.....................................................
7.
- Nu știu unde e. Pe cuvântul meu. I-am spus șefului poliției totul aseară.
- Așa e.
- Puteți să-mi spuneți despre asta? Știu că ați mai povestit o dată, dar aș vrea să aud și eu povestea.
Mi-a spus cum ea și Brad avuseseră o relație cu intermitențe practic dintotdeauna, încă din liceu, și că amândoi continuau să meargă la Cooley`s, și ocazional mai făceau sex, și că ultima dată când s-a întâmplat asta a fost vineri.
- Nu sunt mândră de asta, dar ne cunoaștem de mult, să știți. Uneori mă gândeam că eram meniți să ajungem împreună.
- Sunteți sigură că era vineri?
- O, da, a spus ea, aplecându-se în față și luându-și pachetul de Malboro mentolate de pe masă. Nu vă deranjează dacă fumez, nu? a întrebat.
- Nu, sigur că nu.
- Vreți una?
- Sigur, am spus și m-am aplecat ca să iau o țigară din pachetul cartonat.
De obicei fumam doar țigări rulate de mână, dar m-am gândit că nu strica să mă împrietenesc puțin cu Polly Greenier. Și-a aprins țigara ei mai întâi, apoi mi-a întins bricheta Bic.
Nu mai fumasem o țigară mentolată de ani buni și primul fum cu mentol mi-a făcut o gaură în gât.
- De unde știți așa de sigur că era vineri? am întrebat-o.
- Este singura zi a săptămânii când plec mai devreme de la muncă. Vinerea lucrezi în schimbul de la 5 la 1 la azilul Manor House. Pe urmă m-am dus la Cooley`s pentru prânz și acolo l-am văzut pe Braggett... adică Brad... am băut câteva pahare și pe urmă ne-am dus la el acasă.
- Ați stabilit să vă întâlniți acolo, sau v-ați întâlnit din întâmplare.
- De fapt, amândouă. Ne-am văzut la începutul săptămânii și a pomenit ceva de asta. M-a întrebat dacă ieșeam mai repede vineri și mi-a zis că avea de gând să fie la Cooley`s și poate beam ceva împreună, să sărbătorim weekendul.
- Asta era ceva obișnuit pentru voi doi, să vă faceți planuri să vă întâlniți?
Ea a suflat pe nări un fir albăstrui de fum și și-a scuturat fumul rotind țigara pe marginea unei scrumiere de sticlă de pe măsuța de cafea.
- Nu, nu prea. De obicei nu făceam planuri. Pur și simplu ne întâlneam întâmplător. Știți, e un oraș mic.
- Ați remarcat ceva neobișnuit la Brad în acea zi?
- A fost puțin ciudat, trebuie să recunosc. De pildă, a insistat să-mi plătească prânzul și să facă cinste cu bere. Într-un fel, a fost tot timpul grămadă peste mine. Sigur, asta s-a întâmplat de multe ori în trecut, dar de obicei nu în mijlocul zilei. Mi s-a părut cam ciudat, dar mi-a și plăcut. M-am gândit că poate se simțea singur de când a divorțat și poate voia o iubită.
Mi-am terminat țigara și am stins-o în scrumieră.
- Polly, Brad Daggett a fost identificat în mod sigur ca find în Boston vineri seara, în jurul orei 6. Ești sigură că îți menții povestea?
- Nu înțeleg. Am fost împreună la el acasă.
Am tăcut pentru o clipă și am luat o gură de cafea, în încercarea de a face să-mi dispară gustul de mentol din gură.
- Vreau să-ți fie foarte clar, Polly. Brad are mari probleme. Este suspectul principal în două crime. Dacă minți că Brad a fost cu tine, înseamnă că obstrucționezi de bunăvoie justiția și vei ajunge în închisoare. Să fii sigură de asta.
Ea și-a dus mâna la gură. Avea o privire șocată și totodată confuză.
- Brad a omorât pe cineva?
- Ai fost cu el vineri seara?
- Da. Am fost cu el, dar nu știu. Nu-mi aduc aminte prea multe. Cred că e posibil să-mi fi pierdut cunoștința.
Vocea ei devenise ascuțită. Jack, cockerul spaniel, și-a ridicat capul îngrijorat, dar a rămas în coșul lui.
- Spune-mi exact ce-ți aduci aminte. Dacă-mi spui adevărul, n-o să ai probleme, în regulă?
- Eram destul de amețiți când am plecat de la bar, după shoturi și altele de genul ăsta. Acasă la el, am continuat să bem...
- Cât era ceasul?
- Nu știu exact. Poate 3? Am ajuns la Cooley`s pe la 1 și am stat acolo vreo două ore. Nu știu precis...
- E-n regulă. Pe la 3 e destul de bine. Deci ați băut amândoi. Ce-ați băut?
- Shoturi de Jager, în general, pe urmă am început să ne giugiulim. Eram cam pulbere. Brad nici nu putea să și-o scoale. De asta-mi aduc aminte. A zis ceva gen hai să ne culcăm să ne mai treacă și pe urmă încercăm din nou, și atunci ne-am dus la culcare.
- Când v-ați trezit?
- Era târziu. Nu știu. Pe la 10, sau cam așa ceva. Mi-aduc aminte pentru că m-am uitat la ceas și nu știam dacă era 10 dimineața sau 10 seara.
- Și Brad era în pat cu tine?
- Nu, dar era acolo. În living, la televizor. M-a dus înapoi la Cooley`s, unde aveam mașina și m-am dus acasă. Mă simțeam ca naiba.
- Polly, mulțumesc. Mi-ai fost de mare ajutor. Și n-ai mai vorbit cu el și nici nu l-ai văzut de atunci?
- Doamne, nu. Chiar a făcut-o? El i-a omorât pe amândoi?
Dusese din nou palma la gură și halatul i se deschisese în față. Își lăsase țigara în scrumieră fără să o stingă și acum țigara ardea singură.
- Asta încercăm să aflăm. A vorbit vreodată cu tine despre vreunul dintre Seversoni?
- Nu, niciodată, dar el și bărbatul erau prieteni. Se duceau să bea împreună la Cooley`s. L-am întâlnit o dată.
- Beau împreună?
- Cel puțin o dată au băut. Mi-aduc aminte că ne-a făcut cunoștință. Era tipul care își construia casa aia mare pe faleză, nu? Păreau prieteni.
- Și Miranda Severson? Soția? Ai văzut-o vreodată la Cooley`s?
- Nu, niciodată. Am auzit de ea, dar... Dumnezeule, nu pot să cred că se întâmplă toate astea.
A întins mâna după țigara din scrumieră, a văzut că arsese până la filtru și a stins-o.
I-am lăsat cartea mea de vizită, i-am spus să mă sune imediat dacă își mai amintea ceva, apoi am urcat în mașină.
Era aproape 12. Planul meu inițial fusese să trec pe la Cooley`s, să vorbesc cu un barman, să văd dacă pot verifica povestea lui Polly, dar acum nu mai era nevoie. Spunea adevărul, Brad o îmbătase, se asigurase că își va pierde cunoștința, apoi plecase cu mașina la Boston să-l omoare pe Ted.
Am sunat-o pe James și i-am spus ce aflasem, că alibiul lui Brad nu avea să țină. Nu a părut surprinsă. Era încă la sediul poliției statului Maine din Portland. I-am spus că o s-o iau de acolo peste o oră sau două. Asta îmi dădea suficient timp să mănânc ceva de prânz.
Am pornit spre sud, pe lângă casa Seversonilor, înconjurată încă de mașini de poliție. Am oprit în parcarea de la Kennewick Inn; auzisem că aici stăteau Ted și Miranda când veneau în Maine. Un indicator de lemn pe care scria CAMERE LIBERE se legăna în briza care venea dinspre ocean.
M-am gândit că atunci când presa națională avea să afle povestea, problema lor cu camerele libere avea să se rezolve.
Pe fațada clădirii principale era o firmă mai mică pe care scria LIVERY PUB. M-am îndreptat într-acolo pe aleea îngustă, strivind sub tălpi frunze uscate, și am coborât pe o scară exterioară de piatră către intrarea de la subsol.
Pubul era o încăpere lungă și îngustă care mirosea a fum de lemn și a cartofi prăjiți. M-am așezat la bar. În pub erau doar câțiva oameni, dar toți vorbeau animat, fără îndoială comentând zvonurile despre ce se întâmplase la 1 kilometru și jumătate mai sus pe drum.
Am comandat o ceașcă de cafea și un ceeseburger barmanului gras. În timp ce așteptam, mi-am scos carnețelul și m-am uitat la ce scrisesem acolo în acea dimineață.
Polly Greenier - de ce ar minți pentru Brad? Acum știam că nu mințise, că pur și simplu fusese folosită de Brad ca un alibi nevinovat.
De ce avea Ted o cheie de la casa lui Brad? Asta tot nu știam, dar aflasem de la Polly că Brad și Ted petrecuseră ceva timp împreună la Cooley`s. A cui fusese ideea? Ar fi putut Brad să-i dea cheia lui Ted dintr-un anume motiv?
Ultima notiță din carnet era: De ce m-ar minți Lily Kintner? Încă nu găsisem un răspuns la asta, deși nu credeam că avea vreo legătură cu ce se întâmplase între Brad și Seversoni.
Mi-am scos telefonul, am verificat să văd dacă aveam semnal și am deschis fotografia lui Lily Kintner care știam că era online.
O fotografie neclară cu ea și tatăl ei veche de 10 ani, dar Lily nu se schimbase prea mult de atunci. Același păr roșcat, pieptănat la fel. Aceeași piele albă și privire intensă.
Când barmanul mi-a adus cheeseburgerul, am întors din impuls fotografia spre el și l-am întrebat dacă o știa pe fata din imagine. S-a aplecat și a studiat ecranul vreo 5 secunde. Eram atât de sigur că avea să spună nu, încât aproape că nu i-am înregistrat cuvintele când a spus:
- Sigur. A fost aici la începutul săptămânii. A stat două nopți. O fată drăguță.
- De ce a venit aici? am întrebat, încercând să nu-mi trădez surprinderea și entuziasmul.
- Nu știu. Cred că a băut Sam Light. Întotdeauna îmi aduc aminte ce comandă oamenii.
A plecat de lângă mine ca să salute doi clienți care tocmai se așezaseră în celălalt capăt al barului.
