Revedere după ani, Betty Neels

 1-3

CAPITOLUL UNU

            În podul prăfuit era cald și plutea o aromă dulceagă de mere coapte.

   Soarele de toamnă pătrundea prin unica fereastră, poleind cu aurul razelor sale funiile de ceapă, patinele, vechile pelerine de ploaie, frânghiile și hamurile de piele și vreo două pălării ponosite. Dușumeaua era acoperită cu mere, aranjate pe sorturi, dar fata care ședea în centrul ei, mâncând cu poftă dintr-un măr, găsise suficient spațiu pentru vechea cutie de pălării, în care scotocea cu sârg.

   Era o ființă drăgălașă, cu păr castaniu deschis și cu niște ochi mari, căprui, acoperiți de gene lungi și dese. Sprâncenele i se arcuiau frumos, avea nasul drept și o linie delicată a gurii. Era îmbrăcată în pantaloni și cu un tricou vechi și ponosit, iar părul, prins lejer la spate, îi atârna până aproape de talie.

   După ce mai mușcă o dată din măr, se aplecă iarăși peste cutie, către ocupanții acesteia - o mână cu un aspect plebeu, care se opri o clipă din preocuparea sa continuă de a-și spăla puii, doar pentru a linge cu recunoștință mâna stăpânei sale. Fata zâmbi și mai mușcă o dată din măr, apoi se răsuci către scara de lemn, care ducea la grajdul de jos, acum scos din uz.

   Recunoscuse zgomotul produs de pașii care o urcau și inspiră adânc. Doamne, ce minunate erau concediile, după agitația și disciplina de fier din pavilionul marelui spital din Edinburg, unde lucra ca soră medicală. Liniștea sătucului, situat pe coasta cea mai nordică a Scoției, era o adevărată binecuvântare.

   Aici, în casa parohială, locuia familia ei - mama, tata și cei cinci frați și surori. Din păcate, tocmai în acest sfârșit de săptămână, frații mai mari, James și Donald, erau plecați, rămânându-i ei sarcina de a-l distra pe Henry, cel mai mic membru al familiei, de numai 8 ani, și care era în convalescență după pojar.

   Împreună cu el își petrecuse toată dimineața la pescuit și, imediat ce terminaseră cu masa de prânz, ea alergase în pod, dorind să afle aici o oră-două de relaxare, înainte de a coborî pentru a lua ceaiul. Dar speranțele i se spulberară. Iată-l pe micul Henry venit, probabil, cu vreo nouă propunere copilărească de a-și petrece timpul liber, cum ar fi cățăratul în copaci sau mersul pe jos, în căutare de scoici.

   Căpșorul ciufulit se ivi în capul scării:

   - Eram sigur că dau de tine aici, Eleanor, rosti el pe un ton satisfăcut. Să-ți spun ceva extraordinar...

   - Ca, de pildă, faptul că Margaret s-a-ntors ceva mai devreme de la școală, nu?

   - Nu-i nimic extraordinar în asta, doar ea vine de la școală în fiecare zi. Și-apoi, ea nu-i decât sora mea.

   Eleanor începu să roadă coada mărului.

   - Și eu sunt sora ta, Henry.

   - Da, dar tu ești bătrână...

   Eleanor dădu din cap amuzată:

   - Ai dreptate, merg pe 25 de ani... Și-acum, vorbește-mi despre chestia aceea atât de extraordinară.

   - Mama a invitat pe cineva la ceai.

   - Iar l-a chemat pe bătrânul domn MacKenzie?

   - N-ai să ghicești niciodată! exclamă Henry triumfător.

   - Sunt convinsă. Ce-ar fi să-mi spui tu, înainte ca eu să mor de curiozitate?

   - Pe Fulk van Hensum.

   - Pe Fulk? Chiar pe el? Au trecut 20 de ani de când...

   Eleanor mușcă din măr și rosti cu gura plină:

   - Spune-i mamei că eu nu pot veni... n-am chef să-mi pierd timpul făcând conversație cu el. Era nesuferit când era mic și sunt convinsă că, acum s-a transformat într-un bărbat nesuferit. Tipul ăsta arogant și antipatic m-a tras de păr și... și eu n-o să uit niciodată chestia asta.

   - Nici eu nu te-am uitat pe tine vreodată, Eleanor.

   Glasul o determin să se răsucească pe loc. Capul lui Henry dispăruse, iar în fața ei se ivi un bărbat înalt și bine făcut, elegant îmbrăcat. Era brunet, cu părul negru și ochii căprui, privind inteligent pe sub sprâncenele frumoase. Avea nasul lung și încovoiat, cu nări fremătătoare și gura bine conturată.

   Eleanor înghiți bucata de măr, fără s-o mai mestece:

   - Ia te uită! Parc-ai mai crescut puțin, așa-i?

   El se așeză pe un sac de cartofi din apropiere și-i răspunse pe un ton leneș:

   - Toată lumea crește. Și-apoi, nici tu n-ai rămas mică.

   Eleanor se încruntă, ceea ce-l făcu pe Fulk să continue:

   - În rest, ești neschimbată - te încrunți și arunci replici mușcătoare. Mă-ntreb dacă ar trebui să mă simt flatat sau nu, pentru faptul că nu m-ai uitat de tot?

   - Nu, n-ai niciun motiv să te simți flatat de asta.

   - Oare, după 20 de ani, n-am putea lăsa trecutul - trecutului?

   Ea se feri să-i răspundă la întrebare și trecu la altă temă:

   - Felicitări pentru succesele tale răsunătoare. Tata i te dă mereu exemplu lui Donald.

   - Donald? Ah, studentul la medicină... Ei, pentru asta mă simt cu adevărat flatat. Ce ai în cutia aia?

   - Este doamna Trot cu cei patru pisoiași ai săi.

   El se așeză de partea cealaltă a cutiei. Zâmbi și începu să mângâie vietățile pufoase din interiorul acesteia.

   - Ce animăluțe drăgălașe! Nu mă întrebi de ce am venit? Tu cu ce te ocupi? Tot soră de caritate?

   - Da, la Edinburgh, dar acum am o săptămână de concediu.

   - Încă nu te-ai măritat?

   Și, după ce ea clătină din cap:

   - Logodită?

   - Nu... Tu?

   - Căsătorit - nu. Logodit - da.

   Fără să știe de ce, răspunsul o necăji, ceea ce era de-a dreptul ridicol deoarece, în toți acești ani, nu-și amintise niciodată de el cu plăcere. Deci, nu avea niciun rost să se simtă astfel.

   Zâmbind, îi adresă inevitabila întrebare feminină:

   - E frumoasă?

   Ochii lui o priviră  gânditor:

   - Da, eterică - minionă, delicată, blondă, ochi albaștri... Se îmbracă cu un desăvârșit bun-gust.

   Eleanor nu se uita la el. După ce o depuse pe doamna Trot în cutie, se ridică în picioare, simțindu-se mult mai înaltă decât era și cât se poate de ciufulită și de sărăcăcios îmbrăcată.

   Nu are nicio importanță, își spuse ea în gând. Dacă oamenii vin neanunțați, trebuie să se mulțumească cu ce găsesc. Rosti înțepată:

   - Cred că ceaiul e gata.

   După ce coborî scara de lemn, îl așteptă, politicoasă, pe Fulk și amândoi porniră spre casă.

   - Nu s-a schimbat nimic pe-aici, remarcă el. Mă bucur că tata a mai venit o dată la voi înainte de a muri. El adora locurile astea.

   - Da, moartea lui ne-a întristat pe toți. Tu, însă, n-ai revenit niciodată, în toți acești ani. Ce te-a adus acum la noi?

   El răspunse evaziv:

   - Ei, diverse... Și tu? Întotdeauna te îmbraci astfel?

   Eleanor îi aruncă o privire furioasă.

   - Ai rămas același. Ești la fel de urâcios, ca pe vremea când erai mic.

   - Ai memorie bună, răspunse el surâzând. Dar și eu o am la fel, Eleanor.

   Salonașul în care intrară era încărcat cu un amestec eterogen de antichități, de mobile vechi dar confortabile, de etajere și covorașe lucrate de mână, ceea ce-l făcea cât se poate de atrăgător și plăcut.

   În salonaș erau două persoane: mama lui Eleanor, o femeie mărunțică și drăgălașă, foarte corect îmbrăcată, și tatăl ei, cu mult mai în vârstă decât soția sa, cu un bogat păr cărunt și cu niște ochi albaștri, strălucitori, care-i luminau chipul aspru. El purta un costum vechi din tweed și doar gulerul alb, rotund, amintea de fapt că era preot.

   - Iată-vă, în sfârșit! exclamă doamna MacFarlane. Deci, ați reușit să dați unul de altul. Nu-i grozav că ne-am reîntâlnit, după atâția ani? Fulk, vino să stai lângă mine și să-mi povestești despre tine. Ai recunoscut-o pe Eleanor? Când ai plecat, era o fetiță mică, nu?

   - Sigur că nu m-a recunoscut, izbucni Eleanor pe un ton ascuțit. Aveam doar 5 ani și asta s-a petrecut acum două decenii.

   - Și erai o copilă tare dulce, continuă tatăl ei, cu glas emoționat.

   Poate c-a fost spre norocul ei, că ușa s-a deschis ca împinsă de un uragan și micul Henry s-a repezit lângă oaspete.

   - Ai de gând să rămâi aici? întrebă el iute. Vreau să spun, o zi sau două... Acum, trebuie să-ți spun „Doctor van Hensum”, sau tot...? Și ai de gând să...

   - Spune-mi tot Fulk, Henry, și da, mama ta a avut amabilitatea să mă invite să stau aici câteva zile.

   - Asta-i cu adevărat o chestie grozavă! Poți merge la pescuit cu mine și cu Eleanor și mai avem și un măr pe care ne cățărăm și sunt convins că ea o să te lase și pe tine să te sui în el și...

