........................................
3.
Nimeni nu știa cu exactitate cine era Elvina. Nimeni nu se ferea de ea. Nici măcar lordul Wye.
Nimeni nu știa cu exactitate cine era Elvina. Nimeni nu se ferea de ea. Nici măcar lordul Wye.
O considerau un copil fără importanță. Și poate că tocmai în astta stătea singura ei șansă.
Cu puțin timp înainte de cină, intrase în cabina lordului Wye tocmai când acesta își înnoda cravata. Hainele pe care le găsise la Saint-Andre nu i se potriveau și se văzuse nevoit să împrumute un costum de la Peregrine Howard, care avea aproape aceeași înălțime cu el.
Când ea bătu la ușă, el tocmai exclama, râzând:
- La naiba! Aproape că am uitat cum se face un nod perfect, draga mea Elvina. A trecut atâta vreme de când nu m-am îmbrăcat pentru cină.
- Vrei să te ajut?
- Tu?
- Îi înnodam uneori cravatele tatălui meu.
- Bine, fie, zise el amuzat. Încearcă și o să vedem.
- Atunci, așază-te, îi ordonă Elvina arătându-i un fotoliu.
El se supuse și, în câteva clipe, ea îi făcu cel mai frumos nod de cravată pe care-l avusese el vreodată.
- Ia te uită! exclamă el stupefiat, după ce aruncă o privire în oglindă. Asta numesc eu o reușită. Draga mea, te asigur că într-o bună zi vei fi soția model a unui bărbat fericit.
- N-am să mă mărit niciodată, zise ea brusc.
- Ah! Și de ce, mă rog?
- Pentru că nu vreau. Atâta tot.
- Așa crezi acum, dragă copilă. Când vei fi mare, vei înțelege că un soț este sprijinul cel mai bun pe care-l poate găsi o femeie.
- Chiar crezi că mariajul le convine bărbaților, în general?
- Cu siguranță, nu! exclamă lordul Wye pe un ton apăsat, scuturând din cap. Nevestele sunt toate niște afurisite, le fac viața grea nefericiților care le cad în plasă. Să dea Domnul să pot evita cât mai mult timp o asemenea otravă.
- Și să dea Dumnezeu să-ți ții promisiunea, zise ea.
- Ah! Femeile! Nu gândesc toate ca tine, din păcate. Stăpânesc arta de a ne face să cădem în tot felul de capcane. Și unii dintre noi sunt destul de nebuni ca să se lase prinși.
- Dacă își dau seama din timp, pot fi salvați, zise Elvina privindu-l drept în ochi.
Lordul Wye era prea prespicace, prea sensibil ca să nu înțeleagă aluzia.
- Tu, diavol mic, făcu el râzând, tu vrei să mă previi îmotriva cuiva. Nu cumva împotriva lady-ei Cleone?
Dar fata se abținu să confirme.
- N-am dreptul să-ți judec prietenele, zise ea pe un ton rece. Ești destul de mare ca s-o faci singur.
Dar el insistă:
- Nu-ți place de ea? Mi s-a părut că s-a purtat absolut fermecător cu tine.
- Oh, da! zise Elvina. Face parte dintre sufletele acelea caritabile care pun un bănuț în mâna unui cerșetor, sfătuindu-l să nu uite să-și spună rugăciunile și să se poarte frumos.
În glasul ei era o oarecare amărciune, dar lordul Wye izbucni în râs.
- Nimic nu-ți scapă, zise el. Cam așa ceva. Frumoasa Cleone trebuie să aibă săracii ei pe care-i protejează în felul ei.
- Dar, ca să-ți spun drept, continuă Elvina, n-aș fi deloc mirată dacă i-ar veni chef să mă arunce peste bord.
El râse din nou, un râs copilăresc, apoi deveni serios.
- Draga mea micuță, făcu el cât se poate de serios, ești îngrozitor de prost crescută și nepoliticoasă. Lady Cleone ne oferă ospitalitatea ei și nici eu nici tu nu suntem în măsură să o criticăm.
- Ai dreptate și te rog să mă scuzi.
Elvina tăcu, dar în inima ei parcă renăscuse liniștea. Discuția cu lordul Wye despre gazda lor nu era fără importanță. Poate că, la un moment dat, el și-o va aminti?
După cină, lady Cleone își conduse oaspetele pe o canapea confortabilă și începu să-i vorbească în șoaptă, punându-i întrebări despre viața, gusturile, ideile lui.
Elvina, așezată mai la o parte, nu se clintea; ochiii ei imenși erau fixați asupra lor și, probabil că atitudinea ei o agasa pe lady Cleone pentru că, întrerupând armonia intimității, zise cu o oarecare nervozitate:
- Mi se pare că s-a făcut ora de culcare pentru copii.
Ca și cum, dintr-o dată, ar fi devenit conștient de responsabilitățile lui, lordul Wye încuviință:
- Așa este. Trebuie să fii destul de obosită, Elvina.
- Fără îndoială. Du-te și te culcă, fetițo. Și mâine poți dormi până târziu, insistă lady Cleone.
Elvina se ridcă fără tragere de inimă. O salută politicos pe lady Cleone, apoi, aplecându-se brusc, îl sărută pe lordul Wye pe obraz. Atunci, el o cuprinse cu brațul și o sărută la rândul lui, un sărut plin de tandrețe care-i îmbujoră obrajii Elvinei.
Ieși fără să mai privească înapoi și alergă pe punte. Cabina ei era în apropiere, dar n-avea niciun chef să se ducă și să se încuie înăuntru.
Cât timp stătuse astfel, sprijinită de balustradă, privind orizontul? Habar n-avea. O învăluia întunericul și noaptea devenea din ce în ce mai densă. Ei însă nu-i păsa și nu ridică privirea decât când auzi un zgomot de pași care se apropiau.
Auzi apoi o voce întrebând ezitant:
- De ce nu te-ai culcat, Elvina?
Era lordul Wye.
Ea n-avea ce să-i răspundă. Trecuse timpul fără ca ea să bage de seamă. Și rămase nemișcată, amuțită, înfiorându-se sub adierea vântului de seară.
- O să răcești, zise el, punându-și imediat brațul pe după umerii ei. Faci foarte rău că nu te duci în pat.
- Aveam nevoie să-mi adun gândurile, zise ea.
- Și, mă rog, la ce te gândeai?
- La dumneata.
El se aplecă brusc și o ridică în brațe.
- Diavol mic! zise el cu tandrețe.
Și o sărută ușor.
- Ești adormită pe jumătate. Am să te duc până la cușeta ta.
O duse în brațe până în cabină și o puse cu grijă pe pat.
- Așa, făcu el. Și acum, noapte bună!
În clipa aceea, ea își aruncă brațele pe după gâtul lui și îl strânse pătimaș la piept.
- Te implor, nu pleca, zise ea.
Nici nu-și dădea prea bine seama de ceea ce-i cerea. Tot ce știa era că nu voia să-l piardă.
El o privi o clipă, simți strânsoarea înflăcărată a brațelor ei și spuse:
- Ți-e somn și mi-e somn și mie. Noapte bună, micuța mea; încetează să mai regreți trecutul. Avem o mulțime de lucruri bune care ne așteaptă în viitor.
Se duse spre ușă și o închise în urma lui.
Pe obrajii Elvinei se rostogoliră lacrimi grele.
El spusese câteva cuvinte ciudate: „O mulțime de lucruri bune care ne așteaptă”. Ce vrusese să spună? Putea să însemne oare și: „Împreună?”
Acum, Elvina plângea de bucurie.
În spatele Elvinei se auzi o voce bărbătească:
- În după-amiaza asta, ajungem în Anglia.
Ea se întoarse brusc și-l văzu pe Peregrine Howard scrutând orizontul cu telescopul de bord.
- Da, fără nicio îndoială, în după-amiaza asta.
Auzind vestea, Elvina avu o strângere de inimă.
Ultimele 4 zile ale călătoriei fuseseră o adevărată minune. O mare foarte agitată legăna în toate părțile fregata și, dacă acest lucru nu-i deranja cu nimic pe Elvina și pe lordul Wye, nu la fel stăteau lucrurile cu lady Cleone care fusese obligată să stea în cabina ei. Din clipa în care se asigurase de absența rivalei sale, începuse să trăiască cu intensitate această traversare, mâncând cu o poftă feroce, fericită, odihnită, relaxată.
Zorile celei de-a cincea zile o găsiseră total schimbată, cu fața radioasă și veselă. Ieșise pe punte și, în timp ce contempla marea, auzi vocea lui Howard care-i anunța teribila veste: „Vom fi în Anglia în câteva ore”.
Se gândi imediat că fericirea ei, atât de scurtă, se sfârșise și nu se putu abține să strige:
- Cum? Deja?!
- Subestimezi calitatea ambarcațiunii noastre, îi răspunse tânărul zâmbind. Și, tocmai pentru că vom ajunge în curând, trebuie să-ți vorbesc.
- Mie? întrebă Elvina surprinsă.
- Da; sora mea mi-a destăinuit ce planuri are cu dumneata. Este îngrijorată pentru soarta dumitale.
Elvina îi tăie scurt vorba.
- Lady Cleone n-are de ce să fie îngrijorată în privința mea.
- Se întreabă cum te vei descurca în Anglia și crede că nu este normal ca lordul Wye să aibă grijă de un copil, să fii o povară pentru el.
- Te asigur că n-aveți de ce să vă faceți griji pentru mine, repetă Elvina cu voce aspră. Voi face în așa fel încât să nu-l deranjez pe lordul Wye.
- Eram sigur că ai să înțelegi, răspunse Peregrine Howard, și că vei avea suficient bun-simț ca să recunoști că trebuie să te porți rezonabil. De fapt, de aceea sora mea, suflet caritabil, trebuie să recunosc, s-a gândit să te ajute să intri la o școală de care ea se ocupă benevol. Cleone este foarte generoasă. Și locul acela, despre care ea mi-a vorbit îndelung, va fi perfect pentru dumneata.
Mâinile Elvinei se crispară nervos pe balustrada de care se sprijinea. Se strădui să rămână calmă și spuse, cât se poate de politicos:
- Sunt mișcată de interesul pe care mi-l poartă lady Cleone.
Vocea îi era gravă, dar liniștită.
- Dar, adăugă ea, trebuie să-ți spun că eu vin în Anglia ca să-i găsesc sora mai mare. De altfel, lordul Wye știe perfect despre ce este vorba. Tocmai de aceea m-a lăsat să mă îmbarc pe iahtul său.
