Spionul lui Dumnezeu, Juan Gomez-Jurado

 ..............................................

4-5

           Paola ieși din cameră, lăsându-l pe Boi să îşi vadă de treabă. Dar ştia că nu va mai găsi nimic sau aproape nimic.

    Karoski avea o isteţime ucigătoare şi, cu toate că făcuse totul în grabă, nu lăsase nicio urmă. Dar Paola era măcinată de o suspiciune. Privi în jur. Sosise Camilo Cirin, însoţit de cineva. Aparent era un omuleţ firav şi bătrânicios, însă privirea îi era la fel de ascuţită ca şi nasul. Cirin se apropie de ea şi i-l prezentă ca fiind magistratul Gianlugi Varone, singurul judecător din Vatican.
    Paola nu l-a simpatizat prea mult pe acel individ: părea versiunea melancolică şi pricăjită a unui vultur îmbrăcat.
   Judecătorul trebuia să redacteze un document pentru ridicarea cadavrului, lucru care urma să se facă în cel mai mare secret. Cei doi agenţi din Corpo di Vigilanza, care înainte păzeau uşa, îşi schimbaseră hainele. Erau îmbrăcaţi în salopete de lucru de culoare neagră şi purtau mănuşi de cauciuc. Ei erau însărcinaţi să cureţe şi să sigileze camera după ce Boi şi echipa lui vor termina treaba. Fowler se aşezase pe o băncuţă din celălalt capăt al holului şi îşi citea liniştit rugăciunile. Când Paola scăpă de Cirin şi de magistrat, se apropie de preot şi se aşeză lângă el.
   Fowler nu îşi putu reprima o senzaţie de déjà vu.
   - Ei bine, dottora. Aţi mai cunoscut câţiva cardinali.
   Paola râse trist. Câte lucruri se schimbaseră în mai puţin de douăzeci şi patru de ore, de când aşteptau amândoi să intre în biroul şambelanului. Doar că nu erau nici măcar cu un pas mai aproape de capturarea lui Karoski.
   - Credeam că umorul negru este teritoriul lui Dante.
   - Păi chiar este. Eu sunt doar în vizită.
   Paola deschise gura dar o închise la loc. Ar fi vrut să îi spună lui Fowler ceea ce o preocupa referitor la ritualul lui Karoski dar încă nu ştia nici ea ce o îngrijora atât de mult. Decise să aştepte până când va fi meditat suficient asupra subiectului.
   Dar mai târziu Paola avea să înţeleagă cu amărăciune că această decizie fusese o greşeală gravă.

DOMUS SANCTA MARTHAE
Piazza Santa Marta, 1
Joi, 7 aprilie 2005. 19:53

   Dante şi Paola se urcară în maşina care îl adusese pe Boi. În drum spre UACV, directorul urma să îi lase la morgă pentru a stabili arma asasinatelor.
    Fowler se pregătea şi el să se urce în maşină când o voce îl strigă din uşa Casei Sfânta Marta.
   - Părinte Fowler!
   Preotul se întoarse. Era cardinalul Shaw. Îi făcea semn cu mâna şi Fowler se apropie.
   - Eminenţă, sper că deja vă simţiţi mai bine.
   Preotul îi zâmbi emfatic.
   - Acceptăm cu resemnare încercările pe care ni le trimite Dumnezeu. Dragul meu Fowler, vroiam să îţi mulţumesc personal pentru oportuna dumneavoastră intervenţie.
   - Eminenţă, atunci când noi am sosit, dumneavoastră eraţi deja în siguranţă.
   - Cine ştie, cine ştie de ce era în stare nebunul ăla dacă s-ar fi întors? Vă rog să fiţi sigur de toată recunoştinţa mea. Mă voi ocupa eu personal să se afle în toate arhiepiscopiile ce bun soldat sunteţi.
   - Chiar nu este necesar, Eminenţă.
   - Fiule, niciodată nu se ştie când aţi putea avea nevoie de o favoare. Când aţi putea greşi cu ceva. Este bine să vă susţină cineva.
   Fowler îl privea impenetrabil.
   - Sigur că, fiule... continuă Shaw, recunoştinţa arhieriei poate fi şi mai mare. Chiar am putea cere prezenţa dumneavoastră aici la Vatican. Camilo Cirin dă semne că începe să îşi piardă reflexele. Poate în locul lui ar putea veni cineva care să se asigure că acest scandal este înăbuşit de tot. Să îl facă să dispară.
   Fowler începea să înţeleagă.
   - Eminenţa Voastră îmi cere să pierd vreun dosar?
   Cardinalul făcu un gest copilăresc şi destul de nepotrivit de complicitate, mai ales având în vedere despre ce era vorba. Credea că obţine ceea ce dorea.
   - Exact, fiule, exact. Cadavrele nu se pot răzbuna.
   Preotul surâse maliţios.
   - Ei, un citat din Blake. Niciodată nu aş fi crezut că voi auzi un cardinal recitind Proverbe din Infern.
   Shaw se umflă în pene şi îşi scrobi vocea. Nu îi plăcea tonul preotului.
   - Misterioase sunt căile Domnului.
   - Căile Domnului se opun Duşmanului, Eminenţă. Am învăţat asta la şcoală de mic copil. Şi încă este valabil.
   - Instrumentele chirurgului se murdăresc uneori. Iar dumneavoastră sunteţi ca un bisturiu bine ascuţit, fiule. Să spunem că ştiu că aveţi mai multe interese în ceea ce priveşte acest caz.
   - Eu sunt doar un preot modest, prefăcându-se că nu înţelege.
   - Nu am nici cea mai mică îndoială. Dar în anumite cercuri se vorbeşte despre... abilităţile dumneavoastră.
   - În aceste cercuri se vorbeşte şi despre problema mea cu autorităţile, Eminenţă?
   - Şi asta. Dar sunt sigur că atunci când va veni momentul, veţi face ceea ce trebuie. Fiule, să nu permiteţi ca bunul nume al Bisericii să fie pângărit prin ziare.
   Preotul răspunse printr-o tăcere rece şi depreciativă. Cardinalul îl bătu părinteşte de câteva ori pe umărul acoperit cu haina lui impecabilă de preot şi îşi coborî tonul vocii într-atât, încât deveni şoptit.
   - În timpurile pe care le trăim cine nu are un mic secret? Poate numele dumneavoastră va mai apărea şi prin alte documente. De exemplu, prin citaţiile de la Sant’Uffizio. Din nou.
   Acestea fiind spuse, s-a întors şi a intrat în Domus Sancta Marthae. Fowler urcă în maşină unde era aşteptat de colegii lui cu motorul pornit.
   - Vă simţiţi bine, părinte? Nu arătaţi prea bine, se interesă Dicanti.
   - Mă simt perfect, dottora.
   Paola îl studie atent. Minciuna îl trăda. Fowler era palid ca luna plină. În acel moment părea cu zece ani mai bătrân decât era.
   - Ce dorea cardinalul Shaw?
   Fowler încercă să îi zâmbească Paolei relaxat, dar n-a făcut decât să înrăutăţească lucrurile.
   - Eminenţa Sa? Ah, nimic. Vroia doar să îl salut pe un prieten comun.

MORGA MUNICIPALĂ
Vineri, 8 aprilie 2005. 01:25

   - Începe să devină un obicei să vă primesc aici dimineaţa, dottora Dicanti.
   Paola răspunse absentă dar nu lipsită de curtoazie. Fowler, Dante şi medicul legist se aflau într-o parte a mesei de autopsii.
   Ea se afla chiar în faţă. Cei patru purtau halatele albastre şi mănuşile din cauciuc specifice locului. Faptul că se aflau a treia oară acolo într-un timp atât de scurt o făcu pe tânără să îşi amintească ceva ce citise mai demult. Ceva referitor la caracterul recurent al răului şi cum acesta revine mereu. Poate că în acele momente ei nu se confruntau chiar cu iadul, dar aveau de-a face cu dovezile existenţei lui.
   Cadavrul lui Cardoso era şi mai înfricoşător cum stătea întins pe masă. Spălat de sângele care îl acoperea cu câteva ore în urmă, părea o păpuşă albă plină de răni uscate. Cardinalul fusese un om slab, iar fără sânge, chipul său arăta ca o mască scofâlcită şi reprobatoare.
   - Ce ştim despre el, Dante?
   Acesta citi dintr-un carneţel pe care îl purta mereu în buzunarul hainei.
   - Geraldo Claudio Cardoso, născut în 1934, cardinal din 2001. Renumit apărător al muncitorilor, întotdeauna i-a susţinut pe cei săraci şi pe cei fără un rost. Înainte de a deveni cardinal şi-a câştigat o reputaţie bună în cadrul diocezei Sfântul Jose. Acolo se află cele mai mari fabrici din America de Sud. Aici Dante preciza două mărci de maşină foarte cunoscute în lume. Întotdeauna a fost puntea de legătură între muncitor şi firmă. Muncitorii îl iubeau şi îi spuneau „episcopul sindicalist”. Era membru al mai multor congregaţii catolice.
   De data asta, chiar şi medicul legist păstra liniştea. Îl măcelărise pe Robayra cu zâmbetul pe buze, amuzându-se pe seama slăbiciunii lui Pontiero. După câteva ore, pe masa lui se afla omul de care făcuse băşcălie. Iar a doua zi alt cardinal. Un om care, cel puţin teoretic, făcuse mult bine. Se întreba dacă exista o concordanţă între realitate şi biografia oficială dar Fowler îi puse această întrebare lui Dante cu voce tare.
   - Mai este ceva de menţionat în afară de ceea ce a fost prezentat în articolul din presă?
   - Părinte Fowler, nu faceţi greşeala să credeţi că toţi membrii Sfintei Noastre Biserici au o viaţă dublă.
   - Voi încerca să nu uit.
    Chipul lui Fowler era intransigent.
    - Şi acum, vă rog, răspundeţi-mi la întrebare.
   Dante părea că se gândeşte la asta în timp ce îşi rotea gâtul de la stânga la dreapta, aşa cum obişnuia el să facă. Paola avea senzaţia că fie ştia răspunsul, fie se aştepta la această întrebare.
   - Am dat câteva telefoane. Aproape toată lumea a susţinut versiunea oficială. A avut câteva ezitări nesemnificative, ceva fără importanţă, ceva legat de marihuana când era tânăr, înainte de a deveni preot, nişte afilieri politice dubioase în timpul facultăţii, nimic mai mult. În calitate de cardinal a avut o seamă de animozităţi cu nişte colegi pentru că era apărătorul unui grup nu foarte bine văzut: carismaticii. În linii mari, era un om bun.
   - Ca şi ceilalţi doi, spuse Fowler.
   - Aşa se pare.
   - Ce ne puteţi spune despre arma crimei, doctore? interveni Paola.
   Medicul legist arătă spre gâtul victimei şi apoi spre tăieturile de pe piept.
   - Este un obiect de tăiat cu marginea dreaptă, probabil un cuţit de bucătărie, nu foarte mare dar foarte bine ascuţit. În cazurile anterioare nu mi-am dat cu părerea dar după ce am văzut mulajele inciziilor, cred că s-a folosit acelaşi instrument în toate cele trei ocazii.
   Paola nota conştiincioasă aceste lucruri.
   - Dottora, spuse Fowler, ce credeţi? Karoski ar putea încerca să facă ceva în timpul înmormântării lui Wojtyla?
   - La dracu’, nu ştiu. Măsurile de securitate din jurul Reşedinţei Sfânta Marta probabil s-au întărit...
   - Bineînţeles, se lăudă Dante. Sunt aşa de bine păziţi încât probabil nici nu ştiu dacă afară este zi sau noapte, fără să se uite la ceas.
   - ...cu toate că şi înainte măsurile de securitate erau ridicate, nu prea au fost de folos. Karoski a dovedit că deţine nişte resurse şi are un sânge rece de necrezut. Sincer, nu am nici cea mai vagă idee. Nu ştiu dacă va mai încerca, deşi mă îndoiesc. De data aceasta nu a putut să îşi termine ritualul, nici să ne lase un mesaj scris cu sânge aşa cum a făcut în celelalte două cazuri.
   - Ceea ce înseamnă că am pierdut un indiciu, se plânse Fowler.
   - Da, dar în acelaşi timp această situaţie ar trebui să îl sperie şi să îl facă vulnerabil. Dar cu nebunul ăsta nu se ştie niciodată.
   - Trebuie să fim foarte atenţi în ceea ce priveşte protecţia cardinalilor, spuse Dante.
   - Nu numai în privinţa protecţiei lor ci şi în privinţa urmăririi lui Karoski. Chiar dacă nu va mai încerca să facă nimic, va fi undeva acolo observându-ne şi râzând de noi. Pot să jur.

PIAŢA SFÂNTUL PETRU
Vineri, 8 aprilie 2005. 10:15

   Înmormântarea Papei Ioan Paul II s-a desfăşurat într-o normalitate monotonă.
   A fost un eveniment obişnuit în limitele în care poate fi normală o înmormântare la care asistă cei mai importanţi şefi de stat şi capete încoronate de pe Pământ. Dar nu erau doar ei acolo. Sute de mii de oameni înţesau Piaţa Sfântul Petru iar în ochii de pe chipul fiecăruia dintre ei clocotea o poveste care ardea ca un foc în spatele gratiilor unui şemineu. Unele dintre aceste chipuri vor avea, totuşi, o importanţă vitală în povestea noastră.
   Unul dintre aceste chipuri era cel al Andreei Otero. Nu l-a văzut nicăieri pe Robayra. Pe terasa unde se căţărase alături de alţi colegi de la o televiziune germană, ziarista a descoperit 3 lucruri. Unul, că după ce te uiţi fix o jumătate de oră prin binoclu, te alegi cu o durere groaznică de cap. Doi, că dacă ai văzut ceafa unui cardinal, le-ai văzut pe toate. Şi trei, că pe scaune erau aşezaţi doar o sută doisprezece cardinali. A verificat de mai multe ori. Iar lista electorilor pe care o avea imprimată pe genunchi arăta clar că ar fi trebuit să fie o sută cincisprezece.
   Camilo Cirin nu ar fi fost prea încântat să afle ce o preocupa pe Andrea Otero, însă avea şi el propriile probleme (chiar grave).
    Viktor Karoski, asasinul în serie al cardinalilor, era una dintre ele.
   Dar, deşi Karoski nu a reprezentat o problemă pentru Cirin pe durata înmormântării, nu acelaşi lucru se poate spune despre un avion neidentificat care a invadat spaţiul aerian al Vaticanului.
   Îngrijorarea care l-a cuprins pe Cirin timp de câteva momente, amintindu-şi atentatele de la 11 septembrie, nu a fost mai mică decât cea a celor trei piloţi care conduceau cele trei avioane militare care au pornit în urmărirea lui. Din fericire, s-au liniştit după câteva minute când s-a descoperit că pilotul avionului neidentificat era un macedonean care se pierduse. Acest episod i-a întins lui Cirin nervii la maxim. După aceea, un subordonat direct a spus că l-a auzit pe Cirin ridicând vocea pentru prima oară în 15 ani de când era în subordinea lui.
   Un alt subordonat al lui Cirin, Fabio Dante, se afla în mulţime.
   Îşi blestema soarta pentru că lumea se îngrămădea spre coşciugul unde se afla Wojtyla şi mulţi strigau „Santo subito!” în urechile lui. Degeaba încerca disperat să vadă un călugăr carmelit cu barba mare pe deasupra capetelor şi pancartelor. Nu a fost chiar el persoana care s-a bucurat cel mai mult că s-a terminat înmormântarea, dar aproape.
   Părintele Fowler a fost unul din preoţii care au împărtăşit oamenii din mulţime şi de mai multe ori i se păruse că vede faţa lui Karoski în cei care veneau să primească Euharistia din mâinile sale. În timp ce sute de persoane treceau prin faţa lui pentru a-l primi pe Dumnezeu, Fowler se ruga din două motive: primul era scopul pentru care venise la Roma şi celălalt era să-i ceară putere şi înţelepciune Atotputernicului referitor la ceea ce descoperise în Oraşul Etern.
   Fără să ştie că Fowler îi cerea ajutor Creatorului în mare parte din cauza ei, Paola scruta chipurile din mulţime de pe scara bisericii Sfântul Petru. Se aşezase într-un colţ, dar nu se ruga.
   Niciodată nu o făcea. Nici nu se mai uita la oameni cu multă atenţie, căci după un timp toate feţele păreau la fel. Ceea ce făcea era să se gândească la motivele pentru care un monstru ucidea fără milă.
   Doctorul Boi se afla în faţa unor monitoare de televiziune alături de Angelo, portretistul judiciar din UACV. Primeau imaginile direct, neprelucrate, de la camerele RAI care se aflau în piaţă. Acolo pregătiseră propria lor vânătoare de la care s-au ales cu o durere de cap, asemănătoare cu cea pe care o avea Andrea Otero. Nici vorbă de „inginer”, aşa cum încă îl numea Angelo în ignoranţa lui.
   Pe esplanadă, agenţii Serviciului Secret al lui George Bush au ajuns la mâna agenţilor din Vigilanza atunci când aceştia nu le-au permis accesul în piaţă. Pentru cei care ştiu, deşi numai din auzite, cum acţionează Serviciul Secret, li se va părea foarte neobişnuit să afle că în ziua aceea a rămas pe dinafară. Nimeni, niciodată, nicăieri, nu le interzisese atât de categoric accesul.
   Vigilanza le-a interzis lucrul acesta. Şi oricât de mult au insistat, au rămas pe afară.
   Viktor Karoski a participat la înmormântarea lui Ioan Paul II cu multă devoţiune, rugându-se cu voce tare. A cântat cu o voce frumoasă şi profundă atunci când a fost cazul. A vărsat o lacrimă foarte sinceră. A făcut planuri pentru viitor.
   Nimeni nu i-a dat atenţie.