   - Mănâncă-ți pâinea cu unt, Henry, izbucni Eleanor cu asprime în glas. Sunt convinsă că doctorul van Hensum n-o să se apuce să se cațere în copaci la vârsta lui și, probabil, nu-i câtuși pe puțin atras de pescuit. Poate că, de fapt, domnia sa ar dori să se ducă să odihnească...

   - În ceea ce privește vârsta, n-am decât 36 de ani și sunt destul de vioi pentru această vârstă „înaintată”.

   - Sigur că da, îi veni în ajutor doamna MacFarlane întinzându-i, în același timp, farfuria cu prăjituri. Și-mi amintesc că-ți plăcea să pescuiești și chiar să te cațări în copaci. Eleanor chiar țipa la tine, că n-o lași și pe ea să se suie în copac. Câtă vreme a trecut de-atunci, oftă ea adânc, și-mi amintesc totul cu-atâta claritate!

   „Tocmai acesta-i și necazul meu”, își spuse Eleanor, fără însă a reuși să-și explice de ce amintirile ei erau așa de vii și e ce faptul o necăjea într-atâta.

   - Iar acum, interveni domnul MacFarlane, iată-te ajuns medic cunoscut de toți. Sigur, asta este, cumva, și grație eredității - tatăl tău a fost un om cu o carieră strălucită - erai predestinat să-i calci pe urme, iar mama ta a fost și ea o femeie foarte inteligentă și neobișnuit de frumoasă. Niciunul dintre noi nu se poate compara cu tine, deși Eleanor s-a descurcat destul de bine. A devenit soră șefă la spital și este apreciată de toată lumea, din câte-am auzit, rosti el cu mândrie.

   - Nu mi-am putut imagina așa ceva, remarcă Fulk, și doar ea înțelese că el se referă la aspectul jalnic și dezordonat al îmbrăcăminții ei.
   Ei, dacă ar fi putut-o vedea la locul unde-și desfășura activitatea... se gândi ea și spuse cu voce tare:

   - Donald - fratele meu mai mic - studiază la Aberdeen și învață excelent. Vrea să se specializeze în chirurgie. Era sugar pe vreme când locuiai aici.

   - Da, îmi amintesc de el. Tata mi-a furnizat apoi toate noutățile în legătură cu voi. Mai sunt Mary, care s-a măritat, și Margaret.

   - Pe care o poți vedea chiar în clipa asta, deoarece tocmai s-a întors de la școală. Dar să nu-l uităm pe James, care-i la internat, spuse doamna MacFarlane, după care se întoarse să-și privească drăgăstos ultimul născut, care mânca cu poftă o felie de cozonac. Henry este acasă, deoarece a avut varicelă.

   Atmosfera s-a înviorat cu intrarea Margaretei în salon. Aceasta era o fetiță de 12 ani, deja frumoasă și amenințând s-o eclipseze cu totul pe Eleanor peste câțiva ani.

   Văzându-l pe doctor, Margaret izbucni:

   - Afară-i o mașină formidabilă! A dumneavoastră?

   - Margaret, acesta-i Fulk von Hensum, care a locuit aici cu mult timp în urmă. Acum, a venit să stea la noi o zi-două, rosti domnul MacFarlane, încercând s-o mai domolească.

   Fulk zâmbi amuzat și confirmă:

   - Da, este mașina mea - o Panthera de Ville.

   - Adevărat? sări Henry de la locul lui. Pot să mă uit și eu la ea după ce terminăm ceaiul? Nu s-au fabricat prea multe dintr-astea, nu-i așa? E ca un fel de XJ12 cu motor de Jaguar și...

   Fulk îl învălui într-o privire caldă.

   - Uite ce mare amator de automobile avem aici! Dacă vrei, mergem chiar acum la mașină, s-o cercetezi în voie.

   Apoi, se întoarse către Eleanor și-i puse o întrebare neașteptată:

   - Când intenționezi să te-ntorci la Edinburgh?

   - Peste câteva zile. Vineri.

   - Perfect. Te duc eu cu mașina. Sâmbătă am o întâlnire în acea parte a lumii.

   - Ești foarte amabil, răspunse ea înțepat, dar pot ajunge acolo foarte comod și cu trenul.

   Mama ei se uită la ea, oarecum mirată:

   - Draga mea, dar te-ai plâns mereu cât de greu îți este să mergi cu trenul. Și-apoi, trebuie mai întâi să iei autobuzul până la Lairg și...

   - Să știi că eu conduc destul de binișor, șopti doctorul. Puem merge prin Lairg și Inverness, ceea ce ar duce la o substanțială economie de timp dar, desigur, dacă te deranjează...

   - Nu mă deranjează, însă nu vreau să-ți modifici programul pentru mine.

   - Nici vorbă de așa ceva, răspunse el vesel. După cum tocmai ți-am spus, eu trebuie, oricum, să merg la Edinburgh. Am venit mai întâi aici, deoarece tatăl meu a dorit ca o parte dintre cărțile sale să-i fie dăruite tatălui tău.

   Când Eleanor se trezi a doua zi, o dimineață strălucitoare de octombrie îi surâse în geam - prea frumoasă pentru a mai întârzia în așternut - și ea hotărî să coboare repede în bucătărie, să-și pregătească micul dejun și să se ducă în pod, să-i ducă doamnei Trot ceva de mâncare.

   Tocmai pusese la fiert apa de ceai, când Fulk i se adresă din ușă:

   - Bună dimineața, Eleanor! Ce zici de o plimbare matinală? Este o dimineață splendidă!

   - Bună dimineața! Ai și fost pe-afară?

   - Da, dar am un chef grozav să ies din nou. Pentru cine faci ceaiul?

   - Pentru mine și pentru tine, dacă tot ești aici.

   - Mă-ntreb, Eleanor, oare de ce-ți displac atât de mult? rosti el moale.

   Ea turnă ceaiul în două căni, îi întinse lui una și-i răspunse pe un ton cât se poate de serios:

   - Cred că din cauză că ai picat așa, pe neașteptate, și eu nu mi-am închipuit că te voi mai revedea vreodată și, pesemne, pentru că, pe vremea aceea, când eu eram mică... nu te puteam suferi...

   - Ei, trebuie să recunosc că aveai perfectă dreptate. Am fost un băiat urâcios - majoritatea băieților sunt așa uneori - iar tu mă încurajai în privința asta, făcându-mă să mă simt un fel de zeu. Te țineai scai după mine, pe piciorușele alea grăsuțe, și mă priveai vrăjită, sorbindu-mi fiecare cuvințel pe care-l rosteam. Știi, Eleanor, ochii tăi nu s-au schimbat câtuși de puțin.

   - Ia te uită, ce amabil ai devenit dintr-o dată! Ieri n-ai fost la fel de politicos.

   - Ei, oamenii spun uneori prostii, atunci când sunt luați prin surprindere.

   - Știu că am crescut, chiar prea mult, dar n-am nevoie de cineva să-mi amintească asta mereu.

   - Bine, n-o să-ți mai pomenesc despre asta niciodată, rosti el cu o lucire amuzată în ochi. Promit. Și-acum, ce-ar fi să ieșim să plimbăm câinele?

   - Bine, dar mai întâi trebuie să duc tava asta pentru mama și tata, după care trebuie să urc cu micul dejun la doamna Trot.

   Când reveni, Eleanor îl găsi pe Fulk așteptând-o în ușa bucătăriei, alături de Punch.

   Ajunși în podul în care locuia doamna Trot cu pisoiașii ei, Eleanor fu puțin uimită de faptul că Fulk îi luă castronașul cu lapte din mână și i-l oferi grațioasei feline. După ce au mângâiat ghemulețele vii din cutie, cei doi au coborât să-l plimbe pe Punch și să admire peisajul.

   Ajunși pe malul mării, Eleanor remarcă, spre surprinderea ei, că este foarte încântată de prezența lui Fulk în preajma sa. Dar și mai uimită era de faptul că, atunci când au revenit, Fulk s-a oferit s-o ajute la aranjarea mesei pentru micul dejun.

   Henry coborî în goană, supărat foc că nu fusese și el invitat la plimbarea matinală, dar potolindu-se imediat, când Fulk îl invită la un tur cu mașina sa.

   Cei doi au reapărut în bucătărie doar cu câteva minute înainte de prânz, într-o dispoziție excelentă, cu brațele încărcate de daruri pentru toți - un buchet mare de flori pentru doamna MacFarlane, whisky pentru pastor și bomboane de ciocolată pentru Margaret. Iar pentru Eleanor, au adus o pisicuță roz din cuarț, delicat șlefuită și care semăna, cumva, cu doamna Trot.

   - Ne-am distrat fantastic, își informă Henry familia. Eu am mâncat o înghețată așa de mare! Una dintr-alea cu o mulțime de alune. Iar Panthera este colosală! Când mă fac mare, îmi cumpăr și eu una.

   În dimineața zilei următoare, Eleanor și-a auzit fratele fluierând pe sub fereastra ei și, când a coborât din pat și s-a apropiat de fereastră, l-a văzut pe Henry mărșăluind mândru pe lângă tânărul doctor, încărcat cu toate instrumentele necesare unei partide de pescuit și urmat îndeaproape de Punch.

   Toți păreau foarte fericiți, chiar dacă ea nu le putea zări fețele.

   Au revenit mai târziu, aducând cu ei o pradă frumoasă, care, de altfel, a constituit și tema de bază a micului dejun.

   - Ei bine, dragii mei, pentru prânz vom avea pește dacă, bineînțeles, cineva se va apuca să-l curețe, spuse doamna MacFarlane, iar Fulk și-a asumat îndeplinirea acestei misiuni.

   După-amiază târziu când, împreună cu Henry, s-au dus s-o viziteze pe doamna Trot, Fulk a-ntrebat-o:

   - La ce oră pleci mâine?

   - Dacă ar fi după mine, n-aș mai pleca niciodată, răspunse ea prompt.

   Oftă și continuă repede:

   - Oricând, după masa de prânz.

   - Perfect. Vom ajunge la Edinburgh exact la ora cinei.

   - Ei... dar nu trebuie să... Nu cred că...