M-am uitat la fotografia lui Lily - câteva punctișoare neclare care îi alcătuiau chipul. Era posibil să aibă o legătură mai substanțială cu povestea asta decât credeam eu? Știam că va trebui să stau din nou de vorbă cu ea, să aflu de ce mă mințea, să aflu de ce venise în Maine după ce Ted fusese omorât. Nu mă așteptam să aflu prea multe, dar asta însemna să o văd din nou. Mai bine mai curând decât mai târziu.
Am mușcat din cheeseburgerul meu, care era mult mai bun decât avea dreptul să fie un cheeseburger. Viața începea să arate mai bine.
30
LILY
Tata s-a foit nervos și a tot oftat pe întregul drum de la JFK până la Shepaug.
- Nu e decât mama, am spus eu. E la fel de enervantă ca întotdeauna.
El mi-a zâmbit, dar în ochii lui umezi stăruia frica.
- Încearcă doar, am continuat eu. Dacă nu merge, atunci o să găsim altceva.
- Aș putea să vin să stau cu tine, Lil, a spus el.
Asta era inevitabilitatea pe care speram să o evit, bineînțeles, dar tot ce am făcut a fost să-mi pun mâna pe genunchiul lui și să-l strâng ușor.
Acum ne aflam pe dealurile joase din Connecticut și pătrundeam pe un teren familiar, iar tatăl meu a devenit tăcut și a rămas cu privirea pe fereastră. Frunzele copacilor trecuseră de la izbucnirea vibrantă de culoare și roșul devenise ruginiu, galbenul pălise.
Când am intrat pe aleea de la Monk`s, tata a spus:
- Simt cum mi se strâng boașele - acum știu că am ajuns acasă.
În vreme ce scoteam din portbagajul mașinii cele două valize masive ale tatei, mama a apărut la ușă, cu șorț și pătată de vopsea. Își trăsese pe buze două dungi de ruj roșu strălucitor.
- Se întoarce patriarhul, a rostit ea, și cuvintele au părut pregătite.
Asta m-a făcut să-mi dau seama că era puțin agitată.
- Sharon, a spus tata, împingându-și ochelarii în sus pe frunte, ca să o poată vedea la distanță. Arăți neschimbată.
Ăsta era probabil cel mai drăguț lucru pe care i l-ar fi putut spune, dată fiind situația.
Ea a dat din cap și s-a întors în casă.
După ce l-am ajutat pe tata să-și despacheteze lucrurile și să se instaleze în camera de oaspeți de la parter, situată în partea din spate a casei, am făcut amândoi o plimbare rapidă pe terenul din jur înainte ca soarele să dispară complet.
- Aici se întunecă devreme, a remarcat tata. Mi-aduc aminte de asta.
- Doar toamna și iarna, i-am răspuns. Nu tot anul.
- Bănuiesc că aș putea grebla ceva frunze mâine.
- Asta i-ar plăcea mamei. Ea urăște să adune frunzele.
- Mi-aduc aminte. Întotdeauna mă punea pe mine să o fac.
- Ei, pe tine sau pe băiatul ăla din casa de vizavi.
- Așa-i.
Tata și-a strâns mai bine fularul în jurul gâtului, deși era o seară caldă pentru sfârșitul lui octombrie.
- Ți-aduci aminte cum te târai prin grămezile de frunze când erai mică?
- Nu mai știu, am spus.
- Alți copii întotdeauna păreau că vor să sară pe frunze, dar tu te îngropai în ele. Stăteai băgată acolo ore în șir. Nu-ți aduci aminte?
- Vag.
- Erai o fetiță așa de ciudată. Înainte să-ți bagi nasul în cărți, ajunseserăm să credem că dăduserăm naștere unei sălbăticiuni. Nu zâmbeai aproape niciodată. Te strecurai afară și rămâneai acolo ore întregi. Scoteai sunete de animal. Îți ziceam fata noastră vulpe, care era crescută de oameni. Sper că nu te-am crescut prea rău.
- V-ați descurcat foarte bine, am răspuns, în vreme ce începea să plouă ușor. Îmi îngăduiți să-mi văd din nou părinții împreună. Visul oricărui copil cu părinți divorțați.
- Nu ăsta a fost visul tău, nu-i așa? a spus tata când ne întorceam și ne îndreptam spre casă, cufundată în întuneric, cu excepția luminii care venea din bucătărie.
- Doamne, nu. Glumeam doar. Și pe urmă, voi nu sunteți din nou împreună, sper. Doar locuiți împreună. Parazitism reciproc. Nu ăsta e planul?
- Da, ăsta e planul. Pace și liniște. Poate o să mai scriu o carte. Poate nu. Tot ce vreau e să-mi trăiesc restul vieții și să nu fac rău nimănui. Asta-i tot ce sper de fapt.
Cina s-a desfășurat bine. Mama a făcut pui la cuptor și tata n-a spus nimic rău despre ele, deși era cam ars. Am băut toți trei o sticlă de vin și pe urmă tata s-a oferit să strângă farfuriile, spunând că o s-o facă după fiecare masă.
- Eu nu mă pricep să gătesc, Sharon, doar știi asta, dar strâng masa cu plăcere.
Ea și-a dat ochii peste cap, dar numai spre mine. Tata deja se apucase să adune farfuriile, îngrămădindu-le cu grijă în chiuvetă.
Ne-am dus în living; acum era un televizor acolo, ceva ce nu avuseserăm atunci când eram mică. Am remarcat asta cu voce tare.
- Pentru PBS, a spus mama pe când ne așezam la cele două capete ale canapelei ponosite.
Credeam că o să discutăm despre tata, dar mama mi-a spus în cele mai mici detalii despre o cronică laudativă referitoare la un artist pe care îl cunoscuse.
- Nu mi s-a părut niciodată prea grozav, dar probabil că m-am înșelat, cel puțin conform The New York Times.
O ascultam și mă gândeam că aranjamentul ăsta nebunesc între tata și mama s-ar putea să funcționeze, cel puțin o vreme. De-a lungul anilor în care au fost despărțiți au ajuns să însemne tot mai puțin unul pentru celălalt și asta s-ar putea să le îngăduie să locuiască împreună. Nu se mai iubeau într-atât cât să se rănească reciproc.
Am plecat a doua zi după micul dejun. Nu mă grăbeam, așa că la Hartford am luat-o spre nord, ca să merg prin Pioneer Valley, de unde să intru pe Route 2 și să mă întorc la Winslow pe o rută mai pitorească. Era perioada mea preferată din an, când rafalele de vânt umpleau aerul cu frunze uscate, iar casele erau împodobite de Halloween.
Cu o săptămână în urmă aflasem de moartea lui Ted Severson și acum acel capitol sordid din viața mea se încheiase. Miranda și Brad dispăruseră și ei, iar eu scăpasem nepedepsită. Orice neliniște că aș putea fi prinsă dispăruse și ea. Mă simțeam relaxată și plină de forță. Chiar îmi făcuse plăcere să petrec ceva vreme cu părinții mei.
Crimele deveniseră o poveste larg dezbătută; din câte aflasem, reporterii dăduseră năvală în Kennewick, încercând să descâlcească povestea tinerilor soți frumoși și bogați, omorâți la distanță de o săptămână unul de altul. Brad Dagget nu fusese găsit, și nu avea să fie niciodată. Dacă îi localizaseră camioneta, asta nu ajunsese la știri. El îi omorâse pe Ted și Miranda, și legiștii aveau să găsească dovezile în acest sens. Iar el nu avea să fie niciodată găsit pentru a-și spune povestea.
M-am gândit la ceea ce-mi mărturisise tatăl meu cu o zi în urmă - cum voia să-și trăiască restul vieții fără să mai rănească pe nimeni. Poate că aș putea să-mi fac și eu din asta un scop.
Era vorba de cum mă simțisem după ce îl omorâsem pe Chet, și cum mă simțisem după ce îl omorâsem pe Eric, în Londra. Era vorba de cum mă simțeam acum. Nu regretam nimic. Miranda și Eric mă răniseră. Chet voise să o facă, iar Brad - deși nu-mi făcuse rău direct - omorâse un om nevinovat.
Probabil că fusese o greșeală să-l invit pe Ted Severson în viața mea. Riscasem enorm în ultimele câteva săptămâni, și aveam noroc că nu fusesem prinsă. Dar acum terminasem cu asta. Se încheiase totul. Aveam să duc o viață liniștită și aveam să mă asigur că nimeni n-o să mă poată răni din nou. Voi continua să supraviețuiesc, știind, așa cum am știut în acea noapte în poiană, pe când stelele își revărsau strălucirea peste mine, că eram deosebită, că mă născusem cu un soi diferit de moralitate. Era moralitatea unui animal - a unei ciori sau vulpi sau bufnițe - și nu cea a unei ființe umane normale.
Am părăsit Route 2 și am străbătut centrul orașului Winslow către casa mea. În parc avea loc un Oktoberfest, o formație cânta polca și fusese ridicat un cort unde se bea bere. Am coborât geamul. Mirosea a cidru de mere. M-am gândit să mă opresc, dar am decis că e mai bine să mă duc acasă.
Am străbătut cei 3 kilometri către casă și, în vreme ce mă apropiam de ea, am zărit pe aleea mea o mașină albă lungă, ușor de văzut printre copacii lipsiți acum de frunze. O tresărire de frică m-a străbătut și am fost cât pe ce să trec mai departe, dar am intrat pe alee, spunându-mi că totul avea să fie bine.
Rezemat de mașină era detectivul care venise să-mi pună întrebări la începutul săptămânii. Henry Kimball de la Poliția din Boston.
Când m-a văzut, a aruncat țigara pe care o fuma și a stins-o sub talpa pantofului. Am parcat și am ieșit din mașină. El a venit spre mine, cu un zâmbet impenetrabil pe față.
31
KIMBALL
Duminică după prânz, m-am dus din nou la Winslow ca să vorbesc cu Lily Kintner. Nu era acasă, dar era o zi de toamnă plăcută, nu foarte rece, și am decis să aștept.
M-am gândit că ieșise în oraș să ia masa și că avea să se întoarcă în curând. M-am rezemat de mașină ca să pot vedea bine iazul din spatele casei sale și mi-am rulat cu grijă o țigară, una din rația mea de două pe zi.
Brad Daggett nu fusese încă găsit. Singurul indiciu clar era că un garaj din Kennewick raportase că una din mașinile la care se lucra avea plăcuța de înmatriculare schimbată. Mike Comeau, mecanicul, observase asta doar pentru că noua plăcuță era mult mai curată decât restul mașinii.
S-a dovedit că era plăcuța de la camioneta lui Daggett. Așadar, Brad Daggett fusese suficient de isteț ca să-și schimbe plăcuța înainte de a o șterge din Maine. A fost dat un ordin de urmărire pentru noul număr, dar încă nu aflasem nimic. Începeam să mă îndoiesc că aveam să aflăm vreodată.