SALA DE PRESĂ A VATICANULUI
Vineri, 8 aprilie 2005. 18:25

   Andrea Otero a ajuns la conferinţa de presă cu limba scoasă.
   Nu doar din cauza căldurii, ci şi pentru că îşi lăsase carnetul de notiţe la hotel şi a trebuit să îi spună taximetristului nelămurit să întoarcă. Această scăpare nu a fost gravă pentru că plecase cu o oră înainte. Dorise să ajungă mai devreme pentru a vorbi cu purtătorul de cuvânt al Vaticanului, Juaquin Balcells, referitor la „evaporarea” cardinalului Robayra. Toate încercările sale de a-l găsi nu au dus la niciun rezultat.
   Sala de presă era o anexă a marelui auditoriu construit în timpul guvernării lui Ioan Paul II. O clădire foarte modernă, cu o capacitate mai mare de şase mii de locuri, care în fiecare miercuri era neîncăpătoare pentru că era ziua de audienţe a Sfântului Părinte. Uşa de la intrare dădea direct în stradă şi se afla chiar lângă palatul Sant’Uffizio.
   Sala în sine era o încăpere pentru 185 de persoane. Andrea credea că dacă va ajunge cu un sfert de oră înainte de ora stabilită va găsi un loc bun unde să se aşeze, dar era evident că mai mult de trei sute de ziarişti avuseseră aceeaşi idee. Nici nu era de mirare că sala era neîncăpătoare. Existau 3.042 companii mass-media din 90 de ţări acreditate să transmită înmormântarea care avusese loc în dimineaţa aceea. Mai mult de două milioane de oameni, jumătate dintre ei catolici, îşi luaseră adio de la defunctul Papă chiar în acele săli comode şi chiar în acea dimineaţă. „Iar eu mă aflu aici. Eu, Andrea Otero”. Ha, de-ar vedea-o acum colegele ei de la Facultatea de Jurnalistică.
   Se afla la conferinţa de presă unde urma să se explice cum se desfăşoară conclavul, dar nu avea unde să se aşeze. Se sprijini şi ea cum putu mai bine, lângă uşă. Era unica intrare, aşa că atunci când va sosi Balcells, îl va putea aborda imediat.
   Îşi revizui calmă notiţele despre purtătorul de cuvânt. Era un medic care devenise jurnalist. Membru al Opus Dei, născut în Cartagina şi, conform tuturor informaţiilor, un tip serios şi foarte rece. Se apropia de 70 de ani, iar sursele neoficiale (în care Andrea avea o încredere oarbă) îl considerau a fi una dintre persoanele cele mai influente din Vatican. De ani de zile primea informaţiile direct din gura Papei, formulându-le apoi în faţa marelui public. Dacă el considera că un lucru trebuie să rămână secret, atunci aşa rămânea. Cu Balcells nu era loc de tocmeală.
   Experienţa lui era impresionantă. Andrea citise ce premii şi medalii i se oferiseră: comentator pentru asta, însărcinat pentru cealaltă, crucea de onoare pentru nu mai ştiu ce... Distincţiile ocupau două pagini a câte un rând premiul. Nu părea să fie un os prea uşor de ros.
   „Dar şi eu am dinţii ascuţiţi, fir-ar să fie”. Încerca să îşi asculte gândurile în zumzetul din ce în ce mai pronunţat când, deodată, sala explodă într-o cumplită suprapunere de sunete discordante.
   La început a fost un singur sunet, ca un strop stingher care anunţa ploicică. Apoi trei sau patru. Apoi o hărmălaie de fluierături pe tonuri diferite.
   Aveai impresia că mai multe zeci de mobile sună în acelaşi timp. Vacarmul a durat în total patruzeci de secunde. Toţi ziariştii au pus mâna pe telefoane şi au dat din cap. Se auziră câteva nemulţumiri spuse cu voce tare.
   - Băieţi, un sfert de oră de întârziere. În ritmul ăsta nu vom mai avea timp să tipărim.
   Andrea auzi pe cineva vorbind spaniola doar la câţiva metri de ea. Îşi făcu loc folosindu-şi coatele şi văzu că era o colegă cu pielea măslinie şi trăsături delicate. După accent îşi dădu seama că era mexicancă.
   - Bună, ce faci? Eu sunt Andrea Otero de la ziarul El Globo. Ascultă, de ce au sunat toate mobilele în acelaşi timp?
   Mexicanca zâmbi şi îi arătă mobilul ei.
   - Uite mesajul de la biroul de presă al Vaticanului. Ne trimit un SMS tuturor, atunci când au o veste importantă. Este o practică foarte modernă, aşa ne ţin la curent cu tot. Unicul inconvenient este atunci când suntem toţi laolaltă. Ultimul mesaj ne anunţă că domnul Balcells va întârzia.
   Andrea se minună de isteţimea acestui procedeu. Sigur nu era uşor să gestionezi informaţia către mii de ziarişti.
   - Să nu îmi spui că nu te-ai înscris la acest serviciu, se miră mexicanca.
   - Păi, încă... nu. Nimeni nu mi-a spus nimic.
   - Ei bine, nu-ţi face griji. O vezi pe fata de acolo?
   - Blonda?
   - Nu, cea cu haina gri, care are un dosar în mână. Du-te la ea şi spune-i că vrei să te înscrii la serviciul pentru celulare. În mai puţin de o jumătate de oră te vor avea în baza de date.
   Andrea făcu întocmai. O abordă pe fată şi îi furniză toate datele ei. Fata îi ceru legitimaţia şi îi introduse numărul de mobil într-o agendă electronică.
   - Este conectată la centrală, spuse mândră de această tehnologie, zâmbind obosită. În ce limbă doriţi să primiţi comunicatele de la Vatican?
   - În spaniolă.
   - Castiliană sau un dialect dintr-o ţară hispanică?
   - Limba noastră cea de toate zilele, spuse în spaniolă.
   - Scusi? se miră cealaltă, într-o italiană perfectă (şi dispreţuitoare).
   - Mă scuzaţi. Castiliană, vă rog.
   - În 50 de minute veţi fi introdusă în sistem. Am nevoie să îmi semnaţi doar acest formular, dacă sunteţi drăguţă, prin care ne autorizaţi să vă trimitem informaţiile.
   Ziarista îşi mâzgăli în grabă numele în josul paginii pe care fata o scosese din dosar, apoi îi mulţumi şi plecă.
   Reveni la locul ei şi încercă să citească mai multe despre Balcells, dar un freamăt anunţă sosirea purtătorului de cuvânt.
   Andrea îşi întoarse privirea spre intrarea principală, dar spaniolul intrase pe o uşă mică, ascunsă după o platformă pe care era urcat acum. Cu un gest calm îşi aranja hârtiile, dând puţin răgaz operatorilor camerelor de luat vederi să îl încadreze, iar ziariştilor să se aşeze.
   Andrea blestemă ghinionul pe care îl avea şi se strecură până la platformă, unde purtătorul de cuvânt stătea după un pupitru.
   Ajunse cu greu acolo. În timp ce restul colegilor ei se aşezau, Andrea se apropie de Balcells.
   - Domnule Balcells, sunt Andrea Otero, de la ziarul El Globo. Nu am reuşit să vă găsesc toată săptămâna...
   - Mai târziu.
   Purtătorul de cuvânt nici nu s-a uitat la ea.
   - Dar, domnule Balcells, dumneavoastră nu înţelegeţi, trebuie să verific o informaţie...
   - V-am spus mai târziu, domnişoară. Să începem.
   Andrea rămăsese înmărmurită. Nu s-a uitat nici măcar o secundă la ea şi asta o scotea din sărite. Era obişnuită să îi vrăjească pe bărbaţi cu ochii ei de un albastru strălucitor.
   - Dar, domnule Balcells, vă amintesc că vin din partea unui important ziar spaniol...
    Jurnalista încerca să scoată în evidenţă faptul că reprezenta un ziar spaniol, dar lucrul acesta nu a ajutat-o deloc. Celălalt a privit-o pentru prima oară iar ochii lui erau de gheață.
   - Cum aţi spus că vă numiţi?
   - Andrea Otero.
   - De la ce ziar?
   - El Globo.
   - Dar unde este Paloma?
   Paloma era corespondenta oficială în chestiuni legate de Vatican. Cea care din întâmplare venise câteva zile în Spania şi avusese un accident uşor de maşină şi căreia îi luase Andrea locul. Nu era deloc bine că Balcells întreba de ea, nu era bine deloc.
   - Păi... nu a venit, a avut o problemă...
   Balcells îşi încruntă sprâncenele în aşa fel încât doar un bătrân membru al Opus Dei ar avea capacitatea fizică să o facă. Andrea se retrase un pic surprinsă.
   - Tinerico, vă rog să vă uitaţi la aceşti oameni care se află în spatele dumneavoastră, spuse Balcells, arătând spre rândurile aglomerate de fotolii. Sunt colegii dumneavoastră de la CNN, de la BBC, de la Reuters şi alte o sută de companii mass-media. Unii dintre ei erau ziarişti acreditaţi la Vatican încă înainte să vă naşteţi dumneavoastră. Şi toţi aşteaptă să înceapă conferinţa de presă. Vă rog să vă ocupaţi locul în sală în acest moment.
   Andrea se întoarse ruşinată, cu obrajii roşi. Reporterii din primul rând zâmbeau ironic. Unii dintre ei păreau la fel de bătrâni ca şi blestemata aia de coloană a lui Bernini. În timp ce încerca să se întoarcă în celălalt capăt al sălii, acolo unde îşi lăsase geanta cu laptop-ul, îl auzi pe Balcells glumind în italiană cu cineva din primul rând. Nişte hohote seci de râs, aproape neomeneşti, se auziră în spatele ei. Nu a avut nici cea mai mică îndoială că gluma era pe seama ei. Se întoarseră şi alţii să o privească, iar Andrea roşi până la urechi. Având capul plecat şi braţele întinse, trecu prin culoarul strâmt până la uşă de parcă înota într-o mare de oameni. Când, într-un final, ajunse la locul ei, nu doar îşi luă în grabă laptop-ul ci o zbughi efectiv pe uşă afară.
    Fata căreia îi dăduse datele ei mai devreme, o reţinu o secundă de braţ şi o avertiză:
   - Reţineţi că dacă ieşiţi, nu mai puteţi intra până la terminarea conferinţei de presă. Uşa se închide. Ştiţi deja care sunt regulile.
   „Ca la teatru, se gândi Andrea. Exact ca la teatru”.
   Se desprinse din strânsoare şi ieşi fără să spună un cuvânt.
   Uşa se închise în urma ei cu un zgomot care nu o ajută pe Andrea să scape de ruşinea din suflet, dar care o alină puţin. Simţea nevoia disperată să fumeze şi căută febril o ţigară în haina ei elegantă, însă degetele atinseră cutiuţa cu drajeuri de mentă care o consolau în absenţa prietenei ei, nicotină. Îşi aminti că se lăsase de fumat cu o săptămână în urmă.
   „Bun moment mi-am ales şi eu ca să mă las.”
   Scoase cutia cu bombonele de mentă şi luă 3. Miroseau a vomă proaspătă dar măcar îţi ţineau gura ocupată. Nu prea ajutau însă împotriva viciului.
   Andrea Otero urma să îşi amintească de multe ori în viaţă acel moment. Îşi va aminti cum stătea lângă uşă, sprijinită de coloane, încercând să se liniştească şi blamându-se că fusese aşa de proastă să se ruşineze ca o adolescentă.
   Dar acest detaliu va fi uitat. Îşi va aminti acel moment datorită descoperirii care era cât pe-aci să o omoare, şi pentru că acest moment o va conduce spre bărbatul care îi va schimba viaţa. Iar toate acestea s-au întâmplat datorită faptului că ea a decis să aştepte ca pastilele de mentă să i se dizolve în gură înainte de a o rupe la fugă. Doar ca să îşi tragă puţin sufletul. În cât timp se dizolvă o bomboană de mentă? Puţin. Pentru Andrea a fost o eternitate, căci tot corpul ei îi cerea să se întoarcă în camera de hotel şi să se bage în pat. Dar l-a obligat să rămână acolo chiar dacă doar pentru a nu se da bătută şi pentru a nu fugi cu coada între picioare.
   Dar acele 3 pastile de mentă aveau să îi schimbe viaţa (şi cu siguranţă istoria lumii occidentale, dar asta nu se va afla niciodată, nu-i aşa?) datorită faptului că a fost omul potrivit la locul potrivit.
   Mai avea doar câteva resturi de mentă în gură când un curier a trecut de colţul străzii. Era îmbrăcat într-o salopetă portocalie, avea o şapcă asortată, un sac în mână şi era foarte grăbit. Se îndreptă direct spre ea.
   - Auziţi, scuzaţi, aceasta este sala de presă?
   - Da, asta e.
   - Am o livrare urgentă pentru următoarele persoane: Michael Williams de la CNN, Bertie Hegrend de la RTL...
   Andrea îl întrerupse cu o voce scârbită.
   - Nu te obosi, amice. Conferinţa de presă a început deja. Trebuie să aştepţi o oră.
   Curierul o privi nedumerit.
   - Dar nu se poate. Mi s-a spus că...
   Jurnalista avu o satisfacţie malefică atunci când împovăra pe altcineva cu problemele ei.
   - Ştiţi deja. Există reguli.
   Curierul îşi trecu mâna peste faţă cu o disperare adâncă.
   - Nu înţelegeţi, domnişoară. Am deja câteva întârzieri luna aceasta. Livrările urgente trebuie efectuate într-o oră de la primire, sau în caz contrar nu se plătesc. Sunt 10 plicuri a 30 de euro fiecare. Dacă pierd comanda asta, agenţia mea ar putea pierde contractul cu Vaticanul şi, cu siguranţă, mă dau afară.
   Andrea se mai îmblânzi. Era totuşi un om bun. Impulsivă, iraţională şi capricioasă, de acord. Câteodată trebuia să obţină ce vroia minţind fără scrupule (şi având noroc cu carul), de acord. Dar era un om bun. Se uită la numele curierului, scris pe o legitimaţie prinsă de salopetă. Aceasta era o altă caracteristică a ei. Întotdeauna le spunea oamenilor pe nume.
   - Ascultaţi, Giuseppe, îmi pare rău, dar nu v-aş putea deschide. Uşa se deschide doar din interior. Dacă observaţi, aici nu există nici mâner, nici broască.
   Celălalt scoase un răcnet de disperare. Îşi puse mâinile în şold, una de fiecare parte a burţii proeminente, care se remarca şi prin salopetă. Încerca să se gândească. O privi pe Andrea pe furiş. Andrea credea că se uita la sânii ei, ca femeie s-a confruntat cu această problemă aproape zilnic de când ajunsese la pubertate, dar apoi şi-a dat seama că se uita spre legitimaţia pe care o avea atârnată la gât.
   - Ascultaţi, ştiu ce fac. Vă las dumneavoastră plicurile şi cu asta basta.
   Pe legitimaţie era stema Vaticanului iar curierul probabil credea că ea lucra acolo.
   - Uitaţi, Giuseppe...
   - Niciun Giuseppe, spuneţi-mi Beppo, spuse celălalt, scotocind prin sac.
   - Beppo, eu chiar nu pot...
   - Uitaţi, trebuie să îmi faceţi această favoare. Nu vă îngrijoraţi pentru semnătură, că semnez eu livrările. O să fac o mâzgăleală diferită la fiecare şi asta e. Dumneavoastră doar să îmi promiteţi că le veţi da plicurile îndată ce se deschid uşile.
   - Păi...
   Dar Beppo îi pusese deja în braţe cele zece plicuri cu pricina.
   - Pe fiecare este scris numele ziaristului la care trebuie să ajungă. Clientul ştia că toţi se vor afla aici, nu vă faceţi griji. Ei bine, eu plec, pentru că mai am o livrare la Corpo di Vigilanza şi alta în Via Lamarmora. La revedere şi mulţumesc, scumpete.
   Şi înainte ca Andrea să mai poată spună ceva, individul acesta ciudat se întoarse şi plecă.
   Andrea se uita la cele zece plicuri puţin confuză. Erau adresate corespondenţilor celor mai importante zece companii mass-media din lume. Andrea auzise de reputaţia a patru dintre ei şi recunoscuse cel puţin doi în sala de presă.
   Plicurile, ca mărime, erau cât o jumătate de pagină, şi erau identice, mai puţin numele. Ceea ce trezi instinctul ei de jurnalistă şi îi şterse toate îndoielile au fost cuvintele de pe toate plicurile. În colţul superior din stânga era scris:
   EXCLUSIV – A SE DESCHIDE IMEDIAT
   Timp de cinci secunde Andrea a avut o dilemă morală. A rezolvat-o cu o bomboană de mentă. Privi în stânga, privi în dreapta. Strada era pustie, nu existau martori la o posibilă infracţiune poştală. Alese la întâmplare un plic şi îl deschise cu grijă.
   „Pură curiozitate”.
   În plic erau doar două obiecte. Unul era un DVD marca Blusens, pe care era scris cu un marker care nu putea fi şters fraza de pe plic. Celălalt era un bileţel scris în limba engleză:
   Conţinutul acestui DVD este de o importanţă capitală. Ar putea fi ştirea cea mai importantă a anului sau poate chiar a secolului. Vor fi mulţi cei care vor încerca să împiedice apariţia ei. Vizionaţi cât mai repede DVD-ul şi publicaţi conţinutul său cât mai repede.
   Părintele Viktor Karoski.
   Andrea se gândi că ar putea fi o glumă. Putea afla într-un singur fel. Scoase laptop-ul din geantă, îi dădu drumul şi introduse discul în unitate. Înjură sistemul operativ în toate limbile pe care le ştia: spaniolă, engleză şi o italiană mizerabilă din manual, iar când în sfârşit a reuşit să îl facă să meargă, şi-a
dat seama că pe DVD era un film.
   A reuşit să vadă doar 40 de secunde înainte de a vomita.