- Oh! În cazul acesta, exclamă Howard, într-adevăr, sora mea nu are de ce să fie îngrijorată pentru dumneata.
- Fii bun, totuși, și transmite-i recunoștința mea pentru marea ei bunătate, zise Elvina.
- Chiar acum o să-i duc vestea cea bună. Va fi încântată, răspunse Howard.
Și se îndepărtă.
Rămasă singură, fata începu să tremure de furie și indignare. Aceste ultime 4 zile o făcuseră să creadă în fericire. Acum, i se părea că era mai degrabă un paradis pierdut. Era oare posibil ca toată bucuria ei să se fi și încheiat?
- Ce privești cu atâta atenție, micuțo?
Auzise clar pașii lordului Wye pe punte, dar nu se întorsese pentru că avea ochii plini de lacrimi și se temea de întrebările lui.
- Ce te preocupă?
- Eram tristă, zise ea repede. Pentru că această călătorie frumoasă se va termina curând.
- Ți-a plăcut atât de mult?
- Am savurat fiecare minut, încuviință ea.
- Nu-mi imaginam să fii un marinar atât de bun, zise el râzând. Am impresia că va trebui să cumpăr un nou iaht.
Și, privind linia orizontului care părea să se apropie de ei, continuă:
- Îndată ce vom atinge coasta, eu trebuie să plec cât mai repede la Londra. Vrei să vii cu mine, sau preferi să continui călătoria mai confortabil, împreună cu lady Cleone și fratele său?
- Trebuie să merg cu dumneata, răspunse cu înverșunare Elvina. Te rog, ia-mă cu tine.
- N-o să fie o călătorie prea amuzantă, preciză lordul Wye.
- Va fi minunată dacă voi fi cu dumneata. Promite-mi că n-ai să mă lași.
- De acord, dacă așa dorești. Dar te previn că va trebui să mergem repede.
În aceeași clipă, lady Cleone apăru pe punte. Imediat ce-l zări pe lordul Wye, se repezi spre el, cu mâinile întinse.
- Îmi pare sincer rău că v-am abandonat în aceste ultime zile. A fost îngrozitor pentru mine și n-am avut ce să fac. Mi-a fost atât de rău din cauza tangajului încât nu m-am putut scula din pat. Ce vreme oribilă! Și acum, nu pot decât să vă cer să nu fiți supărat pe mine.
Era atât de frumoasă, atât de dulce, în atitudinea ei de umilință și regrete, încât ar fi trebuit să ai o inimă de piatră ca să nu te lași înduioșat.
- Nu aveți de ce să vă cereți iertare, dragă lady Cleone, răspunse lordul Wye.
Îi ridică mâna până la buze și i-o sărută.
- Acum vă simțiți mai bine. Asta este important.
Lady Cleone se întoarse spre Elvina și întrebă:
- Dar tu, fetițo, cum te simți? Fratele meu mi-a spus că nu ți-a fost deloc rău. Îți doresc doar să nu cumva să ai vreo reacție mai târziu.
- Mă simt foarte bine, mulțumesc, răspunse Elvina.
- Perfect. O să avem mare grijă de tine, fratele meu și cu mine, zise lady Cleone. Te vom conduce la Londra și călătoria va fi foarte plăcută.
- Eu merg cu lordul Wye, zise Elvina repede.
Frumoasa femeie ridică din sprâncene.
- Nu cred că este o idee prea bună, remarcă ea pe un ton nepăsător. Înălțimea Sa se grăbește.
Elvina se apropie de lordul Wye.
- Mi-a promis, zise ea energic.
- Așa este, zise lordul. Într-adevăr, dragă lady Cleone, i-am promis Elvinei. Este obișnuită cu greutățiile și cred că va suporta bine condițiile acestei călătorii dificile.
Ochii femei sclipiră crâncen. Spuse însă, cu aceeași blândețe.
- Firește, faceți cum vreți. Veniți cu mine, milord. Vreau să stăm puțin la soare.
I se aduse imediat o pătură de pus pe picioare și o pernă de pus la spate.
Capitolul 11
Înainte chiar să ajungă la Southampton, lady Cleone obținuse de la lordul Wye o întâlnire la Londra.
În sfârșit, voiajul lordului Wye și al Elvinei fu un plan greu de realizat. Fregatei îi trebui mai mult timp să intre în port, și Elvina era disperată la gândul că, în ciuda eforturilor lor de a pleca mai repede, vor trebui probabil să mai petreacă o noaptea la Southampton, în compania lady-ei Cleone.
Dar, din fericire, totul fu gata la momentul oportun; pe chei apărură doi cai și, după ce o ajută pe Elinva să urce în șa, lordul Wye apucă hățurile. Se îndepărtară repede, în timp ce lady Cleone rămânea pe chei, printre bagajele pe care marinarii de grăbeau să le care la hotelul cel mai apropiat.
Caii erau iuți și lordul îi lăsă să meargă în voia lor. Aerul după-amiezii devenea din ce în ce mai cald, aproape sufocant, și era o plăcere să simți pe față mângâierea vântului.
O mare parte din drum, lordul Wye rămase tăcut. Apoi, zise brusc:
- Va trebui să înveți să-ți alegi toaletele, să știi să porți acele mici nimicuri care le fac pe femei plăcute la vedere. Dești ești încă prea tânără, vreau să fii elegantă.
- Nu m-am preocupat niciodată de asta, zise Elvina.
- Unele femei își petrec viața gândindu-se numai la așa ceva.
Urmă un moment de tăcere.
- Dar, apropo, reluă lordul Wye, trebuie să fii nerăbdătoare să-ți întâlnești sora?
- Da, dacă se va putea.
- Nu cred că va fi prea greu. Vrei să-mi reamintești cum îl cheamă pe cumnatul tău?
- Thompson, zise Elvina fără ezitare. Robert Thompson.
Dintr-o dată, însă, se tulbură.
- Eu... Mi se pare că... E o prostie, nu-i așa? Nu-mi mai amintesc. Dar ia stai... lasă-mă să mă gândesc.
Se prefăcu că se străduiește să-și amintească ceva și, în sfârșit, spuse:
- Cred că era în compania de dragoni sau... de husari. Da, mai degrabă de husari. Dar n-aș putea să-ți spun prea sigur.
- E bine, zise lordul Wye, nu știm prea multe despre cumnatul tău. În fine, îmi voi îndrepta cercetările către ministerul de război, la Londra. Acolo au liste cu toate regimentele și, mai devreme sau mai târziu, vom reuși să-ți găsim familia.
- Îți mulțumesc, zise Elvine cu voce stinsă.
- Până atunci, vei putea sta la reședința mea, Wye House, sau să te instalezi la Comb-Park. Sunt sigur că îți va plăcea casa mea de la țară. Este foarte frumoasă.
- Cât de verde și frumoasă este câmpia engleză!
Privea în jurul ei cu încântare. Mergeau pe un drum mărginit de copaci și caprifoi.
Galopară până spre seară, și făcură un popas la un han pentru cină și pentru a-și odihni caii, apoi porniră din nou la drum până se întunecă de-a binelea.
Elvina se simțea frântă de oboseală și oftă de fericire când ajunse în sfârșit în camera ei de la han care mirosea frumos a lavandă. Patul mare, cu cuverturi țărănești de lângă, o reconfortă pe deplin. Căzu într-un somn profund și se trezi cu inima ușoară, plină de speranță.
- Ești obosită? o întrebă lordul Wye la micul dejun. Te-am prevenit că va fi o călătorie dură și că vom avea puțin timp să ne odihnim.
Elvina izbucni în râs.
- Eu, obosită? Absolut deloc. Sunt gata să fac tot atâta drum ca și ieri, dacă nu mai mult.
El o privi, cu o licărire de bucurie în ochi.
- Ce plăcut este să te văd, să te am lângă mine, zise el. Știi la ce mă gândesc?
- Nu, răspunse ea cam îngrijorată.
- Ard de nerăbdare să te duc să-ți arăt o mulțime de lucruri la Londra și în împrejurimi. Cine știa? Poate chiar să te duc la Vauxhall Gardens.
Adăugă apoi, râzând:
- Dacă prințul regent îmi va lăsa timp liber, firește.
- Oh! Ai face asta? zise ea. Dumnezeule, ce drăguț ești! Cât de bucuroasă aș fi!
- Ești încă o copilă, Elina. Va fi minunat să-ți arăt locurile pe unde mă jucam când eram și eu copil.
O umbră trecu pe chipul încordat al Elvinei.
Îi stătea pe buze o întrebare și, în ciuda bucuriei intense pe care i-o produseseră cuvintele lordului Wye, nu se putu abține să nu o pună:
- Și... lady Cleone?
- Oh! N-am uitat-o, bineînțeles. La sosirea ei la Londra, voi da o mare petrecere în onoarea ei. Este foarte frumoasă, nu-i așa, Elvina? Mă mir că n-am întâlnit-o mai de mult.
- Este foarte frumoasă, răspunse fata pe un ton ciudat.
Nu-și mai putu continua masa. Într-o secundă, pofta de mâncare cu care se trezise dispăru.
În ziua aceea, lordul Wye mână caii și mai repede decât în ajun.
Se opriră cât să mănânce la un han și să-și schimbe caii, fără nicio clipă de odihnă.
Când, în sfârșit, se întunecă, Elvina era la capătul puterilor, nu mai vedea în fața ochilor nici hanul, nici cina bună comandată de însoțitorul ei. În timp ce le era servită mâncarea, își sprijini capul de speteaza scaunului și rămase așa, istovită.
- Și acum, începu lordul Wye, am să-ți spun ce-o să facem.
Abia atunci el văzu că ea aproape ațipise. O rugă să mănânce ceva ca să se mai întremeze, dar ea nu reuși nici măcar să țină în mână furculița și cuțitul.
Lordul Wye mâncă cu poftă, compătimind-o pe biata copilă ostenită care suportase, fără nicio umbră de reproș, călătoria atât de epuizantă.
Spre sfârșitul cine, mai comandă chiar încă o sticlă de vin.
- Tânăra domnișoară mai dorește ceva? o întrebă hangiul.
- Cred că dorește să fie în pat și nimic altceva, zise lordul râzând.
- Am s-o duc eu în brațe până în camera ei.
- Nu, zise lordul Wye, am s-o fac chiar eu. Ai grijă doar să fie totul pregătit pentru noapte.