Mi-am aprins țigara, am dat capul pe spate și am lăsat soarele să-mi cadă pe față. Pe deasupra a trecut greoi un stol de gâște.
Tocmai îmi terminam țigara, când Lily a intrat pe alee cu Honda ei Acord. Am încercat să citesc ceva pe fața ei prin parbriz, dar părea să mă privească doar cu o ușoară curiozitate. După ce a parcat și a ieșit din mașină, m-am apropiat de ea și m-am prezentat din nou.
- Mi-aduc aminte de dumneavoastră, a spus ea. A fost doar acum câteva zile.
Avea cu ea o valijoară, bleumarin cu buline negre, și am întrebat-o dacă fusese plecată.
- La părinții mei, în Connecticut. Tata tocmai a venit de la Londra.
- O să locuiască aici?
- Ăsta e planul, deocamdată. Cu ce vă pot ajuta, domnule detectiv? Am auzit despre Miranda. Ce șoc.
- Mai am câteva întrebări. Speram că am putea... că ne-am putea așeza să stăm de vorbă, din nou.
- E-n regulă. Lăsați-mă doar câteva minute, să-mi duc lucrurile. Am putea sta pe veranda din spate, dacă vreți. Nu e așa de rece.
Am urmat-o în casă, am trecut prin living și am ieșit pe o ușă din bucătărie pe o verandă mică aflată în spatele casei, acoperită cu frunze.
- O să vă aduc o cârpă și puteți șterge scaunele, a spus ea.
Am făcut întocmai și am curățat două din scaunele de lemn de frunzele în formă de evantai, de un galben strălucitor, căzute dintr-un copac de ginko. M-am așezat și după 5 minute Lily s-a întors.
Era tot în jeanși, dar își scosese haina și acum purta un pulover alb, cu decolteu în V, care părea din cașmir. Părul era lăsat pe umeri și fața ei părea proaspăt spălată și nemachiată.
- Cu ce vă pot ajuta? m-a întrebat.
Hotărâsem deja că aveam să trec direct la subiect, așa că am spus:
- Vreau să știu de ce m-ai mințit, domnișoară Kintner.
Ea nu a părut surprinsă, dar a clipit încet din pleoapele ei pale.
- Despre ce, mai exact?
- Relația cu Ted Severson și faptul că ai fost la Kennewick duminică și luni seara, săptămâna asta. Nu te-ai gândit să pomenești de asta ultima dată când am venit aici?
- Pot să vă explic, a răspuns ea. Și îmi cer scuze pentru minciună. Am fost stresată de toată situația cu tatăl meu. Când ați apărut prima oară, am fost îngrozită să fiu implicată într-o anchetă legată de o crimă. Ar fi fost prea curând pentru el. Acesta e motivul pentru care am pretins că nu îl cunoșteam pe Ted Severson. Sper că vă dați seama că nu aș fi mințit dacă aș fi crezut că relația noastră avea vreo legătură cu crima.
- Care era exact relația voastră?
- Ne-am cunoscut în Londra, în aeroport. Nici măcar nu l-am recunoscut la început, dar am început să vorbim și în cele din urmă ne-am dat amândoi seama că ne cunoscuserăm deja, prin Miranda. Eram amândoi la clasa business și în final am ajuns să stăm unul lângă altul și el mi-a spus că bănuia că soția îl înșela cu constructorul casei lui.
- Asta e o informație importantă, am spus eu. Ne-am fi bucurat să o știm acum o săptămână.
- Știu, știu. Îmi pare rău. Dar nu știa cu siguranță. Doar bănuia că se întâmpla. Eu o știam pe Miranda din colegiu și m-am gândit că probabil așa era. Oricum, ne-am înțeles foarte bine. El mi s-a confesat, așa cum se întâmplă câteodată într-o călătorie cu avionul.
- Așa că ați început o relație.
- Nu, nu chiar. Oricum, nu romantic. Ne-am mai întâlnit o dată, la un bar din Concord, să bem ceva, dar nu a mai urmat nimic. Era un bărbat însurat.
- Dar îl plăceai?
Ea a clipit din nou, încet.
- Da. Era un om de treabă.
- Când ai aflat că a fost omorât?
- Am citit în Globe, duminică. Din articol se înțelegea că fusese omorât de un hoț, dar eu m-am întrebat...
- Te-ai întrebat dacă nu cumva fusese omorât de Brad Daggett?
- Ăsta e numele constructorului, nu? Și credeți că el i-a omorât pe Ted și Miranda.
- Spune-mi de ce ai decis să te duci în Maine.
- Nu știu exact. Dintr-o mulțime de motive. Ted îmi spusese cât de mult îi plăcuse acolo, așa că m-am hotărât să mă duc. Cred că voiam să-l plâng. Ne-am întâlnit doar de două ori, dar amândouă întâlnirile au fost intense. Și cred că m-am dus acolo și ca să văd ce pot afla. Cred că mă jucam de-a Nancy Drew. O prostie, știu.
- Ce-ai făcut cât ai stat acolo?
- M-am plimbat. Am mâncat la barul de la hotel. Toată lumea vorbea despre crimă și eu am ascultat, dar nu am auzit nimic despre vreo aventură de-a Mirandei. Crezusem că o să aud, crezusem că toată lumea avea să vorbească despre asta. Potrivit lui Ted, Miranda practic locuia la Kennewick Inn. Dacă se culca cu cineva din oraș, ai crede că toată lumea trebuia să știe. Cel puțin asta credeam eu. Dar nimeni nu a spus nimic. M-am dus chiar și la Cooley`s - este barul aflat mai sus pe drum, cel frecventat mai mult de localnici - și băut un pahar acolo, crezând că poate aud ceva sau chiar îl văd pe Brad. Dar n-a fost așa.
- Și ce aveai de gând să faci dacă aflai că Brad și Miranda aveau o aventură?
- Să-l prind, bineînțeles, a răspuns ea. Să scot o mărturisire de la el. Să-l arestez în calitatea mea de cetățean.
Expresia de pe chipul ei nu se schimbase și mi-a trebuit un moment să-mi dau seama că glumea. Am zâmbit afectat și ea mi-a răspuns cu un surâs.
Când zâmbea, îi apărea o cută mică între nas și buza de sus.
- Sincer, a continuat ea, nu știu ce aveam de gând să fac. Nu îmi făcusem niciun plan. Iar dacă Brad și Miranda chiar aveau o aventură, asta nu însemna că treaba asta avea vreo legătură cu moartea lui.
- Suntem destul de siguri că Brad Daggett i-a omorât pe amândoi.
- Și a fugit?
- Da.
Am tăcut amândoi pentru o clipă. Am văzut cum Lily bate darabana cu degetele mâinii stângi pe brațul scaunului ei. Era prima manifestare de nervozitate pe care o văzusem la ea.
În cele din urmă, a spus:
- Am dat-o-n bară. Ar fi trebuit să vă spun totul de prima dată când ați venit aici. Ar fi trebuit să vă spun că Ted credea că soția lui avea o relație cu Brad. Îmi pare rău. Sincer, când ați venit, am crezut că Ted fusese omorât de un hoț. M-am simțit aproape rușinată că m-am dus în Maine să încerc să cercetez pe cont propriu. Părea o prostie.
- Ca Nancy Drew, am spus eu.
- Hm, o numiți proastă pe eroina copilăriei mele?
- Nu, sigur că nu. Și eu am iubit-o pe Nancy Drew. De ce crezi că am devenit detectiv?
O pisică jigărită a apărut pe verandă, miorlăind la Lily.
- Ai o pisică, am spus eu.
- Nu chiar, a răspuns ea, ridicându-se în picioare. E un motan. Îl cheamă Mog, dar trăiește mai mult pe afară. Vine aici când îi e foame. Mă duc să-i aduc ceva de mâncare. Pot să vă aduc ceva din casă?
- Nu, mulțumesc, am răspuns.
După ce a plecat, l-am chemat pe Mog, dar el a rămas la locul lui. Avea ochii de culori diferite, sau unul dintre ochi era bolnav.
Lily s-a întors cu un castron cu mâncare pentru pisici și l-a așezat la marginea verandei. Mog s-a ghemuit și a început să mănânce.
Voiam să mai stau, dar nu mai aveam nimic de întrebat. Tot nu credeam că Lily spunea tot adevărul, dar răspunsurile ei erau destul de rezonabile.
- Tatăl dumitale, am spus eu. Ce face?
- O, el... el e la fel. Cred că plecarea din Anglia e cel mai bun lucru pentru el. Presa l-a pedepsit cam rău.
- Mai scrie?
- Mi-a spus că se gândește că s-ar putea să mai aibă material pentru o carte, dar nu știu ce să cred despre asta. O să vedem. Poate că o să aibă inspirație, acum că stă din nou cu mama.
- Credeam că sunt divorțați.
- Sunt, slavă Domnului. Ăsta e doar un simplu aranjament. Știu, e ciudat. Dar mama are nevoie de bani, iar tata o s-o ajute, acum că stă în casa ei. Plus că tata nu poate sta singur. E o simplă încercare, dar dacă merge, va rezolva problemele amândurora. Dacă nu, tata va putea veni aici, să stea cu mine.
Am vrut s-o întreb mai multe despre tatăl ei, pe de-o parte pentru că mă interesa persoana lui, dar în primul rând pentru că doream să mai stau aici, pe veranda lui Lily Kintner. Doream să mă uit la ea.
Soarele se afla în spatele ei, transformându-i părul într-un roșu aprins. Își încrucișase brațele peste mijloc, lipindu-și puloverul de trup, și îi vedeam rotunjimea înaltă a sânilor și conturul vag al unui sutien roz pe sub cașmirul alb subțire.
M-am gândit cum să-mi prelungesc vizita. Puteam să o mai întreb despre tatăl ei, despre pasiunea ei pentru Nancy Drew, despre slujba ei din Winslow, dar știam că nu trebuia. Asta nu era o vizită modernă. M-am ridicat și s-a ridicat și Lily. Mog a terminat de mâncat și a venit să se frece de glezna lui Lily, apoi a țâșnit înapoi de unde venise.
- O, încă ceva, am spus, amintindu-mi o ultimă întrebare pe care voisem să i-o pun. Prima dată când am stat de vorbă, ai spus că ai cunoscut-o pe Miranda la colegiu.
- Îhî. La Colegiul Mather din New Chester, Connecticut.
- Miranda mi-a spus că i-ai furat iubitul.
