Cei care merită să moară, Peter Swanson

 .............................................

5-7

        După ce am ieșit pe ușa automată, am auzit vocea unui tip spunând:

   - Cred că ai uitat să plătești pentru ceva.

   M-am întors. Era un puști pe care îl știam de la școală. James cumva. Nu mi-am dat seama că lucra la drogherie.

   - Poftim? am zis, încercând să afișez aerul că aveam lucruri mai importante de făcut decât să vorbesc cu un angajat de la drogherie.

   - În geanta ta. Te-am văzut când ai băgat lamele acolo.

   - O, Doamne, am spus, cu o expresie șocată. Am uitat total de alea. O să... am zis și am dat să mă întorc către magazin.

   Băiatul a râs și m-a apucat de braț, trăgându-mă peste drum, în parcarea aflată în plin soare arzător. Era august, acea perioadă de două săptămâni din an în care nordul Maine-ului devine torid și înăbușitor și infestat de țânțari. Asfaltul se înmuiase și umpluse aerul cu mirosul de bitum încins.

   - Nu te torn, a spus el. Doar că te-am văzut. Puțin îmi pasă dacă furi. Eu fac asta mereu.

   - O! am râs. Te știu, nu-i așa?

   Ne-am prezentat.

   Numele lui era James Audet și era și el tot într-a unsprezecea, deși venise la liceul din Orono la jumătatea anului anterior. Era arătos, cu ochi albaștri, pomeți înalți și păr blond și des. Mai era și scund și plin de mușchi ca să compenseze lipsa înălțimii, ceea ce-l făcea să pășească asemenea unui gimnast, săltând pe vârfurile picioarele.
   În liceu eu eram cam singuratică, așteptând răbdătoare să ajung la colegiu și hotărâtă ca notele mele să fie suficient de bune ca să-mi asigure o bursă undeva în afara statului. James și cu mine am devenit repede prieteni. Mi-a mărturisit convingerea lui, că singurul lucru care conta în viață erau banii, și că avea de gând să facă foarte mulți.

   - Atunci însoară-te cu o femeie bogată, i-am spus eu.

   Eram la un Friendly`s, la două orașe mai departe de al nostru, unde ne plăcea să pierdem vremea.

   - Sunt prea scund. Femeile bogate vor bărbați înalți.

   - Pe bune?

   - E dovedit. Pe de altă parte, tu ai putea clar să te măriți cu un bărbat bogat. Uite ce țâțe ai.

   - Îh. Arăt ca o ciudată.

   - Ascultă-mă pe mine. Tu ești fata aia puțin cam stângace în liceu care vine la reuniunea absolvenților și arată ca un model. Am văzut chestia asta de o sută de ori.

   - Unde ai văzut-o?

   - În filme, normal.

   După ce am terminat școala, ne-am luat amândoi slujbe în ceea ce era considerat centrul din Orono, James la o pizzerie, iar eu la aceeași drogherie din care furam pe vremuri.

   Intrasem la Mather, un colegiu privat din Connecticut. Era o școală făcută în primul rând pentru copiii bogați din New York și Boston, dar eu terminasem a treia în clasa mea și situația financiară a părinților mei făcea ca mai bine de jumătate din taxele de școlarizare să-mi fie plătite prin bursă. James se ducea la Universitatea din Maine, unde tatăl lui era antrenorul echipei de lupte greco-romane.
   Eram amândoi virgini și în iulie în acea vară am decis să facem sex împreună ca să nu mergem la colegiu lipsiți de experiență. Am făcut-o pe bancheta din spate a mașinii lui James, un Chevrolet Caprice Classic. După, m-a întrebat cum mi s-a părut. „Incestuos”, am spus eu și am râs amândoi așa de tare, că James a căzut de pe banchetă și s-a julit la șold.

   În ultima noastră seară împreună, înainte să vină tata să mă ia și să mă ducă în Connecticut, James mi-a spus:

   - Mi-a făcut plăcere să te cunosc.

   - Păi, o să ne vedem de Ziua Recunoștinței.

   - Da, știu. Doar că presupun că atunci o să ai un iubit bogat și n-o să mai vrei să vorbești cu mine.

   - O să vorbesc cu tine, am spus.

   Dar a avut dreptate și nu prea ne-am mai văzut după ce am început colegiul. Mă mai gândeam la el doar atunci când veneam în Maine. M-am întrebat dacă acum știa cât de bogată eram.

   - Mai știi ceva de familia Audet? am întrebat-o pe mama după ce am strâns farfuriile de la micul dejun și ne-am mutat în livingul cu bovindourile înalte care dădeau spre biserica metodistă și cimitirul de alături.

   - Fiul lor Jim s-a însurat. Știai asta. Lucrează la o bancă în Bangor și am auzit că nevastă-sa e gravidă.

   - Acum își spune Jim?

   - Așa îi spune Peg. Nu l-am mai văzut de când era în liceu. E tot scund, din câte am auzit.

   Mi-a sunat mobilul. Am recunoscut numărul, era cel al detectivului Kimball din seara precedentă. Un fior de frică m-a străbătut.

   - Mamă, trebuie să răspund.

   Am răspuns la telefon în vreme ce mă îndreptam către bucătărie.

   - Doamna Severson?

   - Da.

   - Sunt tot detectivul Kimball. Ce mai faceți?

   - Sunt bine, am spus cu o voce rece.

   - Îmi pare rău că vă deranjez, dar va trebui să vă cer să vă întoarceți la Boston.

   - OK. De ce?

   - O vecină de-a dumneavoastră crede că l-a văzut pe bărbatul care e posibil să-l fi omorât pe soțul dumneavoastră. Avem un portret robot și trebuie să veniți la secție să vă uitați la el.

   - De ce? Credeți că e cineva pe care l-aș putea cunoaște? am spus și imediat mi-am regretat tonul.

   Sunase defensiv.

   - Nu neapărat. Încă abordăm cazul ca un jaf sfârșit tragic, dar trebuie să eliminăm oricare altă posibilitate. Există această posibilitate, ca acela care a făcut-o să fie cineva care îl voia pe soțul dumneavoastră mort, și, dacă așa este, atunci poate că îl puteți identifica.

   - Mă întorc în după-amiaza asta.

   - E grozav, doamnă Severson. Știu că nu va fi ușor pentru dumneavoastră, dar orice ajutor...

   - N-o să fie nicio problemă.

   Detectivul a tușit de 6 ori la rând, apoi a spus:

   - Scuze, sunt răcit. Încă ceva. Întâmplător, v-ați adus aminte de cineva pe care l-ar putea cunoaște soțul dumneavoastră în Winslow? Vă amintiți, v-am întrebat despre asta...

   - Nu. M-am gândit, dar nu mi-a venit nimic în minte. Îmi pare rău.

   - Mă întrebat doar. Vă rog să mă sunați când ajungeți în Boston. Pot să vă aduc portretul oriunde ați...

   - O să vă sun, am spus și am închis.

   O auzeam pe mama vorbind la telefonul ei în living. Tot ce am putut desluși a fost cuvântul teribil repetat de câteva ori. M-am uitat afară pe fereastră. Se întunecase, norii care alergau pe cei erau umflați și de culoarea cernelii, se apropia o furtună. Din cauza întunericului de afară, îmi vedeam reflexia în fereastra bucătăriei.

   M-am privit lung, gândindu-mă la Winslow. Eram sigură că știam pe cineva care locuia acolo... să fie cineva din liceu, sau cineva de la Mather? Și apoi mi-a venit în minte și am știut la cine mă gândeam. Era Lily Kintner, fata aia ciudată de la Mather care era cu Eric Wanshburn când el a murit în Londra. Mi-am adus aminte că auzisem că locuia în Winlsow și lucra la colegiu ca bibliotecară. Dar ea nu-l cunoștea pe Ted. Cel puțin nu credeam că îl cunoștea. Pe ea o vizita oare Ted?

   Mama era tot la telefon, șoptind tare, de parcă eu nu puteam să aud tot ce spunea, și m-am dus să-mi fac bagajul pentru întoarcerea la Boston.

20

LILY

   Cooley`s era o bombă, așa îmi spusese Ted, și avusese dreptate. Era un bar cu un aspect și atmosferă care veneau din ani de kitsch acumulat, până în punctul în care părea fals.

   Dacă locul ăsta ar fi fost în New York sau Boston, aproape că ai fi crezut că nu hipster plin de idei îl deschisese cu 1 an în urmă. Dar aici, aplicele de pe perete de la World of Schlitz erau acoperite cu un strat adevărat de mizerie, iar barmanul morocănos era chiar într-o pasă proastă și nu doar un actor care încerca să-și joace rolul.

   M-am așezat în colțul îndepărtat față de bat, cu fața spre ușă. Mă întrebat dacă aveam să-l recunosc pe Brad Daggett atunci când o să intre. Credeam că da. Ted îl descrisese ca pe un cretin solid și arătos care începea să-și arate vârsta. Asta era o descriere valabilă pentru jumătate dintre bărbații care veneau la un bar precum Cooley`s într-o seară de luni, dar eu mă bazam și pe faptul că Brad omorâse recent un om. Știam că puteam recunoaște un criminal.

   Ajunsesem acolo la 5 și ceva, venind cu mașina de la Kennewick Inn pe o ploaie torențială care înnegrise cerul întunecat. Erau 3 mașini în parcare, dar eu eram primul client.

   M-am instalat pe scaunul meu, mi-am scos jacheta umedă și am comandat o Miller Lite. Barmanul, o imagine perfectă a lui Ichabod Crane, din producția Disney, a desfăcut sticla și mi-a adus-o, apoi a pus pe bar un meniu laminat cu colțurile rupte. L-am scanat - plăcinta cu scoici Cooley`s era specialitatea casei.

   Era o seară liniștită. La 7, singurii alți clienți de acolo erau un bărbat singuratic, de cel puțin 70 de ani, care își urcase greutatea considerabilă pe un taburet și comandase un cocktail cu whisky, două blonde trecute care puseseră stăpânire pe celălalt capăt al barului, plus o pereche de turiști între două vârste care șovăiseră în prag, deciseseră că nu aveau curajul să se întoarcă să plece, așa că se așezaseră într-un din separeurile cu spătare înalte.

   În cele două ore de când eram la Cooley`s, băusem două sticle de bere și încercasem faimoasa plăcintă cu scoici, din care primisem o felie adusă pe o farfurie ciobită lângă o grămăjoară de fire de pătrunjel. Era un aluat de plăcintă umplut cu o scoică tăiată în bucăți și un amestec de pesmet de culoarea nisipului ud. Aveam gustul unei versiuni dubioase a umpluturii groaznice pe care o răzui de pe creveții umpluți copți.

   Am luat două îmbucături, apoi am cerut o farfurie de cartofi prăjiți. Barmanul a părut amuzat.

   Petrecusem cea mai mare parte a zilei la Kennewick Inn, citind ziarul în lobby lângă foc, apoi mâncasem de prânz în Livery, unde fusesem servită de Sidney, barmanița drăguță și subțire despre care se spunea că îi căzuse cu tronc Miranda.

   În timp ce-mi mâncam salata, se mișca în spatele barului cu mișcări hotărâte, asigurându-se că toate paharele erau curate, că toate suprafețele erau șterse. Purta o cămașă bărbătească, cu mânecile suflecate până sus pentru a-și arăta bicepșii. Unul din brațe era complet acoperit cu flori și fete sumar îmbrăcate. Nu părea prea vorbăreață, așa că am decis să nu o întreb despre Ted și Miranda.

   Dar chiar înainte să plec, o angajată a hotelului a coborât la bar să-și umple o ceașcă de Cola Diet și le-am auzit discuția.

   - Ai vorbit cu Miranda? a întrebat-o ea pe Sidney angajata, o brunetă machiată excesiv, într-un costum negru.

   - I-am lăsat un mesaj pe telefon, ca să-i spun cât de rău ne pare tuturor. Nu mă aștept să-mi răspundă.

   - Dumnezeule!

   - Știu, da. Mă tot gândesc la... la chestia asta... la Ted...

   - Ce crezi că o să facă acum?

   Femeia în costum, care arăta ca o organizatoare de evenimente, a luat o gură zdravănă de cola cu paiul.

   - Asta mă întreabă toată lumea. Sincer, n-am nici cea mai mică idee. Mi-e prietenă, aș zice, dar nu e ca și cum aș cunoaște-o chiar așa de bine. Ce știu eu, poate că n-o să mai vedem niciodată.