   - Nu trebuie să-ți faci griji din pricina asta. Nu ți-aș fi propus, dacă nu doream s-o fac.

   Tocmai când Eleanor se simțea cuprinsă de un val cald de bucurie, el continuă:

   - Până acum, n-am avut niciun pic de timp, ca să-ți povestesc despre Imogen.

   - Oh, sigur, ai dreptate, voi fi încântată să aflu cât mai multe despre ea, rosit Eleanor, trezită din reverie.

   - Cine-i Imogen? se interesă Henry.

   - O domnișoară cu care Fulk se va căsători în curând.

   - Și de ce n-a venit și ea cu el?

   - Pentru că, acum, Imogen se află în sudul Franței, răspunse Fulk.

   - Și tu de ce nu te-ai dus cu ea?

   Doctorul zâmbi.

   - Vezi tu, Henry, Imogenei nu-i place partea asta a Scoției.

   - De ce?

   - Consideră c-ar fi prea înapoiată.

   - Ei, asta cam așa-i - nu-s magazine, nu-s teatre, doar câteva cinematografie situate la mari distanțe, rosti Eleanor cu oarecare tristețe.

   Fulk își întoarse capul către ea:

   - Exact. Constat că și tu, Eleanor, gândești la fel ca Imogen.

   - Nu, nici vorbă de așa ceva! Eu iubesc locurile astea! Îmi place pacea și liniștea lor și munții, și marea, și cele câteva căsuțe răsărind ici-colo pe întinsul verde. Oricine crede altceva, e un prost!

   Ochii i se dilatară de spaimă și-și duse mâna la gură.

   - Oh! Te rog din suflet să mă ierți! N-am vrut să spun că Imogen a ta...

   - Tot te mai ia limba pe dinainte, ca în copilărie, răspunse el vesel. Și-apoi, Imogen nu-i a mea. Nu încă.

   Spre norocul lor, Henry interveni în discuție, propunând ca divertisment pentru după-amiaza aceea cățăratul în copaci. Propunerea fu acceptată în unanimitate, iar Eleanor descoperi cu uimire că Fulk se pricepe grozav de bine la treaba asta.

   A doua zi, dorind să-l uimească pe Fulk, Eleanor se îmbrăcă foarte elegant, se fardă cu grijă și își făcu un coc strâns frumos pe cârful capului.

   Dar, când coborî la masă, Fulk nu-i acordă aproape nicio atenție, ceea ce i-a stricat complet pofta de mâncare.

   Așa-mi trebuie, medita ea pe drum, străduindu-se să se convingă singură că el nu reprezintă absolut nimic pentru ea și că nu ar trebui să se gândească atâta la acest intrus care, oricum, nu va rămâne multă vreme prin părțile astea.

   Pentru a rupe cumva tăcerea, Eleanor îl rugă pe Fulk să-i povestească despre Imogen, dar acesta refuză, spunându-i că ar fi mai bine să discute despre Henry - deliciosul frățior al Eleanorei.

   Odată ajunși la Edinburgh, Fulk o duse pe Eleanor la un hotel elegant de pe Princess Street, unde i-a oferit un dineu excelent și senzația că-n toată viața lui, el nu-și dorise nimic altceva decât să-și petreacă seara în compania ei.

   Dar, imediat ce au ajuns la spital, Fulk i-a sărutat grăbit mâna și a trimis-o la culcare.

CAPITOLUL DOI

   Dimineața era întunecată și tristă, ceea ce se potrivea perfect cu starea de spirit a Eleanorei, înciudată pe ea însăși că nu reușește să și-l scoată din cap pe Fulk. În fond, el nu era decât o apariție pasageră în viața ei. Mâine, va și uita că l-a revăzut și totul va reintra în normal.

   Deja, simțurile ei încercau să detecteze micile defecțiuni care ar fi putut să apară în buna desfășurare a activității spitalicești. După ce a primit raportul din partea surorilor din garda de noapte, Eleanor s-a îndreptat către pavilionul ei, pentru a constata, personal, starea pacientelor sale.

   Eleanor s-a oprit la fiecare pat, ascultând cu solicitudine plângerile bolnavelor, reclamațiile, de cele mai multe ori neîntemeiate, sau frazele prin care acestea își manifestau bucuria de a o revedea. Dar, spre disperarea ei, în tot acest timp, gândurile i se întorceau mereu la Fulk.

   La ora 10, când orologiul din scuar s-a pornit să anunțe ora exactă, la fel ca-n fiecare zi, ușile pavilionului s-au deschis larg și prin ele a pătruns medicul șef, urmat de medicii consultanți și de o mulțime de studenți aflați aici la practică.

   Doar că astăzi situația diferea mult de obișnuitul cotidian. Alături de medicul șef, pășise în pavilion chiar Fulk von Hensum în persoană!

   Dar nu acel Fulk de ieri, cel care mergea la pescuit cu Henry, îmbrăcat într-un tricou vechi și încălțat cu cizme de cauciuc, ci un Fulk pe care ea nu-l mai văzuse niciodată. Acum, arăta mai în vârstă, mai distins și cu un chip care exprima calmul, înțelegerea, compasiunea, dar și o oarecare distanțare. Era impecabil îmbrăcat, cu o cravată care fusese aleasă cu grijă, pentru a se armoniza excelent cu linia perfectă a costumului gri.

   Eleanor înaintă în întâmpinarea grupului, făcându-se că nu-l observă pe Fulk, întreaga ei atenție fiind îndreptată spre Sir Arthur - medicul șef.

   Fulk îi zâmbi vag și-i adresă câteva cuvinte:

   - Bună dimineața, Eleanor! Ce bine-mi pare că am reușit să te uluiesc de două ori, în doar câteva zile.

   - Bună dimineața, doctore van Hensum, răspunse ea rece, gândindu-se, în același timp, că el ar fi putut s-o informeze dinainte de această situație.

   Spre surprinderea ei, Fulk rosti imediat:

   - Ai dreptate, ți-aș fi putut vorbi despre asta, nu-i așa? Dar, dacă nu m-ai întrebat...

   Sir Arthur se întoarse spre ei și se interesă, cu o curiozitate prost disimulată:

   - Ia te uită! Vă cunoașteți, nu?

   - Da, ne cunoaștem de o mulțime de timp, se grăbi Fulk să răspundă. Când ne-am întâlnit prima oară, Eleanor avea doar 5 anișori.

   - Cinci ani? Ei bine, pot spune că ai mai crescut ceva de-atunci, nu? izbucni Sir Arthur în râs.

   Surâsul de pe chipul ei se șterse imediat, deoarece Fulk spuse:

   - Pe-atunci, avea părul lung și des și o limbă extrem de ascuțită. Da... fetițele sunt tare dulci, dar au tendința de a se schimba, pe măsură ce cresc.

   Eleanor tocmai se pregătea să răspundă, când Sir Arthur i-a întrerupt:

   - Cred că-i timpul să începem. Doctorul van Hensum se interesează în mod deosebit de cazul acela de agranulocitoză. Este vorba de doamna Lee, nu? Dânsa a suferit primele simptome când se afla în concediu, în Olanda, și i s-a adresat domniei sale. Spre norocul ei, doctorul van Hensum i-a pus diagnosticul pe loc, ceea ce este un lucru foarte greu de realizat, de obicei.

   - În cazul în speță, n-a fost chiar atât de greu, interveni Fulk. Apăruseră tipicele dureri în gât și edemele, iar pacienta a răspuns foarte inteligent la toate întrebările mele.

   - Da, dar, fără-ndoială, și întrebările au fost la fel de inteligente, remarcă Sir Arthur rece.

   Ajunși la patul pacientei în cauză, s-a remarcat faptul că doamna Lee se simte din ce în ce mai bine, că organismul ei a răspuns excelent la tratamentul cu antibiotice și că bolnava se îndreaptă către o grabnică însănătoșire.

   După ce au trecut pe la toate paturile, după ce studenților li s-au pus diverse întrebări, Sir Arthur s-a îndreptat spre ieșire, iar Fulk s-a întors spre Eleanor și a spus cu glas suficient de tare, pentru ca toate urechile să audă despre ce este vorba:

   - Eleanor, azi prânzești cu mine.

   Nu era vorba de o invitație sau, măcar, de o întrebare care să solicite vreun răspuns din partea ei. Era aproape un ordin, emis pe un ton moale și catifelat.

   - Mă tem că-mi va imposibil să... începu ea, dar Sir Arthur, interpretându-i eronat ezitarea, interveni prompt:

   - Prostii! Sigur că poți să te duci cu doctorul van Hensum. Te-am văzut deja, de mai multe ori, prânzind la Blue Bird Cafe. Chiar acum vreo două săptămâni era acolo cu tânărul Maddox. Deși, n-am să pricep niciodată, cum de-a reușit el să-și facă timp, exact în acea perioadă a zilei, ar fi trebuit să se afle în camera de gardă de la secția de Urgențe Medicale.

   Apoi, întorcându-se către Fulk:

   - Blue Bird nu-i chiar un restaurant de lux, dar fac acolo un pește extraordinar, cu cartofi prăjiți, și mai ai și avantajul unui serviciu extrem de rapid.

   Și, revenind la Eleanor:

   - La ce oră intenționezi să te duci la masă?

   - La 1, răspunse ea sec.

   - Perfect! În acest caz, eu și doctorul van Hensum vom avea suficient timp pentru a discuta pe-ndelete cazul doamnei Lee.

   După ce Sir Arthur, Fulk și grupul care venise cu ei a părăsit pavilionul, Eleanor s-a pornit să bombăne în gând, în vreme ce pregătea prânzul dietetic pentru pacienții săi.

   În timp ce discuta cu doamna Tremble despre cantitatea de șuncă pe care aceasta ar fi trebuit s-o primească, mintea ei începu să caute cu febrilitate motivul pentru care intenționase, la început, să refuze invitația lui Fulk. Și, deși recunoștea în sinea ei că ideea i se părea cât se poate de atrăgătoare, nu renunță, totuși, la strădania de a găsi o scuză pentru a nu se duce la masă cu Fulk.