SEDIUL CENTRAL UACV
Via Lamarmora, 3
Sâmbătă, 9 aprilie 2005. 01:05

   Paola îl căutase pe Fowler peste tot. Nu a rămas surprinsă atunci când l-a găsit acolo jos, cu arma în mână, haina preoţească împăturită cu grijă pe un scaun, gulerul pe un raft din cabina de trageri, mânecile lângă guler.
    Îşi pusese căştile de protecţie, aşa că Paola aşteptă să golească un încărcător înainte de a se apropia. Era fascinată de felul în care se concentra, de poziţia perfectă de tragere. Mâinile lui erau foarte puternice, deşi stăpânul lor împlinise jumătate de secol. Ţeava armei rămânea aţintită înainte fără a ezita un milimetru după fiecare tragere, de parcă ar fi fost încrustată în piatră vie.
   Criminalista l-a urmărit golind nu unul, ci trei încărcătoare.
   Trăgea rar, fără să se grăbească, închizând uşor ochii şi înclinând puţin capul. Într-un final şi-a dat seama că ea era în sala de antrenament. Aceasta era compusă din 5 cabine separate de nişte pereţi groşi de lemn, din care ieşeau nişte cabluri de oţel. De cabluri erau agăţate ţintele, care puteau fi aşezate la 40 de metri distanţă prin intermediul unor scripeţi.
   - Bună seara, dottora.
   - O oră cam ciudată pentru trageri, nu-i aşa?
   - Nu am vrut să merg la hotel. Ştiam că nu voi putea dormi în noaptea asta.
   Paola confirmă. Înţelegea perfect ce voia să spună. A fost teribil să stea în picioare la înmormântare fără să facă nimic. Insomnia era garantată în noaptea aceea. Avea poftă să facă ceva util.
   - Unde este dragul meu prieten, Dante?
   - Ei, a primit un telefon urgent. Discutam despre raportul autopsiei lui Cardoso când a plecat în grabă şi m-a lăsat în aer.
   Criminalista apăsă pe butonul care apropia ţinta de hârtie care avea forma unei siluete negre de bărbat. Figurina avea un cerc alb în centrul pieptului. A ajuns destul de greu pentru că Fowler îndepărtase ţinta la maxim. Nu a fost surprinsă când a văzut că toate găurile erau înăuntrul cercului. Ceea ce a surprins-o a fost că dăduse greş cu o tragere. A fost dezamăgită că nu nimerise de fiecare dată în ţintă, la fel ca protagoniştii filmelor de acţiune.
   „Dar el nu este eroul unui film de acţiune. Este o fiinţă din carne şi oase. Inteligent, cult şi bun ţintaş. Oricum, această greşeală îl face uman”.
   Fowler îi urmărea ochii şi râse amuzat, de propria ratare.
   - Mi-am mai pierdut din abilităţi dar încă îmi place mult să fac trageri. Este un sport excepţional.
   - Întotdeauna şi doar atunci când este un sport.
   - Încă nu aveţi încredere în mine, nu-i aşa, dottora?
   Paola nu îi răspunse. Îi plăcea să îl vadă pe Fowler acolo, fără guler, doar într-o cămaşă cu mânecile suflecate şi cu nişte pantaloni negri. Dar fotografiile pe care i le arătase Dante din El Aguacate încă îi dădeau târcoale prin cap din când în când, ca nişte draci împieliţaţi.
   - Nu, părinte. Nu în totalitate. Dar vreau să am încredere în dumneavoastră. Asta vă este suficient?
   - Ar trebuie să-mi fie.
   - Unde aţi găsit arma? Sala este închisă la această oră.
   - Ei, mi-a împrumutat-o domnul director Boi. Este a lui. Mi-a spus că nu a mai folosit-o de mult timp.
   - Din păcate, este adevărat. Trebuia să îl cunoaşteţi pe omul ăsta acum 3 ani. Era un mare profesionist, un expert. Încă este, dar înainte îi lucea în ochi curiozitatea, iar acum această sclipire s-a stins. A fost înlocuită cu dorinţa birocrată.
   - O spuneţi cu amărăciune sau cu nostalgie, dottora?
   - Câte puţin din amândouă.
   - Aţi avut nevoie de mult timp ca să îl uitaţi?
   Paola se uită la el nelămurită.
   - Poftim?
   - Ei, hai, nu vă suparăţi. Am văzut cum se pune un zid între voi doi. Boi menţine distanţa la perfecţie.
   - Din păcate este ceva care îi iese foarte bine.
   Criminalista avu o mică îndoială înainte de a continua. Simţea din nou acea senzaţie de gol în stomac ca de fiecare dată când îl privea pe Fowler. Senzaţia din montagne russe. Putea avea încredere în el? Se gândi cu o ironie tristă şi ştearsă că până la urmă era un preot şi era obişnuit să vadă în oameni lucruri abjecte. La fel ca şi ea, chiar dacă mai puţin.
   - Eu şi cu Boi am avut o aventură. Scurtă. Nu ştiu dacă a încetat să mă placă sau pur şi simplu îl incomodam în dorinţa lui de avansare.
   - Dar dumneavoastră preferaţi a doua variantă.
   - Îmi place să mă amăgesc. În cazul acesta şi în altele. Îmi spun mereu că locuiesc cu mama ca să o protejez, dar în realitate eu sunt cea care are nevoie de protecţie. Presupun că din această cauză mă îndrăgostesc de bărbaţi puternici, dar nepotriviţi. Bărbaţi cu care nu pot avea o relaţie.
   Fowler nu îi răspunse. Fusese foarte clară. Amândoi au rămas privindu-se de foarte aproape. Au stat aşa câteva minute în linişte.
   Paola era absorbită de privirea verde a părintelui Fowler, cunoscându-i gândurile în mod intim. Avu impresia că aude un zgomot de fond insistent, dar nu i-a dat importanţă. Preotul fu cel care trebui să o facă atentă.
   - Ar fi mai bine să răspundeţi la telefon, dottora.
   Şi atunci Paola realiză că acel zgomot nesuferit era chiar mobilul ei care începea din nou furios să sune. Răspunse şi se înfurie imediat. A închis fără să îşi ia la revedere.
   - Haideţi, părinte. M-a sunat de la sediu. În seara aceasta cineva a trimis un pachet prin curierat. La destinatar apărea numele lui Maurizio Pontiero.