   Am lăsat banii pe bar și m-am dat jos de pe scaunul meu. Auzeam ceea ce voiam să aud. Dacă nu cumva oamenii erau foarte discreți, se părea că angajații hotelului și obișnuiții de la Livery nu știau că Miranda își făcea de cap cu Brad.

   Nu mă miram. Se străduise incredibil de tare să o ascundă și, dacă nu s-ar fi întâmplat ca Ted să-i vadă împărțind o țigară și să devină bănuitor, atunci nimeni în afară de Brad și Miranda înșiși nu ar fi știut că erau mai mult decât un angajat și angajator.

   Asta m-a făcut să-mi dau seama că Miranda plănuise probabil încă de la început să-l folosească pe Brad pentru a-l omorî pe Ted. Nu fusese niciodată la Cooley`s. Brad nu venise niciodată la Livery. Bănuiala mea era că singurul loc în care avuseseră o relație fizică era casa în construcție, și doar când nu mai erau acolo și alți muncitori.

   După prânz, m-am întors în camera mea ca să-mi pun bocancii și o jachetă de vânt ca să merg pe drumul de pe faleză. Abia așteptam. Aerul era înviorător și rece, oceanul pe care îl văzusem de la fereastra camerei mele cenușiu și cu valuri stârnite de vânt. Verificasem starea vremii pe telefon și se părea că venea o furtună, dar mai târziu, către seară.

   Am ieșit din hotel și am traversat Micmac-ul, cu hainele lipite de trup din cauza vântului. Am coborât treptele rudimentare care duceau la fâșia scurtă de plajă de unde începea poteca de pe faleză. Pe plajă mai erau doar un bărbat care stătea pe loc și un labrador ciocolatiu care alerga în salturi mari după o minte de tenis pe care bărbatul i-o arunca dintr-un dispozitiv de plastic.

   Am trecut imediat de potecă; era flux și prima sută de metri era alunecoasă din cauza algelor care se îngrămădiseră peste pietrele plate, dar după aceea poteca urca și părăsea marginea apei, așa că eram apărată de vânt de o fâșie de copaci și arbuști piperniciți - cei mai mult celastrus, cu fructele lor galbene despicate pentru a-și arăta roșul de dedesubt, și illex. Mergeam încet, nu atât cu grijă, cât pentru că mă bucuram de frumusețea drumului. Niciodată nu fusesem o mare admiratoare a țărmului mării - toate trupurile alea unse, nemișcate, întinse pe plajă ca niște bucăți de carne la grătar. Poate că sunt subiectivă, pentru că pielea mea albă, plină de pistrui, nu se bronzează la soare, ci devine roșie și bășicată. Îmi place să înot, dar prefer apa lacurilor și iazurilor celei sărate a oceanului, și n-am fost niciodată în stare să suport senzația pe care mi-o dă nisipul lipit de picioare. Dar bucata asta de țărm din Maine mi se părea diferită.

   Poate că era vorba doar de vremea impresionantă, dar pe această potecă mă simțeam învăluită în frumusețe, copleșită de forța elementară a naturii. Lespezile mari de piatră cenușie erau mult mai atrăgătoare decât fâșiile de plajă nedurabile după care jinduiesc majoritatea oamenilor. Am tras adânc aer în piept, de parcă eram însetată de el.

   Nu mai era nimeni pe potecă în acea zi. Nu eram surprinsă. Când am ajuns la capătul ei, de unde se vedea spatele casei lui Ted și a Mirandei, vântul se însuflețise și rafale de ploaie începuseră să bată lateral, răpăind pe haina mea.

   Am căutat cu privirea locul unde probabil Ted se instalase cu binoclul său. Erau mai multe, dar o movilă de iarbă, aflată în spatele unui copăcel mic și răsucit, părea să fie cea mai ferită. Binoclul lui Ted trebuie să fi fost unul puternic, căci casa părea să se afle la o distanță greu de străbătut, dincolo de o fâșie urâtă de pământ peste care trecuse un buldozer.

   M-am gândit dacă să traversez acea bucată de pământ ca să mă uit mai bine la casă, dar era posibil ca Brad sau alți lucrători să se afle acolo. Așa că m-am întors. Talazurile se spărgeau de stânci, aruncând în aer jeturi de apă și spumă. Mi-am ridicat fața către ploaia care cădea pieziș, fără să-mi fac griji că mă udam, și am pășit cu grijă, dar hotărât, pe potecă.

   La han, m-am duc la micul bar de lângă șemineul din lobby, am comandat un whisky fierbinte - băutura de iarnă a tatălui meu - și l-am luat în cameră, unde am sorbit din el întinsă într-o cadă foarte adâncă. Mă simțeam foarte bine și a trebuit să-mi aduc aminte că mă aflam în Kennewick cu un scop, că aveam de răzbunat un prieten. După baie am dormit puțin, apoi mi-am pus din nou jeanșii strâmți pe care îi purtasem cu o seară în urmă, m-am fardat exagerat și am plecat cu mașina la Cooley`s.

   Mă aflam acolo de vreo 3 ore, savurasem 3 beri slabe, când am decis că probabil Brad nu avea să apară. Turiștii plecaseră, la fel și cele două femei de la bar. După aceea, trei bărbați intraseră pe rând și de fiecare dată veniseră legănându-se pe ușa de afară, scuturându-și ploaia de pe haine.

   Mă așteptasem ca printre ei să fie și Brad. Dar unul abia era trecut de 20 de ani, unul era un bărbat cu burtă și barbă mare, iar cel de-al treilea a apărut într-un blazer albastru peste o cămașă albă și jeanși călcați. M-am gândit că avea vârsta potrivită, în jur de 40, dar avea obrazul ras. L-am privit cu atenția. Era posibil ca Brad să-și fi ras ciocul despre care îmi spusese Ted și era posibil să se fi îmbrăcat deosebit dintr-un motiv anume. Poate că avea întâlnire cu un client. Poate că aștepta o femeie.

   A observat că mă uit la el, a ridicat o sprânceană în direcția mea și și-a ridicat paharul de bere. Eu mi-am îndreptat privirea către telefon, ca să-l descurajez să se apropie. Decisesem că nu era Brad. Era așezat destul de aproape de mine ca să-i văd mâinile îngrijite și vârfurile grizonate ale părului și, dacă nu cumva Brad era un criminal genial care își schimbase total înfățișarea, mă îndoiam că el ar fi.

   Mi-am plătit nota cash și am ieșit pe tocurile înalte cu care nu eram obișnuită.

   - Nu pleca din cauza mea, a spus blazerul albastru când am trecut pe lângă el.

   M-am întors și l-am măsurat cu privirea.

   - Cum te cheamă? l-am întrebat.

   - Chris.

   - Chris, unde lucrezi?

   A părut puțin cam nedumerit de întrebările mele, dar mi-a răspuns.

   - Sunt manager la Banana Republic în Kittery. Ne cunoaștem?

   - Nu, am spus. Eram doar curioasă. Noapte bună, Chris.

   Și mi-am continuat drumul afară din bar.

   Afară, ploaia în rafale de mai devreme se transformase într-una mocnită. Direcția vântului se schimbase și, deși oceanul era chiar peste drum, aerul mirosea a pini și gunoaie proaspete. O camionetă, parcată pe două locuri, stătea cu motorul pornit, cu fereastra din dreptul șoferului coborâtă.

   Am trecut pe lângă ea și am simțit în aer miros de țigară. Am ajuns la mașina mea și am cotrobăit o vreme prin geantă, sperând că șoferul camionetei o să-și termine țigara și o să coboare, ca să mă pot uita la el. Tocmai îmi scoteam cheile din geantă, când motorul camionetei s-a oprit. M-am întors și am văzut arcul grațios descris de mucul de țigară care traversa parcarea, ca să aterizeze cu un sfârâit sonor într-o baltă.

   Un bărbat înalt a coborât din camionetă. În lumina unui neon exterior, montat pe o latură a barului, l-am văzut. Păr negru, umeri lați, și când s-a întors, ca să închidă portiera camionetei, i-am văzut limpede ciocul. Trebuia să fie Brad.

   N-aveam deloc de gând să-l urmez în Cooley`s.

   - Brad, am spus și el a ridicat capul ca să se uite la mine.

   Chiar și în lumina slabă din parcare, am văzut că ochii îi erau umflați de nesomn și că avea înfățișarea spectrală, agitată, a cuiva care făcuse ceva foarte rău.

   - Eu? a zis el.

   - Ești Brad, nu-i așa?

   - Îhî.

   - Brad Daggett?

   - Dap.

   A aruncat o privire furișată prin parcare, căutând poate echipa SWAT care se pregătea să-l pună la pământ dacă făcea vreo mișcare bruscă.

   - Putem vorbi puțin? Aici? E important.

   - OK, sigur. Ne cunoaștem?

   - Nu, am răspuns. Dar avem prieteni comuni. Îi cunosc foarte bine pe Ted și Miranda Severson. Știi ceva? E umed și frig aici. Putem să stăm în mașina mea și să vorbim sau putem sta în camioneta ta, dacă te simți mai bine acolo.

   Și-a rotit din nou privirea prin parcare. Știam că în mintea lui rotițele se învârteau nebunește, întrebându-se cine puteam fi și ce puteam să vreau.

   - N-ai de ce să-ți faci griji, am spus, cu o voce cât mai liniștitoare cu putință. Hai să stăm în camioneta ta.

   - OK, sigur, a zis și și-a deschis portiera.

   Eu am făcut cei 3 pași prin parcarea udă și am deschis ușa din dreapta. Înainte să urc în mașină, am deschis fermoarul genții. Înăuntru, chiar deasupra, era un pistol cu electroșocuri de 15 centimetri, care arăta ca o lanternă. Nu credeam că va fi nevoie să-l folosesc, dar voiam să fiu precaută. Nu știam cum va reacționa Brad la faptul că omorâse un om cu sânge rece cu mai puțin de o săptămână în urmă, dar trebuia să presupun că era nervos și paranoic, și posibil periculos.

   - Deci îi cunoști pe Serverson? a spus Brad după ce am urcat amândoi în mașină, pe un ton care suna a nonșalanță forțată.

   Interiorul camionetei era impecabil de curat și mirosea a fum de țigară și a detergent de mașină.

   - Da, am spus. Ei, adică îl cunoșteam pe Ted Severson și o cunosc pe Miranda.

   - A fost oribil ce...

   - Ce i s-a întâmplat lui Ted, știu că a fost. De fapt, de-asta și sunt aici. Ascultă-mă o clipă, OK, Brad? N-o să-ți placă ce-o să spun, dar trebuie să mă asculți. Crezi că poți să faci asta?

   L-am privit în față. Ochii îi erau tiviți cu roșu, iar fața lui, în ciuda bronzului adânc, de piele tăbăcită, avea aspectul buhăit al cuiva care nu se simte bine. Răsuflarea îi mirosea a grâne ude și mă întrebam cât băuse până atunci. A încuviințat din cap.

   - Sigur, sigur.

   - Brad, am nevoie de o favoare. O mare favoare. Și dacă îmi faci favoarea asta, atunci n-o să spun nimănui că te-ai dus cu mașina până la Boston vinerea trecută, seara, și l-ai omorât pe Ted Severson.

   M-am pregătit, cu o mână pe pistolul din geanta deschisă. M-am gândit că poate o să se repeadă la mine, sau cel puțin o să-mi spună într-un fel violent că habar n-avea despre ce vorbesc. În schimb, buza lui groasă a căzut puțin, maxilarul i s-a încleștat și pentru o clipă am crezut că o să izbucnească în lacrimi.

   A spus, cu o voce care suna sec și disperat:

   - Cine ești? Ce vrei de la mine?

   - În clipa asta, am răspuns, sunt cel mai bun prieten al tău din lume.

21

MIRANDA

   Am plecat din Orono pe același drum pe care venisem, trecând iar prin Bangor.

   Înainte să intru pe I-95, m-am oprit la o stație locală de benzină, unde m-a servit un adolescent. Am stat în mașină și m-am gândit la Brad. Oare idiotul chiar fusese văzut în cartierul meu în noaptea crimei? Mă rugam ca acel portret robot pe care îl avea detectivul să fie al altcuiva, sau să nu semene nici pe departe cu Brad, pentru că, dacă aducea cu el - chiar și vag - trebuia să pomenesc despre asta. Și dacă se întâmplat așa, atunci Brad Daggett avea să fie luat la întrebări de poliție și nu credeam că va fi în stare să se descurce.