   Dar, înainte de a descoperi vreo metodă plauzibilă, a trebuit să renunțe, deoarece în biroul ei, doctorul van Hensum o aștepta calm.

   În plus, Jill, colega ei, era convinsă că ea acceptase deja invitația și o întâmpină veselă:

   - Nu avem nimic deosebit pentru după-amiaza aceasta, spuse ea. Ești complet liberă până la ora 3. Și, oricum, din câte știu eu, prânzul nu ți-a răpit niciodată mai mult de o jumătate de ceas.

   Chipul frumos al lui Fulk exprima o dezaprobare totală:

   - Revoltător! exclamă el. Eleanor, hai să investigăm peștele și cartofii prăjiți!

   Restaurantul era aproape plin. O mare parte a personalului medical se înfrupta cu plăcere din delicioasele feluri de mâncare care se serveau acolo: omlete, ochiuri, cartofi prăjiți, spaghete sau acel pește cu cartofi, pentru care localul era cunoscut în tot cartierul.

   Fulk o conduse către o masă din mijlocul sălii nu prea spațioase.
   În timp ce-și scotea pelerina, Eleanor își saluta colegii aflați la mesele alăturate - doi fizioterapeuți, un tehnician de la radiologie, sora șefă de la camera de gardă și alții.

   Într-un colț mai retras, ședeau doi dintre studenții care veniseră în dimineața aceea în pavilionul ei împreună cu Sir Arthur. Aceștia, imediat că au zărit-o, au salutat-o amical, iar unul dintre ei, indicându-l pe Fulk, a clipit din ochi și și-a ridicat degetul cel mare de la mâna dreaptă, de parcă ar fi vrut să-i spună că doctorul este o achiziție „a-ntâia”.

   Ea s-a făcut că nu-l bagă în seamă, sperând că Fulk n-a observat nimic.

   Din nefericire pentru Eleanor, observase.

   - Doamne! Uneori mi se pare că sunt deja un om în vârstă.

   - Vezi bine că nu ești, ripostă ea acid. Nici măcar nu te-ai însurat până acum.

   - E o prostie să consideri mariajul ca pe un apanaj al oamenilor în vârstă, răspunse el iritat, apoi continuă mai liniștit: Sunt convins că orice bărbat care s-ar căsători cu tine, s-ar strădui să-și recapete tinerețea, nu să și-o piardă.

   - Pentru Dumnezeu! exclamă ea. Oare ce pe poate face să spui așa ceva?

   Dar n-avea să capete vreun răspuns, dat fiind că proprietarul restaurantului se îndrepta spre ei, aducându-le lista de bucate.

   Era un bărbat mărunt și rotofei, înzestrat cu o bunătate rar întâlnită. Înțelegea greutățile materiale ale clienților săi și, de nenumărate ori, atunci când aceștia erau strâmtorați, le oferise un supliment de mâncare, fără a le cere niciun bănuț.

   Acum, privirile lui îi cercetau cu atenție pe cei doi și, după un minut-două, puțin contrariat, a întrebă pe Eleanor:

   - Hei, soră, nu-i așa că pretenul tălică n-a mai călcat niciodată p-acilea?

   - Nu, Steve. Domnul este un medic sosit din Olanda, prieten cu Sir Arhur Minch. Doctor van Hensum, permite-mi să ți-l prezint pe Steve, proprietarul acestui local.

   Fulk întinse mâna și Steve i-o strânse, arborând un aer oarecum mirat.

   - Încântat de cunoștință, rosti Steve recunoscător pentru onoarea care i se făcea. Am pentru dumneavoastră o bucățică grozavă la cuptor. Trebuie c-o să vă placă. Cu mazăre și cartofi prăjiți, o minune! Până se face, poate beți câte-o cană de ceai, da?

   Aproape imediat după retragerea lui Steve, s-a ivit o fată veselă, care le-a adus ceaiul aromat.

   În timp ce-i întindea o ceașcă lui Fulk, Eleanor îl întrebă curioasă:

   - Nu regreți c-ai venit într-un astfel de loc? Bănuiesc că n-ai mai prânzit niciodată într-un asemenea local.

   El o privi meditativ:

   - Am impresia că ești convinsă că sunt un individ foarte antipatic, dar să știi c-am frecventat și locuri mai rele decât acesta. Și dă-mi voie să-ți spun, fetițo, proasta ta părere în legătură cu mine este complet eronată.

   - N-am vrut să... începu Eleanor, dar fu întreruptă de sosirea peștelui, înconjurat de cartofi prăjiți și mazăre, având un aspect extrem de atrăgător și o aromă incitantă.

   Vizibil încântați de gustul delicios al mâncării, amândoi au uitat complet de neplăcuta discuție care se iscase între ei mai devreme.

   Brusc, Eleanor se opri din mestecat și-l privi drept în ochi pe Fulk:

   - Începuseși să-mi vorbești despre Imogen.

   Fulk alese un cartofior și începu să-l mestece pe-ndelete.

   - Nu aici, răspunse el într-un târziu.

   - Spui asta de fiecare dată. Așa ai zis și ieri, în mașină. Nu poți discuta despre ea decât într-un cadru special, cu muzică romantică și lumină estompată?

   El își lăsă capul într-o parte și o cercetă cu privirea.

   - Ești o fetiță foarte dură. Cred că asta se datorează faptului că, în familie, tu ești sora cea mare. Deși, nu, nu acesta-i motivul, deoarece Henry mi-a spus că ești „cea mai trăsnet”, ceea ce, presupun, este un compliment de primă mărime, nu?

   - Minunat băiat! exclamă ea, apoi ezită puțin. Vreau să-ți mulțumesc din suflet că ai fost atât de drăguț cu el. E un scump sau, cel puțin, așa credem noi. Are o inteligență superioară celei cu care sunt înzestrați copiii de vârsta lui, dar și un spirit de aventură foarte dezvoltat. Cade mereu din copaci și dispare timp îndelungat cu Punch, și alunecă de pe stânci în mare, când se duce la pescuit. Noi îi tot spunem să nu mai facă asemenea lucruri, dar e băiat și... Tovărășia ta a fost o adevărată binecuvântare pentru frățiorul meu.

   - Și a fost, oare, o binecuvântare și pentru tine, Eleanor? o întrebă Fulk cu o curiozitate nedisimulată, după care continuă: Nu, nu-mi răspunde! Pot să zăresc cuvintele care se pregătesc să zboare de pe buzele tale. Haide, mai bine, să continuăm discuția despre Henry. Din cele relatate de tatăl tău reiese că nu-i chiar atât de puternic, cum îl consideri tu.

   - Ba este, doar că prinde din zbor orice boală care plutește pe-aproape - pojar, tuse convulsivă, varicelă...

   El îi întinse ceașca, pentru ca ea să-i mai toarne niște ceai.

   - Mă cutremur când mă gândesc la cât de nociv este acest ceai pentru noi, remarcă el în șoaptă.

   Apoi, cu glas mai ridicat:

   - E bun doctorul vostru de familie?

   - Da, doctorul MacClew. A-mbătrânit, dar este medicul nostru de când mă știu. E un scump și-i așa de delicat și amabil! Bineînțeles însă, dacă este să-l judecăm după standardele tale, este foarte, foarte demodat.

   - Standardele mele? izbucni el uluit. Draga mea Eleanor, iar mă iei drept ceea ce nu sunt. Ce te face să presupui că mă consider superior altui medic, a cărui vârstă are un număr dublu de ani față de vârsta mea și a cărui experiență, prin urmare, este de două ori mai mare decât cea acumulată de mine?! Cum aș putea să spun că sunt mai presus de un om care a fost obligat de atâtea ori să improvizeze, să ia decizii, să-și asume riscuri, să diagnosticheze fără radiografii și fără analize, să rezolve de unul singur urgențe medicale, în vreme ce eu am o întreagă gamă de instrumente moderne la îndemână și deschid gura abia după ce mi-au fost aduse la cunoștință toate răspunsurile.

   Eleanor răspunse furioasă:

   - Exagerezi! Nimic nu-i adevărat din ce-ai înșirat până acum! Un medic bun n-are nevoie de toate lucrurile astea, ele nu fac decât să-i confirme opiniile. Știi la fel de bine ca mine că te poți descurca perfect și fără ele.

   El își ridică sprâncenele groase, amuzat și uimit în același timp.

   - Ia te uită, Eleanor! Acestea sunt primele cuvinte drăgălașe pe care mi le-ai spus până acum.

   Fulk îi adresă un zâmbet dezarmant, care o făcu să-i răspundă tot cu un surâs:

   - Ei, știi bine că tot ce-am spus este perfect adevărat!

   El o privi cu atenție și remarcă:

   - Știu că aceasta-i întâia oară că-mi zâmbești. Ar trebui s-o faci mai des.

   Oftă adânc și continuă:

   - Ce minunat este să stau cu tine fără să ne certăm!

   - Ce răutăți poți să debitezi! Eu nu m-am certat cu tine niciodată. Dimpotrivă, am fost cât se poate de politicoasă.

   - Știu eu ce știu, dar nu doresc să mai discut cu tine în contradictoriu.

   - Atunci, vorbește-mi despre Imogen.

   Fluk se lăsă pe speteaza scaunului de lemn.

   - Și cam ce-ai vrea tu să știi despre ea?

   Eleanor era atât de surprinsă de această acceptare imediată din partea lui, încât, pentru câteva clipe, nu știu cu ce să înceapă.

   - Ei, cu ce se ocupă, unde locuiește, unde veți locui după ce vă veți căsători... Și... Aș dori să-mi spui dacă este foarte frumoasă. Știi... continuă ea abia auzit. Tu ai spus că ar fi tare mărunțică...

