Cei care merită să moară, Peter Swanson

 1-7
PARTEA ÎNTÂI

REGULILE BARURILOR DIN AEROPORTURI

1

TED

        - Hei, bună, a spus ea.

   M-am uitat la mâna albă, cu pistrui, de pe spătarul scaunului de bar liber de lângă mine, din sala de așteptare de la clasa business din Aeroportul Heathrow, apoi am ridicat privirea către fața necunoscutei.

   - Ne cunoaștem? am întrebat-o.

   Chipul ei nu părea deloc familiar, dar accentul american, cămașa albă imaculată, jeanșii mulați băgați în cizmele până la genunchi, toate o făceau să pară una dintre îngrozitoarele prietene ale nevesti-mii.

   - Nu, scuze. Doar îți admiram băutura. Pot?

   Și-a așezat trupul prelung și zvelt pe scaunul de piele rotativ și și-a pus geanta pe bar.

   - Ăla e gin? a întrebat, referindu-se la Martiniul din fața mea.

   - Hendrick`s, am răspuns.

   A făcut un semn către barman, un adolescent cu păr țepos și bărbia lucioasă, și a cerut un Martini Hendrick`s cu două măsline. Când i-a sosit paharul, l-a ridicat în direcția mea. Mai aveam o gură într-al meu, așa că am spus:

   - Pentru imunizarea contra călătoriilor internaționale.

   - O să beau pentru asta.

   Mi-am terminat paharul și am cerut altul. Ea mi-a spus cum o cheamă, un nume pe care l-am uitat imediat. I l-am spus și eu pe al meu - doar Ted și nu Ted Severson, cel puțin nu atunci.

   Am stat în sala de așteptare de la Heathrow, plină de canapele și lumini, bându-ne băuturile, schimbând câteva remarci și confirmând că amândoi așteptam să ne îmbarcăm în același zbor direct către Aeroportul Logan din Boston. Ea și-a scos din geantă o carte broșată subțire și a început să citească. Asta mi-a dat posibilitatea să o privesc cu adevărat.

   Era frumoasă - păr lung roșcat, ochii de un albastru-verzui luminos, ca al apelor tropicale, iar pielea atât de pală, încât aproape avea nuanța alb-albăstruie a laptelui smântânit. Dacă o astfel de femeie se așază lângă tine la barul din cartier și îți laudă băutura comandată, te gândești că viața e pe cale să ți se schimbe. Dar regulile sunt diferite în barurile din aeroporturi, unde tovarășii tăi de băutură urmează să dispară de lângă tine în direcții opuse.

   Și chiar dacă această femeie se îndrepta spre Boston, eu eram încă plin de o furie scârbită pentru toată situația de acasă, cu soția mea. Numai la asta fusesem în stare să mă gândesc în săptămâna petrecută în Anglia. Aproape că nu mâncasem, aproape că nu dormisem.

   În difuzor s-a auzit un anunț în care am deslușit două cuvinte: Boston și întârziere.

   M-am uitat la panoul de deasupra șirurilor de sticle de băutură fină și am văzut că zborul nostru fusese amânat cu o oră.

   - Avem timp să mai bem un pahar, am spus. Fac eu cinste.

   - De ce nu? a replicat ea și și-a închis cartea, așezând-o cu fața în sus pe bar, lângă geanta ei.

   Triunghiul dragostei și al morții, de Patricia Highsmith.

   - Cum e cartea?

   - Nu e printre cele mai bune ale ei.

   - Nimic mai rău ca o carte proastă și un zbor mult întârziat.

   - Tu ce citești? a întrebat.

   - Ziarul. Nu-mi plac cărțile.

   - Și atunci, ce faci în avion?

   - Beau gin. Plănuiesc crime.

   - Interesant.

   Mi-a zâmbit, pentru prima oară. Era un zâmbet larg, care i-a făcut o mică cută între nas și buza superioară și a dat la iveală niște dinți perfecți și o dungă subțire de gingie roz.

   M-am întrebat ce vârstă avea. Când se așezase lângă mine, mă gândisem că ar avea în jur de 35 de ani, aproape de vârsta mea, dar zâmbetul ei și pistruii pali care îi stropeau podul nasului o făceau să pară mai tânără. Poate 28 de ani. Vârsta soției mele.

   - Și lucrez, bineînțeles, atunci când zbor, am adăugat.

   - Cu ce te ocupi?

   I-am oferit versiunea scurtă a poveștii, că finanțam și ofeream consultanță start-up-urilor. Nu i-am spus cum am făcut cea mai mare parte a banilor - vânzând acele companii imediat ce păreau promițătoare. Și nu i-am spus că de fapt nici nu aveam nevoie să mai lucrez vreodată în viața mea, că fusesem unul dintre investitorii în valul de companii dot-com de la sfârșitul anilor `90 care reușiseră să-și transforme investițiile în cash chiar înainte ca balonul economic să explodeze.

   A ascuns aceste lucruri doar pentru că nu aveam niciun chef să vorbesc despre el, nu pentru că aș fi crezut că noua mea tovarășă de drum le-ar putea considera supărătoare sau ar putea să-și piardă interesul de a mai discuta cu mine. Niciodată n-am simțit nevoia să-mi cer scuze pentru banii pe care îi făceam.

   - Și tu? Cu ce te ocupi? am întrebat-o eu.

   - Lucrez la Colegiul Winslow. Sunt arhivist.

   Winslow era un colegiu pentru fete situat într-o suburbie plină de verdeață la vreo 30 de kilometri vest de Boston.

   Am întrebat-o ce face un arhivist și ea mi-a oferit ceea ce bănuiesc că era propria ei versiune prescurtată a muncii sale, cum că aduna și conserva documentele colegiului.

   - Și locuiești în Winslow? am întrebat-o.

   - Da.

   - Căsătorită?

   - Nu, nu sunt. Tu?

   Chiar în clipa în care a spus-o, am remarcat ușoara mișcare a ochilor când s-a uitat după verighetă pe mâna mea stângă.

   - Da, din nefericire, am răspuns.

   Apoi am ridicat mâna, ca să-mi vadă inelarul gol.

   - Și nu, nu obișnuiesc să-mi scot verigheta în barurile din aeroporturi în caz că o femeie ca tine se așază lângă mine. Nu am purtat niciodată verighetă. Nu suport inelele pe deget.

   - De ce din nefericire? a insistat.

   - E o poveste lungă.

   - Zborul nostru are întârziere.

   - Chiar vrei să afli despre viața mea sordidă?

   - Cum aș putea să refuz așa ceva?

   - Dacă o să-ți povestesc, o să am nevoie de încă unul din ăsta, am spus și am ridicat paharul gol. Și tu?

   - Nu, mulțumesc. Două sunt limita mea.

   A tras cu dinții una din măslinele din scobitoare și a mușcat din ea. Pentru o clipă i-am zărit vârful roz al limbii.

   - Întotdeauna spun că două Martiniuri sunt prea multe, iar trei nu sunt de ajuns.

   - Nostim. Nu așa spunea și James Thurber?

   - N-am auzit de el, am replicat cu un zâmbet afectat, deși mă simțeam puțin cam rușinat că încercam să-mi atribui un citat faimos.

   Brusc, barmanul a apărut în fața mea și eu am mai comandat un pahar.

   Pielea din jurul gurii îmi dădea acea senzație plăcută de amorțeală pe care o ai de obicei de la gin și știam că eram în pericol de a deveni prea amețit și de a spune prea multe, dar astea erau regulile din aeroporturi, în definitiv, și, deși tovarășa mea de călătorie locuia la doar 30 de kilometri de mine, deja uitasem cum o cheamă și știam că șansele să o mai văd vreodată erau foarte mici. Și mă simțeam bine să vorbesc și să beau cu o străină.

   Simplul fapt că rosteam cu voce tare niște cuvinte făcea să mi se mai risipească o parte din furie.

   Așa că i-am spus povestea.

   I-am spus cum soția mea și cu mine eram căsătoriți de 3 ani și că locuiam în Boston. I-am spus despre săptămâna petrecută în septembrie la Kennewick Inn, pe coasta de sud din Maine, și cum ne-am îndrăgostit de locul ăla și am cumpărat un teren ridicol de scum, pe țărmul oceanului. I-am spus cum soția mea, pentru că are licență în ceva numit „Arte și științe sociale”, a decis că era calificată să colaboreze la proiectul casei împreună cu o firmă de arhitectură și în ultimele luni a petrecut cea mai mare parte a timpului în Kennewick, lucrând cu un constructor pe nume Brad Draggett.

   - Și ea și Brad...? a întrebat ea după ce și-a băgat și cea de-a doua măslină în gură.

   - M-hm.

   - Ești sigur.

   Așa că i-am dat mai multe detalii.

   I-am spus cum Miranda începuse să se plictisească de viața noastră din Boston. În primul an de căsnicie s-a dedicat decorării casei noastre de gresie din South End. După aceea, a lucrat cu jumătate de normă în galeria unei prietene din SoWa, dar încă de atunci știam că lucrurile începeau să-și piardă farmecul. Începuserăm să nu mai avem ce discuta în timpul prânzului, începuserăm să mergem la culcare la ore diferite. Și, mai important, ne pierduserăm identitățile care ne definiseră inițial în relația noastră.

   La început, eu eram omul de afaceri bogat care îi făcuse cunoștință cu vinurile scumpe și galele de binefacere, iar ea artista boemă care își petrecea vacanțele pe plajele thailandeze și căreia îi plăcea să piardă vremea în barurile din cartier. Știam că noi doi eram propriile noastre clișee, total opuse, dar pentru noi funcționa. Ne înțelegeam bine la toate nivelurile.

   Chiar îmi plăcea faptul că, deși mă consideram arătos, într-un fel convențional, nimeni nu se uita la mine atunci când eram cu ea. Avea picioare lungi și sâni mari, o față în formă de inimă și buze pline. Părul ei era castaniu-închis, dar și-l vopsea întotdeauna negru, și era aranjat în mod deliberat să pară ciufulit, ca și cum atunci se ridicase din pat. Tenul era imepcabil și nu avea nevoie de machiaj, deși nu ieșea niciodată din casă fără să folosească creion negru.

   Am văzut bărbați care o fixau cu privirea în baruri și restaurante. Poate că le atribuiam sentimentele mele, dar privirile pe care i le aruncau mi se păreau flămânde și primitive. Mă făceau să mă bucur că nu trăiesc într-o vreme sau un loc unde bărbații de obicei umblă cu arme.