   Mi-am imaginat fața lui nădușită și ochii care îi fugeau în toate părțile; polițiști aveau să-i arunce o singură privire și o să știe că el era omul lor. Și o să cedeze, asta era sigur. O oră într-o cameră de interogare avea să fie suficient. Și pe urmă, singura mea opțiune va fi să susțin că Brad era nebun, că în mod clar devenise obsedat de mine și îl omorâse pe Ted din proprie voință. Aș putea să le spun că Brad și cu mine făcuserăm sex, de vreo două ori, în casa pe care o construiam, dar că niciodată nu îi sugerasem să-mi omoare bărbatul.

   Avea să fie cuvântul lui împotriva cuvântului meu, și n-o să se poată dovedi că aveam vreo legătură cu asta. Dar oamenii o să știe. Bineînțeles că o să știe. Mi-am dat seama că îmi încleștasem dinții și m-am oprit.

   Am inspirat pe nas, savurând mirosul benzinei în timp ce așteptam ca omul de la stație să-mi ia banii de pe card. A început ploaia - stropi grași, intermitenți, care scoteau sunete plesnitoare pe acoperișul mașinii în vreme ce mă îndepărtam de stația de benzină către I-95.

   Mi-am tot făcut griji pentru Brad cea mai mare parte a drumului până la Boston.

   Poate o să facă față situației atunci când o să stea de vorbă cu poliția. Poate că alibiul lui va ține. Și poate - speram eu - portretul robot pe care îl avea detectivul n-o să aducă nici pe departe cu Brad. Ăsta ar fi cel mai bun scenariu, dar, în adâncul sufletului, știam cumva că desenul avea să semene exact cu Brad, că el încurcase treburile și cineva îl văzuse.

   După o vreme, m-am forțat să mă gândesc la altceva și am început să mă gândesc la Lily Kintner, femeia care locuia în Winslow, și care nu m-aș fi gândit niciodată dacă Ted nu s-ar fi dus acolo vinerea trecută și n-ar fi primit o amendă în parcare. Existase o vreme când Lily fusese o prezență constantă și supărătoare în viața mea. Era cu 2 ani mai mică decât mine la Mather. O cunoscusem în anul trei, când iubitul meu Eric Washburn îi dăduse o invitație la St. Dun`s.

   - Cine e? întrebasem eu.

   Eu nu fusesem invitată la o petrecere de joi seara la St. Dun`s până în anul doi și numai după ce mi-o trăsesem timp de 3 săptămâni cu Eric Washburn.

   - Îl știi pe David Kintner, romancierul? m-a întrebat Eric.

   - Nu, am spus eu.

   - E fiica lui.

   A venit la acea petrecere de joi seara și aproape că nici n-am văzut-o. Era ca un copil al nimănui dintr-un roman victorian - slabă și palidă, cu părul lung, roșcat.

   Am privit-o și la început am crezut că era agitată, pierzându-se în peretele de care se rezemase cu un pahar în mână, prea speriată ca să stea de vorbă cu cineva. Dar m-am apropiat de ea, m-am uitat mai bine și mi-am dat seama că de fapt nu-i păsa că era la St. Dun`s. Părea aproape indiferentă, ca o fată care stă în ultimul rând la un curs plictisitor. Oare chiar înțelegea ce însemna să primească o boboacă un cartonaș cu craniu? Am crezut că n-o să mai vină niciodată, dar s-a tot întors, în fiecare joi, și era clar că Eric devenise interesat de ea.

   Am găsit la bibliotecă una din cărțile tatălui ei și am citit o parte din ea într-o cameră de studiu de la subsol. Se presupunea că e o comedie, dar era în mare parte despre niște băieți dintr-un internat din Anglia care se purtau cu cruzime între ei. Mi s-a părut genul de carte stupidă pe care Eric ar idolatriza-o. Nu mi-a păsat prea mult în acel moment, pentru că începusem să mă culc cu Matthew Ford, ceea ce îl făcea pe Eric să pară practic din clasa de mijloc.

   În ultimul an, Eric și Lily au devenit un cuplu. Era în regulă pentru mine. Matthew și cu mine ne potriveam mult mai bine decât mă potrivisem eu cu Eric. Spre deosebire de Eric, Matthew era suficient de nesigur pe el ca să compenseze cumpărându-mi tot ce voiam. I-am spus niște povești complicate, cum că proveneam dintr-un clan franco-canadian bogat, dar că tatăl meu fusese demoștenit pentru că se mutase cu familia lui în Maine și își învățase fiica doar engleza. Înainte de vacanța de Crăciun din acel an, i-am spus lui Matthew că am nevoie de 1000 de dolari ca să mă duc pe ascuns la Montreal și să-mi vizitez bunica paternă, care era pe moarte. Mi-a dat banii cash. Era o relație bună, dar nu îmi făcea iluzii că avea să continue și după ultimul nostru an de colegiu.
   Am presupus că același lucru avea să fie valabil și pentru Eric și Lily, mai ales că ea era doar în anul doi, dar cu cât îi vedeam mai mult împreună, cu atât realizam mai bine că era ceva serios. Cel puțin din partea lui Lily era serios; de asta îmi dădeam seama. Nu eram convinsă că Eric era capabil de dragoste. Din punctul ăsta de vedere semăna cu mine, cineva care putea să se ambaleze repede și apoi putea să-i treacă la fel de repede.

   O dată, când eram împreună, mi-a spus că simțea că putea foarte ușor să aibă aceeași relați în același timp cu două femei. Nu uitasem că-mi spusese asta și i-am amintit-o în săptămâna din ultimul an când terminaserăm cu examenele și cei din anii mai mici încă erau ocupați cu învățatul.

   - Ai vreo propunere? a întrebat.

   Stăteam în casa scărilor la St. Dun`s, împărțind o țigară și ascultând zgomotele unei petreceri pe sfârșite de la parter. Cântau cei de la Radiohead și cineva striga să se schimbe muzica.

   - Nu știu, am spus. Toată lumea crede că tu și cu Lily aveți ceva serios.

   - Și tu cu Matthew?

   - Se termină în ziua absolvirii.

   - Ah, OK.

   - Ascultă, am spus, și i-am atins maxilarul neras. E săptămâna noastră, a celor din ultimul an. Ce zici?

   Am făcut sex în acea noapte și am continuat să facem toată vara aceea.

   Eric o vizita pe Lily acasă la părinții ei în weekenduri, iar în timpul săptămânii era cu mine. Lily nu venea niciodată în oraș, iar el le-a spus prietenilor lui că în weekend își vizita tatăl bolnav. În glumă, mi-am vopsit părul roșu și i-am spus lui Eric să pretindă că are o singură iubită.

   Mi-au plăcut weekendurile mele din acea vară, singură în New York. Închiriasem doar pentru mine o garsonieră în Village, așa că sâmbăta și duminica erau în întregime doar ele mele.

   Eric a murit în acea toamnă la Londra. O vizita pe Lily și uitase să-și ia cu el antialergicele. A căzut mort pentru că mâncase alune. M-am întrebat de multe ori cum fusese pentru Lily. Auzisem că a murit în apartamentul ei, cu ea privindu-l. Mi-o imaginam căutând disperată EpiPen-ul, încercând să-l țină în viață.

   Întotdeauna mi-am spus că Lily a avut noroc. L-a știut pe Eric doar ca pe un iubit fidel. N-a aflat niciodată adevărul despre el.

   M-am întâlnit cu Lily câțiva ani mai târziu. Nu avea cont pe Facebook, dar auzisem despre ea - că era un soi de bibliotecară la Colegiul Winslow - și ceva despre tatăl ei, care fusese implicat într-un accident de mașină în care a murit a doua lui soție.

   Am recunoscut-o imediat. Nu se schimbase deloc, palidă și pierdută, cu părul ăla de Pippi Șosețica tuns exact la fel, cu fața lipsită de expresie. I-am spus că îmi părea rău pentru ce se întâmplase cu Eric și ea s-a holbat pentru o clipă la mine cu o privire egală, fixă. În asta a constat interacțiunea noastră.

   Am încercat să-mi amintesc dacă îi făcusem cunoștință cu Ted, și cred că probabil i-am făcut, dar nu eram sigură. Mi-am adus aminte de privirea ei rece, de ochii verzi, aproape translucizi. Oare știa despre mine și Eric în acea vară? Și dacă știa, atunci era posibil ca moartea lui Eric să nu fi fost accidentală? Nu credeam asta, dar cumva mă irita că Lily revenise în mintea mea.

   Erau multe motive pentru care Ted ar fi putut să se ducă la Winslow în acea vineri; șansa ca asta să fi avut vreo legătură cu Lily era incredibil de mică.

   Am ajuns înapoi în Boston la ora 4 după-amiaza. Am parcat la 3 străzi de casa mea și m-am dus la barul unui hotel butic, unde am băut o votcă cu gheață și am comandat o porție de orecchiette cu homar. Eram leșinată de foame.

   După ce mi-am mâncat pastele, m-am întors la mașină și l-am sunat pe detectivul Kimball. A răspuns imediat.

   - Sunt în Boston, i-am spus.

   - Grozav, a replicat. Unde sunteți? Pot să vin să vă iau dacă vreți, să vă aduc la secție.

   I-am spus că eram în capătul străzii noastre, parcasem pe stradă, nu știam ce să fac sau unde să mă duc. Am pus un mic tremur în voce când am spus asta.

   - E de-nțeles. Dacă așteptați acolo, pot să vin să vă iau. Apoi, dacă vreți, puteți da niște telefoane de la secție. Poate că vreți să vă duceți acasă la vreo prietenă, sau la vreun hotel...

   Detectivul a ajuns 10 minute mai târziu într-un Mercury Grand Marquis alb și m-a dus la secție. În mașina lui mirosea a țigări rulate manual și a mentă. El purta jeanși și o haină de catifea reiată. Cravata lui părea vintage și era ușor zdrențuită pe o parte.

   - Vă mulțumesc foarte mult că v-ați întors la Boston, mi-a spus, în vreme ce se strecura prin trafic, cu o mână pe volan, cu cealaltă pe genunchi, cu arătătorul bătând în ritmul unei muzici inexistente. Suntem foarte optimiști în privința acestui indiciu. Credem că avem o descriere detaliată a omului care v-a omorât soțul.

   - Cum? am întrebat.

   - O femeie care venise în vizită la unul dintre vecini dumneavoastră stătea în mașină și scria un SMS. A văzut un bărbat care ieșea din casa care a fost spartă - familia Bennett, de la 317, îi cunoașteți? - și pe urmă s-a dus la casa dumneavoastră. Femeia a zis că a continuat să-l urmărească pentru că părea să se furișeze și era agitat. A trecut chiar pe sub un felinar din stradă și ea i-a văzut bine trăsăturile. A lucrat cu desenatorul nostru și cred că avem un portret foarte asemănător.

   Detectivul mi-a aruncat o privire. Zâmbea puțin timid, ca și cum nu era prea sigur cum ar trebui să se poarte. I-am văzut ochii scanându-mi fața.

   - De ce vreți să mă uit la desen? Credeți că aș putea să-l știu?

   - Credem că e posibil. Martora noastră a spus că suspectul a sunat la ușa casei dumneavoastră. Soțul dumneavoastră a venit la ușă și a vorbit puțin cu bărbatul. De fapt, martora zice că nu s-a mai uitat pentru că cei doi păreau că se cunoșteau. Când s-a uitat din nou, bărbatul nu mai era acolo și ea a presupus că intrase în casă.

   - O, Doamne, am făcut eu. Era cineva cunoscut de Ted?

   - E doar o posibilitate, doamnă Severson. E posibil să fi fost un spărgător oarecare, care l-a convins să-i dea drumul în casă. De aceea vrem să vă uitați la desen.

   - Sunteți sigur că bărbatul care a sunat la ușă a fost același care l-a împușcat... care l-a împușcat pe soțul meu?

   Detectivul a rotit volanul cu un gest nonșalant și s-a strecurat într-un loc liber în parcarea din fața secției de poliție.

   - Așa credem, a răspuns, oprind motorul. Martora a spus că stătea în mașină undeva în jurul orei 6 după-amiaza, și aceasta este cu aproximație ora decesului stabilită de legist. Ea n-a auzit vreo împușcătură, dar motorul ei mergea și casa dumneavoastră are pereți groși, sau cel puțin așa mi s-a spus.

   Am lăsat capul în jos și am tras adânc aer în piept, pe nas.

   - Vă simțiți bine? a întrebat detectivul.

   - Am avut și momente mai bune. Îmi pare rău. Am nevoie de o clipă doar... haideți să intrăm să mă uit la desen.

   Detectivul Kimball m-a condus în secție în tăcere, am trecut prin zona de recepție puternic monitorizată și am ajuns într-un coridor cu podeaua acoperită cu un linoleum uzat și cu pereții de cărămidă. L-am urmat pe detectiv într-o zonă deschisă care fusese împărțită în cubicule. Mă mișcam încet.

   Era clar din ceea ce auzisem că Brad fusese văzut bine. Îmi țineam furia sub control și mă gândeam la ceea ce trebuia să-i spun detectivului. Dacă desenul semăna char și puțin cu el, trebuia să spun asta, altfel urma să li se pară suspect atunci când, în cele din urmă, aveau să dea peste Brad. Ceea ce speram cu disperare era ca portretul să nu semene deloc cu el, ca să pot spune cu sinceritate că habar n-aveam la cine mă uitam.

   Am ajuns în biroul detectivului, într-un cubicul înconjurat de pereți mobili. Mi-a oferit un scaun de plastic, iar el s-a instalat într-un scaun rotativ tapițat. Biroul lui era încărcat, dar teancurile de dosare și hârtii păreau organizate în turnulețe distincte, fiecare având deasupra un post-it într-o culoare diferită.

   A scos un dosar din vârful unuia din turnulețele mai mici și l-a deschis.

   - Vedeți bine acolo? m-a întrebat.

   Ne aflam sub o lumină fluorescentă puternică fixată în tavanul jos din plăci de polistiren, și i-am spus că vedeam foarte bine. A scos o foaie de hârtie din dosarul gălbui și a răsucit-o spre mine, ca să pot vedea desenul.

   Semăna destul de bine cu Brad - gâtul gros, ciocul negru, ochii întunecați puțin cam apropiați sub sprâncenele groase. Trăsătura lui cea mai distinctă - părul des și linia părul joasă - era acoperită cu șapca de baseball pe care o purta.

   Simțeam ochii detectivului ațintiți asupra mea. Îi simțeam nerăbdarea intensă.

   - Nu știu, am spus, și mi-am împins înainte buza inferioară, studiind desenul pentru a-mi acorda câtea secunde în plus.

   Dar asemănarea era prea mare ca să nu pomenesc nimic de ea.

   - Știți cu cine seamănă? am spus. Seamănă cu constructorul nostru din Maine. Brad Daggett. Dar Brad abia dacă-l știa pe Ted și nici măcar nu locuiește în Boston, așa că...

   M-am îndreptat de spate și m-am uitat la detectiv.

   - Nu știu dacă asta vă ajută cu ceva.

   - Brad Daggett? a zis detectivul. Îmi puteți spune numele pe litere?

   L-a notat, apoi m-a întrebat:

   - Ce-mi puteți spune despre el?

   - Nu prea multe. Eu lucrez mult cu el, dar nu știu nimic despre el personal. Chiar nu-mi pot imagina vreun motiv pentru care Brad să vină aici să vorbească cu Ted, sau pentru care chiar să-l omoare. Nu are nicio logică.

   - A fost constructorul dumneavoastră? E posibil ca el și soțul dumneavoastră să aibă vreun conflict pentru bani?

   - Nu fără știința mea. Eu am fost singura care am lucrat de aproape cu Brad și eu luam în general deciziile legate de bani. În niciun caz.

   - Atunci, dumneavoastră ați avut vreun conflict cu el? Vreo problemă?

   - Lucruri mărunte, ici și colo, ca de pildă, a cumpărat niște cofraje greșite pentru tavan, dar nimic important. Era foarte bun profesionist și plătit incredibil de bine. Nu mă pot gândi la absolut niciun motiv pentru care să aibă ceva împotriva lui Ted.

   - E căsătorit?

   - Cine, Brad? Nu cred. A fost, pentru că sunt destul de sigură că are copii, dar nu a pomenit vreodată de o soție.

   - Și s-a purtat vreodată necuviincios cu dumneavoastră? V-a dat vreodată impresia că... ăăă... că vă găsea atrăgătoare?

   S-a bâlbâit puțin când a spus-o și a părut stânjenit, iar eu m-am întrebat pentru o clipă dacă nervozitatea asta era adevărată sau doar juca teatru.

   - Nu. Poate că mă găsea, dar nu mi-a spus-o niciodată. Cum v-am spus, era total profesionist.

   M-am uitat din nou la desen, impresionată de cât de mult semăna cu Brad și enervată că Brad fusese atât de prost să se lase văzut, apoi am adăugat:

   - Cu cât mă uit mai mult la desen, cu atât mai mult mi se pare că seamănă cu el, dar numai superficial. E un bărbat cu cioc, atâta tot.

   - OK.

   Kimball a pus un deget pe schiță și a tras-o din nou către el.

   - O să verificăm. Aveți numărul lui de telefon?

   Mi-am scos telefonul și i-am dat detectivului numărul lui Brad.

   - Chiar nu cred... am spus.

   - Nu, nu, am înțeles. Dar va trebui să verificăm, doar ca să-l eliminăm din investigație. Bănuiala mea e că moartea soțului dumneavoastră este exact ceea ce pare a fi. Un spărgător de case, care caută bijuterii și alte obiecte mici pe care să le fure. Poate că asasinul a avut un soi de poveste cu care l-a convins pe soțul dumneavoastră să-l lase să intre în casă. Ați zice că Ted era genul de om încrezător? Ar fi lăsat un străin să intre în casa lui dacă acel străin avea o poveste plauzibilă?

   M-am gândit o clipă și mi-am spus că răspunsul corect era un nu hotărât.

   - Cred că da, am spus. El trăia o viață fermecată și nu i se întâmplase niciodată ceva rău. Ați crede că, totuși, cu toți banii pe care-i făcea... dar era foarte încrezător în oameni.

   Detectivul Kimball s-a lăsat pe spătarul scaunului său rotativ și a încuviințat din cap către mine. Simțeam că începem să ne relaxăm. Asta mă făcea să mă simt agitată.

   Știam că, de îndată ce rămânea singur, detectivul avea să-l sune pe Brad, și eu nu eram deloc convinsă că Brad avea să se descurce bine în acea discuție telefonică, deși repetaserăm de vreo sută de ori ce urma să spună. M-am gândit să-l sun eu prima ca să-l avertizez și să-l calmez, apoi am realizat că telefonul meu va fi înregistrat, că poliția avea să știe că l-am sunat imediat după ce l-am identificat în portretul robot.

   - Știți, am spus, dându-mi seama că era important să nu ascund poliției nicio informație. De fapt, chiar l-am văzut pe Brad Daggett ieri dimineață. Trebuia să-i spun să oprească momentan lucrul la casă. Eram în drum spre Maine.

   - A!

   Detectivul și-a înclinat scaunul în față.

   - Arăta perfect normal. Puțin șocat, mi s-a părut, de ceea ce i s-a întâmplat lui Ted.

   - Cum am spus, trebuie doar să-l eliminăm. Sunt sigur că are un alibi. Din ceea ce spuneți, nu pare să aibă vreo legătură cu povestea asta. A, și încă ceva, doamna Severson, polițiștii de investigație de la locul crimei și-au terminat treaba acasă la dumneavoastră, ceea ce înseamnă că puteți să vă întoarceți acolo. Nu știu dacă o să...

   - Trebuie să mă duc, am spus, ca să-mi iau niște haine și atunci o să văd dacă sunt în stare să stau acolo.

   - OK.

   Kimball s-a ridicat și m-a ridicat și eu.

   - Eu trebuie să rămân aici la sediu, dar vreți să vă dau un polițist care să vă ducă la mașina dumneavoastră, sau poate acasă?

   - Nu, mulțumesc. Pot să iau un taxi.

   - Ei, atunci o să vă chem un taxi. Vă mulțumesc foarte mult că ați venit să vă uitați la portret. Ne-ați fost de mare ajutor și, din experiența mea, odată ce avem un portret robot, urmează repede și o arestare. Cineva trebuie să-l știe pe tipul ăsta.

   Am rămas în picioare un moment, șovăind să plec, știind că lucrurile ar putea începe repede să se clarifice. Rotițele minții mi se învârteau, știam că Brad avea să fie interogat, probabil peste câteva ore doar, de către poliție. Îl pregătisem, dar nu îndeajuns. Și pe urmă, mai erau și alte lucruri, ca de pildă faptul că Ted, în acea ultimă vizită la Kennewick, se întâlnise cu Brad și se îmbătaseră împreună la barul ăla de pe plajă. Era foarte ciudat pentru Ted. Asta mă făcea să mă gândesc la ce spusese Brad cu o zi în urmă - cât de convins era el că Ted știa despre noi.

   Poate că știa, dar cum era posibil? Și dacă știa, ar fi spus cuiva? Dar chiar dacă nu știa, faptul că Ted și Brad băuseră împreună îl va face pe Brad și mai suspect în ochii poliției.

   - Vă simțiți bine? m-a întrebat stângaci detectivul, și mi-am dat seama că mă surprinsese stând acolo, pierdută în gânduri, preț de vreo 5 secunde.

   Mi-am lăsat umerii în jos, m-am prefăcut că îmi înăbuș un suspin, apoi am ridicat privirea spre el și am lăsat să-mi curgă câteva lacrimi. S-a uitat în jur prin birou, dar eu am făcut un pas către el și s-a văzut silit să mă ia în brațe.

   Am început să plâng cu hohote, trăgându-l spre mine, îngropându-mi capul sub bărbia lui. M-am împins suficient de tare cât să-mi simt sânii strivindu-se de pieptul lui.

   - E-n regulă, doamnă Severson, a spus și mi-a cuprins umărul cu o mână, ținându-și-o, pe cealaltă lăsată în jos, pe lângă corp.

   M-am îndepărtat de el, scuzându-mă întruna, chiar în momentul în care detectivul James, partenera lui, o negresă înaltă, s-a apropiat și m-a întrebat dacă am nevoie de ceva.

   - Doar un taxi, am răspuns. Îmi pare rău. Atât de rău.

   - Nu vă faceți probleme. Înțeleg perfect.

   Detectivul James o preluase discret pe văduva neconsolată și acum mă îndepărta cu blândețe dar hotărât de biroul lui Kimball. M-am oprit și m-am întors.

   - O, domnule Kimball, am spus. Vă aduceți aminte că m-ați întrebat ieri dacă știu pe cineva în Winslow?

   El era tot în picioare, cu mobilul în mână.

   - Da, mi-aduc aminte.

   - Mi-a venit cineva în minte. Numele ei el Lily Kintner. Am fost cu ea la Colegiul Mather. Sunt convinsă că n-are nicio legătură cu prezența lui Ted acolo vinerea trecută, dar...

   - Se cunoșteau? Erați apropiate?

   - Nu, nu eram. De fapt, mi-a furat iubitul în colegiu, așa că nu sunt un mare fan al ei... dar Ted și cu ea nu se cunoșteau... adică, dacă mă gândesc mai bine, e posibil să se fi văzut de vreo două ori. M-am întâlnit cu Lily în Boston acum vreo 2 ani.

   - Cum se scrie numele ei?

   I-am spus.

   În mod clar nu exista nicio legătură între Ted și Lily, dar m-am gândit că n-ar strica să-i dau poliției o altă pistă de urmat. Ar putea amâna ceea ce acum părea inevitabil - că Brad avea să fie prins și că cel mai probabil avea să mă toarne și pe mine.

   I-am spus detectivului James că eram bine, că voiam doar să plec.

   - Sunteți sigură că nu vreți un pahar cu apă înainte să plecați? m-a întrebat ea cu vocea ei ușor răgușită, uitându-se în jos la mine.

   Îmi închipuiam că are aproape 1 metru 80. Trebuie să fi fost destul de stânjenită de asta, pentru că de fiecare dată când am văzut-o purta pantofi fără toc. Costum pantalon negru, cămașă bărbătească și pantofi fără toc. Și nu purta niciodată bijuterii.

   Mă făcea să mă simt agitată într-un fel în care detectivul Kimball nu o făcea. Nu că aș fi crezut că mă bănuia de ceva; adevărul e că nu-mi dădeam seama ce gândea. Se uita la mine la fel cum ar fi privit un aparat de încasat taxe.

   - Pot să vă conduc afară, doamnă Severson?

   - Nu. Sunt bine. Și spuneți-mi Miranda.

   Ea a încuviințat din cap către mine și s-a îndepărtat. Eram foarte sigură că nu purta nici machiaj.

   Probabil că detectivul Kimball sunase după taxi, pentru că atunci când am ajuns în fața secției de poliție, mă aștepta unul.
   Începuse deja să se întunece și se pornise ploaia. Mă simțeam ca și cum vremea proastă mă urmase tot drumul de la casa mamei mele.

22

LILY

   Am plecat de la Kennewick Inn marți dimineața foarte devreme, gândindu-mă că voi putea conduce direct până la Colegiul Winslow. Nu avea niciun rost să pierd altă zi de lucru și să atrag atenția.

   Băusem două cești de cafea la han, dar m-am oprit în Kittery la un Dunkin` Donuts ca să mai iau o cafea pentru drum. Eram epuizată. Brad și cu mine stătusem de vorbă câteva ore noaptea trecută, mai întâi în camioneta lui, apoi în căsuța în care locuia el.

   În ciuda a ceea ce îi făcuse lui Ted, îmi părea destul de rău pentru Brad. Era o epavă și, odată ce a înțeles că nu aveam de gând să-l torn, s-a agățat de mine la fel ca un om care se îneacă și găsește o barcă de salvare. Mi-a spus că o să aranjeze o întâlnire cu Miranda pentru acea seară la 10. Dacă ea accepta, o să mă sune acasă de la telefonul public din Cooley`s. Avea să lase să sune de două ori, dar numărul avea să apară pe ecranul digital al telefonului meu fix.

   Am ajuns la biroul meu înainte de sosirea celorlalți. După ce m-am logat la emailul de serviciu, nu am fost surprinsă să aflu că șeful meu, Otto, plecase mai devreme luni după-amiază, pentru că simțise că îl paște o tuse, și că se gândea să-și ia liberă și ziua de marți. Otto Lemke era de departe cel mai influențabil om de pe Pământ, mai ales când venea vorba de orice fel de boală. Simplul fapt că duminică îl anunțasem că nu mă simțeam prea bine îl aruncase într-o spirală de afecțiune psihosomatică.

   Mi-am petrecut dimineața scriind scurte descrieri ale colecțiilor noastre arhivate care să fie postate pe site-ul nostru intern pentru studenți și facultate. După ce am făcut suficient cât să justifice o dimineață de muncă, am traversat campusul la cafeneaua administrată de studenți unde îmi luam de obicei prânzul.
   Furtuna din ajun limpezise aerul și lumea arăta curată și strălucitoare, ca o mașină proaspăt ieșită de la spălat. Cerul fără nori era de un albastru intens, metalic. Aerul era înviorător și mirosea a mere.

   La cafenea mi-am luat un sendviș cu salată de ton și curry pe o felie de pâine de grâu și m-am dus să mă așez pe una din băncile de piatră de unde se vedea șirul de stejari de un roșu strălucitor, foșnind în briză, care împărțeau curtea principală a colegiului. Viața mea era plăcută și m-am întrebat în treacăt de ce mă implicasem în povestea sordidă a relațiilor dintre Miranda, Ted și Brad. Ceea ce aveam de gând să fac în Kennewick mâine seară implica un risc imens. Depindea de Brad, care era atât de fragil, încât aproape că vedeai crăpăturile din el, și depindea și de Miranda, care nu trebuia să devină suspicioasă atunci când Brad îi propunea întâlnirea.

   Mă simțeam expusă și nu eram sută la sută încrezătoare, dar știam că mersesem deja prea departe și că aveam să merg până la sfârșit. Ted merita să fie răzbunat, iar Miranda merita să fie pedepsită, acum mai mult ca oricând.

   În acea după-amiază programasem o vizită în afara campusului, la o fostă studentă de vreo 80 de ani, care se oferise să doneze pentru arhivă niște obiecte din vremea studenției sale. Vizitele acestea erau adeseori cea mai bună parte a slujbei mele, iar uneori cea mai proastă. Totul depindea de luciditatea și așteptările fostului student dau profesor. Nu știam niciodată la ce să mă aștept de la aceste vizite și le programam doar atunci când persoana respectivă locuia la o distanță convenabilă unde puteam ajunge cu mașina. Altfel, le ceream donatorilor să ne trimită materialele prin poștă.

   A fost cât pe ce să anulez vizita din acea după-amiază. Eram obosită din cauza nesomnului și nu eram convinsă că eram în stare să însoțesc un străin în drumul său prin amintiri personale. Dar mi-am spus că ar trebui să-mi păstrez programul pe cât de obișnuit posibil, așa că m-am dus, străbătând cu mașina câteva orașe spre vest, până la Greenfield, unde locuia Prudence Walker, promoția 1958.

   Când am ajuns acolo, aduna frunze cu grebla și umpluse deja câțiva saci, pe care îi depozitase pe trotuar, lângă bordură, ca să fie luați.

   Locuia într-o căsuță tip Cape Cod, curată și ordonată, într-un cartier de case în stil colonial și case cu structura de stâlpi și grinzi expusă. Am intrat pe aleea din fața casei și am oprit în spatele unui model nou de Toyota Camry, și Prudence Walker și-a lăsat jos grebla și a venit să mă întâmpine.

   - Hei, bună. Mulțumesc mult că ai venit dumneata. I-ai făcut un mare serviciu unei doamne în vârstă.

   Purta o fustă din denim spălăcită și o jachetă de vânt verde. Părul cărunt era strâns la spate într-un coc.

   - Nicio problemă, am spus, ieșind din mașină.

   - Totul e pus în cutie, chiar acolo pe treptele din față. Ți-aș aduce-o eu, dar mi-a luat toată forța s-o cobor din pod până pe treapta unde stă. Se pare că la acel moment am hotărât că trebuia să păstrez totul. Cea mai mare parte sunt albumele mele cu decupaje și poze, dar am adăugat toate notițele de la cursuri, și orare, și e și un teanc de lucrări de la examene. Ai spus că le vrei, nu?

   - O să le iau pe toate. Mulțumesc din nou pentru tot.

   M-am dus la scări și am ridicat cutia grea.

   Prudence Walker a venit cu mine, pășind cu un mers inegal care o făcea să-și coboare umărul drept de fiecare dată când punea jos piciorul drept.

   - Îmi pare rău că te-am făcut să vii până aici și pe urmă să te trimit acasă, dar încerc să adun toate frunzele astea înainte să dispară soarele. Pot să-ți aduc un pahar de apă sau altceva?

   - Nu, mulțumesc, am spus, băgând cutia în portbagaj.

   Când dădeam cu spatele pe alee, am văzut-o îndreptându-se din nou cu mersul ei nesigur către grebla pe care o lăsase rezemată de un arțar.

   Am simți un val de afecțiune pentru femeia asta, atât de dornică să se elibereze de vechea ei viață, să nu se uite înapoi, dar de fapt eram recunoscătoare că nu trebuia să stau o după-amiază întreagă uitându-mă prin albume.

   Am lăsat cutia la Winslow, am mai răspuns la câteva mailuri, apoi m-am dus acasă, o căsuță gen bungalow cu două dormitoare, construită în 1915. Vederea era spre un iaz pitoresc, oribil pentru înotat (era plin de țânțari vara), dar pasabil ca patinoar în lunile reci de iarnă.

   Mi-am verificat telefonul și am văzut că nu aveam niciun apel de la Cooley`s. Asistenta doctorului meu sunase să-mi aducă aminte că aveam o consultație programată, iar mama sunase, dar nu lăsase niciun mesaj. M-am întins pe canapeaua din living și chiar când ațipeam, s-a auzit soneria de la ușă și eu am sărit în sus, neștiind pentru o clipă unde mă aflam.

   Mi-am trecut degetele prin păr, m-am ridicat și m-am îndreptat către holul de la intrare. M-am uitat prin fâșia îngustă de sticlă care mărginea ușa din față pe toată înălțimea ei. Un bărbat de vreo 30 de ani, puțin cam neîngrijit, stătea acolo, scărpinându-se la ceafă.

   Am întredeschis ușa, lăsând lanțul de siguranță pus.

   - Vă pot ajuta cu ceva? l-am întrebat.

   - Sunteți Lily Kintner? a spus bărbatul, scoțându-și portofelul din sacoul lui de tweed cu model în spic.

   Înainte să apuc să răspund, a deschis portofelul ca să-mi arate o insignă de detectiv de la departamentul de poliție din Boston.

   - Sunt detectivul Kimball. Putem să stăm puțin de vorbă?

   Am tras lanțul de siguranță și am deschis larg ușa. El și-a șters picioarele pe covorașul de la intrare și a pășit în casa mea.

   - Îmi place casa asta, a spus, uitându-se în jur.

   - Mulțumesc. Cu ce vă pot ajuta? M-ați făcut curioasă.

   Am făcut câțiva pași în living și el m-a urmat.

   - Ei bine, numele dumneavoastră a fost pomenit în cursul unei investigații și aș vrea să vă pun câteva întrebări. Aveți puțin timp?

   I-am oferit un fotoliu roșu de piele și el s-a așezat pe marginea lui. Eu m-am instalat pe canapea.

   Mi-era frică de ceea ce urma să spună, dar eram și nerăbdătoare să-l aud.

   - Ce-mi puteți spune despre Ted Severson?

   - Tipul acela care a fost omorât în Boston în weekend?

   - Mhm.

   - Pot să vă spun ce am citit în ziare, dar asta e tot. Am o vagă legătură cu el, dar nu-l cunosc. A fost căsătorit cu o fată cu care am fost colegă de școală.

   - Ați fost colegă cu Miranda Severson?

   Detectivul și-a scos din haină un carnețel și l-a deschis. A scos un capăt de creion din spirala lui.

   - Da, colegiul Mather. Pe atunci era Miranda Hobart. De fapt, Faith Hobart.

   - Avea un alt nume?

   - Cred că Faith este al doilea ei nume. Așa era cunoscută la colegiu.

   - Ați păstrat legătura? De unde știați că Ted Severson și cu ea erau căsătoriți?

   Și-a îndreptat puțin spatele, împingându-se ușor către spătar. Părul era cam lung, mai ales pentru un detectiv de poliție. Avea ochii căprui și rotunzi, sub niște sprâncene groase, un nas impunător și o gură feminină, cu buza inferioară mai groasă.

   - Ne-am întâlnit întâmplător în Boston acum câțiva ani.

   - Era cu soțul ei atunci?

   - Știți, chiar m-am întrebat asta după ce am citit povestea. Cred că era cu un bărbat și ne-a făcut cunoștință, dar nu-mi aduc aminte mare lucru de el. Nu mi-a venit să cred când am citit ce s-a întâmplat în Boston. Domnule detectiv... Kimball ați spus?... voiam să-mi fac niște cafea. Vreți să fac două?

   M-am ridicat, conștientă că mă purtam potențial suspicios, dar aveam nevoie de timp ca să mă gândesc.

   - Ăăă, sigur. Dacă faceți și pentru dumneavoastră.

   - Asta dacă nu credeți că discuția noastră se încheie acum. Chiar sunt foarte curioasă de ce sunteți aici, am spus în vreme ce mă îndreptam spre bucătărie.

   - Nu. Faceți cafeaua și o să-mi facă plăcere să beau și eu.

   Odată ajunsă în bucătărie, am tras adânc aer în piept, am pus apa la fiert și cafeaua măcinată în espresorul meu francez de cafea. Trebuia să gândesc limpede.

   Ceva se întâmplase ca să facă legătura între mine și Ted Severson și trebuia să fiu extrem de atentă să nu fiu prinsă cu o mincună, să nu mă contrazic. Aflaseră ceva, dar nu știam cât de mult.

   Când apa a început să fiarbă, am turnat-o peste cafea, am introdus plonjorul. Am pus cafeaua pe o tavă cu două căni, o cutie de lapte și un bol cu cuburi de zahăr și am dus totul în living. Am fost surprinsă să-l văd pe detectiv în picioare, uitându-se cu atenție la cotoarele cărților din biblioteca încastrată în peretele livingului.

   - Scuze, a spus, așezându-se la loc pe marginea fotoliului. Aveți niște cărți interesante. Sper că nu vă supărați că întreb... sunteți fiica lui David Kintner, nu?

   Am pus tava pe măsuța de cafea și m-am așezat pe canapea.

   - Ăăă, da. Îl știți? Și, vă rog, serviți-vă cu cafea.

   - Chiar îl știu. Am citit câteva din cărțile lui și l-am văzut o dată oferind o lectură dintr-o carte de-a sa. În Durham, New Hampshire.

   - Ah, da?

   - A fost foarte dramatic.

   - Am auzit că de obicei e așa. Eu nu l-am auzit niciodată citind.

   - Serios? Mă mir.

   - Nu vă mirați. E tatăl meu, și ceea ce face nu mi se pare prea fascinant. Cel puțin nu părea așa când eram mai mică.

   L-am privit pe detectiv pregătindu-și cafeaua, adăugând lapte, dar nu și zahăr. Avea mâini frumoase, cu degete lungi și subțiri. Brusc, mi-am dat seama cât de mult semăna cu Eric Washburn. Slab și masculin, dar cu trăsături faciale aproape feminine. Gură senzuală, gene dese.

   A luat o gură de cafea, a pus cana la loc pe masă și a remarcat:

   - Știți, nu a fost ușor să vă găsim. Sunteți tot Kintner sau v-ați schimbat numele oficial în Lily Hayward?

   - Nu, oficial sunt tot Kintner. Oamenii de aici mă știu ca Lily Haywrad. Hayward era numele de fată al mamei tatălui meu. Să nu căutați cine știe ce motiv ascuns în asta. Doar că - lucrând într-un colegiu - oamenii îl cunosc pe tatăl meu și tot ce a scris, și când mi-am luat această slujbă, am decis să folosesc un alt nume.

   - E de înțeles.

   - Așadar, știți ce se întâmplă cu tatăl meu?

   - Accidentul din Anglia.

   - Exact.

   - Da, am auzit de el. Îmi pare rău. Adevărul e că sunt un mare admirator al tatălui dumneavoastră. De fapt, am citit toate cărțile lui. Parcă îmi aduc aminte că ultima v-a fost dedicată dumneavoastră.

   - Așa e. Păcat că n-a fost o carte bună.

   Detectivul a zâmbit.

   - N-a fost chiar așa de proastă. Cred că totuși cronicile au fost puțin cam prea aspre.

   A mai sorbit din cafea și a tăcut o clipă.

   - Așadar, am reluat eu. Să ne întoarcem la Ted Severson. Tot nu înțeleg de ce sunteți aici.

   - Păi, ar putea fi o simplă coincidență, desigur, dar Ted Severson a venit în Winslow în ziua în care a fost omorât. Știm asta pentru că a primit o amendă pentru parcare ilegală. Întâmplător, nu venea să vă vadă pe dumneavoastră?

   Am simțit cum mă străbate un fulger de furie pentru prostia lui Ted, urmat de o vagă tristețe. Venise să mă caute. Venise în orașul meu. Am clătinat din cap.

   - Cum am spus, nu-l cunosc pe el și nu mă cunoaște. Poate că ne-am întâlnit o dată sau de două ori...

   - Ați fost în Anglia în septembrie, nu?

   - Da. Am fost. M-am dus să-l văd pe tatăl meu după ce a ieșit din închisoare. De fapt, are de gând să se mute înapoi în America și am fost acolo ca să-l ajut cu o parte din logistică.

   - Vă aduceți aminte cu ce cursă v-ați întors?

   - Pot să caut dacă vreți.

   - E-n regulă. Știu eu cursa. A fost aceeași cu care Ted Severson a venit după o călătorie de afaceri din Marea Britanie. Vă aduceți aminte să-l fi văzut în acel avion.

   Eram pregătită pentru asta. Așadar, știau că Ted și cu mine am fost în același avion. Era încă foarte neclar dacă știau că Ted și cu mine ne-am întâlnit ulterior la Concord River Inn. Știau că fusesem la Kennewick cu o zi în urmă? Probabil că nu, dar nu ar fi prea greu de aflat.

   - Aveți o fotografie cu el? am întrebat.

   - Nu am la mine, dar dacă aveți internet...

   - Corect. O să verific, dar de fapt chiar am stat de vorbă cu un bărbat în timpul acelui zbor, iar acum, dacă mă gândesc mai bine, a fost probabil Ted Severson. Practic, ne-am întâlnit în barul din aeroport la Heathrow. Mi-aduc aminte că atunci când ne-am întâlnit mi-am zis că părea să mă cunoască. După felul în care a zis „bună”. Dar pe urmă ne-am prezentat și am vorbit o vreme. Chiar nu mi se părea cunoscut.

   - Nu v-ați spus fiecare numele?

   - Ba da, dar nu l-am înțeles pe al lui. Sau, dacă l-am înțeles atunci, nu l-am ținut minte.

   - Dar i-ați spus cum vă cheamă?

   - Da. Și i-am spus că lucram aici, în Winslow.

   - Deci dacă voia să vă caute, ar fi putut să vină aici și să încerce să vă găsească?

   - Teoretic, am spus. Deși dacă voia cu adevărat să ia legătura cu mine, nu știu de ce nu ar fi încercat să mă sune.

   - I-ați dat numărul dumneavoastră de telefon?

   - Adevărul e că nu i l-am dat.

   - Deci e posibil să fi încercat să  vă găsească numărul și să nu fi reușit, și atunci să vină până aici.

   - Sigur, bănuiesc că e posibil. Doar că nu pare probabil. Am avut o conversație plăcută, dar nu am flirtat, și el era un bărbat căsătorit, și...

   Detectivul a zâmbit și a ridicat din umeri.

   - Poate că pur și simplu nu v-ați dat seama. Noi vedem mereu asta. Un tip întâlnește o femeie și femeii nu i se pare nimic deosebit, și în clipa următoare el o urmărește. Se întâmplă și invers, dar asta se întâmplă mai rar.

   - Credeți că am fost urmărită?

   - Nu știu. Eram doar curioși să știm de ce a venit până aici în ziua în care a fost omorât. E o moarte suspectă, așa că cercetăm tot ce s-a întâmplat recent și pare ieșit din comun. Dar dacă a venit aici în speranța de a vă întâlni, atunci nu pot să-mi imaginez că asta a avut vreo legătură cu moartea lui.

   - Nu. Nici eu nu-mi imaginez.

   - Vă supărați dacă vă întreb dacă aveți vreo relație în prezent, domnișoară Kintner?

   - Nu, nu mă supăr. Și nu, nu am pe nimeni. Și puteți să-mi spuneți Lily.

   - Doar verificam, Lily. Nu există vreun fost iubit gelos în viața dumitale?

   - Din câte știu eu, nu.

   Detectivul s-a uita la carnețelul lui cu spirală și a tăcut un moment.

   Mă relaxasem. Mă gândeam că mă acoperisem pe cât de bine puteam. Nu puteam nega că îl întâlnisem pe Ted în avion. Existau martori. Dar nu aveam de ce să recunosc și altele. Dacă poliția afla că stătusem două nopți la Kennewick imediat după crimă, va trebui să susțin doar că e o pură coincidență. Ar putea părea ciudat, dar mi se putea întâmpla. Nu e ca și cum fusesem implicată în crima de vineri noapte.

   - Scuză-mă, Lily, dar trebuie să te întreb ceva. Poți să-mi spui unde ai fost vineri seara?

   - Am fost aici. Am fost singură. Mi-am pregătit cina, apoi m-am uitat la un film.

   - Te-a vizitat cineva? Te-a sunat cineva?

   - Îmi pare rău, dar nu. Nu cred.

   - E-n regulă.

   Și-a terminat cafeaua și s-a ridicat în picioare.

   - E posibil să te uiți la o fotografie de-a lui Ted Severson online ca să îl identifici? m-a întrebat.

   - Sigur, am spus și mi-am luat laptopul.

   Împreună am găsit o fotografie care însoțea un articol despre omorârea lui Ted și eu am spus că da, eram foarte sigură că acela era bărbatul cu care stătusem de vorbă în avion.

   - E așa de ciudat, am remarcat eu. Am citit articolul și mi-am dat seama că îl cunoșteam oarecum pe om, sau cel puțin o cunoșteam cu siguranță pe soția lui, și iată că de fapt l-am întâlnit de curând, am vorbit cu el.

   La ușă, detectivul Kimball a băgat mâna în buzunarul haine, apoi a spus:

   - O, încă ceva. Era să uit.

   A scos din buzunar o cheie, încă lucioasă.

   - Te superi dacă verific să văd dacă această cheie se potrivește la ușa casei dumitale?

   Am râs.

   - Ce dramatic. Credeți că omul ăsta avea o cheie de la casa mea?

   - Nu, nu cred, dar am găsit-o ascunsă printre lucrurile lui și trebuie să verific toate posibilitățile. Doar elimin casa dumitale, asta-i tot.

   - Vă rog, verificați, înțeleg foarte bine.

   Era probabil cheia pe care Ted o furase din casa lui Brad, posibil o cheie master pentru toate căsuțele de închiriat. Dacă Brad devenea suspect, avea să fie doar o problemă de timp până când o să se descopere că această cheie îi aparținea.

   L-am urmărit pe detectiv cum bagă cheia în broasca ușii mele de la intrare. A intrat foarte ușor și, pentru un moment confuz și înspăimântător, m-am gândit că acea cheie avea să se răsucească în broasca mea, că poate, dintr-un motiv oarecare, Ted chiar avea o cheie de la casa mea. Dar nu a fost așa.

   Detectivul a mișcat-o de câteva ori, apoi a scos-o.

   - Nup, a zis. Dar trebuia să verific. Ai fost foarte amabilă. Dacă îți mai aduci aminte de ceva...

   Mi-a întins o carte de vizită și eu am luat-o. Am aruncat o privire la ea și am văzut că numele lui mic era Henry. Am rămas în prag și l-am privit cum se suie în mașină și se îndepărtează. Aproape se întunecase, cerul era străbătut de nori portocalii.

   În spatele meu, telefonul a sunat de două ori și pe urmă s-a oprit. M-am apropiat de el, dar știam ce avea să-mi spună. L-am ridicat, am văzut cuvintele APEL RATAT și numărul de pe ecran. Prefixul zonei era 207. Aveam să confrunt numărul cu numărul telefonului cu plată de la Cooley`s pe care îl notasem pe spatele unui șervet, dar eram foarte sigură că era același.

   Apelul însemna că Brad stabilise întâlnirea cu Miranda pentru acea seară. Totul mergea conform planului. Vizita detectivului mă neliniștise puțin, dar, așa cum spusese, pur și simplu mă elimina din investigație.

   Am deschis frigiderul și m-am uitat înăuntru, hotărând ce să-mi pregătesc la cină.

23

MIRANDA

   Pe vremea când Brad și cu mine plănuiam omorârea lui Ted, îmi trecuse prin cap să fac rost de două celulare care nu puteau fi depistate. Pentru orice eventualitate.

   Renunțasem prostește la idee, căci nu voiam nicio probă materială legată de vina noastră. În clipa asta îmi doream cu disperare să le fi avut.

   Mă învârteam prin casa din South End, simțind că înnebunesc, întrebându-mă dacă ar trebui să-l sun pur și simplu pe Brad, să-l avertizez că avea să fie interogat. Nici măcar nu știam dacă asta va ajuta. Poate că se va panica și mai mult dacă știa că poliția vine după el. Și o parte din mine se întreba dacă ar trebui să-i spun lui Brad că fusese recunoscut de o martoră și că ar trebui să-și arunce lucrurile în camionetă și să plece din oraș, să fugă.

   În mintea mea se succedau diverse scenarii.

   Conform listei de apeluri efectuate pe telefonul dumneavoastră mobil, doamnă Severson, după ce l-ați identificat pe Brad Daggett ca bărbatul care fusese văzut intrând în casa dumneavoastră, l-ați sunat pe respectivul domn Daggett în aceeași seară. Iar acum nu îl putem găsi. Ce ați discutat mai exact în acea conversație de 10 minute?

   Aveam să le spun că îl sunasem pe Brad ca să-l anunț că e posibil ca poliția să-i pună niște întrebări, că eu identificasem un suspect care putea semăna cu el. I-am spus să nu-și facă griji, că nimeni nu credea de fapt că era implicat. Habar nu aveam, domnule detectiv. Adică, de ce aș fi avut?

   Vă veți bucura să aflați, doamnă Severson, că l-am prins în această dimineață pe Brad Daggett. De fapt, nu ajunsese prea departe. A fost oprit la granița canadiană. A mărturisit că l-a omorât pe soțul dumneavoastră și ne-a spus o poveste foarte interesantă. N-ați vrea să veniți la secție ca să vă punem niște întrebări?

   Nu, fuga lui Brad nu era o opțiune. Trebuia să-și păstreze sângele rece, suficient de mult până când se renunța la investigație. Aveam niște planuri ulterioare pentru Brad, dar planurile alea mai trebuiau să aștepte.

   Stăteam în fața ferestrei mari din livingul de la etaj. Afară se întunecase, ploaia continua să cadă necontenit, aproape liniștitor. Pe cealaltă parte a străzii erau camerele luminate ale caselor vecinilor mei. Am văzut o siluetă trecând printr-o încăpere, o draperie a fost trasă.

   Am stat o vreme la fereastră. Nu aprinsesem încă nicio lumină în casă și mă simțeam invizibilă în vreme ce priveam colțul meu de oraș. O mașină a trecut încet pe stradă, dând într-o groapă și aruncând un jet de apă pe trotuar.

   Oare poliția încă mă mai urmărește? Eram suspectă?

   Era luni. Crima se petrecuse vineri și încă nu fusese arestat nimeni. Probabil că începeau să devină iritați și știam că, la un anume nivel, va trebui să fiu suspectă. Eram soția unui bărbat bogat care avusese parte de o moarte suspectă. Dar era oare mai mult de atât?

   Am tras draperiile peste fereastră, având grijă să se unească la mijloc, apoi am aprins o lampă. A trimis un cerc de lumină palidă în cameră. Am clipit repede, apoi am stins lampa. M-am întins pe canapea în întuneric, întrebându-mă dacă fusese o greșeală să mă întorc acasă. Poate că mi-ar fi fost mai bine într-o cameră de hotel, așa cum sugerase detectivul ăla cu față de bebeluș.

   Mi-l tot imaginam pe Brad în momentul în care un detectiv îi punea întrebări despre locul unde fusese vineri noaptea. Îl vedeam transpirând și bâlbâindu-se, și pe detectiv devenind imediat bănuitor. Știam că totul se putea duce de râpă rapid. Mă înșelasem în privința lui Brad.

   Când l-am cunoscut, tot ce am văzut era un constructor plin de el, puțin cam prostuț. Fusese mult prea ușor să-l seduc. Așteptasem până ce rămăsesem singuri în casă. I-am cerut lui Brad o țigară, zicându-i să nu-i spună bărbatului meu.

   - Hei, zisese el, n-o să-i spun bărbatului tău nimic din ce n-o să vrei tu să-i spun.

   Era începutul lui august și purtam o rochie scurtă care se închidea cu nasturi în față. Mi-am scos-o peste cap, mi-am tras în jos chiloții și m-am întins pe blatul din bucătărie. Înălțimea nu era potrivită și Brad a trebuit să tragă o cutie de gresie și să se urce pe ea. A fost stângaci și nesatisfăcător, dar pe urmă am mințit și i-am spus lui Brad, cu lacrimi în ochi, că era prima oară când făceam sex după săptămâna de după nuntă, că pe bărbatul meu nu îl interesam în privința asta.

   Ne-am îmbrăcat și eu am plâns o vreme și pe urmă ne-am dezbrăcat iar și am făcut sex cu Brad pe unul din scaunele pliante pe care muncitorii și le aduseseră pentru pauza de masă. M-am așezat călare pe el, cu fața înainte, cu mușchii picioarelor tremurând. Expresia de pe fața lui Brad, ochii lui care alunecau peste mine mi-au spus tot ce voiam să știu.

   - Niciodată în altă parte, i-am zis în acea după-amiază. Numai aici și numai când suntem foarte sigur că n-o să apară nimeni. OK?

   - OK, a răspuns.

   - Dacă vorbești cu cineva despre asta...

   - N-o să vorbesc.

   O săptămână mai târziu, i-am spus că uneori visam că-mi omor soțul.  Două săptămâni mai târziu, Brad mi-a spus că dacă vreau, o face el pentru mine. Atât de ușor a fost.

   I-am zis că dacă o facem cum trebuie, fără greșeli, nimeni n-o să bănuiască pe niciunul dintre noi și o să putem să ne căsătorim, să ne cumpărăm un iaht, să plecăm într-o lună de miere de 1 an. Când am pomenit de iaht, ochii lui Brad s-au luminat într-un fel cum nu mai văzusem niciodată, nici măcar când făceam sex.

   Sexul îl prinsese, dar lăcomia avea să-l țină și crezusem tot timpul că își va păstra cumpătul, dar acum nu mai eram atât de sigură.

   M-am ridicat de pe canapea, mi-am întins brațele și am săltat de câteva ori pe vârful picioarelor. Pielea mă furnica, gândurile mi se învârteau nebunește în minte. Mi-am turnat niște Ketel One cu gheață și am început să rătăcesc prin casa întunecată.

   Pe palierul de la etaj era o pată, acolo unde sângerase Ted. Polițiștii îmi spuseseră despre ea, ca să nu fiu șocată. Am atins-o cu un deget gol de la picioare, o urmă maro-închis aproape de aceeași culoare cu cea de pe podeaua de lemn. Cei de la serviciul de curățenie veneau a doua zi și trebuia să am grijă să le spun despre asta.

   Am venit cu paharul în camera cu televizorul și am zapat prin canale o vreme, și pe urmă m-am oprit la Frumușica, filmul meu preferat de când eram adolescentă. Și atunci era dat mereu la televizor și îmi plăcuse grozav, cu mulți ani înainte chiar să înțeleg ce era o prostituată. Acum mi se părea stupid, dar m-am uitat totuși la el, rostind replicile înainte să fie rostite în film.

   M-am liniștit și, când filmul s-a terminat, iar paharul meu era gol, știam că trebuia să mă duc în Maine și să vorbesc cu Brad. Trebuia să fie pregătit pentru ceea ce urma și simțeam că dacă puteam să stau puțin de vorbă cu el, asta avea să conteze.

   Mașina mea era în stradă, nu în garaj.

   Mi-am pus niște jeanși și un hanorac cu glugă, verde-închis, și am ieșit din casă. În vreme ce mă îndreptam prin ploaie către mașină, am rezistat impulsului de a m întoarce ca să văd dacă eram cumva urmărită. Nu credeam că eram. Mașina era parcată în colțul străzii. Am urcat în ea, am plecat imediat și m-am îndreptat către I-93. Drumurile erau pustii și nu părea să fie nimeni în urma mea, nu se iveau alte lumini în spate.

   Am intrat pe autostradă, convinsă că nu eram urmărită. M-am instalat pe banda din mijloc, am pus un CD în player și am încercat să mă relaxez. Autostrada lucioasă de ploaie se întindea înaintea mea.

   Era târziu când am ajuns la căsuțele Crescent, iar ploaia se transformase acum într-o burniță măruntă. Camioneta lui Brad nu era în fața casei lui. Am presupus că era la Cooley`s, dar aveam să îl aștept acolo, afară. Asta înseamna că avea să fie beat când o să pot în sfârșit să vorbesc cu el, dar speram să nu fie atât de amețit încât să nu priceapă nimic. Planul meu era să-l pregătesc pentru interogatoriu să mă asigur că știa ce avea să spună, apoi să mă întorc la Boston înainte să se lumineze de ziuă.

   Am parcat de cealaltă parte a drumului, sub un stejar cu ramurile lăsate sub greutatea stropilor de ploaie, și am așteptat.

   Nu a trebuit să aștept prea mult. Camioneta lui Brad a oprit în locul lui de parcare din fața casei pe la 11. Lăsasem geamul deschis puțin, dar, chiar și așa, cât așteptasem, în Mini se încălzise și geamul se aburise, iar camioneta lui Brad era o pată neclară. Am coborât geamul până jos și am văzut cum o altă mașină, o Honda pătrățoasă, a oprit lângă Brad.

   La dracu`, mi-am spus, probabil Polly.

   Am văzut cum Brad mai întâi, apoi o femeie înaltă și subțire au coborât din mașinile lor. Brad a ținut ușa deschisă și femeia a intrat prima în casa lui. Purta un soi de jachetă lucioasă, reflectorizantă, și jeanși strâmți. Mult prea slabă ca să fie Polly, și mult prea sigură pe picioare. Brad a urmat-o.

   Ceva din felul în care au intrat în casă m-a făcut să mă gândesc că nu era genul de tipă agățată în mod obișnuit. Se mișcaseră la fel ca niște oameni de afaceri care intră într-o sală de ședințe.

   Am așteptat 5 minute, apoi mi-am tras gluga hanoracului pe cap și am coborât din mașină. Credeam că încă mai plouă, dar erau doar picturile de ploaie care cădeau de pe cele câteva frunze rămase pe ramurile stejarului.

   Am traversat drumul și m-am apropiat de casa lui Brad - nu fusesem niciodată înăuntru, dar stătusem o dată, cu luni în urmă, în pragul ușii, când îi adusesem niște proiecte, înainte ca eu și Brad să ne combinăm. Mi-aduceam aminte că remarcasem cât de ordonată și de goală era.

   M-am furișat către o fereastră aflată în partea stângă a ușii de la intrare. Avea jaluzele, dar felul în care lăsau să se vadă lumina din interior mă făcea să cred că puteam să privesc prin ele. Voiam să văd dacă o recunoșteam pe femeie. Ajunsesem aproape lângă fereastră, când s-a aprins un bec montat deasupra ușii și o lumină albă și puternică a inundat partea din față a casei. Am trecut repede pe după colț, și adidașii mei au scârțâit pe aleea cu scoici sparte. M-am lipit cu spatele de peretele lateral de lemn, unde umbrele erau mai adânci, și am așteptat ca lumina exterioară să se stingă singură. Ceea ce a și făcut, după 1 minut foarte lung.

   Nu am auzit nicio mișcare în casă și drumul a rămas tăcut.

   Pe latura casei exista o fereastră, suficient de joasă cât să ajung la ea dacă mă înălțam pe vârful picioarelor. Jaluzelele erau închise, dar rămăsese un mic spațiu între șipci și puteam vedea o bucată de bucătărie - un frigider alb, un blat gol - și, dincolo de ele, o zonă de living unde Brad și o femeie cu părul roșu vorbeau pe canapea. În fața lor, pe o măsuță joasă, erau două sitcle de bere.

   Pentru o clipă, m-am gândit că era Lily Kintner de la Mather și m-a trecut un fior, dar femeia și-a mișcat puțin capul și am decis că nu era Lily. Era fardată vulgar: eye-liner negru și ruj strident, iar Lily, dacă nu cumva se schimbase, era genul care nu se farda deloc.

   Am privit o vreme cum Brad și femeia asta vorbeau concentrați, și nici în ruptul capului nu reușeam să-mi dau seama ce naiba puteau discuta. Brad avea un aer învins, cu umeri căzuți, cu gura deschisă. Femeia, oricine ar fi fost ea, era cea car vorbea cel mai mult. Brad semăna cu un elev tâmpit care se străduia să priceapă ce spunea profesoara lui.

   Asta nu era deloc ceea ce crezusem că o să văd. Mă așteptasem să-i văd pe Brad și vreo târfă de la Cooley`s zvârcolindu-se pe canapea. Nu mi-ar fi plăcut prea mult, dar și fi preferat-o scenei la care mă uitam acum. Oare despre ce puteau să vorbească?

   Brad a încuviințat din cap, de mai multe ori la rând, ca o marionetă trasă de ață, apoi s-a scotocit în buzunar și și-a scos țigările. Femeia s-a ridicat în picioare și s-a întins, iar cămașa i s-a ridicat, lăsând să se vadă o fâșie palidă de stomac, apoi s-a îndreptat spre bucătărie.

   Mi-a trebuit toată voința, dar am continuat să privesc printre șipci, rugându-mă să nu se uite în direcția mea. Voiam să o văd mai bine. A deschis ușa frigiderului, s-a aplecat să se uite înăuntru și am putut să-i văd profilul. Chiar semăna cu Lily Kintner - același trup subțirel, tenul palid, părul roșu. Dar hainele nu se potriveau.

   Femeia a scos o sticlă de apă din frigider și a deschis-o. Înainte să se întoarcă în living, a întors capul și ochii ei au scanat blaturile imaculate ale bucătăriei.

   Acum am văzut-o mai bine, căci lumina fluorescentă din tavanul bucătăriei i se reflecta în ochi, un verde straniu care pentru o clipă a părut să strălucească. M-am lăsat în jos pe călcâie. Era Lily Kintner. Îi văzusem ochii și acum eram sigură.

   Fără să ezit, m-am întors repede la mașina mea, ocolind partea din față a casei ca să nu mai activez iar senzorul care punea în mișcare lumina. M-am strecurat la loc în Mini-ul meu. Era Lily. Eram convinsă. Dar cum era posibil? Cum ajunsese ea cu brad? Și, în mod evident, nu era doar Brad. Drumul lui Ted la Winslow fusese clar ca să o vadă pe ea. Așadar, avusese probabil o legătură cu Ted. Ea începuse relația, după o lungă perioadă în care clocise răzbunarea? Dar, cum îl găsise pe Brad și ce voia de la el?

   M-am lăsat în jos pe scaunul meu și am așteptat. Priveam casa lui Brad, întrebându-mă dacă Lily avea să petreacă acolo noaptea, dar știind că trebuia să aștept în caz că totuși pleca. Mintea mi-era plină de o învălmășeală de posibilități, dar în toate eu eram prada. Cumva, Lily mă vâna pe mine.

   Mi s-a părut să treacă vreo două ore, dar probabil că nu fusese decât una, când ușa casei lui Brad s-a deschis și Lilye a ieșit. Am privit-o cum se îndreaptă spre mașina ei. A ieșit în marșarier și a luat-o spre sud, pe Micmac Road. O parte din mine voia să pornesc pe urmele ei, să văd unde se ducea, dar era mai important să stau de vorbă cu Brad și să aflu ce se petrecea.

   M-am forțat să aștept 5 minute, în caz că Lily își dădea seama că uitase ceva și se întorcea, apoi am traversat în fugă drumul și am bătut la ușa lui Brad.

   A crăpat ușa și s-a uitat la mine, cu ochii lui umflați nedumeriți pentru o clipă. Mi-am tras gluga de pe cap.

   - Rahat, a spus și mi-a deschis ușa să intru.

   Am pășit înăuntru și am închis ușa în spatele meu. Simțeam mirosul de parfum ieftin.

   - Ce dracu` căuta Lily Kintner în casa ta? am întrebat.

   - Așa o cheamă?

   - Dumnezeule, Brad, ce voia?

   - Am cunoscut-o în seara asta. Era la Cooley`s. A venit la mine în parcare.

   Ochii i se mișcau în toate părțile, ca și cum încerca să-și dea seama exact ce anume să-mi spună. Am rezistat tentației de a-i trage cu putere un pumn în gât.

   - Brad, ce dracu` voia de la tine?

   A părut să se prăbușească puțin, semănând cu un câine care tocmai a fost lovit peste trufă, și a zis:

   - Vrea să te omoare, Miranda. Vrea să pun eu totul la cale. Mi-a zis că e singura cale să nu ajung în închisoare. Voiam să-ți spun, crede-mă.

24

LILY

   Am ajuns la Kennewick la 8 seara, marți, la 24 de ore după ce făcusem planul cu Brad. Fără trafic intens, drumul din Massachusetts a durat doar puțin peste o oră.

   Am parcat mașina la Admiral`s Inn, un hotel nou-nouț înghesuit pe un promonitoriu de cealaltă parte a plajei Kennewick Harbor. Parcarea nu era plină, dar nici goală. Mă învârtisem și parcasem în așa fel încât să fiu cu fața spre fâșia scurtă de plajă și, dincolo de ea, spre luminile calde de la Kennewick Inn.

   Era o noapte senină, cerul întunecat era punctat cu stele gălbui. Luna în trei pătrare se oglindea în ocean. Adusesem o lanternă mică pentru a lumina cărarea de pe faleză până la casa lui Ted și a Mirandei, dar m-am gândit că n-o să am nevoie de ea.

   Mai devreme, după ce mi-am făcut o omletă cu brânză pentru cină, l-am sunat pe șeful meu acasă și i-am spus că tot mă durea în gât și că s-ar putea să fie și mai rău.

   - Nu veni mâine. Stai acasă. Fă-te bine, a spus și în voce i s-a ivit panica.

   - Păi, cu siguranță o să stau mâine acasă.

   - Da, așa ar trebui. Ia-ți liber toată săptămâna dacă ai nevoie.

   După ce am vorbit cu el, am trecut în revistă toate detaliile planului meu. Era riscant. Totul depindea de Brad, dacă era în stare să facă ceea ce îi cerusem eu, și uram să depind de altcineva.

   Nu mai făcusem asta niciodată și nu aș fi făcut-o nici acum, doar că trebuia să acționez rapid. Detectivul pe care îl cunoscusem cu o zi în urmă - Henry Kimball - se apropia probabil de Brad și Miranda, sau poate doar de Brad, foarte repede, și voiam să ajung eu prima la ei.

   Am rămas o clipă în mașină.

   Eram în cele mai întunecate haine pe care aveam - jeanși negri și un pulover negru pe gât, purtat peste alte câteva straturi, căci temperatura urma să coboare spre zero grade. Îmi pusese bocancii cu tălpi zdravene și o căciulă de lână verde-închis, la care îi tăiasem ciucurele, în care îmi băgasem părul împletit. Aveam un rucsac mic gri pentru excursii de o zi, pe care îl umplusem cu o pereche de mănuși, pistolul cu electroșocuri, lanterna, un termos cu cafea fierbinte, o sticluță cu lichior de caise, cuțitul funcțional Leatherman și mai multe pungi de plastic.

   Când am coborât din mașină, era mai frig decât îmi închipuisem că o să fie, dinspre ocean venea o briză continuă, și mi-a părut rău că nu îmi luasem o haină de vânt. Am băgat lanterna în buzunarul de la spate al jeanșilor, mi-ar tras rucsacul pe umeri, am încuiat mașina și am coborât panta către locul de unde începea cărarea de pe faleză.

   Am pășit cât de nonșalant posibil, în caz că eram privită, imaginându-mi că eram genul de persoană care întotdeauna se plimba pe țărm în nopțile cu lună. Din câte îmi dădeam seama, nu m-a văzut nimeni, și am ajuns pe cărarea de pe faleză.

   Aveam suficient timp și am mers încet, aprinzând o singură dată lanterna acolo unde cărarea trecea pe sub crengile unor copaci răsuciți. Pe cât de minunată păruse poteca în urmă cu două zile, în acea după-amiază furtunoasă, acum era și mai uluitoare - oceanul era argintiu sub luna albă, înaltă. Mă simțeam ca și cum aș fi pășit într-un film vechi, alb-negru, cu oceanul și cerul ca o proiecție fantastică a unei seri strălucitoare perfecte, romantică și imprevizibilă în același timp.

   Am mers înainte, cu toate simțurile ascuțite, ca și cum aș fi fost un mic animal care ieșise din vizuina lui într-o lume imensă. Am auzit un fâșâit într-un tufiș de mirt de ceară și m-am oprit, așteptând să văd dacă era un alt animal la fel ca mine sau doar vântul care pulsa dinspre ocean. Nu am auzit nimic și am mers mai departe.

   Când am ajuns în capătul potecii, m-am lăsat pe vine și m-am uitat la conturul casei.

   În lumina lunii, părea terminată, cu acoperișul ei cu 3 frontoane profilat pe cer. Fâșia de pământ care se întindea dinspre ocean și partea din spate a casei, care în timpul zilei arăta ca niște țărână răscolită, era transformată în lumina lunii și acum părea acea superbă pajiște în pantă ce urma să devină.

   M-am uitat în urma mea la cer; o fâșie de nor se mișca rapid, gata să alunece prin fața lunii. Am privit-o cum înaintează și, când a acoperit luna, și lumea a devenit întunecată pentru o vreme, am tras aer în piept și am traversat proprietatea către casă, având grijă să ocolesc gaura pe jumătate săpată unde avea să fie piscina. Am urcat cele două trepte late către terasa terminată, m-am ghemuit din nou, mi-am scos rucsacul din spate și l-am închis. Am scos pistolul cu electroșocuri și briceagul, mănușile de piele și două pungi de plastic, apoi am închis la loc rucsacul și m-am ridicat din nou, am băgat briceagul într-un buzunar din față al jeanșilor și pistolul în celălalt. Am tras pungile de plastic peste bocanci, îndesându-le marginile în ciorapii de lână, apoi mi-am pus mănușile și am încercat ușile glisante despre care Brad spusese că aveau să fie descuiate.

   Erau, așa că am intrat în casa cufundată în beznă.

   Am închis ușile în urma mea și am rămas o clipă acolo, ascultând cu atenție și lăsându-mi ochii să se adapteze la întuneric. A durat o vreme, dar până la urmă s-au obișnuit cu bezna și interiorul casei a devenit cenușiu și neclar. Deslușeam podeaua terminată, unde se aflau îngrămădite, ici și colo, grămezi de dale sau cutii mari nedesfăcute de rigips.

   Am pătruns în holul din partea din față a casei, în vreme ce pungile de plastic foșneau ușor pe podea. Ceva m-a atins peste cap și am tresărit fără să vreau, apoi am ridicat privirea și am văzut două fire care se legănau acolo unde avea să fie o lampă.

   M-am îndreptat către bucătăria ce dădea spre sud, cu ferestrele ei mari care m-au ajutat să mă orientez, în speranța că una dintre ele avea să îmi ofere o vedere către aleea din fața casei. Niciuna nu dădea într-acolo, așa că m-am întors, mișcându-mă, ca într-un film rulat cu încetinitorul, prin lumina granulară.

   Aerul din casă era la fel de rece precum cel de afară și mirosea a rumeguș și a clei. Am găsit ușa de la intrare, de două ori cât înălțimea unui om obișnuit, și m-am uitat prin ferestrele ei laterale. Tot ce vedeam era containerul mare de gunoi, cu ceva care flutura în vânt dintr-o margine a lui, dar nicio mașină încă. Fereastra se întindea de la podea la tavan, așa că m-am așezat pe jos, turcește, și am așteptat. Venisem cu o oră mai devreme.

   În acea oră, mi-am spus de câteva ori că aș putea pur și simplu să mă ridic și să plec, să mă întorc pe cărarea de pe faleză, să urc în mașină și să mă duc acasă. Încă nu făcusem nimic ilegal, încă nu făcusem nimic care să mă implice în vreo infracțiune. Eram mai presus de orice acuzație.

   Dar, mi-am spus că dacă făceam asta, dacă mă ridicam și plecam, aveam să trăiesc într-o lume în care Mirandei Hobart i se îngăduia să scape nepedepsită pentru crimă. Ted era mort. Eric Washburn era mort. Și amândoi poate că ar fi trăit acum dacă nu ar fi fost Miranda.

   Am auzit camioneta lui Brad înainte să o văd.

   Stinsese farurile, dar mașina cea mare strivea sub roțile ei pietrișul de pe alee. A parcat între containerul de gunoi și casă.

   Era încă lumină afară sub cerul fără nori, și i-am văzut pe Brad pe scaunului șoferului și pe Miranda alături, în scaunul din dreapta. Veniseră puțin cam devreme, și Miranda a rămas în camionetă vreun minut. Mă întrebam ce vorbeau. Când a deschis portiera, lumina din interiorul camionetei s-a aprins și l-am văzut pe Brad, cu o țigară neaprinsă în gură, punând repede mâna peste lumină în vreme ce Miranda cobora din camionetă pe alee. A pornit spre casă, cu mersul ăla legănat din șolduri pe care mi-l aminteam, cu părul băgat sub o șapcă ce semăna cu cele purtate de băieții care vindeau ziare.

   Când s-a apropiat de ușă, m-am ridicat și m-am dat înapoi, în întunericul casei. Inima îmi bătea ceva mai repede în piept, dar simțeam și o vibrație ca o descărcare electrică pe piele.

   Am auzit cum o cheie este introdusă în broască, apoi s-a răsucit.

.............................................