   - Ei, nu chiar așa de tare. E pe jumătate cât tine și este foarte, foarte drăguță. Dar ai uitat să întrebi ce vârstă are. Are 26 de ani și nu face nimic. Adică, vreau să spun că nu lucrează nicăieri. Înțelegi, ea face parte din categoria celor care nu au nevoie să lucreze undeva. Dar își petrece timpul cât se poate de plăcut - joacă tenis, înoată, călărește, conduce automobilul și dansează splendid. Locuiește în den Haag, iar eu locuiesc aproape de Groningen, cam la vreo 200 de kilometri depărtare de ea - ceva mai mult de 1 ceas, dacă o iei pe autostradă.

   - Dar cred că-i foarte complicat și obositor să te duci acolo în fiecare weekend, remarcă Eleanor.

   - În fiecare weekend? Ei, nu chiar atât de des, draga mea. Și-apoi, Imogen își petrece o mare parte din timp cu prietenii. Ți-am spus doar - acum ea se află în sudul Franței și, ceva mai târziu, va pleca în Elveția, pentru sporturile de iarnă. De fapt, noi am hotărât ca, atunci când ne vom căsători, niciunul dintre noi să nu se amestece în modul în care celălalt dorește să-și petreacă timpul liber sau să se distreze.

   - Oh! exclamă Eleanor. Nu cred că mie mi-ar plăcea așa ceva.

   - Asta, dacă ai fi logodită cu mine, dar nu este cazul, nu? Îmi închipui ce grozav cuplu am face noi doi! Tu ai dori să mă ții tot timpul în buzunar și ne-am certa fără încetare.

   - Probabil, rosti ea neutru. Și-acum, cred c-ar fi timpul să mă întorc la spital, dacă n-ai nimic împotrivă.

   Dar cuvintele i-au fost acoperite de glasul bubuitor al doctorului Blake, mâna dreaptă a lui Sir Arthur, care o bătu pe umăr și i se adresă prietenos:

   - Pot să stau și eu aici? Sunteți doctorul van Hensum, nu-i așa? Tocmai am vorbit cu Sir Arthur și el mi-a spus că s-ar putea să vă găsesc aici. Sigur că nu considerați inoportună prezența mea..

   - Eu tocmai mă pregăteam să mă întorc la spital, spuse Eleanor, dorind, în sinea ei, să mai stea puțin cu Fulk. Cred c-am întârziat și pacienții mă așteaptă. Mulțumesc pentru invitație, i se adresă ea protocolar doctorului van Hensum.

   Acesta se ridică și-și luă rămas bun de la ea cu un liniștit și inexpresiv:

   - La revedere, Eleanor.

   La întoarcere, ea nu mai avu timp să se gândească la Fulk, deoarece domnișoara Tremble era gata-gata să intre în comă și i-a luat toată după-amiaza ca s-o readucă la viață.

   Seara, Eleanor a luat autobuzul și s-a dus să-și viziteze o mătușă bătrână, care locuia în cealaltă parte a orașului.

   Abia peste două zile, a aflat că doctorul van Hensum plecase înapoi, în Olanda, la câteva ore după ce luaseră masa împreună la Blue Bird Cafe, și, fără să știe de ce, vestea a necăjit-o foarte tare.

   Fusese convinsă că el va veni, înainte de plecare, să-și ia rămas bun de la ea și faptul că n-o făcuse a supărat-o inexplicabil de mult.

   Oricum, se gândi ea, ar fi putut cel puțin să-mi spună, în timpul acelui prânz, că va părăsi Scoția peste 2-3 ceasuri, dar nici măcar nu menționase că intenționează să plece prea curând de la ei. Dar, oricum, încercă să se mai consoleze ea, asta n-o privea și nu era niciun motiv să-și facă sânge rău din acest motiv.

   Gata! N-o să se mai gândească niciodată la el și, cu siguranță, îl va uita curând. Pe el și pe acea pitică Imogen a lui!

   Și, spre uimirea ei, Eleanor descoperi că nutrește o puternică aversiune față de o femeie despre care nu știam mare lucru și pe care n-o văzuse niciodată.

CAPITOLUL TREI

   Zilele treceau lin, una după alta. S-a sfârșit luna octombrie și a sosit noiembrie, dar soarele strălucitor și seninul cerului te făceau să te gândești mai mult la o toamnă târzie, decât la o iarnă timpurie.

   Pavilionul se umpluse la refuz - bronșite acute, pneumonie, diverse forme de gripă apăreau ca pe bandă rulantă, într-o înșiruire monotonă. Fiecare caz nou o întrista profund pe Eleanor, care fusese înzestrată cu o inimă mare, gata să cuprindă în ea necazurile întregii omeniri.

   Desigur, toți pacienții, sau aproape toți, se vindecau destul de rapid, grație antibioticelor, îngrijirii atente și priceperii tuturor cadrelor medicale, începând cu Sir Arthur și asistenții săi.

   Dar Eleanor era adânc mâhnită atunci când ajuta vreo sărmană bătrână externată să-și îmbrace paltonul subțirel și ponosit. Ea ar fi dorit să-i mai țină pe acești oameni necăjiți în căldura plăcută a spitalului și să le poată asigura astfel, și o hrană pe care ei nu și-ar fi putut-o procura singuri nicidecum. Și-apoi, aici, în spital, aceste bătrâne se bucurau și de prezența caldă și plăcută a celorlalte paciente, în vreme ce, acasă, le aștepta o încăpere rece și pustie.

   Sigur, nu toate persoanele internate în pavilionul ei erau persoane în vârstă.

   Exista, de exemplu, o adolescentă drăgălașă care ar fi trebuit să fie vioaie și veselă și să se bucure de rotunjimile cu care o-nzestrase natura, dar ea se apucase să țină o cură de drastică de slăbire și acum devenise victima unei anorexii nervoase - vederea hranei îi producea silă și, deși rămăsese doar piele și os, nu încetase să-și dorească să slăbească și mai mult.

   Eleanor se chinuise mult cu ea, dar a fost răsplătită de faptul că, după vreo două săptămâni, pacienta a putut fi convinsă să înceapă să mănânce.

   Mai erau și diabeticele. Nu numai cazurile mai grave, asemenea celui al domnișoarei Tremble, ci și cele care veneau pentru un timp mai scurt, pentru a ajunge la o stare stabilă.

   Dar, desigur, cele mai dramatice situații erau cele în care se aflau pacientele bolnave de inimă, mai ales cele cu urgențe coronariene, care necesitau o atenție și o îngrijire cu totul deosebită.

   Eleanor nu-și precupețea timpul, atunci când era vorba de pacientele sale. Era capabilă să stea ore-n șir peste timpul pentru care i se plătea și, când Jill i-a atras atenția că ar cam trebui să se odihnească, ea i-a răspuns că va face asta atunci când pavilionul se va mai elibera de pacienți.

   Când, spre sfârșitul lui noiembrie, lucrurile s-au mai liniștit puțin, Eleanor, cam obosită, în ciuda refuzului de a recunoaște asta, s-a decis să-și petreacă un lung weekend acasă.

   A părăsit spitalul vineri după prânz și s-a urcat în trenul de Lairg, de unde urma să ia autobuzul către Tongue.

   Cu toate că se-mbrăcase bine, cu haina de tweed cu blăniță primită de la mama ei ca dar de Crăciun, cu toate că-și luase două sendvișuri mari pentru drum, Eleanor a ajuns acasă obosită, înfrigurată și flămândă.

   S-a trezit devreme, mama ei pregătise o cină excelentă în cinstea venirii ei și Eleanor a mâncat pe săturate din toate bunătățile ce-i fuseseră oferite. Obosită, imediat duăă masă s-a retras în camera ei și s-a vârât în pat. Dumnezeule! Ce grozav este să fii acasă, își spuse ea cu încântare și adormi imediat.

   S-a trezit devreme, odihnită și gata de a se apuca de pregătirea micului dejun pentru întreaga familie. După ce i-a expediat la școală pe Margaret și pe Henry, s-a decis să se ducă s-o viziteze pe doamna Trot și mica ei familie.

   Când a revenit, a început să spele vasele și să converseze cu mama ei.

   - Va trebui să găsim un cămin pentru pisoiașii aceștia, a declarat ea.

   - Da, draga mea. Pentru doi dintre ei am și găsit și ne-am gândit ca unul să i-l lăsăm doamnei Trot, care s-a dovedit a fi o mamă excepțională, așa că mai trebuie să ne ocupăm doar de unul singur.

   - Grozav! exclamă Eleanor, în timp ce așeza vasele în dulapul de lemn. Spune-mi, continuă ea, la ce s-a referit Henry când a zis că o să se cațere pe toți munții?

   - Clasa lui face după-amiază o excursie la tumul, știi, mormântul acela celtic. Se află cam la vreo două mile de-aici. Sigur, merge și domnul MacDow cu ei. Timpul este minunat și prognoza meteo - favorabilă. Intenționează să exploreze, împreună, peșterile din vecinătatea mormântului.

   - Merge toată clasa? Trebuie să fie o duzină de copii! Domnul MacDow merită toată compasiunea noastră.

   Doamna MacFarlane izbucni în râs.

   - După cum bine știi, el este un educator foarte competent și un excelent alpinist. Băieții îl adoră.

   Continuă, apoi, cu seriozitate:

   - Crezi că n-ar trebui să-l las pe Henry cu ei?

   - Oh, mamă, nici gând așa ceva! Cum s-ar fi simțit bietul copil, dacă n-ar fi fost împreună cu clasa lui? Și-apoi, el este parcă făcut pentru asemenea activități și cunoaște locurile aproape la fel de bine ca mine.

   Mama o privi ușurată.

   - Da, ai dreptate. Eu mi-am spus întotdeauna că, dac-ar fi să mă rătăcesc undeva, nu m-aș teme absolut deloc, deoarece aș ști că veți veni voi să mă căutați.

   - Și-acum, hai să ne apucăm să pregătim masa de prânz, schimbă Eleanor subiectul. Cel puțin, așa îl vom ajuta pe Henry să plece cu burtica plină. Crezi că se vor întoarce până la ora ceaiului? Acum se-ntunecă foarte devreme...

   - Domnul MacDow a zis că vor reveni cel mai târziu la ora 5. Vor lua și niște lanterne cu ei.

   La ora 1, bine hrănit, bine îmbrăcat și bine dădăcit de sora și de mama sa, Henry a luat startul pentru scurta expediție în apropierea satului.

   Eleanor l-a condus până la ușă, l-a predat domnului MacDow care mergea pe lângă grupul de copii, precum un păstor priceput pe lângă turma lui de mioare, și a rămas să privească în urma lui, amintindu-și cu nostalgie de propria sa copilărie.

   Când s-a întors pentru a intra în casă, Eleanor a tras cu putere aer proaspăt în piept, descoperind că se făcuse cu mult mai rece decât fusese în timpul dimineții.

   Întunericul coborâse mai repede decât se aștepta. Cerul albastru devenise cenușiu, iar marea se-nvolburase și valurile de culoarea oțelului se ridicau amenințător, luminate doar de un fel de văl gălbui, care parcă plutea peste ele.

   - Zăpadă! exclamă Eleanor în tăcerea din bucătărie.

   În același timp, fereastra fu lovită de o rafală de vânt și Eleanor simți cum o cuprinde panica.

   Speriată, se repezi în salon, unde mama ei ațipise într-un fotoliu și zâmbea, calm, prin somn.

   În birou, tatăl ei și terminase de scris predica și acum moțăia liniștit. Eleanor s-a apropiat de el și l-a scuturat ușurel:

   - Se apropie viscolul, spuse ea. Ce crezi c-ar trebui să facem? Știi, băieții...

   Pastorul s-a trezit pe loc și a-ntrebat-o ce oră este.

   Eleanor s-a întors spre ceasul de pe vechiul cămin.

   - Abia a trecut de 3.

   - MacDow mi-a dat un fel de program. Așa face întotdeauna. Zice că noi trebuie să știm cam pe unde se află el cu copii. Dacă-mi amintesc bine, ar fi trebuit să ajungă la mormântul celtic cam pe la 2 și jumătate. Acolo, el intenționa să le povestească pe scurt copiilor istoria locului, după care urma să intre-n peșteră și să stea acolo până la 3 și jumătate. Acestea sunt niște peșteri obișnuite, n-au nimic periculos în ele și este foarte posibil ca ei să se afle acum în interiorul lor și să nu aibă habar de condițiile atmosferice de afară. MacDow este destul de inteligent și-i va ține pe copii acolo până ce se mai liniștește puțin vântul. Cred că-i vorba de-o furtună de scurtă durată.

   S-a ridicat și s-a dus să se uite pe fereastră. Acum, vântul se intensificase și urla în jurul casei, în timp ce fulgii, mult mai deși, zburau în toate direcțiile.

   - Mă tem, rosti atunci pastorul, că nu-i vorba doar de o furtună de scurtă durată. A-nceput să viscolească și se vor ridica nămeți, iar drumul va fi blocat și, deja, vizibilitatea a scăzut la zero. Ar fi cel mai bine să organizăm o echipă care să se ducă în căutarea lor. Din păcate, majoritatea bărbaților sunt la ora asta la lucru.... șopti el temător.

   - Mă duc s-o trezesc pe mama, răspunse Eleanor. Tu sună-l pe domnul Wallace.

   Fata plecă grăbită către salon, socotind în gând ce ar fi fost de făcut într-o asemenea situație. Domnul Wallace era singurul proprietar de garaj din împrejurimi. Ea avea de gând să se ducă împreună cu el și cu oricare dintre bărbații disponibili, pentru a-i salva pe copiii. Nu se lăudase, spunând că cunoaște locurile și că se poate descurca chiar și cu ochii închiși, indiferent de starea timpului - doar toată lumea știa că era dotată cu un excepțional instinct de orientare.

   Tocmai își trăgea cizmele, când cineva sună la ușa din față. Eleanor strigă:

   - Intră! E descuiat!

   Probabil că era cineva din sat, venit să se consulte cu pastorul în legătură cu pericolele generate de vremea rea.

   Nu era nimeni din sat. În prag stătea Fulk și-și scutura zăpada de pe haine.

   - Salutare la toată lumea! rosti el vesel de parcă se despărțise de ei abia de vreo oră-două. Ce vremeee!

   Apoi, observându-i pe toți, spuse:

   - S-a întâmplat ceva rău?

   Acum, întreaga familie se adunase în hol și doamna MacFarlane își asumă sarcina de a-i explica oaspetelui ce se întâmplase.

   - Copiii... Clasa lui Henry... La școală... S-au dus într-o excursie istorico-geografică. Sunt vreo cincisprezece și domnul MacDow, învățătorul, este cu ei. Sunt bine îmbrăcați, și au tot echipamentul necesar. Dar vremea... a venit așa, pe neașteptate... E un viscol serios și poate dura ore-ntregi și locurile nu sunt prea sigure, în caz de vreme rea, și...

   Glasul începu să-i tremure și ea se opri.

   În schimb, glasul lui Fulk era cât se poate de liniștit.

   - Vreo cincisprezece copii? E și Henry cu ei?

   Pastorul dădu afirmativ din cap.

   - Tocmai încercam să hotărâm ce-ar fi mai indicat să facem. La ora asta nu sunt prea mulți bărbați în sat...

   Pastorul se opri descumpănit. Doamna MacFarlane rosti brusc:

   - Bine-ai venit, Fulk!

   Eleanor tăcea. Când îl văzuse pe Fulk, simțise o mare ușurare și era încredințată că de-acum, totul se va desfășura cum trebuie. El era un bărbat pe care te puteai bizui - sigur pe sine, indiferent ce simțea într-adevăr în momentele acelea. Senzația era cât se poate de plăcută, ca atunci când obosești, cărând un pachet și găsești pe cineva căruia să i-l dai să-l ducă mai departe.

   - Pe unde sunt ei acum? întrebă el uitându-se la ea.

   - Este o trecătoare în munți, cam la două mile de-aici, pe partea dreaptă a muntelui. Acolo este un mormânt celtic. Acesta-i apărat de munte pe toate părțile, iar în apropierea lui există niște peșteri. Ei intenționau să le exploreze în după-amiaza asta.

   Ochii ei s-au întors din nou către fereastră. Viscolul și ninsoarea se întețiseră considerabil.

   - Drumul?

   - E îngust și are 3 serpentine în ac de păr.

   Fulk nu răspunse, căzu pe gânduri și brusc zâmbi șiret, făcând-o pe ea să-și amintească de surâsul lui Henry, când punea la cale vreo șotie.

   - Există vreun autobuz în sat?

   Eleanor înțelese pe loc.

   - Da, domnul Wallace are unul cu 12 locuri. E vechi, dar bun. Și are și lanțuri antiderapante.

   - Perfect. Ne trebuie frânghie, lanterne, pleduri - tu știi mai bine decât mine. Daaa... și whisky, lopeți și vreo câțiva saci.

   - De câți oameni vei avea nevoie? întrebă pastorul. Mă tem că nu prea avem mulți la dispoziție - bătrânul Macnab, domnul Wallace și, desigur, eu.

   - Numără-mă și pe mine. Ne ajunge o oră ca să fim gata cu toate.

   - Vin și eu, rosti Eleanor abia auzit.

   Fulk nu păru deloc surprins.

   - Am fost convins c-o să vii. În timp ce eu mă voi duce să împrumut autobuzul acela, n-ai vrea să faci niște ceai și să-l pui în termosuri, ca să-l luăm cu noi?

   Eleanor o porni spre bucătărie, dar se opri din drum.

   - Mă duc să pun apa la fier. Și tu, tu cum ai ajuns până aici?

   - Cu Panthera. Am dus-o direct în garaj. Sper c-am făcut bine, nu?

   Îi salută pe toți, vesel, și ieși în mijlocul viscolului și al trombelor de zăpadă.

   Fulk reveni uimitor de repede, luminând palid drumul cu farurile autobuzului. Lăsă motorul să meargă și intră în casă împreună cu domnul Wallace.

   - Vă trebuie un om care să cunoască drumul, zise acesta din urmă.
   Zăpada de pe cizmele și de pe umerii lor începuse să se topească, lăsând urme umede prin holul curat al doamnei MacFarlane.

   - Păi, Eleanor a zis că vine cu noi, deoarece cunoaște foarte bine drumul.

   Fulk îi adresă un surâs fermecător domnului Wallace și continuă:

   - Cred că ar fi mai bine ca dumneata să rămâi aici și să-ncerci să formezi o echipă serioasă de bărbați, care să vină pe jos și să ne ajute, în cazul în care noi am da greș. Am înțeles că bărbații se vor întoarce acasă abia către seară...

   Domnul Wallace dădu din cap.

   - Așa-i. Se extinde hotelul din Tangue și oamenii lucrează acolo. Deși... nu cred că mai pot face mare lucru, dar nici nu cred că vor ajunge prea ușor la casele lor. Mă iertați dacă îndrăznesc să vă întreb: sunteți un șofer bun? Știți, autobuzul meu nu-i ca mașinile acelea elegante, pe care le conduceți dumneavoastră.

   - Ei, am participat și eu la vreo câteva raliuri, șopti Fulk și se abținu de la alte comentarii.

   Domnul Wallace continuă:

   - Va trebui să eliberăm ceva spațiu în clădirea școlii și să ducem niște pleduri acolo.

   Fulk fu se acord, după care se interesă:

   - Vor fi destui bărbați care să pornească în căutarea copiilor, în caz de nevoie?

   - Lasă că ne descurcăm noi cu asta, răspunse domnul Wallace. În ceea ce vă privește, cred c-ar fi mai bine dacă ați porni cât mai repede.

   Fulk se întoarse către Eleanor, care aștepta cuminte, înfășurată în hanoracul ei cu glugă, cu pantalonii vârâți în cizmele înalte, cu un fular de lână bine legat la gât și cu niște mănuși cu un singur deget.

   - OK? o întrebă el fără, însă, să-i aștepte răspunsul.

   Apoi, li se adresă părinților ei, anunțându-i:

   - Vom reveni cât mai curând posibil. Cred că-n 2-3 ore se va termina totul.

   Se aplecă spre doamna MacFarlane și o sărută pe obraz, o împinse pe Eleanor spre ușă, o ajută să urce în autobuz și-i spuse, pe când se așeza alături de ea, pe scaunului șoferului:

   - Slavă Domului că ești o fată rezistentă și robustă, deoarece sunt convins că vom avea situații grele de înfruntat.

   Eleanor tăcu câteva clipe, după care-i răspunse sec:

   - Probabil.

   Până-n momentul acela, ea fusese mai mult decât bucuroasă de venirea lui, dar acum nu mai era la fel de sigură. Indiferent cât de vitregă ar fi o situație, niciunei fete nu i-ar plăcea să i se spună că este rezistentă și robustă!

   O vreme, liniștea domni în mașină. Fulk era atent la drum. Acum, zăpada cădea din cer mai repede și era împrăștiată în toate direcțiile de vântul nebun. Șoseaua dispăruse sub nămeți și se ghidau doar după stâlpii de telegraf. Dar asta doar până când vor ajunge la intersecție și vor fi nevoiți s-o ia pe drumul secundar, care să-i ducă sus la munte.

   Fulk rosti aproape în șoaptă:

   - Pe-aici?

   Eleanor privi atent afară și, observând că nu prea se vede cine știe ce, șopti și ea:

   - Cred că suntem nebuni amândoi.

   Ei izbucni în râs:

   - Chiar dacă-i nebunie, ea este exercitată metodic, parcă așa spune Shakespeare, și eu o consider o remarcă foarte inteligentă.

   Ea schimbă viteza și începură să urce pe drumeagul îngust.

   Curând, apăru întâiul necaz.

   După vreo sută de metri, s-a ivit prima curbă și, deși nu era foarte strânsă și avea suficientă vizibilitate, autobuzul a derapat și s-a proptit într-un troian care apucase deja să se formeze pe margine. Fulk s-a pregătit să iasă.

   - Orice s-ar întâmpla, să nu lași motorul să se oprească, îi atrase el atenția și dispăru în vârtejurile de zăpadă, înarmat cu saci și cu o lopată.

   A revenit, parcă după un secol, purtând pe umeri o hlamidă de nea. Eleanor s-a mutat pe locul ei și a încercat să i-o scuture.

   Autobuzul a intrat, cu greu, pe făgaș, alunecând și gâfâind, dar până la urmă, roțile au prins să se-nvârtească normal.

   - Nu am curajul să mă opresc acum, spuse Fulk. Așa că sacii vor trebui să rămână acolo și să-i recuperăm la-ntoarcere. Mergem drept înainte?

   - Da. La stânga, chiar înaintea următoarei cotituri, e o ridicătură de piatră foarte ascuțită. Probabil că în jurul ei s-a adunat foarte multă zăpadă și va trebui să coborâm amândoi s-o dăm la o parte.

   El îi aruncă o privire ghidușă.

   - Perfect. Dacă zici tu... Dar asta ar însemna să lăsăm autobuzul singur.

   Apoi, Fulk începu să fluiere și ea își dădu seama că el se amuză copios. După o scurtă perioadă de reflecție, realiză că și ea era destul de veselă și asta o cam speria.

   Le-au trebuit cam 10 minute să curețe drumul lângă stânca despre care vorbise Eleanor, apoi au urcat în mașină și Eleanor a început să sufle peste mâinile înghețate.

   - Am străbătut aproape jumătate de drum, rosti ea vesel. Mai avem un hop greu de trecut, la vreo 50 de metri de-aici.

   Fulk zâmbi.

   - Eleanor, dacă voi fi vreodată obligat să mă duc la Polul Nord, să-mi amintești să te iau cu mine. Ești realmente înzestrată cu un extraordinar simț de orientare.

   Vântul bătea mai puternic acum și urletul lui le acoperea vocile. Parbrizul era acoperit cu zăpadă și ștergătoarele abia reușeau să-l curețe din când în când. Eleanor trecu, în mod inutil, cu mănușa peste partea interioară a geamului.

   - Trebuie să fie pe-aici! strigă ea pentru a se face auzită.

   - Vom avea de lucru, fetițo, rosti Fulk vesel. De data asta, te rog să nu te îndepărtezi de minte. Mă tem că n-o să te mai pot găsit în condițiile acestea. Haide, coboară repede, că vin și eu cu lopețile.

   Era o treabă grea, chiar dacă nu intenționau să curețe mai mult decât o cărare îngustă, atât cât să poată trece mașina.

   În timp ce săpa, Eleanor descoperi, cu uimire, că începuse să se gândească din nou la Imogen.

   Oare cum s-ar fi descurcat ea într-o situație similară? Dar, oare, ar fi acceptat această delicată domnișoară să întreprindă cu Fulk o asemenea călătorie? Cu siguranță că nu. Ea ar fi rămas la căldurică, lângă foc, iar când Fulk ar fi revenit, l-ar fi întâmpinat cu farmecul ei de fetiță răsfățată, parfumată, elegantă și perfect coafată. Desigur, el ar fi mângâiat-o și i-ar fi spus o mulțime de vorbe dulci și fără sens...

   Imaginându-și tabloul respectiv, Eleanor se porni să sape cu și mai mult sârg.

   Când s-au urcat din nou în autobuz, s-au simțit ca în raii. Arătau amândoi, ca niște oameni de zăpadă și gâfâiau din greu.

   Fulk o privi îndelung, după care se apropie de ea și șopti:

   - Rece dar încântătoare.

   Apoi, se aplecă și-i sărută gura roșie și aburindă.

   Eleanor se pregăti să riposteze, dar el nu-i dădu timpul necesar, ci porni imediat mașina, concentrându-se cu totul asupra drumului.

   - Mormântul celtic se află la dreapta, îl anunță Eleanor. Acolo nu mai sunt stânci, dar trebuie să fii în continuare foarte atent, deoarece se formează un fel de canion și trebuie să fim văzut, în momentul în care vom intra în el.

   Fulk nu-i răspunse, fiind prea preocupat cu menținerea mașinii pe direcția de mers, ceea ce nu era deloc ușor, deoarece trebuia să ocolească o mulțime de stânci și bolovani care-i ieșeau în cale la tot pasul.

   Dar, odată ajunși în canion, lucrurile parcă s-au mai liniștit. Sigur, vântul continua să urle și zăpada era la fel de groasă pretutindeni, dar aveau, cumva, senzația că s-ar afla la adăpost.

   Fulk mai conduse puțin, apoi se opri.

   - Iată-ne ajunși la capătul călătoriei noastre, declară el. Acum, trebuie să-i găsim pe toți și să-i aducem cât mai repede în autobuz.

   Au ieșit ținându-se de mână, pentru mai multă siguranță, în timp ce încercau să străpungă cu ochii întunericul din jur.

   - Țipă cineva! strigă Eleanor. Uite și o lanternă... acolo... la dreapta noastră!

   Când vru să se răsucească, se trezi strânsă puternic de brațele vânjoase ale lui Fulk.

   - Nu te grăbi. Așteaptă-mă aici, până aduc frânghia.

   Avea dreptate. Ei nu-i trecuse prin cap așa ceva. Probabil că era prea agitată, văzând că, în sfârșit, îi găsiseră pe copii și pe domnul MacDow.

   Fulk legă un capăt la frânghiei de autobuz, restul ținându-l înfășurat pe umăr.

   - În felul acesta, ne vom putea întoarce cu toții fără nicio problemă.

   O luă de braț și-i spuse:

   - Aprinde-ți și tu lanterna. Cu cât va fi mai multă lumină, cu atât mai bine.

   Băieții erau adunați lângă o stâncă, bucurându-se de un oarecare adăpost împotriva viscolului. Când unul dintre ei s-a repezit înaintea lor, Fulk l-a oprit:

   - Rămâneți pe loc! Unde e domnul MacDow?

   Cel care i-a răspuns a fost Henry:

   - Este aici, în spatele nostru. S-a rănit la picior. A căzut când am ieșit din peșteră și acum nu mai scoate niciun cuvințel.

   Fulk mormăi ceva, după care strigă din nou:

   - A mai rămas cineva în peșteră?

   Au răspuns „Nu!” în cor și au continuat, pe mai multe voci, să explice că, atunci când au vrut să părăsească peștera, ieșirea le-a fost blocată de un morman de zăpadă.

   - A trebuit să săpăm cu mâinile, spuse Henry. N-am putea să pornim către casă? Ne este tare, tare frig!

   Fulk își legă în jurul său celălalt capăt al frânghiei și i se adresă li Eleanor:

   - Rămân aici să mă ocup puțin de MacDow. Tu ia copiii, înșiră-i de-a lungul frânghiei și du-i la autobuz. Asigură-te că fiecare dintre ei are cel puțino mână pe frânghiei. Ai înțeles?

   - Da, Fulk, rosti ea supusă, spre propria sa surprindere.

   Eleanor a-nșirat copiii, le-a explicat rolul de ghid al frânghiei și necesitatea ca ei să nu se despartă de aceasta, până ce vor ajunge-n mașină și, tocmai când era gata să dea startul, Fulk se apropie de ea și-i zise:

   - Vezi că-n autobuz vei găsi niște atele - domnul Wallace le-a pus acolo, pentru orice eventualitate. Adu-le aici, deoarece domnul MacDow și-a fracturat tibia.

   Ea dădu din cap și-i îndemnă pe băieți să se grăbească. Nu era prea departe, dar zăpada era adâncă și mâinile înghețau pe frânghia udă și rece.

   Odată ajunși în autobuz, ea i-a pus pe copii să se descalțe și să-și frecționeze bine picioarele. Ar fi vrut să-i mângâie și să le dea câte puțin ceai cald, dar Fulk o aștepta cu atelele și nu avea timp pentru așa ceva.

   - Ești o fată grozavă! exclamă el, când văzu că Eleanor îi adusese nu numai atelele, ci și o targă pe care domnul Wallace o pusese în portbagaj.

   În sat, toate casele aveau ferestrele luminate, iar ușile școlii erau larg deschise.