- Așa v-a spus? Păi, am umblat cu același tip. Miranda a fost prima cu el, pe urmă eu, și pe urmă s-a întors la ea. A fost o porcărie atunci, dar asta s-a întâmplat cu ani în urmă.
- Așadar, când l-ai cunoscut pe Ted și ți-ai dat seama că era însurat cu Miranda, și că era nefericit, nu te-ai gândit că era o ocazie de a te răzbuna?
- Ba da. Mi-a trecut prin minte. Îmi plăcea Ted, și nu-mi plăcea Miranda, dar nu nu asta a fost între Ted și mine. Nu am avut o relație. Pentru el am fost doar cineva cu care să stea de vorbă.
Lily m-a condus prin casa ei la mașină. Mi-a întins mâna și eu i-am strâns-o; palma ei era uscată și caldă.
Când i-am dat drumul la mână, degetele lui Lily au alunecat ușor peste mâna mea și m-am întrebat dacă o făcuse intenționat sau dacă îmi imaginam eu ceva între noi care nu exista. Chipul ei nu-mi spunea nimic.
Înainte să urc în mașină, m-am întors și am întrebat-o:
- Cum îl chema pe băiat?
- Poftim?
- Băiatul din colegiu cu care ați ieșit, dumneata și Miranda.
- O, el, a spus și o ușoară roșeață i-a colorat obrajii.
A ezitat, apoi a spus:
- Eric Washburn, dar el... ăăă... a murit.
- O, am spus. Ce s-a întâmplat?
- A fost imediat după colegiu. A murit dintr-un șoc anafilactic. Avea alergie la alune.
- O, am făcut din nou, neștiind ce să mai spun. Îmi pare rău.
- E-n regulă, a spus ea. Asta a fost demult.
Am plecat. În vreme ce mă întorceam la Boston, o pătură de nori joși a început să acopere soarele. Era după-amiaza devreme, dar părea să fie în amurg.
Îmi tot repetam în minte discuția cu Lily. Credeam o mare parte din tot ce-mi spusese, dar tot simțeam că mă mințise. Știam că nu-mi spusese multe lucruri, la fel ca prima oară când stătuserăm de vorbă. De ce? Și de ce ezitase Lily la sfârșit, când o întrebasem numele prietenului ei din colegiu? Era ca și cum nu voiam să mi-l spună. Îmi spusese că asta se petrecuse demult, dar de fapt nu era așa. Ea nu avea nici 30 de ani.
- Eric Washburn.
Am rostit numele cu voce tare, ca să mă asigur că nu-l uit.
32
LILY
La o săptămână după ce am fost luată la întrebări pentru a doua oară de detectivul Kimball, m-am dus din nou în Concord Center.
Urmărisem evoluția cazului Severson în fiecare seară la știrile locale, chiar dacă nu era nimic nou. Știam că nici nu va fi. Brad Daggett nu avea să fie găsit. Putrezea încet într-o poiană necunoscută. Eu o știam, și la fel o știau păsările și animalele care treceau pe lângă el. Aveau să-i simtă mirosul și să-și spună că murise vreun animal mare, și apoi aveau să-și vadă de ale lor.
Era prima duminică de când se trecuse la ora de iarnă. Dimineața începuse friguroasă, cu un vânt puternic aducător de zăpadă în zori, dar la prânz ninsoarea se oprise și cerul era acum un strat jos și amenințător de nori alb-cenușii.
Am mers pe drumuri laterale de la Winslow la Concord, fără viteză, ascultând muzică clasică la unul din posturile radio publice.
Era cam jumătatea după-amiezii când am ajuns la Concord, și am parcat pe Main Street. Trotuarele erau pline: o mulțime de familii așteptau în fața unui local popular; femei între două vârste, îmbrăcate cu haine sport, intrau și ieșeau din magazinele de bijuterii. Am mers încet către Monument Square, traversând intersecția largă către intrarea în cimitirul Old Hill. M-am strecurat printre lespezile de piatră și am urcat încet drumul abrupt către vârful dealului. Nu mai era nimeni în cimitir.
M-am dus chiar până în vârf, trecând pe lângă banca unde stătusem cu Ted Severson ultima dată când mă întâlnisem cu el, în urmă cu doar puțin mai mult de o lună, și am privit peste acoperișurile din Concord. De când fusesem ultima oară aici, copacii de pe deal își scuturaseră toate frunzele și vedeam până departe, până în locul unde îmi parcasem mașina.
Am stat acolo o vreme, în jacheta mea de un verde intens, bucurându-mă de singurătate, de mușcătura aerului rece din Noua Anglie și de priveliștea divină a trecătorilor care mergeau grăbiți, văzându-și de treburile lor într-o duminică ce le aducea o oră în plus. M-am uitat spre locul unde eu și Ted ne sărutaserăm și am încercat să-mi aduc aminte ce simțisem atunci. Buzele lui surprinzător de moi, mâna lui mare și puternică alunecând în sus pe puloverul meu.
După 5 minute, mi-am îndreptat din nou atenția spre coama dealului, cu mormintele sale de piatră răsfirate. Vântul suflase frunzele uscate și le îngrămădise în spatele câtorva pietre funerare. Am coborât încet pe aleea cu dale, alegând la întâmplare un mormânt care era parțial ascuns de un copac răsucit, fără frunze și am îngenuncheat în fața lui.
Aparținea unei femei pe nume Elizabeth Minot, care murise în 1790 la vârsta de 45 de ani. „A primit moartea lentă cu pace și bucurie.” Deasupra pietrei funerare era un craniu înaripat, înconjurat de un banner pe care scria „NU UITA DE MOARTE”.
Am stat ghemuită, studiind piatra de mormânt, întrebându-mă cum fusese viața scurtă și grea a lui Elizabeth Minot. Adevărul era că nu conta deloc. Ea era moartă și la fel și toți cei care o cunoscuseră. Poate că soțul ei o sufocase cu o pernă ca să-i curme chinul. Ori ca să-și curme propriul chin. Dar și el dispăruse de mult. Copiii lor erau morți, și morți erau și copiii copiilor lor. Tata avea o vorbă: la fiecare sută de ani, doar oameni noi. Nu știu exact de ce spunea asta sau ce însemna pentru el, dar știam ce însemna pentru mine.
M-am gândit la oamenii pe care îi omorâsem. Chet, pictorul, al cărui celălalt nume tot nu-l știam. Eric Washburn, mort înainte să înceapă cu adevărat viața. Și bietul Brad Daggett, care probabil că n-a avut nicio șansă din clipa în care a văzut-o prima dată pe Miranda Severson.
Am simțit o durere în piept; nu era o senzație familiară, dar am recunoscut-o. Nu era vorba că îmi părea rău pentru ceea ce făcusem, sau că mă simțeam vinovată. Nu, nu mă simțeam vinovată. Aveam motive - motive întemeiate - pentru fiecare dintre cei pe care îi omorâsem. Nu, durerea din piept era pentru că mă simțeam singură. Nu mai erau alți oameni în tot universul care să știe ceea ce știam eu.
Am coborât dealul și am intrat din nou în oraș. Mi-am simțit telefonul mobil vibrând în geantă. Era mama.
- Scumpo, ai citit Times?
- Eu nu primesc Times.
- O! E un articol întreg despre Martha Chang. Ți-o aduci aminte pe Martha, nu? Coregrafa?
Mi-a povestit articolul în detaliu, citindu-mi fragmente din el. M-am așezat pe o bancă rece de unde vedeam Main Street.
- Ce face tata? am întrebat după ce a terminat.
- Azi-noapte s-a trezit țipând. M-am dus la el, crezând că doar încerca să mă facă să vin la el în cameră, dar era distrus. Tremura și plângea. M-am dus să-i aduc niște lapte cald cu whisky și când m-am întors, adormise la loc. Sincer, scumpo, e ca și cum aș avea un copil în casă.
I-am spus că trebuie să închid și ea mi-a mai povestit câte ceva despre niște prieteni de-ai ei de care nu-mi aminteam.
Când am închis, am observat că lumea din jurul restaurantului se rărise, așa că am intrat și am luat o cafea pentru drum. Apoi m-am mai plimbat, trecând din nou pe lângă Concord River Inn, unde băusem cu Ted și puseserăm la cale omorârea soției lui.
Planul nostru ar fi funcționat. Era foarte asemănător cu ceea ce se întâmplase până acum. Să-i punem în cârcă lui Brad omorârea Mirandei, apoi să ne asigurăm că Brad dispare pentru totdeauna, că trupul lui nu avea să fie niciodată găsit. Detaliile erau diferite.
Trupul lui urma să fie aruncat în ocean, în vreme ce eu îi duceam camioneta în Boston, lăsând-o într-un loc unde avea să fie furată și dezmembrată, dar rezultatul ar fi fost același.
M-am plimbat alene pe străduțe lăturalnice liniștite, mărginite de case coloniale impunătoare. Mă îndreptam către partea din spate a cimitirului în care tocmai fusesem. Un băiat de vreo 10 ani arunca o minge dee fotbal drept în sus, apoi o prindea. N-am mai văzut pe nimeni în afară de el.
Am ajuns într-o fundătură care se oprea în spatele cimitirului. Am sărit peste un gard scund, m-am rezemat de un copac și am așteptat. Vedeam vârful dealului, pietrele de mormânt înșirate pe el ca nodurile de pe o coloană vertebrală. Soarele, o pâlpâire de alb în spatele lințoliului de nori, coborâse de pe cer. Mi-am lipit cafeaua de piept ca să mă încălzesc. Aveam părut ridicat, sub aceeași căciulă întunecată pe care o purtasem în noaptea când muriseră Brad și Miranda.
M-am întrebat - și nu era prima dată când o făceam - ce s-ar fi întâmplat între mine și Ted dacă lucrurile ar fi mers conform planului nostru. Am fi avut o relație, știam asta, dar cât am fi rămas împreună? Oare i-aș fi spus totul? I-aș fi împărtășit totul despre viața mea? Și oare acea cunoaștere - cunoașterea pe care am fi avut-o unul despre celălalt - ne-ar fi făcut mai puternici? Sau ne-ar fi omorât în cele din urmă? Probabil că ne-ar fi omorât, am decis eu, deși poate că ar fi fost plăcut pentru o vreme, plăcut să am pe cineva cu care să pot împărți totul.
Mi-am terminat cafeaua, am strecurat paharul gol în geantă. Și am așteptat.
33
KIMBALL
Descoperisem că dacă îmi parcam mașina la Dunkin` Donuts de la intersecția celor 5 străzi din apropiere de centrul din Winslow, o puteam vedea pe Lily Kintner mergând cu mașina pe Leighton Road când pleca de acasă. Foarte puține mașini veneau pe Leighton și ea era ușor de văzut în Honda ei roșu închis.