SEDIUL CENTRAL UACV
Via Lamarmora, 3
Sâmbătă, 9 aprilie 2005. 01:25

   - Acest pachet a ajuns acum aproape 4 ore. Aş putea şti de ce nimeni nu şi-a dat seama mai devreme de conţinutul său?
   Boi o privea calm dar sătul. Era prea târziu ca să mai suporte tâmpeniile unei angajate. Totuşi, s-a calmat în timp ce primea pistolul pe care Fowler tocmai i-l înapoia.
   - Plicul vă era adresat, Paola, şi când a sosit, dumneavoastră eraţi la morgă. Recepţionera l-a pus în corespondenţa mea iar eu l-am văzut târziu. Când mi-am dat seama cine l-a trimis, am pus pe toată lumea pe jar, iar la ora asta durează mai mult. Prima dată am sunat la brigada antitero. Nu au găsit nimic suspect în plic. Când am descoperit despre ce este vorba, v-am sunat pe dumneavoastră şi pe Dante care nu e de găsit. Iar Cirin nu răspunde la telefon.
   - Poate doarme. Este noapte, ce Dumnezeu!
   Erau în sala dactiloscopică, spaţiu strâmt, plin de lămpi şi becuri. Mirosul prafului pentru amprente era înăbuşitor. Unii experţi erau foarte încântaţi de el, unul chiar jura că îl inhala înainte să se culce cu prietena lui pentru că, spunea el, era afrodiziac, însă Paolei îi displăcea total. Mirosul o făcea să strănute, iar petele de pe hainele închise la culoare ieşeau doar după câteva spălări.
   - Da, şi ştim sigur că a fost Karoski cel care a trimis acest mesaj?
   Fowler studia forma literelor din scrisul folosit de expeditor pentru a nota adresa destinatarului. Ţinea plicul cu mâinile puţin întinse. Paola bănuia că nu vedea bine de aproape. Sigur avea nevoie de ochelari ca să citească. Se întreba cum i se pare acel scris.
   - Acesta este scrisul lui. Iar gluma de a adresa plicul subinspectorului se potriveşte foarte bine cu umorul negru al lui Karoski.
   Paola luă plicul din mâinile lui Fowler. Îl aşeză pe masa enormă care ocupa sala. Suprafaţa acesteia era în întregime din sticlă şi era luminată de jos. Conţinutul plicului se afla tot pe masă în pungi separate de plastic transparent. Boi atrase atenţia asupra primei pungi.
   - Acest bileţel conţine amprentele lui. Vă este adresat, Dicanti.
   Inspectoarea ridică punga ce conţinea bileţelul scris în italiană la nivelul ochilor. Citi, prin plastic, cu voce tare, conţinutului lui.
   Draga Paola, îmi este foarte dor de tine! Mă aflu la MC 8. Este cald şi plăcut. Sper că poţi veni să ne saluţi cât mai curând. Până atunci, îţi trimit un film cu vacanţa mea.
   Te pup,
   MAURIZIO
   Simţi un frison plin de ură şi oroare. Încercă să nu plângă, forţându-şi lacrimile să rămână în interior. Nu va plânge în faţa lui Boi. Poate doar în faţa lui Fowler, dar nu de faţă cu Boi. De faţă cu Boi niciodată.
   - Părinte Fowler?
   - Marcu, capitolul 9, versetul 48: „Unde viermele nu moare şi focul nu se stinge”.
   - Infernul.
   - Exact.
   - Nenorocitul naibii.
   - Nu se face nicio aluzie la urmărirea de acum câteva ore. Este foarte probabil ca nota să fi fost redactată înainte. Discul a fost înregistrat ieri dimineaţă, conform datei care apare pe arhivele din interior.
   - Ştim ce model de calculator sau ce cameră de filmat a folosit?
   - Datorită programului pe care l-a folosit, aceste date nu rămân înregistrate pe disc. Doar ora, programul şi versiunea sistemului operativ. Niciun număr de serie, niciun cod, nimic din ce ne-ar putea ajuta să identificăm echipamentul folosit.
   - Amprente?
   - Două parţiale. Amândouă ale lui Karoski. Dar nu aveam nevoie de această confirmare. Era de ajuns să văd conţinutul.
   - Atunci ce mai aşteptaţi? Puneţi DVD-ul, Boi.
   - Părinte Fowler, ne scuzaţi un moment?
   Preotul sesiză imediat situaţia. O privi pe Paola în ochi. Ea îi făcu un gest vag, sugerându-i că totul va fi bine.
   - Cum să nu. Cafea pentru trei, dottora Dicanti?
   - A mea să fie cu două cuburi de zahăr, vă rog.
   Boi aşteptă ca Fowler să iasă din sală înainte de a o apuca pe Paola de braţ. Paolei îi displăcu gestul lui, pentru că mâinile-i erau cărnoase şi umede. De multe ori îşi dorise să le mai simtă pe corpul său şi îl urâse pe stăpânul lor pentru dispreţul şi indiferenţa sa, dar în acel moment nu mai simţea nimic din acea dorinţă care se pierduse cu doar câteva minute într-un ocean verde. Acum nu îi mai rămăsese decât orgoliul, lucru pe care inspectoarea îl avea din plin. Şi pe deasupra nu avea de gând să fie victima unui şantaj emoţional. Îşi smulse braţul iar directorul îşi retrase mâna.
   - Paola, vreau doar să te avertizez. Ceea ce vei vedea este un lucru foarte dur.
   Criminalista îi aruncă un zâmbet tăios şi lipsit de umor şi îşi încrucişa braţele. Vroia să îşi ţină mâinile la distanţă de el în cazul în care mai avea vreo tentativă.
   - Deodată îmi vorbeşti cu tu din nou? Sunt obişnuită să văd cadavre, Carlo.
   - Dar nu pe acelea ale prietenilor tăi.
   Zâmbetul Paolei tremură pe chipul său ca o zdreanţă în vânt dar în sufletul ei nu ezită nicio secundă.
   - Puneţi filmul, directore Boi.
   - Aşa vrei să se întâmple lucrurile? S-ar putea întâmpla cu totul altfel.
   - Nu sunt o păpuşă pe care să o pui unde ai tu chef. M-ai respins pentru că eram periculoasă pentru ascensiunea ta profesională. Ai preferat să te întorci la nefericirea comodă pe care ţi-o oferă nevastă-ta. Acum eu îmi accept propria-mi nefericire.
   - De ce acum, Paola? De ce acum după atâta timp?
   - Pentru că înainte nu am avut puterea necesară. Dar acum o am.
   El îşi trecu mâna prin păr. Începea să înţeleagă.
   - Niciodată nu îl vei putea avea pe el, Paola. Chiar dacă el ar vrea asta.
   - Poate ai dreptate. Dar este hotărârea mea. Tu ai luat deja o hotărâre cu ceva timp în urmă. Aş prefera mai degrabă să cedez insistenţelor obscene ale lui Dante.
   Boi făcu un gest de greaţă faţă de această comparaţie. Paola se prefăcu indiferentă, însă auzea ego-ul directorului urlând de furie.
   Fusese puţin cam dură cu el, dar şeful ei şi-o merita pentru că o tratase ca naiba în ultimele luni.
   - Cum doriţi, dottora Dicanti. Eu voi fi din nou şeful ironic, iar dumneavoastră, frumoasa romancieră.
   - Crede-mă, Carlo. Aşa este mai bine.
   Boi surâse, trist şi ofticat.
   - Bine, de acord. Să vedem discul.
   Ca şi cum ar fi avut al şaptelea simţ (iar cu această ocazie Paola se convinse că îl şi avea), sosi părintele Fowler cu ceva ce ar fi putut să fie luat drept cafea, în cazul în care consumatorul nu ar mai fi băut aşa ceva în viaţa lui.
   - Poftiţi. Venin de la maşina de cofeină. Să presupun că putem merge mai departe?
   - Sigur că da, părinte, răspunse Boi.
   Fowler îi studie pe ascuns. Boi părea mai trist dar detecta şi o urmă de uşurare în vocea sa iar Paola părea mai puternică. Mai sigură pe ea.
   Directorul îşi puse nişte mănuşi de cauciuc şi extrase discul din pungă. Cei de la laborator îi aduseseră o măsuţă cu roţi din sala de aşteptare. Pe măsuţă se afla un televizor de 72 de centimetri şi un DVD ieftin. Boi prefera să vadă acolo înregistrarea, pentru că în sala de şedinţe pereţii erau de sticlă şi ar fi fost ca şi cum ar fi arătat filmul tuturor celor care treceau pe hol. În acel moment, circulau prin clădire nişte zvonuri referitoare la cazul de care se ocupau Boi şi Dicanti, dar niciunul dintre ei nu se apropia de adevăr. Nici pe departe.
   Discul porni. Filmul începu direct, fără titlu sau ceva asemănător. Modul de înregistrare era unul grosolan, camera se mişca isteric iar lumina era lamentabilă. Boi ajustase luminozitatea televizorului aproape la maxim.
   - Bună ziua, dragi suflete de pe acest pământ.
   Paola făcu un gest de respingere când auzi glasului lui Karoski, vocea care o torturase atunci când a sunat-o după moartea lui Pontiero. Pe ecran, totuşi, încă nu se vedea nimic.
   - Aceasta este o înregistrare care va arăta cum îi voi şterge de pe faţa pământului pe oamenii cei mai sfinţi ai Bisericii, împlinind astfel porunca întunericului. Numele meu este Viktor Karoski, preot renegat de cultul roman. Timp de mai mulţi ani am abuzat de copii, fiind protejat de prostia şi complicitatea superiorilor mei. Pentru aceste merite ale mele, am fost ales de Lucifer în persoană pentru acest scop, acum când duşmanul nostru, Tâmplarul, îşi alege reprezentantul în această groapă de noroi.
   Ecranul trecu de la negru absolut la o penumbră. În imagine apărea un om plin de sânge, având capul plecat, legat de ceea ce păreau a fi coloanele din cripta bisericii Sfânta Maria din Traspontina. Dicanti de-abia o recunoscu pe prima victimă, cardinalul Portini. Cel al cărui cadavru nici nu îl văzuseră pentru că Vigilanza îl incinerase. Portini gemea uşor, şi tot ceea ce se vedea din Karoski era vârful unui cuţit care tăia braţul stâng al cardinalului.
   - Acesta este cardinalul Portini, destul de obosit ca să mai ţipe. Portini a făcut mult bine pe pământ, iar Stăpânul meu îi doreşte carnea împuţită. Acum veţi vedea cum o să îi curm mizerabila-i existenţă.
   Cuţitul se sprijini pe beregată şi o tăie printr-un singur gest.
   Ecranul deveni din nou negru pentru ca apoi să apară o nouă victimă legată în acelaşi loc. Era Robayra, foarte speriat.
   - Acesta este cardinalul Robayra, mort de frică. Avea o mare lumină în interior. A venit ceasul ca această lumină să se întoarcă la Creatorul ei.
   De data aceasta Paola trebui să îşi întoarcă privirea. Pe ecran se vedea cum cuţitul îi scotea ochii lui Robayra. O picătură solitară de sânge sări pe obiectiv. Era cel mai cumplit spectacol pe care criminalista îl văzuse în viaţa ei şi simţi cum stomacul i se întorcea pe dos. Imaginea se schimbă şi arătă imaginea de care ea se temea cel mai tare.
   - Acesta este subinspectorul Pontiero, un adept al Pescarului. A fost pus pe urmele mele dar nimic nu este mai puternic decât Tatăl întunericului.
   Acum subinspectorul sângera uşor.
   Pontiero privea direct în obiectiv iar chipul său nu mai era deloc al lui. Avea dinţii rupţi dar flacăra din ochi nu i se stinsese.
   Cuţitul i-a tăiat încet beregata şi Paola întoarse din nou privirea.
   - Acesta este cardinalul Cardoso, prieten al nevoiaşilor, al săracilor şi al puricilor. Dragostea lui pentru Stăpânul meu era la fel de respingătoare ca măruntaiele putrezite ale unei oi. Şi el e mort.
   O clipă, există o discrepanţă în toate astea. În loc de imagini vedeau nişte fotografii ale cardinalului Cardoso în timpul agoniei.
   Sângele avea o culoare închisă, anormală. Fiecare poză rămânea pe ecran 5 secunde, 15 în total.
   - Acum voi omorî un alt om sfânt, pe cel mai sfânt dintre toţi. Cu siguranţă unii vor încerca să mă împiedice, dar finalul va fi acelaşi pentru el ca şi pentru cei pe care i-aţi văzut murind cu ochii voştri. Biserica, laşă, v-a ascuns toate acestea. Dar nu va mai putea face asta. Noapte bună, dragi suflete de pe acest pământ.
   DVD-ul s-a oprit cu un zgomot, iar Boi stinse televizorul. Paola era albă. Fowler strângea, foarte furios, din dinţi. Cei trei au rămas câteva minute în linişte. Aveau nevoie să îşi revină după ce au văzut atâta brutalitate sângeroasă. Paola, care deşi fusese cea mai afectată de înregistrare, a fost totuşi prima care vorbi.
   - Fotografiile. De ce fotografii? De ce nu casetă video?
   - Pentru că nu putea, spuse Fowler. Pentru că în Reşedinţa Sfânta Maria nu funcţionau camerele de luat vederi, şi în general „nimic din ce era mai complicat decât un bec”. Asta zicea Dante.
   - Iar Karoski ştia.
   - Ce părere aveţi despre jocul de-a posedatul de diavol?
   Criminalista a avut din nou senzaţia că nu putea cuprinde o vedere de ansamblu. Înregistrarea aceea îi ducea spre direcţii diferite total. Avea nevoie de o noapte bună de somn, odihnă şi un loc liniştit unde să se poată aşeza ca să se gândească. Ceea ce spusese Karoski, indiciile pe care le lăsase pe cadavru, toate acestea reunite aveau un fir comun. Dacă îl descoperea, putea să tragă de ghem. Dar până atunci erau în criză de timp.
   „Şi, bineînţeles, s-a dus naibii noaptea mea de somn.”
   - Flirtul acesta histrionic al lui Karoski cu diavolul este cel care mă îngrijorează cel mai mult, spuse Boi, anticipând gândurile Paolei. Mai grav este că se luptă să nu îl prindem până când va ucide un alt cardinal. Iar timpul zboară.
   - Dar ce putem face? întrebă Fowler. Nu a dat niciun semn de viaţă la înmormântarea papei Ioan Paul II. Acum cardinalii sunt mai în siguranţă ca niciodată; Reşedinţa Sfânta Maria este închisă ermetic, la fel ca şi Vaticanul.
   Dicanti îşi muşca buzele. Era sătulă să joace după cum îi cânta psihopatul ăla. Dar acum Karoski făcuse o nouă greşeală: lăsase un indiciu pe care ei puteau să îl urmeze.
   - Cine a adus plicul ăsta, domnule director?
   - Am pus deja doi băieţi să îi dea de urmă. A venit prin curier. Agenţia folosită este Tevere Express, o firmă locală care se ocupă de Vatican. Nu am reuşit să vorbim cu şeful acestei zone, dar camerele exterioare de luat vederi au capturat numărul de înmatriculare al motocicletei folosite de curier. Numărul este înregistrat pe numele lui Giuseppe Bastina, de 43 de ani. Locuieşte în zona Castro Pretorio, pe Via Palestro.
   - Nu are număr de telefon?
   - Numărul nu figurează la Relaţii Clienţi şi nu este niciunul înregistrat la Informaţii.
   - Poate este un număr pe numele soţiei sale, specifică Fowler.
   - Poate. Dar pentru moment este cel mai bun indiciu al nostru, aşa că trebuie să facem o plimbare. Veniţi, părinte?
   - După dumneavoastră, dottora.

APARTAMENTUL FAMILIEI BASTINA

Via Palestro, 31

Sâmbătă, 9 aprilie 2005. 02:12

   - Giuseppe Bastina?
   - Da, eu sunt, spuse curierul.
   Imaginea pe care o oferea era ciudată, în şosete şi cu un copil de nici 9-10 luni în braţe.
   La ora aceea nu era de mirare că treziseră copilul cu soneria.
   - Sunt ispettora Paola Dicanti iar acesta este părintele Fowler. Nu vă faceţi griji, dumneavoastră sau rudele dumneavoastră nu aveţi nicio problemă. Vrem doar să vă punem câteva întrebări urgente.
   Se aflau în holul unei case modeste dar foarte bine îngrijită. La uşă, un preş pe care era desenată o broască zâmbitoare le ura bun venit vizitatorilor. Şi aceasta era o garanţie că cei din interior n-ar putea fi acuzaţi. Bastina era cam deranjat de prezenţa lor.
   - Nu mai poate aştepta până mâine? Bebeluşul trebuie să sugă, ştiţi, are un program.
   Paola şi Fowler au negat din cap.
   - Doar o secundă, domnule. Ştiţi, dumneavoastră aţi făcut o livrare în această după-amiază. Un plic pe Via Lamarmora. Vă amintiţi?
   - Sigur că îmi amintesc! auzi! Ce credeţi? Am o memorie excelentă, spuse bărbatul, lovindu-şi fruntea cu degetul arătător de la mâna dreaptă.
   Cu mâna stângă ţinea în continuare copilul în braţe, deşi, din fericire, acesta nu mai plângea.
   - Ne puteţi spune de unde aţi luat plicul? Este foarte important fiind vorba de o anchetă referitoare la un asasinat.
   - Au sunat la agenţie, ca de obicei. Mi-au spus să mă duc la biroul poştei de la Vatican iar pe masa portarului voi găsi nişte plicuri.
   Paola rămase surprinsă.
   - Mai mult de un plic?
   - Da, erau 10 plicuri. Clientul a cerut să trimitem mai întâi 10 plicuri la sala de presă a Vaticanului. Apoi unul la Corpo di Vigilanza, şi altul la dumneavoastră.
   - Nu v-a dat nimeni plicurile? Le-aţi luat pur şi simplu? întrebă Fowler, cu un gest de enervare.
   - Da, la ora aia la poştă nu e nimeni, dar lasă uşa exterioară deschisă până la ora 9, în cazul în care cineva vrea să arunce vreun plic în cutia pentru străinătate.
   - Şi cum s-a efectuat plata?
   - Au lăsat un plic mai mic peste toate celelalte. În acel plic erau 370 de euro, 360 pentru plata serviciului de urgenţă şi 10 euro şpagă.
   Paola ridică ochii spre cer, disperată. Karoski se gândise la toate. Alt drum fără ieşire.
   - Nu aţi văzut pe nimeni?
   - Pe nimeni.
   - Şi după aceea ce aţi făcut?
   - Ce credeţi că am făcut? Am mers până la sala de presă şi apoi m-am întors ca să duc plicul la Vigilanza.
   - Către cine erau adresate plicurile pentru sala de presă?
   - Către diverşi ziarişti. Toţi străini.
   - Şi şi-au împărţit plicurile între ei?
   - Ascultaţi, de ce îmi puneţi atâtea întrebări? Eu sunt un angajat serios. Sper că toate astea nu se întâmplă pentru că astăzi am făcut o greşeală. Chiar am nevoie de slujba asta, vă rog. Fiul meu trebuie să mănânce, iar nevastă-mea are un cocoloş în burtă. Vreau să zic că este însărcinată, specifică acesta când văzu privirile nedumerite ale vizitatorilor.
   - Ascultaţi, toate astea nu au nicio legătură cu dumneavoastră, dar nici nu este o glumă. Spuneţi-ne ce s-a întâmplat şi gata. Iar în caz contrar vă jur că toţi poliţiştii de pe stradă vor şti numărul dumneavoastră pe dinafară, domnule Bastina.
   Bastina se sperie tare iar copilul începu să plângă din cauza Paolei.
   - Bine, uitaţi... Nu mai faceţi aşa că se sperie copilul. Chiar nu vă pasă?
   Paola era obosită şi foarte iritabilă. Îi părea rău că îi vorbise aşa bărbatului chiar în casa lui, dar nu avea parte decât de obstacole pe parcursul acelei anchete.
   - Îmi pare rău, domnule Bastina. Vă rog, ajutaţi-ne! Este o chestiune de viaţă şi de moarte, credeţi-mă.
   Curierul îşi relaxă puţin glasul. Cu mâna liberă îşi frecă barba incipientă şi legănă copilul cu grijă ca să nu mai plângă.
   Bebeluşul se relaxă puţin câte puţin şi la fel şi tatăl său.
   - Plicurile le-am dat persoanei însărcinate cu sala de presă, e bine? Uşile sălii se închiseseră şi ca să le fi dat plicurile în mână ar fi trebuit să aştept o oră. Iar livrările speciale trebuie făcute în ora imediat următoare primirii lor sau nu sunt plătite. Am probleme la muncă în ultimul timp, ştiţi? Dacă cineva află ce am făcut, aş putea să îmi pierd slujba.
   - În ceea ce ne priveşte, nimeni nu va afla, domnule Bastina. Credeţi-mă.
   Bastina o privi şi confirmă.
   - Cred, ispettora.
   - Ştiţi cum se numeşte responsabila?
   - Nu, nu ştiu. Avea o legitimaţie cu stema Vaticanului şi o bandă albastră în partea superioară. Acolo era scris: „presa”.
   Fowler se depărtă câţiva metri pe hol alături de Paola şi îi şopti ceva la ureche, într-un fel care o încânta. Încercă să se concentreze asupra a ceea ce spunea, nu asupra senzaţiilor pe care i le producea apropierea lui. Nu a fost uşor.
   - Dottora, legitimaţia pe care o descrie acest om nu este a personalului de la Vatican. Este o legitimaţie de presă. Discurile nu au ajuns niciodată la destinatarii lor. Ştiţi de ce?
   Paola încercă să gândească la fel ca un ziarist preţ de o secundă; să îşi imagineze că primeşte un plic în timp ce era într-o sală de presă înconjurată de posturile rivale.
   - Nu au ajuns la destinatari pentru că dacă aceştia le-ar fi primit, conţinutul lor ar fi fost difuzat la toate televiziunile din lume chiar acum. Dacă toate plicurile ar fi ajuns la destinaţie în acelaşi timp, ziariştii nu s-ar fi dus acasă ca să verifice informaţiile. Probabil l-ar fi încolţit pe purtătorul de cuvânt al Vaticanului chiar acolo.
   - Exact. Karoski a încercat să dea propriul său comunicat de presă, dar a dat-o în bară datorită grabei acestui om bun şi cel mai probabil datorită lipsei de onoare a persoanei care a primit plicurile. Ori mă înşel, ori a deschis un plic şi le-a luat pe restul. De ce să împărtăşească acest noroc chior care i-a căzut din cer?
   - Chiar acum, undeva în Roma, acea femeie redactează ştirea cea mai importantă a secolului.
   - Şi este foarte important să ştim cine este ea. Cât mai curând posibil.
   Paola înţelegea ce însemna urgent în ceea ce spunea preotul.
   Amândoi s-au întors spre Bastina.
   - Vă rugăm, domnule Bastina, descrieţi-ne puţin persoana care a primit plicul.
   - Ei bine, era foarte frumoasă. Păr şaten deschis care îi ajungea până la umeri, de vreo 25 de ani sau pe acolo... ochi albaştri, haină de culoare deschisă şi pantaloni bej.
   - Ei, dar ce memorie bună aveţi.
   - Pentru fetele frumoase?
   Surâse puţin viclean dar şi ofensat, de parcă i-ar fi pus în balanţă valoarea.
   - Eu sunt din Marsella, ispettora. Mă rog, bine că nevastă-mea e în pat pentru că dacă mă auzea vorbind aşa... În mai puţin de o lună naşte iar medicul i-a recomandat repaos total.
   - Vă mai amintiţi ceva care ne-ar putea ajuta să identificăm fata?
   - Păi, era din Spania, sunt sigur. Soţul surorii mele este spaniol şi are acelaşi accent când vorbeşte italiana. Vă puteţi face deja o idee.
   Paola îşi făcuse deja o idee, atât în această privinţă cât şi în ceea ce priveşte faptul că era momentul să plece.
   - Ne scuzaţi că v-am deranjat.
   - Nu vă faceţi griji. Doar că mi-ar plăcea să nu trebuiască să răspund la aceleaşi întrebări de două ori.
   Paola se întoarse, alarmată instantaneu. Ridică vocea care aproape se transformă într-un urlet.
   - V-a mai întrebat cineva aceleaşi lucruri? Cine? Cum arăta?
   Copilul începu din nou să plângă. Tatăl său îl legăna şi încerca să îl liniştească, dar fără niciun succes.
   - Plecaţi odată, uite cum l-aţi făcut pe ragazzo al meu să plângă.
   - Răspundeţi-ne şi vom pleca, spuse Fowler încercând să tempereze situaţia.
   - Era un coleg de-al dumneavoastră. Mi-a arătat legitimaţia de la Corpo di Vigilanza. Cel puţin aşa scria acolo. Era un om scund, lat în umeri. Cu o geacă de piele. A plecat acum o oră de aici. Acum căraţi-vă şi să nu vă mai întoarceţi.
   Paola şi Fowler se priviră cu feţele crispate. Amândoi au alergat spre lift. Au schimbat câteva fraze până să ajungă în stradă.
   - Şi dumneavoastră vă gândiţi la ce mă gândesc şi eu, dottora?
   - Exact la acelaşi lucru. Dante a dispărut scuzându-se pe la 8 seara.
   - După ce a primit un telefon.
   - Pentru că la Vigilanza deschiseseră deja pachetul. Şi se minunaseră de conţinutul lui. Cum de nu am făcut mai înainte legătura între cele două evenimente? La naiba, la Vatican sunt înregistrate numerele de înmatriculare ale vehiculelor care intră. Este o măsură de bază. Iar dacă Tevere Express lucrează de obicei cu ei, era evident că ar fi putut să identifice uşor toţi angajaţii, inclusiv pe Bastina.
   - Şi au urmat drumul pachetelor.
   - Dacă ziariştii le-ar fi deschis toţi odată, în sala de presă, unul dintre ei sigur ar fi utilizat laptop-ul. Iar ştirea ar fi explodat. Uman, ar fi fost imposibil să o blochezi. Zece ziarişti cunoscuţi...
   - Dar în acest fel este un singur ziarist care ştie ce s-a întâmplat.
   - Exact.
   - Unul singur poate fi manevrat foarte uşor.
   În mintea Paolei apărură multe poveşti. Dintre acelea legate de poliţişti şi alţi agenţi ai legii din Roma spuse doar colegilor şi, în general, după câteva pahare. Istorii obscure despre dispariţii şi accidente.
   - Credeţi că este posibil ca ei...?
   - Nu ştiu. Este posibil. Depinde mult de flexibilitatea ziaristei.
   - Părinte, mă luaţi cu eufemisme? Ceea ce vreţi să spuneţi, şi destul de clar, este că ar putea să o forţeze să le dea discul.
   Fowler nu spuse nimic. Era una din tăcerile lui elocvente.
   - Pentru binele ei, ar trebui să o găsim cât mai curând. Urcaţi în maşină, părinte. Trebuie să ajungem cât mai repede la UACV. Să începem să căutăm prin hoteluri, la companiile aeriene...
   - Nu, dottora. Trebuie să mergem în altă parte. Şi i-a dat o adresă.
   - Locul ăsta se află în celălalt capăt al oraşului. Ce-i acolo?
   - Un prieten. Ne-ar putea ajuta.

ÎNTR-UN LOC DIN ROMA

Sâmbătă, 9 aprilie 2005. 02:48

   Paola a condus până la adresa indicată de Fowler. Era un bloc de apartamente. Au aşteptat o bună bucată de timp la intrare cu degetul apăsat pe butonul de la interfon.
   În timp ce aşteptau, Paola îl întrebă pe Fowler:
   - Cum l-aţi cunoscut... pe prietenul acesta?
   - Am putea spune că a fost ultima misiune înainte să renunţ la vechea mea slujbă. El avea 14 ani şi era destul de rebel. De atunci am fost... aş putea spune... un fel de consilier spiritual pentru el. Am rămas tot timpul în contact.
   - Şi acum, este angajatul dumneavoastră, părinte Fowler?
   - Dottora, dacă dumneavoastră nu îmi puneţi întrebări compromiţătoare, eu nu trebuie să vă spun minciuni plauzibile.
   Cinci minute mai târziu prietenul preotului se hotărî să le deschidă. Se dovedi a fi un alt preot. Foarte tânăr. I-a invitat într-un birou mic, cu mobilă ieftină, dar foarte curat. Avea două ferestre, ambele cu jaluzelele coborâte până jos. Într-un capăt al încăperii era o masă de 2 metri lăţime pe care se aflau 5 LED-uri. Sub masă clipeau sute de leduri ca o pădure plină cu pomi de Crăciun. În celălalt capăt era un pat nefăcut, din care, era evident că, cel care fusese în el, de-abia se dăduse jos.
   - Albert, ţi-o prezint pe dottora Paola Dicanti. Colaborez cu ea.
   - Părinte Albert.
   - Ah, vă rog, doar Albert.
   Tânărul surâse plăcut, deşi zâmbetul lui era aproape un căscat.
   - Scuzaţi dezordinea. La dracu, Anthony, ce te aduce aici la ora asta? Nu am chef să joc şah acum. Şi dacă eşti doar în trecere, puteai să îmi spui că ai venit la Roma. Ştiam că o să te întorci la treabă de săptămâna trecută. Mi-ar fi plăcut să îmi dai de veste.
   - Albert a fost hirotonisit anul trecut. Este un tânăr impulsiv dar şi un geniu al calculatoarelor. Iar acum ne va face o favoare, dottora.
   - În ce te-ai mai băgat de data asta, bătrân nebun ce eşti?
   - Albert, te rog. Puţin respect pentru dottora aici de faţă, spuse Fowler, prefăcându-se a fi ofensat. Vrem să ne afli o listă.
   - Ce listă?
   - Lista cu legitimaţiile de presă de la Vatican.
   Albert deveni foarte serios.
   - Nu este uşor ce-mi ceri.
   - Albert, pentru Dumnezeu. Tu intri şi ieşi din calculatoarele de la Pentagon aşa cum alţii întră în baie.
   - Zvonuri nefondate, spuse Albert, deşi zâmbetul lui sugera altceva. Chiar dacă ar fi adevărat, sunt două lucruri diferite. Sistemul informatic al Vaticanului este ca regatul lui Mordor. Este inexpugnabil.
   - Haide, Frodo. Sunt sigur că ai mai fost pe acolo.
   - Sââât, nu spune cu voce tare numele meu de hacker, nebunule.
   - Îmi pare rău, Albert.
   Tânărul deveni foarte serios. Îşi frecă obrazul, unde încă se mai remarcau urmele pubertăţii, sub forma unor vagi pete roşii. Se întoarse spre Fowler.
   - Chiar este greu de înţeles? Ştii că nu sunt autorizat să fac asta, Anthony. Contravine tuturor normelor.
   Paola nu dori să întrebe de la cine avea nevoie de autorizaţie ca să facă aşa ceva.
   - Viaţa unei persoane ar putea fi în pericol, Albert. Iar noi niciodată nu am fost oameni care să ne supunem normelor.
   Fowler se uită la Paola cerându-i să îl ajute.
   - Poţi să ne ajuţi, Albert? Chiar ai mai reuşit să intri acolo?
   - Da, dottora Dicanti. Am mai intrat acolo. O singură dată şi nu am ajuns prea departe. Şi vă jur că în viaţa mea nu mi-a dârdâit curul mai tare. Scuzaţi expresia.
   - Stai liniştit. Am mai auzit şi altă dată vorba asta. Ce s-a întâmplat?
   - M-au detectat. Exact în acel moment s-a activat un program care a pus pe urmele mele doi câini de pază.
   - Ce înseamnă asta? Nu uita că vorbeşti cu o necunoscătoare în materie de computere.
   Albert se entuziasmă. Îi plăcea să vorbească despre munca lui.
   - Înseamnă că erau două servere ascunse care aşteptau doar să treacă cineva de apărarea lor. În momentul în care am reuşit să intru şi-au activat toate resursele ca să mă localizeze. Unul dintre servere a încercat cu disperare să îmi afle adresa. Celălalt a început să îmi pună piuneze.
   - Ce sunt piunezele?
   - Imaginaţi-vă că urmăriţi un camion care traversează un pârâu. Drumul este format din pietre netede care sunt mai înalte decât curentul de apă. Ceea ce făcea computerul era să înlocuiască piatra peste care a trebuia să trec cu informaţie otrăvitoare. Un cal troian repetat la infinit.
   Tânărul se aşeză în faţa calculatorului şi le aduse un scaun şi o banchetă. Era clar că de obicei nu avea musafiri.
   - Un virus?
   - Unul foarte puternic. Dacă mai făceam un singur pas, barierele de cod mi-ar fi distrus hard-disk-ul şi m-ar fi dominat total. A fost singura dată în viaţa mea când am folosit întrerupătorul de urgenţă, spuse preotul, arătând spre un buton roşu, aparent inofensiv, care se afla într-o parte a monitorului central.
   Din el ieşea un cablu care se pierdea în încâlceala de jos.
   - Ce este?
   - Este un dispozitiv care întrerupe curentul în tot apartamentul. Apoi îl restabileşte după 10 minute.
   Paola îl întrebă de ce era nevoie să taie alimentarea în toată casa şi nu să se limiteze doar la a scoate calculatorul din priză.
   Dar puştiul nu o mai asculta, avea privirea pironită pe ecran, în timp ce degetele lui zburau pe tastatură. Fowler a fost cel care i-a răspuns.
   - Informaţia se transmite în milisecunde. Timpul pe care Albert l-ar pierde ca să se aplece să tragă de cablu ar putea fi crucial, înţelegeţi?
   Paola înţelegea doar parţial, dar nici nu prea era interesată de toate acestea. În acel moment cel mai important era să o găsească pe ziarista spaniolă blondă şi dacă o puteau face astfel, atunci foarte bine. Era evident că ambii preoţi mai trecuseră şi înainte prin astfel de situaţii.
   - Ce face acum?
   - Caută ecranul. Nu ştiu foarte bine cum o face, dar conectează calculatorul său prin intermediul a sute de sisteme printr-o succesiune care ajunge în reţeaua Vaticanului. Cu cât acest camuflaj este mai complex şi mai lung, cu atât se întârzie descoperirea lui, dar este o măsură de siguranţă care nu trebuie niciodată sărită. Fiecare computer cunoaşte codul de identificare al calculatorului anterior, care i-a cerut conexiunea, doar pe durata acesteia. Astfel, dacă se va întrerupe conexiunea înainte să ajungă la el, nu vor obţine nimic.
   Bătăile ritmice în tastatură se prelungiră aproape un sfert de oră. La un anumit interval un bec roşu se aprindea pe o hartă a lumii care apărea pe unul dintre ecrane. Erau sute de beculeţe care acopereau practic majoritatea Europei, nordul Africii, America de Nord, Japonia...
   Paola observă că densitatea punctelor era mai mare în ţările mai bogate din punct de vedere economic şi doar unul sau două în Africa şi câteva în America de Sud.
   - Fiecare dintre aceste puncte pe care le vedeţi pe monitor corespunde unui calculator pe care Albert îl va folosi pentru a ajunge în sistemul Vaticanului, folosind o succesiune. Poate fi calculatorul unui puşti de la un institut, de la o bancă sau din biroul unor avocaţi. Se pot afla în Beijing, în Austria sau în Manhattan. Cu cât sunt mai depărtate geografic unele de altele, cu atât va fi mai eficace camuflajul.
   - Cum puteţi şti că unul dintre aceste calculatoare nu se va stinge din greşeală, oprind tot acest proces?
   - Mă folosesc de nişte conexiuni pe care le cunosc deja, spuse Albert cu voce distantă, continuând să bată în tastatură. De obicei folosesc sisteme care sunt deschise constant. În ziua de astăzi, cu programele care există pentru a face schimb de date, sunt mulţi cei care îşi lasă calculatoarele deschise 24 de ore din 24 pentru a descărca muzică sau pornografie. Acestea sunt sistemele ideale de legătură. Unul dintre preferaţii mei este calculatorul lui... şi cită un personaj foarte cunoscut în politica europeană. Tipului îi plac pozele cu tinere şi cai. Din când în când îi înlocuiesc pozele acelea cu unele în care apar fete la golf. Domnul interzice astfel de perversiuni.
   - Nu ţi-e teamă să înlocuieşti o perversiune cu alta, Albert?
   Tânărul izbucni în râs, dar nu îşi luă ochii de la comenzile şi instrucţiunile pe care degetele lui le materializau pe monitor. În final, ridică o mână.
   - Aproape am ajuns. Dar vă avertizez, nu putem copia nimic. Folosesc un sistem în care unul dintre calculatoarele lor face treaba pentru mine, dar şterge informaţia copiată în acest calculator în momentul în care se depăşeşte un anumit număr de kilobytes. Aşa că ar fi indicat să staţi bine cu memoria. Avem 60 de secunde din momentul în care suntem descoperiţi.
   Fowler şi Paola au confirmat. El a fost primul care şi-a asumat responsabilitatea de a-l implica pe Albert în această căutare.
   - Gata. Suntem înăuntru.
   - Mergi la Departamentul de Relaţii cu Presa, Albert.
   - Gata.
   - Caută legitimaţii.
   La mai puţin de 4 kilometri, în subsolul birourilor de la Vatican s-a pus în funcţiune unul dintre calculatoarele de securitate, numit Archangele (Arhanghelul). Detectase prezenţa unui agent exterior în sistem. S-a activat imediat programul de localizare. Primul calculator a activat la rândul său un altul, numit Sancte Michael (Sfântul Mihai). Erau două supercalculatoare Cray, capabile să realizeze un miliard de operaţiuni pe secundă şi care costau fiecare mai mult de două sute de mii de euro. Fiecare a început să îşi folosească toate ciclurile de calcul pentru urmărirea intrusului.
   S-a deschis o fereastră de avertizare pe ecranul principal. Albert îşi strânse buzele.
   - La dracu’. Uite-i că vin. Avem mai puţin de 1 minut. Nu e nimic legat de legitimaţii.
   Paola se încordă, văzând că punctele roşii de pe hartă începeau să se stingă. La început erau câteva sute dar dispăreau cu o viteză alarmantă.
   - Permis de presă.
   - Nimic, la dracu’. Patruzeci de secunde.
   - Mass-media, sugeră Paola.
   - Acum. Aici e un dosar. Treizeci de secunde.
   Pe ecran a apărut o listă. Era bază de date.
   - La dracu’, sunt mai mult de trei mii de nume.
   - Pune-le pe naţionalităţi şi caută Spania.
   - Gata. Douăzeci de secunde.
   - La naiba, nu au fotografii. Câte nume sunt?
   - Mai mult de 50. Cincisprezece secunde.
   Nu mai erau mai mult de 30 de puncte roşii pe hartă. Toţi se înclinară cu scaunele în faţă.
   - Elimină bărbaţii şi pune femeile în ordinea vârstei.
   - Gata. Zece secunde.
   - Cele mai tinere primele.
   Paola îşi strânse mâinile cu putere. Albert îşi retrase o mână de pe tastatură şi îşi puse degetul arătător pe butonul de urgenţă.
   De pe fruntea lui cădeau picături mari de transpiraţie în timp ce scria cu cealaltă mână.
   - Aici! Aici este, în sfârşit! Cinci secunde, Anthony!
   Fowler şi Dicanti au citit şi au memorat în grabă numele care apăreau pe ecran. Nici nu terminaseră bine când Albert apăsă pe buton iar ecranul şi întreaga casă s-au făcut negre ca tăciunele.
   - Albert, spuse Fowler în beznă.
   - Da, Anthony?
   - Ai cumva din întâmplare nişte lumânări?
   - Ar fi trebuit să ştii că eu nu folosesc sisteme analoage.