   Călătoria noastră în Kennewick, Maine, fusese spontană, o reacție la plângerea Mirandei că de mai bine de 1 an nu mai fuseserăm undeva singuri. Am plecat în a treia săptămână din septembrie. Primele zile au fost senine și calde, dar în miercurea din acea săptămână o furtună a coborât dinspre Canada, ținându-ne închiși în apartamentul nostru. Am ieșit doar ca să bem Allagash White și să mâncăm homar în taverna din subsolul hanului.

   După ce furtuna a trecut, zilele au devenit mai reci și uscate, lumina mai cenușie, amurgul mai lung.

   Ne-am cumpărat pulovere și am explorat drumul lung de o milă de-a lungul falezei, care începea chiar la nord de han și continua între Atlanticul învolburat și țărmul stâncos. Aerul, până nu demult încărcat de umezeală și de mirosul loțiunilor de plajă, era acum proaspăt și sărat.

   Ne-am îndrăgostit amândoi de Kennewick, atât de tare, încât atunci când am găsit o bucată de pământ năpădită de trandafiri sălbatici care era de vânzare, aflată pe un promonitoriu la capătul potecii, am sunat la numărul aflat pe anunț și am făcut imediat o ofertă.

   Un an mai târziu, tufele de trandafiri fuseseră înlăturate, fundația fusese săpată și exteriorul casei cu 8 camere era aproape gata. Constructorul pe care îl angajaserăm era Brad Daggett, un bărbat divorțat, solid, cu păr negru și des, cu barbișon și nas acvilin.

   În vreme ce eu îmi petreceam săptămânile la Boston - lucrând cu un grup de proaspeți absolvenți de MIT care creaseră un nou algoritm pentru un motor de căutare bazat pe un blog - Miranda petrecea tot mai mult timp în Kennewick, stând la han și supraveghind munca la construcția casei, preocupată de fiecare dală și fiecare element de instalație electrică.

   La începutul lui septembrie, am hotărât să-i fac o surpriză și să vin și eu la Kennewick. Când am intrat pe I-95 la nord de Boston, i-am lăsat un mesaj pe telefonul mobil. Am ajuns în Kennewick cu puțin înainte de prânz și am căutat-o la han. Cei de acolo mi-au spus că era plecată de dimineață.

   M-am urcat în mașină, m-am dus la casă și am parcat în spatele camionetei Ford a lui Brad, pe aleea de pietriș. Mini Cooper-ul bleu al Mirandei era și el colo. Nu mai venisem aici de câteva săptămâni și m-am bucurat să văd că lucrurile avansaseră. Toate ferestrele păreau să fi fost montate, iar dalele de gresie cenușiu-albăstruie pe care le alesesem pentru grădina aflată în josul pantei sosiseră deja.

   Am ocolit casa către partea din spate, unde fiecare cameră de la etaj avea propriul ei balcon și unde o verandă închisă, de-a lungul parterului, dădea către o terasă enormă pavată cu piatră. În fața ei fusese săpată o gaură dreptunghiulară pentru piscină. Am urcat treptele de piatră ale terasei și i-am zărit pe Brad și Miranda prin ferestrele înalte ale bucătăriei, care dădea către ocean. Am dat să bat în geam ca să îi anunț că eram acolo, când ceva m-a făcut să mă opresc.

   Stăteau amândoi sprijiniți de nou instalatele blaturi de cuarț, uitându-se pe fereastră către Golful Kennewick. Brad fuma o țigară și l-am văzut cum scutură scrumul, cu o mișcare scurtă, în ceașca de cafea pe care o ținea în mână.

   Dar Miranda a fost cea care m-a făcut să mă opresc. Era ceva în atitudinea ei, în felul în care stătea rezemată de blat, înclinată către umerii lați ai lui Brad. Părea total în largul ei.

   Am văzut-o ridicând o mână cu un gest firesc, iar Brad i-a strecurat între degete țigara aprinsă. Ea a tras un fum prelung, apoi i-a dat înapoi țigara. Niciunul nu s-a uitat la celălalt în acest timp și atunci am știut, fără nicio urmă de îndoială, nu numai că se culcau împreună, dar că probabil se și iubeau.

   În loc să simt furie sau disperare, sentimentul meu imediat a fost de panică, să nu fiu văzut pe terasă, spionându-i în momentul lor de intimitate. M-am întors către intrarea principală, am traversat veranda, apoi am deschis ușa de sticlă și am strigat „Hei!” în casa care mi-a răspuns ca un ecou.

   - Aici, a strigat Miranda drept răspuns și am intrat în bucătărie.

   Se îndepărtaseră puțin unul de celălalt, dar nu prea mult. Brad își stingea țigara în ceașca de cafea.

   - Teddy, ce surpriză, a spus Miranda.

   Era singura care îmi spunea așa, un nume de alint care la început fusese doar o glumă, căci nu mi se potrivea deloc.

   - Hei, Ted, a spus Brad. Cum ți se pare până acum?

   Miranda a ieșit de după blat și mi-a dat un sărut pe colțul gurii. Mirosea a șamponul ei scump și a țigări Malboro.

   - Arată bine. Mi-au venit dalele.

   Miranda a râs.

   - L-am lăsat să aleagă și el ceva și doar de asta îi pasă.

   Brad a venit și el din spatele blatului și a dat mâna cu mine. Mâna lui era mare, cu nodurile degetelor proeminente, cu palma caldă și uscată.

   - Vrei un tur complet?

   În vreme ce Brad și Miranda mă conduceau prin casă, Brad vorbindu-mi de materiale de construcții, iar Miranda spunându-mi ce fel de mobilă avea să fie în fiecare loc, am început să mă îndoiesc de ceea ce văzusem. Niciunul dintre ei nu părea agitat în preajma mea. Poate că doar deveniseră prieteni buni, genul acela de prieteni care stau umăr lângă umăr și împart o țigară. Miranda își exprima uneori afecțiunea fizic, luându-și prietenele de braț și sărutându-i pe prietenii noștri bărbați pe gură la venire și la plecare.

   Mi-a trecut prin minte că era posibil să fiu paranoic.

   După turul casei, Miranda și cu mine ne-am întors la Kennewick Inn și am mâncat de prânz la taverna Livery. Am luat amândoi un sendviș cu eglefin afumat și eu am băut două whisky-uri cu apă.

   - Te-a convins Brad să te apuci din nou de fumat? am întrebat-o, vrând să o prind cu o minciună, să văd cum reacționează.

   - Ce? a spus ea, încrețindu-și fruntea.

   - Miroseai puțin a tutun. La casă.

   - Poate că am tras un fum sau două. Nu m-am apucat iar de fumat, Teddy.

   - De fapt, nu-mi pasă. Doar mă întrebam.

   - Poți să crezi că e aproape gata casa? a spus, înmuindu-și un cartof prăjit în ketchup-ul meu.

   Am vorbit o vreme despre casă și eu am început să mă îndoiesc și mai tare de ceea ce văzusem. Nu se purta ca și cum ar fi fost vinovată.

   - Rămâi tot weekendul? m-a întrebat.

   - Nu, voiam doar să vin până aici să-ți spun „bună”. Iau masa diseară cu Mark LaFrance.

   - Contramandează și rămâi. Mâine s-a anunțat vreme frumoasă.

   - Mark a zburat încoace special pentru întâlnirea asta. Și trebuie să pregătesc niște bilanțuri.

   Inițial plănuisem să rămân în Maine toată după-amiaza, sperând că Miranda va fi de acord cu o siestă prelungită în camera de hotel. Dar, după ce îi văzusem pe ea și pe Brad giugiulindu-se în bucătăria foarte scumpă pe care eu o plăteam, mă răzgândisem. Avem un nou plan.

   După prânz, am dus-o pe Miranda la casă, pentru a-și putea lua mașina. Apoi, în loc să mă îndrept direct spre I-95, am intrat pe Route 1 și am luat-o spre sud către Kittery și zona sa comercial cu magazine gen outlet întinse pe 500 de metri. Am oprit în față la Kittery Trading Post, un magazin cu echipament pentru excursii pe lângă care trecusem de nenumărate ori, dar în care nu intrasem niciodată.

   În numai 15 minute am cheltuit aproape 500 de dolari pe o pereche de pantaloni da camuflaj, un impermeabil gri cu glugă, niște ochelari uriași de pilot și un binoclu performant. Am intrat cu tot echipamentul ăsta într-o toaletă publică aflată vizavi de magazinul Crate and Barrel și m-am schimbat în noua mea ținută. Cu gluga trasă și ochelarii pe nas, mă simțeam de nerecunoscut. Cel puțin de la distanță.

   Am luat-o din nou spre nord și am oprit în parcarea de lângă Golful Kennewick, strecurându-mi Audi-ul Quattro între două camionete. Știam că Miranda sau Brad nu aveau de ce să vină în această parcare anume, dar nici eu nu aveam de ce să-mi las mașina într-un loc perfect vizibil.

   Vântul se oprise, dar cerul era acoperit cu nori cenușii joși, iar în aer se simțea miros de ploaie caldă, cețoasă. Am mers pe nisipul umed de pe plajă și șistul argilos care duceau spre punctul de pornire pe poteca de pe faleză. Am înaintat cu grijă, cu privirea ațintită asupra potecii pietruite - umedă de ploaie și întreruptă din loc în loc de rădăcini - în loc să mă uit spre întinderea copleșitoare a Atlanticului din dreapta mea.

   Unele porțiuni pietruite ale potecii se erodaseră complet și un indicator șters avertiza trecătorii de pericole. Din această cauză, poteca nu era folosită prea des și în acea după-amiază nu am văzut decât o singură persoană - o adolescentă care mirosea ca și cum tocmai fumase niște marijuana. Am trecut unul pe lângă celălalt fără să ne privim sau să ne spunem ceva.

   Către capătul potecii, am mers de-a lungul unui zid de ciment năruit care marca limita terenul pe care se afla o căsuță de piatră, ultima înainte de vreo 500 de metri de teren viran după care urma proprietatea noastră. Cărarea cobora apoi la nivelul mării, traversând o plajă îngustă, stâncoasă, plină de alge și de geamanduri mâncare de vreme, apoi continua de-a lungul unei ridicături de pământ abrupte printre niște molizi strâmbi. Ploaia se întețise și mi-am scos ochelarii de soare. Era puțin probabil ca Miranda sau Brad să se afle în afara casei. Dacă vreunul dintre ei se uita afară și mă zărea cumva cu binoclul meu, avea să creadă că sunt un ornitolog amator. Dacă se apropia cineva, puteam să mă retrag repede pe potecă.