Apăru o cameristă cu o lumânare, care-l escortă pe lord pe scară, în timp ce el o ducea pe Elvina în brațe, la fel cum făcuse în munți, când se pregăteau să se alăture armatei britanice.
Rămas singur cu ea, o puse încet pe pat. Eliba se întinse dar nu se trezi. Când el se aplecă să o sărute ca de obicei de noapte bună, o auzi murmurând în vis:
- Îl iubesc. Doamne, cât îl iubesc!
Rămase nemișcat, aplecat asupra ei, contemplând-o, cu o expresie de infinită tandrețe pe chip.
A doua zi dimineață, Elvina coborî la micul dejun întristată la gândul că, în aceeași seară, dacă vor continua să meargă în același ritm, vor ajunge la Londra.
Se detesta din tot sufletul pentru că trebuise să-l mintă. Totuși, acum nu era deloc momentul să-i mărturisească adevărul. Era mai bine să aștepte.
Dimineața era splendidă, deja scânteind de soare și de lumina. Ziua va fi deci călduroasă, istovitoare.
Imediat ce caii fură pregătiți, ei săriră în șa.
Ceva mai târziu, cum galopau printr-o pădure, pe un drum mărginit de pini, dintre tufișuri apăru un călăreț care porni în urmărirea lor strigând:
- Opriți-vă, sau sunteți morți!
Vocea era aspră și vulgară. Lordul Wye își opri imediat calul, apoi pe cel al Elvnei.
Atunci, apăru un alt călăreț care se alătură primului, cu fața acoperită cu o mască neagră. Îndreptă un pistol spre lordul Wye și îi ordonă:
- Coboară! Și dă-ne banii!
- De ce aș face asta? întrebă lordul.
- Pentru că, dacă nu o faci, vei primi un glonte în piept. Hai, fără povești! Bagajele voastre!
Omul înaintă, în timp ce lordul Wye, după o clipă de ezitare, coborî de pe cal, cu privirea ațintită pe micul cufăr de voiaj legat de șa.
Elvina, înnebunită de spaimă, își zise că probabil nu era mare lucru în cufărul acela. Poate doar câteva cămăși și cravate.
- Vă asigur, domnilor, că nu veți găsi nimic de valoare înăuntru.
Graba cu care spusese aceste cuvinte o miră pe fată.
- O să vedem noi, strigă omul mascat. Hai, deschide-l! Și mai repede!
Continuă să țină pistolul spre pieptul lordului Wye și Elvina simți că leșină.
- Nu știu ce se întâmplă, zise lordul Wye. Broasca asta pare să nu vrea să se descuie. Fără îndoială că am degetele amorțite. Vrei să încerci dumneata? Dar te asigur încă o dată că în acest cufăr nu vei găsi nimic prețios, nici măcar folositor.
- Trebuie să-l deschizi cu orice preț! strigă banditul cu masca neagră. Cu siguranță că este aur înăuntru. Jed, vino să-mi dai o mână de ajutor.
În clipa când amândoi se aplecară asupra cufărului, lordul Wye țâșni.
Îi dădu o lovitură puternică în stomac primului răufăcător și îl expedie rostogolindu-se la câțiva metri de ei, sub copaci. Abia avu timp al doilea să priceapă ce se întâmplă, că o lovitură puternică de pumn îi atinse bărbia, și se prăbuși cât era de lung în mijlocul drumului.
Apoi, sărind în șa și apucând în același timp și hățurile calului Elvinei, lansă caii în galop prin pădure.
Fata nu se putu abține și întoarse capul; cei doi bărbați rămăseseră întinși pe jos, nemișcați.
- Oh! Ai fost minunat! exclamă ea. Ar fi putut să te omoare!
Vocea îi tremura încă de emoție.
- Acum, zise el râzând, vei ști că nu sunt ușor de ucis.
Dar ea deveni foarte palidă, scuturată de un tremur nervos.
- Dacă te-ar fi ucis, zise ea, aș fi vrut să mor și eu.
El râse de aerul ei tragic și, ținând cu o mână hățurile, pe cealaltă o puse pe umărul fetei și o trase spre sine.
- Gata, s-a terminat, zise el ca s-o liniștească.
- Ai fost extraordinar!
Aceste ultime cuvinte le rosti în șoaptă. Ochii îi scânteiau și, printre buzele întredeschise, respira accelerat.
El o privi câteva clipa apoi, aplecându-se brusc spre ea, o sărută. Fără îndoială că avusese intenția să o sărute pe obraz dar, din întâmplare, îi întâlni buzele.
Sărutul cu care ea îi răspunse nu era sărutul unei copile, ci sărutul unei femei îndrăgostite, care freamătă toată doar la atingerea bărbatului pe care-l iubește.
Preț de o clipă, el se abandonă plăcerii acestui sărut neprevăzut, apoi se retrase cu repeziciune, cu fața stacojie.
Ea simți retragerea lui și-l auzi murmurând, în timp ce-și trecea mâna peste frunte.
- Trebuie să fi înnebunit, nu se poate.
Apoi, porniră în galop, tăcuți, fiecare fiind conștient că trăise un moment extraordinar.
Dar inima Elvinei era roasă acum de altă îngrijorare. Înțelesese cât de îngrozit era lordul de sentimentul pe care-l încercase, de tulburarea pe care ea i-o provocase sărutându-l astfel.
Simțea încă pe buze arsura sărutului lui și o inundă o bucurie profundă, necunoscută dar și un fel de neliniște.
Nu mai îndrăznea să ridice privirea spre el și nici el n-o mai privea, preocupat să mâne caii care alergau mai repede ca vântul.
Capitolul 12
Lordul Wye și Elvina ajunseră la periferia Londrei puțin înainte de asfințit.
Pentru câteva clipe, fata uită de sentimentele complexe care o încercau, ca să admire, cu ochii dilatați, magazinele cu vitrine luxos decorate.
Uimirea ei era fără margini. Nu-și imaginase niciodată că Londra putea fi atât de fabuloasă și atât de ciudatăă în același timp.
Vânzătoarele de flori și de lavandă se înghesuiau să-și ofere buchețele trecătorilor și fata, care le observa cu atenție, își zise că ele erau de zece ori mai bine îmbrăcate și mai elegante decât ea.
- Dar este o nebunie, mulțimea de oameni care trăiește aici! exclamă ea. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că Londra este atât de populată!
- Mult prea populată, răspunse el. Acum, îți trebuie o oră ca să străbați periferiile și să ajungi la drumul de țară. Când eram copil, nu-ți trebuiau decât 10 minute.
Ajunseră în plin centru. Caii păreau istoviți și, pentru lordul Wye, nici nu se punea problema să ajungă astfel în Piccadilly.
Se îndreptară deci spre o stradă ce trecea pe lângă Berkeley Swaure și o luară la stânga, către o splendidă clădire pe care Elvina o crezu pur și simplu a fi un palat.
În clipa când intrară în curtea de onoare, ea întrebă:
- Este cumva Wye House?
- Firește.
Imensele uși deasupra cărora se aflau sculpturi aurite se deschiseră imediat și o armată de lachei în livrele albastre se grăbi să iasă în întâmpinarea stăpânului.
Lordul Wye o luă pe Elvina de mână și o conduse în casă.
- Trebuie să-ți urez bun-venit la Wye House, zise el. Deși suntem prea obosiți ca să ne conformăm ceremonialului obișnuit.
Majordomul înaintă respectuos și întrebă:
- Tânăra lady va sta aici, milord?
- Da, desigur. Te rog să mi-o trimiți pe doamna Maltravers, Simpkins.
- Foarte bine, milord.
Stăpânul casei o conduse apoi pe Elvina într-o încăpere vastă, cu toți pereții acoperiți cu rafturi de cărți, care dădea spre o mică grădină.
Era locul cel mai atrăgător, cel mai plăcut pe care fata îl văzuse vreodată și, deși nu remarcase imediat candelabrele de argint, mobilele, portretele, avea o profundă impresie de frumusețe și de lux rafinat.
- Cine este doamna Maltravers? întrebă ea încet, după ce închiseră ușa.
- O persoană foarte pricepută care conduce toată casa asta, îi răspunse el. Ea va avea grijă de tine și te va îndruma până ce voi găsi o doamnă de condiție bună care s-o înlocuiască.
- Dar de ce am eu nevoie să fiu supravegheată?
Ea știa că sărutul de azi-dimineață ar putea fi cauza acestei hotărâri. Niciodată până acum el n-o considerase altfel decât drept un copil, și aventurile prin care trecuseră amândoi, nu i se păruseră a fi anormale. Acum însă, își dăduse seama probabil de inconsecvența purtării lui. Și voia să-i pună capăt.
- Cu siguranță că ai nevoie să fii supravegheată, zise el sec. Ar trebui să-ți dai seama, Elvina, că acum suntem într-o societate căreia trebuie să i te adaptezi.
Ea nu îndrăzni să-i răspundă și el se așeza la masa de lucru pe care se aflau o mulțime de scrisori. Stând puțin mai retrasă, ea putea totuși să vadă numeroasele cărți de vizită și invitații.
- Ai să vezi, vom găsi curând pe cineva, zise el.
Fiecare cuvânt al lui o făcea să sufere. Nu putea să nu se gândească la faptul că el se îndepărta de ea.
Tocmai atunci, el adăugă:
- Lady Cleone va fi foarte bucuroasă să ne ajute în căutările noastre.
- Nu este nevoie să apelezi la lady Cleone! strigă Elvina, fără să se gândească.
Imediat își dădu seama că ar fi fost mai bine să tacă.
El o privi surprins.
- Cred că n-o apreciezi cum trebuie pe această nobilă persoană, zise el pe un ton rece. Pot să te asigur că o preocupă soarta ta.
Buzele Elvinei tremurară.
Lordul Wye, care n-o pierduse din ochi, o văzu pălind și, deodată, fără un motiv aparent, îl cuprinse o furie ciudată.
Lordul Wye, care n-o pierduse din ochi, o văzu pălind și, deodată, fără un motiv aparent, îl cuprinse o furie ciudată.
- Pentru Dumnezeu, strigă el, nu face ca lucrurile să fie mai complicate decât sunt! Am promis că o să am grijă de tine și bineînțeles că îmi voi ține promisiunea. Dar, în asemenea împrejurări, Dumnezeu îmi este martor că regret că n-am o nevastă. Asta, cel puțin, ar rezolva o parte a problemei.
