Privirea ei alunecă spre Brenna şi ochii i se îngustară.
   - Cred că este una dintre fiicele baronului Haynesworth.
   - MacNare plănuieşte să se însoare cu Faith? Milady, sunteţi sigură că era vorba de fiica baronului Haynesworth? Căci el este şi tatăl meu.
   - Sunt sigură.

   Brenna clătină cu vehemenţă din cap.
   - Tata ar fi trebuit să înveţe din propriile greşeli până acum. Nu şi-ar trimite mezina la un asemenea demon.
   - Ce importanţă are? Odată ce un târg este făcut, nu poate fi desfăcut. MacNare nu va accepta să fie refuzat. Este destul de isteţ, nu-i aşa? Precis te urăşte de moarte, la fel şi pe Connor, şi ce răzbunare e mai bună decât asta? O va lua pe Faith cu forţa dacă trebuie, adăugă sentenţios Euphemia. Cel puţin asta mă aştept să facă.
   - Nu, hohoti Brenna disperată.
   - E păcat, dar nu poţi face nimic în legătură cu asta, nu-i aşa? murmură blând soacra ei.
   - Nu trebuie să se mărite cu el. Cineva trebuie să...
   - Vorbeşte mai încet, Brenna. Doamnele nu zbiară, spuse Euphemia, care se contrazise peste numai o clipă, când o strigă pe Netta.
   - Cred că este la bucătărie, şopti Brenna.
   - Nu, nu este. Am trimis-o sus să-mi deretice în cameră. Ah, uite-o! Netta, de câte ori trebuie să-ţi spun? Când sunt în sala mare, trebuie să stai lângă uşă, în eventualitatea că am nevoie de tine. Înţelegi?
   - Da, milady, răspunse Netta.
   Atenţia ei era îndreptată acum către stăpâna ei.
   - S-a întâmplat ceva, Lady Brenna?
   - Vezi bine că s-a întâmplat, interveni Euphemia. Adu-i stăpânei tale o pânză ca să-şi şteargă lacrimile. Zău, Brenna,n-ar trebui să plângi în faţa servitorilor, e de-a dreptul dizgraţios. Acceptă că nimic nu poate fi făcut în legătură cu asta.
   - Connor va pune capăt acestei nebunii, şopti ea.
   - Mă îndoiesc, copilă. Cum ar putea? În acest moment este ocupat cu protejarea supuşilor lui Hugh. Nu poate să fie în două locuri în acelaşi timp, iar tu nu poţi să-i ceri să le întoarcă spatele unor oameni lipsiţi de apărare şi să meargă în Anglia. Foloseşte-ţi capul.
   - A mers să-i aducă un ultim omagiu, nu să se lupte, o contrazise Brenna.
   Încerca disperată să se concentreze, dar era atât de panicată în legătură cu siguranţa surorii ei mai mici, încât de-abia se putea gândi la altceva.
   - Se pare că MacNare nu-i aduce un ultim omagiu, ci a pornit la război ca să pună mâna pe pământul lui Hugh înaintea lui Connor. Proprietatea se găseşte între cei doi şi i-ar da cuceritorului un avantaj net în faţa celuilalt.
   - De unde ştiţi toate acestea?
   - Nu de mult i-am auzit pe câţiva dintre soldaţi vorbind. Tot clanul MacAlister ştie ce se întâmplă, chiar şi servitorii, dar pe tine încă nu te-au acceptat drept stăpână, nu-i aşa? Poate de aceea nu ţi s-a spus nimic. Unde este Netta? Îi ia mult prea mult să-ţi aducă o bucată de pânză. Dacă nu aş fi pregătită să plec de aici, aş da-o afară.
   - Pe Netta? întrebă nedumerită Brenna.
   - Încearcă să fii atentă, copilă. În ceea ce o priveşte pe sora ta, cred că ar trebui pur şi simplu să ţi-o scoţi din minte. Nu poate fi ajutată nicicum.
   - Dar Connor ar putea vorbi cu tatăl meu.
   - Cum poţi să-ţi închipui aşa ceva? Îţi dai neîndoielnic seama că unul va trebui să-1 ucidă pe celălalt. În fond, soţul tău a fost cel care a aprins scânteia când te-a luat de la MacNare. Soarta surorii tale a fost pecetluită, şi nici tu şi nici Connor nu puteţi opri căsătoria. Uit-o. Sau roagă-te pentru ea, dacă asta te va face să te simţi mai bine.
   - Da, mă voi ruga pentru ea, murmură tânăra femeie.
   Se ridică, se înclină în faţa soacrei sale şi dădu să plece tocmai când Netta apăru în goană cu bucata de pânză comandată de Euphemia.
   - Sper că, atunci când te vei întoarce, vei putea să te controlezi, spuse mama vitregă a lui Connor. Am observat că aseară toată lumea a apreciat felurile de mâncare. Recunoşti acum că am avut dreptate să schimb bucătăreasa?
   Brenna se holbă la ea uluită. Pentru numele lui Dumnezeu, de ce adusese vorba despre mâncare?
   Netta crezu că stăpâna ei nu-şi mai amintea planul de a se preface că o dăduse afară pe Ada şi se grăbi să-i împrospăteze memoria pentru a evita o gafă.
   - Aţi pus ca Ada să fie înlocuită, milady. Vă amintiţi?
   - Da, îmi amintesc, răspunse ea încordată.
   - Acuma, du-te, îi porunci Euphemia. Mă doare să te văd într-o stare atât de jalnică.
   Brenna fugi afară înainte să-şi dea seama că ar fi trebuit să urce în dormitorul ei, astfel încât să aibă intimitate completă. Nu voia să intre iarăşi în  sala mare, căci, dacă Euphemia mai spunea un singur cuvânt, avea să se pună pe urlat fără a se mai opri vreodată.
   Ajunse la pâlcul izolat de copaci, căzu în genunchi şi începu să plângă în hohote.
   Connor. Dumnezeule, câtă nevoie avea de Connor! El ar fi ştiut ce să facă şi era suficient de tare şi de puternic încât să lupte împotriva diavolului însuşi.
   Dar cum ar fi putut să-i ceară aşa ceva? Acum, alţii se bizuiau pe ajutorul lui ca să supravieţuiască. Ştia că Euphemia nu exagerase ameninţarea la adresa supuşilor lui Hugh. Brenna îşi aminti ce se întâmplase cu soldaţii tatălui său şi cu scumpa ei Gilly. MacNare ar fi măcelărit clanul acela iubitor de pace fără nicio ezitare. Dacă totuşi Connor ar fi putut să se ducă în Anglia, oare l-ar fi trimis la moarte? Sau ar fi fost forţat să-1 ucidă pe tatăl ei?
   Nu, nu putea să-şi trimită soţul. Pe cine altcineva s-ar fi putut baza ca să oprească dezastrul?
   Lăcomia. Totul începea şi se termina cu lăcomia. Tatăl ei încheiase acest târg ca să câştige o alianţă, la fel cum făcuse şi MacNare, şi niciunul din ei nu se gândise la consecinţe. Lăcomia le controla minţile şi inimile, îndemnându-i să calce pe cadavrele unor nevinovaţi. Însă Faith nu avea să le cadă victimă. Brenna mai degrabă ar fi murit decât să-1 lase pe MacNare să-i atingă sora.
   „Te rog,Doamne, ajută-mă să mă gândesc la cineva care... Ajută-mă... Ajută-mă...”
   Suspinând, îşi plecă fruntea şi îşi strânse mâinile la inimă, iar în acel moment sumbru, rugăciunea ei fu ascultată. Nu putea apela decât la bărbatul care îi luase mâna şi îi jurase să facă orice i-ar fi cerut ea, care era mai puternic şi decât Connor. El nu ar fi refuzat-o. Războiul începuse.

   Connor stătea pe movila de deasupra donjonului lui Hugh, cu privirea aţintită spre dealurile din depărtare, cu gândurile în trecut, căutând încă o dată răspunsul care îl ocolise atâţia ani.
   Quinlan i se alătură câteva minute mai târziu.
   - MacNare se joacă cu noi, Connor. Care este scopul lui real?
   - Vrea să ne ţină ocupaţi apărând graniţa dintre pământul său şi al lui Hugh până când aliaţii săi i se alătură.
   - Cu siguranţă ştie că ai făcut acelaşi lucru.
   - Ştie. Sacrifică intenţionat trupa restrânsă pe care o trimite la fiecare atac, ştiind prea bine că toţi vor muri, dar pământul acesta nu reprezintă scopul lui imediat. Poate să-1 revendice cu uşurinţă după ce mă atacă pe mine.
   - Crezi că soldatul ţi-a spus adevărul despre sora soţiei tale, sau a fost doar o altă mişcare menită să ne împartă forţele?
   - Muribunzii spun de obicei adevărul. Însă asta nu contează. Tot trebuie să mă asigur că Faith este la adăpost de MacNare.
   Quinlan consimţi în tăcere.
   - Ai aşteptat mult timp ca ziua aceasta să vină. Am o presimţire că vei putea să-i ceri lui Kincaid sabia tatălui tău şi să închei această istorie sângeroasă o dată pentru totdeauna.
   - Dar de ce acum? Ce ştie MacNare şi eu nu ştiu? Putem să-i distrugem pe el şi pe aliaţii lui. Nu e prost; ştie câţi suntem. De ce un laş, care în toţi aceşti ani nu m-a provocat decât cu atacuri mici, insignifiante, devine brusc atât de agresiv?
   - Nu am un răspuns, dar ştiu că nu poţi să fii peste tot în acelaşi timp. Mă rog lui Dumnezeu să putem pune capăt acestei nebunii mâine. Atacă-i pământurile înainte ca el să ne atace pe noi.
   - Ai răbdare, Quinlan. Nu vreau să pun niciun om de-al nostru în pericol. În acelaşi timp, îmi iau toate măsurile de precauţie necesare. Cu voia lui Dumnezeu, mai e puţin şi voi descoperi cine sunt ceilalţi înainte să fiu obligat să-1 ucid pe MacNare.
   - Crezi că altcineva îl controlează?
   - Da. Oricine ar fi,este al naibii de isteţ.
   - Dar Faith? Nu poţi să mergi în Anglia acum?
   - Nu, dar tu poţi. Pleacă mâine în zori şi ia încă zece oameni cu tine. Ar ar putea fi o capcană, îl avertiză Connor.
   - Evident. Ce voi face cu femeia odată ce pun mâna pe ea?
   - Fă orice vrei, atâta timp cât rămâne în siguranţă.
   Zâmbetul lui îl zăpăci pe Quinlan.
   - La ce te gândeşti? îl întrebă el.
   - A cam venit vremea să te însori, nu-i aşa?

   Atacurile la graniţă se intensificară şi, cu toate că era nevoie de foarte puţin efort ca să-şi menţină poziţia, Connor fu nevoit să stea departe de fortăreaţa sa mai mult timp decât anticipase.
   Dormea câteva ore pe zi şi se folosea de adăpostul întunericului ca să-i ducă în siguranţă pe supuşii lui Hugh. Dacă totul continua să decurgă conform planului, fiecare bărbat, femeie şi copil aveau să fie feriţi de ghearele lui MacNare în doar două zile. Întâmpinase rezistenţă din partea unora mai vârstnici, cărora le câştigase sprijinul abia după ce jurase pe sufletul tatălui său că vor putea să se întoarcă la pământul lor imediat după încheierea conflictului. Restul depindea de fratele său, care încerca să afle cine era de partea lui MacNare.
   Pe măsură ce zilele se lungiră într-o săptămână întreagă, deveni evident că adevărul nu era la îndemână. În aceste condiţii, situaţia rămânea neschimbată.
   Cine îl controla pe MacNare nu voia să cedeze, iar coşmarul cel mai mare al lui Connor era că avea să moară fără să-şi cunoască duşmanul. La fel cum murise tatăl său.
 
   În primele zile, Brenna încercă să-şi păstreze calmul şi să se ocupe de treburile curente.
   Într-o dimineaţă, se întorcea cu Lothar dintr-o vizită când Netta o ajunse din urmă. Servitoarea observă imediat că stăpâna ei nu purta medalionul din piele.
   - Nu purtaţi medalionul dumneavoastră, milady.
   - Nu, nu-1 port.
   - Dar întotdeauna îl aveţi la gât. Nu aş fi observat dacă nu v-aţi fi strâns părul astăzi. L-aţi pierdut?
   Brenna îşi scoase panglica din păr şi lăsă buclele să-i cadă pe umeri. Dacă Netta observase, şi Crispin avea s-o facă, şi nu-i plăcea ideea de a-l minţi pe prietenul apropiat al lui Connor.
   - Medalionul o să apară într-una din zile, nu trebuie să-ţi faci griji în legătură cu asta.
   Netta nu terminase de discutat subiectul.
   - Ştiu că nu e în camera dumneavoastră. Tocmai am terminat să deretic şi vi l-aş fi găsit dacă era acolo. Medalionul stăpânului nostru este pe cufăr, în exact aceeaşi poziţie ca ieri. Nu-1 pierdeţi niciodată, milady. Aţi căutat pe cufărul din salon?
   - Nu încă, răspunse ea iritată. Spune-mi cum ai scăpat de Lady Euphemia?
   - Se odihneşte. De îndată ce se trezeşte, vrea să-i împachetez hainele.
   - Pleacă? Dumnezeu s-o păzească, Brenna nu-şi putea ascunde zâmbetul.
   Netta râse.
   - Mi-a spus că a hotărât să nu aştepte întoarcerea fiului ei vitreg; plănuieşte să plece mâine-dimineaţă. Cred că se simte ignorată de către stăpânul nostru.
   - Nu a ignorat-o. Cu siguranţă îşi dă deama cât de ocupat este.
   - V-a trimis un mesaj astăzi?
   - Da. Mă asigură că totul este bine şi că va veni acasă în curând.
   - Dar este exact acelaşi mesaj pe care vi-1 trimite în fiecare zi.
   - E grijuliu, Netta. Asta-i tot ce contează pentru mine.
   - Milady, pot să vă cer o favoare?
   - Desigur.
   - După ce Lady MacAlister pleacă, îmi veţi spune de ce v-a făcut să plângeţi săptămâna trecută? Ştiu că nu ar trebui să vă întreb, dar îmi fac griji pentru dumneavoastră. La fel şi Ada. Amândouă ţinem foarte mult la dumneavoastră, adăugă ea clătinând din cap.
   - Şi eu ţin foarte mult la voi, Netta. De îndată ce ştiu că problema a fost rezolvată, o să-ţi dau de ştire.
   - Mulţumesc, milady. Mergeaţi înăuntru?
   - Da.
   - Aveaţi vreo sarcină pentru mine?
   - Niciuna de care să-mi amintesc. Ai putea să te bucuri de după-amiaza ta de libertate. Îmi voi schimba pantofii şi voi merge să călăresc.
   - L-aţi avertizat pe Crispin? întrebă Netta cu un rânjet.
   - E ocupat pe moment să verifice lucrul la zidul împrejmuitor. Nu trebuie să-ţi faci griji că voi călări armăsarul negru. Davis 1-a ascuns de mine.
   Netta izbucni în râs.
   - Davis continuă să închidă ochii de fiecare dată când intraţi în grajdul lui?
   - Da, însă refuză să-mi spună de ce.
   Brenna porni spre dormitorul ei, cu gândul la sora sa. Situaţia lui Faith o neliniştea profund, iar singura modalitate prin care reuşea să se calmeze era să se lase în voia Domnului. Ea făcuse tot ce îi stătea în putinţă. Restul depindea de El.
   Lăsă uşa întredeschisă şi se grăbi în cameră.
   Observă pumnalul ei pe cufărul de lângă pat şi clătină din cap, mustrându-se pentru propria neglijenţă. Trebuia neapărat să fie mai atentă. Luă arma ca s-o pună înapoi în teacă.
   Auzi scârţâitul uşii care se închidea în spatele ei şi presupuse că era de vină curentul care intra prin ferestre. Tocmai avea de gând să se aşeze pe pat ca să-şi scoată pantofii, când auzi zgomotul făcut de încuietoare.
   Nu avu nevoie să se întoarcă pentru a şti cine intrase. Iar în clipa următoare îl văzu.
   Raen stătea în dreptul uşii şi îşi dădea jos cămaşa. Brenna constată că ţipătul i se oprise în gât.