   Când am văzut casa înălțându-se deasupra pământului stâncos, am fost izbit - și nu pentru prima oară - de diferența de stil între partea de sus a casei, cea care dădea spre ocean, și partea aflată la drum.

   Fațada casei era decorată cu piatră falsă, cu câteva ferestre mici și o ușă dublă impresionantă din lemn închis cu arcade exagerate. Partea din spate era din lemn vopsit în bej și toate ferestrele identice, cu balcoanele lor identice, făceau casa să arate ca un hotel de dimensiuni medii.

   „Am o mulțime de prieteni”, spusese Miranda când am întrebat-o de ce avea nevoie de 7 camere pentru oaspeți. Apoi îmi aruncase o privire de parcă o întrebasem de ce credea că erau necesare instalațiile sanitare în casă.

   Am găsit un loc bun sub un molid pitic, cocârjat și răsucit ca un bonsai. M-am înstins pe brută pe pământul umed și am reglat binoclul până când am început să focalizez casa. Eram la vreo 50 de metri și puteam vedea bine prin ferestre. Mi-am plimbat privirea de-a lungul parterului, dar nu am zărit nicio mișcare, apoi am urcat la etaj. Nimic. Din câte vedeam, nu era nimeni în casă, deși, când o lăsasem pe Miranda aici, camioneta lui Daggett era încă pe alee.

   În urmă cu câțiva ani, mă dusesem la pescuit cu un coleg, un alt speculant în acțiuni dot-com, care era cel mai bun pescar la ocean pe care îl cunoșteam vreodată. Era în stare să se holbeze la suprafața apei și să știe exact unde erau peștii. Mi-a spus că toată șmecheia era să nu își concentreze privirea într-un singur loc, ci să cuprindă cu privirea dintr-odată tot ce se afla în raza lui vizuală, pentru că, făcând asta, putea prinde o mișcare tremurată, o tulburare în apă. Încercasem atunci să fac și eu asta, dar n-am reușit decât să mă aleg cu o durere cumplită de cap. Așa că acum, după ce am trecut din nou cu privirea, prin binoclu, peste toate ferestrele și nu am văzut nimic, am decis să folosesc aceeași șmecherie și cu casa mea.

   Am lăsat totul să se blureze în fața ochilor mei, așteptând ca o mișcare anume să-mi atragă atenția, și, după ce am privit casa preț de mai puțin de 1 minut, am perceput o mișcare prin fereastra înaltă a ceea ce urma să fie livingul, în capătul de nord al casei.

   Am ridicat binoclul și m-am concentrat asupra ferestrei; Brad și Miranda tocmai intraseră acolo. În vedeam foarte bine; soarele de după-amiază, coborând pe cer, cădea pe fereastră într-un unghi favorabil, luminând interiorul fără a orbi. L-am văzut pe Brad cum se apropie de o masă improvizată care fusese pusă pentru echipa de tâmplari. A luat de pe ea o bucată de lemn care părea să fie o secțiune de baghetă pentru tavan și i-a arătat-o soției mele. Și-a trecut un deget de-a lungul unei caneluri și ea a făcut același lucru. Buzele lui se mișcau și Miranda încuviința din cap la ceea ce spunea el.

   Preț de o clipă, m-am simțit caraghios, un soț paranoic îmbrăcat în haine de camuflaj și spionându-și soția și constructorul, dar după ce Brad a pus ornamentul la loc, am văzut cum Miranda i se strecoară în brațe, își dă capul pe spate și îl sărută pe gură.

   El și-a coborât mâna lui mare și i-a lipit șoldurile de el, iar cu cealaltă a prins-o de părul ciufulit. Mi-am spus să nu mă mai uit, dar cumva nu am putut. Am privit cel puțin 10 minute, i-am privit cum făceau dragoste. Era clar că mai făcuseră asta și înainte.

   M-am tras în spate, în capul oaselor. Când am ajuns din nou pe potecă, mi-am scos gluga și mi-am vomitat prânzul.

   - Acum cât timp s-a întâmplat asta? m-a întrebat tovarășa mea de călătorie după ce i-am spus povestea.

   - Acum vreo săptămână și ceva.

   Ea a clipit și și-a mușcat buza de jos. Pleoapele îi erau palide ca o foaie de pergament.

   - Și ce ai de gând să faci? a întrebat.

   Asta era întrebarea pe care mi-o pusesem toată săptămâna.

   - Ceea ce vreau cu adevărat să fac e s-o omor.

   Am zâmbit cu gura amorțită de gin și am încercat să-i fac cu ochiul, doar ca să-i dau de înțeles că nu trebuia să mă creadă, dar fața ei a rămas gravă. A ridicat din sprâncenele roșcate.

   - Cred că ar trebui s-o faci, a spus și eu am așteptat un semn că era o glumă, dar nu a venit niciunul.

   Privirea ei era hotărâtă. M-am uitat lung la ea și am realizat că era mult mai frumoasă decât mi se păruse inițial. Avea o frumusețe eterică, atemporală, ca și cum ar fi fost un personaj dintr-o pictură renascentistă.

   Mă pregăteam să spun ceva, când ea a întors capul ca să asculte ce se auzea în difuzor. Tocmai anunțaseră că începea îmbarcarea la zborul nostru.

2

LILY

   În vara în care am împlinit 14 ani, mama mea a invitat un pictor pe nume Chet să vină să stea la noi. Nu-mi aduc aminte de celălalt nume al lui; de fapt, nici nu cred că l-am știut vreodată.

   A venit și a stat în apartamentul cel mic de deasupra atelierului mamei. Avea ochelari cu lentile groase și rame întunecate, o barbă stufoasă care era întotdeauna stropită cu vopsea și mirosea a fructe răscoapte. Îmi aduc aminte de felul în care ochii lui s-au îndreptat repede către pieptul meu atunci când ne-am cunoscut. Era deja foarte cald și eu purtam jeanși tăiați și un maiou. Sânii mei nu erau mai mari ca o ciupitură de țânțar, dar el tot s-a uitat.

   - Bună, Lily, a zis. Spune-mi unchiul Chet.

   - De ce? Ești unchiul meu?

   El mi-a dat drumul la mână și a râs, un zgomot bolborosit ca un motor care moare.

   - Hei, deja mă simt ca în familie aici, după cum mă tratează părinții tăi. O vară întreagă în care să pictez, frate. Incredibil.

   Am plecat de acolo fără să spun nimic.

   Nu a fost singurul oaspete în acea vară. De fapt, niciodată nu era un singur oaspete la Monk`s House, mai ales vara, când sarcinile pedagogice ale părinților mei luau sfârșit și ei se puteau concentra pe ceea ce le plăcea cu adevărat - băutura și adulterul.

   Nu spun asta ca să-mi prezint copilăria ca pe un soi de tragedie. O spun pentru că ăsta e adevărul. Iar în acea vară, vara lui Chet, a exista o listă întreagă de personaje, paraziți, masteranzi, foști iubiți și iubiți actuali, care veneau și plecau ca niște fluturi de noapte atrași de o lumină pâlpâitoare pe o verandă. Și ăștia erau doar oaspeții casei. Părinții mei, ca întotdeauna, dădeau petreceri nesfârșite - ascultam petrecerile astea, cu vâjâitul și bubuitul lor, prin pereții camerei mele, întinsă în pat. Erau niște simfonii familiare, începând cu hohote de râs, jazzul discordant și trântitul ușilor de plasă, și sfârșind, în primele ore ale dimineții, cu țipete, uneori plânsete, și întotdeauna zgomotul ușilor de la dormitor trântite.

   Chet era un soi diferit de oaspete al casei. Mama vorbea de el ca despre un artist outsider, ceea ce însemna, bănuiesc, că nu era afiliat la colegiul ei, nu era nici student și nici un artist invitat. Îmi amintesc că tata îi spunea „boschetarul degenerat pe care mama ta îl găzduiește peste vară. Evită-l, Lily, cred că are lepră. Și Dumnezeu știe ce e în barba aia”.

   Nu cred că era un sfat sincer din partea tatei - mama era pe aproape și el vorbea ca să-l audă ea - dar s-a dovedit a fi profetic.

   Eu îmi petrecusem toată viața la Monk`s House, numele pe care i l-a dat tata conacului victorian vechi de 100 de ani, mare și dărăpănat, aflat la o oră de New York, în pădurile dese din Connecticut.

   David Kintner, tatăl meu, era un romancier englez care obținuse cea mai mare parte din banii săi din adaptarea cinematografică a primei sale cărți și cea mai de succes, un roman comic plin de sex, a cărui acțiune se petrecea la un internat și care a făcut senzație pentru scurt timp la sfârșitul anilor `60.

   Venise în America la Shepaug University, ca scriitor invitat, și a rămas ca profesor asociat când a cunoscut-o pe Sharon Henderson, mama mea, o pictoriță din curentul expresionism abstract, care avea un post de profesor titular în departamentul de artă al universității. Împreună au cumpărat Monk`s. Nu avea un nume atunci când au cumpărat-o eu, anul în care am fost și eu concepută, dar tatăl meu, care a justificat existența celor 6 dormitoare prin dorința de a o umple cu oaspeți creativi și inteligenți (și tineri și femei), s-a gândit că i-ar plăcea să dea numele casei pe care o împărțeau Virginia și Leonard Wolf. În același timp, era și o referință la Thelonius Monk, muzicianul preferat al mamei.

   Erau multe lucruri ciudate la Monk`s, printre care și niște panouri solare nefolosite, care erau sufocate de iederă, o cameră de proiecție cu un vechi proiector, o pivniță de vinuri cu pământ pe jos, și o piscină micuță, în formă de rinichi, în curtea din spte, care era foarte rar curățată. În timp, ajunsese un soi de baltă noroioasă, cu fundul și marginile acoperite cu alge, cu un strat permanent de frunze putrezite la suprafața apei, cu filtrul său nefolosit înfundat cu leșuri umflate de șoareci și veverițe.

   La începutul acelei veri anume, încercasem să curăț chiar eu piscina pe jumătate plină, înlăturând prelata înnegrită de mucegai, găsind o plasă de fluturi cu care am adunat frunzele, apoi umplând piscina cu furtunul de-a lungul unei zile călduțe de iunie. I-am întrebat pe părinții mei, pe rând, dacă vor să ia niște chimicale pentru piscină data viitoare când se duc la cumpărături.

   Răspunsul mamei a fost:

   - Nu vreau ca draga mea fiică să înoate toată vara într-o grămadă de chimicale.