Așteptasem acolo în fiecare zi de după a doua noastră discuție, urmărind-o pe Lily cu totul de 7 ori.
O urmărisem ducându-se și venind de la slujba ei de la Colegiul Winslow. O urmărisem la o băcănie și la un târg al fermierilor, în orașul învecinat. Odată, intrase pe autostrada care se îndrepta spre sud; am bănuit că se ducea probabil în Connecticut să-și vadă părinții, și m-am întors. De cele câteva ori când s-a dus în centrul Winslow-ului pentru diverse cumpărături, o urmărisem puțin pe jos, păstrând o distanță mare între noi. Nu văzusem nimic interesant.
Făceam toate astea pe cont propriu, folosindu-mi Sonata argintie total banală. Nu știam ce speram să obțin. Știam doar, în adâncul inimii, că Lily Kintner era cumva implicată și, dacă aș fi continuat să o urmăresc, atunci poate că făcea cumva o greșeală.
Duminică după-amiază parcasem la Dunkin` Donuts și eram gata să renunț, când am zărit Acordul lui Lily. A cotit la stânga pe Brooks, îndreptându-se spre est, îndepărtându-se de centrul orașului. Am ieșit din parcare, strecurându-mă în urma ei și lăsând 3 mașini între noi. Honda ei era un model mai vechi, mai pătrățoasă decât Hondele obișnuite care se vedeau pe drum, și era ușor de urmărit.
Am mers după ea prin Stow, apoi Maynard și am intrat în West Concord. Am încercat să las tot timpul cel puțin două mașini între noi. Am pierdut-o o singură dată, prin centrul Maynardului, când m-am blocat în spatele unei camionete UPS, dar am ghicit că rămânea pe Route 62 și am prins-o din urmă. A intrat în centrul Concordului, a parcat pe Main Street și a coborât din mașină.
Era îmbrăcată în haina ei de un verde luminos, încheiată la nasturi până la gât. Am urmărit-o îndreptându-se către ceea ce părea un sens giratoriu care închidea în el un mic parc.
Singura persoană care știa că o urmăream pe Lily Kintner era Roberta James, partenera mea, deși nu știa cât de des o făceam. Cu siguranță nu știa că de două ori parcasem pe Leighton Road după ce se întunecase și îmi croisem drum prin pădure pentru a spiona casa lui Lily de la marginea proprietății ei.
Într-o seară o privisem vreme de o oră stând în scaunul ei din piele roșie, cu picioarele strânse sub ea, citind o carte cu coperte cartonate. În timp ce citea, își răsucea absentă o șuviță lungă de păr pe un deget. Lângă ea, dintr-o ceașcă de ceai se ridica o panglică de aburi.
Îmi tot spuneam să plec, dar mă simțeam pironit în loc, și dacă ar fi ieșit deodată afară și m-ar fi văzut, cred că nici atunci n-aș fi fost în stare să plec. Nu aveam să-i spun niciodată lui Jame toate astea - deși era suspicioasă în privința motivelor mele.
- Cum arată, Hen? mă întrebase ea cu o seară în urmă.
O invitasem la mine, la niște spaghetti carbonara și whisky.
- E frumoasă, am spus, hotărând să nu mint.
- Aha, a făcut James, și n-a mai trebuit să adauge nimic.
- Ascultă, am spus eu. Eric Washburn a fost iubitul ei din colegiu. A fost și iubitul Mirandei Severson, sau Faith Hobart, cum era cunoscută atunci. Miranda mi-a spus că Lily i-l furase pe Eric, apoi Lily mi-a spus că Miranda îl luase înapoi. Eric a murit dintr-o alergie la alune în anul în care a terminat colegiul. Era cu Lily în Londra.
- Crezi că l-a omorât cu alune?
- Dacă a făcut-o, atunci a fost genial. Nu ai cum să dovedești că ceva de genul ăsta nu a fost un accident.
- OK.
James a încuviințat din cap și a luat o gură de whisky Macallan.
- Și pe urmă, mulți ani mai târziu, se împrietenește cu soțul Mirandei. Poate sunt mai mult decât prieteni. Și pe urmă el este omorât...
- A fost omorât de Brad Daggett. Știm asta. Crezi că Lily l-a cunoscut și pe el?
- Nu, nu cred. Știu doar că m-a mințit și e o coincidență destul de mare că a fost cumva implicată atât în moartea acestui Eric Washburn și acum a Mirandei.
- Putem s-o aducem la secție, să îi mai punem niște întrebări. Ai întrebat-o dacă are vreun alibi pentru noaptea în care a fost omorâtă Miranda?
- Nu, n-am întrebat-o. Doar știm că și asta a făcut-o tot Brad. Să fie posibil să-l fi știut pe Brad, să-l convingă să comită cele două crime și acum să știe unde e el?
- Sigur, e posibil, dar de ce ar face asta? De obicei, oamenii nu-i omoară pe cei care le-au furat iubiții din colegiu.
- Mda, bine, am mormăit eu.
- Asta-i tot ce poți să spui - „mda, bine”?
- Mda, asta-i tot ce pot să spun.
James a zâmbit. Nu o făcea prea des, dar când zâmbea, fața i se schimba dintr-una destul de severă într-un chip care radia frumusețe.
Eram parteneri în departament de mai bine de 1 an. Serile de whisky și paste începuseră cu vreo 3 luni în urmă. Până acum, parteneriatul nostru era cel mai grozav parteneriat non-sexual din viața mea. Încă din prima zi, am adoptat un tipar de conversație detașată, care mă făcea să mă simt ca și cum am fi fost prieteni de mulți ani.
Numai foarte recent mi-am dat seama cât de puține lucruri știam despre Roberta Jame, în afară de locul unde copilărise (pe coasta din Maryland), unde învățase (Universitatea din Delaware) și unde locuia (ultimul etaj al unei clădiri cu 3 niveluri din Watertown). Am presupus că era pe invers, dar nu am discutat niciodată despre asta.
Când în cele din urmă am abordat subiectul, în prima din serile noastre cu paste, spusese:
Când în cele din urmă am abordat subiectul, în prima din serile noastre cu paste, spusese:
- Îmi plac bărbații, dar numai în teorie.
- Asta însemnând că în realitate îți plac femeile?
- Nu. Înseamnă că sunt în mod voluntar celibatară, dar dacă aș decide vreodată că nu vreau să fiu celibatară, aș fi cu un bărbat.
- Am priceput, James, am răspuns eu și nu am mai cerut lămuriri.
Privirea ei de obicei netulburată se tulburase puțin în timpul scurtului nostru dialog.
Cele mai multe dintre serile noastre cu whisky și paste aveau loc la mine acasă, probabil pentru că eu întotdeauna exageram cu whisky-ul și, când eram la James, întotdeauna mă punea să dorm pe canapeaua ei.
Într-una din acele nopți, mă ridicasem de pe canapea ca să-mi iau un pahar cu apă și când m-am întors pe coridor pe lângă dormitorul lui James, am remarcat că ușa era întredeschisă și prin deschizătură se strecura o lumină gălbuie. Am mai împins puțin ușa, spunând „cioc, cioc”. James era în pat, citind o carte broșată. Era o noapte caldă și își scosese unul din picioarele ei lungi de sub cearșaful care o acoperea. Purta ochelari de citit și s-a uitat la mine întrebătoare peste rama lor.
- Nu pot să dorm, am spus. M-am gândit că poate ți-ar face plăcere compania mea.
Nu prea știu cum mă așteptam să reacționeze James la propunerea mea, dar nu mă așteptasem la explozia de râs puternic cu care mi-a răspuns.
Am ridicat ambele mâini și am ieșit repede pe ușă, zicând „OK, OK”.
A încercat să mă oprească, dar eu m-am retras rapid pe canapea. În dimineața următoare, James s-a trezit în zori și mi-a adus o ceașcă de cafea.
- Scuze pentru râsul de aseară, a spus ea, întinzându-mi cafeaua.
- Nu, am replicat eu. Scuze pentru vizita târzie în dormitor. Total nepotrivită.
Aveam vocea răgușită și îmi simțeam capul ca și cum ar fi fost strâns dureros într-o menghină.
- Cred că m-ai luat total prin surprindere. Ultimele 3 dăți când mi s-au făcut avansuri a fost in partea unei femei. Oricum, mă simt prost.
- Nu trebuie. Eu am fost cel care a încercat să depășească limita. Și pe urmă, ne înțelegem foarte bine ca parteneri la slujbă. De ce să stricăm asta?
- Corect. De ce să stricăm asta?
Asta fusese toată discuția noastră pe acest subiect. Fuseserăm ușor stânjeniți o vreme la slujbă, dar ne-a trecut. Și acum ne întorsesem la întâlnirile noastre regulate și la discuțiile despre viața mea amoroasă.
- Așadar, ai de gând să o urmărești iar mâine? a întrebat James, turnând încă puțin whisky pentru amândoi.
- Nu știu, am spus. Poate că ar trebui să-mi iau o zi pauză.
- Poate că ar trebui. Sunt sigur că ești foarte bun la asta, dar e doar o chestiune de timp până să te remarce și să te reclame.
- Ai dreptate, am răspuns, știind că nu aveam de gând s-o ascult.
Când Lily ajungea la capătul lui Main Street, aproape de sensul giratoriu, am coborât din mașină și am început s-o urmăresc pe jos.
Am privit-o cum traversează intersecția largă, apoi cum s-a îndreptat către o biserică albă, pătrățoasă, cu clopotnița înconjurată de schele, după care a cotit la dreapta și a intrat într-un cimitir așezat pe un deal. M-am așezat pe un perete scund de piatră și am început să-mi rulez o țigară. Ea era la vreo 200 de metri depărtare, dar era ușor de zărit în jacheta ei verde. Am privit-o cum urcă încet pe aleea cimitirului.
A rătăcit o vreme, dispărând pentru scurt timp în spatele acoperișului de ardezie al unei vechi căsuțe de piatră cu o pergolă. Mi-am aprins țigara și o femeie între două vârste, într-un echipament de biciclist, din spandex, a trecut clămpănind din pantofii ei de biciclist și a aruncat o privire urâtă în direcția mea, de parcă tocmai îi omorâsem copiii. Am rămas cu ochii către cimitir.