HOTELUL RAPHAEL
Largo Febo, 2
Sâmbătă, 9 aprilie 2005. 03:17

   Andrea Otero era foarte, foarte speriată.
   „Speriată? Oh, nu, sunt moartă de frică.”
   Primul lucru pe care l-a făcut atunci când a ajuns în holul hotelului a fost să îşi cumpere trei pachete de ţigări. Nicotina din primul pachet a fost o binecuvântare. După ce a început şi al doilea pachet începea să revină la realitate. Simţea o ameţeală uşor reconfortantă, ca un cântec de leagăn.
   Stătea pe jos în camera hotelului, cu spatele sprijinit de perete, cuprinzându-şi picioarele cu o mână şi fumând compulsiv cu cealaltă. În partea opusă a camerei se afla laptop-ul, complet stins.
   Având în vedere circumstanţele, procedase corect. După ce văzuse primele 40 de secunde din filmul lui Viktor Karoski, dacă acesta era numele său adevărat, simţise nevoia să vomite.
   Andrea niciodată nu a fost o persoană care să se abţină, aşa că a căutat un coş de gunoi prin apropiere (într-adevăr, în mare grabă şi cu o mână la gură) şi vomitase tăiţeii pe care îi mâncase la prânz, croissant-ul de la micul dejun şi ceva ce nu îşi mai amintea să fi mâncat dar care trebuie să fi fost cina din ziua anterioară. S-a întrebat dacă era un sacrilegiu să vomiţi într-un coş de gunoi al Vaticanului şi a ajuns la concluzia că nu era.
   Când oamenii nu i-au mai dat roată, se întoarse la sala de presă gândindu-se că a făcut multă agitaţie şi că sigur a auzit-o cineva. Cu siguranţă, garda elveţiană era pe urmele ei ca să o aresteze pentru infracţiune poştală, sau cum naiba se numeşte să deschizi un plic care în mod evident nu îţi este adresat, pentru că niciunul dintre acele plicuri nu îi era adresat.
   „Ei, ştiţi, domnule agent, am crezut că ar putea fi o bombă şi am acţionat cât am putut eu de curajos. Uşor, vă aştept aici până vă duceţi dumneavoastră să îmi aduceţi medalia...”
   Asta nu putea fi prea credibil. Cu siguranţă, nu era nimic credibil. Dar ziarista spaniolă nu a avut nevoie de nicio versiune pe care să o povestească pentru că nu a venit nimeni să o aresteze. Prin urmare, Andrea îşi adună lucrurile liniştită, ieşi foarte calm din Vatican, adresând un zâmbet cochet membrilor gărzii elveţiene aflaţi în Arcul Clopotelor, locul pe unde intră ziariştii, şi străbătu piaţa Sfântul Petru, în care, după multe zile, nu se mai aflau oameni. De-abia când se dădu jos din taxi la hotel, nu mai simţi privirile gardienilor aţintite asupra ei. Şi de-abia după o jumătate de oră încetă să mai creadă că o urmăreau.
   Dar nu, nici nu o urmăriseră, nici nu era suspectată de ceva.
   Aruncase la un coş de gunoi, din Piazza Navona, cele 9 plicuri pe care nu le deschisese. Nu voia să fie prinsă cu toate plicurile acelea asupra ei. Şi urcase direct în cameră, oprindu-se întâi la tutungerie.
   Când se simţi destul de în siguranţă, după ce căută a treia oară în vaza cu flori uscate din cameră fără să găsească microfoane ascunse, a introdus din nou discul în laptop şi s-a uitat din nou la film.
   Prima dată a reuşit să vadă până la minutul unu. A doua oară l-a văzut aproape în întregime. A treia oară l-a văzut pe tot, dar a trebuit să fugă la baie ca să vomite vasul de apă pe care îl băuse când se întorsese şi rămăşiţele de bilă care îi mai rămăseseră înăuntru. A patra oară a reuşit să se liniştească într-atât încât să îşi dea seama că totul era real, nu un film gen Proiect: Vrăjitoarea.
    Dar, după cum am mai spus, Andrea era o ziaristă foarte inteligentă, ceea ce în mod obişnuit era şi marele ei avantaj şi marea ei problemă. Intuiţia ei i-a spus încă de la prima vizionare că totul era autentic. Totuşi, un alt ziarist ar fi pus la îndoială destul de repede acel DVD, crezând că este fals. Dar Andrea îl căuta de câteva zile pe cardinalul Robayra şi suspecta că mai lipseşte vreun cardinal. Când a auzit numele lui Robayra menţionat pe înregistrare, lucrurile i s-au clarificat ca o beţie în timpul ceaiului de la ora cinci de la Palatul Buckingham. Brutal, mizerabil dar eficace.
   A vizionat a cincea oară înregistrarea pentru a se obişnui cu imaginile. Şi a şasea oară ca să ia câteva notiţe, nişte mâzgăleli incoerente într-un bloc-notes. Apoi închise calculatorul, se aşeză cât mai departe de el, într-un loc aflat între birou şi aerul condiţionat, şi se abandonă tutunului.
   „Cu siguranţă prost moment ca să mă las de fumat”.
   Imaginile acelea erau înfiorătoare. Într-o primă fază greaţa care o cuprindea, senzaţia de murdărie pe care i-o produceau, era atât de profundă încât nu putu să reacţioneze timp de câteva ore.
   Când amorţeala îi eliberă creierul, începu să analizeze ceea ce avea. Scoase un caiet şi scrise trei puncte cheie ale articolului său:
   1. Un asasin satanic îi omoară pe cardinalii Bisericii catolice.
   2. Biserica catolică, probabil în colaborare cu Polizia italiană, ne ascunde ce se întâmplă.
   3. Din întâmplare conclavul, unde aceşti cardinali urmau să aibă o importanţă capitală, trebuia să aibă loc în 9 zile.
   Înlocui 9 cu 8. Era deja sâmbătă.
   Trebuia să scrie un articol lung. Un articol complet, de 3 pagini, cu rezumate, selecţii, dovezi şi titlul pe prima pagină.
   Înainte de asta nu putea trimite nicio imagine la redacţie pentru că i-ar fi zburat imediat descoperirea. Cu siguranţă, directorul ar fi scos-o pe Paloma din spital pentru ca articolul să aibă credibilitatea necesară. Şi poate pe ea ar fi lăsat-o să semneze o părticică. Dar dacă va trimite la ziar articolul complet, aşezat în pagină şi bun de tipar, atunci nici chiar directorul nu ar avea tupeul să n-o lase să semneze. Nu, pentru că în acest caz, Andrea doar va trimite un fax la ziarul La Nation şi altul la Alfabeto cu tot textul şi pozele din articol, înainte ca el să îl publice. Şi s-a dus naibii exclusivitatea (şi munca ei, aşa-zisă temporară).
   „După cum spune fratele meu Miguel Angel, ori ne-o tragem toţi ori ne debarasăm de curvă.”
   Nu că această asemănare ar fi fost potrivită pentru o domnişoară ca Andrea Otero, dar cine naiba spunea că ea este o domnişoară. Nu era tipic domnişoarelor să fure corespondenţa aşa cum o făcuse ea, dar să dea naiba dacă îi păsa. Deja se vedea scriind best seller-ul Eu l-am descoperit pe asasinul cardinalilor.
   Era clar că meritase să se implice în acest furt neobrăzat.
   „Deşi cu siguranţă, câteodată e bine să ai grijă de la cine furi.”
   Pentru că nota aceea nu fusese trimisă de vreun cabinet de presă. Mesajul acela fusese trimis de un asasin nemernic care probabil la ora aceea spera că mesajul lui era transmis în toată lumea.
   Medită asupra opţiunilor pe care le avea. Era sâmbătă. Cu siguranţă, cel care trimisese discul urma să descopere că acesta nu ajunsese la destinaţie a doua zi dimineaţă. Dacă firma de curierat lucra sâmbăta, ceea ce nu credea, ar fi putut să fie pe urmele ei în câteva ore, pe la 10 sau 11. Dar se îndoia că acel curier îi citise numele de pe legitimaţie. Părea genul de om care era mai interesat de ceea ce se afla în jurul legitimaţiei decât de ceea ce era scris pe ea. În cel mai bun caz, în eventualitatea în care firma nu se deschidea până luni, va mai avea două zile la dispoziţie. În cel mai rău caz, îi mai rămâneau doar câteva ore.
   Andrea învăţase deja că cel mai sănătos era să acţioneze în funcţie de cel mai rău caz. Aşa că va scrie articolul imediat. Apoi, în timp ce articolul va ieşi în Madrid la imprimanta redactorului şef şi a directorului, ea va trebui să îşi vopsească părul, să îşi pună ochelarii de soare şi să iasă val vârtej din hotel.
   Se ridică, făcându-şi curaj. Deschise laptop-ul şi apoi programul de tehnoredactare a ziarului. Va scrie direct pe machetă. Îi era mult mai uşor când vedea cum apăreau cuvintele ei în formatul ziarului.
   Îi luă trei sferturi de oră să pregătească macheta cu cele trei pagini. Era pe terminate când i-a sunat mobilul.
   Numărul ei apărea scris doar în ziar. Nu-l mai dăduse nimănui, nici măcar familiei. Aşa că trebuia să fie cineva din redacţie cu o urgenţă. S-a ridicat şi l-a căutat în geantă până l-a găsit. Se uită pe ecran, aşteptându-se să vadă un număr kilometric aşa cum se întâmpla de fiecare dată când o sunau din Spania, dar în loc de asta văzu că era gol acolo unde trebuia să apară numărul celui care apela. Nici măcar nu apărea „număr necunoscut”.
   A răspuns.
   - Alo?
   S-a auzit doar tonul.
   „Poate au greşit numărul.”
   Dar ceva îi spunea că acel apel era important, şi că ar fi fost mai bine să se grăbească. Se întoarse la tastatură, scriind mai repede ca niciodată. Făcuse nişte greşeli de tipografie, niciodată o greşeală de ortografie, pentru că ea nu mai făcuse de 8 ani nicio greşeală de ortografie, însă nu a mai revenit asupra lor ca să le corecteze. Vor face asta la redacţie. Dintr-o dată, a cuprins-o o grabă teribilă pentru a termina articolul.
   A mai avut nevoie de patru ore ca să termine tot articolul; ore de căutare a datelor biografice şi a fotografiilor cardinalilor morţi, ştiri, asemănări şi moarte. Articolul cuprindea câteva imagini din filmul lui Karoski. Câteva dintre acestea erau atât de dure încât o făcură să roşească. Ce dracu. Să le cenzureze la redacţie dacă au tupeu.
   Scria ultimele propoziţii când cineva bătu în uşă.