   Tata mi-a promis să facă un drum special la magazin, dar am văzut în ochii lui cum amintirea promisiunii dispare chiar înainte să se încheie discuția noastră.

   Cu toate astea, am înotat în piscină, în prima jumătate a verii, spunându-mi că cel puțin o aveam doar pentru mine. Apa a căpătat o culoare verde, iar fundul și părțile laterale au devenit alunecoase, acoperite cu alge întunecate. M-am prefăcut că piscina era de fapt un iaz, în adâncul pădurii, într-un loc special de care numai eu știam, iar prietenii mei erau țestoasele și peștii și libelulele. Înotam în amurg, când vaietul greierilor se auzea cel mai tare, aproape acoperind zgomotele petrecerilor care începeau pe veranda închisă din fața casei.

   Într-unul din amurgurile mele de înot l-am remarcat prima oară pe Chet, care, cu o bere în mână, mă privea de la marginea pădurii.

   - Cum e apa? m-a întrebat când și-a dat seama că fusese văzut.

   - E bună, am spus.

   - Nici măcar nu știam că piscina asta era aici.

   A ieșit din pădure, în lumina care mai rămăsese din zi. Purta o salopetă albă, pătată cu vopsea. A sorbit din bere, și i-a rămas spumă în barbă.

   - Nimeni n-o folosește, doar eu. Părinților mei nu le place să înoate.

   M-am dus către capătul mai adânc, bucuroasă că apa era verde și tulbure, ca să nu mă vadă el în costum de baie.

   - Poate că o să vin și eu odată să înot. E-n regulă pentru tine?

   - Nu-mi pasă. Poți să faci ce vrei.

   Și-a terminat berea dintr-o singură înghițitură zdravănă și a scos un sunet ca un pocnet când a luat sticla de la gură.

   - Frate, ceea ce chiar aș vrea e să pictez piscina asta. Și poate c-o să mă lași să te pictez și pe tine în ea. O să mă lași să fac asta?

   - Nu știu, am spus. Cum adică?

   El a râs.

   - Exact așa, tu în piscină, în lumina asta. Mi-ar plăcea să fac un tablou. De obicei fac chestii abstracte, dar pentru asta...

   A tăcut și s-a scărpinat pe partea interioară a coapsei. După un moment de tăcere, a întrebat:

   - Tu știi ce-al dracu` de frumoasă ești?

   - Nu.

   - Ești. Ești o fată frumoasă. N-ar trebui să-ți spun asta pentru că ești mică, dar sunt pictor, așa că e în regulă. Înțeleg frumusețea, sau cel puțin așa pretind.

   A râs.

   - O să te gândești la asta?

   - Nu știu cât o să mai înot. Apa e cam murdară.

   - OK.

   S-a uitat către pădurea din spatele meu, dând încet din cap.

   - Tre` să mai iau o bere. Vrei să-ți aduc ceva?

   Acum ținea sticla cu gâtul în jos pe lângă corp, și picături de bere cădeau pe iarba necosită.

   - Îți aduc o bere, dacă vrei.

   - Eu nu beau bere. N-am decât 13 ani.

   - OK, a spus el și a rămas o vreme privindu-mă, așteptând să vadă dacă ies din apă.

   Stătea cu gura ușor deschisă, și s-a scărpinat din nou pe interiorul coapsei. Am rămas pe loc, călcând apa, și răsucită în așa fel încât să nu fiu cu fața la el.

   - Ofelia, a spus el, mai degrabă pentru sine.

   Apoi:

   - OK. Înc-o bere.

   După ce a plecat, am ieșit din piscină, știind că am terminat cu înotul în acea vară și urându-l pe Chet pentru că mi-a distrus secretul piscinei.

   M-am înfășurat în prosopul mare de plajă pe care îl adusesem cu mine și am străbătut în fugă casa către baia cea mai apropiată de camera mea, de la etaj. Mă durea pieptul, de parcă furia din mine era un balon care se tot umfla, dar nu avea să spargă niciodată. În baie, cu clapa de aerisire zăngănitoare deschisă și cu dușul curgând, am țipat de mai multe ori, folosind cele mai urâte cuvinte pe care le știam. Țipam pentru că eram furioasă, dar mai țipat și ca să nu plâng. N-a mers. Am stat pe dalele podelei și am plâns până când m-a durut gâtul.

   Mă gândeam la Chet - la felul înspăimântător în care se uita la mine - dar mă gândeam și la părinții mei. De ce umpleau casa cu oameni străini? De ce cunoșteau doar obsedați sexual?

   După ce am făcut duș, m-am dus în camera mea și m-am privit goală în oglinda înaltă de pe ușa dulapului. Știam despre sex aproape dintotdeauna. Una dintre cele mai vechi amintiri ale mele era despre părinții mei făcând sex pe un prosop mare între dune, pe o plajă unde ne petreceam vacanța. Eu eram la 1 metru de ei, săpând în nisip cu o lopățică de plastic. Mi-aduc aminte că aveam biberonul plin cu suc cald de mere.

   M-am răsucit și mi-am privit corpul din toate unghiurile, scârbită de peticul de păr roșcat care îmi apăruse între picioare. Cel puțin sânii abia se vedeau, spre deosebire de ai prietenei mele Gina,c are locuia mai sus pe stradă. Mi-am tras umerii în spate și sânii mei s-au aplatizat complet. Dacă îmi țineam o mână între picioare, arătam la fel cum fusesem la 10 ani. Costelivă, cu păr roșcat, și pistrui care îmi întunecau brațele și baza gâtului.

   Mi-am pus niște jeanși și un hanorac, chiar dacă noaptea era încă înăbușitoare, și am coborât să-mi fac un sendviș cu unt de arahide.

   N-am mai înotat în piscină. Nu știu dacă Chet a continuat să mă caute acolo.

   Îl vedeam câteodată în capătul treptelor care duceau la apartamentul de deasupra atelierului mamei, fumând o țigară și privind către casă. Iar uneori era în bucătăria noastră, vorbind cu mama, de obicei despre artă. Ochii lui mă găseau, apoi se îndreptau în altă parte, apoi iar mă căutau.

   Tata a fost plecat în acea vară vreme de vreo 3 săptămâni. S-a întâmplat imediat după vizita câtorva prieteni englezi de-ai lui, printre care o tânără poetesă pe nume Rose. Ne-a făcut cunoștință spunând: „Rose, ea este Lily. Lily, ea este Rose. Nu vă luați la întrecere. Amândouă sunteți niște flori frumoase”.

   Rose, foarte slabă și cu sâni mari, mirosea a țigări cu cuișoare, și când mi-a strâns mâna s-a holbat în creștetul capului meu.
   Îmi făceam griji că după ce tatăl meu a dispărut. Chet avea să apară în casă mult mai des. În schimb, a apărut un alt bărbat, cu un nume rusesc. Îmi plăcea de el, dar numai pentru că avea un câine frumos cu păr scurt, pe nume Gorky. Nu mai avuseserăm animale în casă de când Bess, pisica mea, murise cu 3 luni în urmă. Cu rusul în preajmă, Chet a dispărut pentru o vreme și am început să mă simt în siguranță. Apoi Chet a venit în camera mea într-o sâmbătă noapte, târziu.

   Știam că e sâmbătă pentru că era seara acelei petreceri importante, cea despre care mama vorbea de mai bine de o săptămână.

   „Lily, dragă, să faci baie sâmbătă pentru petrecere.” „Lily, o s-o ajuți pe mama ta să facă spanakopita pentru petrecerea noastră, nu-i așa? O să te las s-o servești așa cum îți place ție.”

   Era ciudat că îi păsa în mod deosebit de asta. Mama dădea tot timpul petreceri, dar de obicei pentru profesori și studenți de la universitate. Pentru petrecerea asta, veneau oameni de la New York pentru a-l cunoaște pe rus. Tata nu se întorsese încă și mama era agitată, iar păru ei scurt îi stătea țepos la eafă de cât își tot trecuse degetele prin el.

   Eu am rămas departe de casă aproape toată sâmbăta aia, ducându-m, printre pini, în locul meu preferat, o pajiște mărginită de ziduri de piatr care se învecina cu o fermă de mult părăsită. Am aruncat cu pietre în copaci până a început să mă doară brațul, apoi am stat o vreme întinsă pe movila cu iarbă moale de lângă salcie. Am visat cu ochii deschiși la cealaltă familie a mea, cea imaginară, cu părinți plictisitori și șapte frați, patru băieți și trei fete.

   Era foarte cald. Simțeam transpirația sărată pe buza de sus și am rămas întinsă acolo, privind cum se adună pe cer nori umflați, întunecați. Când am auzit primul bubuit de tunet, m-am ridicat, mi-am scuturat firele de iarbă de pe picioare și m-am întors acasă.

   Furtuna a biciuit casa vreo oră. Mama bea gin și scotea diverse lucruri din cuptor, spunându-i rusului cât de perfectă era furtuna - cum nu-și putea dori o coloană sonoră mai bună pentru petrecerea ei - deși îmi dădeam seama că era supărată.

   Când oaspeții au început să vină, cerul era din nou senin și singurele dovezi ale furtunii erau aerul curat și picăturile care se scurgeau întruna de la streșinile umflate. Am servit cu aperitive oameni pe care nu-i văzusem niciodată, apoi m-am strecurat în camera mea, luând cu mine două tarte reci drept cină.

   Am mâncat în camera mea și am încercat să citesc.

   Luasem o carte broșată din teancul de cărți de lângă patul mamei. Se numea Iubire otrăvită, de Josephine Hart, și o auzisem pe mama spunând că nu-i plăcea, că era doar un gunoi prezentat ca literatură. Asta m-a făcut să doresc s-o citesc, dar adevărul e că nici mine nu-mi plăcea. Era despre un englez, ca tatăl meu, care făcea sex cu iubita fiului său. Nu mi s-a părut interesant niciun personaj. Am renunțat și am luat o Nancy Drew din biblioteca mea. Volumul numărul 10: The Password to Larkpur Lane. Știam că eram prea mare ca să citesc Nancy Drew, dar era de departe eroina mea preferată. Am adormit citind.

   M-am trezit la sunetul ușii camerei mele care se deschidea.

   Lumina de pe hol a pătruns în cameră și am auzit muzică rock tare venind de la parter. Stăteam ghemuită pe o parte, cu fața către ușă, cu doar un cearșaf tras pe mine până la mijloc. Am întredeschis ochii și l-am văzut pe Chet stând în cadrul ușii. Lumina venea din spatele lui, dar era ușor de identificat din cauza bărbii și a ochelarilor cu ramă întunecată, a căror margine reflecta lumina de pe coridor. Se legăna ușor, ca un copac într-un vânt puternic.

   Nu m-am mișcat, sperând că va pleca. Poate că nu pe mine mă căuta, deși știam că pe mine. M-am gândit să țip sau să încerc să fug din cameră, dar în casă se auzea un bubuit constant de bas și nu credeam că cineva m-ar fi auzit. Și pe urmă Chet avea cu siguranță să mă omoare. Așa că am închis ochii, sperând că o să plece, și, cu ochii închiși, l-am auzit pășind în cameră, închizând încet ușa în spatele lui.

   Am decis să țin ochii închiși și să mă prefac că dorm. Inima îmi bubuia în piept, dar mi-am păstrat respirația regulată. Inspir pe nas, expir pe gură.

   Am ascultat cum Chet face câțiva pași către pat. Știam că stă chiar lângă mine. I-am auzit răsuflarea, gâfâită și umedă, și i-am simțit mirosul. Un miros acru, stătut, amestecat cu iz de țigări și alcool.

   - Lily, a spus el într-o șoaptă sonoră.

   Nu m-am mișcat.

   S-a aplecat mai aproape. Mi-a rostit din nou numele, de data asta ceva mai încet.

   M-am prefăcut că dorm profund și nu aud nimic. Mi-am tras genunchii la piept, mișcându-mă așa cum credeam că se mișcă cineva care doarme. Știam ce caută în camera mea și știam ce vrea. Avea de gând să facă sex cu mine. Dar, din câte știam eu, asta era ceva ce putea face doar dacă eram trează, așa că intenționam să continui să dorm, indiferent ce făcea el.

   I-am auzit genunchii scârțâind și un fâșâit de jeanși, apoi i-am simțit răsuflarea acră, care mirosea a bere. Se ghemuise lângă mine. Cântecul care venea de la parter - bubuitul basului - s-a oprit și a început un alt cântec, care suna la fel. Am auzit sunetul unui fermoar care era deschis încet, câte un dinte metalic mic o dată, apoi un sunet ritmic, ca o mână care era frecată rapid, în sus și-n jos, de un pulover. Și-o făcea lui însuși și nu mie. Planul meu funcționa.

   M-am gândit că n-o să mă atingă, dar aerul s-a mișcat puțin în dreptul pieptului meu, apoi am simțit un deget trecând ușor peste pânza pijamalei care se întindea peste sânii mei. Era cald în cameră, dar pe piele îmi alergau furnicături reci. M-am forțat să țin ochii închiși. Chet m-a apăsat cu degetele pe piept, ciupindu-mă cu unghiile lui ascuțite, apoi a scos un sunet care era ceva între un geamăt și icnet, și și-a luat mâna de pe sfârcul meu.

   Am ascultat cum își trage la loc fermoarul la pantaloni și iese repede din cameră. S-a izbit de tocul ușii când a ieșit, apoi a închis ușa în urma lui, fără măcar să încerce să nu facă zgomot.

   Am mai rămas un minut în poziția mea ghemuită, apoi m-am ridicat din pat, am luat scaunul de la birou și am încercat să-l fixez sub clanța ușii. Asta era ceva ce ar fi făcut Nancy Drew.

   Scaunul nu prea s-a fixat cum trebuie - avea spătarul cam scurt - dar era mai bine decât nimic. Dacă Chet venea înapoi, măcar avea să-i fie greu să deschidă ușa, și scaunul avea să cadă și să facă zgomot.

   Nu credeam că o să dorm în acea noapte, dar am dormit și, când s-a făcut dimineață, am rămas întinsă în pat, gândindu-mă la ce ar trebui să fac.

   Cel mai tare mă temeam că dacă îi spuneam mamei ce s-a întâmplat, o să-mi spună că ar trebui să fac sex cu Chet. Sau o să se înfurie că l-am lăsat să vină în camera mea, sau că l-am lăsat să mă privească în piscină. Știam că asta era ceva de care trebuia să mă ocup singură.

   Și știam cum aveam să o fac.

3

TED

   Cu puțin înainte de miezul nopții, mă aflam pe treptele de la intrare ale casei cenușii de gresie, cu bovindou, care era a mea și a Mirandei, în vreme ce luminile roșii ale taxiului se pierdeau în josul străzii, și încercam să-mi aduc aminte unde băgasem cheile casei atunci când plecasem la Londra cu o săptămână în urmă.

   Exact când trăgeam fermoarul exterior al genții de mână, ușa de la intrare s-a deschis. Miranda căsca. Era într-o cămașă de noapte scurtă și șosete de lână.

   - Cum a fost la Londra? m-a întrebat, sărutându-mă pe gură.

   Răsuflarea ei era ușor acră și mi-am imaginat că adormise în fața televizorului.

   - Umedă.

   - Profitabilă?

   - Da, umedă și profitabilă.

   Am închis ușa în spatele meu și mi-am lăsat bagajul pe podeaua din lemn tare. Casa mirosea a mâncare thailandeză la pachet.

   - Mă mir să te văd aici, am spus. Credeam că ești în Maine.

   - Voiam să te văd pe tine, Teddy. A trecut o săptămână întreagă. Ești beat?

   - Zborul a avut întârziere și am băut câteva Martiniuri. Duhnesc?

   - Da. Spală-te pe dinți și vino să te culci. Sunt frântă.

   Am privit-o pe Miranda cum urcă treptele abrupte către dormitorul nostru de la etaj, i-am privit mușchii gambelor încordându-se și relaxându-se, i-am privit cămașa de noapte cum se legăna înainte și înapoi odată cu mișcarea șoldurilor, apoi m-am gândit la Brad Daggett aplecând-o peste masa de tâmplărie, ridicându-i fusta...

   Am coborât la subsol, unde erau situate bucătăria și sufrageria noastră. Am găsit în frigider o cutie cu creveții cu sos de curry roșu și i-am mâncat reci, stând așezat la masa din mijloc.

   Simțeam cum începe să mă doară capul și mi-era sete. Mi-am dat seama că, fără să dorm, eram deja mahmur de la tot ginul pe care îl băusem în barul aeroportului și apoi în timpul zborului.

   Roșcata de la bar fusese și ea la clasa business, de cealaltă parte a intervalului, cu un rând în urmă.

   După ce ne-am îmbarcat, am continuat să vorbim peste interval, chiar dacă renunțasem pentru moment la discuția despre infidelitatea soției mele. Bătrâna de lângă mine, aflată în scaunul de la fereastră, ne-a văzut vorbind și m-a întrebat:

   - Dumneavoastră și soția dumneavoastră vreți să stați unul lângă altul?

   - Mulțumesc, am spus, am vrea foarte mult.

   Odată instalată și după ce eu i-am cerut stewardesei un gin tonic, am întrebat-o din nou cum o cheamă.

   - Lily, a spus.

   - Lily și mai cum?

   - O să-ți spun, dar mai întâi să jucăm un joc.

   - OK.

   - E foarte ușor. Pentru că ne aflăm într-un avion, și e un zbor lung, și n-o să ne mai întâlnim niciodată, hai să ne spunem unul altuia adevărul absolut. Despre tot. 

   - Tu nu vrei să-mi spui nici măcar al doilea nume, am spus.

   Ea a râs.

   - Adevărat. Dar asta ne îngăduie să jucăm după aceste reguli. Dacă ne cunoaștem, atunci nu mai putem juca.

   - Dă-mi un exemplu.

   - OK. Urăsc ginul. Am cerut un Martini pentru că tu aveai unul în față și arăta sofisticat.

   - Zău? am spus.

   - Nu mă judeca, a replicat ea. E rândul tău.

   - OK.

   M-am gândit un moment, apoi am spus:

   - Îmi place ginul atât de mult, încât uneori îmi fac griji că sunt alcoolic. Dacă ar fi după mine, aș bea vreo 6 Martiniuri în fiecare seară.

   - E un început, a remarcat ea. S-ar putea să ai o problemă cu băutura. Soția te înșală. Și tu? Ai înșelat-o vreodată?

   - Nu, n-am înșelat-o. Am avut... cum a zis Jimmy Carter? Am avut dorință în inimă, desigur. De pildă, deja mi-am închipuit că fac sex cu tine.

   - Serios?

   Sprâncenele ei s-au ridicat și a părut puțin surprinsă.

   - Adu-ți aminte, adevărul absolut, am spus. Nu fi surprinsă. Majoritatea bărbaților pe care îi cunoști gândesc probabil lucruri dezgustătoare despre tine în primele 5 minute.

   - Asta chiar e adevărat?

   - Dap.

   - Cât de dezgustătoare?

   - Chiar nu vrei să știi.

   - Poate că vreau, a replicat și s-a tras puțin spre mine în scaun.

   Am sorbit din ginul meu tonic, și gheața mi s-a lovit de dinți.

   - Interesant, a remarcat ea. Nu-mi pot imagina cum ar fi să cunoști pe cineva și să știi imediat că vrei să faci sex cu acea persoană.

   - Nu e chiar așa, am spus. E mai degrabă o reacție profundă când doar îți imaginezi. Ca atunci când stăteam la rând la poarta de îmbarcare și eu mă uitam la tine și mi te închipuiam goală. Se întâmplă pur și simplu. Femeilor nu li se întâmplă niciodată?

   - Adică să-și imagineze brusc sexul cu un bărbat? O, nu. La femei e altfel. Ceea ce ne întrebăm este dacă bărbatul pe care tocmai l-am cunoscut vrea să facă sex cu noi.

   Am râs.

   - Ei bine, vrea. Fii convinsă de asta. Dar, crede-mă, nu vrei să știi mai mult de-atât.

   - Vezi, nu e amuzant jocul ăsta? Acum, de ce nu-mi spui mai multe despre cum vrei să-ți omori soția?

   - Ha, am făcut eu. Nu știu dacă am vorbit chiar serios.

   - Ești sigur? Nu mi-am putut da seama de asta din felul în care ai spus povestea.

   - Recunosc că, după ce i-am văzut împreună, cred că dacă aș fi avut o pușcă la mine aș fi putut să-i împușc foarte ușor pe amândoi prin fereastră.

   - Deci te gândești s-o omori, a concluzionat ea, în vreme de avionul își începuse bâzâitul de dinaintea decolării.

   Ne-am strâns centurile și eu am luat o înghițitură destul de zdravănă de gin. Întotdeauna eram agitat în avion.

   - Uite ce-i, a continuat ea. Nu încerc să te păcălesc să spui ceva ce nu vrei să spui. Doar că mă interesează, atât. Asta face doar parte din joc. Adevărul absolut.

   - Atunci zi tu prima. Tot ce mi-ai spus e că nu-ți place ginul.

   - OK, a răspuns și s-a gândit un moment. Sincer, eu nu cred că să omori pe cineva este un lucru atât de rău pe cât îl consideră oamenii. Toată lumea moare. Ce contează dacă o mână de mere stricate sunt aruncate din copac ceva mai curând decât avea Dumnezeu de gând s-o facă? Iar soția ta, de pildă, pare să fie unul dintre cei care merită să moară.

   Bâzâitul avionului s-a transformat într-un vaiet și căpitanul le-a spus stewardeselor să se așeze pe locurile lor. Am fost recunoscător că nu a trebuit să răspund imediat femeii de lângă mine. Vorbele ei fuseseră ecoul gândurilor insistente care mă chinuiseră vreme de o săptămână pe când fantazam să-mi omor soția.

   Îmi tot spuneam că omorârea Mirandei ar face un serviciu lumii, și iată că apărea această pasageră care îmi oferea autoritatea morală de a acționa conform dorințelor mele. Și cu toate că eram șocat de ceea ce spusese, mă aflta totodată în acea stare de beție - ginul îmi bâzâia prin tot corpul - care te face să te întrebi de ce ar vrea cineva să fie vreodată treaz. Mă simțeam cu mintea limpede și în același timp lipsit de inhibiții, și, dacă ne-am fi aflat în altă parte, un loc oarecum privat, aș fi luat-o chiar atunci în brațe pe Lily în brațe și aș fi încercat s-o sărut. În schimb, după ce avionul a decolat, am reluat discuția.

   - O să recunosc că gândul de a-mi omorî efectiv soția mă atrage foarte tare. A existat un contract prenupțial, așa că Miranda nu primește jumătate din tot ce am, dar primește mult, suficient cât să nu aibă probleme tot restul vieții. Și nu există nicio clauză despre infidelitate. Aș putea angaja un avocat, să-l pun să angajeze un detectiv, și să deschid o acțiune, dar ar fi scump și în final aș irosi timp și bani și m-aș simți umilit. Dacă ar fi venit la mine și mi-ar fi mărturisit aventura - chiar dacă mi-ar fi spus că s-a îndrăgostit de Daggett și că vrea să mă părăsească - i-aș fi acordat divorțul. Aș fi urât-o, dar aș fi mers mai departe. Chestia peste care nu pot să trec... pe care nu pot s-o uit... este felul în care ea și Brad s-au purtat în acea zi în care i-am văzut trăgându-și-o în caa mea. Când am vorbit cu ei mai devreme, erau amândoi atât de calmi și de convingători. Miranda a mințit cu atâta ușurință. Nu știu cum a învățat să fie așa. Dar apoi am început să mă gândesc la asta, să pun cap la cap tot ce știu despre ea, felurile diferite în care se poartă în fața unor persoane diferite, și mi-am dat seama că asta este ea - o mincinoasă superficială și falsă. Poate chiar o sociopată. Nu știu cum de nu am văzut asta înainte.

   - Îți închipui că s-a purtat așa cum a crezut că vrei s-o vezi. Cum ai cunoscut-o?

   I-am povestit cum ne cunoscuserăm, la petrecerea de casă nouă a unui prieten comun în New Essex, într-o seară de vară.

   Am observat-o imediat. Alți invitați purtau rochii de vară și cămăși, dar Miranda era în jeanși tăiați atât de scurt, că buzunarele atârnau mai jos de marginile zdrențuite, și un maiou cu o țintă de tir de-ale lui Jasper Johns pe piept. Ținea în mână o cutie de Pabst Blue Ribbon și vorbea cu Chad Pavone, prietenul meu din facultate care cumpărase casa pe care venisem acum să o sărbătorim. Miranda râdea cu capul dat pe spate.

   În acel moment, două gânduri mi-au trecut prin cat: că era cea mai sexy sefemei pe care o văzusem vreodată și că Chad Pavone nu a spus în viața lui ceva nostim și de ce râdea ea? Mi-am întors repede privirea de la ei și am căutat în mulțime o persoană cunoscută.

   Adevărul e că la vederea Mirandei m-am simțit ca și cum primisem o lovitură în piept: am înțeles deodată că femei ca ea existau și în afara revistelor porno și a filmelor hollywoodiene și că mai mult ca sigur ea era aici cu cineva.

   I-am aflat numele de la soția lui Chad. Era Miranda Hobart. Se afla în Essex pentru 1 an, ca să aibă grijă de casa cuiva. Era un soi de artist și își găsise o slujbă la casa de bilete a unui teatru de vară local.

   - E măritată? am întrebat.

   - N-o să crezi, dar nu e. Ar trebui să stai de vorbă cu ea.

   - Mă îndoiesc că sunt genul ei.

   - N-o să știi dacă nu întrebi.

   Când am terminat de vorbit cu ea, Miranda a fost cea care ne-a abordat.

   Petrecerea se prelungise târziu în noapte și eu stăteam singur pe pajiștea în pantă din spatele casei lui Chad și Sherry. Printr-o îngrămădire de acoperișuri deslușeam lucirea purpurie a oceanului, lumina periodic de fasciculul de raze rotitor trimis de un far. Miranda s-a așezat lângă mine.

   - Am auzit că ești foarte bogat, a spus, cu o voce adâncă și lipsită de aceent, ușor neclară. Toată lumea vorbește despre asta.

   Aranjasem de curând preluarea unei mici companii care dezvoltase un program de încărcare a imaginilor de către un important site de socializare pentru o sumă pe care chiar și eu o consideram ridicolă.

   - Da, sunt, am spus.

   - Asta doar ca să știi, n-o să mă culc cu tine doar pentru că ești bogat, a spus și a zâmbit, într-un fel provocator.

   - E bine se știut, am spus eu, și cuvintele au sunat stângaci în gura mea, iar linia acoperișurilor din depărtare părea ușor înclinată. Dar pun pariu că te-ai mărita cu mine.

   Ea și-a dat capul pe spate și a râs răgușit. Era la fel ca atunci când am văzut-o prima oară, râzând de ceva ce spusese Chad, dar de aproape, gestul nu părea fals. I-am cercetat linia maxilarului, mi-am imaginat cum m-aș simți dacă mi-aș apăsa gura pe moliciunea gâtului ei.

   - Sigur, m-aș mărita cu tine, a spus. Mă ceri de nevastă?

   - De ce nu? am replicat.

   - Deci, când ne căsătorim?

   - Weekendul viitor, poate. Nu cred că ar trebui să ne grăbim cu așa ceva.

   - Ai dreptate. E un angajament foarte serios.

   - O simplă curiozitate, am spus. Eu știu ce aduc în această relație, dar tu ce aduci, mai exact? Știi să gătești?

   - Nu știu să gătesc. Nu știu să cos. Știu să șterg praful. Ești sigur că vrei să te însori cu mine?

   - Aș fi onorat.

   Am mai vorbit puțin, și pe urmă ne-am sărutat, chiar acolo, pe pajiște, stângaci, ciocnindu-ne dinții unii de alții, lovindu-ne bărbiile. Ea a râs din nou tare și eu i-am spus că nunta a fost anulată.

   Dar nu a fost. Chiar ne-am căsătorit. Nu o săptămână mai târziu, ci peste 1 an.

   - Crezi că m-a manipulat încă de la început? am întrebat-o acum pe Lily.

   Avionul decolase și noi ne aflam în acea bulă specială cunoscută drept călătorie aeriană între țări, gonind cu o viteză îngrozitoare în înălțimi înghețate, și totuși legănați de un aer artificial și scaune moi și torsul neîntrerupt al motoarelor.

   - Probabil.

   - Dar felul în care m-a abordat... felul în care a vorbit încă de la început despre cât de bogat sunt. Părea ca o glumă pentru ea, ceva ce n-ar spune niciodată dacă ar încerca să ună mâna pe un bărbat.

   - Psihologie inversă. Vorbește de la început despre asta și cumva pare nevinovată.

   Am tăcut, gândindu-mă la asta.

   - Hei, a continuat ea. Doar pentru că s-a folosit de tine nu înseamnă că nu ține la tine, că nu vă simțiți bine împreună.

   - Chiar ne-am simțit bine împreună. Iar acum ea se simte bine cu altcineva.

   - Ce crezi că obține de la Brad?

   - Ce vrei să spui? am întrebat-o.

   - Care-i șmecheria? Își riscă totuși căsnicia. Chiar dacă obține jumătate din tot, probabil că n-o să-și capete casa de vis de pe plajă pe care o construiește. Relația cu Brad ar putea să o lipsească de ea.

   - M-am gândit mult la asta. La început, am crezut că s-a îndrăgostit de el, dar acum cred că de fapt nu iubește pe nimeni. Cred că e plictisită. În mod clar a terminat cu mine, păstrându-mă doar ca sursă de venit. N-o să se schimbe, și e încă suficient de tânără și frumoasă ca să facă rău multor oameni. Poate chiar ar trebui s-o omor, doar ca să o iau din lumea asta.

   M-am întors spre vecina mea, dar nu am privit-o în ochi. Își ținea brațele încrucișate în poală și am văzut că pielea de pe ele i se făcuse ca de găină. Îi era frig din cauza aerului rece din avion sau eu o făceam să se înfoiare?

   - Chiar ai face lumii un serviciu, a spus ea, destul de încet, astfel încât a trebuit să mă aplec puțin spre ea când mi-am ridicat privirea. Cred sincer asta. Așa cum am mai spus, toată lumea o să moară în cele din urmă. Dacă ți-ai omorî soția, nu i-ai face decât ceea ce oricum s-ar întâmplat. Și ai salva ați oameni de ea. E un personaj negativ. Face lumea mai rea. Iar ceea ce ți-a făcut ție e mai rău ca moartea. Toată lumea moare dar nu toată lumea trebuie să vadă persoana iubită cu altcineva. Ea a lovit prima.

   În cercul de lumină gălbuie a lămpii de citit, vedeam stropi de diferite culori în verdele palid al ochilor ei. A clipit, cu pleoapele ei ca foaia de pergament, pătate cu roz. Apropierea fețelor noastre părea mai intimă decât sexul și am fost la fel de surprins de contactul nostru vizual brusc cum aș fi fost dacă i-aș fi descoperit mâna în pantalonii mei.

   - Cum să o fac? am întrebat și mi-am simțit și eu pielea ca de găină.

   - În așa fel încât să nu fii prins.

   Am râs și vraja de o clipă s-a risipit.

   - Așa de ușor?

   - Așa de ușor.

   - Mai vreți un pahar, domnule.

   Stewardesa, o brunetă înaltă, cu șolduri înguste și cu un ruj roz viu, întindea o mână către paharul meu gol.

   Voiam, dar când am răsucit capul spre stewardesă am simțit brusc o amețeală, așa că am refuzat, cerând în schimb niște apă. Când m-am întors din nou către vecina mea, ea căsca, cu brațele întinse înainte, atingând cu vârful degetelor scaunul moale din fața ei.

   - Ești obosită, am remarcat.

   - Puțin. Dar hai să mai vorbim. Asta e cea mai interesantă discuție pe care am avut-o vreodată într-un avion.

   Am simțit o împunsătură de îndoială. Eram doar un interlocutor într-o discuție interesantă? Parcă o auzeam vorbind a doua zi cu o prietenă: N-o să-ți vină să crezi ce timp am cunoscut la aeroport... ciudatul ăsta mi-a spus cum plănuia să-și omoare nevasta.

   Ca și cum mi-ar fi citit gândurile, m-a atins pe braț cu mâna.

   - Scuze, a spus. Asta a sunat frivol. Iar povestea asta în serios, sau pe atât de serios pe cât vrei tu o să o iau. Jucăm un joc al adevărului, nu uita și, sincer, nu am vreo problemă morală cu uciderea soției tale. Ți s-a prezentat într-o lumină falsă. S-a folosit de tine, s-a măritat cu tine. A luat banii pe care i-ai câștigat tu și acum te înșală cu un bărbat care îți ia și el banii. Din punctul meu de vedere, ea merită orice ar primi.

   - Dumnezeule! NU glumești.

   - Nu. Dar eu sunt doar cineva necunoscut care stă lângă tine în avion. Tu trebuie să decizi singur. E o mare diferență între a vrea să-ți omori soția și a o face efectiv, și e o diferență încă și mai mare între a omorî pe cineva și a scăpa nepedepsit.

   - Vorbești din experiență?

   - Aici invoc Al Cincilea Amendament, a spus ea, căscând din nou. Acum chiar cred că trebuie să trag un pui de somn. Dacă nu te deranjează. Tu continuă să te gândești la soția ta.

   Și-a lăsat scaunul pe spate și a închis ochii. M-am gândit că aș putea să dorm și eu puțin, dar mintea mea era plină de gânduri. Era adevărat că reflectasem la posibilitatea foarte concretă de a-mi omorî soția, dar acum rostisem gândul cu voce tare. Și către cineva care părea să creadă că e o idee bună. Femeia asta chiar era adevărat? M-am întors și m-am uitat la ea. Deja respira adânc, cu gura închisă.

   I-am studiat profilul, nasul delicat, cu o mică adâncitură în vârf, buzele strâns lipite, cu cea de sus arcuindu-se ușor peste buza de jos. Părul lung, ușor ondulat, era adunat în spatele unei urechi mici, fără gaură pentru cercel. Pistruii cei mai întunecați de pe chipul ei erau pe podul nasului, dar, privind mai atent, vedeam pistrui mărunți, cât gămălia de ac, pe toată fața, o galaxie de urme abia vizibile.

   A respirat deodată adânc, umflându-și pieptul, și a zvâcnit ușor spre mine. Mi-am întors privirea când capul ei s-a lăsat pe umărul meu.

   A stat așa o vreme, cel puțin o oră. A început să mă doară brațul, pe care am refuzat să-l mișc, apoi mi-a amorțit, ca și cum nici n-ar fi existat. Am mai cerut un gin tonic și m-am gândit la ce spusese ea despre crimă. Avvea logică. De ce era considerată atât de cumplită luarea unei vieți? În scurt timp, pe planeta asta vor fi alți oameni noi, și toți cei care erau acum pe planetă vor fi murit, unii într-un mod îngrozitor, iar alții ca închiderea unui comutator. Motivul adevărat pentru care omul era considerat atât de vinovat îl constituiau oamenii care rămâneau în urmă. Oamenii iubiți. Dar dacă cineva nu era de fapt iubit deloc?

   Miranda avea familie și prieteni, dar, în cei 3 ani în care fusesem însurat cu ea, ajunsesem să înțeleg că în adâncul sufletului știau cu toții cum era ea de fapt. Era o profitoare superficială, mulțumită să se descurce datorită felului în care arată și să primească ce vrea. Oamenii aveau să o plângă, dar era greu să-ți imaginezi că cineva avea să-i simtă cu adevărat lipsa.

   Avionul a început să urce, apoi brusc a coborât puțin și s-a auzit vocea americană a pilotului în difuzoare:

   - Oameni buni, tocmai am intrat într-o zonă cu turbulențe. O să vă rog să vă întoarceți la locurile voastre și să vă prindeți centurile de siguranță până ce trecem de porțiunea asta neplăcută.

   Mi-am terminat paharul exact în clipa în care avionul a coborât pe neașteptate, la fel ca o mașină care trece prea repede peste un deal. O femeie din spatele meu a scos un icnet puternic, iar noua mea complice s-a trezit cu o tresărire și m-a privit cu ochii ei verzi. Nu știu dacă era mai surprinsă de înclinarea bruscă a avionului, sau de poziția ei, lipită de brațul meu.

   - Sunt doar niște turbulențe, am spus eu, deși stomacul meu, care zvâcnise odată cu prima coborâre bruscă a avionului, se încleștase de frică.

   - O, a făcut ea și, îndreptându-și spatele, și-a frecat ochii cu palmele. Visam.

   - Ce visai?

   - Nu mai știu.

   Avionul a mai săltat de câteva ori, apoi a început să se îndrepte.

   - M-am gândit la ce am vorbit noi doi, am spus.

   - Și?

4

LILY

   Cu 1 an înainte de sosirea lui Chet, pe vremea când frumoasa mea pisică portocalie Bess încă mai trăia, am găsit-o într-o dimineață încolțită lângă gardul grădinii de zarzavat de un motan vagabond uriaș, cu blana neagră încâlcită.

   Bess șuiera, zbârlită, dar în mod clar bătea în retragere. Am văzut cum motanul fioros i-a sărit în spate și și-a înfipt ghearele în pulpele ei. Știu că pisicile nu țipă cu adevărat, dar numai așa pot descrie sunetul pe care l-a scos Bess. Un țipăt aproape uman de groază.

   M-a repezit înainte, bătând din palme, și motanul a fugit. Am dus-o pe Bess în casă și m-am uitat la blana ei, să văd dacă îi dăduse sângele. Nu sângera, dar știam că pisica aia oribilă avea să se întoarcă.

   - Ține-o pe Bess în casă, mi-a spus mama.

   Am încercat, dar Bess plângea la ușă și era un semestru în care tatăl meu ținea seminarul cu ultimul an la noi acasă; studenții veneau și plecau în serile de marți și joi, ieșind întruna pe ușa din față ca să fumeze pe treptele noastre, și Bess putea să iasă foarte ușor.

   Era primăvară și vremea începea să se încălzească, iar eu dormeam cu fereastra crăpată.

   Într-o dimineață, chiar după ce s-a luminat de ziuă, am auzit-o pe Bess miorlăind afară, un sunet feroce, înfricoșător. Mi-am pus adidașii și am coborât în fugă scările, apoi am ieșit în grădina din spate. În lumina cenușie a zorilor, i-am văzut imediat.

   Bess era lipită din nou cu spatele de gard, iar oribilul motan negru stătea ghemuit și gata să atace. Păreau încremeniți amândoi în acel moment cumplit. Am bătut din palme, strigând, iar motanul doar și-a întors spre mine capul urât și cu blana încâlcită, m-a măsurat cu un aer indiferent, și s-a răsucit la loc spre Bess. Am știut în același moment că motanul sălbatic o s-o omoare pe Bess dacă avea cea mai mică șansă, poate nu în dimineața aceea, dar într-o altă dimineață, și eu o să fac orice ca să împiedic asta.

   La marginea terasei noastre neterminate era o grămadă de pietre de pavat. Erau acolo de atât de mult timp, încât pe ele crescuse mușchi. Am ridicat-o pe cea mai mare pe care o puteam ține; marginile ei erau ascuțite și era udă de rouă și alunecoasă. M-am apropiat rapid din spate, fără ca motanul să mă audă. Nici nu trebuia să încerc să nu fac zgomot. Nu îi era frică de mine, era concentrat s-o terorizeze pe Bess.

   Fără să mă gândesc la ceea ce fac, am ridicat piatra deasupra capului și am aruncat-o în el cât de tare am putut. El a întors capul în ultima clipă și a scos un sunet ascuțit când marginea pietrei l-a lovit în țeastă și piatră toată a căzut peste trupul lui. Bess a țâșnit și a traversat curtea atât de repede, cum n-am mai văzut-o niciodată fugind. Trupul motanului a tremurat, apoi a rămas nemișcat. M-am întors către casă, așteptându-mă să văd o lumină aprinzându-se în vreo cameră, să văd casa trezindu-se la sunetul crimei, dar aproape că nu existase niciun sunet.

   Fusese ușor.

   Intrarea în pivniță era descuiată. M-am furișat în jos pe treptele întunecate, cu frunze alunecoase, și, bâjbâind pe lângă intrare, am găsit una din lopețile de zăpadă rezemată de perete. Am folosit marginea lopeții de plastic pentru a înlătura piatra de pe motan, apoi am împins lopata sub trupul inert. Nu vedeam nicio rană pe capul cu blana încâlcită; eram îngrozită că motanul nu era mort, ci doar leșinat, și avea să țâșnească în orice clipă, să se repeadă la mine șuierând, dornic de răzbunare.

   Dar când l-am ridicat, s-a prăbușit ca o mortăciune și m-a izbit deodată o duhoare, o dâră de fecale ce țâșnise din el atunci când a murit. Mă așteptasem la sânge, nu la rahat. Mirosul m-a îngrețoșat, dar m-am bucurat că omorâsem pisica aia scârboasă.

   Nu era așa de greu pe cât mă așteptasem, căci blana lui țeapănă dădea impresia că e mai mare decât era de fapt, dar tot atârna destul de greu.

   Am reușit să car motanul vrei 3 metri, către marginea pădurii, și am lăsat leșul pe niște frunze putrezite. Am mai săpat vrei 5 minute frunze și pământ, pe care le-am aruncat peste el până când l-am acoperit. Era destul de bine. Oricum, părinții mei nu se duceau niciodată în pădure.