   Crispin fu informat de sosirea lui Raen de către soldatul de veghe la podul mobil.
   - El şi alţi trei s-au întors acum câteva minute. Totuşi, Raen e singurul care a trecut podul. Tovarăşii lui aşteaptă pe pajiştea de jos. Îi pot vedea de aici, strigă străjerul. Raen mi-a spus că vrea să-i aducă un ultim omagiu lui Hugh şi a trecut doar să-şi ia rămas-bun de la mama lui. Mi-a sugerat să las podul mobil jos, lucru pe care, bineînţeles, am refuzat să-1 fac. Crispin, vei vedea că armăsarul său e înşeuat, deci e limpede că vrea să plece curând.
   Crispin îşi lăsă calul cu Davis şi începu să urce dealul. Stăpâna sa îi spusese că îi era frică de Raen, aşa că intenţiona să vegheze asupra ei până când fratele vitreg al lui Connor părăsea cetatea.
   Cu cât se apropia mai mult de donjon, cu atât grăbea pasul. Avea sentimentul inexplicabil şi tot mai pregnant că stăpâna sa era în pericol; spre sfârşit o rupse la fugă, şi tocmai atunci o auzi ţipând.
   În timp ce îşi scotea sabia din teacă, inima îi bătea nebuneşte în piept.
   - Fiu de căţea!
   Prima dată rosti înjurătura în şoaptă, a doua oară zbieră. Toţi se repeziră în curte, îngroziţi de tăcerea care urmă urletului sălbatic.
   Crispin ajunsese în capătul cărării când auzi strigătul unui bărbat.
   Intrigat, privi în sus. La fereastră se găsea Raen,ţinându-se de umăr şi legănându-se asemenea unui copac atins de topor. În clipa următoare se prăbuşi pe spate în golul de desubt. Se răsuci într-o încercare zadarnică de a ateriza pe picioare, urlând de groază, iar apoi se lovi de pământ cu o bufnitură surdă.
   Oşteanul continuă să fugă.
   „Dă Doamne ca ea să fie în viaţă”, se rugă el.
   Sări peste Raen, se grăbi să ajungă la uşă şi o deschise exact când Brenna se năpustea afară. Se opri neputincios. Expresia de pe chipul ei era mai înspăimântătoare decât strigătul ei după ajutor. Avea privirea pierdută, faţa îi era albă ca varul şi trupul îi şiroia de sânge.
   Pielea braţului stâng avea o tăietură din vârful umărului şi până la încheietura mâinii. Sângele îi acoperea umerii şi gâtul, iar hainele sale arătau de parcă un animal le sfâşiase cu ghearele.
   Crispin nu ştia cum mai putea să stea în picioare. Se întinse după ea, dar Brenna îl ocoli şi coborî în fugă treptele.
   - Grăbeşte-te, Crispin, grăbeşte-te. Trebuie să mă ajuţi, suspină ea. Trebuie să-1 ascundem.
   Câţiva soldaţi care înconjuraseră cadavrul făcură un pas înapoi când ea se apropie. Expresiile lor arătau că erau şocaţi de cele întâmplate.
   - Nu l-am împins pe fereastră. Nu, nu, nu l-am împins. Piciorul lui s-a prins în tartan când l-am lovit cu genunchiul în vintre. Da... Am vrut să-1 rănesc ca să... Mă ţinea la pământ, dar pumnalul era în mâna mea şi...Când s-a rostogolit, a mers... şi a sărit, Crispin. Da, a sărit... şi apoi a căzut.
   Îl prinse de mână pe Crispin şi încercă să-1 împingă înainte.
   - Nu înţelegi? Trebuie să-1 ascundem. Nu poate să-şi vadă fiul aşa. Vai, Dumnezeule, trebuie să-i spun lui Connor. Nu am putut să-1 las... M-a atins, gura lui era pe pielea mea, Crispin. Nu am putut să-1 las... Ea mi-a spus că ar trebui, dar eu nu am putut. Nu, nu am vrut... gemu ea.
   - Euphemia ţi-a cerut să te supui fiului ei? întrebă scandalizat Crispin.
   - Da, dar eu nu am putut. A încercat, dar a căzut înainte să poată...
   Tăcu brusc şi se aplecă, apucându-1 de picior pe Raen şi încercând să-1 târască.
   - Milady, dă-i drumul. Lasă-mă să te ajut, spuse Crispin.
   - Da, ajută-mă. Îl vom ascunde înainte ca ea să ştie că s-a întors. Bine?
   - Da, promise el cu o voce calmă. Îl vom ascunde.
   - Milady, pumnalul tău este în spatele lui, şopti Owen. Vrei să i-1 scot?
   - Nu, nu, exclamă ea.
   Crispin clătină din cap către Owen, spunându-i fără cuvinte să-şi ţină gura închisă.
   - Connor nu mă va ierta niciodată. Vai, Doamne, ce-am făcut? L-am omorât pe fratele lui. Nu, ea nu poate să-1 vadă. Ajută-mă, Crispin. Te rog. Îl vreau pe Connor.
   Soldatul întinse mâna spre ea, însă Brenna sări înapoi.
   - Nu, nu sunt curată. M-a atins cu mâinile şi gura lui.
   În clipa următoare se aruncă în braţele lui.
   - Du-mă la lac. Bine?
   - Desigur, milady, minţi el. Te voi duce la lac.
   Ea îl mângâie pe braţ.
   - Mulţumesc. Am făcut-o lată, nu-i aşa?
   - Ce anume?
   - L-am omorât.
   - Nu, s-a distrus singur. Merita să moară. Connor l-ar fi omorât în locul tău.
   - Mă va urî?
   Leşină în braţele lui înainte ca el să-i poată răspunde.

   Donald înainta, cu pumnalul în mână, îşi dădu jos tartanul de pe umeri şi îl tăie în două fâşii lungi până la brâu.
   Crispin, ţinând-o pe Brenna în braţe, se întoarse, astfel încât Donald să-i poată bandaja rana cu bucăţile de stofă.
   Vorbi şoptit atunci când dădu ordinele:
   - Preluaţi paza cât timp eu sunt plecat. O duc la Lady Kincaid, căci are nevoie de cusături. Giric, ia-i pe ceilalţi şi înconjoară-i pe cei trei soldaţi care îl aşteaptă pe ticălos pe pajişte. Adu-i înăuntru şi obligă-i să stea lângă grajduri.
   - Şi cu mama vitregă a lui Connor ce facem?
   - Donald, spune-i ce s-a întâmplat. Dacă vrea să-i ia trupul acasă, las-o, dar niciunul dintre soldaţii lui Connor nu o escortează, înţelegi?
   - Sigur.
   - Aeden, găseşte-1 pe Connor şi spune-i ce s-a întâmplat. Asigură-l că soţia sa e teafără. Nu prezenta lucrurile mai sumbru decât sunt deja.
   - Va muri? şopti Owen, îngrozit de această posibilitate.
   - Nu, nu va muri. Donald, nimeni în afară de ai noştri nu intră în fortăreaţă până când Connor, Alec, Quinlan sau eu ne întoarcem.
   - O vei lăsa la Kincaid? se interesă Owen.
   - Nu. Rămân cu ea până la sosirea lui Connor.
   - Îi reţinem pe cei trei soldaţi care au venit cu Raen chiar dacă Euphemia pleacă?
   - Nu, vor pleca împreună cu ea.
   Donald, care terminase de bandajat rana Brennei, dădu din cap spre Crispin şi merse la grajduri să-i aducă bidiviul. Îşi lansă ordinele din mers. Voia ca o trupă întreagă să o escorteze pe stăpâna lor, şi toţi trebuiau să fie pregătiţi de plecare imediat.
   - Lasă pumnalul în umărul lui, porunci Crispin cu vocea zguduită de furie. I-a cerut soţiei lui Connor să se supună fiului său. Dumnezeu să o păzească atunci când stăpânul nostru va afla.
   - Vrei să-i spun? întrebă Aeden.
   - Spune-i tot, dar lămureşte-1 că Lady Brenna nu e în primejdie. Ţine enorm la ea.
   Crispin porni de-a lungul curţii, dar peste câteva secunde se opri, se întoarse către Raen şi îl scuipă.

   Din fericire, Brenna nu se trezi până când nu descălecară în curtea lui Kincaid.
   Alec şi Jamie stăteau în pragul uşii. Alec păli când văzu în ce hal era. Jamie, cu ochii în lacrimi, îşi puse mâna la gură ca să-şi înăbuşe hohotele de plâns. Brenna îi ceru lui Crispin să o lase jos şi, ţinându-1 de braţ se apropie încet de intrare. Războinicul observă că privirea îi era în continuare pierdută şi ştiu că avea să treacă mult timp până ca stăpâna lui să-şi revină de pe urma ororii pe care o îndurase.
   Brenna se opri în faţa lui Alec.
   - L-am omorât pe fratele vitreg al lui Connor.
   Apoi se întoarse către Jamie. Spuse cu o voce tulburată:
   - Chiar că Euphemiei n-o să-i mai placă niciodată de mine.
   Alec o ridică în braţe şi o duse înăuntru.
   - E în ordine, Brenna. Soţul tău te place, şi noi la fel.
   - Alec?
   - Da?
   - Îmi pare atât de rău!

   Quinlan se întoarse din Anglia cu mâna goală. În culmea enervării, îi dădu raportul stăpânului său.
   - MacNare îşi trimisese deja trupele în Anglia. Am mers pe urmele lor pornind din Lowlands şi le-am aflat numărul. Ei bine, tot atâţia s-au întors de la fortăreaţa baronului Haynesworth.
   - Câţi erau?
   - Douăzeci şi şase de soldaţi, toţi înarmaţi până-n dinţi.
   - Dar nu o aveau pe Faith cu ei.
   - Nu.
   - Eşti sigur?
   - I-am văzut plecând, Connor. Da, sunt sigur.
   - Şi ce le-aţi făcut?
   - Ce crezi că le-am făcut?
   Connor dădu aprobator din cap.
   - Câţi dintre oamenii mei au fost implicaţi în această bătălie?
   - Am fost unsprezece.
   - O luptă corectă. A fost rănit vreunul dintre oamenii mei?
   - Coapsa lui Donovan a fost străpunsă, dar rana lui a fost cea mai gravă dintre toate rănile. Ceilalţi au suferit doar tăieturi minore. Să fiu sincer, Donovan nu cred că ar fi reuşit să ajungă înapoi dacă nu ar fi fost...
   - Cine?
   - Aici lucrurile devin puţin ciudate. Soldaţii baronului au privit lupta din turnul lor, iar eu hotărâsem să intru în fortăreaţă ca să descopăr unde era Faith când podul mobil a fost coborât şi a ieşit un alai de soldaţi, având-o în frunte pe mama soţiei tale.
   Quinlan se opri să zâmbească înainte să continue:
   - Gaelica ei este mai proastă decât a lui Lady Brenna. Oştenii ei erau înarmaţi, dar nu mi-a luat mult să-mi dau seama că voiau doar să-şi protejeze stăpâna. Înţeleg de unde moşteneşte soţia ta curajul. Mama ei a descălecat şi a vrut să ştie cine era la comandă, dar înainte să-i pot spune, 1-a observat pe Donovan şi s-a dus la el. Inutil să-ţi spun că omul nostru nu voia ca ea să îl atingă, însă doamna nu s-a lăsat. Avea cu ea toate cele de trebuinţă şi i-a curăţat şi cusut rana.
   - Şi tu ce făceai?
   - Îi răspundeam la întrebările legate de soţia ta. Am presupus că era îngrijorată, dar ea a insistat că nu. După cât se pare, dacă Brenna ar fi avut probleme serioase, şi-ar fi trimis medalionul unuia dintre fraţii ori surorile ei. Pentru că nu a făcut-o, mama ei ştia că este în siguranţă. În schimb, își făcea griji pentru tine şi ţi-a trimis un mesaj.
   - Care anume?
   - Poartă-te cu ea cum trebuie, sau vei da socoteală familiei ei. Au auzit cu toţii ce s-a întâmplat cu escorta Brennei, şi m-a asigurat că baronul nu-şi dăduse seama ce fel de monstru este MacNare. Ah, îţi va plăcea asta. Ai recunoştinţa lui pentru că i-ai salvat fiica.
   Connor clătină din cap.
   - Recunoştinţa unui englez? Ce naiba ar fi trebuit să înţeleagă din asta?
   - Şi Faith?
   - Dispăruse. Mama ei tocmai ce se neliniştise, când au apărut pe neaşteptate soldaţii lui MacNare. Au căutat în toate colţurile donjonului după ea. Doamna este de părere că cineva a ajutat-o. Crede că ştie cine este salvatorul.
   - Cine?
   - Tu.
   - Nu s-a întrebat atunci de ce erai tu acolo în locul meu?
   - Nu părea să se întrebe.
   - Ce îi voi spune soţiei mele, Quinlan? Nu pot să-i ascund ce s-a întâmplat cu sora ei. Până la urmă tot va afla. Bârfa circulă precum vântul în Highlands.
   - Ai avea dreptate în legătură cu asta. De fapt, se pare că cineva a auzit despre această situaţie şi a ajuns la Faith înaintea noastră. Nu cred că a fost unul dintre fraţii ei. Nu ar fi lăsat-o pe mama lor să se îngrijoreze atâta. I-ar fi spus, nu-i aşa?
   - Presupun că da. Mai e un singur bărbat la care mă pot gândi că s-ar deranja atât de mult pentru Brenna.
   - Cine?
   - Fratele meu.
   - Urăşte Anglia.
   - Dar îi este dragă soţia mea. Trebuie să stau de vorbă cu el înainte de a o întâlni pe Brenna. Cu voia lui Dumnezeu, Alec a pus-o pe Faith la adăpost. Mai ai altceva de raportat?
   - Mama lui milady a trimis cadouri pentru fiica ei şi...
   - Şi ce? întrebă Connor,nedumerit de ezitarea lui.
   - M-a sărutat pe obraz. Nu am vrut să o împing deoparte. E mama stăpânei mele, până la urmă, dar eu... Nu e amuzant, Connor. E ciudat. Mi-a spus că sărutul este pentru fiica ei şi se aşteaptă ca eu...să i-1 dau.
   - Vrea ca tu să-mi săruţi soţia?
   Connor nu mai râdea acum.
   - Da.
   - Nu o vei face.
   - Nu, bineînţeles că nu.
   Cei doi războinici puseră capăt conversaţiei şi porniră călare spre partea sud-vestică a graniţei, unde avuse loc ultimul atac.