În cele din urmă, am zărit-o din nou pe Lily, mergând pe coama dealului. Probabil că găsise mormântul pe care îl căuta, o lespede sub un copac răsucit. S-a ghemuit și a citit inscripția, și a rămas o vreme în poziția aceea, înainte să se ridice și să coboare înapoi dealul. M-am întrebat al cui era mormântul și dacă avea vreo însemnătate.
Când Lily a ajuns pe trotuarul din fața cimitirului și a dat să traverseze Monument Square în direcția mea, m-am retras, am traversat Main Street și am intrat într-un magazin de lux cu haine pentru femei, a cărui fațadă era de sticlă. M-am prefăcut că studiez un suport cu eșarfe - toate costând cam prețul unei mașini decente la mâna a doua - dar stând cu ochii pe Lily, care se îndreptate către o bancă de piatră, unde acum vorbea la mobil.
Eram suficient de aproape ca să văd că o șuviță de păr roșcat îi ieșise de sub căciula închisă la culoare.
- Sunt toate din cașmir, a spus vânzătoare, care apăruse brusc în spatele meu.
Am tresărit ușor.
- Sunt frumoase, am remarcat. Atât de moi.
- Da, nu-i așa?
Am plecat de lângă eșarfe și m-am uitat puțin prin magazinul micuț. Lily părea că avea să mai stea o vreme pe bancă. După câteva minute i-am mulțumit vânzătoarei și am ieșit din nou afară. Lily dispăruse.
M-am îngrijorat că poate traversase strada către magazin și că o să mă întâlnesc întâmplător cu ea, așa că m-am îndepărtat de magazine și m-am întors la zidul scund pe care stătusem mai devreme.
Ceea ce voiam de fapt era să urc în cimitirul de pe deal și să arunci o privire la piatra de mormânt pe care o citise cu atâta interes Lily. Mormântul era chiar sub un copac strâmb care țâșnea din coama dealului și eram sigur că aveam să-l găsesc. Dar era mai bine să vizitez cimitirul când știam că Lily nu avea să mă vadă acolo. Am decis să aștept.
Din locul unde mă cocoțasem, m-am uitat lung împrejurul meu. Lily dispăruse și am început să fiu îngrijorat că o să apară pe neașteptate și o să mă vadă. Am decis că nu voiam să o mai găsesc. În schimb, m-am ridicat în picioare și m-am îndepărtat de centrul orașului Conceord.
Am trecut pe lângă un hotel vechi, acoperit cu șindrilă, numit Concord River Inn. Din coșul lui ieșea fum și părea genul de loc care probabil avea un bar. Am intrat. În față era un restaurant cu fețe de masă albe și pereții acoperiți cu tapet cu model, dar din partea din spate a hanului se auzeau voci.
Am luat-o pe un coridor cu tavanul jos și am găsit un bar micuț, înghesuit într-un loc nu cu mult mai mare decât un loc de parcare. Am cercetat rapid încăperea, ca să mă asigur că Lily nu era acolo - erau două cupluri care își terminau prânzul târziu și un bărbat singur care citea ziarul și bea o sticlă de Grolsch.
M-am instalat pe un taburet incomod de lemn la barul micuț și am comandat o halbă de Boddingtons. Planul meu era să-mi beau încet berea, apoi să mă duc să mă uit la mormântul pe care-l privise Lily. Nu mă așteptam să aflu nimic de acolo. În cimitirul ăla vechi, era probabil o piatră de mormânt pentru cineva care murise cu mai bine de 200 de ani în urmă - dar simțeam nevoia să mă uit la ea. Lily se uitase atât de atent la cuvintele de pe ea și voiam să știu de ce.
M-am gândit la cina mea cu James din seara precedentă și la avertismentul ei nerostit că începeam să devin obsedat de Lily Kintner într-un fel neprofesional. Probabil că așa era.
Am luat o gură de bere, am mâncat un covrigel din bolul de pe bar și am scos un pix din buzunarul jachetei. Pe unul din șervețelele barului am mâzgălit un limerick.
A fost odată un polițist Kimball
Cu creierul mic și total banal.
S-a ținut dup-o fată,
Urmărind-o-n lumea toată,
Sperând într-un sex fenomenal.
Am mototolit șervețelul și l-am îndesat în buzunarul hainei. Am luat un alt șervețel din teancul de pe bar și am încercat din nou.
A fost odată o fată cu părul roșcat
Pe care speram s-o văd cu fundul despuiat.
Ca așa să fie,
Avea o șansă la mie,
Dar era bine și c-un tanga dantelat.
L-am mototolit și pe ăsta și l-am băgat în buzunar alături de celălalt șervețel, apoi mi-am băut mai departe berea. Brusc, m-am simțit caraghios - nu atât pentru limerick-urile groaznice, cât pentru faptul că urmărisem obsesiv o femeie implicată tangențial într-un caz fără ca departamentul meu să știe. James avea dreptate. Dacă socoteam că Lily Kintner ascundea ceva, ar trebui pur și simplu să o aduc la secția și să o chestionez.
Probabil că singura ei implicare în acest caz era că Ted Severson se îndrăgostite se ea cu puțin timp înainte să fie omorât. Ea mă mințise din cauza situației încordate cu tatăl ei, o persoană publică implicată în propriul său caz de crimă. Ea nu avea nicio legătură cu Brad Daggett, care îi omorâse pe Ted și Miranda de unul singur și dispăruse de pe fața pământului.
Ultima teorie era că după ce îl omorâse pe Ted, Brad o șantajase cel mai probabil pe Miranda, insistând cumva ca înmânarea banilor să aibă loc în casa neterminată. Asta ar explica de ce s-au întâlnit acolo seara târziu, și ar putea să explice de ce Brad a putut să dispară atât de total - o sumă substanțială sach ar face lucrurile mult mai ușoare.
Mi-am terminat berea și am plătit. Aveam să plec de la han, să urc în mașină și să mă întorc la Boston. Mâine avea să vorbesc cu șeful meu, să-l întreb dacă i se părea o idee bună s-o chem pe Lily Kintner la interogatoriu. Dacă era de acord că merita să facem o încercare, aveam să o iau pe James cu mine. Dacă socotea că o luasem pe o pistă greșită, atunci poate așteptam o săptămână și pe urmă îi dădeam un telefon lui Lily, să văd dacă nu voia să bem ceva cândva..
Am ieșit pe ușa scundă a hanului Începuse să se întunece destul de mult în jumătatea de oră în care fusesem înăuntru. Mi-a adus aminte că se trecuse la ora de iarnă și că se însera mai devreme.
Pe când mă îndreptat spre mașină, am aruncat o privire lungă spre cimitirul de pe deal. Era pustiu. În lumina înserării, puteam să disting copacul și mormântul; nu se întâmpla nimic dacă aruncam o privire.
Am traversat intersecția cea mare, am găsit mica poartă a cimitirului. O placă destul de nouă, din granit întunecat lucios, mi-a spus că acesta era cimitirul Old Hill. Am urcat pe panta abruptă către copac, ale cărui ramuri desfrunzite se profilau întunecate pe cerul de culoarea pietrei. Am găsit piatra de mormânt pe care Lily, ghemuită lângă ea, o studiase cu atâta atenție, și am citit inscripția.
Doamna Elizabeth Minot, moartă în 1790. Brusc, m-am întrebat ce sperasem oare să găsesc urcând aici sus. Mi-am trecut degetul peste inscripția tocită de vreme. Era o piatră de mormânt frumoasă, cu o efigie sculptată în partea de sus, alături de un avertisment: NU UITA DE MOARTE.
M-am înfiorat puțin, apoi m-am ridicat, iar genunchii mei au scos niște pocnituri. Mă simțeam ușor amețit în lumina incoloră a amurgului. Un vânt constant începea să învârtejească frunzele căzute pe coama dealului. Era vremea să mă întorc acasă.
Am auzit pocnetul unei crengi venind de pe cealaltă parte a dealului. M-am întors; Lily Kintner era la câțiva pași depărtare, cu mâinile în buzunarele mari ale hainei, și venea hotărâtă spre mine.
Prezența ei mi se părea ireală, ca și cum ar fi fost o apariție, și am zâmbit, căci nu știam ce altceva puteam face. Să recunosc că o urmărisem? Să pretind că era o totală coincidență?
Continua să se apropie, până ce a ajuns la doar o palmă de mine. Pentru o clipă, m-am gândit că avea să mă sărute, în schimb mi-a spus, în șoaptă:
- Îmi pare rău.
Am simțit o apăsare dureroasă în dreptul coastelor și, când mi-am coborât privirea, i-am văzut mâna înmănușată împingând cuțitul în mine, în sus, către inimă.
34
LILY
Din locul unde eram, sub castanul sălbatic din marginea cimitirului, am zărit silueta solitară care înainta pe coama dealului.
Lumina scădea rapid, dar mi-am dat seama că era detectivul Kimball. L-am văzut lăsându-se pe vine și uitându-se la mormânt, același la care mă uitasem și eu mai devreme. Doamna Minot.
Mi-am îngăduit un moment - în care mi-am scuturat brațele ca să-mi pun sângele în mișcare - pentru a mă felicita cât de ușor îl atrăsesem pe Kimball într-un loc izolat, chiar în momentul înserării. Am pornit-o spre el, uitându-mă în jur, ca nu cumva să mai existe și altcineva în cimitir. Eram singuri.
Când am ajuns la mai puțin de 5 metri de Kimball, am călcat pe o creangă căzută și el s-a întors.
Într-un buzunar aveam arma cu electroșocuri, iar în celălalt, cuțitul meu de filetat. Plănuisem să-l imobilizez întâi pe detectiv și apoi să-l înjunghii, dar a părut atât de surprins, atât de uluit să mă vadă, încât pur și simplu m-am apropiat și i-am înfipt cuțitul între coaste, înclinându-l în așa fel încât să-i ajungă la inimă.
A fost atât de ușor.
Fața i s-a albit și i-am simțit sângele cald când a țâșnit pe mâna mea.
Îl priveam în ochi și inima îmi bubuia în urechi, așa că abia am înregistrat pașii zgomotoși care urcau dealul în stânga mea.
- Îndepărtează-te de el și ridică mâinile, a lătrat o voce de femeie, acoperind foșnetul vântului.
M-am întors și am văzut o femeie de culoare, înaltă, într-un trenci, care urca pe cărare, cu un pistol ținut cu ambele mâini. Haina ei neîncheiată flutura în urma sa, foșnind în vânt.
Am dat drumul cuțitului și Kimball a căzut în genunchi, unul dintre ei pocnind zgomotos pe o dală. Am ridicat mâinile și am făcut un pas în spate. Am văzut cum ochii femeii îl cercetează pe Kimball în vreme ce se apropia.