   M-am băgat la loc în pat, tremurând de frig, și nu credeam că o să mai adorm la loc, dar am adormit imediat.

   În următoarele zile m-am dus să verific leșul motanului. Zăcea acolo, netulburat, cu muștele bâzâind în jurul lui, până când, într-o dimineață, am văzut că dispăruse pur și simplu. M-am gândit că fusese probabil târât de acolo de un coiot sau o vulpe.

   Bess și-a reluat viața de pisică, ieșind din casă și revenind înăuntru, și uneori, când se freca de gleznele mele sau îmi torcea în poală, îmi închipuiam că îmi mulțumește pentru ceea ce făcusem. Își recăpătase regatul și totul era bine pe lume.

   După ceea ce se întâmplase cu Chet în seara petrecerii, m-am gândit imediat la incidentul cu pisica vagaboandă. Mi-a dat idei despre cum să-l omor și să scap nepedepsită. Mi se părea crucial ca trupul să nu fie niciodată găsit. Și, dacă era așa, atunci trebuia să aflu unele lucruri despre Chet.

   După petrecere, Chet a părut să dispară pentru scurtă vreme, nu mai ieșea din apartament și nu mai venea în casă. L-am văzut totuși într-o seară. Era pe pajiște și se uita în sus, la fereastra camerei mele.

   Tocmai stinsesem lumina ca să mă culc și atunci l-am văzut, legănându-se ușor, ca un copac în apropierea brizei. Mă urmărise. Lăsasem fereastra crăpată și storul ridicat de o palmă, ca să intre puțin aer în cameră. M-am simțit ca o idioată și mi-a fost frică, și lacrimile mi-au înțepat ochii, dar mi-am spus că Chet n-o să mă mai facă să plâng vreodată. Acum știu sigur că el pur și simplu avea răbdare, așteptând o ocazie potrivită ca să mă violeze și să mă omoare.

   M-am gândit să-i spun mamei despre ce se întâmplase, dar eram convinsă că o să fie de parta lui Chet, că o să se mire de ce fac atâta caz de chestia asta. Iar tata era plecat cu Rose, poeta, și, după cum vorbea mama uneori despre asta seara târziu, părea că nu avea să se mai întoarcă. Am întrebat-o o dată, în timp ce făcea o cantitate imensă de hummus în bucătărie.

   - A sunat tati?

   - Tatăl tău nu a sunat, a spus ea, rostind cuvintele cu pauză între ele, pentru un efect maxim. Tatăl tău, când am auzit ultima oară despre el, se făcea de râs în New York, așa că mă aștept să-l văd întorcându-se aici cât de curând. Nu ești îngrijorată, scumpo, nu?

   - Nu. Doar mă întrebam. Și Chet? A plecat?

   - Chet? Nu, încă mai e aici. De ce întrebi de el?

   - Nu l-am mai văzut. Credeam că poate a plecat din apartament și aș putea să mă duc din nou acolo.

   Îmi plăcea grozav apartamentul acela micuț de deasupra atelierului mamei, cu pereții lui văruiți ți ferestrele imense. Era acolo un vechi fotoliu puf roșu care stătuse cândva în casă și apoi fusese mutat în apartament. Avea o ruptură mică pe fundul lui de vinilin și își pierdea treptat peletele din umplutură, dar mi-e era de el. Când apartamentul era gol, mă duceam acolo cu cărți și citeam.

   - Dar poți să te duci acolo. Chet n-o să te muște.

   - Are mașină?

   - Dacă are mașină? Doamne, nu cred. Nici măcar nu cred că are unde să locuiască, în afară de casa noastră.

   - Cum a ajuns aici dacă nu are mașină?

   Ea a râs, apoi și-a lins de pe deget niște hummus.

   - Fiica mea cea convențională. Draga mea, nu toată lumea are mașină. A venit cu trenul din oraș. De ce mă întrebi despre Chet? Nu-ți place?

   - Nu, e scârbos.

   - Ha, acum chiar vorbești ca taică-tău. Ei bine, orice ați crede voi, Chet e un artist adevărat și noi îi facem artei o favoare oferindu-i un spațiu unde să se concentreze în vara asta. Ține minte, Lily, nu ești tu mereu cea mai importantă.

   Obținusem de la mama ceea ce doream să aflu. Chet nu avea mașină și sosise aici cu trenul, ceea ce însemna că putea foarte bine să-și strângă lucrurile și să plece pentru totdeauna. Asta făcea totul mult mai ușor.

   Am început să mă pregătesc, petrecându-mi timpul pe pajiștea de lângă vechea fermă, aducând cele mai multe pietre pe care le puteam căra. De asemenea, l-am lăsat pe Chet să mă vadă, târând unul din șezlongurile vechi de afară, pe peticul însorit din curte, între casă și atelier. Nu voiam să continue să mă evite, căci era esențial ca el să aibă încredere în mine într-o oarecare măsură, era esențial ca noi doi să stabilim un soi de relație.

   În primele zile când am stat întinsă la soare, citind, cu căștile în urechi, Chet nu și-a făcut apariția. O dată sau de două ori mi s-a părut că i-am văzut silueta în ușa de sticlă cu stinghii a apartamentului, în vreme ce mă privea. Dar într-o zi a ieșit afară să fumeze o țigară și a rămas în capul scărilor în salopeta lui pătată de vopsea, fără tricou pe dedesubt.

   M-am uitat peste marginea romanului de Agatha Christie pe care îl citeam și el a dat din cap în direcția mea și a ridicat o mână. Primul meu impuls a fost să îl ignor, să nu-i ofer plăcerea unui răspuns, dar m-am forțat să ridic mâna și să îi fac un semn.

   A doua zi, când m-am dus în locul meu de citit, era foarte cald și umed, genul de zi în care te trezești ud și faci un duș rece și începi să transpiri din nou în clipa în care ieși de sub duș. Mi-am pus slipul verde. Îl aveam de 2 ani, dar corpul meu nu se dezvoltase prea mult. Era bun în partea de sus, deși partea de jos era cam strâmtă, unde acum aveam șolduri.

   Mi-am tras pe mine un șort - unul pe care o rugasem pe mama să mi-l cumpere cu ceva vreme în urmă în acea vară. Era din bumbac, ecosez, și ea spunea că mă face să arăt ca o Kennedy, dar oricum l-am cumpărat. Mi-am luat cartea și o sticluță de cremă de protecție solară și m-am dus la șezlongul din fața apartamentului lui Chet. Urma soarele și căldura. Aveam părul roșu și pielea pistruiată, așa că tot ce făcea soarele era să-mi întunece pistruii. M-am dat cu cremă, încercând să-mi aduc aminte dacă cifra mare de pe sticlă era un lucru bun sau rău.

   Am stat cu ochii pe apartament și curând l-am văzut pe Chet pândind la fereastră. I-am zărit vârful portocaliu al țigării aprinzându-se și stingându-se. Au trecut 15 minute și eu ascultam Les Mis și citeam Misterul crimei fără cadavru, când Chet a ieșit cu o cană de cafea, a coborât treptele de la atelier și a venit alene către locul unde stăteam eu.

   - Hei, bună, Lily, a spus, stând la vreun metru și jumătate de mine.

   Soarele era deja sus pe cer și îi lumina părul de pe brațele și umerii goi, făcându-l aproape să strălucească. Mirosea ca și cum nu mai făcuse duș de câteva zile.

   I-am spus și eu „bună”.

   - Ce citești?

   Am dat să ridic cu indiferență coperta cărții spre el, apoi mi-am adus aminte că trebuia să fiu drăguță ceva timp, ca să nu bănuiască nimic când o să mă duc mai târziu în apartamentul lui.

   - Agatha Christie, am spus. E Miss Marple.

   - Super, a spus el și a sorbit cu zgomot din cana cu cafea.

   La fel ca toate lucrurile lui, și cana era murdară de vopsea.

   - Totu-e-n regulă cu tine? a întrebat.

   Știam că ceea ce voia să întrebe era dacă totul era în regulă cu noi, cu ceea ce se întâmplase în noaptea când venise în camera mea. Voia să știe dacă îmi aduceam aminte că fusese acolo.

   - Dap, am spus.

   Și-a legănat capul înainte și-napoi.

   - E-al dracu` de cald aici, frate.

   Am ridicat din umeri și mi-am întors privirea în carte. Făcusem suficient de mult și chiar nu voiam să mai vorbesc cu Chet. M-am prefăcut că citesc, dar tot îl simțeam cum mă studiază. Transpirația mi se adunase în locul unde se întâlneau cele două triunghiuri ale sutienului și o picătură își croia drum în jos pe cutia toracică.

   M-am forțat să nu o șterg în timp ce mă privea Chet, chiar dacă simțeam alunecarea de nesuportat a picăturii. A mai sorbit o dată cu zgomot din cană și a plecat.

   Tata s-a întors. Au fost multe țipete și lacrimi.

   Rusul a plecat și, o vreme, părinții mei au stat tot timpul unul cu altul, bând la fel ca pe vremuri pe terasa neterminată din spatele casei, ascultând albume de jazz.

   M-am bucurat că tata s-a întors, din mai multe motive, unul dintre ele fiind că acum, cu atenția părinților mei îndreptată unul spre celălalt, mă puteam concentra pe eliminarea lui Chet. Pregătisem totul perfect pe pajiște, grămada de pietre creștea în fiecare zi, iar funia era la locul ei în fântâna cea veche. Rămăsese doar să aleg ziua, o zi în care nimeni nu avea să mă vadă traversând curtea din  față către apartamentul lui Chet sau pe noi doi intrând împreună în pădure.

   Ziua aceea a venit într-o joi liniștită, la 3 zile după întoarcerea tatălui meu.

   Mi-am petrecut după-amiaza în camera mea, recitind Casa strâmbă și ascultând zgomotele înăbușite ale părinților mei care beau. Începuseră devreme, împărțind o sticlă de vin la prânz, apoi mutându-se afară pe terasă, unde au băut gin și au ascultat muzică. Când s-a terminat ultimul disc, nu a mai început unul nou, și am auzit ușa de la camera lord închizându-se cu zgomot, apoi i-am auzit râzând.

   M-am uitat afară pe fereastră; tocmai începuse să se însereze, iar umbrele pădurii din apropiere se lungeau peste curtea plină de buruieni. Știam că era momentul perfect. Nu mai existau alți oaspeți la Monk`s House, iar părinții mei nu aveau să iasă din dormitor până dimineața.

.........................................