   Aeden ajunse o oră mai târziu. Descăleca repede şi veni fugind spre stăpânul său.
   - Soţia ta este bine, anunţă el. Dar au fost probleme.
   Connor stătu perfect nemişcat şi nu spuse niciun cuvânt până când Aeden nu-i relată tot ce se întâmplase, repetând şi fiecare vorbă rostită de Brenna. La final, seniorul era atât de nervos, încât tremura.
   - Unde este soţia mea acum?
   - La familia Kincaid. Crispin e cu ea. L-a lăsat pe Donald de pază la cetate.
   - Brenna e bine?
   - Da.
   - Eşti sigur?
   - Sunt sigur.
   Connor se strădui să-şi înăbuşe teama pentru a se putea concentra.
   - Şi Euphemia? întrebă el calm, căci la suprafaţă părea să deţină perfect controlul.
   - Crispin presupune că o să ducă trupul fiului ei înapoi în nord pentru înmormântare.
   - Brenna e...
   - E bine, repetă Aeden. Nu te-aş minţi. Are nevoie de cusături şi a fost bătută rău, dar va supravieţui. Femeile voiau s-o însoţească; Donald abia a reuşit să le ţină în cetate.
   Connor avu nevoie de întreaga sa tărie ca să nu scoată un urlet de durere.
   Ar fi trebuit să fie cu ea. Ar fi trebuit să ştie ce se întâmplă. Ticălosul! Îndrăznise să o atingă.
   - Stăpâne, ce-ai dori să fac? întrebă soldatul.
   Connor se gândea acum la problemele imediate.
   Aeden trebui să rostească întrebarea a doua oară pentru a obţine un răspuns.
   Seniorul îl chemă pe Douglas, comandantul trupelor de la graniţă, şi îl numi în fruntea armatei.
   - Mută restul clanului lui Hugh în această seară. Imediat ce ai terminat, toţi cei din clanul MacAlister trebuie să se întoarcă acasă. Aeden te va ajuta.
   - Şi domnia ta?
   - Mă duc la soţia mea. Quinlan, preia comanda pazei până mă întorc.
   Quinlan rămase alături de Connor cât timp celălalt soldat putu să execute ordinul. Connor îl strigă dintr-odată pe Aeden.
   - Ea i-a spus soţiei mele să i se supună? urlă el.
   Nu aştepta nicio secundă confirmarea, ci înşfacă frâiele calului, se aruncă pe spinarea acestuia şi porni la galop. Quinlan îl urmă. Planul lui era să-i păzească spatele până când ajungeau la punctul în care el trebuia să se întoarcă spre nord ca să ajungă acasă,iar seniorul îşi continua drumul spre Kincaid.

   Connor o luă pe calea cea mai rapidă, pe lângă graniţă, și când se îndepărtă suficient de trupele sale eliberă un strigăt de animal rănit.
   Euphemia. Nu putea nici măcar să-i rostească numele fără să vrea să-şi scoată sabia. Nu avea să se mai numească niciodată MacAlister, nu avea să mai poarte niciodată tartanul pe care îl pângărise şi nu avea să se mai apropie de casa lor.
   Quinlan se aştepta ca lordul să o ia spre răsărit, căci erau acum în dreptul fortăreţei lui, aşa că fu luat prin surprindere când el se opri.
   - Connor? i se adresă cu blândeţe. Va trebui să scapi de furie până ce îţi vei vedea soţia. Ştiu că simţi că ai abandonat-o, dar va înţelege că nu ai avut de ales. Te iubeşte, adăugă el. Nu te mai holba la pământ şi uită-te la mine.
   - Uită-te jos, răbufni Connor.
   Îi făcu pe plac stăpânului şi constată uimit:
   - Sunt urme proaspete.
   - Patru cai. Nu, cinci, se răzgândi Connor. Merg încet, pe o singură linie. Cine...
   - Câţi a spus Aeden că s-au întors cu Raen?
   - Trei, răspunse Connor.
   Smuci imediat frâiele.
   - Mama ticălosului ar putea fi în drum spre casă. Păcat, mi-ar fi plăcut să stau de vorbă cu ea.
   - Ai fi sfârşit prin a o omorî, spuse Quinlan.
   Connor clătină din cap.
   - Nu, moartea ar fi prea bună. Vreau să sufere în anii care i-au mai rămas.
   - Dacă este convoiul funerar al lui Raen, de ce se îndreaptă în partea opusă?
   - Nu ştiu.
   - Urmele sunt destul de proaspete, aşa că-i putem ajunge în puţin timp. Ar trebui să aflăm încotro se îndreaptă, nu-i aşa?
   - Vom merge după urme, dar numai pentru câteva minute. Trebuie să ajung la Brenna.
   - Ştiu asta. În locul tău aş începe să exersez, spuse Quinlan pe când îşi îndemnau caii la galop.
   - Ce să exersez? strigă Connor.
   - Să-i spui că o iubeşti.
   Connor o luă înainte prin pădure spre culmea de pe care putea vedea cât de departe era Euphemia. Când trecu de copaci, descălecă şi se repezi pe margine să observe alaiul. Quinlan îl ajunse din urmă un minut mai târziu. Jos se întindea o pajişte lungă şi îngustă spre care se deplasa convoiul funerar. Trupul lui Raen era aşezat pe ultimul cal din şir.
   Atenţia lui Connor fu atrasă de copaci. Ceva se mişcase, cu sigur de asta.
   Aşteptă, şi câteva minute mai târziu, când cei cinci ajunseră la marginea pajiştii, o siluetă apăru din ascunzătoarea sa.
   Atât el, cât şi Quinlan îl recunoscură imediat pe MacNare. Şocaţi şi furioşi, o priviră pe Euphemia descălecând şi fugind să-şi îmbrăţişeze aliatul.
   Ştiau cine era trădătorul.

   Galopă spre fortăreaţa lui Kincaid într-un ritm nebun, iar când ajunse în curte descălecă şi se năpusti înăuntru.
   Urcă scările câte două deodată pentru a ajunge la balcon, disperat să vadă el însuşi că Brenna era teafără. Crispin stătea de strajă în faţa camerei ei. Connor trecu în grabă pe lângă el, împinse uşa şi intră.
   Ştia că se purta ca un nebun; nu se putea abţine. Trebuia să-i spună cât de rău îi părea că nu fusese acolo să o protejeze. Dacă nu l-ar fi iertat, nu ştia cum ar fi fost capabil să meargă mai departe.
   Ajunse în mijlocul camerei înainte să o vadă stând lângă geam cu Jamie. Apoi rămase nemişcat. Nimeni nu ar fi putut să-1 pregătească pentru aşa ceva. Dulcea lui soţie fusese bătută atât de tare, încât nu înţelegea cum supravieţuise. Arăta de parcă ar fi fost încolţită de un animal sălbatic. Faţa îi era pătată de vânătăi, un braţ îi era bandajat de la umăr la degete şi avea urme de gheare peste tot. Dar supravieţuise.
   Connor îşi repetă în gând aceste cuvinte de două ori pentru a se calma. Nu era moartă. Nu ar fi stat acolo dacă ar fi fost moartă.
   - Nu sunt moartă, spuse Brenna, şi doar atunci el îşi dădu seama că rostise propriile lui gânduri cu voce tare.
   În drum spre ieşire, Jamie se opri ca să-i şoptească:
   - Nu va sta trează mult timp. I-am dat ceva care s-o adoarmă, dar se împotriveşte. Pare să creadă că trebuie să-şi ceară scuze de la tine mai înainte. Încearcă să o aşezi în pat.
   Connor se apropie de Brenna să o poată prindă la timp dacă se prăbuşea. Nu voia să o sperie. Ştia că arăta îngrozitor. Avea chipul şi mâinile vopsite în culorile războiului şi o furie arzătoare în ochi, pe care nu putea să o ascundă. Voia ca Brenna să vină la el, deşi nu îşi imagina de ce ar fi vrut vreodată să se mai apropie de el după ceea ce îi făcuse. În timp ce el apăra o bucată inutilă de pământ, ea fusese lăsată singură să lupte contra unor bestii.
   - Vrei să mă spăl de vopseaua de război? Ştiu că nu-ţi place, spuse el cu o voce răguşită de emoţie.
   - Nu mă deranjează.
   - Nu te deranjează?
   - Trebuie să-ţi spun ceva,Connor.
   - Întâi să te văd în pat.
   - Jamie mi-a pus ceva în băutură ca să mă facă să dorm. Mi-a spus că nu mă voi trezi până mâine.
   - Ştiu.
   - Şi dacă mă aşez în pat...
   - Bine.
   - Raen a căzut pe fereastră.
   - Ştiu că a căzut,iubire.
   - Nu l-am împins eu. Nu am vrut nici să-1 înjunghii. A căzut pe spate în propria lamă şi, dacă nu mi-ar fi ţintuit încheietura de podea, nu s-ar fi întâmplat. Încercam să-i tai mâna ca să şi-o mişte de pe gura mea, ca să pot striga după ajutor. Te rog să mă crezi. Nu am vrut ca el să moară. Voiam doar să îl dau jos de pe mine.
   - Îmi pare rău că nu am fost acolo să te apăr.
   - Ce-ai fi făcut?
   - Pentru tine, l-aş fi aruncat pe fereastră.
   Confuză, Brenna dădu din cap, însă mişcarea o ameţi.
   - Am mai multe să-ţi spun înainte să adorm. Am încercat să o cinstesc şi s-o respect pe Euphemia, dar nu mai pot. Este greşit ca eu să intervin între tine şi familia ta. Este parte din trecutul tău şi ştiu cât de importantă este pentru tine. Nu va mai veni să te vadă niciodată cât timp sunt eu aici. Mă va urî, Connor, când va afla că fiul ei este mort. Crispin urma să-1 ascundă pentru mine. Mama ta mi-a cerut să fac orice voia Raen să fac. Totuşi, nu am făcut-o, şi nu-mi pare rău. Cum şi-a putut închipui că m-aş fi supus vreodată acelui om?
   - Ai dreptate. Lasă-mă să te duc în pat.
   Se purta de parcă nu l-ar fi auzit.
   - Nu mă va ierta niciodată. Oricum, nici nu vreau. Nu-mi place de ea. Va trebui să decizi care din noi este mai importantă pentru tine. Ştiu că este greşit din partea mea să fac o astfel de cerere, dar eu...
   - Brenna!
   - Nu, trebuie să-ţi explic, strigă ea. Văd cât de nervos eşti şi eu...
   Se lupta ca să rămână trează, căci băutura pe care i-o dăduse Jamie o ameţise, astfel că abia se mai putea concentra.
   În clipa în care capul îi căzu în faţă, Connor o ridică uşor în braţe şi o strânse la piept. Adormise. Se aplecă şi o sărută pe frunte. Nu se mişcă mai bine de o oră, bucuros să-i simtă căldura lângă el.
   Jamie se întoarse în cameră să o vegheze pe Brenna. Chinul pe care îl văzu pe chipul lui Connor o înduioşa nespus.
   - Are nevoie de odihnă, Connor. Aşaz-o în pat.
   Nu voia să se mişte. Lui Jamie îi luă ceva timp să-1 convingă de faptul că nu era nimic grav. Totuşi ezită să plece de lângă soţia lui.
   - Nu vreau să fie singură din nou.
   - Nu va fi singură, promise Jamie. Tocmai am primit veste că părintele Sinclair este pe drum.  Of, Connor, nu vine ca să-i dea ultima împărtăşanie, ci pur şi simplu în calitate de prieten! Brenna nu este pe moarte.
   - Îmi dai de ştire dacă are nevoie de mine sau dacă i se schimbă starea.
   - Da, bineînţeles că o voi face.
   Focul ce ardea în interiorul lui se dezlănţuia acum şi ştia că, dacă nu părăsea camera repede, avea să-şi piardă complet stăpânirea de sine.
   - Unde te duci? se interesă Jamie.
   - Să pun capăt vrajbei.
   - Ce îi spun Brennei?
   Connor clătină din cap. Nu voia să-şi îngrijoreze soţia, şi dacă i-ar fi spus că merge la MacNare s-ar fi temut pentru siguranţa lui; pe de altă parte, nu voia nici să o mintă. Pur şi simplu spuse adevărul.
   - Mă duc la mama mea vitregă.
   Masca lui calmă dispăru în secunda în care ieşi pe uşă. Locul soţului iubitor fusese luat de războinicul nemilos. Îşi scoase sabia din teacă, i-o înmână lui Crispin şi coborî în sala mare cu paşi lenţi, chibzuiţi şi cu o expresie rău prevestitoare. Alec îl aştepta în colţul opus al încăperii.
   Connor nu spuse un cuvânt. Cu fălcile încleştate de mânie, se năpusti la perete şi smulse din cui sabia tatălui său. Nu era nevoie de niciun ordin. Quinlan şi Crispin făcură un pas înainte şi merseră în ritmul stăpânului lor.
   Alec nu ezită. Îşi luă propria sabie, având o expresie ucigătoare, şi îşi urmă fratele.
   În cele din urmă,lui Donald MacAlister avea să i se facă dreptate.

   Nu arătară milă.
   Asediul cetăţii lui MacNare fu purtat metodic, oră după oră, cu săbiile spintecând aerul din nou şi din nou, pe măsură ce tăiau din toate părţile apărarea inamică. Armata lui Alec urca din partea sudică într-un semicerc larg, în timp ce Connor şi aliaţii săi măturară totul dinspre miazănoapte, într-un arc impenetrabil ce se unea cu trupele lui Alec pentru a forma un cerc complet.
   Duşmanul n-ar fi putut să scape, căci elementul surpriză era de partea lor.
   Până în clipa în care atacară, MacNare nu ştiu că planurile sale ticăloase fuseseră descoperite.
   Clanurilor din nord li se spusese să atace fortăreaţa lui Connor peste două zile, în zori, dar din cauză că bătrâna aceea proastă venise să caute adăpost la el mai repede decât fusese prevăzut, sincronizarea se dusese pe apa sâmbetei.
   MacNare nu se implică în luptă, ci rămase ascuns în donjon. Înconjurat din toate părţile într-un mormânt de flăcări, laşul se grăbi să-şi adune aurul pentru a-1 lua prin coridoarele secrete. Ca un şobolan, cu dinţii din faţă ascuţiţi ca o lamă şi ieşiţi în afară, ochii înguşti săgetând înainte şi înapoi, fugea prin sala mare în căutarea unei alte pungi pe care să o poată umple cu avutul lui,în timp ce Euphemia îl admonesta dezlănţuită:
   - Du-te şi luptă! Tot ceea ce trebuie să faci este să-i omori pe Connor şi pe Alec, iar supuşii lor se vor împrăştia.
   - Linişte, babo, sau altfel îţi spintec burta! Pofta fiului tău l-a adus pe Connor aici.
   - Nu ştie că am adus trupul lui Raen încoace. Crede că am plecat spre nord.
   - Atunci de ce mă atacă?
   - Raidurile tale de la graniţa lui Hugh trebuie să-1 fi provocat, strigă ea. Stai şi luptă.
   - Ce-ţi pasă ţie? Preţiosul tău fiu e mort, hohoti el batjocoritor. Şi un mort nu poate fi stăpân peste clanul MacAlister. Ai pierdut deja totul.
   Uşile exterioare erau dărâmate cu berbecul. Bubuiturile ce răsunau în sala mare îl înfricoşau pe MacNare tot atât ca vâlvătăile tot mai intense. Fumul gri şi întunecos ce se rostogolea înăuntru pe sub uşă şerpuia deja pe lângă picioarele lui.
   - Ajută-mă să umplu gențile astea, strigă el. Grăbeşte-te, vor fi în curând înăuntru!
   Un pocnet sonor îi dădu de ştire că poarta fusese spartă. Acum veneau după el. Auzea tot mai aproape tropotul încălţărilor pe podeaua de piatră din faţa uşii.
   Mâinile îi tremurau într-atât încât scăpă ultimul sac. Scâncind cu părere de rău pentru aurul vărsat pe care nu avu timp să-l strângă, îşi smulse sabia şi fugi spre pasajul secret-drumul de evadare.
   Euphemia se aruncă în faţa lui.
   - Nu fi prost, urlă ea. Nici Alec şi nici Connor nu ştiu că clanul Buchanan s-a alăturat clanului meu. În două zile, vor coborî prin trecătoarea din munţi şi vor ataca fortăreaţa MacAlister. Mai poţi să-ţi primeşti partea dacă lupţi până la capăt. Omoară-1 pe Connor, căci altfel jur că-1 voi conduce la tine.
   Patru luptători stăteau în faţa intrării, ascultând rugăciunile disperate ale Euphemiei. Abia atunci află Alec că omul pe care îl credea aliat, ticălosul de Buchanan, uneltea de fapt împotriva lui.
   Connor se apropie de uşă, însă Alec îl dădu la o parte şi se împinse cu umărul în ea. Zăvorul se slăbi la prima împingere şi se rupse la a doua.
   Se dădu în spate, aşteptă până când Connor trase sabia însângerată a tatălui său din teacă, apoi îi puse mâna pe umăr.
   - Arată-i tot atâta compasiune câtă le-au arătat el şi ceilalţi tatălui tău.
   Quinlan şi Crispin, cu armele pregătite, aveau să-şi păzească stăpânul când intra în sală. Alec le asigura spatele, în timp ce armata lui îl proteja pe el.
   - Dă-te din calea mea! ţipă MacNare la Euphemia dinăuntru.
   Ea refuză să se mişte. MacNare credea în continuare că avea timp să scape. Păşi înapoi, îşi ridică sabia şi o vârî în mijlocul femeii chiar când Connor intră în cameră.
   Nu reacţionă la urletul de moarte al mamei vitrege şi privi fără niciun sentiment cum MacNare smulse sabia afară din ea şi o împinse deoparte. Euphemia se îndoi de spate şi se prăbuşi pe podea. MacNare,care nu-1 zărise pe Connor, lovi cu piciorul trupul femeii în timp ce căuta cu frenezie panoul ce ascundea ieşirea.
   - Mergi undeva? întrebă Connor.
   - Nu ai nici un drept să mă ataci, MacAlister, zise celălalt fără a se opri din căutări. Niciun drept. Kincaid va afla despre asta.
   - Sunt părtaş la asta, nebunule, mugi Alec furios.
   Faţa lui MacNare se albi pe loc.
   Se uita de parcă ar fi văzut Moartea însăşi venind spre el.
   - Nu am fost acolo. Nu am luat parte la moartea tatălui tău, MacAlister. Eram doar un băiat, ca şi tine. Da, doar un băiat.
   - Aveai mai mult de 20 de ani, îi strigă Alec. Erai acolo, purtând tartanul clanului Kaern, ticălosule. Donald MacAlister a fost prietenul meu.
   Îl înghionti pe Connor în spate.
   - Priveliştea unui asemenea gunoi e respingătoare pentru mine. Pune-i capăt.
   - Te voi omorî eu primul, se lăudă MacNare.
   Sări înainte, se ghemui şi îşi aruncă sabia spre Connor. Şi-ar fi lăsat urma dacă Connor nu ar fi deviat arma cu sabia tatălui său.
   - Ajută-mă, Connor, strigă Euphemia, zvârcolindu-se în agonic
   Fiul ei vitreg nu o băgă în seamă. MacNare sări în sus şi fugi spre pasajul secret.
   Când se întoarse, auzi şuieratul lamei ce tăia aerul şi se feri spre dreapta, însă Connor îi anticipase reacţia. Sabia lui Donald MacAlister străpunse gâtul lui MacNare, îşi continuă zborul şi se opri în peretele din spatele lui. Forţa impactului îl ridică pe MacNare de la pământ, îl proiectă în spate şi-1 agăţă de uşa pasajului. Aceasta se deschise şi începu să se legene înainte şi înapoi.
   Singurele sunete din încăpere erau scârţâitul panoului şi gâlgâitul surd al sângelui din gâtul muribundului.
   - Te rog, ajută-mă, fiule, strigă Euphemia din nou. Ai milă de mama ta.
   Niciunul dintre războinici nu o băgă în seamă. Crispin îl întrebă pe Connor dacă voia să ia arma tatălui său,dar stăpânul său dădu din cap că nu.
   - Este acolo unde tatăl meu a vrut să fie. Las-o.
   - Connor! urlă Euphemia. Te rog, te rog!
   Fără să arunce o privire înapoi, Connor ieşi din încăpere, și strigătele mamei sale vitrege se stinseră încet. 

CAPITOLUL l8

   Connor făcuse o alegere.
   Când Brenna primi mesajul de la soţul ei, trebui să-şi accepte înfrângerea. El plecase la Euphemia. Acum nu mai existau prea multe speranţe pentru un viitor împreuna, căci evident el rămăsese prizonierul trecutului său şi ea nu putea face nimic pentru a schimba situaţia.
   De îndată ce-i văzu reacţia, Jamie regretă că îi spusese. Brenna îşi revenise rapid de pe urma rănilor, până când aflase încotro pornise Connor. Atunci se retrăsese în sine şi, în ciuda tuturor insistenţelor cumnatei sale, refuzase să mai scoată vreun cuvânt.
   Simpla menţionare a lui Connor o agita. După ce încercă timp de 3 zile să o facă să-i spună ce era în neregulă, Jamie hotărî că trebuie să aştepte întoarcerea bărbaţilor ca să afle care era problema.
   Timpul vindecase trupul Brennei. Înfăţişarea ei suferi o schimbare dramatică în foarte scurt timp. Inflamaţiile aproape dispărură de pe faţa şi umerii ei; vânătăile începuseră să se estompeze, iar braţul se vindeca frumos.
   În a patra zi, Brenna era îmbrăcată şi în picioare. Jamie trecu pe la ea după masa de prânz şi fu mulţumită să o vadă stând pe un scaun, lângă fereastră.
   - Cum te simţi? întrebă ea.
   - Mult mai bine, îi spuse Brenna.
   Încercă să pară veselă, dar ştiu că eşuase când Jamie se grăbi să vină lângă ea şi îi puse mâna pe frunte.
   - Nu am deloc febră, stărui tânăra femeie. Acum sunt bine, serios.
   - Te vindeci repede, dar ştim amândouă că inima te doare în continuare. Totuşi, am o surpriză care ar trebui să te facă să zâmbeşti. Părintele Sinclair insistă să-ţi vorbească. Dacă mi-ar fi spus mai devreme că a văzut-o pe mama ta, l-aş fi lăsat să urce, adăugă Jamie râzând. Nu s-a gândit să menţioneze acest lucru decât acum câteva minute.
   Brenna era încântată la culme.
   - E aici, chiar aici?
   - Aaa, în sfârşit un zâmbet! E aici de aseară. A stat cu tine mai multe ore azi-noapte, dar ai dormit în timpul acesta. Să-1 conduc înăuntru?
   - Da, te rog.
   Brenna sări în picioare în secunda în care părintele Sinclair intră în cameră.
   - Sunt atât de fericită să te văd, strigă ea.
   - Fii fericită stând jos, îi ordonă Jamie, ocrotindu-şi pacienta ca o cloşcă.
   Brenna se conformă, aşteptă până când preotul mută un al doilea scaun la fereastră, cu faţa spre ea, apoi spuse:
   - Călătoria ta a fost încununată de succes?
   - Totul este bine, o asigură părintele dând din cap.
   Brenna se temea să-1 creadă.
   Luă mâna lui Jamie şi o strânse puternic.
   - Eşti sigur?
   Drept răspuns, prelatul ridică medalionul ei şi i-1 puse în cealaltă mână.
   - Sunt sigur.
   Ea izbucni în lacrimi.
   - Acestea nu sunt veşti bune? întrebă Jamie. Ai dureri? Spune-mi ce e în neregulă, te rog.
   - E copleşită de fericire, opină părintele.
   - Da, sunt fericită, se bâlbâi Brenna.
   - Habar nu aveam că îşi pierduse medalionul.
   - O, nu a fost niciodată pierdut, spuse preotul.
   Jamie era foarte încurcată.
   - Atunci de ce...
   - Nu trebuie să-ţi faci griji pentru mine.
   - Îmi fac griji pentru tine pentru că te iubesc, surioaro, şi la fel simte şi soţul tău. Acum vă las singuri ca să discutaţi prieteneşte. Părinte, sper că vei putea să o convingi că scumpul ei Connor nu a uitat-o.
   Înainte ca preotul să poată răspunde, Brenna clătină din cap.
   - Aş prefera mai degrabă să stai cu noi şi să auzi veştile mele de acasă.
   Jamie declină invitaţia.
   - Dacă las uşa deschisă, ar fi mai bine să cobor. Grace se ascunde sub masă, ca să nu fie nevoită să doarmă la prânz. Copila nu şi-a dat seama că pot să o văd, bineînţeles. Te avertizez de pe acum, Brenna. I-am promis că poate să stea cu tine după siestă. Pare să creadă că îi aparţii cât timp eşti aici.
   - Mi-ar face o deosebită plăcere să o văd.
   După ce făcu o plecăciune în faţa părintelui Sinclair, Jamie părăsi camera.
   - Trebuie să-mi spui totul, părinte, îi ceru Brenna.
   Preotul dădu aprobator din cap.
   - Am fost primit cu braţele deschise în casa părinţilor tăi. I-am dus lui Faith o robă pe care s-o poarte în călătoria spre fortăreaţa lui Gillian. Când am auzit că şi el era plecat de acasă, pentru un moment n-am ştiut ce să fac. Din fericire, mi-a venit în minte mănăstirea, unde călugării păstrează camere libere pentru călătorii istoviţi. M-am întâlnit cu Faith pe pajişte. Şi-a pus roba când a ajuns în pădure şi, în călătoria noastră, am evitat drumul principal.
   - Cum aş putea vreodată să te răsplătesc? întrebă Brenna.
   - Nu trebuie să mă răsplăteşti. Dumnezeu veghează asupra noastră, şi tocmai de aceea nu am întâmpinat niciun obstacol pe drum. Sora ta este o tânără încântătoare. Am fost amuzat de opiniile ei pe diverse teme, recunoscu preotul, care îi spuse apoi mai multe poveşti despre sora ei.
   Brenna râse bucuroasă, sunet care încălzi inima părintelui.

   Încă o dată, elementul-surpriză era de partea lui Connor. Erau pregătiţi să atace când nordicii se năpustiră ca un val prin trecătoare.
   Purtară o bătălie sângeroasă, dar, în numai 3 zile, obţinură victoria. Îngrijirea răniţilor luă mai mult timp decât luptele propriu-zise, însă nici Connor, nici Alec nu plecară până când nu-şi văzură ultimul om gata de drum. Soldaţii care necesitau cusături erau duşi la Jamie, care se îndeletnicea cu oblojirea rănilor din zori până noaptea târziu. Cei rătăciţi de unităţile lor continuară să treacă podul mobil pentru încă 3 zile, iar dintre aceştia unii aveau şi ei nevoie de îngrijirea lui Jamie.
   Din fericire, niciunul nu avea nevoie de ultima împărtăşanie, ceea ce era foarte bine, întrucât părintele Sinclair părăsise fortăreaţa Kincaid ca să rezolve o chestiune importantă la mănăstirea Dunkady dinspre Lowlands. Nu era aşteptat să se întoarcă la cetatea MacAlister decât peste vreo două săptămâni.
   Pentru că totul era atât de haotic, cu oameni plecând şi venind de-a lungul podului mobil pe tot parcursul zilei, nimeni nu observă că Brenna lipsea. Abia cu o oră înainte ca Alec să vină acasă, Jamie îşi dădu seama că ea dispăruse. Toţi o căutară în lung şi-n lat, însă în zadar. În momentul în care soţul ei intră în sala mare a donjonului, Jamie era copleşită de grijă. Ştiind cum avea să reacţioneze Connor, hotărî să-1 lase pe Alec să-i spună.
   Nu-i dădu timp nici măcar să o sărute. Se aruncă în braţele lui şi strigă:
   - Ah, slavă Domnului că ai ajuns acasă! Am pierdut-o pc Brenna. Trebuie să o găseşti.
   Alec refuză să creadă că un astfel de lucru era posibil. Nimeni nu putea să intre sau să iasă din fortăreaţa lui fără permisiune.
   O oră mai târziu, dorea să-i omoare pe toţi oştenii care fuseseră însărcinaţi să-i păzească familia. Totuşi ,reacţia lui era blândă în comparaţie cu cea a lui Connor, care parcă turbase.
   - Cum ai putut să o pierzi, Alec? răcni el.
   - E posibil să se fi întors acasă.
   - Am trecut pe la cetatea mea să iau ceva ce ştiam că-i va face plăcere soţiei mele. Mai mult ca sigur aş fi observat dacă ar fi fost acolo.
   - Îmi pare atât de rău, Connor, murmură Jamie îngropându şi capul în mâini. Ar fi trebuit să am grijă de ea. M-am dus la ea în fiecare dimineaţă înainte să cobor, iar de data asta credeam că era în pat. Era prea devreme să o trezesc şi nu m-am întors la donjon decât târziu. M-am uitat din nou în camera ei şi am avut impresia că dormea. Ar fi trebuit să trag cuverturile la o parte. Dacă nu aş fi fost atât de istovită, aş fi băgat de seamă.
   - Vreuna dintre servitoare a intrat în camera ei? întreba Connor.
   - Le-am spus tuturor să nu o deranjeze. Dumnezeule, nici măcar nu ştiu de cât timp este plecată. Îmi pare atât de rău!
   - Alec, du-ţi soţia la culcare, porunci Connor.
   Îl urmă pe fratele lui la masă şi trase scaunul în spate pentru a o ajuta pe Jamie să se ridice.
   - Nimic din ce s-a întâmplat nu e din vina ta, Jamie.
   Alec o luă în braţe.
   - Nu ai dormit deloc în ultima săptămână, nu-i aşa?
   - Am fost ocupată cu îngrijirea răniţilor, Alec. Pot să dorm mâine. Mai înainte trebuie să o găsesc pe Brenna.
   - Eu şi Connor o vom găsi. Tu mergi la culcare.
   Era prea obosită ca să se certe cu el şi ştia că nu putea să fie oricum de prea mare ajutor, întrucât era incapabilă să se concentreze.Îşi puse capul pe umărul lui.
   - Te iubesc, Alec. Cum vei proceda?
   - Vom începe prin a scotoci prin fortăreaţa aceasta. Nu sunt convins că este plecată.
   Alec se opri în faţa lui Quinlan şi îi ordonă să-1 ţină pe Connor pe loc până la întoarcerea lui, după care îşi duse soţia în dormitor.
   - Nu uita să le spui copiilor că eşti acasă, îl rugă Jamie. Şi, Alec? Am nevoie să te simt din nou alături de mine. Vrei să mă trezeşti când te întorci?
   Adormi înainte ca el să-i poată răspunde. Îi dădu jos hainele, o acoperi cu pătura, o sărută pe frunte şi coborî la parter.

   El şi Connor intrară în fiecare cameră din cetate. Îşi extinseră căutarea şi, când, în cele din urmă, ajunseră la podul mobil, erau amândoi convinşi că Brenna plecase.
   Connor simţi că pierduseră vremea. Furia lui se transformă rapid în panică.
   - Ştii care sunt şansele ei de supravieţuire în afara fortăreţei. Nu va scăpa teafără dacă este singură. Va...
   - Va supravieţui, răbufni Alec. Şi în curând nu-mi vei mai fi de niciun folos dacă vei continua să gândeşti aşa.
   Când se întoarseră în sala mare, Connor era atât de disperat, încât nu putea să gândească. Se plimbă de-a lungul şi de-a latul camerei, străduindu-se să-şi dea seama unde ar fi putut să plece.
   - I-ai întrebat pe toţi oamenii care stăteau de pază?
   - Toţi au fost interogaţi, dar nu de către mine. Mai sunt două santinele cărora le-am trimis vorbă să vină. Vor fi aici mâine, la o oră după răsăritul soarelui.
   - Spune-mi unde sunt, ceru Connor. Voi merge la ei acum.
   - Nu.
   Alec îl ştia bine pe fratele său, aşa că îl prinse cu braţele, împiedicându-1 să se mişte.
   - Voi pune zece oameni să păzească uşile, în eventualitatea că ai vrea să fugi în timpul nopţii. Acceptă faptul că nu vei pleca nicăieri până când nu ne dăm seama cu exactitate unde se află. Luna nu e destul de strălucitoare, aşa că vei sfârşi prin a te omorî pe tine şi pe calul tău dacă te duci de unul singur. Fii rezonabil.
   - Nu înţelegi. Trebuie să o găsesc. Ea nu are o destinaţie în minte.
   - Ce înseamnă asta?
   - Brenna vrea doar să scape de mine. Mă învinovăţeşte pentru că nu am protejat-o de Raen. Ar fi trebuit să fiu acolo. Ar fi trebuit să ştiu. Dacă se întâmplă ceva cu ea,dacă nu pot să ajung la ea înainte...
   - O vom găsi, insistă fratele lui.
   El şi Quinlan rămaseră cu Connor până la miezul nopţii. La un moment dat, Alec merse în dormitor să se odihnească un ceas.
   Connor vru să înceapă interogatoriul soldaţilor, dar Quinlan se opuse.
   - Ne-ar lua cel puţin o oră să-i găsim pe toţi, iar tuturor li s-a ordonat să fie aici în zori. Ştiu că nu vei dormi, dar măcar stai jos, Connor. Ştiu prin ce treci. Dacă aş fi în locul tău, şi eu aş turba, dar este important să-ţi păstrezi mintea limpede.
   Connor ştia că are dreptate. Era imposibil să închidă ochii, dar, în cele din urmă, se aşeză. Quinlan adormi pe un scaun de lângă intrare. Connor îi porunci să meargă sus şi să se culce într-unul dintre dormitoare. Bineînţeles, prietenul lui nu voi să plece, dar, de îndată ce sugestia se transformă în poruncă, fu obligat să se supună.
   Connor rămase singur la masă, în beznă, aşteptând ivirea zorilor. Îşi imagină fiecare grozăvie care i se putuse întâmpla blândei sale soţii, până când mintea lui se răzvrăti şi nu mai putu pur şi simplu să îndure.
   Fu cea mai lungă noapte din viaţa lui. Ziua următoare nu le aduse nicio satisfacţie. El şi Alec făcură cu schimbul la interogarea tuturor soldaţilor care fuseseră lăsaţi să păzească fortăreaţa. Niciunul nu le oferi vreo informaţie demnă de luat în seamă.
   Connor avea de gând să plece acasă, să-şi descoasă propriii oameni, în speranţa că Brenna i-ar fi oferit unui servitor vreun indiciu. Cu toate că era nerăbdător să pornească la drum, dorea să audă ce aveau de spus şi oştenii lui Kincaid.
   Străjerii de la podul mobil intrară exact în momentul în care Quinlan veni cu o sugestie.
   - E posibil să fi mers la Faith?
    Connor respinse această posibilitate.
   - Nu ştia că sora ei era în vreun pericol. Apropo, unde ai dus-o pe Faith, Alec?
   Fratele lui habar nu avea despre ce era vorba.
   Quinlan îi explică, în timp ce Connor continuă să se plimbe prin cameră.
   Jamie îşi făcu apariţia şi se aşeză la masă ca să asiste la discuţie.
   - Bineînţeles că Brenna ştia. Eu aş şti dacă i s-ar întâmpla ceva surorii mele. Cum a aflat nu este important acum. O, Doamne, medalionul! strigă ea.
   Fugi către Connor.
   - Am crezut că 1-a pierdut, dar, când preotul i 1-a dat înapoi, mi-a spus că nu fusese pierdut deloc. Nu înţelegi? Brenna trebuie să-1 fi trimis pe părintele Sinclair la sora ei. I-a dat medalionul ca să i-1 arate lui Faith, astfel încât fata să respecte instrucţiunile preotului. Ştiam că Brenna este isteaţă, dar asta mă uimeşte. Eu nu m-aş fi gândit la aşa ceva.
   Alec îi interogă pe oamenii lui, o sarcină dificilă din cauza bombănelilor lui Connor, şi în scurt timp află cum reuşise Brenna să plece.
   Un singur preot intrase în donjon sub paza lui Douglas, dar doi preoţi plecaseră când Niell era la post. Connor puse în balanţă osândirea veşnică a sufletului său şi plăcerea temporară pe care ar fi avut-o dacă ar fi sugrumat un om al Bisericii.
  - Cu permisiunea dumneavoastră, stăpâne? întrebă Niell.
   - Ce este?
   - Nu cred că preotul avea habar că doamna îl urmărea. El a ieşit primul afară, călare pe mârţoaga lui şi târând după el un cal de povară. Al doilea preot venea la mare depărtare în spatele cailor.
   - Şi nu ai crezut că acesta era un comportament ciudat? răcni Alec.
   - Era mic, stăpâne. Credeam că urma să fie hirotonit şi ca trebuia să meargă pe jos drept penitenţă.
   - Acum, tot ce avem de făcut este să aflăm unde mergea preotul, spuse Alec.
   - La mănăstirea Dunkady, îl informă Jamie.
   - Eşti sigură? întrebă Connor.
   - Da.
   - Dacă el spunea adevărul, preciză soţul ei.
   - Ferească-mă Cel de Sus,  Alec. E un om al Domnului, bineînţeles că spunea adevărul.
   - Voi pleca imediat, anunţă Connor.
   - Vin cu tine, rostiră în acelaşi timp Alec şi Jamie, însă Connor clătină din cap:
   - Trebuie să fac asta singur.
   - Nu fără oamenii tăi, îl avertiză Alec.
   Deoarece nu voia să piardă timp contrazicându-se cu frate le său, îi spuse lui Quinlan să meargă la donjon şi să-i aducă pe ceilalţi.
   - Puteţi să mă ajungeţi din urmă.
   După unităţile lui de măsură,mănăstirea era doar la o zi de călărit distanţă.
   Dacă Brenna folosea calul de povară, numai Dumnezeu ştia cât i-ar fi luat să ajungă acolo. Se forţă să blocheze toate gândurile în afară de unul. Trebuia să ajungă la scumpa lui Brenna. Era pierdut fără ea.

   Brenna era de neconsolat. Nu putea să mănânce, nu putea să doarmă şi nu se putea opri din plâns suficient de mult ca Faith să înţeleagă ceva din vorbele ei.
   În curând, tânăra îşi aruncă mâinile în sus de disperare. Dupa ce îi dădu Brennei o pânză uscată ca să-şi şteargă lacrimile, aruncă pătratul umed în cutia cu rufe, peste celelalte, iar apoi se aşeză lângă sora sa, pe patul îngust din dormitorul ei.
   Jurând că era pentru ultima oară, încercă să o facă să asculte de vocea raţiunii.
   - Trebuie să încetezi cu tânguirile. Am fost deja date afară din capelă deoarece făceai prea mult zgomot.
   - Nu am fost date afară. Am fost doar încurajate să ne întoarcem în chiliile noastre.
   - Dar ce spui de dragul nostru părinte Sinclair? Nu-şi poate vedea de slujbe din cauza ta. De ce nu vrei să ne asculţi? Mi-ai spus că îţi iubeşti soţul.
   - Nu înţelegi? A făcut o alegere atunci când m-a părăsit. N-are nevoie de mine şi nici de dragostea mea. Nu a avut niciodată. Ea e parte din trecutul lui, iar Connor nu va trece niciodată peste ceea ce s-a întâmplat. Nu, nu pot să mă întorc. Ar fi prea dureros.
   Nevoia de a-şi sufla nasul puse capăt protestelor ei. Faith era în continuare nedumerită.
   - Nu obişnuiai să plângi. Dacă iubirea aduce atâta nefericire, jur că nu mă voi îndrăgosti niciodată. Sper să nu fie nevoie nici să mă mărit. Pentru numele lui Dumnezeu, vrei să nu mai plângi? Poate dacă te-ai întoarce şi ai mai încerca o dată,dacă i-ai spune ce simţi...
   - Ştie ce simt, chiar dacă nu i-am făcut o declaraţie. E inteligent, Faith. Şi la fel sunt şi eu, adăugă Brenna. Ştiu când nu sunt dorită. Nu mai pot să vorbesc despre asta.
   - Şi dacă vine după tine?
   - Nu va veni.
   - Dar dacă o va face?
   - Aş crede că mândria lui 1-a obligat să mă caute. Nu m-aş întoarce cu el. Nu putem să vorbim despre altceva?
   Faith ignoră sugestia ei.
   - E posibil ca Gillian să nu te lase să vii cu noi. Atunci ce vei face? Vei sta în mănăstire pentru tot restul vieţii tale, bulversând existenţa sărmanilor călugări?
   - Fratele meu nu mă va refuza. Ţi-am spus oare? Connor nu ştie nici măcar câţi fraţi şi surori am.
   - Da, mi-ai mai spus acest amănunt de vreo o sută de ori până acum. Tu vrei copii,nu-i aşa? Dacă te întorci...
   - Vreau copii, dar nu am de gând să-i las cu Connor.
   - Acum despre ce vorbim? Întoarce-te la el, Brenna. Te rog, înainte să fie prea târziu. Este soţul tău.
   - Trebuie să fii cicălitoare?
   Faith hotărî că făcuse destule presiuni pentru moment.
   - Poate că puţin aer proaspăt te va face să te simţi mai bine. Hai să mergem afară şi să ne plimbăm prin grădină.
   - Dacă ne abatem de la cărare, nu mai suntem pe pământ sfânt.
   - Nu înţeleg.
   - Cărarea din faţa mănăstirii. E delimitată de două cruci de lemn, la nord şi la sud. Dacă ieşim de pe cărare, nu mai suntem în siguranţă. Cred că ar trebui să stăm aici. În plus, dacă estimarea părintelui Sinclair e corectă, Gillian ar trebui să ajungă aici în orice clipă.
   - Dacă insişti să ne ascundem aici, atunci ne vom ascunde. Cel puţin descoperă ferestrele, astfel încât să poată intra soarele. E ca într-un cavou aici.
   Faith nu-i aşteptă încuviinţarea, ci se repezi la fereastră şi trase blana groasă la o parte.
   Strângând pleoapele sub lumina orbitoare a soarelui, întinse mâna şi îşi ridică părul de pe ceafă.
   - Adierea vântului e minunată, şopti ea în extaz, în cele din urmă, deschise ochii să admire peisajul, dar înlemni. Vai, Dumnezeule, sunt... sunt... uriaşi!
   - S-a întâmplat ceva? întrebă Brenna.
   Hipnotizată de priveliştea din faţa ei, Faith nu fu în stare nici măcar să dea din cap. La capătul nordic al mănăstirii se găseau uriaşi câtă frunză şi iarbă.
   Presupuse că cel puţin patruzeci de bărbaţi călăreau alături de războinicul cu privire aprigă, care se separase de ceilalţi şi venise aproape de cărare. Toţi aveau genunchii goi şi ar fi avut şi pieptul dezvelit dacă n-ar fi fost bucata de stofă întinsă dintr-o parte a mijlocului până pe umărul opus. Unii dintre ei erau plini de cicatrice; alţii nu. Toţi aveau însă nevoie de o baie bună, de tunsori şi haine decente. Doamne sfinte, erau nişte sălbatici!
   Faith se întoarse spre sora ei.
   - Nu poţi să te întorci. Slavă cerului că ţi-ai venit în fire. Nu, nu, nu poţi să te întorci la soţul tău. Ar trebui să stai la Gillian. Va fi fericit să te găzduiască. Te iubeşte foarte mult. De ce nu mi-ai spus că sunt... sunt... Vai, Brenna, cum ai reuşit să rămâi în viaţă în tot acest timp?
   - Despre ce tot baţi câmpii acolo?
   Îngrijorată că ar fi putut să vină la fereastră şi să vadă ce era afară, Faith clătină energic din cap. Sora ei avusese suficiente supărări pentru tot restul vieţii. Dovada putea fi văzută de oricine.
   Avea o cicatrice pe frunte şi o alta pe braţ.
   - Îmi pare atât de rău. Nu am ştiut... până nu i-am văzut. Nu am ştiut. Nu, nici nu se pune problema.
   - În legătură cu ce? întrebă Brenna ridicându-se curioasă.
   Faith se repezi s-o împingă pe pat, apoi fugi la uşă şi trase zăvorul.
   - Nici nu se pune problema să... să ieşi afară. Da, nici nu se pune problema. Uf, dar s-a făcut răcoare aici! Cred că voi pune blana la loc.
   Merse înapoi la fereastră şi aruncă o privire, sperând că doar îşi imaginase apariţia sălbaticilor. Nu, erau cu siguranţă acolo, arătând la fel de înfricoşători ca înainte. Mâinile îi tremurau în timp ce încerca să prindă acoperământul ferestrei.
   - Brenna, spune-mi, cum arată soţul tău?
   - De ce?
   - Sunt curioasă, atâta tot.
   Se holbă la comandantul giganţilor pe când se străduia să agate. El era cu adevărat înspăimântător.
   - E chipeş.
   - Glumeşti.
   - Nu, nu glumesc. E chipeş.
   - Dar cum arată mai exact? Descrie-mi-1.
   - Păr brunet, ochi închişi la culoare, nas drept. E înalt şi foarte puternic. Îţi satisface curiozitatea?
   - Părul e lung?
   - Toţi bărbaţii din clanul MacAlister au părul lung. La ce te tot uiţi?
   - La părintele Sinclair, răspunse Faith, ceea ce nu era o minciună, căci preotul fugea pe cărare spre războinicul aflat în fruntea celorlalţi sălbatici.
   Ar fi trebuit să fugă în cealaltă direcţie, nu? Doar observase că toţi erau înarmaţi pentru bătălie.
   Brenna merse la lighean ca să se spele pe faţă şi pe mâini.
   - Dacă părintele este afară, putem ieşi la rândul nostru, căci ne va ocroti.
   - Nu v-aţi pus în primejdie venind aici fără escortă?
   - Ba da, însă a fost necesar. Acum nu mai e cazul. În plus, eram îmbrăcată ca un călugăr şi toţi highlanderii îi respectă pe oamenii Bisericii. Odată ce îţi pui în cap să faci ceva, o faci, indiferent de risc; pe de altă parte, dacă vrei să culegi flori de pe deal, ştiu că părintele nu te va lăsa.
   - Tu m-ai învăţat cum să-mi asum riscuri, protestă Faith. Vai, blana tocmai a căzut de la fereastră!
   Aplecându-se peste pervaz, privi cum învelitoarea căzu pe cărarea pietruită, la doar un pas distanţă de preot. Speriat, Sinclair se uită în sus.
   - Îmi pare atât de rău, părinte! A alunecat, strigă ea înainte să se tragă înapoi, ca să nu-i ţină o predică în faţa sălbaticilor.
   În plus, îi venea să râdă, şi n-ar fi vrut să-1 ofenseze. Prelatul o auzi, la fel şi cei din clanul MacAlister. Toţi se prefăcură că nu observaseră nimic, cu excepţia lui Quinlan, care rânjea aprobator.
   Curios, Crispin se întoarse spre el.
   - O găseşti amuzantă?
   - O găsesc încântătoare.
   Crispin clătină din cap ca să-i dea de ştire prietenului său că îl considera nebun, însă Quinlan rosti ferm:
   - Vreau să o am.
   - Va fugi de tine.
   - Sper că da. Nu ar fi deloc distractiv dacă nu ar face-o. E drăgută, nu-i aşa?
   - Căsătorie?
   - În cele din urmă.
   Connor ridică deodată mâna. Prietenii lui crezură că le cerea să tacă pentru a auzi ce-i spunea preotul, dar în clipa următoare stăpânul lor le semnală că duşmanul era aproape ducându-şi mâna la pe mânerul săbiei.
   Gillian şi soldaţii lui urcau dealul. După sunetul copitelor, Connor estimă că aproximativ şaizeci de soldaţi călăreau alături de baronul lor.
   Crispin şi Quinlan îşi flancară imediat seniorul ca să-1 protejeze.
   Părintele Sinclair nu observă că oştenii din clanul MacAlister erau pregătiţi de luptă. Se străduia să explice încă o dată că nu o ajutase pe Brenna să părăsească fortăreaţa lui Kincaid, nu avusese nici cea mai mică bănuială că ea avea un asemenea plan în minte şi, doar după ce intraseră în pădure şi ea îl strigase, îşi dăduse seama că venise după el.
   - Nu te uiţi niciodată în urma ta? întrebă Connor.
   - Nu când sunt pe pământul tău sau al lui Kincaid, deoarece ştiu că sunt în siguranţă. Te asigur că mi-am luat toate măsurile de precauţie odată ce soţia ta mi-a semnalat prezenţa ei. Am încercat să o conving să se întoarcă, dar nu a vrut să mă asculte, stăpâne. Nu puteam să o las să continue fără mine, nu?
   Connor clătină din cap.
   - M-ai asigurat că este bine şi asta e tot ce mă interesează acum. Spune-i să vină la mine.
   - Va refuza. Bineînţeles, mă voi strădui s-o conving.
   - Nu mă va refuza.
   Războinicul luă pumnalul de la cingătoare şi tăie firele de aţă cu care Jamie îi cususe medalionul de tartan.
   - Dă-i asta.
   - Şi mesajul tău? se interesă Sinclair luând discul de lemn.
   - Medalionul este mesajul meu. Va înţelege. Nu mă poate refuza, părinte.
   - Dacă îţi laşi sabia la uşă, ai putea să vii înăuntru, îi propuse acesta.
   Drept răspuns,Connor îi sugeră să privească în spatele său.
   - Vai,Doamne! Gillian este aici. Mă voi grăbi, şopti el. Să nu faceţi nimic nesăbuit până mă întorc.
   - Nu vom face, în afară de cazul în care suntem provocaţi.
   Preotul apucă poalele sutanei şi fugi înapoi în mănăstire.
   - Nu te mai pieptăna atâta, Brenna. Părintele vine înapoi. De fapt, fuge. Mă întreb... Vai!
   - Ce s-a întâmplat?
   - Gillian e aici.
   Brenna scăpă peria şi se aşeză pe pat. Venise timpul să părăsească ţinutul pentru totdeauna. Oh, Dumnezeule, de ce era atât de dureros?
   Ochii i se umplură de lacrimi. Îşi plecă fruntea deznădăjduită şi începu să se roage.
   - De ce este atât de greu? strigă ea.
   Se legănă înainte şi înapoi, purtându-se de parcă acum durerea era fizică, în loc să fie în inima ei.
   - Nu ştiu, Brenna, murmură Faith. Dacă te-aş putea ajuta, aş face-o. Poate soţul tău ar reuşi să te aline.
   - Nu.
   - E aici, Brenna.
   Văzând că sora ei se îndreptă de spate fără a rosti vreun cuvânt, urmă:
   - Cu siguranţă asta înseamnă...
   - E aici din cauza mândriei sale.
   - Ştiam că vei spune asta.
   Faith se aplecă pe fereastră şi îi făcu cu mâna fratelui ei. Gillian şi oamenii lui arătau cu toţii impresionant cu zalele şi coifurile lor strălucitoare. Se întoarse apoi şi privi din nou la cei din clanul MacAlister. Arătau ca nişte sălbatici.
   - Nu mai sta la fereastră.
   - Cred că ar trebui să-i fac cu mâna soţului tău. Ar fi nepoliticos să-1 ignor. I-am făcut deja cu mâna lui Gillian şi nu ar trebui să-1 desconsider.
   - Te asigur că nu-i va păsa.
   Îi făcu oricum semn cu mâna.
   - Nu mi-a făcut semn înapoi, spre deosebire de Gillian.
   - Pleacă de acolo, îi ceru Brenna.
   - Vino şi uită-te.
   - Nu.
   Se auzi o bătaie la uşă, urmată de un gâfâit puternic. Părintele Sinclair fugise pe scări ca să ajungă la camera Brennei.
   Faith îi deschise.
   - Nu vrea să meargă la el, părinte. Am încercat să o lămuresc, dar refuză să aibă de-a face cu el.
   Preotul dădu din cap înaine să se grăbească către pat.
   - Soţul tău mi-a spus că vei veni la el, milady. Era sigur că asta te va convinge, adăugă el, în timp ce lăsă medalionul să-i cadă în poală.
   Ea se holbă la discul de lemn timp de 1 minut, fără să spună un cuvânt. Faith dori să-1 vadă mai bine şi se întinse să-l ia, însă Brenna îl smulse înainte ca sora ei să-1 poată atinge.  Se ridică în picioare şi se duse repede la fereastră. Voia să arunce medalionul afară deoarece el îndrăznise să-1 folosească acum, când era prea târziu, dar refuzase cu încăpăţânare să-1 poarte când îi ceruse ea.
   Apoi îl văzu.
   - Arată obosit,şopti.
   - Trebuie să mergi, milady. O luptă este inevitabilă dacă nu îţi anunţi soţul de hotărârea pe care ai luat-o: fie te întorci cu el, fie mergi cu Gillian.
   Se îndepărtă de fereastră şi merse până la uşă.
   - Fratele meu nu ştie că sunt aici.
   - Nu are importanţă, o contrazise preotul.
   O urmă în timp ce ieşea pe uşă şi cobora scările.
   - Soţul tău ştie că eşti aici. Gillian ar putea crede că vrea să o ia pe sora ta.
   - Am o metodă simplă de a-1 face să se întoarcă la fortăreaţa lui, zise Brenna.
   - Spune-mi, ceru Faith, fugind să o prindă din urmă.
   - Îl voi întreba pur şi simplu dacă mă iubeşte. Nu va fi capabil să spună că da, şi atunci îşi va da seama că ar trebui să mă întorc în Anglia.
   - Şi dacă nu-şi dă seama? întrebă sora ei.
   - Nu se va opune niciodată voinţei mele.
   - Ai uitat cât de puternic este soţul tău? Poate să capete orice vrea el.
   - E un om de cuvânt.
   - Îl iubeşti, nu-i aşa, fetiţo? spuse părintele.
   - Da. Îl iubesc, dar nu este suficient.
   Sinclair puse mâna pe mânerul uşii, dar nu o deschise.
   - Faith, te rog, mergi tu prima afară. Fugi la fratele tău şi stai cu el, ca să ştie că cei din clanul MacAlister nu reprezintă o ameninţare.
   - Crezi că soldaţii lui Gillian le-ar face rău highlanderilor?
   - Nu, dar sunt sigur că soldaţii MacAlister i-ar omorî pe toţi cât ai zice peşte. Pot să fie cumplit de neîndurători când vor.
   - Dar englezii sunt de două ori mai mulţi ca ei.
   - Numărul soldaţilor nu înseamnă nimic pentru ei. I-am văzut luptând şi, te asigur, ştiu despre ce vorbesc.
   - Voi face cum spui, promise ea.
   Se grăbi afară, fugi la fratele ei şi îl îmbrăţişă.
   Acesta îi povesti că soţul Brennei trimisese oameni la mama lor să o protejeze de MacNare. Adăugă, de asemenea, că mamei lor îi căzuse cu tronc comandantul detaşamentului şi chiar spera că el se va întoarce.
   Faith îi acordă întreaga ei atenţie până când Brenna păşi afară.
   - Poţi să-mi spui mai multe după ce mă duc înăuntru şi-mi iau hainele, spuse ea.
   Cu toate acestea, decise în ultimul moment s-o urmeze pe Brenna, care părea extrem de vulnerabilă. Faith voia doar să o protejeze de alte suferinţe, iar fratele lor nu avea decât să aştepte puţin.
   - Mă întorc imediat, Gillian, strigă ea. Vreau doar să-1 cunosc pe soţul Brennei mai întâi.
   Înainte să audă un refuz, îşi ridică poalele fustei şi se grăbi spre MacAlister.
   Părintele Sinclair era reţinut de călugării care stăteau la ferestrele de la primul etaj. Trebuia să-i asigure pe fiecare în parte că nu urma să se poarte o bătălie pe pământ sfânt, aşa că puteau foarte bine să se întoarcă la treburile lor.
   - E doar o reuniune de familie, explică el, reuşind să-şi înăbuşe un hohot de râs.
   Faith nu li se adresă călugărilor, dar le făcu prieteneşte cu mâna. Câţiva, molipsiţi de entuziasmul ei, îi răspunseră veseli la gest. Când se apropie de capătul potecii, unul dintre soldaţii MacAlister îi atrase atenţia. Parcă se aştepta ca ea să facă sau să spună ceva şi, cu toate că nu se clinti şi nici nu-i dădu un alt semn, tânăra femeie rămase cu impresia că avea să-i transmită un mesaj.
   Toţi războinicii îi ţineau sub observaţie strictă pe soldaţii fratelui său.
   Brenna, observă ea, se oprise brusc.
   Faith, gândindu-se că era indecisă, vru să o ajute să se hotărască. O ajunse din urmă,o luă de mână şi o trase după ea.
   Brenna nu-i acordă nicio atenţie. Privirea ei era îndreptată spre soţul său. Era o agonie pură să fie atât de aproape de bărbatul pe care îl iubea şi să ştie că nu va mai putea fi niciodată cu el. Oare Connor îşi dădea seama că o tortura venind aici? Simţi ca şi cum inima i se fărâmiţă. Se opri încă o dată înainte să ajungă la capătul cărării.
   Faith îi dădu drumul la mână şi păşi în spatele ei.
   Tăcerea se prelungi în timp ce Connor şi Brenna se holbau unul la altul. Încă o dată, Faith se hotărî să-şi ajute sora şi o împinse uşor. Brenna o ignoră.
   Inspiră adânc, ridică medalionul şi spuse:
   - Acesta îţi aparţinea, Connor.
   - Încă îmi aparţine, Brenna. Şi la fel şi tu. Acum şi pentru totdeauna.
   - E prea greu, strigă ea printre lacrimi.
   El îşi scoase sabia, i-o înmână lui Crispin înainte să descalece şi păşi înainte.
   - Voi face să-ţi fie uşor. Te rog, nu plânge. Ştiu că te-am rănit.
   Preotul se grăbi să-i ofere Brennei o bucată de pânză, însă privirea lui Connor îl făcu să se răzgândească. Prudent, porni cu paşi mărunţi în direcţia lui Gillian.
   Brenna era deranjată de toţi ochii care o cercetau. Când Connor îi luă mâna într-a lui şi o conduse înspre grădină, nu se trase de lângă el. Ţinu capul în jos şi se gândi să aştepte până când aveau suficientă intimitate ca să-şi ia rămas-bun.
   - Ştiu că te-am rănit, murmură el. Ar fi trebuit să te apăr de Raen. Voi pătimi pentru greşeala aceasta pentru tot restul vieţii mele.Nu mă aştept să mă ierţi, Brenna, dar...
   - Nu ai nicio vină. Ar fi trebuit să-ţi spun ce făcea. Am vrut, dar ai plecat înainte să-mi adun curajul. Apoi el a părăsit cetatea şi am crezut că nu se va mai întoarce. Acum nu mai contează. Ai făcut alegerea atunci când te-ai dus la Euphemia.
   El păru uimit.
   - Te vei simţi mai bine aflând că e moartă?
   - Dumnezeule, nu!
   - Bine, atunci. Nu am ucis-o, aşa cum intenţionasem, deoarece eram atent cu sentimentele tale.
   Brenna se întoarse să-1 privească. Războinicul nu ştia cât timp mai putea fi capabil să se abţină, căci tânjea să o ia în braţe. Trebuia să vină de bunăvoie la el, însă, dacă nu se întorcea la soldaţii lui în acel moment, avea să piardă bătălia. Îi dădu drumul la mână, se aşeză cu picioarele depărtate pe zidul de piatră şi aşteptă ca ea să i se alăture.
   Tânăra femeie se apropie până când ajunse chiar în faţa lui.
   - Ce s-a întâmplat cu Euphemia?
   - Ca să înţelegi ar trebui să-ţi spun despre moştenirea tatălui meu, dar e o poveste lungă. Vrei să o asculţi?
   Brenna simţi o tristeţe copleşitoare năpădindu-i inima.
   Puterile păreau să-1 părăsească şi pe el. Avea capul plecat şi umerii îi erau căzuţi din cauza greutăţii pe care o purtase atâţia ani de zile.
   - Vrei să-mi spui?
   - Da, răspunse el deznădăjduit.
   Ea făcu un pas mai aproape.
   - Te rog, spune-mi acum, şopti.
   Connor păru uşurat.
   - Ştiu că Lothar ţi-a spus despre ruine şi că vor fi distruse după după ce îmi voi răzbuna tatăl. Vreau să-ţi povestesc cum a murit şi ce mi-a zis.
   - Mi-a spus că ai fost acolo în timpul masacrului şi că erai doar un băiat. Aş vrea să-mi istoriseşti ce s-a întâmplat, dar doar dacă vrei. Vrei?
   Connor încuviinţă.
   - Nu a murit uşor.
   Trecutul se scurse din el în propoziţii şovăielnice, sparte. Îşi aminti tot, îşi aminti teama şi deznădejdea pe care le simţise. Se imagină băieţel, târându-se prin cenuşa fierbinte, strângând la inimă sabia grea a tatălui lui.
   Brenna îl asculta impresionată, gândindu-se că avea mai mult curaj şi onoare decât o sută de cavaleri. Nu era de mirare că îl iubea atât de mult.
   - Tata mi-a cerut ca răzbunarea lui să devină obsesia mea, încheie el.
   Ea dădu aprobator din cap, ca să-i dea de ştire că înţelesese.
   - Vreau să-ţi pun o întrebare.
   - Da?
   - I-ai cere fiului tău ceea ce tatăl tău ţi-a cerut ţie?
   Connor nu ezită să răspundă.
   - Dacă ar exista vreo posibilitate ca asasinii să se întoarcă, mi-aş avertiza fiul ca să-1 protejez şi l-aş îndemna să-i descopere. N-aş vrea să moară îngrijorându-se că familia lui ar putea, într-o bună zi, să fie distrusă, dar nu l-aş ruga sau nu i-aş cere să mă răzbune, Brenna. Nu,nu l-aş ruga niciodată aşa ceva pe  fiul meu.
   N-avea habar că răspunsul lui tocmai salvase viitorul Brennei.
   Îşi puse mâinile în faţă, astfel încât ea să-i vadă cicatricele din palme.
   - Aceasta este moştenirea mea. Nu pot să-mi înlătur semnele de pe trup şi nu mă pot transforma în altul.
   Ea îi luă mâinile şi i le sărută pe îndelete.
   - Mâinile tale sunt frumoase. Oricând eşti copleşit sau îngrijorat, trebuie doar să te uiţi la ele ca să-ţi aminteşti că eşti un bărbat de onoare şi plin de curaj, căci asta reprezintă toate cicatricele asta.
   - O soţie nu fuge de un bărbat onorabil. Te-am dezamăgit.
   - Nu m-ai dezamăgit. Credeam că nu vei putea niciodată lăsa în urmă trecutul şi, de asemenea, mă temeam că i-ai transmite fiului tău o asemenea povară. Am renunţat la speranţă abia când ai mers la Euphemia. Am crezut că ai ales-o pe ea în detrimentul meu, iar atunci n-am mai putut să îndur. De ce ai alungat-o?
   - Pentru că te-a rănit. Nu ai nicio idee cât de mult însemni pentru mine? Când mi s-a spus ce a făcut Raen, am turbat de furie. Am vrut doar să curăţ casa noastră de murdărie înainte ca noi doi să ne întoarcem. Nu puteam suporta ideea de a aduce o inimă atât de pură într-o companie atât de respingătoare. De aceea am vrut să o alung. M-am gândit să o omor.
   - Cei din clanul MacAlister nu omoară femei.
   - Nu, nu omorâm. Nu voiam să-şi mai spună vreodată MacAlister sau să îndrăznească să poarte culorile mele. Euphemia părăsise deja moşia, dar de foarte puţin timp. Când i-am descoperit urma, m-am luat după ea. Atunci am văzut-o îmbrăţişându-1 pe MacNare.
   - Era o trădătoare, bolborosi Brenna.
   - Da.
   - Ce s-a întâmplat apoi?
   - Îţi voi explica totul mai târziu. Mi-ai spus că doar trebuia să-mi deschid inima. Îţi aminteşti?
   - Îmi amintesc.
   Îşi puse mâinile pe mijlocul ei şi o trase mai aproape.
   - Îmi cereai să te iubesc, nu-i aşa? Atunci, ar fi trebuit să-ţi spun.
   - Să-mi spui ce?
   - Că te iubesc.
   Ea clătină din cap.
   - Nu, doar vrei...
   - Te iubesc, repetă el.
   Lacrimile inundară chipul tinerei femei.
   Connor i le şterse cu blândeţe şi o trase aproape de el.
   - Ştiu că mă iubeşti. De ce nu mi-ai spus? Îţi era teamă?
   - Nu ţi-am spus ce simţeam pentru că aveam convingerea că nu mă iubeai. Da, îmi era teamă, dar ţie nu-ţi era teamă, nu?
   - Ba da. Brenna, m-ai speriat de moarte. Dacă te iubeam, deveneam vulnerabil. Ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă mureai? Iar apoi a fost prea târziu. Nu mă puteam apăra de tine, însă odată ce mi-am dat seama că te iubesc, am renăscut lăuntric. Unul din noi va muri cu siguranţă înaintea celuilalt, dar amintirile îl vor sprijini pe cel rămas în urmă. Ştii ce?
   - Ce? şopti ea.
   - Nu îţi voi da niciodată drumul. Ştiu că meriţi mult mai mult decât voi putea să-ţi ofer vreodată. Totuşi, nu contează. Eşti a mea.
   - Nu mă vei săruta încă, îl avertiză ea. Va trebui mai întâi să-mi spui că-ţi pare rău.
  - Pentru că nu am reuşit să te apăr.
   Nu era o întrebare, ci o afirmaţie. Îi dădu drumul, se uită în ochii ei şi încercă să găsească vorbele potrivite.
   - Nu, nu m-ai dezamăgit. Totuşi, mi-ai frânt inima. Cum îndrăzneşti să-mi spui să-ţi ofer un fiu şi apoi să mă întorc în Anglia? A fost un lucru nemilos, şi încă nu pot să înţeleg de ce m-ai răni într-un asemenea mod.
   - Îţi jeleai familia, explică el. Şi voiam să-ţi ofer ceva pe care să-1 aştepţi cu nerăbdare. Aşa că am...
   -Ce?
   Avea îndrăzneala să rânjească în timp ce-şi recunoştea păcatele în faţa ei.
   - Am minţit.
   Neîncrezătoare, deschise larg ochii.
   - M-ai minţit?
   - Nu poţi să crezi cu adevărat că te-aş lăsa să te întorci în Anglia.
   - Nu îndrăzni să râzi de mine. Chiar te-am crezut. Nu ar fi trebuit să minţi. E un păcat.
   Scânteia din ochii ei îi contrazicea însă asprimea din glas.
   - Ai mai minţit şi cu altceva?
   - Probabil, zise el ridicând din umeri.
   - Încetează chiar acum.
   - Am minţit când am pus-o pe Jamie să-ţi spună că merg la Euphemia. De fapt, cred că nu am minţit. Chiar am mers la ea, dar numai pentru că era cu MacNare.
   - Ai mers la...îngăimă ea şocată.
   - Mai târziu, iubito. Mă laşi să te sărut acum?
   - Nu. Mă vei lăsa pe mine să te sărut. Lucrurile se vor schimba. Din acest moment, când pleci de acasă, vei avea bunul-simţ să mă previi. În caz contrar te voi urmări până la capăt, iar atunci să te păzească Dumnezeu.
   - Ah, fetiţo, tu chiar mă iubeşti, nu?
   - Şi vei începe să porţi medalionul. Vorbesc serios.
   - Nu pot să-1 port la gât. Atunci devine o armă, explică el. Dacă mi-1 coşi de tartan, îl voi purta. Asta te va mulţumi?
   Soţia lui arăta radioasă.
   - Vreau să schimbi uşile donjonului. Sunt sigure pentru tine, dar eu trebuie să ies pe uşa din dos pentru că nu pot să le deschid.
   - Bine, le voi schimba.
   - Vreau să călăresc armăsarul negru.
   - Nu.
   Îşi puse braţele în jurul gâtului lui şi se aplecă aproape de el.
   - Te vei mai gândi măcar?
   - Nu.
   Brenna râdea când el o ajută în cele din urmă să-şi aducă aminte că avea de gând să-1 sărute. Gura lui prelua controlul deplin şi îi arătă cât de mult o iubea.
   Ea se dovedi mult mai agresivă şi, doar când o obligă să se oprească, îşi aminti unde se afla. Plânse lipită de gâtul lui în timp ce el îi şoptea cuvinte drăgăstoase; când, în cele din urmă, Connor insistă să meargă acasă, trebui să aştepte până când ea termină de plâns ca să-şi dea acceptul.
   Îi cuprinse umerii cu braţul şi o conduse înapoi la cărarea principală.
   - Vom dormi afară în noaptea aceasta?
   - Nu vom dormi, răspunse el. Dar dacă vrei să stai afară la noapte, o să dormim.
   - Da. Arăţi obosit.
   - Şi tu arăţi obosită. Brenna, să nu mă mai faci vreodată să trec printr-un astfel de chin. Promite-mi că nu mă vei părăsi, indiferent ce se întâmplă.
   - Îţi promit. Vino să o cunoşti pe sora mea. Ce face, pentru numele lui Dumnezeu? E mult prea aproape de capătul cărării. Niciun soldat MacAlister nu ar...
   - Quinlan ar face-o.
   - Ce spui?
   - Dacă păşeşte dincolo de cărare, a luat-o. Asta spun.
   - Fă-l să nu se mai holbeze la ea.
   - Pe sora ta nu pare să o deranjeze.
   Uitându-se înapoi, Connor remarcă:
   - Şi continuă să se apropie de el.
   - Faith, vino aici, strigă Brenna.
   Când sora ei o ignoră, i se adresă lui Connor:
   - Spune-le lui Quinlan şi Crispin să vină aici.
   - Pot să le cer asta, dar niciunul nu va veni. Îndatoririle lor au fost deja stabilite. Ei ne protejează, iubito. Ar trebui să fii mândră de felul în care se stăpânesc.
   - De ce ar trebui să fiu mândră de ei?
   - Vor să-i omoare pe englezi, bineînţeles.
   Dumnezeule, uitase de Gillian!
   - Trebuie să vii să-1 cunoşti pe fratele meu.
   - Nu.
   - Dacă vine el la tine, accepţi?
   - Dacă este înarmat, va trebui să-1 iau deoparte şi să rezolv problema bărbăteşte.
   - Nu va fi înarmat, se grăbi ea să spună. Mă duc să-1 chem.
   - Nu.
   Puterea din spatele refuzului îi spuse că nu va reuşi să-1 facă să se răzgândească. Părintele Sinclair îi veni în ajutor. Un moment mai târziu, Gillian li se alătură în centrul cărării. La fel ca şi Connor, era neînarmat.
   Soţul ei nu voia în mod special ca ea să-şi îmbrăţişeze fratele, dar nu făcu mare caz din asta. În timp ce îi mulţumi lui Gillian pentru că venise să o ia pe Faith, părintele Sinclair merse să o aducă pe sora lor. Ajunse la ea tocmai când Quinlan îi făcea şăgalnic cu ochiul.
   Preotul o înşfăcă înainte ca tânăra femeie să păşească dincolo de cărare.
   - Poţi să-ţi iei rămas-bun de la cei din clanul MacAlister în câteva minute, Faith. Sora ta ţi-ar aprecia ajutorul la îmblânzirea lui Gillian.
   - Soţul Brennei e dornic de împăcare?
   - N-aş putea spune asta. Atât Brenna, cât şi eu ştim că nu va coopera niciodată cu un englez. Totuşi, nu 1-a omorât şi trebuie să apreciem cu toţii stăpânirea de sine pe care o arată spre beneficiul soţiei sale.
   Faith clătină din cap, dar grăbi pasul.
   - Îmi pare rău că a durat atâta, Gillian.
   Răspunsul fratelui său fu să o împingă în spatele lui. Ea obiectă imediat şi îl împinse înapoi, după care fugi la Brenna şi se aşeză pe zid alături de ea. Cei doi bărbaţi continuau să se privească ostil.
   Brenna îşi pierdu răbdarea.
   - Gillian, nu te bucuri să mă vezi?
   - Ba da, bineînţeles că mă bucur. Vii acasă cu mine?
   - Nu. Merg acasă cu soţul meu. Suntem căsătoriţi, Gillian şi te asigur că sunt foarte fericită. Spune-i tatei că-1 iert pentru că m-a trimis lui MacNare.
   - Nu ştia de ce e în stare ticălosul acela. De asemenea, nu ştie că eşti căsătorită.
   Faith îi explică înainte ca Brenna să pună vreo întrebare.
   - Crede că trăieşti în păcat, şopti ea, astfel încât soţul surorii ei să nu audă.
   Părintele Sinclair păşi înainte.
   - A fost o ceremonie după toate regulile, Gillian, cu binecuvântarea bisericii.
   - Tu i-ai cununat? întrebă acesta.
   - Da.
   Ochii lui albaştri îl sfredeliră pe preot. Era evident că nu ştia dacă să-1 creadă sau nu.
   - Gillian, spune-i te rog mamei că îmi pare rău că ea şi tata nu au putut să participe la nunta mea.
   Fratele ei se întoarse încă o dată spre ea.
   - Te-ai căsătorit într-o biserică?
   - Ne-am căsătorit într-una din cele mai frumoase capele ale lui Dumnezeu. Nicio cheltuială nu a fost prea mare. Peste tot erau flori în toate culorile imaginabile. Am intrat în capelă sub un baldachin de ramuri verzi, care erau atât de proaspete, încât roua încă atârna pe ele şi strălucea ca nişte nestemate în lumina tremurătoare de deasupra. Parfumul dulce al verii ne învăluia în timp ce ne-am promis unul altuia. Atât Connor, cât şi eu am purtat cele mai splendide veşminte, iar după ceremonie am avut o petrecere plină de fast.
   Ochii ei erau înceţoşaţi de lacrimi, iar bucuria pe care i-o văzu pe chip fratele său în timp ce dădea detalii pe care doar o femeie şi le-ar fi amintit îl convinse că se măritase cum se cuvenea. De asemenea, în mod limpede era fericită.
   - Nunta a fost minunată, nu-i aşa, părinte?
   Copleşit, preotul îşi tampona colţurile ochilor cu mâneca.
   - Da, fetiţo, a fost minunată. Îţi dai seama, milord, că dacă nu era lordul MacAlister, sora ta probabil nu ar fi în viaţă astăzi.
   - Da, îmi dau seama.
   Atât era dispus să ofere, însă Brenna găsi recunoaşterea lui satisfăcătoare.
   Lui Connor nu-i păsa nici cât negru sub unghie. Descrierea nunţii lor îi trezise amintiri tulburătoare şi tot ce voia era să fie singur cu Brenna şi să-i spună cât de mândru era de ea.
   - Brenna, e timpul să mergem acasă.
   - Da, Connor.
   Ea se ridică, merse la fratele ei şi îl sărută pe obraz.
   - Te iubesc, Gillian.
   - Şi eu te iubesc, Brenna. Fă-1 să aibă grijă de tine.
   - Chiar are grijă de mine. Mă iubeşte, Gillian, iar eu îl iubesc pe el.
   - Văd că îl iubeşti.
   Cei doi bărbaţi se uitară unul la altul în tăcere. Brenna stătea între ei, aşteptându-i să se accepte reciproc.
   Gillian cedă în cele din urmă şi se înclină în faţa soţului ei, iar Connor îi întoarse gestul. Era tot ce putea obţine, Brenna o ştia, şi, cu toate că amândoi erau aroganţi şi încăpăţânaţi, ea îi iubea în continuare.
   Connor îşi puse braţul în jurul soţiei sale şi dădu să plece.
   - Doar un minut, milord, strigă Faith.
   Merse prin spatele fratelui ei, ca el să n-o poată opri, şi fugi după pe Brenna şi Connor.
   - Milord, ştii câţi fraţi şi surori are soţia ta?
   Brenna îl înghionti să răspundă.
   - Soţia mea este a şaptea din cei opt copii. Tu eşti cea mai mică, nu-i aşa?
   - Da. Ştii cum îi cheamă?
   - Faith, nu e necesar să...
   - Ba da, este necesar. Suntem importanţi pentru tine şi, prin urmare, ar trebui să fim importanţi pentru soţul tău, nu?
   - Vino aici, Faith.
   Ea nici măcar nu se gândi să-1 refuze.
   Se grăbi să înainteze şi privi în ochii lui.
   - Da?
   - Da, milord, o corectă Brenna.
   - E fratele meu acum. Trebuie să-i spun în continuare aşa?
   - Ştii foarte bine că da, până când îţi dă permisiunea să renunţi la titlu, lucru pe care, aş putea adăuga, încă nu 1-a făcut. Am fost crescute în aceeaşi casă.
   - Foarte bine, râse Faith. Întrebarea mea nu a primit răspuns, milord. Vrei să-ţi spun numele fraţilor şi surorilor noastre?
   - Nu e nevoie. Sunt Gillian, William, Arthur, Matilda,căreia îi spuneţi Mattie, Joan, Rachel, soţia mea şi tu.
   - Ai ştiut, în tot acest timp, ai ştiut cine erau? întrebă Brenna.
   - Da.
   - Atunci de ce nu m-ai lăsat să vorbesc despre ei?
   - Pentru că îţi jeleai familia. Să vorbeşti despre ei nu te-ar fi făcut să te simţi mai bine. De asemenea, voiam loialitatea ta. Cred că ţi-am explicat deja asta.
   - Îmi vei putea explica încă o dată când ajungem acasă. Faith, e timpul să ne luăm rămas-bun. Îmi va fi dor de tine.
   Sora ei o îmbrăţişă.
   - Mie îmi va fi dor şi mai tare. Milord, am uitat să-ţi mulţumesc. Gillian mi-a spus că ai trimis oameni acasă la mine, ca să mă protejeze de MacNare.
   - Ai trimis soldaţi la părinţii mei? Au mers în Anglia?
   Brenna era şocată.
   - Da, a trimis, o asigură Faith. Mamei i-au plăcut soldaţii. Tata nu era acolo, dar a fost mulţumit când a aflat ce eforturi a făcut soţul tău ca să mă protejeze pe mine. Mă întrebam...
   - Da? întrebă Connor.
   Nici soţia sa şi nici sora ei nu-şi dădură seama că mergeau spre capătul sanctuarului.
   Quinlan observase însă, după cum o sugera rânjetul lui.
   Cunoscându-şi prietenul, Connor era sigur că el numărase deja câţi paşi trebuia să facă Faith astfel încât să iasă de sub ocrotirea sfântului lăcaş şi să devină o pradă uşoară.
   - Ceilalţi sunt aici? Voiam să-i mulţumesc şi celui care s-a ocupat de asta, dar nu-i ştiu numele.
   - Îl cheamă Quinlan. Va deveni în curând căpetenie a clanului unchiului său, acum că datoria lui faţă de mine s-a încheiat, şi da, este aici, Faith. Te priveşte chiar acum.
   Ea se uită imediat la Quinlan şi făcu un alt pas în direcţia lui.
   - Fratele meu mi-a spus ce ai făcut. Tata va dori să-ţi mulţumească pentru că ai venit la casa lui ca să mă protejezi. Şi eu îţi mulţumesc, Quinlan, din toată inima.
   Gaelică ei era încântătoare; spre deosebire de sora ei, stăpânea remarcabil limba lui. El nu-i vorbi, dar îşi plecă fruntea drept confirmare.
   Dumnezeule, avea gropiţe în obraji când zâmbea!
   - După cât se pare,mamei mele i-ai căzut cu tronc. Am auzit că se întreabă dacă te vei întoarce vreodată.
   Connor ridică privirea spre prietenul său.
   - E aproape prea uşor, nu-i aşa?
   - Da, aşa e, râse Quinlan.
   Nici Brenna şi nici Faith nu înţeleseră ce voise să spună Connor. Ce anume era uşor?
   Faith era pe punctul să plece, când Quinlan i se adresă.
   - Spune-i mamei tale că mă voi întoarce. Are ceva ce-mi doresc.
   Ar fi vrut să-i ceară lămuriri, dar simţi că ar fi fost nepoliticos să continue cu întrebările.
   - Atunci, poate că ne vom revedea. Nu am de gând să mă mărit cel puţin 2 ani, indiferent cât s-ar opune tata. Am vârsta necesară, desigur, dar mi-am dat seama că sunt o răzgâiată fără speranţă de îndreptare şi,cum nu am nicio intenţie să mă schimb, va trebui să găsesc un baron care îmi va promite că mă va răsfăţa, iar asta va necesita timp. Dacă mă voi fi măritat deja înainte să soseşti, aminteşte-ţi te rog cât de recunoscătoare îţi sunt. Rămâi cu bine, Quinlan. Sper ca Dumnezeu să te păzească.
   Făcu o reverenţă perfectă ca să-şi arate respectul, îi sărută de rămas-bun pe Brenna şi pe soţul ei, spre uimirea acestuia, apoi se întoarse şi fugi la fratele ei, care asistase posomorât la scenă.
   - Cel mai mult îmi va fi dor de Faith, recunoscu Brenna.
   - O vei revedea probabil curând, zise Connor.
   - Mă îndoiesc. Îmi pare rău că Quinlan ne va părăsi. Crispin va primi comanda de fiecare dată când eşti plecat.
   - Nu, el va merge la moşia lui Hugh. Mi-au cerut să le trimit o căpetenie. Au nevoie de Crispin şi el va fi, de asemenea, încântat.
   Îşi ridică soţia pe armăsarul negru, se urcă în spatele ei şi apoi se aplecă să-i murmure cât de mult o iubea.
   - Luăm totul de la început, nu?
   - Dacă eşti fericită să crezi asta, nu te voi contrazice. Totuşi, va fi mai uşor, deoarece îmi voi aminti mereu să fiu atent.
   - Eşti deja atent. Se mai întreabă cineva de ce te iubesc? Mă întrebam...
   - Da?
   - Aş vrea să călăresc din nou fără şa; aş putea să iau unul dintre ceilalţi cai?
   - Dacă eşti de acord să rămâi în interiorul fortăreţei când faci asta, îţi voi respecta dorinţa. Vezi cât de înţelegător pot să fiu, nevastă?
   - Da, văd. Şi dacă tot eşti într-o dispoziţie atât de bună...
   - Da?
   - În legătură cu capela.

EPILOG

   Apusul soarelui era un moment magic.
   Copiii erau afară, fugind desculţi de-a lungul potecilor, ţipând şi râzând în timp ce mama lor o supraveghea pe mezină, o copilă roşcovană cu mersul împleticit şi un licăr drăcesc în ochii albaştri, care se distra copios smulgând florile din pământ de îndată ce mama ei le planta.
   El urcă în dormitorul său să-şi scoată sabia, înainte să li se alăture la jocuri, dar zăbovi în faţa ferestrei ca să privească dincolo de ziduri.
   Primul lăstar de iarbă-neagră înflorise aproape de îndată ce ruinele fuseseră dărâmate, iar acum câmpul era plin de nuanţe bogate, încântătoare, un omagiu potrivit adus bărbatului care-şi pierduse acolo viaţa.
   Parfumul de miere se împletea cu sunetul râsetelor. Ah, ce bucurie era să fii acasă!

SFÂRȘIT