   Părinții s-au adunat pe lângă mașină, ajutându-i pe copii să coboare și să intre în clădire.

   Domnul Wallace venise și el și le spuse că niciunul dintre bărbații apți de muncă dinlocalitate nu se-ntorsese încă. Totuși, el nu stătuse cu mâinile-n sân - soba duduia, în clasă era cald, fuseseră aduse băuturi fierbinți și aperitive calde și domnul Wallace s-a oferit să-i ducă pe micuți la casele lor.

   Pe domnul MacDow îl lăsaseră la urmă și, când l-au adus lângă soba fierbinte, acesta, livid la față, s-a trezit ca dintr-o lungă amorțeală. Fulk i-a așezat cât mai bine piciorul fracturat și s-a interesat dacă telefoanele funcționau.

   - Mă tem că nu, răspunse tatăl lui Eleanor, care se afla acolo. Poate, totuși, vor fi reparate în termen scurt. De obicei, cei de la Societatea de Telefoane își cunosc foarte bine meseria și acționează foarte rapid. Dar de ce, domnul MacDow trebuie transportat la spital?

   - Ar fi mai bine pentru el. Dar ne-am putea descurca și noi aici. După ce mă uit puțin la copii, mă voi duce să-mi iau trusa medicală din mașină. O să-i dau domnului MacDow ceva să-i mai aline durerile, după care îl vom duce acasă. la el. Are pe cineva care să-l îngrijească?

   - Soția, răspunse Eleanor. Doar că nu prea poate s-o facă, deoarece este însărcinată.

   - În acest caz, dacă ea va avea amabilitatea să mă găzduiască în noaptea asta, mă voi ocupa chiar eu de supravegherea lui. Dar, după cum am spus, mai întâi copiii.

   După ce au trecut în revistă starea de sănătate a băieților, s-au suit în mașină, urmând să-l transporte mai întâi pe domnul MacDow la domiciliul său, după care să se îndrepte spre casa parohială unde-i aștepta, cu nerăbare, doamna MacFarlane.

   Când au ajuns, Eleanor era complet adormită în scaunul ei și abia a reușit să priceapă cuvintele lui Fulk, care-o anunța cu blândețe că drumul luase sfârșit și că este timpul să coboare.

   Doamna MacFarlane s-a interesat mai întâi de soarta lui Henry. Fulk a liniștit-o, spunându-i că nu-i decât înghețat și flămând. Nu avea nevoie decât de mâncare, de o baie fierbinte și de un somn bun.

   Doamna MacFarlane plecase cu Henry, ca să-l pregătească de culcare, după care intenționa să revină ca să le dea și lor să mănânce. Fulk i-a explicat că, deși intențiile sale fuseseră altele, va trebui să înnopteze la familia MacDow.

   Când au rămas singuri, Eleanor și Fulk erau atât de osteniți, încât se simțeau incapabili să mai scoată vreun cuvințel, iar după cină, Fulk a plecat, apucând să spună doar „Noapte bună”.

   Eleanor s-a culcat cuprinsă de sentimente contradictorii. Oare cum poți să începi să ții la un om care nu ți-a plăcut niciodată? Dar, de fapt, cine spune că ei nu-i place Fulk? Ah, da, a fost o vreme, când o fetiță pe nume Eleanor, nu putea să-l sufere pe băiatul mult mai mare din vecini. Dar ea nu mai era fetița aceea și...

   Argumentele și contraargumentele s-au topit într-o ceață densă și Eleanor a adormit.

CAPITOLUL PATRU

   Dimineața următoare s-a ivit un soare strălucitor, care mângâia cu razele sale lumea înconjurătoare. Vântul încetase să mai bată, ceea ce făcea și mai mult ca totul să pară complet ireal.

   Eleanor privi uluită pe geam, își puse un kilt vechi și un pulover gros și coborî la micul dejun. Mama ei ridică ochii și-i zâmbi cu dragoste:

   - Bine că te-ai trezit, draga mea. Masa este gata. Și nu uita că trebuie să mergem a biserică, la ora 10.

   Eleanor dădu din cap.

   - Da, mamă, n-am uitat de slujbă, dar va trebui să curăț cărarea înainte de a începe să mă îmbrac pentru biserică. Când se întoarce Margaret? mai întrebă ea, imediat ce s-au așezat cu toții la masă.

   - Îndată ce plugurile vor curăța drumul, ceea ce cred că s-a și făcut până acum, dar fiind că ieri viscolul n-a durat prea multă vreme și n-a apucat să se depună prea multă zăpadă. Bărbații zic că telefoanele au funcționat neîntrerupt în partea de nord, iar dincolo de Lairg, drumurile sunt perfect accesibile. Mă întreb cum s-o descurca Fulk acolo, la familia MacDow?

   Și, întorcând privirile către cel mai tânăr membru al familiei:

   - Henry, ce s-a întâmplat? De ce nu mănânci?

   - Pur și simplu nu mi-e foame. Sper că o să mănânc porții duble la prânz, ca să mă revanșez.

   Eleanor se uită cercetător la el. Băiatul arăta bine, poate cam palid, dar dacă, Doamne ferește, o fi răcit ieri, tocmai acum, după ce avusese varicela aceea?

   Intenționase să-și roage frățiorul s-o ajute la curățatul cărării, dar acum s-a decis să renunțe și să facă treaba de una singură. Mai era un ceas până la plecarea la biserică, așa că puțin exercițiu fizic n-o să-i strice.

   Când ajunse aproape de capăt, simți o mână mare, care i-o prinse pe a ei atât de strâns, încât fu nevoită să se oprească din săpat.

   - Bună dimineața! rosti Fulk jovial. Văd că ai ieșit perfect teafără din mica noastră aventură de ieri. Haide, dă-mi mie chestia asta și du-te să te îmbraci ca lumea, pentru a merge la biserică.

   - Nici să nu te gândești! izbucni ea. Nu vezi că eu sunt echipată adecvat, iar tu nu ești?!

   El continua s-o țină strâns de mână, când o întrebă:

   - Mai există și alte motive?

   - Păi, și pentru că mie nu-mi prea place să-mi spună cineva ce am de făcut. Imogen face absolut tot ce-i spui tu să facă?

   Fulk nu părea c-ar fi fost pus în încurcătură - doar puțin surprins, și-atât.

   - E greu să-ți răspund la asta. Nu-mi amintesc de absolut nicio ocazie în care să fi fost necesar să-i spun eu ce-ar trebui să facă.

   - Ce caraghios!

   Ochii lui au privit-o rece.

   - Caraghios? Poate că vei avea amabilitatea să-mi explici...

   Eleanor se grăbi să-l întrerupă:

   - N-am vrut să spun caraghios... Am vrut doar să zic că-i ceva ciudat... Poate că asta este din pricină că vă vedeți atât de rar.

   Acum, ea înțelegea că întrecuse limita, dar se pare că nu-i păsa prea mult de asta.

   - Opinia mea este că această problemă nu te privește, rosti el apăsat, fără a se strădui să-și ascundă furia care-l curpinsese.

   Dar acum se-nfuriase și ea, pe el și pe sine însăși, deoarece ea fusese cea care deschisese o asemenea discuție stupidă și tulburase apele, fără a se gândi la ce face și fără a obține din asta ceva în favoarea ei.

   - Ești un individ îngrozitor! strigă ea, înrăutățind și mai mult lucrurile. Nu te-ai chimbat deloc în toți acești ani! Trebuia să-mi închipui asta dar, de vreo două ori, mi-am imaginat că ești altfel acum și am greșit. Na! Ia nenorcita asta de lopată și fă ce vrei cu ea!

   Apoi, după ce-i trecu în revistă îmbrăcămintea elegantă:

   - O să arăți cât se poate de caraghios săpând în zăpadă în hainele astea, dar asta este ceva care nu mă privește deloc!

   După care, s-a pornit să mormăie ceva neinteligibil, în timp ce se îndrepta, demnă, către ușa casei. Fulk izbucni în hohote puternice de râs care răsunau în urechile ei și după ce trânti, mânioasă, ușa grea de la intrare.

   După 20 de minute, când a coborât în salon, îmbrăcată cu paltonul ei de tweed și cu căciulița de blană pe cap, l-a găsit pe Fulk acolo, alături de restul familiei, arătând de parcă n-ar fi ținut niciând în mână o lopată, necum să mai fi curățat cu ea zăpada din fața casei.

   Când Eleanor ajunge jos, el se ridică și rosti cu gravitate:

   - Ai o căciulă foarte frumoasă, după care continuă pentru toate urechile prezente: E uimitor cum pot hainele schimba aspectul exterior al unei femei!

   Tatăl ei s-a răsucit s-o vadă mai bine și a rostit:

   - Așa-i, draga mea. Ai o căciulă foarte elegantă. Deși mie mi-ai plăcut mai mult ieri, când aveai pe tine chestia aia cu glugă.

   - Tată, acela era un hanorac pe care-l am de-acum o sută de ani!

   - Tatăl tău are dreptate, Eleanor. Ieri arătai excelent. Păreai sigură pe tine și profund înțelegătoare - exact genul de femeie pe care oricare bărbat și-o dorește alături, atunci când se află într-o situație dificilă.

   - I-auzi! izbucni ea. Nu mi-aș fi putut închipui... după tot ce mi-ai spus...

   El zâmbi și-i șopti:

   - N-am făcut decât să scormonesc puțin jarul, să iasă scântei.

   - Și ai reușit. Au ieșit destule, de poți să dai foc unei case cu ele. Dar cum de te-ai schimbat acum?

   - Oh, nimic deosebit. N-ar trebui să pornim la drum?

   Biserica era supraaglomerată. Chiar și cei ce veneau doar la anumite ocazii, își făcuseră apariția, dorind astfel să-și exprime recunoștința față de Cel de Sus, pentru milostivenia cu care le-a redat copii.

   Eleanor începu să cânte împreună cu totți ceilalți, iar Fulk, care stătea alături de ea, o privea surâzând amuzat.

.....................................