HOTEL RAPHAEL
Largo Febo, 2
Sâmbătă, 9 aprilie 2005. 07:58

   Andrea privi uşa de parcă nu mai văzuse în viaţa ei aşa ceva. Scoase discul din calculator, îl puse în învelitoarea lui de plastic şi îl aruncă în coşul de gunoi din baie. Se întoarse în cameră cu inima cât un purice, sperând ca oricine ar fi fost să plece.
   Loviturile în uşă s-au repetat, politicoase dar foarte hotărâte. Nu avea cum să fie camerista pentru curăţenie. Nu era nici 8 dimineaţa.
    - Cine e?
   - Domnişoara Otero? Micul dejun de bun venit din partea hotelului.
   Andrea deschise uşa, mirată.
   - Eu nu am cerut niciun...
   S-a oprit brusc pentru că acela nu era vreun chelner elegant al hotelului. Era un individ scund dar lat şi robust, care avea o geacă de piele şi pantaloni negri. Nu era bărbierit şi avea un zâmbet larg.
   - Domnişoara Otero? Sunt Fabio Dante, subinspector în Corpo de Vigilanza al Vaticanului. Aş dori să vă pun nişte întrebări.
   În mâna stângă avea o legitimaţie cu poza lui foarte vizibilă.
   Andrea o studie reţinută. Părea autentică.
   - Ştiţi, subinspectore, acum sunt foarte obosită şi trebuie să dorm. Veniţi altă dată.
   Închise uşa plictisită, dar celălalt puse un piciorul în prag cu abilitatea unui vânzător ambulant cu o familie numeroasă acasă.
   Andrea se văzu forţată să stea la uşă, privindu-l.
   - Nu m-aţi înţeles bine? Trebuie să dorm.
   - Se pare că dumneavoastră nu m-aţi înţeles. Trebuie să vă vorbesc urgent, pentru că investighez un furt.
   Andrea nu mişcă niciun muşchi de pe faţă, dar în interior, sistemul său nervos trecu de la starea de „alarmă” la starea de „criză totală”. Trebuia să disimuleze acea furtună interioară cum putea mai bine, aşa că îşi înfipse unghiile în palme, îşi strânse degetele de la picioare şi îi făcu semn inspectorului să intre.
   - Nu am mult timp la dispoziţie. Trebuie să trimit un articol redacţiei ziarului meu.
   - E cam devreme pentru a trimite un articol, nu-i aşa? Maşinile nu încep să tipărească decât peste câteva ore.
   - Ei, îmi place să fac lucrurile mai devreme.
   - Poate este vorba de vreo ştire specială? spuse Dante, îndreptându-se spre laptop-ul ei. Aceasta se puse în faţa lui blocându-i accesul.
   - Ah, nu. Nimic special. Obişnuitele speculaţii legate de cine va fi noul Suveran Pontif.
   - Sigur că da. O chestiune dintr-aceasta de importanţă maximă, nu-i aşa?
   - De importanţă maximă, chiar aşa. Dar nu e vreo ştire excepţională. Ştiţi cum e, reportajul obişnuit de interes universal pe-aici, pe colo. Ştiţi, nu prea au apărut multe ştiri în ultima vreme.
   - Ne place situaţia aceasta, domnişoară Otero.
   - Cu excepţia, bineînţeles, a acestui jaf de care am auzit. Ce s-a furat?
   - Nimic deosebit. Nişte plicuri.
   - Ce conţineau? Cu siguranţă ceva de valoare. Poate alegerea pe care au făcut-o cardinalii?
   - Ce vă face să credeţi că aveau un conţinut valoros?
   - Trebuie să fi fost, altfel nu l-ar fi trimis pe cel mai bun copoi pe urmele lui. Poate o colecţie de timbre ale Vaticanului? Am auzit că filateliştii s-ar omorî pentru ele.
   - De fapt, nu erau timbre. Vă deranjează dacă fumez?
   - Ar trebui să treceţi la bomboanele de mentă.
   Subinspectorul mirosi mediul ambient.
   - Bine, după miros, dumneavoastră nu vă respectaţi propriile sfaturi.
   - A fost o noapte grea. Fumaţi, dacă găsiţi o scrumieră goală...
   Dante aprinse o ţigară şi scoase fumul afară.
   - După cum vă spuneam, domnişoară Otero, plicurile nu conţineau timbre. Era vorba despre o informaţie secretă care nu ar fi trebuit să ajungă pe mâini greşite.
   - Cum ar fi?
   - Nu înţeleg. Cum ar fi ce?
   - Pe ce mâini nu ar trebui să ajungă, subinspectore?
   - Pe acele mâini ale cărei stăpână să nu ştie ce este bine pentru ea.
   Dante privi în jur şi nu văzu nicio scrumieră. Rezolvă problema scrumând pe jos. Andrea profită de moment pentru a înghiţi în sec: dacă asta nu era o ameninţare atunci ea era călugăriţă.
   - Şi despre ce informaţii este vorba?
   - Informaţii confidenţiale.
   - Importante?
   - S-ar putea. Sper ca atunci când îl voi găsi pe cel care a luat plicurile să am de-a face cu cineva care ştie să negocieze.
   - Sunteţi dispus să îi oferiţi mulţi bani?
   - Nu. Sunt dispus să îi ofer dinţii din gură.
   Pe Andrea nu a speriat-o oferta lui Dante, ci tonul lui. A spus cuvintele acelea cu zâmbetul şi tonul celui care cere o cafea fără cofeină. Iar asta era chiar periculos. Dintr-o dată i-a părut rău că i-a permis să intre. A jucat o ultimă carte.
   - Da, subinspectore, mi s-a părut foarte interesant să vă cunosc, dar acum trebuie să vă rog să plecaţi. Colegul meu, fotograful, trebuie să se întoarcă şi este puţin gelos...
   Dante izbucni în râs. Andrea nu râdea câtuşi de puţin. Celălalt scosese un pistol îndreptat spre decolteul ei.
   - Gata cu prostiile, scumpo. Nu există niciun coleg. Dă-mi discurile sau vedem în direct ce culoare au plămânii tăi.
   Andrea se încruntă spre armă.
   - Nu mă veţi împuşca. Ne aflăm într-un hotel. Aici vine poliţia în mai puţin de 30 de secunde şi oricum nu veţi găsi niciodată ceea ce căutaţi, orice ar fi.
   Subinspectorul se gândi câteva secunde.
   - Ştiţi ce? Aveţi dreptate. Nu vă voi împuşca.
   Şi i-a dăruit un pumn teribil cu mână stângă. Andrea văzu stele verzi şi un perete în faţa ochilor, până când înţelese că lovitura o doborâse jos iar peretele era, de fapt, podeaua.
   - Nu voi sta mult, domnişoară. Exact cât îmi ia să găsesc ce caut.
   Dante se apropie de calculator. Atinse tastatura pentru a face screensaver-ul să dispară după care apăru articolul la care lucrase Andrea.
   - Premiu!
   Ziarista se adună pe jumătate, îşi palpă sprinceana stângă. Nenorocitul ăla îi spărsese arcada. Îi curgea sânge mult şi nu putea să vadă nimic cu ochiul acela.
   - Nu înţeleg. Cum m-aţi găsit?
   - Domnişoară, chiar dumneavoastră însevă ne-aţi autorizat dându-ne telefonul mobil şi semnând formularul.
   În timp ce vorbea, subinspectorul scoase din buzunarul gecii două obiecte: o şurubelniţă şi un cilindru strălucitor, metalic, nu foarte mare. A stins calculatorul, l-a întors şi a folosit şurubelniţa ca să ajungă la hard-disk. A trecut de câteva ori cilindrul peste el iar Andrea a înţeles ce era: un magnet puternic. Ca să ia în formă brută articolul şi toată informaţia din hard-disk.
   - Dacă aţi fi citit cu atenţie literele tipărite mic pe formularul pe care l-aţi semnat, aţi fi observat că ne autorizaţi să vă localizăm mobilul prin satelit „în cazul în care sunteţi în pericol”. Este o clauză care a fost gândită pentru cazul în care apare un terorist printre ziarişti, dar care s-a dovedit a fi foarte utilă în cazul dumneavoastră. Să fiţi fericită că v-am găsit eu şi nu Karoski.
   - Ah, da. Sar în sus de bucurie.
   Andrea reuşise să se aşeze pe genunchi. Cu mâna dreaptă pipăi pe jos ca să găsească scrumiera din sticlă de Murano pe care avusese de gând să o ia ca souvenir din cameră. Era pe jos, chiar lângă perete, acolo unde ea fumase ca o apucată. Dante se apropie de ea şi se aşeză pe pat.
   - Recunosc că ar trebui să vă mulţumesc. Dacă nu aţi fi comis acest furtişag, la ora asta apucăturile acestui psihopat ar fi fost cunoscute în toată lumea. Dumneavoastră aţi vrut să obţineţi nişte avantaje personale din toată această situaţie, dar nu aţi reuşit. Asta este un adevăr. Acum fiţi isteaţă şi lucrurile rămân neschimbate. Nu veţi avea exclusivitate dar măcar vă salvaţi fundul. Ce părere aveţi?
   - Discurile... şi bolborosi nişte cuvinte de neînţeles.
   Dante se aplecă până când nasul lui îl atinse pe cel al ziaristei.
   - Ce zici, frumoaso?
   - Zic să ţi-o iei, nemernicule, spuse Andrea.
   Şi îl lovi în ureche cu scrumiera. A avut loc o explozie de scrum când sticla dură se lovi de subinspector, care îşi duse mâna la ureche ţipând. Andrea se ridică, clătinându-se şi încercă să îl lovească din nou dar celălalt fuse mai rapid. O prinse de mână când scrumiera era la câţiva centimetri de faţa lui.
   - Ei, ei. Deci târfuliţa are gheruţe.
   Dante o strânse de încheietură şi îi întoarse braţul până scăpă scrumiera din mână. Apoi îi dădu un pumn în stomac. Andrea căzu din nou pe jos, cu respiraţia tăiată, simţind ca şi cum o bucată de oţel îi apăsa pieptul. Subinspectorul îşi pipăi urechea de unde îi curgea puţin sânge. Se privi în oglindă. Avea ochiul stâng pe jumătate închis, plin de scrum şi mucuri de ţigară în cap. Se întoarse la tânără şi cu un picior îşi luă avânt în spate cu intenţia să îi lovească toracele. Dacă ar fi nimerit-o, lovitura i-ar fi rupt câteva coaste. Dar Andrea a fost mai isteaţă. Când celălalt îşi trase piciorul în spate, ea îi lovi glezna piciorului pe care se sprijinea. Dante căzu, dezechilibrat pe mochetă, ceea ce îi dădu un răgaz jurnalistei să fugă în baie. Trânti uşa.
   - Deschide, şmechero.
   - Să ţi-o tragi, jigodie ordinară, spuse Andrea, mai mult pentru ea decât pentru agresor.
   Îşi dădu seama că plângea. Se gândi să se roage, dar îşi aminti pentru cine lucra Dante şi decise că poate nu era chiar o idee bună. Uşa se deschise complet, împingând-o pe Andrea în perete. Subinspectorul intră ca o tornadă, cu faţa roşie, umflată de furie. Ea încercă să se apere, dar el o prinse de păr, dându-i o lovitură brutală, smulgându-i câteva şuviţe. Din păcate, o ţinea cu o forţă incredibilă şi ea nu putea decât să îl zgârie pe mâini şi pe faţă, încercând să se elibereze din strânsoare. Reuşi să îi facă două urme pline de sânge pe faţă, ceea ce pe Dante l-a enervat şi mai tare.
   - Unde sunt?
   - Să ţi-o...
   - UNDE....
   - ...iei.
   - ...SUNT?!
   Îi împinse capul în oglinda de la baie înainte să o lovească tare cu fruntea de ea. O pânză de păianjen se extinse pe toată oglinda iar în centrul ei rămase un cerc de sânge care se scurgea uşor în chiuveta de la baie.
   Dante o obligă să îşi privească faţă în oglinda distrusă.
   - Mai vrei?
   Deodată, Andrea simţi că era destul.
   - În coşul de gunoi din baie.
   - Foarte bine. Apleacă-te şi ia-l cu mâna stângă. Şi gata cu şmecheriile, sau îţi tai sfârcurile şi te pun să le înghiţi.
   Andrea urmă instrucţiunile şi îi dădu discul lui Dante. Acesta îl verifică. Părea identic cu cel pe care îl primiseră la Vigilanza.
   - Foarte bine. Şi celelalte nouă?
   Ziarista înghiţi în sec.
   - Le-am aruncat.
   - La dracu’.
   Andrea simţi că zbura de jur împrejurul camerei, când în realitate asta s-a întâmplat pe o distanţă de un metru jumătate, aruncată de Dante. Ateriză pe mochetă în mâini şi în faţă.
   - Nu le am, ce dracu’. Nu le am! Uită-te în coşurile alea nenorocite de gunoi din Piazza Navona, cretinule!
   Dante se apropie zâmbind. Ea era tot pe jos, respirând foarte repede, agitată.
   - Nu înţelegi, nu-i aşa, şmechero? Tot ce trebuia să faci era să îmi dai căcaturile alea de discuri şi să te cari acasă cu un pumn în moacă. Dar nu, tu te crezi mai deşteaptă decât fiul doamnei Dante, iar asta nu se poate.
   Îşi aşeză câte un picior de fiecare parte a corpului ei. Scoase pistolul şi îl aţinti spre capul ei. Andrea îl privi în ochi, deşi era foarte speriată. Nemernicul acesta era în stare de orice.
   - Nu vei trage. Ai face prea mult zgomot, spuse ea cu mai puţină convingere decât data trecută.
   - Ştii ce, târfuliţo? Încă o dată ai dreptate.
   Și scoase din buzunar un amortizor pe care începu să îl înfileteze pe armă. Pentru Andrea, promisiunea cu moartea, dar de data asta mult mai silenţioasă, devenea realitate.
   - Aruncă pistolul, Fabio.
   Dante se întoarse, pe chipul său citindu-se mirarea. În uşa camerei se aflau Dicanti şi Fowler. Inspectoarea avea un pistol iar preotul cheia electronică pe care o folosiseră ca să intre. Insigna lui Dicanti şi gulerul de preot al lui Fowler au fost cruciale atunci când a fost nevoie să o obţină.
   Întârziaseră pentru că mai verificaseră unul dintre cele patru nume pe care le obţinuseră în casa lui Albert. Le-au pus în ordinea vârstei, începând cu cea mai tânără dintre ziaristele spaniole, care s-a dovedit a fi asistentă într-o echipă de televiziune şi a fi şatenă, după cum le-a povestit recepţionerul guraliv al hotelului. La fel de vorbăreţ a fost şi cel de la hotelul în care era cazată Andrea.
   Dante privea tâmp pistolul lui Dicanti, având corpul îndreptat spre ei, în timp ce arma sa ţintea încă spre Andrea.
   - Haideţi, ispettora, dumneavoastră nu aţi face aşa ceva.
   - Dumneavoastră ameninţaţi o cetăţeancă pe pământ italian, Dante. Eu sunt un agent al legii. Nu puteţi să îmi spuneţi ce pot şi ce nu pot face. Aruncaţi arma, sau mă văd obligată să trag.
   - Dicanti, nu înţelegeţi. Femeia asta este o delincventă. A furat informaţii confidenţiale care aparţin Vaticanului. Nu îi vine mintea la cap şi ar putea să strice tot. Nu este nimic personal.
   - Mi-aţi mai spus asta şi cu altă ocazie. Şi am remarcat că dumneavoastră vă asumaţi personal o groază de sarcini care nu sunt deloc personale.
   Dante se înfurie în mod vizibil dar preferă să schimbe tactica.
   - De acord. Vă rog să îmi permiteţi să o acompaniez la Vatican doar pentru a afla ce a făcut cu plicurile pe care le-a furat. Voi răspunde personal de siguranţa ei.
   Pe Andrea o înţepă inima când auzi acele cuvinte. Nu voia să mai petreacă niciun minut cu acel nenorocit. Începu să îşi mute picioarele foarte încet pentru a-şi aşeza corpul într-o anumită poziţie.
   - Nu, spuse Paola.
   Vocea subinspectorului se agrava. I se adresă lui Fowler.
   - Anthony. Nu poţi permite aşa ceva. Nu îi putem permite să scoată totul la iveală. În numele Crucii şi al Săbiei.
   Preotul îl privi foarte serios.
   - Aceste simboluri nu mă mai interesează, Dante. Mai ales când sunt folosite pentru a vărsa sânge nevinovat.
   - Dar ea nu este nevinovată. A furat plicurile!
   Dante nici nu a terminat bine de vorbit că Andrea ajunse în poziţia căutată. Calculă momentul şi dădu cu piciorul în sus. Nu a putut să dea cu toată puterea, nu pentru că nu ar fi dorit asta, ci pentru că a vrut să acorde prioritate pumnului. Jinduia să îl lovească în cap pe nemernicul acela. Şi chiar asta a făcut. S-au întâmplat trei lucruri odată.
   Dante a dat drumul discului pe care îl ţinea în mâna stângă şi se apucă de testicule, în timp ce cu dreapta încărcă arma şi începu să apese pe trăgaci. Subinspectorul dădea din gură ca un peşte pe uscat, pentru că nu mai putea de durere.
   Dicanti ajunse la Dante din trei paşi uriaşi, îndreptându-şi capul spre pântecele sale.
   Fowler reacţionă cu o jumătate de secundă mai târziu, nu se ştie dacă din cauză că îşi pierdea reflexele din cauza vârstei sau pentru că evalua situaţia, şi alergă spre pistol care, în ciuda loviturii, încă era aţintit spre Andrea. Reuşi să îl apuce pe Dante de încheietura mâinii drepte aproape în acelaşi timp în care umărul lui Dicanti se lovi de pieptul lui Dante. Arma se descarcă în tavan.
  Au căzut toţi trei într-un talmeş-balmeş de neînţeles, acoperiţi de multe fragmente de tencuială. Fowler, fără să dea drumul încheieturii lui Dante, apăsă cu ambele degete mari punctul unde se uneşte mâna cu braţul. Dante scăpă arma însă reuşi să îi dea un genunchi în faţă inspectoarei care căzu inconştientă.
   Fowler şi Dante se înlănţuiră. Fowler ţinea arma de ţeava cu mâna stângă. Cu mâna dreaptă apăsa mecanismul care scotea încărcătorul şi care a căzut pe jos. Cu cealaltă mână scoase glonţul din culată.    Încă două mişcări rapide şi avea percutorul în palmă. Îl aruncă în cealaltă parte a camerei iar pistolul căzu jos, la picioarele lui Dante.
   - Acum nu mai e bun de nimic.
   Dante surâse, băgându-şi capul între umeri.
   - Nici tu nu prea mai eşti bun de nimic.
   - Demonstrează-mi.
   Subinspectorul se năpusti asupra preotului. Fowler se dădu la o parte, dându-i un pumn. Rată faţa lui Dante la doar câţiva milimetri, nimerindu-l în umăr. Dante pregăti o lovitură cu stânga iar Fowler sări în cealaltă parte unde se întâlni cu pumnul lui Dante între coaste. Căzu pe jos, strângând din dinţi, fără răsuflare.
   - Eşti cam ruginit, bătrânelule.
   Dante luă pistolul şi încărcătorul. Nu avea timp să caute şi să monteze percutorul, dar nu putea să lase arma acolo. În grabă, nu şi-a dat seama că Dicanti avea şi ea un pistol pe care l-ar fi putut folosi, dar din fericire acesta rămase sub corpul inspectoarei atunci când ea căzuse inconştientă.
   Subinspectorul privi în jur, în baie, în dulap. Andrea Otero nu era nicăieri, şi nici discul pe care îl scăpase când s-au încăierat. O picătură de sânge pe fereastră l-a făcut să se gândească o secundă că ziarista putea să meargă pe aer la fel ca Hristos pe ape. Sau mai degrabă să meargă de-a buşilea.
   Brusc a observat că la nivelul camerei de hotel se afla acoperişul clădirii vecine, care ascundea frumoasa curte a mânăstirii Sfânta Maria de la Paz, construită de Bramante.
   Andrea nu avea nici cea mai vagă idee cine a construit mânăstirea (şi nici că, în mod ironic, Bramante fusese primul arhitect al catedralei Sfântul Petru din Vatican). Continuă să meargă de-a buşilea pe ţiglele închise la culoare ce străluceau în soarele dimineţii, încercând să nu atragă atenţia turiştilor matinali care se plimbau prin curte. Voia să ajungă de cealaltă parte a acoperişului pentru că salvarea ei se întrevedea la fereastra deschisă. Se afla deja la jumătatea drumului.
   Mânăstirea avea două etaje înalte, ceea ce făcea ca acoperişul să fie periculos de înclinat de-asupra pietrelor din curte la o înălţime de aproape nouă metri.
   Ignorând durerea pe care încă o mai simţea între picioare, Dante se căţără pe fereastră şi porni în urmărirea ziaristei.
   Aceasta întoarse capul şi îl văzu punând picioarele pe acoperiş.
   Încercă să meargă mai repede însă vocea lui Dante o opri.
   - Uşor.
   Andrea se întoarse. Dante o ameninţa cu un pistol, care nu putea fi folosit, însă ea nu avea de unde să ştie lucrul acesta. Se întrebă dacă individul acela chiar avea tupeu să tragă cu arma în plină zi, în prezenţa martorilor. Turiştii îl văzuseră deja şi contemplau extaziaţi scena care se petrecea deasupra lor.
   Numărul spectatorilor creştea puţin câte puţin. Ce păcat că Dicanti era întinsă pe jos, inconştientă, pentru că rata un subiect de manual care în psihiatria judiciară era cunoscută sub numele bystander effect, o teorie (demonstrată de nenumărate ori) care ne asigură că, în măsura în care numărul de trecători care văd o persoană la ananghie creşte, în aceeaşi măsură scad şansele ca cineva să ajute victima (şi cresc şansele să arate cu degetul şi să le atragă atenţia cunoscuţilor la ce sunt martori).
   În ciuda privirilor, Dante mergea aplecat şi cu grijă spre jurnalistă. Când a fost aproape de ea, observă cu satisfacţie că avea unul dintre discuri în mână. Trebuia să recunoască adevărul: fusese atât de tâmpită încât să arunce restul plicurilor la gunoi. Totuşi, discul acela era foarte important.
   - Dă-mi discul şi voi pleca. Îţi jur. Nu vreau să te rănesc, minţi Dante.
   Andrea era moartă de frică, dar demonstra un curaj şi un tupeu care l-ar fi ruşinat chiar şi pe un sergent din Legiune.
   - Du-te dracu’! Pleacă sau îl arunc.
   Dante înlemni, la mijlocul drumului. Andrea întinsese discul, dând uşor din mână. Doar cu un simplu gest, discul ar zbura ca o hârtie. S-ar putea sparge la impactul cu solul. Sau poate ar ateriza uşor, dus de briza de dimineaţă, chiar în braţele unui privitor, care s-ar putea evapora înainte ca el să ajungă în curtea mânăstirii. Şi atunci, la revedere.
   Destul de riscant.
   Asta îl cam bloca. Ce putea să facă în acest caz? Distragerea duşmanului până când balanţa se înclina în favoarea lui.
   - Domnişoară, spuse ridicând glasul, nu săriţi. Nu ştiu ce v-a adus în această situaţie dar viaţa este foarte frumoasă. Dacă vă gândiţi mai bine, veţi vedea că aveţi multe motive ca să trăiţi.
   Da, asta ar avea o logică. Să se poată apropia destul de mult încât să o ajute pe această nebună acoperită de sânge, care se urcase pe acoperiş ca să se sinucidă, dar de fapt să îi smulgă discul fără ca cineva să observe şi apoi în buimăceala provocată, să nu o poată salva. O tragedie. De Fowler şi Dicanti se va ocupa de sus. Ei ştiau să facă presiuni.
   - Nu săriţi! Gândiţi-vă la familia dumneavoastră.
   - Dar ce spui acolo, imbecilule? se miră Andrea. Nu vreau să sar!
   De jos, privitorii arătau cu degetul, în loc să ia telefonul şi să sune la Polizia. Unul dintre ei începuse să strige: „Non saltare, non saltare”. Nici unuia dintre ei nu li se părea ciudat ca salvatorul să aibă un pistol în mână (sau poate nu îşi dădeau seama ce avea curajosul salvator în mâna dreaptă). Dante se bucura că fusese aşa inspirat. Era din ce în ce mai aproape de reporteră.
   - Nu vă fie frică! Sunt poliţist!
   De jos, spectatorii credeau că ea dorea să se arunce şi de-abia dacă remarcară discul pe care îl avea în mână. Au mai ţipat „nu, nu” iar unul dintre turişti chiar îi declară Andreei dragostea sa eternă în cazul în care cobora de pe acoperiş bine sănătoasă.
   Între timp, degetele întinse ale subinspectorului aproape că atingeau picioarele desculţe ale ziaristei care era întoarsă spre el. Aceasta se dădu puţin înapoi şi alunecă uşor. Mulţimea (pentru că erau deja aproape cincizeci de persoane în curtea mânăstirii şi chiar câţiva clienţi ai hotelului se instalaseră la ferestre) îşi ţinu răsuflarea. Dar imediat cineva strigă:
   - Priviţi, un preot!
   Dante se întoarse. Fowler era în picioare pe acoperiş şi avea o bucată de ţiglă în mână.
   - Nu aici, Anthony! ţipă subinspectorul.
   Fowler nu părea că îl ascultă. Aruncă una dintre ţigle spre el cu o precizie demonică. Dante avu noroc că îşi protejase faţa cu braţul. Dacă nu ar fi procedat astfel, probabil trosnitura care s-a auzit când bucata de ţiglă i-a rupt antebraţul, i-ar fi spart craniul.
   Se dezechilibră pe ţiglă şi alunecă până în margine. Ca prin minune, se prinse de o proeminenţă, lovindu-se cu picioarele de una dintre frumoasele coloane, tăiate de un sculptor supervizat de Bramante cu cinci sute de ani în urmă. În mod ironic, spectatorii care nu se sinchisiseră să ajute victima, îl ajutară pe Dante, şi trei persoane reuşiră să îl dea jos pe acel maimuţoi stricat. Acesta le mulţumi apoi îşi pierdu cunoştinţa.
   Pe acoperiş, Fowler se adresă Andreei:
   - Domnişoară Otero, vă rog să ne faceţi plăcerea de a vă întoarce în cameră, înainte să vă răniţi.

HOTEL RAPHAEL
Largo Febo, 2
Sâmbătă, 9 aprilie 2005. 09:14

   Paola reveni printre cei vii într-o situaţie minunată: mâinile atente ale părintelui Fowler îi aşezară un prosop umezit pe frunte.
   Deodată, nu se mai simţi atât de bine şi începu să plângă dorind să i se termine corpul la nivelul umerilor; avea o durere îngrozitoare de cap. Îşi reveni la timp pentru a-i primi pe cei doi agenţi de poliţie care apărură în sfârşit în camera de hotel şi cărora le spuse să îşi ia tălpăşiţa pentru că ea avea totul sub control. Dicanti le jură că nu era vorba de nicio sinucidere şi că totul se înţelesese greşit. Agenţii priviră un pic suspicioşi dezordinea din cameră, dar se supuseră ordinelor.
   Între timp, în baie, Fowler încerca să refacă fruntea Andreei, şifonată în urma întâlnirii cu oglinda. În momentul în care Dicanti scăpa de gardieni şi se scuza pentru deranjul provocat, preotul îi spunea ziaristei că va avea nevoie de copci.
   - Cel puţin 4 la frunte şi două la sprânceană. Dar acum nu puteţi pierde timpul mergând la un spital. Vă voi spune cum facem: dumneavoastră vă urcaţi într-un taxi care să vă ducă direct la Bologna. Drumul va dura cam 4 ore. Vă va aştepta un doctor, prieten de-al meu, care vă va spune ce aveţi de făcut. El vă va conduce la aeroport şi veţi lua avionul spre Madrid, cu escală la Milano. Acolo veţi fi în siguranţă. Şi încercaţi să nu mai reveniţi în Italia câţiva ani.
   - Nu ar fi mai bine să ia avionul din Napoli? interveni Dicanti.
   Fowler o privi foarte serios.
   - Dottora, dacă vreodată trebuie să fugiţi de... acele persoane, vă rog să nu o faceţi prin Napoli. Au destul de multe cunoştinţe acolo.
   - Eu aş spune că au contacte peste tot.
   - Din păcate, aveţi dreptate. Şi mă tem că, nici pentru dumneavoastră, nici pentru mine, nu vor fi prea plăcute consecinţele faptului că ne-am intersectat drumurile cu cele ale Vigilanzei.
   - Vom merge la Boi. El va fi de partea noastră.
   Fowler păstră tăcerea un moment.
   - Poate. Totuşi, prioritatea noastră în acest moment este să o scoatem din Roma pe domnişoara Otero.
   Andreei, a cărei faţă încă mai avea o expresie de durere (pentru că rana de pe frunte o durea foarte tare, deşi sângera mai puţin datorită lui Fowler) nu îi făcea plăcere acea discuţie la care asista în linişte. Cu 10 minute în urmă, când îl văzuse pe Dante dispărând de pe marginea acoperişului, avusese un sentiment de uşurare. Alergase spre Fowler şi îşi puse mâinile în jurul gâtului său cu riscul ca amândoi să cadă de pe acoperiş.
   Fowler îi explică pe scurt că există un departament precis în organigrama de la Vatican care dorea ca această situaţie să nu iasă la iveală şi că din cauza aceasta îi fusese ameninţată viaţa.
   Preotul nu făcu nicio aluzie la gestul său deplorabil prin care furase plicurile, pentru că acesta era un simplu detaliu. Dar acum îşi impunea propriile pretenţii, ceea ce nu îi plăcea deloc ziaristei.
   Aprecia că preotul şi criminalista o salvaseră la momentul oportun dar ea nu avea chef să cedeze şantajului.
   - Eu nu am de gând să plec nicăieri, domnilor. Sunt o ziaristă acreditată, iar ziarul meu se bazează pe mine că le voi trimite ştiri legate de conclav. Şi vreau să afle că am descoperit o conspiraţie la cel mai înalt nivel pentru a ascunde moartea unor cardinali şi a unui membru al poliţiei italiene provocate de un psihopat. El Globo va publica aceste informaţii impresionante pe prima pagină şi acolo va apărea şi numele meu.
   Preotul ascultă calm dar răspunse intransigent.
   - Domnişoară Otero, vă admir curajul. Aveţi mai multă îndrăzneală decât mulţi dintre soldaţii pe care i-am cunoscut. Dar în acest joc aveţi nevoie de mai mult decât curaj.
   Ziarista îşi îndepărtă cu o mână bandajul care îi acoperea fruntea şi strânse dinţii.
   - Nu vor îndrăzni să-mi facă vreun rău atunci când voi publica articolul.
   - Poate că da, poate că nu. Dar nici eu nu vreau să îl publicaţi, domnişoară. Nu este potrivit.
   Andrea îi adresă o privire confuză.
   - Poftim?
   - Ca să simplific lucrurile: daţi-mi discul, spuse Fowler.
   Andrea se ridică tremurând. Era indignată şi ţinea discul strâns la pieptul ei.
   - Nu ştiam că faceţi parte dintre acei fanatici, dispuşi să ucidă ca să păstreze un secret. Voi pleca chiar acum.
   Fowler o împinse astfel încât se aşeză din nou pe closet.
   - Personal, cred că versetul cel mai revelator din Evanghelie este: „Adevărul vă va elibera.” Și dacă ar fi după mine, aţi putea pleca de aici cât ai zice peşte ca să povestiţi cum un preot cu un trecut plin de acte de pedofilie a înnebunit şi umblă liber omorând cardinali. Poate că aşa Biserica ar înţelege o dată pentru totdeauna că preoţii sunt, mereu şi înainte de orice, oameni. Dar chestiunea aceasta ne depăşeşte şi pe mine şi pe dumneavoastră. Nu vreau ca acest lucru să se afle pentru că ştiu că asta doreşte şi Karoski. După ce va trece un timp şi va vedea că metoda lui nu a dat rezultate, va face o altă mişcare. Poate atunci îl vom prinde şi vom putea salva nişte vieţi.
   Andrea se pleoşti în acel moment. A fost un amestec de oboseală, durere, saturaţie, un sentiment care nu putea fi descris într-un singur cuvânt. Acel sentiment de la graniţa dintre fragilitate şi autocompătimire care apare atunci când ne dăm seama că suntem foarte mici în comparaţie cu universul. I-a dat discul lui Fowler, îşi ascunse capul între mâini şi începu să plângă.
   - Îmi voi pierde slujba.
   Preotului i se făcu milă de ea.
   - Nu, asta nu se va întâmpla. Voi avea grijă personal.
   Trei ore mai târziu, ambasadorul Statelor Unite din Italia îl contacta telefonic pe directorul ziarului El Globo. Îi cere scuze că maşina sa oficială s-a ciocnit de cea în care se afla trimisul special la Roma al ziarului său. Conform celor spuse de el, fapta se petrecuse cu o zi înainte, când vehiculul circula cu viteză foarte mare spre aeroport. Din fericire, şoferul a frânat la timp cât să evite o catastrofă care se termină cu o uşoară rană la cap, fără consecinţe grave. Se pare că ziarista insistase de mai multe ori că trebuia să îşi continue treaba dar medicii de la ambasadă care au examinat-o, i-au recomandat câteva săptămâni de repaos, ceea ce le-a oferit ocazia să o trimită la Madrid pe cheltuiala ambasadei.
   Bineînţeles, pentru acest mare prejudiciu profesional erau dispuşi să o recompenseze. O altă persoană care se afla în interiorul maşinii era interesată de starea ei şi dorea să îi acorde un interviu. Vor lua legătura în două săptămâni ca să pună la punct detaliile.
   Atunci când închise, directorul de la El Globo rămăsese perplex.
   Nu înţelegea cum era posibil ca acea fată rebelă, care făcea numai probleme, reuşise să obţină poate cel mai dificil interviu de pe planetă. Se gândi că avusese un mare noroc. Simţi un acces de invidie şi îşi dori să fie în pielea ei.
   Întotdeauna îşi dorise să viziteze Biroul Oval.

SEDIUL CENTRAL UACV
Via Lamarmora, 3
Sâmbătă, 9 aprilie 2005. 13: 25

   Paola intră fără să bată în biroul lui Boi, dar nu îi plăcu deloc ceea ce văzu acolo. Sau mai precis, pe cine văzu acolo. Cirin stătea jos cu faţa spre director şi profită de acel moment ca să se ridice şi să plece, fără a-i adresa nicio privire criminalistei.
   Aceasta încercă să îl reţină la uşă.
   - Ascultaţi, Cirin...
   Inspectorul general nu o luă în seamă şi dispăru.
   - Dicanti, luaţi loc, spuse Boi de cealaltă parte a biroului său.
   - Dar domnule director, vreau să denunţ comportamentul criminal al unuia dintre subordonaţii acestui om...
   - Ajunge, ispettora. Am fost informat atât cât era nevoie de către inspectorul general referitor la ceea ce s-a întâmplat la hotelul Raphael.
   Paola era uimită. Îndată ce ea şi Fowler au reuşit să o urce pe ziaristă în taxi cu destinaţia Bologna, s-au îndreptat imediat spre sediul UACV ca să îi expună cazul lui Boi. Situaţia era complicată, fără îndoială, dar Paola se baza pe faptul că şeful ei va fi de partea ziaristei. A decis să intre singură ca să îi vorbească, deşi ultimul lucru la care se aşteptase era ca şeful ei nici măcar să nu dorească să îi asculte versiunea.
   - V-a povestit probabil că Dante a agresat o ziaristă lipsită de apărare.
   - Mi-a povestit că a avut loc o neînţelegere care a fost soluţionată spre satisfacţia tuturor. Se pare că inspectorul Dante încerca să calmeze o potenţială martoră care era puţin cam nervoasă iar voi doi l-aţi agresat. Chiar acum, Dante este la spital.
   - Dar este absurd! În realitate de fapt...
   - M-a mai informat că nu mai au încredere în noi în ce priveşte acest caz, spuse Boi, ridicând vocea. Este foarte dezamăgit de atitudinea dumneavoastră, care a fost mereu prea puţin conciliantă şi agresivă faţă de subinspectorul Dante şi faţă de suveranitatea ţării vecine, lucru pe care l-am putut constata personal, chiar dacă numai ocazional. Veţi reveni la sarcinile obişnuite, iar Fowler se va întoarce la Washington. De acum încolo, doar Corpo di Vigilanza îi va proteja pe cardinali. În ceea ce ne priveşte, vom încredinţa imediat Vaticanului DVD-ul pe care ni l-a trimis Karoski cât şi pe cel pe care l-am recuperat de la ziarista spaniolă şi vom uita de existenţa acestui caz.
   - Şi cu Pontiero cum rămâne? Încă îmi amintesc ce faţă ai făcut la autopsia lui. Şi asta a fost închipuită? Cine va face dreptate în cazul morţii lui?
   - Asta deja nu mai este răspunderea noastră.

...............................................