A înregistrat cuțitul care îi ieșea dintre coaste și a grăbit pasul. A ajuns lângă Kimball și a îndreptat pistolul cu o mână în direcția mea.
- Treci dracului la pământ! Acum. Cu fața în jos.
Practic, puteam auzi adrenalina cum curgea prin ea în vreme ce vorbea și am făcut așa cum mi-a cerut, întinzându-mă pe pământul tare și rece din cimitir. Nu aveam nicio intenție să lupt sau să fug. Mă prinseseră.
- Stai acolo și nu te mișca, Hen. Lasă cuțitul unde e, da?
Vocea femeii, când a vorbit cu Kimball, era joasă și calină.
Am întors capul, ca să pot vedea scena, femeia care apăsa repede pe butoanele telefonului, pistolul care continua să fie îndreptat în direcția mea. A sunat la 911, cerând o ambulanță la „un blestemat de cimitir din Concord Centre. E pe deal”. S-a prezentat ca detectivul Roberta James de la Poliția din Boston și i-a spus dispecerului că era un polițist căzut la pământ. A încheiat convorbirea, s-a uitat repede la detectivul Kimball - „Nu arată prea rău, Hen, doar nu te mișca” - apoi s-a întors spre mine.
Am auzit un fâșâit când și-a tras cordonul hainei prin găicile sale. Și-a înfipt un genunchi în mijlocul spatelui meu și și-a lăsat toată greutatea pe el. Am simțit țeava rece a pistolului lipită de gât.
- Nu-mi da un motiv, a spus. Mâinile la spate.
Am făcut ce mi-a cerut și, cu o mână, și-a înnodat strâns și cu pricepere cordonul hainei în jurul încheieturilor mele.
- Dacă faci o singură mișcare, te împușc în cap, a zis.
Mi-am relaxat tot corpul. Vântul mi-a suflat în obraz o frunză încrețită. Am închis ochii și m-am gândit, cu uimire și groază, cum viața mea se încheiase.
Auzeam vocea joasă a femeii murmurând către Kimball. El a răspuns ceva, dar nu am deslușit cuvintele. Acum, că fusesem prinsă, nu aveam nicium motiv să vreau să moară. De fapt, speram că o să trăiască, și mi-am pus că probabil așa va fi. Am deschis ochii. O șuviță de păr îi acoperea parțial, dar puteam vedea ceva din scena dinaintea mea: detectivul Kimball întins în fața mormântului lui Elizabeth Minot, femeia aplecată peste el, apăsându-și mâna pe coastele lui pentru a încetini sângerarea.
Cerul se întunecase, căpătându culoarea ardeziei, iar luminile slabe și pâlpâitoare ale ambulanței începeau să lumineze locul.
Douăzeci și patru de ore mai târziu, îmi era refuzată cauțiunea la Tribunalul districtului Middlesex.
- O să încercăm din nou, a spus avocata mea, numită din oficiu.
Numele ei era Stephanie Flynn și avea vreo 25 de ani. Avea trăsături delicate și era drăguță, dar unghiile ei erau roase până la carne și arăta ca și cum nu mai dormise bine de mulți ani.
S-a întors cu mine la celula mea.
- O să acorde o nouă audiere pentru cauțiune și n-o să poată să te rețină. Nu cu aceste circumstanțe.
- E-n regulă, am spus. Ai făcut tot ce-ai putut. Sunt conștientă că am înjunghiat un ofițer de poliție.
- Un ofițer de poliție care te-a hărțuit și te-a urmărit, a spus Stephanie, privindu-mă atent prin ochelarii ei șic. Apropo, e în afară de orice pericol, a continuat ea. Tocmai a fost mutat de la terapie intensivă.
- Asta e bine, am spus.
Avocata mea s-a uitat la ceas și mi-a promis că se va întoarce a doua zi la aceeași oră. Aș fi putut să-mi angajez propriul meu avocat, sau să le cer părinților mei să-mi trimită unul, dar am preferat să primesc unul din oficiu, iar acum eram mulțumită de această decizie.
După ce a plecat, m-am întins la loc pe pat, în uniforma mea verde-închis.
Prânzul - un hamburger cu o garnitură de legume - mi-a fost adus de o polițistă în uniformă, cu o figură întunecată. Mi mi-era foame, dar am mâncat puțin din burger și am băut sucul de mere din paharul de plastic adus împreună cu mâncarea. Am umplut din nou paharul, de mai multe ori, cu apa călduță de la robinetul din celulă și am băut, apoi m-am întins la loc pe pat.
Părinții mei, pe care în sunasem în cele din urmă în acea dimineață, cu taxă inversă, de la telefonul cu plată instalat pe peretele din coridor, urmai să vină curând și savuram scurta perioadă de liniște înainte de sosirea lor.
Cu o zi în urmă, în vreme ce stăteam nemișcată și tăcută în cimitirul de pe deal, în vreme ce sosea prima ambulanță, apoi mai multe, apoi o flotilă de mașini de poliție, m-am gândit ce urma să spun atunci când aveam să fiu interogată. Am chibzuit dacă să spun adevărul, tot adevărul, despre cele două trupuri din fântână, și ce s-a întâmplat cu Eric Washburn în Londra, și implicarea mea în întâmplarea cu Ted și Miranda Severson și Brad Daggett.
Mi-am imaginat cum m-aș simți - să mărturisesc totul - și mi-am închipuit privirile reci, fascinate, ațintite asupra mea în timp ce îmi spuneam povestea, și pe urmă mi-am imaginat că această fascinație avea să plutească asupra mea tot restul vieții mele. Toți acei ani de închisoare. Ticăloasa fiică a lui David Kintner. Aveam să devin un specimen, o curiozitate. Oamenii vor cere să scrie cărți. Aveam să-mi pierd pentru totdeauna anonimitatea.
Așa că m-am gândit la o poveste diferită, una mult mai simplă.
O să le spun tuturor că fusesem îngrozită de detectivul Henry Kimball, care mă urmărea de mai bine de o săptămână. O să le spun că îl văzusem de mai multe ori - asta era adevărat - și că începusem să mă tem pentru viața mea. Dacă mă întrebau de ce nu anunțasem poliția, aveam să le spun că el era poliția. Aveam să le spun că începusem să port la mine pistolul cu electroșocuri și cuțitul și că, în ziua aceea, mă dusesem în cimitirul meu preferat din Concord. Când îl văzusem acolo, intrasem în panică și îl atacasem cu cuțitul. Știam că nu trebuia să fac asta, dar nu gândeam rațional. A fost un moment de nebunie, produs de stres.
Și asta a fost povestea pe care o spusesem, mai întâi polițistului care m-a interogat la secția de poliție din Concord, unde am fost reținută pentru tentativă de omor, apoi mai târziu, în aceeași seară, detectivului Roberta James, femeia care îi salvase viața detectivului Kimball.
Am încercat să-mi dau seama din interogatoriu dacă James și Kimball mă urmăriseră împreună sau dacă ea pur și simplu ajunsese acolo întâmplător.
Fusesem foarte sigură că detectivul Kimball mă urmărea pe cont propriu și nu ca sarcină de serviciu. Era clar că devenise obsedat de mine și era doar o chestiune de timp până când avea să înceapă să scotocească prin toate cotloanele vieții mele. Deja îi dădusem numele lui Eric Washburn și fără îndoială cercetase dosarele și aflase că eram împreună atunci când a murit. Începusem să mă panichez puțin, apoi m-am gândit că dacă într-adevăr mă urmărea de capul lui, atunci puteam să-l atrag pur și simplu într-un loc izolat și să rezolv problema.
M-am gândit la cimitirul în care fusesem cu Ted Severson. Nu văzusem niciodată pe nimeni acolo, și totuși era deschis. Dacă detectivul Kimball mă urmărea în Concord, avea să mă vadă în cimitir de jos, din oraș. Aveam să rămân mult timp uitându-mă la un mormânt, sperând că o să vină și el să-l vadă. Apoi pur și simplu o să-l aștept acolo.
Totul a mers perfect, până când a apărut detectivul James.
Mă simțeam încrezătoare în povestea mea. Aveam să ajung probabil pentru o vreme la închisoare, sau într-o instituție psihiatrică, dar mă îndoiam foarte tare că aveam să fiu închisă pentru o perioadă mare de timp.
Cea mai mare îngrijorare a mea era acum cât de adânc aveau să cerceteze moartea Mirandei și dispariția lui Brad. Eu nu aveam alibi pentru acea seară, dar de ce să am? Era noaptea târziu, într-o marți, și locuiam singură. Chiar dacă o luau la întrebări pe mama, mă gândeam că sunt prea puține șanse să pomenească de drumul pe care trebuise să-l fac până în Maine. Mă gândeam că sunt prea puține șanse chiar să-și aducă aminte de el.
În vreme ce mă gândeam la mama, am auzit scârțâitul balamalelor neunse de la ușa din capătul coridorului, care se deschidea, și am auzit vocea amenințătoare a mamei. Am auzit cuvântul cauțiune și cuvântul ridicol. Cei doi părinți ai mei au fost conduși la ușa mea cu zăbrele de către aceeași polițistă care îmi adusese prânzul. Mama părea scandalizată, iar tata părea bătrân și speriat.
- O, scumpo, a spus mama.
Trei zile mai târziu, în ajunul noii audieri pentru cauțiune, după un mic dejun alcătuit din cartofi cu ouă la microunde, am fost adusă într-o sală de interogatoriu.
Mai fusesem acolo, în camera asta pătrățoasă, fără ferestre, cu pereții văruiți într-un alb industrial strident.
Detectivul James a intrat și și-a anunțat prezența și către camera instalată sus într-un colț al încăperii.
- Ce mai faci, domnișoară Kintner? m-a întrebat după ce s-a așezat.
- Am avut și zile mai bune, am răspuns. Cum se simte detectivul Kimball?
Ea a tăcut, țuguindu-și buzele, și i-am prins privirea fugindu-i scurt către oglinda dreptunghiulară unidirecțională care se întindea pe unul din pereții încăperii.
M-am întrebat dacă el asista la interogatoriu.
- Își revine, a spus. Are mare noroc că a scăpat cu viață.
Am încuviințat din cap, dar am ales să nu spun nimic.
- Mai am câteva întrebări pentru dumneata, domnișoară Kintner. Mai întâi, ai spus în interogatoriul nostru precedent că l-ai văzut pe detectivul Kimball urmărindu-te de mai multe ori înainte de duminica în care te-ai dus la Concord pentru a vizita cimitirul. Poți să-mi spui care au fost aceste dăți?
I-am spus despre dățile în care l-am văzut pe detectivul Kimball urmărindu-mă. O dată în centrul orașului Winslow, și o dată l-am văzut în mașina lui, trecând încet prin fața casei mele.
Ea m-a întrebat despre relația mea cu Ted Severson și motivul pentru care m-am dus la Kennewick după moartea lui. I-am spus aceleași lucruri pe care i le spusesem și lui Kimball.
- Așadar, a comentat ea, îmi spui că atunci când ai avut informații cruciale despre o crimă care a avut loc, ai ascuns poliției aceste informații și te-ai dus să investighezi de una singură? Apoi, mai târziu, când ai crezut că un detectiv care își făcea doar datoria te urmărea și te hărțuia, ai decis să-l omori? Ai niște soluții foarte interesante la problemele dumitale.
- Nu am decis să-l omor pe detectivul Kimball.
- Păi, ai decis să bagi un cuțit în el.
N-am spus nimic. Detectivul James m-a privit lung din cealaltă parte a mesei. M-am întrebat dacă era ceva între ea și Kimball, ceva romantic, dar mă îndoiam.
Era aproape frumoasă - cu structura ei osoasă și trupul înalt și slab ca un model - dar era ceva aprig, de prădător, în detectivul James. Poate era doar felul în care mă privea acum, ca și cum ar fi putut să vadă prin mine și dincolo chiar.
Tăcerea se prelungea și m-am gândit că detectivul James nu mai avea ce să mă întrebe. Apoi a rostit:
- Detectivul Kimball mi-a zis că i-ai spus ceva chiar înainte să-l înjunghii. Îți aduci aminte ce i-ai spus?
Îmi aminteam, dar am clătinat din cap.
- Sincer, am răspuns, nu-mi aduc aminte aproape nimic din acea după-amiază. Cred că mi s-a șters totul din minte.
- Foarte convenabil pentru dumneata, a spus ea, apoi s-a ridicat în picioare și a ieșit din încăpere.
Am rămas singură, vreme de ceea ce mi s-au părut a fi vreo 30 de minute. Nu aveam ceas și nici în cameră nu era vreunul, așa că nu știam prea bine.
Am stat pe scaunul meu și am încercat să-mi păstrez chipul lipsit de orice expresie. Știam că eram urmărită prin oglindă, analizată, comentată. Mă simțeam ca și cum aș fi fost goală, legată și pusă la pământ, și pipăit de o mulțime de mâini murdare. Dar știam că dacă îmi mențineam povestea, și că dacă trupul lui Brad nu era găsit, nu vor putea să mă țină aici pentru totdeauna. Aveam să-mi recapăt viața, sau cel puțin o viață. Și nu aveam să mai fac niciodată aceleași greșeli. N-o să mai las pe nimeni să intre în viața mea. Asta nu aducea decât necazuri.
Ușa s-a deschis și a intrat detectivul Kimball.
Era îmbrăcat ca de obicei, cu un sacou tweed și jeanși, dar avea o barbă de o săptămână și era palid la față. S-a apropiat cu grijă de scaun, dar nu s-a așezat, ci și-a pus mâinile pe spătarul său și m-a fixat cu o privire mai degrabă curioasă decât furioasă.
- Domnule detectiv, am spus eu.
- Știu că îți aduci aminte ce mi-ai spus, a zis el. Chiar înainte să mă înjunghii.
- Nu-mi aduc aminte. Ce-am spus?
- Ai spus că-ți pare rău.
- OK. Dacă așa zic dumneata.
- De ce mi-ai fi spus asta dacă ți-era frică de mine, dacă erai convinsă că te hărțuiam?
Am clătinat din cap.
- O să aflu ceea ce nu vrei să aflu, a continuat. Nu știu unde e, sau ce e, dar o să aflu.
- Sper să o faci, am spus și l-am privit în ochi.
Am crezut că o să-și întoarcă privirea, dar nu a făcut-o.
- Mă bucur că ești bine, am adăugat, și chiar eram sinceră.
- Ei bine, în acest moment, probabil că e mai bine pentru dumneata că sunt.
Eu n-am mai spus nimic și el a continuat să mă privească. Am căutat în ochii lui ura, dar nu am văzut-o.
Ușa s-a deschis cu un bang sonor, și un bărbat necunoscut, în costum, a năvălit în cameră. Era între două vârste, solid, cu o mustață căruntă.
- Afară, detective, acum.
Henry Kimball s-a întors încet cu spatele la mine și apoi a ieșit repede din cameră, pe lângă bărbatul care îi ținea ușa deschisă. Înainte ca ușa să se închidă în urma lor, am auzit din nou vocea sonoră a bărbatului:
- Dumnezeule, ce dracu` făceai...
Apoi am rămas din nou în tăcere.
În acea seară, după ce am fost dusă din nou în celula mea, m-a vizitat avocata, care și-a tras un scaun în fața ușii mele cu zăbrele.
- Ai avut un musafir neașteptat azi, a spus ea.
Avea o expresie ciudată pe față și mi-am dat seama că încerca să nu zâmbească.
- Te referi la detectivul Kimball.
- Da. Am auzit că a dat buzna în sala de interogatoriu. În primul rând, nu ar fi trebuit să fii acolo singură. Poți să ceri de fiecare dată să fiu și eu prezentă la interogatorii.
- Știu.
- Ce-a zis?
- Voia să știe dacă îmi aduceam aminte ce i-am zis înainte să-l înjunghii, și i-am spus că nu-mi aduc aminte nimic, ceea ce este perfect adevărat. Și el a zis că o să afle ce încerc să ascund.
Acum, avocata mea chiar zâmbea, și am observat, pentru prima dată, că avea un aparat dentar dintr-un plastic aproape invizibil pe șirul de dinți de jos.
- Îmi pare rău, a spus ea. Știu că a fost probabil supărător pentru tine și asta n-ar fi trebuit să se întâmple niciodată. Henry Kimball a fost suspendat oficial din departamentul de poliție. Oricum urma să se întâmple asta, crede-mă.
- Așadar, chiar acționa de capul lui când mă urmărea?
- O, da. Știam asta deja. Partenera lui stătea cu ochii pe el pentru că era îngrijorată pentru sănătatea lui mintală - cu o seară înainte recunoscuse în fața ei că te urmărea în timpul liber. Se gândea că el începea să aibă o obsesie. Așa că a doua zi s-a dus să discute cu el și până la urmă a ajuns să-l urmărească și ea. Asta a dus-o la Concord. Și nu-i numai asta, dar se pare că atunci când a fost dus la spital au găsit niște chestii pe care le-a scris despre tine. Poezii.
- Serios? Ce fel de poezii?
- Sunt destul de incriminatoare. Nu cred că detectivul Kimball va mai lucra vreodată în poliție.
- Și toate astea ce înseamnă pentru mine? am întrebat eu.
Probabil că mobilul ei vibrase, pentru că l-a scos din buzunarul hainei, a apăsat un buton și apoi l-a pus la loc.
- Nu vreau să-ți faci prea mari speranțe, Lily, dar cred că putem ajunge la un soi de înțelegere. Trebuie să te întreb ce părere ai de o evaluare psihiatrică și poate să stai ceva vreme într-un spital pentru a-ți rezolva problemele legate de gestionarea furiei.
I-am răspuns că accept bucuroasă.
- Bun a zis ea. Mergem înainte deci.
S-a uitat la mine și a zâmbit din nou.
- Într-un fel sau altul, nu cred că o să mai stai prea mult aici.
S-a ridicat în picioare, apoi a băgat mâna în servieta ei burdușită.
- Era să uit, ai primit o scrisoare. Mi-au dat-o de sus.
A strecurat plicul prin deschizătura pe unde îmi era adusă mâncarea în celulă. Era o altă scrisoare de la tatăl meu. În cele 3 zile de când l-am văzut ultima dată, îmi trimisese 3 scrisori.
- Mulțumesc, am spus.
Avocata a plecat și eu m-am așezat pe pat, dar nu am deschis imediat scrisoare. Am așteptat puțin. Veștile erau mult mai bune decât credeam. Aveam să-mi recapăt vechea viață. Poate nu imediat, dar avea să se întâmple.
Am deschis scrisoarea, abia așteptând să o citesc. Tata îmi scria mereu scrisori, încă de când eram mică, și ele întotdeauna mă înveseliseră.
Scumpa mea Lil,
Mama ta a plecat să-și predea cursurile pentru adulți (singurul ei blestemat de venit!) în seara asta, așa că sunt aici, acasă, și am băgat la microunde o lasagna congelată. Se pare că asta durează 15 minute, așa că o să scriu repede o altă scrisoare.
Am vorbit cu avocata ta în dimineața asta și mi-a zis tot felul de lucruri optimiste care m-au făcut să cred că ai putea să fii liberă să te întorci la viața ta mai curând decât credeam. Putem spera.
Parcă ar fi 10 seara, dar e numai 5! Se întunecă devreme aici. Beau cu mare plăcere un cocktail pe care tocmai l-a inventat eu. Un pahar mare de apă peste care am pus două degete de whisky. În esență, apă cu aromă de whisky. Foarte gustoasă și pot s-o beau de dimineața până seara fără să fiu în vreun fel afectat. Un alt avantaj e că în același timp nu sunt niciodată complet treaz la nicio oră din zi, și totuși mă trezesc în dimineața următoare încrezător și plin de viață. Îmi pare rău că nu am descoperit metoda asta de a bea cu ani în urmă. Aș fi brevetat-o și m-aș fi îmbogățit.
Cuptorul a scos un clinchet, iar paharul trebuie umplut din nou.
Mama ta a zis ceva cum că am veni amândoi să te vedem în weekend. Până atunci - „AI RĂBDARE, LUCRURILE SE VOR REZOLVA”, cum a zis pisica spânzurată de o creangă.
Noroc, scumpo.
Tati
Ah, P.S. Am uitat să-ți spun în ultima mea scrisoare, dar am vești proaste.
Vechea fermă Bardwell de alături a fost cumpărată de managerul adolescent al unui fond de investiții din Boston. Vrea să dărâme tot și să construiască un soi de hotel ieftin de weekend cu vreo 57 de camere. Buldozerele au început deja să sosească.
Îți spun asta doar pentru că știu că iubeai poiana aia de lângă fermă și mă tem că o să sape totul mâine. Mama ta a devenit brusc o ecologistă teribil de furioasă. Îmi pare rău pentru vestea asta proastă.
Probabil că te întrebi despre ce dracu` vorbesc. Pe curând, Lil. Tati te iubește și întotdeauna te va iubi, orice ar fi.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu