Cei care merită să moară, Peter Swanson

 ..........................................................

6-7

          Ușa s-a deschis înspre înăuntru, Miranda a dat să pășească în casă, pe urmă s-a oprit. Știam că aștepta să i se adapteze ochii la întuneric, așa cum făcusem și eu, și că, pentru moment, nu mă putea vedea.

   Fața ei era cenușie în lumină, ochii larg deschiși în încercarea de a zări ceva, gura ușor întredeschisă. M-am uitat la mâna ei de pe mânerul ușii. Și ea purta mănuși.
   - Aici, am spus eu.

   S-a răsucit și eu am aprins lanterna, îndreptându-i fasciculul de lumină spre podea, ca să poată vedea unde stăteam. Imediat ce m-a localizat, am stins-o.

   - Lily? a spus.

   - Intră. Ochii tăi se vor obișnui cu întunericul.

   Ea a închis ușa în spatele ei.

   - Ce dramatic, nu? a comentat și în clipa următoare mi-am amintit de Faith, fata de la colegiu.

   Sarcastică, ușor amețită, vorbind cu mine în lumina slabă de la vreo petrecere de la St. Dun`s, cu un pahar într-o mână și o țigară în cealaltă.

   - Ți-a spus Brad ce vreau? am întrebat-o.

   A făcut un pas în față. Purta o haină trei sferturi, iar mâna dreaptă și-o ținea în buzunarul ei mare. Am atins instinctiv pistolul cu electroșocuri, care era în buzunarul din față, cu capătul ieșit în afară.

   - Mi-a spus, a răspuns Miranda și s-a oprit la vreun metru înaintea mea.

   Am vrut să mă dau puțin mai în spate, dar nu voiam să audă foșnetul pungilor de plastic de pe picioarele mele.

   - Am fost surprinsă, a remarcat.

   - Surprinsă de ce?

   - Păi, surprinsă de tot. Surprinsă că ești aici. Surprinsă că-l știai pe Ted. Dar mai ales surprinsă că vrei bani de la mine. Pur și simplu nu e genul tău. Are vreo legătură cu tatăl tău?

   - Ce vrei să spui? am întrebat-o.

   - A omorât pe cineva, nu? În Anglia. Trebuie să plătească niște despăgubiri legale.

   - Nu, banii sunt pentru mine.

   - Bine. Pentru mine nu contează, a spus. Știi că nu pot să-ți dau banii imediat. Trebuie rezolvat cu succesiunea. Lucrurile astea durează.

   - Știu. Am vrut doar să mă întâlnesc cu tine în seara asta ca să o aflu direct de la tine. Pe urmă, lucrurile pot fi rezolvate prin Brad.

   - Pot să te întreb ceva? Te-ai culcat cu Ted? Cum s-a întâmplat? Cum v-ați cunoscut voi doi?

   - Am călătorit cu același avion. Știi, aflase totul despre tine. Știa că îl înșeli cu Brad. Nu l-ai păcălit.

   În lumina neclară, am văzut-o pe Miranda ridicând din umeri. Era suficient de aproape ca să-i simt mirosul. Tutun. Cosmetice scumpe.

   - Și atunci, de ce nu m-ai denunțat pur și simplu, a spus Miranda, dacă ești așa de convinsă că sunt o persoană atât de îngrozitoare?

   - O s-o fac, Faith, dacă nu faci tot ce-ți cer.

   - Asta are de fapt legătură cu Eric? a întrebat.

   Am auzit o ușă zăngănind undeva în casă, vântul de afară se întețise.

   - Nu, am spus. Nu are. Asta are legătură doar cu tine.

   Miranda a fost prima care s-a întors.

   Brad ieșise din întuneric pentru a se băga între noi, în mână cu o cheie franceză, care părea foarte grea. Trebuie să fi venit prin ușile de la terasă și se mișcase atât de încet prin casă, încât pentru o clipă m-am întrebat dacă se descălțase cumva.

   În obscuritate, fața lui era contorsionată, falca i se mișca întruna, ca și cum ceva i se înțepenise în gâtlej. Se uita la mine. L-am văzut cum înalță cheia grea deasupra capului și apoi începe să o coboare.

25

MIRANDA

   A fost nevoie de două ore și o cafetieră plină cu cafea amestecată cu whisky, dar până la urmă Brad îmi spusese totul.

   Mi-a spus cum văzuse mașina șerifului în fața casei lui mai devreme în acea după-amiază. Intrase în panică, trecuse pe lângă căsuțele lui fără să oprească și decisese să se ducă direct la cabana de pescuit a tatălui său din Lebanon. Aproape că se hotărâse să rămână acolo peste noapte, dar pe urmă se gândise că asta ar părea ciudat, precum ceva se ar face un tip vinovat.

   Se întorsese în Kennewick și, în loc să se ducă acasă, mersese direct la Cooley`s, și acolo o găsise pe Lily Kintner așteptându-l în parcare. Stătuseră de vorbă în camioneta lui; ea îi spusese că știa totul despre crimă.

   Știa că Brad și cu mine aveam o aventură și că plănuiserăm să-l omorâm împreună pe Ted. Știa că Brad venise cu mașina la Boston, spărsese mai întâi casa unui vecin ca să facă omorul să pară un jaf, apoi bătuse la ușa lui Ted, ceruse să intre și îl împușcase.

   - De unde știa toate astea? l-am întrebat.

   - N-am întrebat, Miranda. Pur și simplu știa. Știa totul.

   Vocea lui Brad crescuse cu o octavă, iar mâna îi tremura în vreme ce sorbea din ceașca lui de cafea.

   - Șșș. O să fie totul bine. Sunt aici acum.

   - Știu. Voiam să te sun dis-de-dimineață, să-ți spun despre toate astea.

   - Iubitule, știu că voiai. Dar e foarte bine că am venit încoace în seara asta. Așa o să avem mai mult timp să ne gândim cum să procedăm cu ea. Ce vrea?

   Brad a ezitat.

   - Trebuie să-ți spun că vrea bani.

   - Asta ce dracu` înseamnă, că trebuie să-mi spui?

   - Taci și ascultă-mă. O să-ți spun totul. Trebuie să-ți spun că vrea bani de la tine, 1 milion pe an ca să-și țină gura, și că vrea să vă întâlniți mâine seară la casa de pe Micmac. Vrea să audă de la tine că ești de acord.

   - Mâine seară?

   - Dap. La 10. Eu te duc acolo cu mașina și voi două vă întâlniți în casă, singure.

   - Dumnezeule!

   - Nu, Miranda, tu nu mă asculți. Asta e doar ce trebuie să-ți spun. Ea vrea să te omoare. Are de gând să te omoare. Asta mi-a spus.

   - Cum? am întrebat.

   A fost prima întrebare care mi-a venit în minte.

   - Are un pistol cu electroșocuri, și pe urmă a spus că o să te sugrume.

   Brad și-a șters nasul cu dosul mâinii.

   - Nu înțeleg de ce ți-a spus ție toate chestiile astea.

   - Te urăște. A zis că te știe din colegiu și că ești un om rău.

   - Uau. Dumnezeule, am spus eu.

   - Pari încântată.

   - Zău? Nu, sunt șocată.

   Eram șocată, dar mai exista și un alt sentiment, pe care nu-l puteam defini. Era ca atunci când ești la liceu și afli că cel mai drăguț băiat din clasă a vorbit despre tine cu prietenii lui. O iritasem pe Lily și nici măcar nu știusem.

   - Cum crede ea că o să scape nepedepsită? Cum crede că o să scapi tu nepedepsit? Poliția deja te bănuiește. A fost o nenorocită de martoră în Boston. Cineva te-a văzut Brad, când intrai în casa mea. De-asta era șeriful la tine acasă în seara asta. O să fii interogat.

   - Ce tot spui?

   Stropi de salivă i-au sărit de pe buze, câțiva au ajuns pe fața mea.

   - Liniștește-te, nu e nimic, am mințit eu. Ai un alibi, ți-aduci aminte? Dar de-asta am venit până aici în primul rând. O să fii interogat de poliție. Nu știu când, dar o să se întâmple. Trebuie doar să-ți aduci aminte tot ce am vorbit noi doi. Limitează-te la povestea noastră și totul o să fie bine.

   - Dar acum persoana asta știe.

   - Da, știu. Lasă-mă să mă gândesc puțin.

   Am tras adânc aer în piept de două ori, încercând să înțeleg pe deplin faptul că Lily știa totul, că Lily voia să mă omoare.

   - Lily ți-a spus cum l-a cunoscut pe Ted? l-am întrebat pe Brad.

   - Nu. Credeam că știi tu. Dar ea știa tot ce s-a întâmplat.

   - Cum crede că o scape nepedepsită, cum o să scape după ce mă omoară?

   - A zis că o să-ți ascundă trupul și mașina și că o pară ca și cum ai fi plecat din oraș. A zis că e singura modalitate prin care eu n-o să fiu prins de poliție. Eu ar trebui să te conduc la întâlnirea voastră mâine seară, pe urmă ar trebui s-o ajut să-ți pună trupul în mașină. S-a gândit la tot.

   - Și ce? Tu i-ai spus că o să fii fericit să faci asta pentru ea?

   - Era să fac dracului un infarct, Miranda. Știe totul. I-am zis că o să mă gândesc la asta. Ar trebui să o sun mâine de la Cooley`s dacă e totul aranjat. Să las doar să sune de două ori, ca să-i apară apelantul. Normal, voiam să-ți spun totul, dar i-am acceptat planul. Ce altceva puteam să fac?

   - Nu, ai făcut bine. Ai făcut ce trebuia. Sunt mândră de tine. Lasă-mă să mă gândesc puțin.

   Brad s-a tras de un perciune.

   - Știu ce trebuie să facem, a spus. Știu ce trebuie eu să fac.

   - Ce?

   - O s-o omor, Miranda. O să fie ușor. Ea o să vină pe ascuns aici ca să se întâlnească cu tine. Nimeni nu știe că e băgată în treaba asta. Ea mi-a spus-o. O să duc la casă. Tu o să intri pe ușa din față și eu o să mă duc în spate și intru pe acolo. Tu o ții de vorbă și eu o să mă furișez și o s-o lovesc cu ceva. Pot s-o îngrop în curte.

   - Ai face tu asta pentru mine? am spus eu.

   - L-am omorât pe bărbatu-tău pentru tine, Miranda. Te iubesc. Sigur că aș omorî-o pe scârba asta.

   Era perfect logic. Îmi dădeam seama că asta era singura soluție. Dacă Lily știa totul, atunci trebuia să moară. Dar ceva mă îngrijora.

   - N-o să se aștepte la asta? am spus, dând glas gândurilor mele. E atât de riscant pentru ea să vină aici să se întâlnească cu mine...

   - Nu vine să se întâlnească cu tine. Vine să te omoare. Ea mi-a spus-o.

   - Despre asta vorbesc. Cum ar putea fi așa de sigură că te-a putut convinge să faci asta pentru ea. De-abia v-ați cunoscut. De-abia v-ați cunoscut, nu?

   - Uite ce-i. A fost convingătoare. Mi-a spus că era singura soluție ca să scap - că tu aveai să-mi pui mie în cârcă totul, că atunci când o să vină poliția, avea să fie cuvântul tău contra cuvântului meu și că nu avea să existe nicio dovadă că tu ai conspirat ca să-ți omori soțul. Ai putea să spui că eram nebun, că am devenit obsedat de tine. Nimeni, în afară de mine, nu te-ar putea contrazice.

   Evident, acesta era planul meu dacă Brad ar fi fost arestat pentru omorârea soțului meu. Aveam să spun că făcusem o dată sex, într-un moment de slăbiciune, dar că niciodată nu vorbiserăm ceva despre omorârea lui Ted.

   - Și tu ai crezut toate porcăriile astea pe care ți le-a spus? l-am întrebat pe Brad, cu o expresie de scârbă pe față.

   - Nu, n-am crezut-o. Pe tine te cred, dar i-am spus că o s-o ajut. M-am prefăcut că o cred. Am dat de bucluc, Miranda. Știe tot.

   - OK, OK. O să mă întâlnesc cu ea la casă și tu o s-o omori. O să iasă totul bine. Trebuie să o facem.

   Am mai vorbit puțin în acea noapte, dar Brad era beat și începea să bată câmpii și avea nevoie de somn. Asta e, plăteam prețul pentru că apelasem la un bețiv laș ca să mă ajute să-mi omor bărbatul.

   Înainte să plec, cu vreo oră înainte să se lumineze de ziuă, i-am spus că în ziua următoare ar trebui să dispară. Să facă o plimbare de-a lungul coastei și să nu răspundă la telefon.

   - Nu ești încă în starea potrivită pentru a fi luat la întrebări de poliție, i-am spus.

   - Știu, a recunoscut.

   - O să iasă totul bine. S-ar putea să ne bănuiască poliția, dar n-o să ne prindă. Am știut-o încă de la început.

   - Știu.

   - Dacă vrei să pleci, iubitule, ai putea s-o faci după mâine seară. Din oraș. Din țară. Să te duci în insule și o să vin și eu după tine când totul se termină.

   - O să știe că eu am fost.

   - O să știe, dar n-o să poată să te găsească. O să-ți dau bani cu care să fugi și să ne întâlnim mai târziu, o să aduc alți bani. O să fii liber.

   - Și copiii mei? a spus el, cu vocea răgușită.

   Și-a ridicat capul mare și umflat spre mine și am văzut că ochii lui chiar erau umezi. Nu discutaserăm niciodată despre copiii lui. Nici măcar o singură dată.

   - Șșș, am spus eu. Hai să nu vorbim despre asta acum. Trebuie să te duci undeva și să dormi și putem discuta despre asta mâine seară. Nu uita: stai departe de casă și de telefon. Du-te undeva cu camioneta și dormi acolo, OK? Asta în caz că polițiștii apar dimineața devreme. Ne întâlnim în Portsmouth, în fața restaurantului unde am fost cu tine și cu Ted cândva demult. OK? La 9 seara.

   Am ajuns în Boston când soarele începea să tivească marginea acoperișurilor într-o lumină rece și pală. Am intrat în casă, luând cu mine ziarul de marți și am pus de cafea. În timp ce fierbea, am făcut un duș și m-am schimbat.

   Aveam să încerc să trag un pui de somn mai târziu, dar știam că acum nu eram în stare să dorm. Eram într-o situație de rahat. Poliția nu înghițise varianta cu spărgătorul și se apropia de Brad. Iar acum, nebunia asta cu Lily. Nici măcar n-o puteam înțelege. Întotdeauna fusese ceva ciudat la ea.

   Când o cunoscusem, avea probabil 18 ani, dar părea mult mai mare. Calmă și sigură pe ea, și în mod clar diferită de toate fetele din primul an.

   Oare știuse că i-l furasem pe Eric în acea vară înainte să moară? De fapt nu i-l furasem, dar îl împărțeam amândouă fără consimțământul lui Lily. Oare aflase și de atunci mă urmărise, așteptând un prilej să mă omoare? Dacă Eric ar mai fi aici, m-am gândit.... și brusc m-am întors la acel gând pe jumătate format: Oare ea îl omorâse pe Eric în Londra?

   Murise dintr-un șoc anafilactic, dar ar fi putut să fie ea cea care îi dăduse alunele, știind că nu-și putea medicamentele. Era o nebunie, dar chiar era posibil. Am încercat să-mi amintesc ce auzisem atunci.

   Toți prietenii mei din New York vorbiseră despre asta. Era beat și se dusese să ia niște mâncare indiană și puiul era cu alune și el murise. Ceva de genul ăsta. Ceea ce-mi aminteam cu siguranță era că Lily fusese acolo cu el, probabil îl privise cum moare. Îi ascunsese oare ea medicamentul? Acum părea foarte probabil să o fi făcut.

   Ziua a trecut, în fragmente lente. Mă tot gândeam și răzgândeam în privința a ceea ce aveam de făcut în acea seară. O voiam pe Lily moartă, dar ceea ce mă îngrijora era prezența mea la locul crimei. Avusesem atâta grijă până acum să mă asigur că nu o să fiu niciodată condamnată pentru moartea lui Ted, că nu avea să existe nicio dovadă care să mă lege de vreo crimă.

   Când mă gândeam la noaptea care mă aștepta, mă simțeam ca și cum urma să intru singură într-o cursă. De fapt, chiar intram într-o cursă - asta mi-o spusese Brad - dar, cu toate că știam ceea ce avea Lily în minte, mă simțeam neliniștită, nesigură pe mine pentru prima dată după mult timp. Dar mai știam, fără nicio urmă de îndoială, că dacă Lily știa cumva tot ceea ce spunea că știe, trebuia să fie eliminată. Cu Lily dispărută, aveam să pot respira ceva mai ușor. Și pe urmă puteam să mă concentrez asupra lui Brad.

   Telefonul era la încărcat, pe noptieră. M-am dus și m-am întins în pat, unde mi-am verificat apelurile pierdute și am ascultat mesajele vocale.

   Unul dintre mesaje era de la detectivul Kimball, care mă anunța că legistul terminase cu trupul lui Ted și puteam să le spun celor de la pompe funebre că îl puteau ridica oricând voiau. Mă mai întreba dacă știam vreo modalitate de a lua legătura cu Brad Daggett. Când am auzit asta, m-am simțit ușurată; Brad făcea ceea ce îi spusesem eu să facă și dispăruse pentru o vreme.

   M-am gândit să sun la pompe funebre, dar am decis să nu o fac. În schimb, am trimis câteva SMS-uri unor prieteni, anunțându-i că sunt bine, doar că nu voiam să iau legătura că nimeni. Am sunat-o pe mama și am vorbit puțin cu ea. I-am spus că eram copleșită de toate lucrurile mărunte legate de moartea unui soț.

   - Mie-mi spui, scumpo, a zis ea. Nici divorțul nu e o distracție. Atâtea hârțoage.

   Am încercat să dorm, și am ațipit pentru o fracțiune de secundă, dar gândurile la Lily veneau peste mine întruna, în valuri. Am încercat să-mi aduc aminte cum arăta, și tot ce vedeam în fața ochilor era silueta ei subțire, cu șolduri înguste, părul ei roșu și strălucitor, liniștea ei neliniștitoare.

   Când încercam să-i revăd chipul, îl vedeam în mare, dar nu puteam reda nicio trăsătură specifică. Cum arăta nasul ei? Dar gura? Mi-am dat seama că îmi rodeam vârful degetului mare și m-am forțat să mă opresc înainte de a-mi da sângele.

   Am parcat pe aleea din spatele restaurantului din Protsmouth unde stabilisem cu Brad să ne întâlnim.

   Se făcuse frig și îmi pusesem o haină lungă și o șapcă în care îmi băgasem părul. Unul din felinarele din fața restaurantului era stins și am stat sub el, uitându-mă după camioneta lui Brad. Era însă o noapte senină și tot mă simțeam expusă.

   Brad a apărut exact la ora stabilită și am urcat pe locul pasagerului, sperând că era destul de treaz.

   - Mai facem ce-am stabilit? am întrebat în vreme ce el punea mașina în mișcare.

   - Drace, da, a răspuns și mi-am dat seama, din felul sonor în care a spus-o, că era cel puțin amețit, dar nu pulbere.

   - Spune-mi din nou ce urmează să facem.

   - Pe Micmac Road eu sting farurile și merg până la casă. Tu ieși din mașină și te duci la ușa de la intrare și descui cu cheia. Eu mă duc prin spate și intru pe ușa de la terasă. Pe urmă mă strecor până la voi și o lovesc în cap cu o cheie franceză.

   - De ce n-o împuști pur și simplu?

   - Nu mai am pistolul. Doar știai asta.

   - Așa e. Am uitat. Și pe urmă?

   - Am lăsat niște folie de plastic în casă. Tu mă ajuți să o înfășor în ea. O băgăm în camionetă și te duc înapoi la mașina ta. Pot să scap de cadavrul ei.

   - Mai spune-mi o dată de ce trebuie să fiu și eu acolo.

   Brad a întors încet capul spre mine. Ne îndreptam spre nord pe Route 1 și farurile unei mașini care venea din celălalt sens i-au luminat fața. Pentru o clipă, am văzut în ochii lui o ură cumplită și am tresărit fără voie.

   - Pentru că ea vine acolo ca să se vadă cu tine. Dacă apar singur, cine știe ce se întâmplă. Și pentru că trebuie să participi și tu. Prima am făcut-o de unul singur, dar la asta am nevoie de tine. N-am de gând s-o fac din nou doar eu.

   - OK, OK, am zis.

   Știam că ceea ce voia de fapt era ca eu să văd pe cineva cum moare. Nu uitasem privirea chinuită din ochii lui când îl văzusem prima dată după ce îl împușcase pe Ted. Credea probabil că nu suportam să văd așa ceva, dar eram pregătită. Eram neliniștită că lucrurile puteau să nu meargă bine, dar nu eram neliniștită că aveam să o văd pe Lily Kintner cu capul strivit.

   Am ajuns mai devreme, așa că Brad s-a plimbat puțin pe străzile pustii din Kennewick.

   Mergând de-a lungul plajei, m-am uitat către ocean, la fâșia de apă care scânteia sub lumina argintie a lunii. Chiar îmi plăcea Kennewick, nu ca să stau tot timpul aici, dar ca un loc în care să fug de nebunia orașului. Dar după ce se rezolva cu succesiunea și toți banii lui Ted aveau să fie doar pe numele meu, urma să vând casa de pe promonitoriu. Existau locuri mai bune unde să locuiesc.

   M-am gând la insulele din Mediteranană. Mi-am imaginat palmieri și baruri pe plajă care nu semănau deloc cu Cooley`s. Îmi irosisem mult prea mult viața în Noua Anglie.

   Era aproape 10 seara când Brad a stins farurile camionetei și a intrat din Micmac pe aleea de pietriș a casei mele. Mergea încet, cu camioneta legănându-se, căci drumul era mai plin de făgașe ca niciodată din cauza ploilor recente.

   Casa s-a ivit înaintea noastră, părând masivă, cu silueta ei întunecată care făcea peisajul din jur să pară mărunt, dar totodată mică și fragilă profilată pe întinderea vastă a oceanului. Brad a parcat lângă containerul de gunoi și a oprit motorul. Rafale neîntrerupte de vânt se loveau de camionetă.

   - Probabil că e deja înăuntru, a spus Brad. Și ne privește.

   - Nu pierde timpul, da? am spus. După ce intru în casă, te pui și tu în mișcare. Nu vreau să trebuiască să mă lupt acolo înăuntru cu o scârbă psihopată.

   - O să mă grăbesc. Vreau să se termine cu asta.

   - OK, am spus.

   Chiar și în lumina slabă din interiorul camionetei, am văzut că Brad tremura ușor. Mi-am lipit o mână de obrazul lui neras și el a tresărit ca și cum l-ar fi mușcat un șarpe.

   - Dumnezeule, am spus. Ești nervos?

   - M-ai speriat. Nu văd nimic în mașina asta. Ar trebui să te duci.

  Am deschis ușa și Brad a acoperit cu mâna becul aprins al camionetei.

   - Ne vedem acolo, am spus și am închis ușa.

   Motorul a ticăit și s-a oprit. Am scos cheile din buzunar și m-am îndreptat către treptele de piatră de la intrare. Luna era în spatele casei și, pe când mă apropiam, casa părea un perete negru dincolo de care nu se afla nimic. Am respirat adânc, surprinsă de cât de rece se făcuse aerul. Am dibuit cheile, am găsit-o pe cea potrivită și am descuiat ușa, deschizând-o spre înăuntru și apoi pășind în hol.

   Pentru o clipă, am avut o senzație ireală că doar trecusem prin fațada unei case și că mă aflam tot afară. M-am uitat în sus ca să văd stele, dar nu era nimic deasupra mea.

   - Aici, a spus o voce și Lily s-a materializat pentru o clipă într-un cerc de lumină, apoi a dispărut din nou. Intră, a spus. Ochii tăi se vor obișnui cu întunericul.

   Am lăsat ușa să se închidă în spatele meu. Tavanul înalt al holului de la intrare a început să prindă contur în lumina cenușie.

   Mi-am încercat vocea.

   - Ce dramatic, nu? am spus, și cuvintele au răsunat puternic în casă.

   - Ți-a spus Brad ce vreau? a întrebat Lily.

   M-am mișcat către voce, și una din mâini mi s-a dus instinctiv către buzunar. Adusesem o doză mică de spray paralizant, pe care o aveam uneori la mine în oraș.

   I-am spus lui Lily că eram surprinsă să aud că voia bani. Am întrebat-o dacă erau ca să-l ajute pe tatăl ei, sperând că ăsta era un subiect sensibil și că o s-o enerveze.

   - Ce vrei să spui? a întrebat și vocea i-a sunat calm, aproape nonșalant.

   - A omorât pe cineva, nu? În Anglia. Trebuie să plătească niște despăgubiri legale.

   - Nu, a răspuns, banii sunt pentru mine.

   I-am spus că nu puteam să-i dau banii imediat și ea a replicat că voia doar să se întâlnească cu mine în seara aceea, să audă de la mine că n-o să fie nicio problemă. Eram cam la 1 metru depărtare una de cealaltă și nu aveam de gând să mă apropii mai mult.

   Ochii mei se obișnuiseră cu întunericul, dar Lily rămăsese o pată neclară, lipsită de trăsături. Nu se mișcase de când intrasem, ca și cum ar fi prins rădăcini acolo. Dacă făcea un pas către mine, aveam de gând să o iau la fugă. Cunoșteam fiecare centimetru din casa aia, și ăsta era un avantaj de care intenționam să mă folosesc.

   - Te-ai culcat cu Ted? am întrebat-o.

   Brad trebuia să apară dintr-o clipă în alta și eram sincer curioasă să știu.

   - Cum v-ați cunoscut voi doi?

   - Am călătorit cu același avion. Știi, aflase totul despre tine. Știa că îl înșeli cu Brad. Nu l-ai păcălit.

   - Și atunci, de ce nu m-ai denunțat pur și simplu? am spus. Dacă ești așa de convinsă că sunt o persoană atât de îngrozitoare.

   - O s-o fac, Faith, dacă nu faci tot ce-ți cer.

   Era ciudat să-mi aud vechiul nume, și m-a dus cu gândul la colegiu, la camerele pline de fum de țigară și la petrecerile cu multă băutură. Brusc, am revăzut chipul lui Lily, ochii ei verzi reci.

   - Asta are de fapt legătură cu Eric? am întrebat și am văzut o siluetă întunecată apropiindu-se de noi.

   Brad, care venea să o omoare pe Lily.

   Aproape că voiam să-l mai întârzii puțin. Voiam să știu dacă Lily îl omorâse pe Eric în Londra, cu atâția ani în urmă. Aveam nevoie să știu.

   - Nu, a spus Lily, și vocea i-a sunat amuzată. Nu are. Asta are legătură doar cu tine.

   Și apoi, Brad era acolo, cu fața lui fantomatică, ridicându-și cheia franceză.

   Am privit, fascinată, apoi mi-am dat seama că ambele chipuri, al lui Brad și al lui Lily, se întorseseră spre mine. Cheia a coborât și o durere ascuțită mi-a explodat în cap. Genunchii mi s-au înmuiat și dintr-odată eram pe podeaua rece, plină de rumeguș, cu o mână la cap.

   Brad s-a aplecat peste mine. Mi-a apucat mâna și mi-a dat-o la o parte. Șapca îmi căzuse.

   O să mor, mi-am spus.

   Am auzit șuieratul cheii când Brad a învârtit-o a doua oară în aer.

26

LILY

   Brad a coborât cheia în capul Mirandei.

   Ea a căzut întâi în genunchi și apoi s-a prăbușit pe podea și șapca i-a picat. A ridicat mâna și a dus-o la cap, în locul unde primise lovitura. Pentru o clipă, m-am gândit că Brad n-o să fie în stare să termine ce începuse, dar el s-a lăsat în jos și a lovit-o de mai multe ori.

   Fără șapca ei care să atenueze loviturile, cheia a scos niște sunete seci puternice pe țeasta sa. Ultima dată când a lovit, am auzit un sunet strident de fărâmițare, zgomotul pe care-l face cineva care își înfige pumnul într-un zid.

   L-am tras ușor deoparte atunci când a devenit clar că era moartă, când, chiar și în lumina clară din interiorul casei, am putut vedea că partea laterală a capului ei era adâncită și că o baltă neagră de sânge se întinsese pe podea.

   - Lasă cheia aici lângă ea. Hai să ieșim puțin, i-am spus.

   Brad a făcut cum i-am spus, așezând cheia aproape cu delicatețe lângă trupul inert al Mirandei.

   L-am apucat de braț, deasupra cotului, și l-am condus la ușa de la intrare și apoi am ieșit. Aerul de afară avea aceeași temperatură ca înăuntrul casei, dar era mai curat, plin de mirosul sărat al oceanului. Am lăsat ușa să se închidă în spatele nostru.

   - S-a terminat, i-am spus lui Brad.

   - Crezi că e moartă? a întrebat el.

   - Da, e moartă. S-a terminat. Ai făcut o treabă bună. A bănuit ceva?

   - Nu, i-am spus totul așa cum mi-ai spus s-o fac. Dar te-a văzut.

   - Cum adică m-a văzut? am întrebat eu.

   - Aseară. După ce ai plecat de la mine, era acolo. Venise să stea de vorbă cu mine și te-a văzut acolo. Te-a recunoscut.

   Brad își luase țigările din buzunarul jachetei și încerca fără succes să scoată una din pachet.

   - Hai să stăm puțin în mașină și să fumăm o țigară, am spus. Pe urmă ne putem ocupa de cadavru.

   Am intrat în camioneta lui Brad. Îmi scosesem rucsacul și îl pusesem în poală.

   - Ți-e frig? m-a întrebat Brad. Pot să dau drumul la căldură.

   - Nu, mi-e bine. Dar o să beau ceva.

   Am deschis fermoarul de la rucsac și am scos sticluța cu lichior de caise.

   - Te superi? Sunt cam agitată.

   - Nu zău, chiar așa, a zis Brad și a scos un hohot de râs lătrat, nefiresc.

   Am dus sticla la gură, dar nu am băut din ea.

   - Vrei și tu? l-am întrebat. E lichior de caise. E bun.

   A luat sticla din mâna mea și a tras o înghițitură zdravănă, apoi mi-a dat-o înapoi.

   - Mai ia, l-am îndemnat. Eu am băut destul în seara asta.

   - Dacă nu putem bea în noaptea asta, atunci nu știu... a spus și a ridicat sticla.

   L-am auzit cum înghite de două ori. Băuse suficient.

   Sperasem ca aroma de caise să mascheze ceea ce se afla în lichior, și așa se întâmplase. Nu știam cât avea să mai dureze până își făcea efectul, dar voiam să aud mai multe despre vizita Mirandei la Brad în seara precedentă.

   - Spune-mi despre aseară, am zis. Pe urmă o să ne ocupăm de cadavru.

   Brad și-a aprins o țigară și a suflat un fir de fum albastru pe parbriz.

   - M-a speriat al dracului de tare, asta a făcut. Tu ai plecat și peste vreo 5 minute a apărut ea. La început, am crezut că te-ai întors tu.

   - De ce-a venit?

   - A venit pentru că nu voia să mă sune la telefon. A zis că poliția are un soi de martoră și că o să mă ia la întrebări și trebuia să-mi păstrez cumpătul. N-am vorbit prea mult despre asta, fiindcă era așa nervoasă că te-a văzut.

   - Și tu i-ai spus despre ce am vorbit?

   - Da. I-am zis exact ce-am plănuit. Am zis că tu ai încercat să mă convingi să te ajut să o omori, și că eu ți-am zis că mă mai gândesc la asta, dar că m-am gândit că ar trebui să te păcălim. I-am zis că sunt dispus să te omor pentru ea. A înghițit-o.

   Cu o seară în urmă, când îl abordasem pe Brad în parcarea de la Cooley`s, planul meu fusese pur și simplu să îl conving pe Brad să o aducă pe Miranda la casa de pe Micmac Road.

   Ăsta era primul pas. Odată ce eram singură cu Miranda, știam că o puteam omorî, folosindu-mi mai întâi pistolul cu electroșocuri, apoi fie o sufocam cu o pungă de plastic, fie foloseam cuțitul. Dar, când am început să vorbesc cu Brad în fața barului, mi-am dat seama că era un om în pragul clacării.

   În lumina slabă din cabina camionetei, i-am văzut privirea chinuită și speriată. Mi-a amintit de un animal cu piciorul prins într-o capcană, aproape mort de foame și disperat. Am schimbat imediat planul și i-am spus că o cunoșteam pe Miranda din colegiu, și știam ce făcuse și că încă de la început îi înscenase totul.

   - O să te toarne, Brad. Știi asta, nu? i-am spus.

   - Nu știu, a spus.

   - Brad, nu te întreb, îți spun. Miranda este o persoană rea. Există vreo dovadă că Miranda are legătură cu omorârea lui Ted? Asta în afară de cuvântul tău? Tot ce are de făcut e să spună că ai făcut-o de bunăvoie, că nu te-a silit nimeni s-o faci. N-o să poți dovedi că nu e așa. O să fii închis pentru tot restul vieții tale, iar Miranda o să scape nepedepsită. Ai fost folosit.

   - O, Doamne, a spus și s-a șters la ochi cu una din mâinile lui mari.

   Fusese foarte ușor să-l câștig de partea mea. Era limpede că nu fusese păcălit cu totul de Miranda. Departe de asta.

   I-am spus că ar trebui să mergem la el acasă și să discutăm ce opțiuni aveam. L-am urmat în mașina mea către căsuța în care locuia. Ted mi-o descrisese, îmi spusese cât de goală și deprimantă era, și avusese dreptate. Mobila era solidă, dar banală. Pe măsuța de cafea erau reviste răsfirate, și toată casa mirosea a produse de curățat. M-am întrebat dacă era și mai curată decât atunci când o văzuse Ted - m-am întrebat dacă Brad, în deprimarea lui, nu devenise obsedat de curățenia casei.

   Ne-am așezat pe canapea. Eu îi refuzasem oferta de bere, dar Brad își luase un Heineken din micuța chicinetă care se deschidea din living. A golit jumătate de sticlă din prima înghițitură.

   - Ești îndrăgostit de ea? l-am întrebat.

   - Așa credeam, am spus. De fapt, nu știu. Ai văzut-o. O să fie al dracului de bogată.

   - Da, o să fie bogată, dar nu are de gând să împartă nimic cu tine. Crede-mă. Așa acționează ea. Îi convinge pe bărbați să facă tot ce vrea ea și pe urmă îi elimină. Te-a convins să-l omori pe bărbatu-său pentru ea, și te-a convins să o faci când ea era la 1500 kilometri depărtare.

   El a încuviințat din cap, cu fața căzută.

   - Asta-i partea cea mai rea, am continuat. Te-a transformat într-un criminal, și asta e ceva ce nu mai poți schimba. Dar nu ai fost tu de vină, Brad. Miranda a fost. Ea te-a manipulat. N-ai avut nicio șansă.

   Am văzut cum lacrimile au început să curgă în două șiroaie din ochii lui Brad, alunecându-i pe fața ca pielea tăbăcită. Îi spusesem ceea ce voia să audă: îi spusesem că nu era responsabil pentru omorârea lui Ted Severson și că Miranda era. Îl absolvisem de vină.

   Când s-a oprit din plâns, i-am cerut să-mi dea o bere. Nu aveam de gând să o beau, dar voiam să-i dau ceva de făcut și voiam să simtă că acum eram de partea lui. S-a întors cu două sticle, s-a așezat și le-a scos capacele cu un deschizător prins de inelul lui de chei.

   - Ce să fac? m-a întrebat. Să mă duc pur și simplu la poliție și să mărturisesc? Să le spun tot ce s-a întâmplat?

   - Asta n-o să te ajute. Tot tu ești cel care l-a omorât pe Ted. Ea nu era prin apropiere când s-a întâmplat și o să spună că nu are nicio legătură cu asta.

   - Și atunci ce să fac?

   Și-a băut berea, din care i s-a scurs puțin pe bărbie.

   După cum se uita la mine, aș fi putut să-i spun să-și rupă singur degetele și ar fi făcut-o. Așa că am mers la noroc și i-am zis:

   - Trebuie să mă ajuți să scap de Miranda. E ceea ce merită și e singurul lucru care o să te salveze. Poți să mă ajuți să fac asta?

   - Cum adică să scapi de ea?

   - Am de gând s-o omor, Brad.

   - OK.

   Așa că i-am spus tot planul. I-am spus să-i zică Mirandei că voiam să mă întâlnesc cu ea, că știam totul despre omor și că voiam bani. Urma să ne întâlnim în casa pe care Seversonii o construiseră, cândva în seara următoare, după ce se întuneca.

   - O să fie suspicioasă, a remarcat Brad.

   - OK, am răspuns. Ai dreptate. Atunci, în loc să-i spui că am de gând s-o șantajez, spune-i că-i o cursă, că ți-am spus să-i zici că e vorba de șantaj, dar că am de gând să o omor, că aștept momentul ăsta din colegiu. O să vină. Știu că o să vină. Pe urmă o să scap de ea și tu o să mă poți ajuta să-i îngrop cadavrul. Dacă e descoperit cumva, o să am grijă să ai un alibi solid. O să spun că tu și cu mine ne-am cunoscut aici în Kennewick și că ne-am combinat și tu ai venit la mine acasă în Massachusetts. O să fii bine, îți promit.

   - Și banii?

   - N-o să vezi niciodată banii ăia, Brad. Niciodată. O să ajungi la închisoare și eu îți ofer o soluție să scapi. Dacă Miranda dispare, atunci și tu ești în siguranță.

   A încuviințat repede din cap, ca și cum tocmai fusese mustrat.

   - Cum vrei s-o omori? m-a întrebat.

   - O să mă ocup eu de asta, am răspuns.

   - Aș putea s-o fac eu, a spus Brad și în ochii lui apăruse ceva nou.

   Nu mai era frică, ci ură, plus poate puțină nebunie. M-am întrebat dacă pusese geană pe geană de când îl omorâse pe Ted.

   - Ce vrei să spui? l-am întrebat.

   - Aș putea să o trimit în casă și pe urmă aș putea să vin prin ușa din spate de la terasă și să mă furișez până la ea. Am cheia asta franceză mare. Aș putea să o lovesc în cap cu ea. Așa n-ar trebui să o faci tu. Nu vrei să știi cum e.

   Era perfect. Asta rezolva cea mai mare problemă a mea, că, dacă eu eram cea care o omora pe Miranda, în mod inevitabil avea să existe un soi de examen medico-legal care va dovedi că o femeie de 1,73 metri dăduse lovitura mortală și nu un bărbat de 1,88 metri.

   - Nu va trebui să o ataci pe furiș, am spus.

   - Cum adică?

   - Spune-i că ai de gând să mă omori pentru că știu totul. Spune-i Mirandei că o să te apropii de mine pe furiș și o să mă lovești cu cheia. Apoi, chiar dacă te aude intrând în casă, o să creadă că vii pentru mine. Nici măcar n-o să știe ce o așteaptă.

   - OK, a spus și a încuviințat din cap.

   - Ești sigur că vrei să o faci?

   Mi-a spus că era și l-am crezut. Am mai vorbit, trecând în revistă fiecare detaliu al planului. L-am liniștit de mai multe ori că totul avea să fie OK.

   Când am plecat de la el, eram convinsă că avea să facă totul așa cum mi-a spus că o să facă.

   Și o făcuse.

   Stând în întuneric cu Miranda, mă întrebasem dacă fusesem proastă și Brad avea să mă omoare pe mine locul Mirandei. Dar în ultimul moment, când Brad a ridicat cheia imensă, am știut. Am știut că eu câștigasem, că Miranda avea să moară, iar eu aveam să trăiesc.

   Cu ferestrele camionetei ridicate și cu Brad fumând, cabina s-a umplut de un fum înțepător.

   - Deci voia să mă omoare? l-am întrebat pe Brad, simțind nevoia să știu.

   - Dap. Așa cum ai spus tu că voia. Și totuși a fost surprinsă... a zis că voi două nu ați fost chiar atât de apropiate în colegiu.

   Brad și-a frecat buzele cu degetele ca niște spatule și m-a întrebat:

   - Cum de știai totul? Cum de știai atât de multe despre ce i s-a întâmplat lui Ted? Nu te-am întrebat aseară.

   - L-am cunoscut pe Ted Severson în avion, venind de la Londra. Mi-a spus că soția lui îl înșela cu constructorul casei lor. V-a privit cu binoclul de pe cărarea de-a lungul promonitoriului. Pe urmă am continuat să ne întâlnim. A decis că voia să o omoare pe Miranda. Și pe tine. I-am spus că o să-l ajut.

   Brad a tras adânc din țigară, dar ajunsese deja la filtru. A crăpat fereastra și a aruncat mucul afară. L-am auzit fâsâind când a aterizat într-o baltă.

   - Mă păcălești, a spus Brad, rotindu-și capul în direcția mea.

   Hidratul de cloral își făcea efectul. Brad începuse să vorbească neclar și ochii i se închideau.

   - Nu, aș fi vrut să te păcălesc. Ted plănuia să o omoare pe Miranda și ea plănuia să îl omoare pe Ted, dar a apucat să o facă ea prima. Mă rog, tu ai făcut-o primul. Dar acum s-a terminat totul.

   - S-a terminat, a spus el. S-a terminat.

   Vorbea foarte neclar și de-abia înțelegeam ce spune. Capul îi era lăsat într-o parte și îmi amintea de un boxer care încerca să rămână treaz în ring, fără să-și dea seama că deja fusese făcut knockout. A început să se aplece puțin spre mine și eu m-am tras înapoi pe scaunul meu, iar pungile din picioarele mele au foșnit pe podeaua camionetei.

   - De ce ai... de ce ai pungi în picioare?

   Cuvintele lui erau acum aproape o pastă de sunete și n-aș fi înțeles ce spunea, dar am văzut la ce se uita. A căzut în față, alunecând într-o parte, astfel că umărul lui drept a aterizat cu putere pe coapsa mea. Mi-am înfipt cu putere pumnii în jacheta lui de denim și am reușit să-l așez drept în scaunul lui. Capul i-a căzut pe spate, gura i s-a deschis.

   Am deschis ușa din dreptul meu și am ieșit din camionetă, închizând-o repede pentru ca lumina să nu stea aprinsă prea mult în cabină. M-am uitat în sus. Cerul nopții era plin de grămăjoare de stele, mai strălucitoare acum decât când am parcat mașina. Oceanul clipocea nevăzut. Mi-am îngăduit 10 secunde în care să stau pur și simplu acolo, apoi am trecut la treabă.

   Adusesem mai multe pungi și aveam briceagul, dar, înainte să le folosesc, m-am săltat pe platforma camionetei ca să mă uit în cutia de scule, legată cu un cablu elastic de partea din spate a cabinei. Capacul de metal ruginit nu era încuiat și mi-am folosit lanterna ca să văd ce avea înăuntru.

   Erau acolo toate uneltele la care mă așteptasem - ciocane, ferăstraie de mână, un levier de schimbat cauciucul, o cutie de plastic în care se afla un burghiu - dar ceea ce mi-a atras atenția a fost un umeraș de sârmă, care fusese desfăcut și refăcut ca un cârlig lung, cu care să se forțeze broaștele atunci când cheile rămâneau pe dinăuntru. L-am luat și l-am desfăcut. Era perfect; nu voiam să existe sânge în camionetă.

   M-am strecurat la loc pe scaunul pasagerului și am închis ușa în urma mea. Am coborât fereastra din dreapta; încă se mai simțea mirosul ultimei țigări fumate de Brad, plus încă ceva... izul de chimicale al alcoolului distilat care venea din răsuflarea lui Brad. Poate și din trupul lui. L-am apucat de umăr și l-am scuturat cât de tare am putut, dar nu a dat vreun semn că s-ar trezi din somnul lui adânc.

   M-am întrebat dacă nu cumva combinația de alcool - oare cât băuse azi? - și hidrat de cloral avea să-l omoare în cele din urmă, dar nu puteam să risc să nu se întâmple asta.

   M-am așezat în genunchi pe scaunului pasagerului. Am împins departe de mine capul lui Brad, care a căzut cu obrazul de fereastra de pe partea șoferului. Era încă dat pe spate și rămăsese un spațiu între gâtul lui gros și tetiera scaunului.

   Am trecut pe acolo sârma umerașului și i-am unit și răsucit capetele, strângând-o în jurul gâtului său. Am scos briceagul Letherman din rucsac și am tăiat excesul de sârmă din umeraș, astfel încât partea cu capetele răsucite împreună avea doar vrei 3 centimetri.

   Am apucat capetele cu vârful cleștelui din briceag și am răsucit, strângând sârma până când am știut că Brad era mort.

PARTEA A TREIA

ASCUNDE CADAVRELE BINE

27

KIMBALL

   Nu puteam să dorm.

   Asta nu era nimic nou pentru mine, mai ales când lucram la un caz. M-am uitat la ceasul de pe noptieră. Trecuse puțin de 3 dimineața. Motanul Pyewacket dormea pe hainele mele, aruncate pe podea. Părea să-i fie frig, căci stătea încolăcit ca o larvă păroasă de molie care se preface moarte. Probabil se întreba de ce fâșiile alea de metal aflate de-a lungul podelei apartamentului său nu începuseră să scoate zgomotele lor bolborosite și să se încălzească.

   Sfârșitul lui octombrie devenise rece, dar mie îmi plăcea să mai aștept până în noiembrie, cel puțin, înainte de a porni căldura.

   M-am gândit să mă dau jos din pat și să mă duc să văd ce era pe canalul Turner Classic Movies, dar știam că dacă făceam asta, n-o să mă mai întorc să dorm. Trebuia să fiu măcar puțin isteț a doua zi.

   Ted Serverson fusese omorât vineri seară și acum era miercurea următoare. Trecuse aproape o întreagă săptămână. Aveam un suspect foarte bun - tipul ăsta Brad Daggett - dar își luase tălpășița și nimeni nu-l putea găsi.

   Petrecusem ziua în Maine, în compania poliției din Kennewick, care se dovedise de ajutor, supraveghind casa lui Daggett, verificând toate indiciile legate de posibilele locuri în care s-ar fi putut afla. Cu siguranță, el era omul nostru. După ce Miranda Severson a identificat portretul robot ca fiind probabil Brad Daggett, am căutat să văd dacă are cazier și într-adevăr avea. Daggett fusese arestat de două ori, cu 5 ani în urmă ca suspect de violență domestică, și cu 2 ani în urmă pentru conducere sub influența alcoolului.

   Îl sunasem la numărul pe care mi-l dăduse Miranda, dar nu a răspuns. Pe urmă am sunat la poliția locală și i-am rugat să treacă pe la Brad Daggett și să vadă dacă era acasă, poate să-i pună câteva întrebări de început, să afle dacă avea vreo informație legată de moartea lui Ted Severson. Au făcut cum i-am rugat, dar nu era acasă. Le-am spus că treaba putea să aștepte până a doua zi, atunci când o să știm mai multe.

   Am scos la imprimantă cea mai recentă fotografie a lui Daggett și m-am dus cu ea la Rachel Price, în apartamentul ei din Somersville, în dimineața următoare. Când s-a uitat la poză, a țopăit puțin pe vârful picioarelor și a spus:

   - O, el e. Fără îndoială, e el.

   - Ăsta e bărbatul pe care l-ați văzut intrând în casă la ora 6 în seara zilei de vineri?

   - Da, el e. Sunt sigură.

   Asta fusese marți dimineață.

   Îl sunasem pe șerif, apoi mă dusesem acolo. Daggett tot nu era de găsit. Nici la cele două șantiere pe care le conducea, și nici la el acasă, o căsuță dintr-un șir de închiriat pe care le deținea de-a lungul zonei Kennewick Beach. Zugrăvite în alb, cu ornamente verzi. Mă duceau cu gândul la vacanțele din copilăria mea la Wells Beach, puțin mai la nord.

   Când a fost limpede că nu era acasă și nu avea să se întoarcă prea curând, am încercat cheia pe care o găsisem ascunsă în sertarul din dormitorul lui Ted Severson. Se potrivea în ușa casei lui Brad. De ce avea Ted o cheie de la casa constructorului său? Aveau ei doi o legătură amoroasă? M-am uitat la căsuța mică și imaculată, dar pentru moment nu am intrat. Un judecător local ne-a dat un mandat de percheziție după pauza lui de prânz și am cercetat casa, dar nu am găsit nimic.

   Toată ziua m-am boscorodit singur pentru că nu acționasem mai repede după ce Miranda mi-a dar numele lui Brad Daggett. Ar fi trebuit să-i arăt imediat lui Rachel Price fotografia lui, dar identificarea șovăitoare a Mirandei nu mă făcuse să sper prea multe.

   Bineînțeles, acum părea foarte clar că Miranda îl identificase pe Brad doar pentru că își dăduse seama că trebuia s-o facă, și se acoperea pe sine. Și ea trebuie să fi fost cea care îl anunțase pe Brad să stea departe de casă și să-și închidă telefonul. Era cea mai veche poveste din lume. Nevasta îl pusese pe amant să-i omoare bărbatul.

   Ceea ce mă deruta era cheia aceea ascunsă în sertarul lui Ted, cheia de la casa lui Brad din Maine. Să fi fost cheia Mirandei, pe care ea o ascunsese în sertarul soțului ei? Mă gândeam că era posibil.

   După-amiaza devreme, lansasem o alergă generală către toate secțiile de poliție din zonă, punându-l sub urmărire pe Brad și mașina lui. Fosta lui soție fusese interogată, plus câțiva angajați și colegi de muncă. Nimeni nu-l mai văzuse din ziua precedentă, de la prânz, când cumpărase un sendivș mare cu chiftea la o pizzerie din York unde se ducea deseori. Dispăruse.

   Am plecat din Maine după-amiază târziu, luând-o pe I-95 înapoi spre Boston.

   Pe drum am primit un telefon entuziasmat de la Billy Elkins, polițistul pe care îl însărcinasem să o verifice pe Lily Kintner, femeia pe care Miranda a spus că o știa în Winslow, Massachusetts. Bilyy descoperise o mulțime de lucruri.

   Lily Kintner lucra la colegiul Winslow, în cadrul bibliotecii, se pare că sub numele de Lily Hayward. Dar deținea o casă pe Poplar Road în Winslow sub numele ei real. Și, lucrul cel mai important, Ted și Lily călătoriseră în același avion de la Londra pe 20 septembrie.

   Mi-am agitat, încântat, pumnul în aer, apoi mi-am notat adresa ei.

   Când i-am cerut lui Billy să verifice listele de pasageri mersesem pe intuiție, dar una bazată pe oarecare informații, și nu-mi venea să cred că asta dăduse rezultate.

   De îndată ce Miranda o identificase pe Lily Kintner ca fiind singura persoană pe care o știa în Winslow, mă întrebasem dacă Lily Kintner nu era cumva acea Lily Kintner care era fiica lui David Kintner, de departe romancierul meu preferat în viață. Nu știam prea multe despre fiica lui Kintner, doar că numele ei era Lily și se născuse în America în vremea când David locuua în Connecticut, căsătorit cu o artistă americană pe nume Sharon Henderson. Colegiul Mather era în Connecticut și, dacă Lily era de vârsta Mirandei, atunci avea vârsta potrivită să fie fiica lui Kintner.

   Chestia cu David Kintner era că faima lui nu se datora doar faptului că era romancier; devenise faimos pentru că își omorâse din întâmplare cea de-a doua soție într-un accident de mașină în Anglia, când urcase beat la volan. În Anglia, asta fusese o știre de prima pagină, dar nu și în America.

   Am urmărit cazul pentru că eram un fan al cărților lui. Fusese închis și eliberat de curând, cu mai puțin de o lună în urmă. Ar fi fost foarte normal ca fiica lui americană să călătorească până la Londra ca să-l vadă. Aflasem de la Miranda Severson că Ted fusese de curând la Londra cu treburi, așa că mi-a trecut prin cap că poate Ted și această Lily Kintner s-au cunoscut în avion. L-am pus pe Brad să-și încerce norocul și să verifice listele de pasageri, și a avut noroc.

   După o zi pierdută inutil în încercarea de a da de Brad Daggett, era un sentiment plăcut să știu că ceva din toată munca asta de detectiv chiar avusese rezultate. Lily trebuia să fie motivul pentru care el se dusese la Winslow în acea zi, chiar dacă probabil nu avea nicio legătură cu moartea lui.

   Când am ajuns la ramificația I-95/I-93, în loc să intru pe I-93 ca să mă îndrept spre Boston, am rămas pe I-95 și am făcut un ocol către vest înspre Winslow. Nu mă așteptam să obțin prea multe din discuția cu Lily Kintner, dar trebuia să verific.

   Era acasă, și s-a dovedit că într-adevăr era fiica lui David Kintner, așa cum bănuiam.

   Locuia într-o casă plină de cărți, lângă iaz, cu doar câteva alte case pe malul lui acoperit cu frunse. A venit la ușă, ușor ciufulită, și a avut nevoie de câteva clipe ca să-și concentreze privirea pe fața mea. M-am gândit că o trezisem din somn. M-a invitat înăuntru. Am întrebat-o despre Ted Serverson și mi-a spus că-l știa, dar numai din articolele de ziar despre moartea lui și pentru că fusese căsătorit cu o fată pe care o cunoscuse la colegiu. Mi-a oferit cafea și am acceptat.

   În timp ce o pregătea, m-am uitat în biblioteca ei și am găsit un șir de romane ale lui David Kintner. Mi-am trecut un deget peste cotorul lor și mi-am adus aminte de fotografiile pe care le-am văzut cu el. Înalt și costeliv, cu o coamă de păr alb. Față de alcoolic - pământie și suptă.

   Lily s-a întors cu cafeaua, cu părul dat după urechi, cu ochii somnoroși acum vioi și atenți.

   I-am spus că știam cărțile tatălui ei și nu a părut impresionată, ca și cum ar fi auzit mult prea mult despre geniul tatălui ei. I-am spus că știam despre situația din Anglia și asta m-a ajutat să aduc vorba despre călătoria cu avionul în care fusese Ted Severson. Ceva s-a aprins în ochii ei verzi luminoși și mi-a spus că, într-adevăr, cunoscuse un bărbat în avion și că i se păruse cunoscut și că probabil el fusese. Vorbiseră mult, și era posibil ca ea să-i fi spus cine era și unde locuia.

   Am găsit o imagine a lui pe internet și ea mi-a confirmat că cel cu care vorbise era Ted Severson, dar a afirmat că habar nu avea de ce venise el în Winslow.

   Am crezut o parte din ce mi-a spus.

   Am crezut că nu știuse că Ted Severson venise în orașul ei ca să o caute și am crezut că a fost surprinsă când am apărut la ușa ei, dar nu am crezut că nu-și dăduse seama că bărbatul din avion era soțul unei prietene de-a ei. N-avea nicio noimă. De ce m-ar minți despre așa ceva?

   La plecare, când am ajuns lângă ușă, am băgat mâna în buzunar și degetele mele au atins cheia care am știam că era de la casa lui Brad Daggett din Maine. Chiar și așa, am întrebat-o pe Lily dacă o deranja să o încerc în ușa ei. Voiam doar să-i văd reacția. A părut nedumerită, dar nu îngrijorată.

   Am plecat, neștiind prea bine ce să cred. Dar acum știam de ce Ted Severson se dusese la Winslow în acea zi. O cunoscuse pe Lily Kintner în avion și se îndrăgostise de ea. Asta era sigur. Îl înțeleageam. De fapt, mă gândeam la Lily Kintner aproape întruna de când o cunoscusem cu o zi în urmă.

   Era frumoasă, asta îmi aminteam, dar îmi era greu să-i recompun trăsăturile feței. Îi vedeam părul roșu lung, și ochii verzi, atât de asemănători cu ai unei pisici, dar chipul ei apărea și dispărea din mintea mea. Însă, mai mult decât prezența ei fizică, fusesem cucerit de stăpânirea ei de sine aproape nepământeană, și de felul în care locuia în căsuța ei cu pereții căptușiți de cărți în mijlocul pădurilor din Winslow. Oare se simțea singură, locuind acolo doar ea? Sau era unul din acele cazuri rare, un om care nu are nevoie de alți oameni în viața sa? Era ceva ce aveam de gând să aflu.

   Sora mea mai mică, Emily, care mă cunoaște mai bine ca oricine pe lumea asta, mi-a spus de curând că problema mea în ceea ce privește relațiile e că mă îndrăgostesc de fiecare femeie de care mă simt atras.

   - Nu așa fac cei mai mulți bărbați? am întrebat eu.

   - Nu, mi-a răspuns ea. Cei mai mulți bărbați doar vor să se culce cu toate femeile de care sunt atrași. Să se îndrăgostească e ultimul lucru pe care îl doresc. Zici că ești detectiv și nu știi asta?

   - Crede-mă, și eu vreau să mă culc cu femeile astea.

   - Dap, dar pe urmă te îndrăgostești de ele, și ele fie îți frâng inima, fie...

   - Nu putem să vorbim acum despre viața ta amoroasă? am întrerupt-o eu.

   Asta era metoda mea de a o face pe Emily să schimbe subiectul când îmi analiza poveștile de dragoste ratate.

   Pyewacket s-a mișcat, ceea ce însemna că era 5 dimineața. A sărit pe patul meu, pregătit să respire pe pleoapele mele ca să mă trezească, dar eu mi-am scos picioarele de sub așternuturi și le-am coborât din pat înainte să apuce el să o facă.

   I-am dat drumul din apartament pe ușa laterală, care se deschidea spre scara de incendiu. A țâșnit afară, pășind agil pe treptele de metal, îndreptându-se către curticica de jos, unde era treaba lui să apere regatul nostru de frunze care cădeau și de veverițe șmechere.

   M-am băgat la loc în pat, acum sigur că nu mai aveam nicio șansă să dorm.

   Deasupra teancului de cărți de lângă pat, țineam un carnețel cu spirală și un pix. Trebuia să fie un carnet în care să-mi notez ideile, gândurile pe care le aveam târziu în noapte în legătură cu cazurile la care lucram, dar și versuri.

   Încă mă mai consideram poet (ceva ce nimeni din poliție nu știa), chiar dacă în ultimul timp îmi pierdusem abilitatea de a scrie orice altceva în afară de limerick-uri8.

   *poezie de 5 versuri, umoristică, absurdă sau chiar ușor obscenă

   Îmi spuneam că măcar compuneam ceva și că asta poate avea să mă ajute să mă gândesc mai bine la cazurile mele. Cu o zi în urmă scrisesem astea două:

   A fost odată un soț pe nume Ted

   care-a murit împușcat de-un biped.

   E clar c-avea punga groasă

   și-o nevastă ticăloasă,

   așa că nu-i de mirare că zace mort pe-un pled.

   A fost odată Miranda, o fată rea

   pe care nimeni nu o-nghițea.

   Dar dincolo de caracterul agasant,

   avea un fund apetisant,

   așa că bărbații bogați făceau coadă la ea.

 

   Pe aceeași pagină am adăugat acum următoarele:

 

   A fost odată o fată de scriitor

   cu ochi adânci de-un verde-amețitor.

   Speram hainele să-i scot

   ca să dovedesc de tot

   că gol, trupul ei e și mai ademenitor.

 

   M-am întrebat, și nu pentru prima oară, de ce poezioarele mele întotdeauna deveneau obscene.

   Am încercat să compun una despre Brad Daggett, dar nu mi-a ieșit. Atunci m-am ridicat, mi-am făcut niște cafea, o cafetieră plină, și am început să mă pregătesc să plec la slujbă.

   Am ajuns la biroul meu la 7 și un pic, și am sunat și am vorbit cu șeful de poliție din Kennewick, ca să aflu că Brad Daggett nu a revenit acasă.

   - Nu mă miră, am spus eu, ca pentru mine. Țineți totuși o mașină de patrulare acolo, pentru orice eventualitate. Deși e clar că a-ntins-o.

   - Am vorbit aseară cu o prietenă de-a lui, a spus șeriful Ireland, a cărui voce era răgușită, ca și cum se lupta cu o răceală. Polly Greenier. E un soi de figură permanentă la Cooley`s, barul unde-i plăcea lui Brad Daggett să piardă vremea. Aveau o relație, cu întreruperi. De mulți ani, de fapt. Au fost colegi de liceu.

   - Știe ceva?

   - Nu știa nimic despre locul unde ar fi putut să fie el. Dar am întrebat-o când l-a văzut ultima oară și mi-a zis că a fost cu el vineri seară.

   - Vinerea trecută?

   - Așa a zis. Au băut la Cooley`s și pe urmă au ajuns acasă la el. Zice că a rămas peste noapte acolo.

   - Sunteți sigur că-și aduce aminte bine ziua?

   - Nu, nu sunt sigur, dar putem verifica. Dacă au fost la Cooley`s și au plecat împreună, oamenii din bar or să-și aducă aminte. E un oraș mic și oamenii remarcă astfel de lucruri.

   - Vreți să verificați asta pentru mine?

   - Sigur, o fac.

   - Și încă ceva, am adăugat. Trimiteți una din patrule la casa Severson pe care o construia Daggett. Și la orice alte case la care Daggett ar putea avea cheia. Dacă e încă în zonă, ar putea foarte bine să se ascundă în una din ele. Verificați și toate căsuțele pe care le are în proprietate pe plajă.

   - Le-am verificat.

   - OK. Mulțumesc, domnule Ireland.

   - Spune-mi Jim, OK?

   - În regulă, am zis.

   După telefonul ăsta, am rămas o vreme la biroul meu, îngrijorat pentru alibiul lui Daggett și cât de solid ar putea fi. Nu avea cum să fie real, asta știam bine. Posibil că o convinsese pe iubita asta a lui să confirme că au fost împreună vineri noapte. Dacă așa era, atunci alibiul lui o să fie demontat mai repede ca un joc de Lego. Am scris numele ei în carnețelul din fața mea, înconjurându-l de câteva ori.

   Apoi partenera mea, Roberta James, și-a făcut apariția și mi-a pus pe birou un sendviș Egg McMuffin („două la o comandă de unul în meniu, așa că s-a gândit la mine”) și am pus-o la curent cu ce aflasem în acea dimineață.

   După ce a plecat, am mai scris câteva rânduri în carnet, sub numele lui Polly Greenier: de ce ar minți pentru Brad? De ce avea Ted o cheie de la casa lui Brad? De ce m-a mințit Lily Kintner?

   Mă pregăteam să-l sun pe Ireland din nou, ca să-i spun că voiam să mă duc acolo și să stau de vorbă cu Polly Greenier asta, când m-a sunat el.

   - Ar fi bine să vii încoace, a spus. Avem un cadavru. La casa pe care o construia Daggett.

   - El e? am întrebat, deja în picioare, punându-mi jacheta, verificând în buzunar că am cheile de la mașină.

   - Nu, nu e deloc un el. E o femeie. N-am văzut-o niciodată, dar băieții sunt sigură că e Miranda Severson. Are capul spart.

   - Vin repede, am spus și am închis telefonul.

   Am luat-o pe sus pe James, care tocmai se instalase la biroul ei, și i-am spus că plecam în Maine.

28

LILY

   După ce am fost sigură că Brad eram mort, i-am scos sârma din jurul gâtului.

   L-am apucat de haina din denim și am reușit să-l trag din scaunul lui pe cel al pasagerului, de care l-am prins cu centura. Am înclinat scaunul puțin, astfel că s-a lăsat și el pe spate odată cu scaunul, apoi i-am tras fermoarul hainei până sus, ridicând gulerul căptușit cu blană de oaie cât să-i acopere urmele de sârmă de pe gât. Dacă ne vedea cineva în mașină, el avea să arate ca un pasager care moțăia. Cel puțin așa speram să arate.

   Am pornit camioneta, am ieșit de pe alee și am intrat din nou pe șosea, cu farurile stinse până să ajung pe Micmac. Am verificat cum stăteam cu combustibilul, am văzut că acul era undeva între trei sferturi și plin, și m-am gândit că o să fie suficientă benzină să ajungem în Connecticut. Eram pregătită să alimentez la o stație de benzină și să plătesc cash, dar m-am bucurat că nu trebuia să o fac.

   Până acum, nimeni nu mă văzuse în Maine și nu aveam de gând să schimb asta.

   Am mers spre nord, către intrarea pe I-95. Am ieșit de pe Micmac înainte de a ajunge la Kennwick Beach, știind că dacă poliția era deja pe urmele lui Brad, erau probabil în fața casei lui. Mi-ar fi plăcut grozav să mă întorc acolo, să-i iau câteva lucruri ca să pară că într-adevăr o ștersese, dar nu merita să risc.

   Înainte de a intra pe autostradă, am oprit la un atelier auto închis numit „La Mike”, unul din garajele alea mici de provincie înconjurate de mașini ajunse la fier vechi. Cu farurile stinse, m-am băgat într-un șir de rable și am coborât din camionetă. Am găsit o mașină care arăta ca și cum nu fusese mutată de acolo de cel puțin două ierni și, cu briceagul meu Leatherman, i-am scos plăcuțele de Maine și le-am schimbat cu cele de la mașina lui Brad. Asta mi-a luat vreo 5 minute, și nu s-a auzit niciun sunet, în afară de vântul constant care făcea să foșnească frunzele rămase în copaci.

   După ce am schimbat plăcuțele, am urcat la loc în camionetă, iar becul din plafon l-a luminat pentru o clipă pe Brad, al cărui cap atârna acum nefiresc într-o parte. Mi-am întors privirea de la el, și ochii mi s-au oprit pe dispozitivul E-ZPass de plastic lipit pe interiorul parbrizului. Existau puncte de plată a taxei de drum pe autostradă, două în Maine, apoi un altul când autostrada trecea pentru o scurtă porțiune de drum prin New Hampshire.

   M-am gândit dacă era mai bine să trec prin punctele astea cu E-ZPass-ul, și astfel să mi se poată lua urma, sau să îl scot și să trec pe la punctele unde se plătea cash. Am decis că era mai bine să plătesc cash și am scos dispozitivul de pe parbriz și l-am aruncat în pădurea de lângă baraj.

   Brad chiar arăta ca soțul cuiva care dormea după o băută și aveam să risc, sperând că n-o să mă recunoască nimeni. Părul era trăsătura mea distinctă și era ascuns sub căciulă.

   Nu trebuia să-mi fac probleme. Operatorii de la punctul de colectare a taxei aproape că nici nu s-au uitat la mine sau la Brad pe tot drumul de 4 ore până în vechiul orășel din Connecticut. Șoselele erau pustii și probabil că aș fi putut parcurge drumul în 3 ore și jumătate, dar am respectat limitele de viteză, rămânând pe banda din dreapta în vreme ce camioanele treceau huruind pe lână mine pe celelalte benzi.

   Nu am deschis radioul, dar undeva pe lângă Worchester, trupul lui Brad s-a mișcat și a scos un geamăt ca o râgâială. Mă așteptam la asta, știam că uneori cadavrele scot diverse sunete, dar tot am sărit în sus pe scaunul meu când l-am auzit.

   După aceea, am deschis radioul, trecând prin mai multe posturi de rahat până când undeva în Connecticut am găsit un concert de jazz pe un post fără reclame rămas pe scală. Nu-mi plăcea jazzul în mod deosebit, pentru că îmi aducea amintea de părinții mei, dar am recunoscut multe piese clasice.

   Chiar și cu radioul dat tare, am mai auzit zgomotul a două evacuări și cabina camionetei s-a umplut de mirosul de urină și fecale.

   M-am gândit la pisica vagaboandă neagră pe care o omorâsem cu mulți ani în urmă, și felul în care fusesem șocată de prezența excrementelor. Mi-am adus aminte cum scârba pentru acea pisică moartă mă făcuse să mă simt și mai fericită că o omorâse. Era la fel acum, cu Brad Dagget lângă mine în camionetă. Primise ceea ce merita, poate chiar mai bine decât merita. Acum era mort și nu mai putea face rău nimănui, dar tot trebuia să mă ocup de trupul lui scârbos. Și trebuia să supraviețuiesc în porțiunea rămasă din această călătorie.

   Am apăsat ceva mai tare pe pedala de accelerație, gândindu-mă că nu avea să fie nimic rău dacă depășeam puțin limita de viteză. Cântecele au început să devină când și când neclare pe măsură ce mă apropiam de casă, dar nu am schimbat postul, preferând să ascult fragmente de muzică veche și nu reclame la depozite de mobilă sau vorbărie aiurea.

   Când am ajuns la Shepaug, am închis radioul și am ascultat liniștea în vreme ce străbăteam străzile familiare mărginite de copaci. Când am trecut pe lângă aleea care ducea la Monk`s House, am întors instinctiv capul și am văzut o lumină aprinsă încă la etaj. Am bănuit că mama adormise citind, așa cum făcea în fiecare seară, cu cartea deschisă pe piept, cu veioza încă aprinsă. Am luat-o pe următorul drum la dreapta, cel năpădit de buruieni, care ducea la ferma părăsită. Am stins farurile camionetei și am încetinit.

   La fel cum fusese și în Maine, era o noaptea senină în Connecticut, iar cerul fără nori era plin de stele strălucitoare. Ferma, simplă, lipsită de culoare, se înălța într-o curte care devenise pășune. Un copac singuratic, plantat prea aproape de casă, părea să îmbrățișeze clădirea, iar una din ramurile sale străpunsese acoperișul.

   Am coborât din camionetă și am fost copleșită de mirosul familiar de conifere al pădurilor din jur. Mi-am scos lanterna și am intrat în poiana din apropiere, și iarba ei uscată îmi scârțâia sub picioare.

   M-am îndreptat spre locul unde știam că se află fântâna, aprinzând lanterna doar atunci când m-am gândit că mă apropiasem suficient și îndreptând fasciculul de lumină către pământ. Mi-au trebuit 5 minute, dar am găsit capacul puțului, acoperit de iarba pe care o nivelasem peste el cu atât de mulți ani în urmă. Am proptit lanterna de marginea de lemn a capacului, ridicată puțin ca să pot să-i văd lumina slabă, apoi m-am întors la camionetă.

   Cu excepția ploii torențiale din ziua precedentă, septembrie și octombrie fuseseră uscate în Noua Anglie și pământul din poiană era moale, nu noroios.

   Cu privirea ațintită asupra luminii lanternei, am dus camioneta din alee în poiană, trecând peste câțiva bolovani care erau tot ce mai rămăsese dintr-un vechi zid de piatră. Brad Daggett a săltat înainte și-napoi în scaunul lui, scoțând o altă râgâială. Fereastra era deschisă, îmi țineam capul pe jumătate afară, Am oprit camioneta în stânga fântânii și am lăsat motorul să meargă în vreme ce am coborât și am ocolit-o către capacul puțului.

   Cu mănușile pe mâini, am smuls iarba și am eliberat capacul. L-am tras departe încet, încercând să nu rup lemnul putred și l-am pus lângă gura fântânii. Am luat de jos lanterna; în lumina ei am văzut niște viermi zvârcolindu-se în țărâna unde fusese capacul. Am îndreptat lanterna către adâncul puțului și am văzut doar pietrele și pământul care îl acopereau pe Chet.

   Mi-am închipuit ce mai rămăsese din el acolo jos - un cadavru uscat, niște haine pătate de vopsea, câteva rame de tablouri putrezite, o pereche de ochelari cu ramă închisă la culoare. Brusc, lumea s-a întunecat și un fior de teamă m-a străbătut.
   Am ridicat privirea și am văzut o fâșie de nori care acoperea luna. Am privit-o cum alunecă mai departe și lumea a fost din nou inundată de lumina lunii.

   Am deschis portiera din dreptul pasagerului, i-am scos centura lui Brad și el s-a rostogolit afară din proprie voință, aterizând cu fața în pământ, cu unul din bocancii lui mari, de lucru agățat în marginea ușii. I-am eliberat bocancul și piciorul i-a urmat trupul pe pământ. Era la vreun metru de deschizătura puțului, dar chiar și așa, nu a fost ușor să-i mișc trupul masiv.

   În cele din urmă l-am rostogolit de câteva ori, până când capul și pieptul i-au căzut în puț, apoi i-am ridicat picioarele grele ca să alunece peste margine. A ajuns în fundul puțului cu un bufnet de lemn crăpat, trimițând în sus un val de aer înțepător.

   Brad, fă cunoștință cu Chet. Chet, fă cunoștință cu Brad.

   Am tras la loc capacul peste gura puțului, i-am bătut laturile în pământ și am pus peste el din nou iarbă, împrăștiind-o ca niște păr peste o chelie. M-am uitat la ceas. Era aproape 3 dimineața. Totul mergea exact cum planificase.

   Înainte de a urca în camionetă ca să mă îndrept spre New York, mi-am acordat un moment pentru mine, și am stat în noaptea înstelată, înconjurată doar de întuneric și natură.

   „O specie rară de animal”, așa îmi spusese odată tată, și exact așa mă simțeam. Pe deplin vie, și pe deplin singură. Singurul meu tovarăș era eul meu mai tânăr, cel care îl împinsese pe Chet în acea fântână.

   Mi-am închipuit că ea, tânăra Lily, era acolo cu mine. Ne-am privit în ochi, fără să fie nevoie să ne vorbim. Înțelegeam amândouă că supraviețuirea era totul. Era sensul vieții. Și să pui capăt unei alte vieți era, în multe feluri, cea mai grozavă expresie a ceea ce însemna să fii viu. Am clipit și eul meu mai tânăr a dispărut.

   M-am întors în Shepaug la 10 dimineața.

   Mersesem cu camioneta în oraș, învârtindu-mă prin Lower East Side până când am găsit un loc de parcare nu departe de o stație de metrou. Era o stradă sufocată de gunoaie, plină de magazine cu obloanele trase. Mai era puțin până să se lumineze, dar dintr-o mașină parcată la jumătate de cvartal mai departe de revărsa cu putere muzică. Am parcat sub un felinar care pâlpâia.

   Purtasem mănuși întreaga noapte, așa că nu aveam ce amprente să șterg, dar am făcut-o totuși, folosind un mic prosop pe care l-am găsit în torpedou. După ce am șters totul cu grijă, am întins prosopul peste scaunul pătat al pasagerului, apoi am adunat toate hârtiile din mașină care aveau pe ele numele lui Brad și le-am luat cu mine. În apropiere se afla un coș de gunoi și am împins hârtiile în amestecul de bucăți uscate de pizza și pahare de cafea. Apoi am lăsat cheile camionetei pe trotuar, pe partea șoferului, unde aveau să lucească în lumină.

   Speram ca persoana care avea să vadă prima cheile nu era un binefăcător care să anunțe autoritățile. Mă bazam pe posibilitatea ca atunci când soarele răsărea, camioneta să fie deja dezmembrată într-un atelier ilegal.

   Am luat metroul până la gara Grand Central și am cumpărat un bilet pe linia Metro-North Commuter Rail până la Shepaug. Am avut de așteptat o oră, timp în care am băut cafea și am mâncat o gogoașă uleioasă și am privit cum stația se umple încet cu navetiștii de la primă oră. Am reușit să moțăi puțin în drumul către orașul meu natal și m-am trezit tremurând de frigul care îmi intrase în oase după lunga noapte nedormită.

   De la gara din Shepaug am mers pe jos până la Monk`s House, pe un drum care ocolea o porțiune nefolosită de cale ferată. Nu mai locuisem în Shepaug de aproape 10 ani, dar nu voiam să risc să fiu văzută de cineva cunoscut.

   Când mama mi-a deschis ușa, cu o cană mare de cafea în mână, mi-a spus: „Scumpo, ai ajuns”, și pentru o clipă m-am întrebat dacă îi spusesem că o să vin, înainte să-mi dau seama că era o măsură de precauție pe care și-o luase în caz că uitase de o vizită anunțată de-a mea.

   - Mă așteptai? am întrebat, intrând în casă.

   - Nu. Te așteptam? El nu vine azi, nu?

   Acel el despre care vorbea era tatăl meu, care se muta înapoi în America și înapoi la Monk`s House. Aranjasem asta în ultima mea călătorie la Londra.

   Pe scurt: tata avea nevoie să locuiască cu cineva care să aibă grijă de el, în starea mentală fragilă în care se afla, iar mama avea nevoie de bani ca să-și plătească facturile. Intermediasem un aranjament și habar n-aveam dacă avea să meargă sau nu, dar merita măcar o încercare, sau cel puțin asta îmi spuneam eu.

   - Weekendul ăsta, mamă, am spus, îndreptându-mă către cafetiera din bucătărie.

   - Ce cauți aici și de ce ești îmbrăcată așa? Semeni cu un spărgător.

   În timp ce-mi beam cafeaua, i-am spus mamei că făcusem niște drumuri pentru slujbă, să adun material pentru arhiva colegiului, mai întâi în Maine, apoi în New York, dar pierdusem avionul. I-am spus că hotărâsem să vin la Shepaug, să îmi văd mama, poate să o conving să mă ducă până în Maine să îmi recuperez mașina.

   Era o poveste absurdă, știu asta, dar mama mea, cu tot instinctul pe care se presupunea că îl are, era incredibil de credulă, din simplul motiv că nu era interesată suficient de poveștile altor oameni cât să le proceseze cum trebuie.

   - Nu știu ce să zic, Lily, azi am cercul de olărit...

   - E doar un drum de 3 ore până în Maine, am mințit eu. Pe urmă, mă gândeam că poate mă urmezi până în Winslow. Am putea lua o cină doar noi două, mamă și fiică. Ai putea rămâne peste noapte la mine.

   S-a gândit puțin la asta, dar știam că o să accepte. Dintr-un oarecare motiv inexplicabil, mama mea întotdeauna încerca să fie invitată în casa mea din Winslow. Îi plăcea orășelul universitar și „căsuța mea mititică” (cuvintele ei) și îi plăcea ce găteam pentru ea.

   Știam că o să mă ducă în Maine dacă asta însemna să vină la Winslow.

   - OK, scumpo, a spus. Ce incitant. O călătorie neașteptată în Maine, doar tu și cu mine.

   A durat câteva ore până a fost gata, dar la prânz eram deja plecate, cu mine la volanul vechiului ei Volvo.

   Nu dormisem ca lumea de vreo 30 de ore, și gândul de a petrece alte 4 ore la volanul unei mașini nu era prea plăcut, dar totul mersese perfect. Și aproape se terminase.

   Am petrecut cea mai mare parte a drumului vorbind despre tata.

   - Sper că nu se așteaptă la relații conjugale, a spus ea, și nu era pentru prima dată când o spunea.

   - Nici măcar nu sunteți căsătoriți, așa că n-ar avea cum să fie conjugale, am replicat eu.

   - Știi ce vreau să spun.

   - Eu nu mi-aș face griji pentru asta. Nici măcar n-o să-l mai recunoști. Nu e același de dinainte să fie închis.

   - Chiar sper să nu fie.

   - Nu poate să stea singur în casă. Oricum, nu noaptea. Face atacuri de panică. Nu trebuie să fii lângă el tot timpul, dar trebuie să știe unde ești.

   - Da, mi-ai spus.

   I-o spusesem, de mai multe ori. Dar știam că nu era pregătită pentru ceea ce devenise fostul ei soț. Întotdeauna avusese ciudățenii și fobii. Îi era frică de întuneric, îi era frică să traverseze străzile orașelor mari, îi era frică să stea pe bancheta din spate a mașinii.

   Era greu de înțeles, pentru că în același timp era un bărbat care nu se temea absolut deloc să vorbească în fața unui public larg, un bărbat care se strecura din dormitorul soției după ce ea adormea și deschidea ușa casei pentru amanta lui, cu care făcea sex pe canapea din living. Dar acea latură a tatălui meu, latura temerară și nesăbuită, dispăruse după ceea ce se întâmplase cu Gemma, cea de-a doua soție a lui.

   O cunoscuse după finalizarea divorțului de mama; pe vremea aia locuia la un hotel pe Old Brompton Road din Londra. Gemma Daniels era o scriitoare plină de aspirații, cu 1 an mai mică decât mine, care venise probabil la pubul preferat al lui tata doar ca să-l cunoască. Au devenit de nedespărțit, și s-au căsătorit la doar 6 luni după ce s-au cunoscut.

   Pentru tata, unul din inconvenientele de a locui la Londra era că tabloidele englezești erau interesate de purtarea urâtă a scriitorilor aproape la fel de mult pe cât le interesa purtarea urâtă a fotbaliștilor și a starurilor pop.

   Tata și Gemma au fost fotografiați certându-se și țipând unul la altul pe stradă; au fost mustrați în articole cu titluri ca „Dave cel ticălos și mireasa lui copil”. Asta se întâmpla înainte de accident, înainte ca tata să scoată din rădăcini un copac cu Jaguarul lui din 1968, după ce plecase beat de la o petrecere târziu într-o sâmbătă seara. Gemma era în scaunul din dreapta și și-a rupt gâtul când a zburat prin parbriz. Tata, care întotdeauna își punea centura, nu a pățit nimic. A reușit să sune la urgență, dar nu a reușit să iasă din Jaguar ca să vadă cum era Gemma. Oricum n-ar fi contat. Murise pe loc.

   S-a spus că a fost găsit ghemuit de frică în mașină, cu nevasta întinsă peste gardul viu de pe marginea drumului. Accidentul a fost considerat omor prin neglijență și tata a fost trimis la închisoare pentru 2 ani. După recurs, sentința a fost redusă la 1 an și fusese eliberat la începutul lui septembrie.

   M-am dus să-l văd, stătea la un prieten în Cotswolds, și i-am cerut să vină în America, să locuiască cu mama. David încă mai avea destui bani, iar mama, de când renunțase să mai predea din cauza unei neînțelegeri cu șeful ei de catedră, se chinuia să-și plătească facturile. Monk`s House era pe ipotecă inversă*.

   *modalitate pentru o persoană vârstnică de a obține bani de la bancă - lunar sau o singură sumă considerabilă - în contul proprietății sale, urmând ca la moartea sa banca să ia acea proprietate

   Tata, cu lacrimi în ochi, acceptase să se mute înapoi în Connecticut.

   „Și tu nu stai departe, Lil. O să vii să mă vizitezi mereu, nu-i așa?”

   Tatăl meu, care avea 68 de ani, fusese ca un băiețel care vorbește cu mama lui înainte de a fi trimis la internat.

   - E drăguț aici, a spus mama când am cotit în Volvo-ul ei către Golful Kennewick.

   Era încă lumină afară, dar soarele coborâse mult înspre vest, aruncând umbre lungi pe drum. Cerul era de un albastru electric intens.

   Am intrat în parcarea de la Admiral`s Inn, unde îmi lăsasem mașina cu mai puțin de 24 de ore în urmă. Era încă acolo.

   Înainte să pornim înapoi spre Winslow, mama și cu mine ne-am dezmorțit puțin picioarele, mergând până la marginea plajei, privind oceanul de culoarea ardeziei.

   - Întotdeauna am iubit oceanul, dar tatăl tău îl ura.

   - Da, încă îl mai urăște, am spus și am râs. A zis că era ca și cum te-ai uita la moarte.

   - E ca și cum te-ai  uita la moarte și toată lumea ar zice ce drăguță e, a replicat mama cu un accent englezesc, imitându-l pe tata.

   - Exact. Asta spune întotdeauna. Și care era cealaltă chestie? „Iubesc plaja, cu excepția blestematului de nisip, blestematului de soare, și blestematei de ape.”

   - Da, îmi aduc aminte de asta. Ceea ce voia să spună era că singurul lucru care îi plăcea la plajă erau fetele în costume de baie.

   Am râs amândouă, apoi mama s-a înfiorat de frig și ne-am întors la mașinile noastre ca s-o pornim către Winslow.

   Am fost tentată să o iau puțin spre nord pe Micmac să văd dacă exista ceva activitate la casa lui Ted și a Mirandei, dar am decis să nu risc. Aveam să aflu destul de curând cât i-a luat poliției ca să descopere cadavrul Mirandei.

   Cu puțin înainte de 6, am intrat pe aleea casei mele din Winslow, cu mama în spatele meu. Nu mă aștepta niciun polițist, niciun echipaj SWAT nu a apărut din pădure. Eram acasă și scăpasem. Un val de euforie m-a străbătut, o senzație similară cu ceea ce simțisem în poiană cu 15 ore în urmă.

   Schimbasem lumea și nimeni nu avea s-o știe vreodată. Și chiar dacă găseau camioneta lui Brad în New York, aveau să presupună că pur și simplu o lăsase acolo. N-or să-l găsească niciodată și n-or să facă niciodată legătura între mine și toată povestea asta. Miranda avea să fie găsită moartă, toate dovezile indicându-l pe Brad Daggett ca fiind criminalul. Iar Brad avea să dispară pentru totdeauna. Poliția o să creadă că fugise, dar n-aveau să-l găsească niciodată. Caz închis.

   Mi-am adus aminte cum îi spusesem lui Ted că există două modalități de a ascunde un cadavru. Una era să-l ascunzi fizic, dar cealaltă modalitate de a ascunde un cadavru era să ascunzi adevărul despre el, să faci să pară ca și cum altceva i s-a întâmplat.

   Am făcut-o împreună, am șoptit în vreme ce mă dădeam jos din mașină, îngăduindu-mi, preț de o clipă, să cred că mai era cineva acolo care împărțea asta cu mine.

   Mama m-a urmat în casă. Am aprins lumina în holul de la intrare și i-am luat din mână geanta cu lucrurile pentru noapte.

   - O, ce drăguț, a zis, așa cum zicea de fiecare dată când venea la mine acasă.

29

KIMBALL

   Când James și cu mine am ajuns la casa Severson din Kennewick, abia am găsit un loc unde să ne parcăm mașina pe aleea. Era deja o aiureală jurisdicțională, așa cum știam că avea să fie.

   Întregul departament de poliție Kennewick își făcuse apariția, dar, din cauza resurselor limitate ale departamentului lor de detectivi, fuseseră chemați și detectivii poliției statului. Medicul patolog șef era acolo și am auzit că și cei de la Marshal Service fuseseră anunțați că era posibil ca un suspect de crimă să fi trecut granița între state.

   Am reușit totuși să ajungem la casă, trecând dincolo de kilometrii de panglică galbenă a poliției și de vreo șapte polițiști în uniformă, toți hotărâți să protejeze locul crimei.

   Văzusem imensa casă pe-afară cu o zi în urmă, când îl căutaserăm pe Brad Daggett, dar încă nu fusesem înăuntru. Holul de la intrare era cât tot apartamentul meu.

   Miranda Severson zăcea cu fața în jos pe podeaua neterminată. Purta o haină verde închis, care părea scumpă, peste jeanși și cizme. Una din mâinile ei înmănușate era ridicată, aproape de capul distrus. Șapca - de tweed gri, cu cozoroc mic - îi căzuse. Părul negru i se revărsase, răsfirat în jurul capului. Era greu de spus unde se termina părul și unde începea sângele, negru și închegat. Împreună, părul și sângele formau un halou negru în jurul capului ei.

   - Arma? l-am întrebat pe șeriful Ireland, care se apropiase și rămăsese lângă mine.

   Încă nu spusese nimic - mă lăsa să mă uit la cadavru.

   - Tocmai am pus-o în pungă. Cheie reglabilă de 24 inchi. Era pusă lângă ea.

   A arătat vag către una din multele porțiuni din podeaua plină de praf care fusese marcată cu bandă.

   - Ce-au mai găsit?

   - Multe, după câte se pare. Urme de tălpi, fibre, fire de păr. Ai ratat adunarea lor.

   - Ceva neobișnuit?

   - Vrei să spui mai neobișnuit decât o fată cu capul spart?

   - Vreau să spun orice care să nu semene a ceea ce probabil că este. Adică, orice care să nu arate că Brad Daggett a intrat în panică, a adus-o aici și a omorât-o în bătaie.

   - Păi, nu. Nu am găsit portofelul primarului din Kennewick, dacă la asta te referi. Erau niște urme destul de proaspete de cauciuc afară în față, care n-au fost stricate de tot circul ăsta. Mie mi s-a părut a fi urme de camionetă și probabil că aparțin Fordului F-150 al lui Daggett. Așadar, nimic ciudat. Adică, dacă mă întrebi pe mine, totul e ciudat. Ea a ridicat mâna să blocheze lovitura - Ireland și-a ridicat propria mână pe partea laterală a capului ca să arate - dar asta a fost toată apărarea ei. Așa că da, asta e puțin cam ciudat. El o aduce aici, cu o cheie uriașă în mână, și ea doar stă acolo și îl lasă să o lovească în cap.

   - Asta e ciudat, am aprobat eu. Niciun semn că ar mai fi fost și altcineva aici în afară de cei doi?

   - Păi, băieții au fotografiat totul, așa că o să așteptăm și o să vedem, dar la prima vedere, aș zice că nu. O chestie bizară e că se pare că ea a intrat pe ușa din față și Daggett pe ușa de sticlă glisantă - aia de-acolo. Vezi urmele alea mari? Sunt ale lui.

   Erau marcaje cu benzi peste tot, dar am ridicat de jos niște bucățele de noroi de pe podeaua de altfel plină de praf, care trebuie să fi căzut de pe bocancii lui Brad.

   - De ce să fi făcut asta?

   - Mă pot gândi la mai multe motive. Nu neapărat cele potrivite. Poate că ușa din față era încuiată, așa că în timp ce ea căuta cheia, el s-a dus prin spate să vadă dacă nu era deschisă ușa glisantă. Poate că a trimis-o pe ea în casă prima, pe urmă el s-a întors, și-a luat cheia și a venit pe ușa din spate ca să se furișeze și să o ia prin surprindere.

   - Cred că asta sună logic, am remarcat eu.

   - Poate că voia să se uite la luna reflectată de ocean.

   - Nu se știe niciodată, am spus eu.

   Unul din oamenii lui Ireland îi făcea semn din cealaltă parte a camerei. El s-a scuzat și s-a dus acolo.

   Eu am mai rămas puțin, uitându-mă la cadavru, gândindu-mă la urmele de pași. James a venit lângă mine. Purta un trenci gri London Fog peste costumul ei pantalon. Elegantă ca întotdeauna, doar că avea o căciulă de lână în verdele celor de la Celtics, cu acel logo groaznic al micuțului spiriduș irlandez care învârte pe deget o minge de baschet.

   - Ce-ai aflat? am întrebat-o.

   - Toate urmele arată către Daggett. Momentul morții a fost probabil acum 12 ore, ceea ce înseamnă că ar putea fi destul de departe acum.

   - O să-l prindem, am spus.

   - O, da, a aprobat ea.

   I-am spus despre urmele de pași care veneau de la ușa din față și de la cea din spate. Ea s-a gândit o clipă.

   - E logic. El o aduce aici ca să o omoare, dar nu poate intra cu cheia aia mare în mână. Așa că găsește un motiv ca să se întoarcă la camionetă, ia cheia și pe urmă fuge în spatele casei. Probabil că ușa glisantă era deja descuiată. Ceea ce e mai puțin logic e cum a convins-o să intre în casă. Adică, dacă îi spunea că voia să stea de vorbă, puteau să vorbească în camionetă. Doar locul ăsta nu e deloc cald și confortabil.

   - Da, știu. Asta mă sâcâie și pe mine.

   Am rămas tăcuți un moment. Pe urmă am întrebat-o:

   - Ai văzut priveliștea? Din spate.

   - Nu, a spus.

   Ne-am îndreptat amândoi către ușa glisantă care ducea la o terasă de piatră și am ieșit pe ea în frumoasa zi de toamnă. Priveliștea era uluitoare. Casa se înălța pe un promontoriu direct deasupra Atlanticului. Vedeai în toate direcțiile la mulți kilometri depărtare.

   - Crezi că aia urma să fie o piscină? a întrebat James despre groapa mare săpată în pajiștea în pantă din spatele casei.

   - Bănuiesc că da.

   - Totul mi se pare puțin cam obscen. Nu locul, ci dimensiunile casei. Arată mai degrabă a hotel decât a casă pentru un cuplu fără copii.

   Am făcut câțiva pași și apoi m-am întors ca să mă uit la fațada bej a casei. La etaj se înșiruiau mici balcoane. Unul pentru fiecare dormitor, m-am gândit eu. Pe terasă era un cuptor de piatră și un loc special pentru grill și un minifrigider.

   M-am întrebat ce avea să se întâmple cu casa asta. Dacă cineva o să pună mâna pe ea și o să plătească pentru a o termina, sau dacă doar se va dărăpăna și va putrezi, devenind un hotel de lux pentru o colonie de lilieci sau ratoni.

   - Încă ceva, a spus James; continua să se uite la ocean. Dacă presupunerea noastră este corectă, dacă Miranda Severson l-a convins pe Brad Daggett să-i omoare soțul, probabil că el a făcut-o crezând că până la urmă o să aibă parte de toată bogăția asta.

   - Poate că era îndrăgostit de ea, James. Nu fi cinică.

   - Mă rog. Asta nu schimbă cu nimic ideea mea, care e: de ce o omoară pe Miranda la mai puțin de o săptămână după ce l-a omorât pe bărbatul ei? Adică, ea e motivul pentru care face toate astea. Dacă o omoară, atunci totul dispare. Adio bani, adio sex.

   - Mda, e ciudat. Dar ar putea să fie o mulțime de motive. Intră în panică, se gândește că Miranda o să-l toarne.

   - Dacă e așa, atunci de ce să nu fugă doar, în loc să o omoare mai întâi și pe urmă să fugă?

   - Nu știu, i-am răspuns. Poate că a acționat singur. Poate că s-a îndrăgostit de Miranda, a crezut că dacă îl omoară pe bărbatu-său o va face să-i cadă în brațe. Când asta nu s-a întâmplat, a omorât-o pe Miranda ca să n-o poată avea nimeni.

   - M-am gândit la asta, a spus James, dar dacă e așa, atunci cum a convins-o pe Miranda să vină aici cu el?

   - Păi, o să aflăm. O să-l prindă în curând; 24 de ore, cel mult. Între timp, avem de pregătit un dosar. O să mă duc să stau de vorbă cu Polly Greenier asta, alibiul lui Brad pentru vineri noapte.

   - Ai nevoie de mine?

   - Întotdeauna am nevoie de tine, am replicat. Dar mă descurc cu Polly. Ceva îmi spune că imediat ce o anunț că l-am identificat pe Brad în Boston, alibiul ei o să cadă.

   - OK. Sună-mă dacă ai nevoie de mine. Detectivii de la poliția statului vor să trecem în revistă tot ce avem în cazul asasinării lui Ted Severson, și le-am spus că o să le fac favoarea asta.

   După ce am luat adresa de la Ireland, m-am îndreptat spre nord către Kennewick Beach, trecând pe lângă Cooley`s, barul în care se presupune c-ar fi fost Brad cu această Polly vinerea trecută.

   De la drumul de-a lungul plajei, am cotit spre interior pe Sea Mist Road, pe care am mers vreun kilometru și jumătate, un drum unde casele deveneau mai rare și pădurea mai deasă. Polly Greenier locuia într-o fundătură numită York Court, într-o casă mică și cenușie cu un singur nivel, situată într-o curte unde iarba nu fusese tunsă toată vara.

   Am verificat din nou numărul pe cutia poștală. Casa, cu storurile trase la toate ferestrele, nu părea locuită.

   Am înotat prin iarba înaltă până la ușa casei. Soneria a scos un sunet cu ecou în casă și aproape imediat o femeie blondă cu un telefon vârât între umăr și bărbie a deschis ușa. Mi-am scos legitimația.

   - Jan, tre` să închid, a spus ea în telefon.
   A crăpat cu piciorul ușa de plasă și mi-a făcut semn să intru.

   - Da, da, o să te sun. Tre` să închid, poliția e aici.

   - Ce se-ntâmplă? m-a întrebat după ce mi-am șters picioarele pe covorașul de la intrare și am pătruns în harababura din living.

   - Am venit să vă pun câteva întrebări despre ultima dată când l-ați văzut pe Brad Daggett. Se poate?

   - O, Doamne, da, sigur, a spus.

   Rămăsese cu telefonul în mână. În cealaltă mână avea o țigară neaprinsă. Purta un halat roz lung, scămoșat, care atârna larg în față și prin deschizătura căruia se vedea o parte dintr-un sân greu.

   M-a invitat înăuntru, adunându-și halatul cu mâna care ținea țigara, apoi mi-a făcut semn către zona de living, în care se aflau o canapea și un fotoliu asortate. Un cocker spaniel, într-un coșuleț de câini, și-a îndreptat spre mine ochii umezi.

   Polly s-a scuzat un moment și eu m-am așezat pe fotoliul de catifea reiată. Casa mirosea a tutun și a odorizant de cameră.

   Când Polly s-a întors în living, era tot în halat, dar îl strânsese mai bine în jurul ei. Își adunase părul blond la spate și părea să se fi machiat puțin, dar nu eram sigur.

   - Pot să vă ofer ceva? Cafea?

   - Dacă aveți făcută, sigur. Dacă nu, e în regulă.

   A ieșit și s-a întors cu cafea pentru amândoi, punând lapte și zahăr în ceașca mea fără să mă întrebe.

   În timp ce așteptam, m-am aplecat și l-am scărpinat pe câine pe cap. Mi-am dat seama că era bătrân, ochii lui mari aveau cataractă.

   - El e Jack, a spus ea, întinzându-mi cafeaua.

   Am sorbit din ea, pe când Polly se așeza în fața mea, pe canapea.

   Și-a încrucișat picioarele și halatul s-a dat la o parte, dezvelindu-i-le. Avea talia groasă, stomacul se vedea umflat prin halat, dar Polly Greenier avea picioare frumoase, ușor bronzate și minunat arcuite. Unghiile de la picioare erau dat cu o ojă albastră iridiscentă.

   Înainte de a ajunge aici, mă întrebasem dacă Polly aflase deja despre cadavrul din casa Severson, dar acum știam că da, aflase. Mi-am dat seama din clipa în care deschisese ușa, cu telefonul la ureche. Probabil că discutase despre asta toată dimineața.

   - Ați aflat? am întrebat-o. Despre cadavrul care a fost găsit azi-dimineață?

   - O, da. Tot orașul vorbește despre asta. Chiar e Miranda Severson?

   - Încă nu a fost identificată, dar, da, credem că e Miranda. Dar eu sunt aici pentru Brad Daggett.
...........................................................