Elvina ar fi preferat să încaseze o palmă în locul acestor cuvinte rostite de el. Umilința se amestecă cu amintirea cuvintelor lui Peregrine Howard: „N-ar trebui să fii o povară pentru Înălțimea Sa”.
Și lordul Wye îi dădea de înțeles exact acest lucru: ea îi complica viața. Nu trecuseră decât 10 minute de când se aflau la Londra și necazurile începuseră. Dacă ar fi putut vorbi, i-ar fi spus imediat că ea nu dorea să-i facă atâtea griji și probleme. Dar tocmai intrase un valet aducând o tavă de argint cu o sticlă de Marsala și pahare de cristal.
Cum îi era foarte sete, lordul Wye bău dintr-o răsuflare un pahar. Elvina abia atinse marginea paharului cu buzele și făcu un efort imens să rămână calmă.
- M-ați chemat, milord? se auzi o voce de femeie din prag.
Când se întoarse, Elvina zări o siluetă îmbrăcată în alb și negru, stând nemișcată în prag.
- Bună seara, doamnă Maltravers, răspunse lordul. Te rog să intri. Doresc să ai grijă de acum încolo de domnișoara Elvina, pe care am adus-o din Portugalia. Va rămâne la Wye House până ce voi da de urma surorii sale care trăiește undeva în Anglia. Trebuie să recunosc adevărul, domnișoara Elvina mi-a salvat viața cu puțin timp în urmă, și numai ei îi datorez faptul că n-am fost îngropat în Franța sau că nu putrezesc în cine știe ce închisoare.
- Îi exprimăm toți recunoștința noastră tinerei lady, murmură călduros doamna Maltravers.
- Bine. Ți-o încredințez așadar pe invitata și prietena mea. Elvina, ne vedem la cină.
Doamna Maltravers o conduse într-o cameră minunată tapisată cu brocart alb și auriu. Draperiile de la ferestre și covoarele moi și groase erau de un bleu foarte cald. Mobilele aveau aceeași nuanță pe care timpul o dă lemnului prețios.
- Dacă vă este frig, pot să aprind focul, zise doamna Maltravers. Dar astăzi a fost foarte cald.
- Nu, mulțumesc, n-am nevoie de foc, zise Elvina.
- Cameristele tocmai vă pregătesc baia. Și dacă doriți, Rose vă poate ajuta.
Într-un colț al camerei, fu adusă o cadă imensă și o cantitate incredibilă de prosoape, bureți, piepteni.
- Ce minune să pot face o baie! exclamă Elvina.
- Vă las cu Rose, mai zise doamna Maltravers. Dacă doriți ceva, anunțați-mă imediat, vă rog.
- Mulțumesc, zise Elvina.
Începu să se dezbrace, cu ajutorul cameristei. Se auzi o bătaie ușoară în ușă și Rose se duse să deschidă.
Elvina pe jumătate dezbrăcată, putu să audă un bărbat spunând câteva cuvinte în șoaptă. Camerista se întoarse imediat și închise ușa.
- Înălțimea Sa vă transmite complimente, zise ea. Și vă roagă să-l scuzați că nu poate cina astă-seară cu dumneavoastră. Domnul Simpkins întreabă dacă vreți să coborâți în sufragerie, sau preferați să vi se aducă un platou.
Pe moment, Elvina rămase fără glas. Dezamăgirea ei era atât de mare încât fu cât pe-aci să leșine. Și totuși, presimțea că asta se va întâmpla.
- Prefer să mi se aducăă un platou în cameră, murmură ea.
Rose ieși să transmită ordinele.
Elvine se așeză în fața oglinzii de deasupra mesei de toaletă și se privi îngrozită.
Nu era mirată de atitudinea lordului Wye față de ea pentru că, dacă-și privea bine chipul, se vedea urâtî și fără niciun farmec. Părul ei prăfuit și nepieptănat, tenul acesta întunecat care nu-i ședea bine deloc, toate astea nu puteau face din ea o rivală a lady-ei Cleone.
Apoi, dintr-o dată, chipul lady-ei Cleone se suprapuse în oglindă peste al ei. I se păru că o vede, ca și cum ar fi fost alături de ea, pe femeia cu ochii strălucitori, cu părul îngrijit și mătăsos, cu pielea albă ca petala unei magnolii, cu frumoasele-i mâini cu unghii sidefate care se întindeau, rugătoare, spre lordul Wye.
Elvina sări brusc de pe scaun.
- Rose! strigă ea. Vrei să mă ajuți, nu-i așa?
- Firește, domnișoară. Voi face tot ce-mi veți cere.
- Atunci ascultă-mă bine. Vreau vreo 2-3 lămâi. Un castravete. Un ou și flori de mușețel. Poți să găsești flori de mușețel la Londra?
- Oh! Da, domnișoară. Cred chiar că doamna Maltravers are câteva pachețele.
- Bine! Foarte bine! Ia 2-3 pumni buni de mușețel și lasă-l câteva minute în apă clocotită.
- Am fugit, zise camerista dispărând imediat.
Elvina se dezbrăcă și se cufundă în baia caldă. Își frecă îndelung corpul insistând îndeosebi pe gât și pe brațe, încercând se scape de afurisita aia de vopsea. În sfârșit, își spălă viguros părul de mai multe ori, și Rose îl limpezi cu grijă cu infuzia de mușețel.
Așa cum sperase, uscându-se, părul ei își recăpăta încet-încet tonurile calde de odinioară, doar vârfurile mai rămâneau negre, dar era de ajuns să le taie cu îndemânare, ceea ce și făcu. Buclele frumoase se formau din nou de la sine deasupra frunții și în jurul feței, și cu un elan de speranță, Elvina se întoarse la oglindă.
Era cât pe-aci să scoată un țipăt descurajat. În ciuda faptului că părul se mai deschisese la culoare, se văzu atât de urâtă încât îi veni să plângă. Cu toată baia caldă și prelungită, pielea ei, prea mult expusă la soare și vânt, își pierduse prospețimea; lipsurile îndurate pe front, în Franța, frigul, teama și aerul de munte își spuneau cuvântul.
Își aminti cu o tristețe cumplită de frumosul ei ten alb și curat de odinioară.
- Ce-am să mă fac? o întrebă ea, cu disperare, pe Rose. N-am să mai fiu niciodată ca înainte.
- Oh! Nu spuneți asta, domnișoară. Acum sunteți în Anglia. Viața dumneavoastră nu va mai fi aceeași. Și nimic nu vă va mai obliga să vă expuneți la soare sau la interperii.
- Va trebui să mă gândesc foarte serios la toate astea, chiar de mâine, zise Elvina mulțumindu-i cameristei cu un zâmbet.
În sfârșit se sui în pat. Își unsese obrajii, gâtul și mâinile cu o loțiune emolientă și pentru că se simțea extrem de obosită, crezu că va adormi imediat. Dar nu fu așa.
În întuneric, continuă să spere că va recunoaște pașii unui bărbat pe pietrișul din curte, sau sunetul unei voci pe hol.
Ferestrele ei dădeau spre Berkeley Square. Putea să audă trăsurile trecând. Și de mai multe ori sări din pat, crezând că una dintre ele încetinește în fața Wye House.
Abia spre orele două noaptea auzi caii oprindu-se în curtea de onoare și ajunseră până la ea câteva frânturi de cuvinte. Știa acum că „El” este aici, aproape de ea. Putea să-l audă urcând încet scara largă. Pașii lui erau cei ai unui om obosit. Prin gaura cheii, ea îl putu vedea trecând prin fața ușii ei spre camera lui, la câțiva metri mai departe.
Atunci, o apucă o dorință nebună să alerge la el, să se agațe de gâtul lui și să-și sprijine capul pe umărul lui, așa cum făcuse odinioară. Puțin îi păsa că el o considera doar un copil, că o făcea să ocupe în casă locul cuvenit unui copil și nimic mai mult.
Tot ceea ce-i cerea era să o sărute tandru pentru a-i ura noapte bună și s-o strângă la piept cu acel gest plin de căldură și de protecție pe care ea și-l amintea atât de bine.
În clipa aceea, înțelese însă că el nu se va mai comporta niciodată astfel. Sărutul lor schimbase cursul lucrurilor. În ochii lui, ea nu mai era copilul pe care-l iubise și în care avusese atâta încredere. Din ajun, ceva se pierduse, ceva ce nimic pe lume nu va putea încloui.
Din păcate, ca femeie, biata Elvina nu avea nimic de oferit.
Se duse din nou în pat, cu capul plin de gânduri care vuiau ca niște albine, căutând o soluție, o ieșire din această problemă care era esențială pentru viața ei.
Dimineața, când se trezi, își dădu seama că fața ei era mai proaspătă, mai netedă. Loțiunea acționase așa cum sperase ea. Tenul îi rămăsese bronzat dar, prin contrast, părul părea de un blond venețian incomparabil.
Era abia ora 6 și soarele intra deja în cameră, jucându-se pe oglinda în care ea se observa cu atenție.
Se trezise devreme și asta făcea partea din bunele ei obiceiuri: în felul acesta profita de o zi mai lungă.
Și, dintr-o dată, ca și cum Providența ar fi inspirat-o, știu sigur ce trebuia să facă.
Era imposibil ca el s-o revadă astfel. În mintea ei organizată, încolțise o idee și știa din instinct că aceasta era cheia problemei care o preocupase toată noaptea.
Medalonul de care nu se despărțise de multă vreme, cu portrerul mamei sale înconjurat de diamante, strălucea în fața ei, pe masa de toaletă. Contemplă cu o tandrețe nespusă chipul blond asemănător cu al ei, îl sărută ușor, apoi, îngândurată, își puse lănțișorul la gât și se îmbrăcă repede.
Peste rochia de mătase își aruncă în grabă capa cu care călătorise în ultimele 3 zile, și își puse peste părul blond boneta drăguță pe care și-o cumpărase din Saint-Andre.
După aceea se așeză la masa de scris care ocupa un colț al încăperii, luă o pană de gâscă și rămase pe gânduri câteva clipe concentrându-se înainte să scrie următoarea scrisoare:
„Milord,
Cred că știu unde o pot găsi pe sora mea. Plec deci chiar acum și mă voi întoarce cât mai curând posibil ca să-ți spun rezultatl vizitei mele. Te rog, n-o uita pe micuța Elvina și timpul fericit petrecut împreună. Nu-ți face griji pentru mine. Gândul la dumneata nu mă va părăsi nicio clipă.
Elvina”
Împături hârtia, o sigilă cu grijă, apoi o strânse cu tandrețe la piept. Era conștientă acum că juca cartea disperată a unei femei îndrăgostite, gata să riște totul pentru a câștiga o luptă gea.
Puse scrisoarea pe masă, aruncă o ultimă privire încăperii, apoi, foarte discret, deschise ușa. Cu multe precauții, mergând în vârfurile picioarelor și ciulind urechile la cel mai mic zgomot, se strecură pe scară. Câteva clipe mai târziu, se afla deja în strada luminată de primele raze de soare.
Atunci, respirând adânc și absolut hotărâtă, se depărtă cu un pas liniștit, știind că trecătorii o priveau probabil cu o oarecare curiozitate.
De fapt, se simțea foarte singură și aproape speriată, dar calmul vocii sale o surprinse atunci când se adresă primului poștaș pe care-l întâlni.
- Scuzați-mă, zise ea. Aveți bunătatea să-mi spuneți unde este poșta orașului? Trebuie neapărat să găsesc o adresă.
- Desigur, domnișoară. Ajungeți până la colțul străzii și apoi o luați pe prima stradă la stânga.
- Vă mulțumesc mult, zise Elvina.
Porni la drum în pas vioi în direcția indicată și, după câteva minute, găsi poșta și-l întrebă pe funcționarul de la ghișeu:
- Aveți amablitatea, zise ea, să-mi găsiți adresa lordului Clanwarren?
Lordul Wye se trezi foarte prost dispus.
Își luă micul dejun în tăcere și ieși grăbit din casă ca și cum în oraș l-ar fi așteptat treburi importante.
De fapt, nu trebuia să se ducă decât abia spre prânz la Carlton House, dar îl interesa mai ales să nu rămână singur cu Elvina, nici să-i răspundă la numeroasele întrebări pe care ea nu va întârzia să i le pună.
Se îndreptă spre club pe care-l găsi pustiu la ora asta matinală și se așeză la o masă cu intenția de a scrie câteva scrisori.
Nu-i veni însă nicio indee în minte, era nervos, neliniștit, și nu se putea gândi decât la zilele dinainte, la fermecătoarea și neobosita copilă, devotată, isteață și malițioasă care-l însoțise peste tot, îl urmase ca o umbră, în ciuda tuturor pericolelor.
O revedea la prima lor întâlnire, pe iaht, cu ochii ațintiți asupra lui ca asupra stăpânului destinului ei.
Expresia acestor ochi, flacăra aceea curajoasă, voluntară care-i lumina, nu putea s-o uite. Orice ar fi făcut, oriunde s-ar fi dus, ochii aceia îl urmăreau peste tot, se interpuneau între el și restul lumii.
Lăsă să-i dacă pana din mână, renunță să mai scrie, și-l chemă pe chelner.
- Adu-mi un coniac, zise el scurt.
- Imediat, milord.
Spera ca alcoolul să-i facă bine. Dar nimic nu-l ajuta. Auzea parcă în ureche vocea aceea slabă și tandră spunându-i: „Dă-mi sărutul de seară”. Revedea în minte hangarul acela lugubru plin de frunze moarte în care dormiseră, strânși unul lângă celălalt, la Saint-Jean-Pied-de-Port.
Își umplu din nou pahar și îl goli dintr-o înghițitură, apoi, cu un gest brutal și care nu-i era deloc în obicei, aruncă paharul de cristal în șemineu și acesta se sparse în mii de bucăți
- Ce s-a întâmplat, milord? strigă chelnerul, surprins și oarecum îngrijorat.
- Nu știu, răspunse lordul Wye, cam palid. Probabil că mi-a alunecat printre degete. Pune-l pe nota mea de plată.
- Foarte bine, milord.
Lordul Wye ieși grăbit din club și se îndreptă spre Saint-James Street.
În drum, multă lume îl saluta cu respect, gentlemaniii pe care-i întâlnea se întorceau în urma lui, uimiți că nu primesc niciun răspuns.
Capitolul 13
Lordul Wye ajunse la Carlton House cu o jumătate de oră mai devreme decât era așteptat și făcu anticameră până ce prințul regent îl primi.
Acesta îl opri firește la masă, apoi îl trimise în Downing Street, într-o vizită oficială la primul ministru.
Îi dezvoltă acestuia ideile și sugestiile pe care tocmai i le încredințase prințul, după care îi spuse pe un ton foarte sec:
- Nu am deloc impresia că măcar unul dintre aceste proiecte i-ar conveni lordului Wellington.
Primul ministru începu să zâmbească.
- Vă rog să-i mulțumiți Alteței Sale pentru admirabilele concepții și părerile lui prețioase. Ele vor fi supuse, ca de obicei, Consiliului de război.
- Mă îndoiesc foarte tare că această simplă promisiune îi va fi de ajuns prințului, replică lordul Wye.
- În cazul acesta, va trebui să reușim să-l convingem.
Făcu un gest de evidentă satisfacție.
- Slavă Domnului că v-ați întors, dragul meu lord Wye. Și știm amândoi că numai dumneavoastră aveți destulă influență asupra Alteței Sale pentru a reuși să-l convingeți în orice ocazie.
- Mă măguliți, domnule, răspunse lordul Wye. Dar se întâmplă că astăzi acest compliment nu mă mișcă deloc.
Primul ministru ridică uimit capul. În general, era foarte mândru de lordul Wye, de capacitățile sale și de arta cu care știa să-l influențeze pe prinț și să iasă din situațiile cele mai dificile.
- Ce s-a întâmplat, prietene? întrebă el cu solicitudine.
- Nimic, murmură lordul Wye. Nimic care să vă îngrijoreze.
- Totuși?
- Pur și simplu, trebuie să iau o hotărâre gravă, și anume, să mă însor.
Primul ministru fu cât pe-aci să izbucnească în râs. De câteva minute bune, se tot întreba ce anume l-o fi schimbat astfel pe tânărul lord și, deodată, iată că totul se dovedea a fi foarte simplu: era îndrăgostit.
- Complimentele mele! exclamă el. Într-adevăr, nu mi-aș fi putut imagina ceva mai plăcut. Aș putea să știu și eu numele fericitei lady?
- Cred, răspunse lordul Wye, că mai întâi ar fi de preferat să obțin și acordul ei în legătură cu acest subiect. Pentru că, de fapt, încă n-am înștiințat-o ce planuri am.
- În orice caz, spune-i din partea mea că ar fi o proastă dacă ar refuza, zise apăsat primul ministru.
Tânărul îl privi, cu o flacără tristă în adâncul ochilor.
- Oh! Nu, zise el, n-ar fi în stare să facă asta.
Se întoarse la Carlton House în cupeul primului ministru, îi relată prințului cum decursese vizita, se scuză că nu poate să mai stea și ieși cu iuțeala fulgerului.
Trebuia, într-un fel sau altul, să-și umple ziua asta nenorocită și să aștepte seara pentru a o întâlni pe Elvina și a avea cu ea o discuție decisivă.
Nu folosea la nimic să mai piardă timpul. Trebuia să se întoarcă la Wye House și să-i hotărască în sfârșit soarta bietei micuțe.
Știa acum că planul de a o ține lângă el până ce își va regăsi familia nu mai era realizabil. Sărutul lor de pe drumul din pădure făcuse ca șederea sub același acoperiș să devină imposibilă. O singură clipă fusese de ajuns ca să încurce situația, iar problema care apăruse acum era mai greu de rezolvat decât toate cele care se iviseră până-n prezent.
Din holul de la intrare se auzi un zgomot de voci.
Fu pronunțat un nume. Lacheul îl introduse în biroul lordului Wye pe tânărul Peregrine Howard.
„Iată ce așteptam, își zise lordul Wye. Anunțul sosiri la Londra a femeii cu care mă voi căsători, cea al cărei nume nu i l-am spus primului ministru.”
Se ridică și întinse o mână amicală.
- N-ați pierdut timpul de drum, dragul meu, zise el.
- Atâta doar că am călătorit mai încet decât dumneavoastră.
- Când ați ajuns?
- Acum vreo două ore. Cleone m-a trimis încoace imediat. Vrea să vă vadă cât mai curând posibil.
- Sunt măgulit.
- Este la mătușa noastră, pe Curzon Street. Trăsura mea ne așteaptă.
Lordul Wye se lăsă condus și răpit, de parcă ar fi fost prizonierul prietenului său. I se părea că el nu ia parte la acțiune. Era ca un străin care se ducea cu trăsura în vizită la lady Cleone, alături de onorabilul Peregrine Howard.
Somptuoasa clădire de pe Curzon Street era înconjurată de tufe de liliac alb și mov. Perdelele de la ferestrele mari estompau în mod plăcut lumina soarelui, iar răcoarea din încăperi era binefăcătoare și primitoare.
Lady Cleone, într-un dezabie de mătase, se odihnea întinsă pe un șezlong. Chipul ei fermecător era marcat de oboseală, dar părea cu atât mai atrăgătoare.
- Vă doresc o ședere plăcută la Londra, zise Lordul Wye, sărutându-i foarte respectuos vârful degetelor.
- Sunt atât de bucuroasă să vă revăd. Mă preocupa gândul că poate ați plecat deja la casa de la țară. Apoi, mi-am amintit că prințul și primul ministru așteptau să le faceți o vizită.
- Tocmai i-am întâlnit pe amândoi. Iată-mă așadar liber și gata să vă stau la dispoziție atâta vreme cât veți dori.
În timp ce rostea aceste cuvinte, observă că tânărul Howard se îndrepta spre ușă fără zgomot și dispăra în vârful picioarelor.
Rămase singur cu lady Cleone. Parfumul liliacului umplea încăperea și se amesteca plăcut cu parfumul tinerei femei.
Ea începu să vorbească încet, cu o voce caldă:
- Tot timpul acestei călătorii, gândul meu a fost doar la dumneata. Și mi-am petrecut timpul povestindu-i lui Peregrine cât de eroic și curajos ai fost în săptămâna aceea de chin petrecută în Franța, în liniile inamice. Oh! Niciodată n-am să-ți pot spune îndeajuns cât te admir, cât te respect!
- Te rog, o întrerupse lordul Wye. Mă faci să mă simt stânjenit. N-am făcut decât să suport condițiile de viață care mi-au fost impuse.
- Un om obișnuit poate că s-ar fi lăsat doborât - cine știe? Poate ar fi abandonat lupta. Dar dumneata ai câștigat.
- Elvina m-a ajutat în mare măsură, zise lordul Wye.
Pronunțase acest nume fără să vrea. Vorbise fără să se gândească. Acum însă, era prea târziu. Umbra fetei se instalase între ei. Își dădu seama de asta văzând că lady Cleone se împurpurase ușor la față.
Incapabil să se stăpânească, se ridică și se duse la fereastră. Tocmai trecea o trăsură trasă de doi armăsari focoși și galopul lor răsună mult timp pe alee.
„Haide, prostule, își zice ea, acum e momentul! Propune-i să devină soția ta. Ea n-așteaptă decât asta și tu știi bine.”
Avu brusc impresia că o mână mică îl atinge pe umăr, obligându-l să se întoarcă. I se păru că vede doi ochi plini de tristețe, buzele care tremurau și nu îndrăzneau să rostească un cuvânt. O voce slabă, venită de foarte departe, îi șoptea în ureche o rugăminte: „Nu! Nu! Nu face asta!”.
Îi gând, el îi răspundea: „Și ce naiba să fac? Totul este atât de încurcat. Și totul doar din vina ta”. Dar vocea continua, convingătoare: „Nu trebuie. După aceea, va fi prea târziu”.
El se întoarse brusc.
- Cleone! făcu el - ca și cum i-ar fi fost greu să pronunțe acest nume. Vreau... să-ți vorbesc... despre Elvina.
Vocea indiferentă, rece, a tinerei femei îl frapă.
- Și ce ai să-mi spui? întrebă ea. Iată că și eu mă pregătesc să-ți dau niște sfaturi în legătură cu această fetiță: cel mai bun lucru ar fi s-o încredințezi bătrânei mele doici care locuiește în Oxfordshire. În felul acesta, n-o să te mai deranjeze stând în Berkeley Square.
- Să mă deranjeze? repetă lordul Wye.
- Da, firește, zise ea zâmbind. Cum poate un celibatar să se ocupe de o copilă? Evident că, dacă ai fi însurat, ar fi altceva.
- Dacă aș fi însurat, crezi că soția mea ar accepta s-o țină pe Elvina împreună cu noi?
- Presupun că ar avea inima să te scape de grija asta. La urma urmei, dragă prietene, nu este de datoria oricărei soții să-și ajute soțul în orice împrejurare?
- Crezi într-adevăr că o soție ar face asta? insistă lordul Wye pe un ton îngrijorat.
- Bineînțeles, răspunse lady Cleone cu căldură. Elvina ar aștepta la Wye House până și-ar găsi sora și dacă, din întâmplare, această soră nu există, ceea ce nu m-ar surprinde deloc, vei putea atunci s-o trimiți la o mănăstire până la majorat.
Lordul Wye rămase tăcut o clipă și lady Cleone îi întinse cu grație mâna.
- Vino să stai lângă mine, îl rugă ea. Ne pierdem timpul discutând despre soarta acestei mici portugheze, când am avea atâtea de discutat despre noi. Nu te mai preocupa de asta. Îți promit că am să mă ocup eu. Ești mulțumit?
- Și de ce ai face asta? întrebă el.
Dar întrebarea nu fu de ajuns s-o impresioneze pe lady Cleone, care-i răspunse cu o voce gravă, ușor ironică:
- Nu fii stupid, ce naiba! Știi foarte bine de ce aș face-o. Chiar nu cunoști răspunsul meu?
- Da, murmură lordul Wye. Într-adevăr, știu de ce.
Se îndreptă și o privi în ochi.
- Îmi pare rău, Cleone, dar nu pot.
- Ce nu poți? întrebă ea pe un ton sec.
- Să mă căsătoresc cu tine. Nu pot.
- Și de ce, mă rog?
- Pentru că o iubesc pe Elvina.
- Ce spui?!
- Acesta-i adevărul. Degeaba mă lupt cu acest sentiment, mă zbat. Trebuie să mă recunosc învins.
- Dar este incredibil! strigă lady Cleone. Un copil, și pe deasupra portugheză.
- Va crește, îi răspunse lordul Wye. Am s-o dau la cea mai bună școală din Anglia. Nu aceea pe care mi-ai sugerat-o și nici într-o mănăstire. Nu. Un loc demn de ea și pe care-l voi alege eu însumi. Și, când va ajunge la vârsta la care poate să se căsătorească...
Țipătul scos de nefericita femeie îl întrerupse brusc:
- Prostule! Nefericit nebun! lansă ea în culmea umilinței și furiei. Și eu care eram gata să... Acum pot să-ți mărturisesc, eram gata să mă dăruiesc ție. Și, iată, îmi spui că te vei căsători cu nenorocita aceea de portugheză!
- Sunt măgulit de onoarea pe care mi-o faci, răspunse încet lordul Wye, fără să reușească totuși să-și stăpânească tonul sarcastic. Dar cred că trebuie să fim sinceri unul cu altul, Cleone. Niciodată nu te-ai fi gândit să te măriți cu mine dacă n-aș fi avut titluri și avere.
- Și de ce naiba m-aș fi aruncat în brațele tale dacă n-ai fi fost bogat?! exclamă ea, cu ochii scânteind de furie.
- De ce? repetă el cu amabilitate de data asta. Pentru că într-un asemenea caz, Elvina n-ar fi pregetat s-o facă.
Se ridică, și se opri în dreptul șezlongului pe care ședea lady Cleone; aceasta se îndreptase și avea fața descompusă de ură.
- Adio, Cleone, zise el. Eu cred, dacă vrei să știi umila mea părere, că amândoi tocmai am scăpat de un mare pericol.
Îi sărută mâna cu politețea-i obișnuită și ea îl auzi ieșind din casă în grabă, ca un om eliberat.
Lordul Wye se îndreptă spre Berkeley Square. Dar, abia ajuns la gardul de fier, nu se putu reține să alerge.
Îndoielile, suferințele, scrupulele lui, nimic nu mai exista. Se întreba de ce șovăise atât și prin ce absurditate își chinuise sufletul atât de mult timp.
Acum, totul era simplu: îi va spune Elvinei adevărul. Ea va înțelege. Este singura ființă de pe lume care putea să-l înțeleagă. De fapt, ea ce-i ceruse? Nimic. Decât ca el să n-o trădeze.
Se străduia să nu se gândească la cei 4 ani care urmau să-i despartă. Îndată ce va împlini 17 ani, va putea să se căsătorească. Cine știe? Poate că cerând o dispensă specială va putea s-o ia în brațe cu câteva luni mai devreme? Oricum, le va mai trebui încă multă răbdare. El o avea. Și ea la fel.
- Elvina! Elvina!
O strigă încă din parc și bătu furios în ușă.
Simpkins veni repede să-i deschisă.
- Adu-ne răcoritoare în biroul meu, îi ordonă el. Și anunț-o pe Elvina că vreau să-i vorbesc imediat.
- Domnișoara Elvina nu este aici, milord.
- Poftim? Ce vrei să spui?
- A ieșit, milord.
- Singură? Și n-ați putut-o opri?
- Nimeni n-a văzut-o. A lăsat o scrisoare pentru Înălțimea Voastră.
- A plecat? Plecat? repetă lordul Wye, uluit. Cum a putut să facă asta? Cine i-a dat voie? Cheam-o pe doamna Maltravers.
- Doamna Maltravers v-a așteptat toată ziua. Vrea s vă dea chiar dumneaei scrisoarea tinerei lady.
- Dar ce mai așteptați să-mi dați scrisoarea asta? Pentru Dumnezeu, aduceți-mi-o odată!
I se păru că trecuse un timp nesfârșit până când, în fine, doamna Maltravers intră și îi întinse plicul Elvinei.
El citi, cu mâinile tremurând, și zise cu o voce plată:
- Dumnezeule, unde s-a putut duce? Nu cunoaște pe nimeni la Londra.
- Se poate, milord, să-și fi amintit de vreo prietenă, de vreo relația? sugeră doamna Maltravers, emoționată.
- Dar, oricum, cum ar putea ea să-i găsească? La ce adresă? Nu știe nimic despre acest oraș. A primit vreun telefon? Vreun mesaj?
- Nu, milord.
- Atunci, trebuie s-o găsesc urgent pe sora ei, se hotărî lordul Wye, care nu mai reușea să se stăpânească.
- Părea o fată atât de drăguță! Am fi cu toții dezolați să i se fi întâmplat ceva, exclamă doamna Maltravers.
- Dezolați, repetă furios lordul Wye. Acest cuvânt n-are niciun sens. Află, doamnă Maltravers, că domnișoara Elvina...
Se opri o clipă, îi privi pe rând pe servitorii adunați în jurul lui, tulburați de comportamentul absolut neașteptat al stăpânului lor.
- Aflați cu toții, zise el cu o voce limpede, și să nu uitați ce vă spun: Elvina este ființa pe care o iubesc cel mai mult pe lume!
Capitolul 14
- Vine! strigă bătrâna doamnă fluturând o scrisoare pe sub nasul soțului ei. Vine. Ți-am spus eu.
- Nu! E adevărat? strigă și lordul Clanwarren. I-ai scris adevărul.
- Nu chiar. I-am spus doar că am să-i comunic ceva foarte important. O informație care l-ar putea interesa.
Lordul Clanwarren reflectă câteva clipe, apoi, încruntându-se, întrebă cu îngrijorare:
- Și dacă, întâmplător, nu-l interesează deloc această problemă?
- Firește, am avut în vedere și asta, răspunse soția lui. Dar nu pot să cred că inima Înălțimii Sale n-are o oarecare înclinație spre copila noastră dragă. Știu doar că el a văzut-o numai în zdrențe și cu vopseaua aia îngrozitoare pe față.
- Ea este portretul viu al mamei sale, murmură bătrânul domn cu emoție.
- Da, George. A iubitei noastre Sibyl. Uneori uit că este moartă. Mi se pare că s-a întors după atâția ani.
- Este vina mea. N-ar fi trebuit niciodată s-o las să plece atât de departe. Adeseori am regretat, dar orgoliul m-a împiedicat să mărturisesc asta.
- Nu, nu, dragul meu; n-ai nimic să-ți reproșezi! exclamă lady Clanwarren, întinzând mâinile spre el într-un gest protector. Sibyl era atât de tânără, atât de neștiutoare, și bărbatul acela a făcut-o să-și piardă capul. Îl iubea prea mult, mult prea mult.
- Ah! Ce individ îngrozitor! I-aș suci gâtul dacă l-aș avea la îndemână.
- Nu te mai gândi, te rog, dragul meu. Lasă-i în plata Domnului, pe el și pe îngrozitoarea aceea de Juanita. Totul trebuie să rămână acum o amintire urâtă. Nepoata noastră dragă este salvată și este fericită aici, cu noi, deși cred că, în cea mai mare parte a timpului, inima ei este în altă parte.
- Ce-o fi de capul acestui lord Wye? se întrebă cu îngrijorare bătrânul. Tatăl lui, pe care l-am cunoscut, era un om bun, dar nu știm mare lucru despre fiul său. Seamănă oare cu tatăl?
- Probabil, dragul meu. Mi s-a vorbit despre el numai cu cuvinte de laudă și, de altfel, Elvina este îndrăgostită de el. Nu asta contează în primul rând?
Bătrâna doamnă tăcu o clipă și, ridicându-se, reluă cu o voce puțin tânguitoare:
- Dacă i-ar mai face cineva vreun rău micuței mele, n-aș putea suporta. De asta i-am scris, George. Oare n-ar fi trebuit s-o fac?
- Ba da, draga mea. Sunt sigur că ai făcut bine, dar poate că a fost cam îndrăzneț din partea ta.
- M-am gândit că nepoata noastră nu putea să mai fie măcinată de această incertitudine. Se gândește la el zi și noapte. Se teme să-l întâlnească, George, se teme că nu este destul de frumoasă și că-l va dezamăgi. Se mai teme de asemenea că el poate a uitat-o.
- Dar cum ai descoperit toate astea? întrebă lordul Clanwarren.
- Păi, simplu, mi-a spus chiar ea. Mai știu și că, în fiecare noapte, se trezește ca să-i scrie o scrisoare, pe care o începe la nesfârșit, și dimineața, când o citește, o rupe în bucăți.
- Și de aceea te-ai hotărât să lămurești problema asta, zise calm lordul Clanwarren.
- Da, George. Crezi că am greșit?
- În niciun caz, draga mea. Nu cred că intuiția ta te-a înșelat vreodată.
Lady Clanwarren roși un pic și se aplecă spre el. Tocmai când o săruta tandru pe obraz, Elvina intră alergând în salon.
- Bunicule, strigă ea, Johnston îmi dă voie să-l călăresc astăzi pe Clarion! Pot să fac o plimbare cu tine mai târziu?
- Nu, draga mea. În după-amiaza asta, noi nu ieșim; așteptăm o vizită.
- Oh! Ce păcat! zise Elvine.
- Mâine dimineață, dacă vrei, se grăbi să-i propună lordul Clanwarren, cel puțin dacă te va mai tenta compania mea.
- Bunicule, chiar crezi că aș putea să-mi doresc altceva? replică Elvina.
Le zâmbi amândurora; apoi, luând mâinile împreunate ale bunicilor într-ale sale, le sărută cu evlavie.
- Ești fericită, draga mea? întrebă lady Clanwarren.
- Oh, da! Foarte fericită, doar că...
Nu-și încheie fraza, dar bunica ei bănui cum s-ar fi sfârșit.
O bătrână cameristă intră atunci în salon, aducând o tavă pe care se afla un pahar mare cu lapte spumos.
- Iată laptele tău, Elvina, zise ea.
- Nu, nu mai vreau lapte! îi imploră fata. Vă asigur că, dacă trebuie să mai beau un pahar cu lapte, o să mă transform într-o vacă. Și m-am îngrășat atât de mult încât iar va trebui să-mi modific rochiile.
Dar camerista insistă:
- Bea-ți laptele, Elvina.
- Nanny, ești un adevărat dragon! exclamă Elvina.
Dar, în același timp, luă paharul și-l bău dintr-o dată.
- Este delicios, n-ar trebui să mă plâng. Când mă gândesc la amestecul acela oribil căruia, în Portugalia, îi ziceau lapte, din acesta aș putea să beau găleți întregi, numai de poftă.
- Sperăm să faci sta, draga mea, zise lady Clanwarren.
- Dar o să mă fac enormă și vouă o să vă fie rușine cu mine, zise Elvina alintându-se.
- Semeni, cu fiecare zi ce trece, din ce în ce mai mult cu mama ta, zise lordul Clanwarren. Așa că n-ai cum să fii urâtă.
- Înălțimea Voastră are dreptate, zise Nanny, chiar dacă, vă asigur, în seara în care Elvina a ajuns aici, eu n-am observat nimic. Tocmai treceam prin hol când am zărit-o în umbră vorbind cu bătrânul nostru Newman care-i deschisese ușa. Atunci am văzut că-și desprinde de la gât un medalion care a cerut să fie trimis lordului și lady-ei Clanwarren. Am recunoscut bijuteria aceea pe loc și am strigat: „Domnișoară Sibyl!” După care, am privit-o din nou pe necunoscută și am întrebat-o: „Cine ești dumneata?”
Elvina râse cu poftă.
Auziseră cu toții povestea asta de zeci de ori, dar nimeni nu se sătura s-o asculte. Pentru ei, seara aceea însemnase începutul unei noi vieți care se anunța foarte fericită.
„Eu sunt Elvina, spusese tânăra necunoscută. Apoi, adăugase: „Mama mea se numea Sibyl”.
- Oh! Bunico, amintește-ți când m-a adus Nanny în salonul acesta unde erați voi amândoi, așezați în fața unui șemineu aprins, și când v-a dat medalionul încercând să vă explice cine sunt.
- Și inelul? o întrerupse Nanny. Inelul pe care domnișoara Sibyl îl avusese de când împlinise 12 ani. Nu era decât un inel mic fără valoare, dar i-a făcut mai multă plăcere decât toate bijuteriile din lume.
- Și pentru mine, inelul și medalionul acesta reprezentau toate bogățiile din lume. Era tot ce-mi rămăsese de la draga mea mamă, zise Elvina.
- Viitorul îți rezervă și mai multe bogății, draga mea, zise lady Clanwarren îmbrățișând-o.
Elvina își șterse pe furiș o lacrimă.
- Mă faceți să plâng de bucurie, zise ea, și nu vreau, pentru că vreau să rămân frumoasă pentru voi. Ați remarcat că pielea mea și-a recăpătat catifelarea și a devenit din nou albă? Când mă privesc în oglindă mi-e greu să mă recunosc.
- Într-adevăr, ești cu fiecare zi mai frumoasă, îi confirmă lordul Clanwareen.
- Oh! Cât mă bucur să te aud spunând asta! Chiar crezi cu adevărat?
- Bineînțeles, scumpo; ai devenit oare atât de cochetă încât să-ți facă plăcere să mă auzi repetând mereu?
- Nu, bunicule, voiam doar să fiu sigură, doar atât... Înțelegi dumneata, părerea unui bărbat este...
Privirile lor se întâlniră și se înțeleseră fără să mai fie nevoie de cuvinte.
- Draga mea, ai putea să faci ceva care mi-ar face o nespusă plăcere? întrebă bunica. În după-amiaza asta aștept o vizită și aș vrea să am pe masă un buchet frumos de flori. Ai vrea să te duci în grădină și să culegi câțiva trandafiri?
- Am fugit, răspunse Elvina. Nanny, vrei să vii cu mine?
- Imposibil, Elvina; trebuie să-ți termin de cusut rochia până diseară.
- Rochia mea nouă de muselină, Nanny? Oh! Ce nerăbdătoare sunt să mi-o pun. Va fi într-adevăr gata astăzi?
- Nu mai am să-i fac decât tivul, răspunse Nanny.
- Mulțumesc, Nanny! zise Elvina sărutând-o pe bătrâna doică a mamei sale.
Alergă apoi în grădină. Și parcă, o dată cu ea, pleca și soarele.
În aceeași clipă, ușa salonului se deschise și valetul anunță:
- Lordul Wye, Înălțimea Voastră.
Se întoarseră cu toții să-l vadă pe cel ce intra. Îl priviră în tăcere.
Era un bărbat cu o prestanță uimitoare și de o distincție indiscutabilă. Exista totuși ceva neobișnuit în felul în care intrase în salon. Problema care-l adusese aici trebuie să fi fost importantă și se vedea că nu voia să-și piardă timpul degeaba.
Bătrâna doică se retrase în momentul când lordul Wye se aplecă să-i sărute mâna lady-ei Clanwarren.
- O rog pe Înălțimea Voastră să mă ieste că am ajuns mai devreme, zise noul-venit cu o voce caldă. Mi-ați cerut să vin la ora 4, dar sincer să fiu, n-am putut aștepta până atunci, într-atât eram de nerăbdător să aflu ce doriți să-mi spuneți.
- Sunteți binevenit, lord Wye, îi răspunse cu amabilitate lady Clanwarren. Nu cred că l-ați cunoscut pe soțul meu.
- Tatăl dumitale mi-a fost prieten, zise lordul Clanwarren întinzându-i mâna.
- De aceea am auzit deseori vorbindu-se despre dumneavoastră, zise lordul Wye. Și, de nenumărate ori, am regretat că nu v-am cunoscut, deși eram vecini.
- Iată că acum totul s-a aranjat, zise lady Clanwarren. Nu vreți să luați loc?
- Iertați-mă că sunt un pic nervos și nerăbdător, se scuză lordul Wye. Dar, în scrisoarea dumneavoastră, îmi spuneți că aveți să-mi comunicați ceva important.
Privindu-l, lady Clanwarren fu frapată de încordarea ce i se citea în privire. Se vedea limpede că ultimele săptămâni trebuie să fi fost dure pentru lordul Wye. Avea cearcăne sub ochi și o oarecare tristețe îi umbrea privirea.
- Într-adevăr, vreau să vă arăt ceva ce, cred eu, vă va interesa, zise ea calm.
Lordul și lady Clanwarren se așezară, dar lordul Wye nu luă în seamă scaunul care-i fusese indicat.
- Înălțimea Voastră cunoaște obiectul preocupărilor mele?
Acest fel de a aborda direct subiectul îi dădu se înțeles lady-ei Clanwarren că o introducere mai amplă ar fi fost de-a dreptul crudă.
Ținu totuși să-i ceară lordului Wye să fie mai explicit.
- Iată despre ce este vorba, începu el. După o mulțime de peripeții pe care ar dura prea mult ca să vi le povestesc, am adus din Portugalia o fată, sau mai degrabă o copilă, care mi-a salvat viața de mai multe ori, în mod eroic. Dar, a doua zi dimineața după ce am ajuns la Londra, a plecat din casa mea în zori și, de atunci, i-am pierdut urma.
- Ați încercat s-o găsiți? întrebă lordul Clanwarren, în timp ce ochii lui vioi îi scrutau pe cei ai lordului Wye.
- Am străbătut Anglia în lung și-n lat. Ea mi-a spus că sora ei este măritată cu un oarecare căpitan Thompson. Am făcut numeroase cercetări. I-am trecut în revistă pe toți Thompsonii din țară. Am scotocit arhivele ministerului de război: nimic! Niciun Thompson nu a fost căsătorit cu o portugheză. Am oferit chiar și o recompensă celui care îmi va furniza o informație care să mă ajute s-o găsesc.
- O recompensă?! exclamă lordul Clanwarren. Și ce sumă ați crezut de cuviință să-i oferiți celui care vă va pune pe urmele... acestei copile?
- Douăzeci de mii de lire, zise lordul Wye.
- Douăzeci de mii de lire!
Suma aceasta enormă îi tăie răsuflarea lordului Clanwarren, în timp ce lady Clanwarren își împreună mâinile, stupefiată. Nu se putu abține să-l întrebe:
- Dar ce reprezintă ea pentru dumneavoastră încât să oferiți o asemenea sumă ca s-o găsiți?
- Este tot ce iubesc mai mult pe lume, răspunse lordul Wye cu înflăcărare. Vreau s-o găsesc. Din păcate, fiecare zi ce trece face să-mi scadă puterile de a o căuta și speranța de a o găsi.
Înainte ca lady Clanwarren să aibă timp să răspundă ceva, una dintre ușile ce dădeau spre grădină se deschise și Elvina intră în salon.
Soarele parcă îi incendiase părul, făcea să-i strălucească obrajii rotunzi și îi contura trupul care se mai împlinise și părea gata să înflorească. Era acum o fată proaspătă și veselă care venea râzând spre ei.
Cu răsuflarea tăiată pentru că alergase să aducă buchetul de flori, cu buzele întredeschise ce dădeau la iveală dinții ca un șirag de perle, cu bustul bine conturat ce se ridica în ritmul accelerat al respirației ei, era superbă.
- Iată trandafirii pe care mi-ai zis să-i culeg, bunico; sper să-i fi ales pe cei care-ți plac.
Abia când mai făcu vreo câțiva pași ca să-i arate bunicii florile, simți prezența unui străin. Surprinsă, se opri și scoase un țipăt. Rămase încremenită, cu privirea ațintită spre lordul Wye.
Câteva clipe, se lăsă o tăcere încordată.
Când Elvina intrase în salon, lordul Wye privise distrat înspre ea, apoi, recunoscând-o, pălise. Cei doi tineri stăteau acum unul în fața celuilalt, înmărmuriți.
Atunci, el întinse mâinile spre ea. Elvina lăsă să-i scape buchetul și se aruncă în brațele lui.
- Elvina, de unde ai apărut? Cum de ești aici?
Întrebările îi năvăleau pe buze, dar ea părea să nu le audă, minunându-se de prezența lui neașteptată.
Văzând chipul radios al Elvinei, lady Clanwarren nu putu să-și rețină lacrimile.
- Dar cum de ești aici? repetă lordul Wye.
Lady Clanwarren veni cu dragoste în ajutorul tinerilor:
- Ea este nepoata mea, lord Wye.
Fără să-și desprindă privirea de Elvina, el întrebă:
- Dar sora ta?
- Iartă-mă. Te-am mințit. N-am nicio soră, dar am bunicii cei mai adorabili de pe pământ. Am inventat-o pe acea soră, neștiind ce să-ți spun ca să mă lași la bordul iahtului tău, la Lisabona.
- Dar de ce ai plecat din Londra atât de brusc?
- Am precat, pentru că voiam mai întâi să redevin cea dinainte.
- Cea dinainte? repetă lordul Wye care nu înțelegea. Cum? De ce?
- Nu observi? zise ea cu timiditate. Nu remarci niciodată nimic...
El o privi mai atent, trecu cu o privire rapidă și emoționată peste umerii albi, gura cu buzele fremătătoare, întorcându-se mereu la ochii de care nu se putea desprinde.
- Nu, Elvina, te asigur, nu remarc nimic deosebit.
Râsul Elvinei semăna mai degrabă cuun hohot de plâns înăbușit.
- Dar pielea mea? zise ea.
- Da. Așa este. E mai albă. Oh! Vrei să spui că nu ești portugheză? Te asigur că n-are importanță.
- Sunt englezoaică.
- Englezoaică? Și locuiești aici? Așadar, lordul și lady Clanwarren sunt bunicii tăi adevărați? Dar atunci, tot ce am crezut, tot ce-am plănuit pentru tine...
- Ce anume? oftă ea, neliniștită.
- Plănuiam să te trimit la o școală.
- A fost una dintre ideile lady-ei Cleone, nu-i așa?
- Ce-ai fi putut să faci altceva în timp ce eu te așteptam?
- Să mă aștepți? De ce?
În capătul celălalt al salonului, bunicii Elvinei își dădură mâna și ieșiră încetișor. În sfârșit tinerii erau singuri. Plecarea discretă a bunicilor nici n-ar mai fi fost de altfel necesară. De când se treziseră unul în fața celuilalt, erau ca și singuri, nu mai exista nimic în jurul lor.
- Așadar, ce să aștepți? repetă Elvina întrebarea.
- Să crești, zise el simplu.
O simțea tremurând în brațele lui.
- De ce? insistă ea.
- Nu credeam că am să-ți spun atât de repede, Elvina. Dar nu pot să mai tac. Te ador. Te doresc doar a mea. Va trebui să ne căsătorim fără să mai așteptăm.
Atunci, gata să leșine, ea închise ochii. Unele bucurii îți fac rău atunci când sunt neașteptate. El o strânse cu putere la piept.
- Te iubesc, zise el cu înflăcărare. În decursul tuturor acelor zile și nopți în care am luptat împreună ca să rămânem în viață, am înțeles că nu pot trăi fără tine. Te iubesc. Am nevoie de tine, draga mea. Îmi aparții.
O îndepărtă un pic de el și, căutându-i privirea, adăugă:
- Ești a mea, Elvina, am înțeles asta din clipa când ai apărut în fața mea pe iaht și când m-ai rugat să te las să vii cu mine în Anglia.
Ea își simți inima bătând cu putere alături de a lui și își înălță capul ca să-l privească în ochi.
- Este adevărat? întrebă ea cu o voce tandră. Tot ce mi-ai spus acum este adevărat? Nu visez?
- Nu, iubirea mea, nu visezi. in păcate însă, va trebui să mai avem răbdare. Nu mă pot căsători cu un copil.
- Cât va trebui să mai așteptăm?
- De când ai plecat, m-am întrebat asta în fiecare zi. Și cred că bunicii tăi nu-ți vor da voie să te căsătorești înainte să împlinești 17 ani. Este greu să aștept atâta, draga mea, dar cred că e mai bine așa.
- Șaptesprezece ani? repetă ea încet. Chiar ești hotărât să te căsătorești cu mine la 17 ani?
- Tu mă întrebi asta, Elvina? Dar n-am decât această dorință pe lume. Am crezut că înnebunesc în toate aceste săptămâni cât te-am căutat peste tot. Numai Dumnezeu știe prin ce chinuri am trecut gândindu-mă la tine. Te credeam singură, abandonată, rătăcind prin Londra. M-am gândit la tine din toate puterile, sperând că vei simți că te chem.
- Ai fost alături de mine tot timpul, îi răspunse ea. Dar am vrut să mai aștept înainte să te chem aici.
- De ce m-ai făcut să aștept atât de mult, vicleano?
- Nu puteam să fac altfel, dragul meu. Voiam să pot rivaliza în frumusețe și eleganță cu femeile frumoase care te înconjoară de obicei.
- Ce femei? întrebă el. În viața mea nu există decât o singură femeie și aceea ești tu. Întotdeauna mi-ai părut adorabilă și încântătoare. Ești singura femeie pe care am iubit-o vreodată.
O strânse cu putere la piept și îi spuse la ureche:
- Elvina, te implor, crești mai repede. Nu pot să mai aștept.
- Dar am crescut, dragul meu. Nu-ți dai seama că am crescut?
- Ce vrei să spui, iubito? Nu înțeleg. Bucuria asta de a te regăsi m-a făcut să-mi pierd mințile.
- Îți spuneam că nu este nevoie să mai așteptă, îi răspunse Elvina cu glasul ei dulce.
- Nu, draga mea, te asigur, nu te înțeleg deloc.
Ea se smulse din brațele lui cu regret.
- Privește-mă, dar privește-mă cu adevărat, îi ordonă ea.
- Părul tău este auriu. Eu credeam că e negru. Și api, am impresia că nu mai ești atât de firavă.
- Asta-i tot?
- Pari mai femeie. Este oare din cauza pieptănăturii? A rochiei? Nu, pare-mi-se că nu-i numai asta. E adevărat că acum nu ți-aș mai da doar 13 ani. Oh! Elvina, ce încerci să mă faci să înțeleg? Elvina, iar m-ai mințit!
- Da, mărturisi ea, a fost o altă minciună de-a mea.
- Câți ani ai cu adevărat, draga mea? întrebă el cu vocea tremurată a unui bărbat ce-și vede în sfârșit fericirea la îndemână, dar care nu îndrăznește să creadă.
- Am 17 ani, dragostea mea, și îți aparțin, mărturisi ea în șoaptă.
Nu mai putu să adauge nimic, pentru că el o cuprinse în brațe și o sărută pătimaș, așa cum sărută o femeie și nu un copil.
- Te iubesc, mai zise el, și o sărută din nou, din ce în ce mai pătimaș. Te rog, spune-mi că mă iubești așa cum te iubesc eu. Ești a mea, în sfârșit! Curând, foarte curând, vei deveni soția mea. Cum am putut să cred că aș mai fi putut aștepta 4 ani? Iubito, spune-mi că nu visez, că totul este adevărat!
- Dragostea mea, dacă acesta este un vis, murmură ea cu pasiune, să dea Dumnezeu să nu mă mai trezesc niciodată!
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu