Cei care merită să moară, Peter Swanson

 ......................................................

2-7

        Mi-am pus niște jeanși, ciorapi și adidași. Gângăniile ciupitoare ieșiseră probabil din ascunzătorile lor și nu voiam să mă muște de glezne.

   Am găsit un maiou alb pe care îl aveam de câțiva ani. Avea brodat pe el un fluture și era puțin cam strâmt. Voiam să fiu sigură că Chet vine după mine pe pajiște. Am strecurat în buzunarul pantalonilor briceagul micuț pe care mi-l dăduse bunicul Henderson. Nu aveam de gând să-l folosesc, dar mă simțeam bine să-l știu lipit de coapsă. Chet era imprevizibil și nu voiam să încerce să facă sex cu mine înainte să ajungem la fântână.

   Am luat și o mică lanternă din sertarul de sus al comodei de la baza scărilor. Pădurea era întotdeauna întunecată, mai ales în amurg.

   Am ieșit pe ușa din față și am coborât treptele de lemn către aleea asfaltată. Am traversat curtea, îngrijorată că lumea dispărea prea repede. În spatele atelierului, cerul era brăzdat de nori plați, rozalii, care arătau ca niște tușe apoase de vopsea.

   Când am trecut pe lângă șezlongul meu, am simțit miros de fum de țigară și, ridicând privirea, l-am văzut pe Chet ieșind în capul scărilor. Era perfect. Nu mai trebuia să bat la ușă sau să-mi fac griji că o să fiu trasă în apartament.

   - Hei, micuță Lil, a spus el și cuvintele sunau neclar.

   M-am oprit și m-am uitat la el.

   - Chet, poți să-mi faci un serviciu?

   Nu cred că îi mai rostisem numele vreodată până atunci, și cuvântul a sunat ciudat în gura mea, ca o înjurătură pe care nu trebuia s-o pronunț.

   - Un serviciu? Orice, orice pentru tine, Julieta mea, trandafirul meu cu alt nume.

   Și-a pus mâinile peste piept. Știam că juca piesa aia a lui Shakespeare, dar o spunea greșit. Julieta era la balcon și Romeo era jos.

   - Mersi. Poți să cobori?

   - Voi fi cu tine fără întârziere, Julieta mea, a spus și și-a aruncat țigara.

   Aceasta a descris un arc înalt și a aterizat pe alee, aruncând scântei. El a intrat la loc în apartament și eu am aștepta.

   Credeam că o să fiu agitată, dar nu eram.

5

TED

   La aeroport, după ce ne-am luat bagajele, am mers cu Lily pe lângă taxiurile care așteptau la Terminaul E și către parcarea centrală.

   Cum am ajuns în parcarea întunecată, ea m-a oprit. Pilotul ne spusese că temperatura la Boston era de 12 grade, dar vântul șuierător care spulbera gunoaiele, făcea să pară mai rece.

   - Hai să ne întâlnim peste o săptămână, a spus ea. O să alegem un loc. Dacă mă răzgândesc, n-o să apar. Și dacă tu te răzgândești, nici tu să nu apari, și o să fie ca și cum discuția asta nici n-a avut loc.

   - OK. Unde să ne întâlnim?

   - Spune un oraș unde nu cunoști pe nimeni, mi-a cerut ea.

   M-am gândit o clipă.

   - OK. Ce zici de Condord?

   - Concord, Massachusetts, sau Concord, New Hampshire?

   - Concord, Massachusetts.

   Am stabilit să ne întâlnim în barul de la Concord River Inn sâmbăta următoare, la 3 după-amiaza.

   - N-o să fiu șocată dacă n-o să vii, a spus ea. Sau supărată.

   - Idem, am spus eu și ne-am strâns mâinile.

   Părea ciudat de formal să strângi mâna cuiva care se oferise să te ajute să-ți omori soția. Lily a râs puțin ca și cum și ea simțea la fel. Mâna ei era mică în mâna mea și părea la fel de fragilă ca porțelanul fin. Am rezistat impulsului de a o trage spre mine. În schimb, am spus:

   - Chiar exiști cu adevărat?

   Ea mi-a lăsat mâna.

   - O să afli peste o săptămână.

   Am ajuns devreme în acea sâmbătă la Concord River Inn.

   Când Lily mi-a cerut să aleg un oraș în care nimeni nu mă cunoștea, alesesem Concord, și, deși era adevărat că nu cunoșteam pe nimeni acolo, era adevărat și că era un loc care jucase un rol important în copilăria mea. Eu am crescut în Middleham, la vreo 15 kilometri vest de Concord și la vreo 45 de Boston.
   Middleham este o veche comunitate de fermieri, o întindere de câmpuri deschise și păduri tiner. În anii `70, începuseră proiecte de dezvoltare - fundături ce purtau numele unor copaci care nu mai existau acolo, și loturi de un acru doar, cu căbănuțe identice, toate ridicate pentru a adăposti muncitorii de la Lextronics, compania din apropiere unde lucra și tatăl meu.

   Tatăl meu, Barry, era absolvent MIT și programator de computere, într-o vreme când majoritatea oamenilor nu știau ce era un programator de computere. A cunoscut-o pe Elaine Harris, mama mea, la Lextronics, unde ea lucra ca dispeceră și era, fără îndoială, cea mai drăguță femeie pe care o văzuse vreodată.

   Nu știu în mod sigur că tata nu ieșise cu nicio fată până să o cunoască pe mama în treizecilea an al vieții lui, dar aș fi șocat dacă ar fi ieșit. Mama, pe de altă parte, își petrecuse al treilea deceniu al vieții într-o relație ocazionașă cu un coleg absolvent de la Boston University care jucase hochei profesionist timp de 2 ani, înainte ca o lovitură de genunchi să îi pună capăt carierei.

   Mama mi-a spus odată că în clipa în care relația lor s-a încheiat - și ea și-a dat seama că și-a irosit 8 ani cu un playboy - a jurat că își va găsi un soț banal, plictisitor și de încredere. Și acesta s-a dovedit a fi Barry Severson. Au ieșit împreună vreme de 6 săptămâni, au fost logodiți alte 6 și pe urmă s-au căsătorit într-o ceremonie restrânsă în West Hartford, Connecticut, orașul natal al mamei.

   Motivul pentru care Concord a devenit un loc important pentru mine a fost faptul că mama visa să se mute aici.

   La începutul căsătoriei, decisese că urăște izolarea din Middleham și devenise obsedată de suburbia asta bogată, cu casele ei cu acoperișuri triunghiulare, nevestele bine îmbrăcate, magazinele de bijuterii pretins artistice. Tata se săturase să tot audă despre oraș, așa că mama mă îmbrăca frumos și ne ducea, pe mine și uneori și pe sora mea mai mare, să luăm prânzul în Concord, adeseori la Concord River Inn, și pe urmă mergeam prin magazine; cumpărat haine noi, sau bijuterii, sau brânză Roquefort și Pinot grigio la Concord Cheese Shop.

   Nu a fost o surpriză nici pentru tata și nici pentru mine când, în ultimul meu an la liceul Dartfort-Middleham, Elaine l-a părăsit pe tatăl meu și s-a mutat într-un apartament închiriat pe Main Street, în centrul Concordului. A locuit acolo 1 an, înainte să se mute în California cu un contabil divorțat.

   Tatăl meu, pensionar acum, locuiește tot în Middleham, unde își petrece timpul creând diorame cu Revoluția Americană. Îl vizitez în serile de joi. Dacă temperatura e mai mare de 15 grade, îmi face o friptură la grătar. Dacă e sub 15, îmi face chili. Sora mea vine în vizită în fiecare an de Ziua Recunoștinței. E singura dată când o vedem, căci locuiește în Hawaii cu al doilea soț și cei patru copii ai lui. Pe mama ea o vede mult mai des, pe de o parte pentru că mama încă mai locuiește în California, și pe de alta pentru că mama și sora mea sunt foarte asemănătoare.

   Uneori mă gândesc că atunci când a avut loc divorțul, familia s-a despărțit în funcție de gen și poziție geografică, tata și cu mine am rămas în est, mama și sora mea au plecat în vest.

   În vreme ce urcam scările de la Concord River Inn, era imposibil să nu mă gândesc la mama și la mine stând în restaurantul cu pereții acoperiți de tapet.

   Lily și cu mine stabiliserăm să ne întâlnim la bar și nu în restaurant. Uitasem însă că există două baruri în hanul ca o vizuină de iepuri, unul confortabil în formă de L, chiar vizavi de restaurant, și unul mai mare, situat în partea din spate a hanului.

   Am ales barul cel mic, pentru că era gol, și de pe scaunul meu de la tejghea puteam vedea coridorul care duce către barul din spate. Am comandat bere Guinness și mi-am impus s-o sorb încet. Nu aveam de gând să mă îmbăt în acea după-amiază.

   În săptămâna care trecuse de la sosirea mea din călătoria de afaceri la Londra, petrecusem o mulțime de timp cu soția mea.

   Miranda avea mintea plină de idei privind mobilarea casei din Maine. Aveam în bibliotecă o masă veche de jucat cărți și ea o acoperise cu decupaje din cataloage și printuri cu imagini de pe internet. Încercam să nu mă gândesc la ea și la Brad Daggett în vreme ce îmi arăta, pe rând, toate lucrurile pe care care trebuia neapărat să le aibă. Am fost de acord cu toate: încălzirea în pardoseala cu dale în toate băile, electrocasnice Viking de 20 de mii de dolari, piscina interioară.

   În vreme ce aprobam totul, singurul lucru care mă făcea să merg înainte era certitudinea că ea urma să moară, și eu aveam să fiu cel care realiza asta. Mă gândeam la asta tot timpul, întorcând ideea pe toate părțile în minte, ca și cum m-aș fi uitat la un diamant din toate unghiurile posibile, căutând defecte sau crăpături, căutând un sentiment de vinovăție sau o reconsiderare și negăsind nimic din acestea. Tot ce găseam era convingerea tot mai deplină că Miranda era un monstru pe care trebuia să îl nimicesc.

   Ea s-a întors în Maine joi, punându-mă să-i promit că o să vin și eu în weekend. Înainte să plece, m-a dus în bibliotecă pentru a-mi mai arăta câteva lucruri pe care voia să le comande din teancul ei de cataloage. Apoi a căutat pe telefonul ei mobil o imagine, o pictură pe care o credea perfectă pentru sufragerie.

   - Are cam 2 pe 3 metri, a spus. O să fie perfectă pentru peretele din sud.

   M-am uitat la imaginea micuță. Părea să fie un cap de bărbat, cu urechile arzând.

   - E un autoportret al lui Matt Christie, a spus. E garantat o investiție bună. Caută-l pe net dacă nu mă crezi.

   Apoi a rostit o cifră ridicolă într-o propoziție care includea și cuvântul chilipir.

   - O să mă gândesc la asta, am răspun.

   Ea a făcut o săritură mică, fără să-și ridice tălpile de la pământ, și m-a sărutat.

   - Mulțumesc, mulțumesc.

   Și-a apăsat palma de vintrea mea, trecându-și un deget de-a lungul fermoarului de la blugi. În ciuda sentimentelor mele pentru ea, am simțit cum mă întăresc.

   - Când vii în Maine, o să-ți mulțumesc așa cum trebuie, da? a spus ea cu o voce joasă.

   Nu eram sigur că o să mă stăpânesc să n-o bușesc cu fața în cataloage sau să o fac curvă trădătoare. În schimb, i-am spus că probabil n-o să ajung în Maine înainte de sâmbătă seara, cel mai devreme. Nu a părut prea dezamăgită.

   După ce și-a făcut bagajele pentru weekend, am condus-o în garajul unde ne ținem mașinile. I-am pus bagajele în Mini Cooper și i-am spus:

   - Sper că Brad nu-ți face probleme acolo. Petreceți atâta timp împreună.

   - Ce vrei să spui?

   - Nu s-a dat niciodată la tine, nu?

   Ea s-a întors, cu o expresie atentă pe față.

   - Brad? Nu, e un profesionist perfect. De ce, ești gelos?

   A rostit asta într-un mod perfect, cu un amestec de surprindere, meditare și detașare. Dacă nu i-aș fi văzut împreună, n-aș fi crezut vreodată că ar fi ceva între soția mea și constructorul pe care l-a angajat.

   În primii ani alături de Miranda, am crezut-o o persoană care își arăta fiecare emoție, o persoană incapabilă de viclenie. Cum m-am putut înșela atât de tare?

   S-a așezat la volan și mi-a trimis o bezea prin fereastră înainte de a se îndrepta strecurându-se afară din garaj.

   Un sentiment de certitudine m-a străbătut. Cu acele câteva cuvinte simple - de negare a relației sale cu Brad - orice îndoială pe care o mai aveam a dispărut.

   Lily întârzia și, în vreme de îmi sorbeam încet berea, am căpătat convingerea că nu avea să vină.

   Am simțit un amestec ciudat de ușurare și dezamăgire. Dacă n-o mai vedeam niciodată pe Lily, viața mea avea să revină la normal. Putea oare, cu sinceritate, să-mi omor soția fără ajutorul și încurajarea ei? Chiar o să vreau să încerc? Dacă reușeam să scap fără să fiu găsit vinovat, ce ar opri-o pe Lily să mă dea în vileag, să spună la poliție că, beat fiind, mi-am mărturisit dinainte crima în timpul unui zbor transatlantic? Nu, dacă Lily nu venea acum, atunci aveam să-mi înfrunt soția, aveam să-i spun că știu despre aventura ei și să-i cer să divorțăm. Miranda o să-mi ia o parte din bani - chiar și cu prenupțial - dar puteam oricând să fac mai mulți. Iar Brad o să capete ceea ce merita. Pe nevasta mea.

   Dar o parte din dezamăgirea pe care o simțeam în vreme ce stăteam singur în Concord River Inn, convins că n-o s-o mai văd niciodată pe Lily, se datora faptului că speram în secret ca unul din motivele pentru care voise să ne întâlnim să fie unul romantic.

   Nu reușisem să-mi șterg din minte imaginea feței sale palide, frumoase, sau ce simțisem când îi ținusem în mână degetele subțiri. Poate că o legătură cu Lily ar fi adevărata răzbunare față de Miranda și Brad. Ochi pentru ochi.

   La fel cum făcusem toată săptămâna, am început să refac în minte, obsesiv, acel zbor de noapte spre Boston, apariția bruscă a unei femei care voia să mă ajute să-mi omor soția.

   Îmi aminteam bine seara, în ciuda ginului. De fapt, perfect, cuvânt cu cuvânt, dar ca atunci când îți amintești un vis ușor ireal.

   Bineînțeles, de când ajunsesem acasă, încercasem să aflu mai multe informații despre Lily. Am intrat pe site-ul Colegiului Winslow, am găsit o pagină care reda pe scurt scopurile și realizările Arhivelor Winslow. Existau două nume trecute acolo pentru departament. Otto Lemke, arhivist al colegiului, și Lily Hayward, arhivist. Fiecare dintre ei avea un număr de telefon, dar exista o adresă comună de e-mail: arhivele@winslow.edu. Am căutat pe net alte informații despre o Lily Hayward, și nu am găsit nimic care să pară a avea legătură cu ea. Nu avea pagină de Facebook. Nu avea pagină de LinkedIn. Nu existau fotografii.

   Nu eram surprins. Nu păruse tipul de persoană care să fie prezentă pe web. Și chiar dacă ar fi fost, mă îndoiesc că ar fi lămurit cât de cât ceea ce voiam de fapt să știu. De ce acceptă o necunoscută să ajute pe cineva să-și omoare soția? Ce obține ea din asta?

   Tocmai îmi terminasem berea când am zărit-o. Mergea încet pe coridorul strâmb, uitându-se în toate încăperile, și m-am răsucit pe scaunul meu ca să-i fac semn cu mâna să intre în bar.

   - Ai venit, a spus ea, părând suprinsă.

   - Și tu ai venit, am răspuns. Hai să ne așezăm la una din mesele alea. Ce vrei să bei?

   A cerut un pahar de vin alb. I-am comandat un Sauvignon blanc, am mai luat o bere pentru mine, și am venit cu cele două pahare la masa din colț pe care o alesese ea.

   Arăta așa cum mi-o aminteam, doar că avea părul lung și roșcat strâns într-un coc simplu. Am așezat vinul în fața ei în vreme ce ea își scotea blazerul gri. Pe dedesubt purta un cardigan bej peste o bluză bleumarin. Avea obrajii îmbujorați de aerul de afară.

   A urmat un moment de stânjeneală în vreme ce amândoi am sorbit din băuturile noastre, și niciunul dintre noi nu a spus nimic.

   - E ca o a doua întâlnire proastă, am spus eu, spărgând gheața.

   Ea a râs:

   - Cred că niciunul dintre noi nu se aștepta să apară celălalt.

   - Nu e așa. Am presupus că o să vii.

   - Cred că eu nu mă așteptam să apari. Mi-am închipuit că te-ai trezit a doua zi cu o mahmureală cumplită și o amintire vagă despre un plan de a-ți omorî soția.

   - Chiar am avut o mahmureală cumplită, dar mi-am amintit absolut tot ce am discutat.

   - Și tot mai vrei s-o omori?

   A spus asta ca și cum m-am fi întrebat dacă tot mai vreau să comand cartofi prăjiți. Dar în ochii ei era amuzament, sau poate provocare. Mă punea la încercare.

   - Mai mult ca niciodată, am răspuns.

   - Atunci pot să te ajut. Dacă mai vrei ajutorul meu.

   - De-asta am și venit aici.

   Am văzut-o pe Lily cum se lasă pe spate ușor și ochii ei mă părăsesc pentru a se uita în jur. I-am urmărit privirea, înregistrând podeaua de lemn nevopsită și tavanul care nu putea fi mai înalt de 2 metri. Mai era un singur client în bar, un bărbat în costum care ocupase scaunul pe care stătuse eu și bea o ceașcă de Irish coffee cu frișcă.

   - E-n regulă locul ăsta? am întrebat-o.

   - Nimeni nu te cunoaște aici, da?

   - Am mai fost aici, dar nu, nu cunosc pe nimeni în Concord.

   M-am gândit la mama, la anul în care locuise în oraș. M-am întrebat dacă intrase vreodată în barul ăsta. Oare venise aici să-și caute un al doilea soț? Aici îl cunoscuse pe Keith Donaldson, bărbatul divorțat care o convinsese să se mute în California?

   - Pari agitat, a remarcat Lily.

   - Chiar sunt. Nu crezi că ar fi ciudat să nu fiu?

   - Ești agitat pentru ceea ce plănuim să facem sau ești agitat din cauza mea?

   - Și una, și alta. În clipa asta mă întreb de ce ești aici. O parte din mine se gândește că ești un soi de reprezentantă a legii și ai de gând să mă înregistrezi spunând cum vreau să-mi omor soția.

   Lily a râs.

   - Nu port microfon. Dacă nu am fi într-un loc public, te-aș lăsa să verifici. Dar, chiar dacă aș avea un microfon, te-aș putea aresta doar pentru că plănuiești să-ți omori soția? N-ar fi asta ca și cum ți-aș întinde o cursă?

   - Probabil. Presupun că aș putea spune pur și simplu că încercam să te seduc vorbind despre omorârea soției mele.

   - Asta ar fi o premieră. Chiar încerci?

   - Ce? Să te seduc?

   - Da.

   - Continuăm jocul din avion? Adevărul absolut? Atunci n-o să mint și o să spun că nu m-am gândit la tine în felul acesta, dar nu, tot ce am spus despre soția mea și ce cred despre toată situația asta este adevărat. Am fost sincer cu tine în avion.

   - Și eu am fost sinceră cu tine. Vreau să te ajut.

   - Te cred, am răspuns. Doar că nu prea îți înțeleg motivele. Știu ce capăt eu din ce plănuim...

   - Un divorț rapid, a spus Lily și a luat o înghițitură mică din vin.

   - Da, un divorț foarte rapid.

   - Dar te întrebi cu ce mă aleg eu.

   - Da, mă întreb. Asta aș vrea să știu.

   - M-am gândit eu că ai vrea să știi, a spus ea. M-ar fi îngrijorat dacă nu te-ai fi întrebat.

   Și-a ațintit privirea asupra mea.

   - Ți-aduci aminte când ți-am spus părerea mea despre crimă? Că nu cred că este atât de imorală pe cât o socotesc oamenii? Cred sincer asta. Oamenii fac mare caz de caracterul sacru al vieții, dar este atâta viață în lumea asta și, când cineva face abuz de puterea sa sau, așa cum a făcut Miranda, abuzează de dragostea ta pentru ea, acea persoană merită să moară. Pare o pedeapsă extremă, dar eu nu o privesc așa. Toată lumea are o viață plină, chiar dacă ia sfârșit repede. Toate viețile sunt niște experiențe complete. Știi cuvintele lui T.S. Eliot?

   - Care?

   - „Momentul trandafirului și momentul tisei durează la fel de mult.” Știu că asta nu e o justificare pentru crimă, dar cred că scoate în evidență cum atâta lume consideră că toți oamenii merită o viață lungă, când adevărul e că viața în sine este probabil mai mult decât oricare dintre noi merită. Cred că majoritatea oamenilor fetișizeaază viața până într-atât, încât le permit altora să profite de el. Scuze, acum am început să mă îndepărtez de subiect. Când ne-am întâlnit în barul aeroportului și apoi am stat de vorbă în avion, ai decis să-mi spui că te gândeai să-ți omori soția și asta mi-a îngăduit să-ți vorbesc despre filosofia mea în privința crimei. Asta-i tot, sincer. Îmi place să stau de vorbă cu tine, și în cazul în care chiar ai de gând să o omori pe Miranda, am să te ajut, în cel fel pot.

   O văzusem pe Lily cum se înflăcărează pentru o clipă în cursul scurtului ei discurs, cum fața ei se îndreaptă spre mine la fel cum cineva care venerează soarele se întinde către el pentru a prinde cât mai mult din razele sale. Apoi o văzusem cum se retrage din nou, ca și cum dezvăluise prea mult. A răsucit piciorul paharului între degete.

   M-am întrebat pentru o clipă dacă era în toate mințile și, imediat după acest gând, m-am hotărât să merg mai departe oricum. Cunoșteam prea bine acest sentiment. Era felul în care făcusem sume imense de bani, asumându-mi riscuri prostești.

   - Vreau să fac asta, am spus. Și vreau să mă ajuți.

   - O să te ajut.

   A mai luat o înghițitură din vin, iar lumina de la o aplică de alamă de pe peretele de deasupra ei a strălucit pe pahar și s-a reflectat pe fața sa palidă.

   Chipul ei arăta mai frumos, mi-am spus eu, cu părul strâns la spate, dar și mai sever. Îmi amintea de unele modele din cataloagele pe care le primea soția mea. Cataloage cu fete înalte, care păreau pline de bani, îmbrăcate în tweed și jeanși, pozând lângă cai sau în fața unor conace de piatră. Modelele din cataloagele alea nu zâmbeau niciodată.

   - Am o singură întrebare, am spus. De fapt, câți oameni ai omorât tu?

   Am vrut să sune ca o glumă, ca să-i dau posibilitatea de a ocoli întrebarea, dar în același timp voiam să știu dacă pusese în practică ceea ce recomanda.

   - N-o să răspund la întrebarea asta, a spus ea. Dar numai pentru că încă nu ne cunoaștem suficient de bine. Dar îți promit că atunci când soția ta va fi moartă, o să-ți spun tot ceea ce vrei să știi. N-o să mai avem niciun secret. E ceva ce aștept cu nerăbdare.

   Trăsăturile feței i s-au îndulcit la aceste cuvinte și am simțit o promisiune implicită de sex vibrând în încăperea tăcută. Paharul meu era gol.

   - Te-ai gândit la asta, cum ar trebui făcut? am întrebat-o.

   - M-am gândit, mult, a spus și și-a împins paharul deoparte, astfel încât s-a aliniat cu paharul meu de bere. Avem un avantaj imens și avantajul ăsta sunt eu. Te pot ajuta și nimeni n-o să știe că ne-am cunoscut vreodată. Sunt un complice invizibil. Pot să-ți ofer un alibi și, pentru că nimeni nu știe că ne cunoaștem, poliția o să mă creadă. Nu avem absolut nicio legătură, tu și cu mine. Și mai sunt și alte feluri în care te-aș putea ajuta.

   - Nu vreau să comiți tu crima în locul meu.

   - Nu, știu. Doar că, dacă te ajut, putem reduce în mare măsură riscul de a fi tu prins. Asta e cea mai grea parte. Să comiți crima e ușor. Oamenii fac asta tot timpul. Dar cei mai mulți nu scapă nepedepsiți.

   - Și atunci, cum scăpăm noi nepedepsiți?

   - Modalitatea de a comite o crimă fără să fii prins este să ascunzi corpul atât de bine, încât nimeni să nu-l găsească vreodată. Dacă nu a existat niciodată o crimă, atunci nu poate exista un criminal. Dar există multe feluri de a ascunde un corp. Poți să lași corpul la vedere, dar să-l faci să arate exact opusul a ceea ce s-a întâmplat, de fapt. Asta trebuie să se întâmple cu Miranda, pentru că dacă dispare, poliția o să o caute până o găsește. Când trupul ei o să fie văzut de poliție, el trebuie să spună o poveste care nu are nicio legătură cu tine. El trebuie să îi ducă pe un drum pe care tu să nu te afli niciodată. Vreau să te întreb ceva. Cât de mult îți place Brad Daggett?

   - Ce vrei să spui?

   - Ai vreo preferință dacă ar trebui să trăiască sau să moară?

   - Da, am o preferință. Vreau să moară.

   - Bun, a spus ea. Asta o să facă totul mult mai ușor.

6

LILY

   Când Chet a ieșit din nou din apartament și a venit la mine în curte, m-am bucurat că își pusese o cămașă pe sub salopetă. Mirosea la fel de rău, precum cidrul de mere acrit.

   I-am spus că găsisem ceva pe pajiștea aflată de cealaltă parte a pădurii și aveam nevoie de ajutorul lui. I-am spus că l-aș fi rugat pe tatăl meu, dar el era ocupat. Chet a scos un mormăit de solidaritate, ca și cum ar fi știut că părinții mei se împăcau în dormitor.

   Am intrat în fîșia îngustă de pădure de pini care separa proprietatea părinților mei de proprietatea părăginită de alături.

   - Ai fost vreodată pe pajiște? l-am întrebat.

   Era în spatele meu, mergând ușor împiedicat, cu un braț ridicat în sus, ca și cum ramurile l-ar fi putut plesni deodată peste față.

   - Când am ajuns aici, am făcut o plimbare până la vechea cale ferată, a spus.

   Calea ferată era în direcție opusă față de cea în care mergeam.

   - Pajiștea e super, am comentat eu. E în spatele unei ferme vechi unde nu mai locuiește nimeni. Eu mă duc mereu acolo.

   - E departe?

   - Chiar dincolo de pădurea asta.

   Am trecut peste zidul de piatră năruit care mărginea liziera pădurii. O lumină spectrală aruncată de soarele care coborâse spre linia orizontului dădea florilor sălbatice de pe pajiște niște culori electrice. Cerul de deasupra își schimba nuanța, din roz în purpuriu întunecat.

   - Frumos, a spus Chet și, pentru o clipă, am simțit o nemulțumire absurdă că împărțeam cu el pajiștea mea.

   - Acolo, am spus și m-am îndreptat spre fântână.

   - Și tu. Și tu ești frumoasă.

   M-am forțat să mă întorc și să-l privesc.

   - Scuze, a spus. Vorbeam cu mine... Dar, Doamne, uită-te la tine. Tu nici măcar nu știi cât de frumoasă ești, nu-i așa, micuță Lil? Nu te superi, nu? Dacă doar mă uit?

   Se legăna ușor, frecându-și cu o mână barba zburlită.

   - E-n regulă, dar mai întâi vreau să mă ajuți. E o fântână veche și e ceva jos în ea, legat de o frânghie și eu nu pot s-o trag în sus.

   - Grozav. Hai să ne uităm. Cum de-ai găsit o fântână aici?

   I-am ignorat întrebarea și l-am condus pe pajiște. Știam de fântâna asta de mulți ani. Nu era foarte adâncă. Cu o lanternă puteai să-i vezi fundul, nu era nimic acolo jos în afară de pietre și uneori ceva apă băltind, când ploase. Nici măcar nu eram sigură că inițial fusese o fântână, poate doar o gaură adâncă, poate începutul unei fântâni la care s-a renunțat ulterior.

   O descoperisem când aveam probabil vreo 9 ani, alergând încolo și încoace pe pajiște. La un moment dat, pasul meu a sunat gol, un sunet de lemn, și am dat deoparte buruienile uscate și îngălbenite pentru a descoperi capacul fântânii, un pătrat de lemn putrezit care arăta ca și cum fusese pus acolo doar ca să împiedice pe cineva ca mine să cadă înăuntru. Abia acoperea gaura dreptunghiulară a puțului și putea fi ușor tras la o parte. Laturile fântânii erau căptușite cu pietre puse unele peste altele. Nu aveam lanternă cu mine, așa că am aruncat niște pietre înăuntru ca să văd cât de adâncă e gaura. S-au lovit de ceva tare doar după una-două secunde, așa că am știut că nu era foarte adâncă.

   La acea vreme m-am gândit că poate era locul în care fusese ascunsă o comoară, sau putea fi un indiciu pentru o taină mai mare. Am fugit să iau o lanternă, dar în final am fost dezamăgită. Puțul era doar atât, o gaură în pământ care începuse să se prăbușească în interior.

   Când i-am arătat lui Chet fântâna, a exclamat:

   - Hei, ia uită-te la asta! Când ai găsit-o?

   - Acum vreo săptămână, am mințit eu. Am văzut întâi frânghia și pe urmă am dat deoparte capacul. Nu cred că e adâncă, dar nu pot să trag singură funa. E ceva greu la celălalt capăt.

   Frânghia lăsată în fântână făcuse parte din pregătirile mele. Găsisem frânghia, o bucată care părea destul de uzată, în pivnița casei noastre, alături de un vechi țăruș de fier, și le adusese pe amândouă pe pajiște cu mai multe zile în urmă. Am legat strâns un capăt al frânghiei de una din cele mai mari pietre pe care le scosesem din pajiște și am coborât acel capăt în fântână, apoi am înfipt adânc celălalt capăt în pământ. Mă gândeam că nu arată deloc veridic, dar nu conta. Tot ce trebuia era ca el să vrea să descopere ce se afla la celălalt capăt al frânghiei.

   În dimineața aceea mă dusesem în baia părinților și găsisem ceva în dulăpior, o cutiuță pe care scria POMADĂ. Venisem cu ea ceva mai devreme și frecasem gelul de păr pe primul metru și ceva de frânghie, făcând-o greu de ținut în mână. Îmi făcusem griji că frânghia avea să fie prea ușor de tras în sus și că Chet avea să reușească asta din picioare. Voiam să îngenuncheze în fața puțului.

   S-a dovedit că nu trebuia să-mi fac griji. Chet, purtându-se ca un băiețel nerăbdător, s-a lăsat în genunchi în fața fântânii și a apucat de frânghie.

   - Îh, ce e pe asta?

   - Nu știu, am spus. Un soi de chestie vâscoasă.

   Și-a dus degetele la nas și le-a mirosit.

   - Nu miroase a noroi. Miroase a șampon.

   - Poate că cineva nu vrea s-o tragem de-acolo.

   Mă mutasem și acum stăteam exact în spatele lui. Și-a întins gâtul să se uite la mine. Îi vedeam un ochi umed, umflat, holbându-se la pieptul meu. Pielea mi s-a făcut de găină pe brațe.

   - Îți plac fluturii? m-a întrebat, cu ochii tot pe partea din față, brodată, a maioului meu.

   - Cred că da, am spus și m-am dat înapoi fără să vreau.

   Am simțit dintr-odată repulsie, plus furie pe mine însămi că îl adusesem pe bărbatul ăsta în poiana mea secretă.

   Bineînțeles că nu-i păsa de ceea ce se afla jos în fântână. Bineînțeles că nu-i păsa decât de sex. Voia să-și bage penisul în mine înainte să tragă în sus frânghia. Fusesem o proastă.

   Am încercat să găsesc ceva de spus, dar creierul meu se golise și mi se uscase gura.

   Dar atunci Chet a întrebat:

   - Nu le-ai spus părinților de asta?

   - Nu, am răspuns. N-ar face decât să se înfurie pe mine și dacă ar găsi ceva grozav acolo jos, probabil că nu m-ar lăsa să-l păstrez.

   - Aș putea să arunc o privire, a spus el și și-a întors din nou ochii către gaura puțului. Dar eu cu ce mă aleg dacă găsim acolo un cufăr cu o comoară?

   Făcea ceea ce sperasem să facă, își muta mâinile mai jos pe frânghie, ca să o apuce mai bine. Și-a aplecat capul în gaură și s-a tras mai în față pe genunchi.

   - Să nu cazi înăuntru, am spus eu.

   Era ceva ce plănuisem să spun, ca să-l fac să se simtă în siguranță.

   - Cât de adânc e?

   - Nu cred că e prea adânc.

   Chet a slobozit două chiuituri în puț, pe care ecoul le-a trimis înapoi sus.

   - Stai să te țin, i-am spus.

   Și asta plănuisem să spun, căci voiam să se obișnuiască să-mi simtă mâinile pe spate. Nu voiam să încerc să-l împing înăuntru și el să se dea brusc înapoi și să se lupte cu mine.

   Am înșfăcat pânza salopetei cu amândouă mâinile, chiar în clipa în care el a strigat:

   - Am luat-o. Vine sus.

   Mi-am adunat toată forța și am împins cât de tare am putut.

   El a încercat să-și ridice capul, dar și-l coborâse în gaură și s-a lovit cu ceafa de una din pietrele care căptușeau puțul. Tot trupul i s-a înclinat în față și a căzut, și, pentru o clipă, m-am gândit că aveam să mă duc și eu în jos odată cu el, o posibilitate care nu-mi trecuse prin cap. Dar cumva a reușit să-și proptească picioarele și să-și oprească înaintarea. M-am rostogolit pe o parte, ascultându-i țiptul surprins. Unul din bocancii lui se înțepenise între două pietre plate care căptușeau gura puțului.

   - Dumnezule, a țipat el.

   Apoi:

   - Ajută-mă.

   Am auzit un zăngănit când ceva s-a lovit de fundul puțului. Ochelarii lui, m-am gândit.

   M-am ridicat în picioare. O unghie mi se agățase în salopeta lui și se rupsese. Am observat asta doar pentru că mi-am scuturat mâna în mod reflex și stropi mărunți de sânge mi-au aterizat pe față.

   - Lily, o, Doamne, ajută-mă.

   M-am ghemuit lângă locul unde piciorul i se înțepenise între pietre. Era foarte clar că nu avea să-l țină și că oricum o să cadă, dar am apucat de marginea tălpii și am împins-o în față. Chet a scos un geamăt, apoi am auzit hârșâiala, urmată de unbufnet puternic atunci când a lovit fundul puțului.

   Mă așteptam să-l aud urlând, dar a rămas tăcut. S-a auzit doar sunetul pământului și al pietricelelor care cădeau în puț, plus două ciori care croncăneau una la alta de cealaltă parte a pajiștii.

   Am scos din buzunarul de la spate lanterna pe care o adusesem și am răsucit-o ca s-o aprind. Nu dădea o lumină prea puternică, dar era suficientă ca să văd în întunericul puțului.

   Credeam că mâinile aveau să-mi tremure, dar nu tremurau. Mă simțeam concentrată și cufundată în propriul meu creier, așa cum mă simțeam când citeam o carte bună și după-amiaza dispărea.

   M-am uitat peste margine și am îndreptat fasciculul de lumină în jos, către fundul puțului. Eram atât de sigură că Chet supraviețuise căzăturii și o să mă implore să-l ajut să iasă de acolo. Eram pregătită pentru asta. Dar el zăcea nemișcat în fundul puțului, pe spate, cu picioarele proptite în perete și cu gâtul într-un unghi ciudat. M-am holbat la el o vreme, dar părea inert.

   Apoi am văzut o mișcare aproape imperceptibilă și am auzit un oftat încet care ar fi putut veni de la Chet sau ar fi putut veni de la ceva care se așeza în puțul tulburat.

   M-am ridicat și am parcurs cei câțiva metri până la grămada mea de bolovani grei pe care îi adunasem. L-am ales pe cel mai mare, o piatră cenușie, ascuțită, străbătută de o vână de cuarț. A trebui să o car în brațe, așa că am ținut lanterna între dinți.

   Mergând legănat ca un pinguin, m-am întors la fântână, m-am așezat cu picioarele de o parte și de alta a ei și m-am aplecat din mijloc. Am îndreptat lanternat către întuneric, am potrivit piatra cât de bine am putut și i-am dat drumul în jos, direct către capul lui Chet.

   Nu m-am uitat la piatră după ce am aruncat-o, ar am auzit zgomotul pe care l-a făcut atunci când s-a lovit de capul lui. Suna ca un pepene care se sparge. Dacă Chet fusese în viață după cădere, acum nu mai era.

   Mă dureau brațele de la greutatea pietrei și m-am lăsat pe vine câteva clipe. O cioară mă privea cocoțată pe un arțar uscat, aflat la marginea pajiștii. M-am întrebat dacă simțea mirosul morții în aer și m-am gândit că probabil îl simțea. Și-a lăsat capul în jos, și-a înfoiat aripile negre.

   După ce am stins lanterna și am băgat-o la loc în buzunar, am scos țărușul din pământ și i-am dat drumul, împreună cu frânghia unsuroasă, în fântână. Apoi am mai făcut câteva drumuri până la grămada de pietre și am mai aruncat 6 bolovani mari în jurul lui Chet. Aveam să-l acopr mai bine mai târziu, dar m-am gândit că nu era rău să încep de-acum. Aș fi continuat, dar lumina din cer începuse să dispară și norii erau acum purpurii și întunecați, iar pajiștea și peisajul din jur își pierdeau culorile și se cufundau în nuanțe neclare de cenușiu.

   Planul meu inițial fusese să mă întorc în apartamentul de deasupra atelierului și să încep să adun lucrurile lui Chet, să le aduc aici și să le arunc înăuntru. Pe urmă aveam să acopăr totul cu pietre și să pun din nou capacul peste gaura puțului. Dar pe când mă întorceam acasă, am decis că o să strâng lucrurile lui Chet și o să le duc la fântână în zori. Știam că părinții mei aveau să doarmă până târziu.

   Cunoșteam bine apartamentul de deasupra atelierului. Era unul din locurile mele preferate atunci când era gol, dar nu-l mai văzusem de când se mutase acolo Chet. Fusesem îngrijorată că avea o mulțime de lucruri pe care va trebui să le strâng, dar nu avea. Continua să-și țină toate lucrurile într-o geantă mare de pânză, kaki, care stătea deschisă pe patul de o singură persoană.

   Am început să scotocesc prin cameră, folosind lanternat, apoi mi-am dat seama că puteam pur și simplu să aprins lampa. În cazul destul de improbabil că vreunul din părinții mei s-ar fi uitat pe fereastra dormitorului către atelier, n-ar fi fost deloc surprins să vadă lumină în apartamentul lui Chet. De fapt, ar fi fost mai surprinși dacă nu era lumină.

   Lampa arunca o lumină gălbuie slabă pe pereții văruiți și pe scândurile late ale dușumelei goale. În apartament era foarte puțină mobilă, doar iubitul meu fotoliu de puf, care arăta dezumflat, și două scaune tapițate, fiecare cu stofa ruptă și cu material spongios dinăuntru ieșit în afară. Scaunul cu imprimeul cu rămurele pastelate era un alt loc preferat de-al meu pentru citit. M-am bucurat să văd că Chet îl folosise ca să depoziteze pe el niște cărți. Asta însemna că nu se așezase pe el.

   Din baie am luat periuța de dinți a lui Chet, un tub de pastă de dinți aproape gol, un cristal alb într-un pachet pe care scria că e deodorant, o sticlă verde aprins cu șampon Pert. Am lăsat acolo, în savonieră, bucățica de săpun plină cu fire de păr.

   Din bucătărie - de fapt,  un colțișor cu o chiuvetă, câteva dulapuri și un reșou - am luat două pachete de supă cu tăiței și o sticlă mare de plastic cu votcă Popov. Am vărsat votca în chiuvetă și am lăsat sticla într-unul din dulapuri.

   Brusc, mi-am făcut griji că îmi lăsam amprentele peste tot prin apartament, că ar fi trebuit să-mi pun mănuși. Dar o să am timp mâine să șterg totul. Și pe urmă, dacă lucrurile mergeau așa cum credeam eu că vor merge, atunci nimeni nu avea să suspecteze că Chet fusese omorât. O să pară pur și simplu că plecase. Era greu de imaginat că cineva avea să-i simtă lipsa.

   După ce am umplut geanta de pânză, i-am închis fermoarul și am ridicat-o; voiam să mă asigur că o s-o pot căra în dimineața următoare. Era grea, dar putea fi dusă.

   Tot ce mai rămăsese din lucrurile lui Chet în apartament erau materialele lui de pictură. Erau 4 pânze, dintre care 3 stăteau rezemate cu fața de perete, așa încât nu puteam vedea cum arată. A patra se afla încă pe șevalet. Era de-abia începută, doar câteva tușe de culoare peste niște semne în creion, dar mi-am dat seama că era piscina din spatele casei și că o siluetă fusese schițată în colțul piscinei. Nu existau detalii, dar știam că eram eu. Era o pânză destul de mică, nu cu mult mai mare decât un ecran obișnuit de televizor.

   Am luat-o de pe șevalet și am răsucit-o astfel încât rama ei fragilă de lemn s-a rupt, pe urmă am pus-o pe podea și am așezat celelalte pânze peste ea. Pete abstracte de culoare, iar din loc în loc ceva care semăna cu o siluetă. Aș fi putut și eu să le pictez.

   Șevaletul era al lui Chet, deoarece eram foarte sigură că nu fusese niciodată un șevalet în apartament. Era mic, susținut de 3 picioare extensibile. L-am strâns și l-am pliat până când a ajuns de dimensiunile unei mici valize, un bloc de lemn pătat de vopsea, cu un mâner pentru a fi cărat. L-am adăugat grămezii de tablouri.

   Mi-am rotit privirea prin cameră și mi-am zis că luasem totul. Chiar dacă mai rămăsese ceva, avea să pară doar ca și cum Chet însuși îl lăsase acolo.

   Degetul la care îmi rupsesem unghia îmi zvâcnea. M-am uitat la el. Sângele se închegase, devenin maroniu și lipicios, și eram sigură că nu pătasem nimic în apartament.

   Brusc, am vrut să ies de acolo și să mă întorc în camera mea. Și mi-era foame. Mai era niște plăcintă cu carne în frigider, asta dacă nu o mâncaseră părinții mei.

   Mi-am pus ceasul să sune la 6 în dimineața următoare. Dar, când ceasul meu în formă de bufniță a cârâti, eu eram deja trează, ridicată din pat și pe jumătate îmbrăcată.

   Dormisem puțin, dar fusese somnul ăla în care ești conștient de fiecare scârțâit și pocnitură și hârșâit pe care le scot casele vechi, când crezi că nu ai dormit deloc și pe urmă îți dai seama că gândurile ciudate din mintea ta erau de fapt vise, iar draperia trasă e ușor luminată, căci s-au ivit zorii.

   Am avut nevoie să fac 3 drumuri ca să duc totul din apartament în fântână.

   Prima dată am dus geanta de până și asta a fost cel mai dificil. A trebuit să o târăsc o porțiune de drum, când a devenit prea grea ca să o duc în mână. Pajiștea era acoperită de o rouă rece care mi-a udat tivul jeanșilor. Înainte de a da drumul genții în fântână, m-am uitat înăuntru. Chet era încă acolo, îngropat sub pietrele pe care le aruncasem peste el. Câteva muște zburau în jurul trupului său. La  următorul drum, am adus cele 3 pânze mari. Nu erau grele, dar erau incomod de cărat, și a trebui să rup una din ele ca să o pot arunca în puț. La ultimul drum, am adus șevaletul pliat și pictura pe care o începuse Chet cu mine în piscină. După ce le-am dat drumul în fântână, am luat restul de pietre și le-am aruncat înăuntru.

   A fost satisfăcător, mai ales când am văzut că orice urmă de Chet dispare sub grămada de bolovani. Folosisem o mistrie veche și ruginită ca să îi scot din pământ. Mistria rămăsese pe pajiște și cu ea am săpat bucăți de pământ, pe care le-am aruncat în puț, până când arăta ca și cum acolo nu se aflau decât pământ și pietre. Știam că nu era perfect, dar eram mulțumită.

   Ultimul lucru pe care l-am făcut înainte de a pleca de pe pajiște a fost să arunc mistria în puț și să așez la loc capacul. Cu degetele deja murdare, am tras fire lungi de iarbă uscată peste capac, încercând să-l camuflez.

   M-am învârtit în jurul fântânii înainte de a pleca de acolo, cu ochii în pământ ca să mă asigur că nu rămăsese ceva, dar nu era nimic, nici măcar un chiștoc de țigară. Chet dispăruse din lumea asta.

   Când m-am întors acasă, am făcut un duș prelung, frecându-mi bine degetele ca să înlătur orice urmă de murdărie. Murmurul apei fierbinți care cădea peste trupul meu mă făcea să mă simt puternică și totodată în siguranță.

   Când mama a deschis ușa băii și m-a strigat, am tresărit și a fost cât pe ce să cad, căci piciorul mi-a alunecat pe podeaua dușului.

   - Ce s-a întâmplat? am spus.

   - Nimic, scumpo. Tatăl tău și cu mine ne întrebam dacă vrei să mergi să iei micul dejun la Shady`s.

   - OK, am răspuns. Când?

   - După ce ieși din duș.

   Mergeam foarte des la restaurantul Shady`s. Era locul preferat al tatei și probabil și preferatul meu, mai ales pentru micul dejun. Am mâncat frigănele cu niște bacon foarte bine prăjit. Părinții mei stăteau în fața mea în separeu cu umerii atingându-li-se, împărțind chiar un castron cu frunte la musacaua tatei și omleta mamei.

   Gândul la Chet mi se strecura uneori în minte în timpul mesei, apoi dispărea când unul dintre părinți spunea ceva ce mă făcea să râd sau când mă gândeam cât de bună este mâncarea.

   - Ți-e foamne, Lily, a remarcat mama.

   - Crește, e aproape femeie, a spus tata.

   Micul dejun a fost un moment plăcut, chiar și atunci când părinții mei l-au stricat întrebându-mă din nou dacă voiam să mai sar peste o clasă. Unii dintre profesorii mei recomandaseră asta la sfârșitul anului școlar și eu deja spusesem „nu” la începutul verii.

   Mama tot adusese vorba de asta, așa că am pedepsit-o refuzând să merg în tabăra de creație în iulie. Știam că abia așepta cele două săptămâni în care eram plecată. Am fost surprinsă că subiectul a fost reluat, dar nu a ținut prea mult și nu a distrus cu totul micul dejun.

   Nu am auzit nimic despre Chet timp de o săptămână și am început să-mi fac griji, întrebându-mă dacă era normal să nu pomenesc nimic despre el.

   Așa că într-o zi, la prânz, când tata nu era de găsit, iar mama era într-o dispoziție tăcută, am întrebat ce s-a întâmplat cu Chet.

   - Chet a plecat. Nu știai?

   - Unde-a plecat?

   - Doamne, Lily, nu știu. Bănuiesc că pe canapeaua altcuiva. Nici măcar nu și-a luat la revedere, ticălos nerecunoscător.

   În acea după-amiază m-am dus la apartament. Arăta ca și cum mama sau tata trecuse pe acolo și făcuse puțină ordine. Așternuturile fuseseră luate și găleata de gunoi din zona bucătăriei fusese golită. M-am așezat pe scaunul meu pentru o clipă, chiar dacă nu aveam la mine o carte. Ferestrele erau deschise și o briză răcoroasă, prima după mult timp, a intrat în cameră.

   După ce îl omorâsem pe Chet, așteptasem două lucruri. Așteptasem să fiu prinsă și așteptasem să mă simt groaznic. Niciunul din ele nu se întâmplase încă, și știam că niciunul nu avea să se întâmple.

7

TED

   Când i-am spus Mirandei că aveam de gând să vin în Kennewick pentru o săptămână la început lui octombrie, pe chipul ei a apărut o expresie de încântare sinceră.

   Stăteam față în față în bucătăria de la parter a casei noastre și mâncam linguini cu sos de scoici (singurul fel de mâncare pe care știu să-l fac) și terminam o sticlă de Pinot gris.

   - O să fie nemaipomenit, a spus ea. O să te am iar pentru mine o săptămână întreagă.

   I-am privit cu atenție fața, căutând vreun semn de minciună, dar nu am văzut niciunul.

   Ochii ei căprui-închis se luminaseră cu ceea ce mi s-a părut a fi o adevărat plăcere. Și pentru un moment am crezut-o și am simțit acea căldură și siguranță pe care le simți atunci când cineva vrea să-și petreacă timpul cu tine. O secundă mai târziu, acea senzație a dispărut și am fost din nou surprins de talentul soției mele de a juca teatru, de firea ei duplicitară. Chiar nu avea niciun sentiment de vinovăție pentru ceea ce făcea cu Brad Daggett?

   - Să luăm din nou apartamentul ăla?

   - Care?

   - Pfui! Ce repede uiți. Unde am stat prima oară. Cu jacuzzi.

   - A, da. Sigur.

   După ce am strâns masa, ne-am dus sus să ne uităm la televizot și am ales un remake după Copoiul, care se dădea pe unul din cele 500 de canale de filme pe care le aveam.

   Miranda se schimbase în cămașa de noapte scurtă pe care începuse să o poarte seara și se întinsese pe canapea, cu picioarele în poala mea. I-am studiat degetele de la picioare, vopsite meticulos într-o nuanță intensă de roz. I-am luat un picior în mâini și mi-am apăsat degetul mare pe talpa ei moale ca a unui bebeluș. Nu a spus nimic, dar trupul ei a reacționat, alunecând imperceptibil către mine, iar tălpile i s-au arcuit. Trupul ei relaxat m-a făcut conștient de mine, de umerii tensionați, de felul rigid în care stăteam rezemat de brațul canapelei, cu cotul ridicat într-un unghi nefiresc.

   Mi-am luat mâna de pe piciorul soției mele, dar ea nu a părut să observe. Știam că o să adoarmă curând, înainte ca filmul să se termine.

   Să mă duc în Maine pentru o săptămână fusese ideaa lui Lily, pe care mi-a sugerat-o către sfârșitul întâlnirii noastre de la Concord River Inn.

   A spus că era important să știu ce se petrece acolo, care era programul de lucru al lui Brad, cum își petrecea Miranda timpul.

   - Cu mine acolo, totul va fi diferit, spusesem. Miranda și Brad o să se poarte diferit.

   - Nu contează. Mă interesează mai mult programul echipei care lucrează la casa ta. Câți oameni sunt acolo de obicei? Cât de des rămâne Brad singur acolo? Observă doar. Cu cât aduni mai multe informații, cu atât ne va fi mai ușor.

   Acceptasem.

   Cel mai greu fusese să-mi eliberez programul pentru o săptămână. Dar insistasem și Janine, asistenta mea, reușise să reprogrameze totul. Planul era să plec în Kennewick seara târziu într-o vineri și să mă întorc la Boston 9 zile mai târziu, într-o duminică după-amiază.

   Într-un fel ciudat, începusem să aștept cu nerăbdare vacanța prelungită și mă bucuram în sinea mea că o să întrerup temporae idila Mirandei și a lui Brad. Mă întrebam care avea să fie reacția lui Brad când Miranda o să-i spună de venirea mea. Chiar stând acolo pe canapea, după ce i-am dat vestea Mirandei, simțea cum avantajul trece de partea mea.

   Miranda a tresărit ușor și m-am întors să mă uit la ea în lumină pâlpâitoare a ecranului de 2 metri.

   Avea ochii închiși, buzele ușor desfăcute. Adormise. M-am uitat la ea o vreme, în loc să mă uit la film. Umbre adânci îi accentuau rotunjimile, iar fața e, în lumina televizorului, părea o versiune alb-negru a ei însuși. Gura i s-a deschis puțin mai mult și un nerv i se zbătea în tâmplă.

   Eram fascinat de frumusețea ei naturală și, în același timp, îmi dădeam seama că nu avea să îmbătrânească frumos. Fața ei, rotundă, ca de păpușă, avea să devină umflată, iar trupul ei de model o să se deformeze. Dar n-o să îmbătrânească, nu-i așa? Urma s-o omor, nu-i așa? Ăsta era planul și gândul de a o face și de a scăpa basma curată m-a umplut de un sentiment de satisfacție și putere, dar totodată și de teamă și tristețe. Îmi uram soția, dar o uram pentru că o iubisem cândva. Oare făceam o greșeală pe care aveam să o regret tot restul vieții?

   Când începeam să gândesc așa, când începea să-mi fie frică de ceea ce plănuiam să fac, voiam să iau legătura cu Lily, să o aud vorbind despre crimă în felul ei detașat, ca și cum ar fi vorbit despre aruncarea unei canapele vechi. Dar stabiliserăm să nu vorbim o vreme, să nu ne vedem până nu-mi voi fi petrecut eu săptămâna în Maine, și ăsta era un alt motiv pentru care așteptam cu nerăbdare acea săptămână în Kennewick. Fiecare zi mă ducea mai aproape de reîntâlnirea cu Lily.

   John, portarul hotelului care adeseori se ocupa și de înregistrarea vizitatorilor la recepție, mi-a spus că Miranda era la Livery, apoi s-a oferit să aibă grijă să-mi fie duse bagajele în apartament. I-am mulțumit și m-am dus să o caut pe Miranda, luând-o în jos pe treptele înguste, datând din perioada colonială, care coborau abrupt către nivelurile inferioare ale hanului.

   Taverna, purtând numele grajdului de odinioară, avea pardoseala de piatră, o vatră de piatră și un bar lung din lemn de stejar care se arcuia asemenea carenei unui iaht. Miranda era singură la bar, dar vorbea animată cu barmanița tatuată, al cărei numei era Sid sau Cindy. Niciodată nu-mi aduceam aminte.

   Le-am întrerupt, mi-am sărutat soția, remarcând absența gustului de țigări pe buzele ei, și am cerut un Martini Hendrick`s. Mi-am scos jacheta de lână, udă de la drumul pe jos de la mașină la han. Pplouase mărunt în Boston, dar în Maine ploaia devenise un adevărat potop biblic, ștergătoarele puse pe viteză maximă abia reușind să curețe parbrizul.

   - Ești ud rău, a remarcat Miranda.

   - Plouă torențial.

   - Habar n-aveam. N-am ieșit afară toată ziua.

   Sid/Cindy mi-a adus Martiniul.

   - Trăiește din plin viața nevastă-ta, a spus ea și a râs răgușit.

   - Știu că asta face, am răspuns eu și m-am întors către Miranda. Ce-ai făcut toată ziua?

   - N-am irosit-o cu totul. Am ales mobila din camerele de oaspeți, am făcut un masaj și am așteptat, cu răsuflarea tăiată, să-mi vină bărbatul. O, aproape că am uitat.

   Și-a ridicat paharul aproape gol de bere.

   - Pentru o săptămână întreagă!

   Am ciocnit cu paharul meu de gin și am luat o înghițitură zdravănă, iar băutura m-a încălzit imediat.

   - Ai mâncat? m-a întrebat Miranda.

   I-am spus că nu și am deschis meniul să mă uit prin el.

   Am rămas acolo până la ora închiderii și m-am îmbătat suficient de tare ca, atunci când Miranda și cu mine ne-am dus împiedicat la apartamentul situat în partea din spate a hanului și apoi ne-am prăbușit goi de-a curmezișul patului imens, să nu mă gândesc la motivele pentru care mă aflam în Maine pentru o săptămână întreagă, sau la Brad Daggett, sau chiar la Lily.

   A doua zi dimineață, ploaia se oprise, norii fuseseră măturați în largul mării și era una din zilele alea de octombrie a căror imagine face calendarele să se vândă. Cerul era de un albastru intens, metalic, iar copacii se transformareră în buchete roșii și galbene.

   După prânz, Miranda și cu mine ne-am dus pe jos până la casă. Am cronometrat; drumul a durat 25 de minute pe Micmac Road, nu cu mult mai mult decât pe poteca de pe faleză. Route 1A era cea mai aglomerată arteră din partea asta de lume, dar porțiunea asta din Micmac era pitorească, din loc în loc faleza oferind vedere spre Atlantic, așa că o mulțime de mașini au trecut pe lângă noi. Micmac Road se desfăcea din 1A în Kennewick Center, apoi trecea prin Kennewick Harbor și Kennewic Beach, cele 3 părți principale care formau orașul.

   Kennewick Beach era cea mai puțin exclusivistă porțiune a țărmului din Kennewick, o fâșie de nisip lungă pe care se înghesuiau căsuțe de închiriat și, peste drum, un camping care vara se umplea cu populație indigenă Winnebago. Nu știam asta precis, dar parcă Miranda îmi spusese că Brad era proprietarul uneia dintre aglomerările alea semicirculare de căsuțe de închiriat și că, după divorț se mutase într-una din ele și locuia permanent acolo.

   Nu fusesem atent când îmi spusese toate lucrurile astea pentru că la acea vreme nu știam că se culcă cu soția mea. Dar acum eram atent. La tot.

   Pe aleea noastră era o singură mașină parcată, o camionetă Toyota cu un sicker pe bară pe care era scris: DACĂ DUMNEZEU NU VOIA SĂ MÂNCĂM ANIMALE, NU LE-AR FI FĂCUT DIN CARNE.

   - Ăsta-i Jim, a spus Miranda. Brad l-a pus să facă peretele de rigips din subsol.

   Am dat ocol casei și am intrat pe ușa de la tersă. Mi-era imsobil să nu mă gândesc la ultima dată când fusesem aici, cum îi observasem prima oară pe Brad și Miranda împărțind o țigară, iar mai apoi, ghemuit la capătul potecii de pe faleză, cum îi văzusem trăgându-și-o în viitorul nostru living.

   - Stai să vezi barul de jos, a spus Miranda și m-a condus prin holul de la intrare, cu podeaua de lemn tare terminată, iar pași eu răsunau puternic în spațiul gol.

   Jim era jos, ascultând muzică clasică la un radio plin de praf, și își mânca prânzul, cocoțat pe un butoi de plastic întors cu gura în jos, în care fusese ciment Quikrete. A părut agitat și stânjenit de prezența noastră, ca și cum ar fi fost prins dormind la slujbă și nu mâncând pur și simplu un sendviș.

   A dat muzica mai încet.

   - Brad o să vină ceva mai târziu. Pe el îl căutați?

   - Doar ne uităm. Ted n-a mai văzut cum e aici jos de... de...

   S-a întors spre mine și eu am dat din umeri.

   Nu cred că mai ajunsesem în partea asta a casei după ce pereții fuseseră ridicați. Știam că Miranda insista să facă pentru mine un spațiu special masculin, de dimensiuni considerabile, deși era ceva ce nu cerusem niciodată. Își imagina canapele de piele, o masă de biliard, un bar bine dotat și pereți zugrăviți în roșu-închis.

   Când a pomenit de asta prima oară, o văzusem ca pe un semn al generozității Mirandei, a faptului că voia să facă în casă un loc special pentur mine. Acum, gândindu-mă la asta, mă enerva doar că îmi cheltuia banii câștigați cu greu pe ceva ce nici nu eram sigur că o să folosesc vreodată.

   M-a condus prin toată casa, i-a arătat rafturile terminate de la bar, spațiul unde avea să fie masa de biliard și mi-a prezentat mostre de culoare la care se gândea pentru pereți.

   Când am plecat, Jim își terminase prânzul și se apucase din nou de treabă. La radio se auzea un cântec cu Steely Dan.

   Nu l-am văzut pe Brad în acea zi decât după ce ne-am terminat turul și ne îndreptam pe alee către șosea. A ambalat zgomotos camioneta, îmrpăștiind pietriș când a frânat brusc. A oprit motorul și a coborât de pe scaunul de la volan.

   Purta pantaloni largi de bumbac, bleumarin, și o cămașă flanel băgată în pantaloni, și se mișca degajat, cu mișcări atletice. Mi-a strâns mâna așa cum făcea întotdeauna, și m-a privit atent în ochi când m-a întrebat ce părere aveam de ce se făcuse până acum.

   În vreme ce vorbeam, Miranda nu a părut interesată, privind înapoi către casă și ocean, calm și nemișcat în după-amiaza liniștită.

   - Am auzit că stai toată săptămână, a spus Brad.

   - M-am gândit să-mi iau o mică vacanță. Să stau cu ochii pe Miranda.

   Brad a râs și poate că îl analizam prea atent, dar a râs puțin cam prea cu poftă. I-am zărit plombele din gură. La marginea câmpului meu vizual am văzut-o pe Miranda întorcând capul pentru a-l privi.

   - Ea e adevăratul șef de șantier aici. Chiar și-a ratat vocația, zău așa, a zis Brad.

   - Asta îmi tot spune și ea.

   - Să știți că sunt aici, a intervenit Miranda. Puteți să mă includeți și pe mine în conversația asta.

   Înainte ca Miranda și cu mine să plecăm înapoi spre han, i-am spus lui Brad că ar trebui să treacă pe la tavernă în seara aceea, să bea ceva cu noi. Ne-a spus că o să încerce să vină.

   - Ce prieteni buni sunteți voi doi, a comentat Miranda când ne întorseserăm pe Micmac.

   - E prietenul tău. Eu doar încercam să fiu amabil, ca să nu aibă senzația că acum, că sunt în oraș, trebuie să stea departe.

   - Ce vrei să spui?

   - Credeam că voi doi sunteți prieteni. N-a venit niciodată la han să bea un pahar cu tine?

   - O, Doamne, nu. El trăiește în orașul ăsta. Doar n-o să dea 5 dolari pe un Bud Light.

   - Unde se duc să bea oamenii din orașul ăsta?

   - E un loc numit Cooley`s, în Kennewick Beach, unde eu personal nu am fost invitată încă. Ar trebui să mergem la un moment dat săptămâna asta. Nu putem mânca la han în fiecare seară.

   - Chiar aș vrea, am răspuns.

   Trotuarul s-a îngustat o porțiune, și Miranda și-a strecurat brațul pe sub al meu, trăgându-mă mai aproape. În ciuda soarelului strălucitor, era rece la umbră.

   Am întrebat-o:

   - Deci nu crezi că Brad o să apară în seara asta?

   - Habar n-am. Poate că o să considere că trebuie să vină, de vreme ce tu scrii cecurile și tu l-ai invitat. Dar nu m-aș mira dacă n-ar veni.

   - Tu și cu el chiar n-ați băut niciun pahar împreună? M-am gândit că ați făcut-o, de vreme ce împărțiți țigări și toate alea.

   - Doamne, asta chiar te-a deranjat, așa-i? Nu, Brad și cu mine nu suntem prieteni, dar suntem prietenoși. El e un angajat și face o treabă grozavă și îl respect, dar chiar nu simt nevoia să devin tovarășul lui de pahar. Și pe urmă, din câte am auzit, are o mulțime de parteneri de pahar în orașul ăsta.

   - Cum adică? Ce-ai auzit?

   - Am auzit de la unii dintre ceilalți tipi din echipă că bea mult și și-o trage mult. De-asta l-a părăsit nevasta. Nu că ne-ar privi pe noi, atâta vreme cât își face treaba. De ce ești dintr-odată așa de interesat?

   - Sunt aici pentru o săptămână. Mă gândeam să cunosc niște lume, unii dintre oamenii cu care îți petreci timpul.

   - Mi-am făcut o singură prietenă aici, și asta e Sid. Ea e cea care mi-a spus de Cooley`s și de reputația lui Brad. Hai să mergem în cameră, să tragem un pui de somn și pe urmă să bem ceva. Ce zici?

   Brad nu și-a făcut apariția în acea seară la tavernă. Miranda și cu mine am stat în capătul barului arcuit, bând vin și pălăvrăgind cu Sid, chiar dacă era ocupată cu toată lumea de sâmbătă seară.

   Sid avea păr blond țepos și tatuaje complicate care îi acopereau un braț întreg. Când vorbea cu noi, nu-și lua ochii de la Miranda, ceva ce-mi era familiar și ceva de care fusesem mândru în alte momente ale vieții. Poate că și Miranda și Sid făceau sex. Poate că Miranda făcea sex cu orice tip și tipă din Kennewick.

   Pe tot parcursul serii, de fiecare dată când cineva apărea prin ușile batante grele ale tavernei, riciam privirea să văd dacă era Brad. Miranda nu s-a uitat niciodată. Fie știa că nu va veni, fie nu-i păsa, și pentru că mă îndoiam că nu-i păsa, am presupus că știa cumva ceva ce eu nu știam, că găsiseră o modalitate de a comunica sau că știa deja că el avea alt program.

   Nu l-am revăzut pe Brad până luni după-amiază, când o negură rece venea dinspre ocean și eu am decis să explorez poteca de pe faleză.

   Miranda moțăia. În dimineața aceea merseserăm cu mașina de-a lungul coastei ca să ne uităm la un far care părea că merită văzut. Era în capătul unui promonitoriu unde ceața era deosebit de deasă. Am făcut fotografii în care farul abia se vedea, apoi am mers mai departe pe coastă și am luat prânzul la un bufet cu fructe de mare care se închidea în acea săptămână pe toată durata iernii. Când ne-am întors la han, Miranda a sugerat un pui de somn, așa cum făcea în fiecare după-amiază, și m-am dus lângă ea.

   Într-un fel ciudat, sexul pe care l-am făcut noi doi de când am aflat că Miranda mă înșală, a fost mai bun decât înainte. Furia îndreptată împotriva soției mele mă făcuse egoist, mai puțin interesat de nevoile ei, și interesat doar de ale mele, iar ea îmi răspundea așa cum n-o mai făcuse niciodată până atunci.

   M-am îmbrăcat și m-am strecurat afară din cameră, fără să las un bilet. M-am simțit mai bine odată ce am ajuns pe poteca de pe faleză, învăluit în ceața rece, privind lung către oceanul opac.

   Am mers repede, concentrat asupra drumului alunecos, încercând să nu mă gândesc la ultima dată când pășisem pe acest drum către casă. Când am ajuns la capătul potecii, m-am uitat la ceas și am observat că îmi luase ceva mai mult de 30 de minute ca să ajung la noua mea casă de la Kennewick Inn. Am rămas sus pe stânca abruptă, privind către partea din spate a casei. De data asta nu mă temeam să fiu văzut. Eram ca un lord care își privește conacul.

   Am traversat fâșia umedă de pământ, apoi am făcut un ocol către fațada casei printr-un pâlc de pini. În vreme ce mă apropiam de alee, am văzut o camionetă îndepărtându-se și am presupus că tocmai l-am ratat pe Brad. Dar, când am ajuns chiar în fața casei, i-am văzut camioneta în două culori și pe Brad lângă ea, cu o țigară între buze. Forma un număr în telefonul lui mobil, dar s-a oprit când m-a zărit. A zâmbit și țigara i-a săltat în sus și-n jos. I-am zâmbit și eu și m-am îndreptat către el, cu mâna întinsă.

   Era timpul să-l cunosc mai bine pe Brad Dagget.

8

LILY

   Nu avusesem de gând să mă îndrăgostesc, dar cine are?

   Eric Washburn era în anul trei și președinte al unei frății literare la Mather numită St. Dustan`s, deși, atunci când l-am cunoscut nu știam asta.

   Ne-am cunoscut la bibliotecă. Era ora închiderii într-o seară friguroasă de februarie și noi am fost ultimii care au plecat, ieșind împreună prin ușile de sticlă rotative în vândul care te făcea să lăcrimezi. Eric mi-a oferit o țigară, pe care nu am luat-o, apoi și-a aprins el una și m-a întrebat în ce direcție merg. M-a condus la Barnard Hall, un gest care la acea vreme a părut datorat doar galanteriei și nu unor motive mult mai ticăloase.

   În fața intrării, m-a invitat la o petrecere de joi seara la St. Dustan`s. I-am spus că o să vin. Nu era prea arător; avea fața relungă și frunta înaltă, un nas osos și urechi prea mari, dar era înalt și subțire, cu o voce profundă, aproape melodioasă. În acea seară purta un pantalon lung, gri-închis, și un fular grena pe care și-l răsucise de câteva ori în jurul gâtului. Auzisem de St. Dustan`s, știam că era cea mai elitistă societate dintr-un colegiu care deja avea suficient snobism de școală pregătitoare, și îi cunoșteam foarte bine sediu. Conacul, o clădire de piatră și gresie cu arhitectură gotică victoriană care se înălța la marginea de nord a campusului, unui Mather se revărsa în deșertăciunea urbană a străzilor din New Chester. Era o clădire frumoasă, cu ornamente de piatră aurite și împodobită cu sculpturi și garguie, cu ușa de la intrare înaltă și arcuită, iar ferestrele toate cu vitralii.
   Arhitectura era ceea ce mă atrăsese de la început la acest colegiu. Vizitasem mai multe, dar Mather, un colegiu privat vechi de 200 de ani, cu doar aproape 1000 de studenți, fusese singurul loc care mi se păruse potrivit. Cu căminele sale de cărămidă și frontoane, arcadele, scuarul mărginit de ulmi, era un campus încremenit într-o vreme de demult, campusul dintr-un roman polițist a cărui acțiune se petrece în anii `30, în care băieții cântă cântece sentimentale în cvartete, iar fetele în fuste merg în pas alert de la o sală de clasa la alta.

   Spre marea oroare a mamei mele - care insistase pentru Oberlin, propria ei alma mater, încă de când aveam 5 ani - și indiferența nesurprinzătoare a tatei, alesesem Mather.

   - Lily, a spus Eric, după ce m-a invitat la Dustan`s, care e numele tău de familie.

   - Kintner.

   - O, așa-i. Kintner. Am auzit că ești aici.

   Felul în care o spusese a sunat puțin fals, ca și cum deja știa cine eram.

   - Îl știi pe tatăl meu?

   - Sigur că îl știu. A scris Stânga peste dreapta.

   Am fost surprinsă. Cei mai mulți dintre fanii tatei menționau Nebunii mărunte, farsa lui despre un internat, și nu auzisem pe nimeni să pomenească de comedia lui despre viața unui croitor londonez.

   - La ce oră? am întrebat.

   Țineam deschisă ușa exterioară de la Barnard și voiam să intru.

   - Pe la 10. Stai puțin.

   Eric a băgat mâna în buzunarul pantalonului său larg și a scos un cartonaș pătrat pe care mi l-a întins. Era alb, imprimat cu imaginea unui craniu.

   - Să arați asta la intrare.

   I-am spus noapte bună și am intrat în cămin.

   Colega mea de cameră, Jessica, nu se culcase încă și i-am spus despre invitație. Ea era profund implicată în viața socială din Mather și eram curioasă ce știa de Eric Washburn și de petrecerea de joi seara.

   - Ai un card cu un craniu, a spus ea și mi-a smuls cartonașul dintre degete.

   Apoi, și mai tare:

   - Ai un card cu craniu de la ticălosul de Eric Washburn!

   - Ce știi despre el?

   - E ca un soi de cap încoronat. Cred că stră-stră-stră-străbunicul lui a construit practic Mather-ul. Pe bune, chiar n-ai auzit de el?

   - Am auzit de St. Dustan`s.

   - Păi, bineînțeles că ai auzit de St. Dun`s. Invitația e de două persoane?

   - Nu cred. N-a zis nimic c-ar fi.

   M-am dus la petrecere, singură. Eric era acolo, în spatele barului, când am sosit, și mi-a preparat o votcă cu apă tonică fără să mă întrebe ce voiam. Apoi m-a luat de braț și mi-a făcut cunoștință cu câțiva membri din St. Dustan`s înainte să se întoarcă la îndeletnicirea sa de barman. A spus că era o slujbă de joi seara prin rotație și el trăsese paiul scurt.

   Am fost ușor dezamăgită de interiorul Conacului, căci mă așteptasem la ceva care să se apropie mai mult de exteriorul său gotic. Nu știu exact ce-aș fi vrut. Covoare persane și fotolii de piele? În schimb, era o versiune mai plăcută a celorlalte frății la care fusesem în primul meu an. Camere joase, mobilă uzată și omniprezentul miros de Marlboro Lights și bere ieftină. Am rătăcit prin camerele sale de la parter, stând de vorbă cu câțiva membri, și mulți dintre ei m-au întrebat despre tata.

   După ce mi-am terminat a treia votcă, m-am dus la bar să-i spun la revedere lui Eric și să-i mulțumesc pentru invitație.

   - Vino și săptămâna viitoare, mi-a spus și a scos o altă invitație cu craniu din buzunar. N-o să mă mai ocup de bar.

   Când am ajuns acasă, Jessica a vrut să afle fiecare detaliu.
   I-am spus adevărul, că nu era nimic deosebit de interesant la St. Dunstan`s, și că toate lumea părea drăguță, deși nu teribil de fascinantă. I-am spus că nu erau coridoare secrete sau ritualuri de inițiere. I-am spus că nu exista o cameră în care să fie înșirate craniile unor boboace.

   - Ce scârbos, Lily. Nu l-ai cunoscut pe Matthew Ford, nu?

   - Am cunoscut un Matthew. Era scund, cu breton mare.

   - Doamne, e atât de sexy.

   De bine, de rău, St. Dunstan`s a devenit viața mea socială în acea iarnă și primăvară.

   M-am dus la toate petrecerile lor de joi și uneori la câte undineu, ca însoțitoarea unuia dintre membri săi. Nu prea știam de ce eram invitată atât de des. Eric părea să aibă o iubită, o colegă de-a lui numită Faith, care stăta de obicei pe lângă el către sfârșitul celor mai multe petreceri.

   Într-o seară, am intrat în sala de biliard de la conac și i-am văzut sărutându-se. Erau lipiți de o bibliotecă. Faith era pe vârful picioarelor și chiar și așa Eric trebuia să se aplece ca să o sărute. Avea o mână în părul ei încâlcit și cealaltă era lipită de șalele ei. Eric era cu fața la mine și privirile ni s-au întâlnit pentru o clipă când m-am retras din cameră.

   Alți membri ai societății (St. Dunstan`s nu era practic o frăție și ei nu-și spuneau frați) îmi făceau uneori avansuri, dar niciodată cu pipăielile și nădușelile de care avusesem parte la casele frățiilor de cele câteva ori când mersesem cu Jessica în primul semestru. Nu, avansurile de la petrecerile de joi seara erau de obicei complimente bălmăjite despre cum arăt, urmate de oferte stângace pentru o altă băutură sau vreun drog ușor, în camera lor de cămin.

   Refuzam întotdeauna, nu pentru că băieții care îmi făceau oferta erau respingători, ci pentru că, în ciuda prezenței frumoasei Faith cea brunetă, eram îndrăgostită de Eric Washburn, și asta încă de la acea primă petrecere de la Conac, când el ieșise din spatele barului pentru a mă conduce prin cameră ca să mă prezinte prietenilor lui. Era felul în care mă apucase de braț, chiar deasupra cotului, ca și cum mi-ar fi spus, și le-ar fi spus și celorlalți, că îi aparțineam, chiar dacă doar într-o mică măsură. Eric era motivul pentru care continuam să mă duc la St. Dunstan`s, deși îmi făcea plăcere să stau de vorbă cu alți membri, chiar și atunci când îmi făceau avansuri, amețiți.

   Băieții pe care i-am cunoscut acolo ar fi putut fi ușor clasificați ca snobi de la școala pregătitoare, băieți care se născuseră la a treia bază și erau convinși că fugiseră de acolo (așa cum spunea adeseori mama), dar erau de obicei și politicoși și făceau conversații în care ideea principală nu era cât de beți fuseseră cu o seară înainte sau cât de beți aveau de gând să fie în acea seară. Erau băieți care pretindeau că sunt bărbați, așa că se străduiau ceva mai mult să mă impresioneze cu opinii despre politică și idei despre literatură. Și, chiar dacă totul era un șiretlic, apreciam efortul.

   Pentru că Eric fusese cel care mă invitase prima oară la St. Dunstan`s, de obicei îl căutam să-i spun la revedere când plecam. El îmi băga între degete un cartonaș cu craniu și îmi cerea să vin săptămâna următoare. Dacă nu era pe acolo la sfârșitul petrecerii, reușea să mă găsească la un moment dat în cursul săptămânii ca să-mi dea o invitație, iar odată a lăsat un cartonaș în cutia mea de scrisori la clubul studenților.

   Eu consideram invitațiile o dovadă a unei mici idile. Una foarte mică, dar era și prima mea idilă. Și pentru mine era suficient.

   Ultimul meu examen din anul întâi era într-o joi după-amiaza și aranjasem să iau autobuzul în dimineața următoare de la New Chester la Shepaug, unde mama avea să vină cu mașina să mă ia și să mă ducă la Monk`s. După examen aveam de gând să-mi împachetez puținele lucruri și să mă bucur de solitudinea unei ultime nopți în Barnard Hall. Jessica își terminase examenele mai devreme și plecase cu o zi în urmă.

   Când m-am întors de la examenul general de literatură americană, am găsit un cartonaș cu un craniu pe podeaua de linoleum a camerei mele de cămin, cu un mesaj de la Eric mâzgălit pe dos.

   „Două butoiașe de bere pline. Vino diseară să ne ajuți să le terminăm.”

   După ce mi-am terminat de strâns lucrurile, m-am îndreptat prin campusul plin de noroi către Conac, și nu am fost surprinsă să găsesc acolo doar câțiva membri și câteva fete adunate în jurul barului. Majoritatea studenților plecaseră deja.

   Eric a părut grozav de încântat să mă vadă și am băut mai mult decât de obicei, fericită să remarc că Faith nu se zărea nicăieri. Chiar l-am întrebat pe Eric de ea.

   - O, a plecat, Kintner. La propriu și la figurat.

   - Cum adică?

   Bursc, am avut un sentiment oribil că ea murise și eu nu aflasem.

   - A plecat de aici.

   A geticulat în jurul lui cu palma larg deschisă.

   - Și a plecat de aici, a adăugat, arătând către inima lui, și câțiva dintre prietenii săi au chicotit.

   Mi-am dar seama că Eric era mai beat decât îl văzusem vreodată.

   - Îmi pare rău, am spus.

   - Să nu-ți pară rău. Nu era pentru mine. Călătorie sprâncenată și noroc bun.

   Și a făcut un alt gest teatral.

   Brusc, am știut că Eric mă invitase în acea seară la St. Dun`s ca să mă seducă și am știut că o să-l las să o facă. Era ceea ce așteptasem. Nu îmi făceam vreo iluzie că avea să fie altceva decât o partidă de o noapte, dar eram virgină și decisesem că era momentul potrivit. Nu eram atât de proastă încât să cred că trebuia să-mi pierd virginitatea cu cineva care era îndrăgostit de mine, dar era important să mi-o pierd cu cineva pe care eu îl iubeam.

   Conacul St. Dunstan`s avea 3 dormitoare single la etaj. Deoarece Eric era președinte, avea camera cea mai mare, cu tavan înalt și vedere către capela colegiului. În loc de un pat de o persoană, avea unul cu baldachin, făcut din lemn vopsit în negru.

   Eric părea mai agitat decât eram eu la început când ne-am întins în pat, îmbrăcați, și ne-am sărutat. Și-a cerut scuze și s-a dus la baie, așa că eu mi-am scos hainele și m-am băgat în așternuturi. Când s-a întors, se dăduse cu apă rece pe față și gura îi mirosea a pastă de dinți. S-a dezbrăcat și a rămas în boxeri, și s-a strecurat și el sub pături lângă mine.

   - Să-mi pun prezervativ? m-a întrebat.

   I-am spus că da. Nu i-am spus că eram virgină pentru că nu voiam să se răzgândească.

   Am făcut sex de două ori în acea noapte, prima dată cu el deasupra mea. Din cauza înălțimii lui, m-am trezit privind fix cele câteva fire de păr răzlețe care formau un triunghi în centrul pieptului său slab. Se mișca stângaci și nu eram sigură că se simte bine, dar când am ridicat genunchii sus, de-o parte și de alta a lui, mi-a rostit numele cu o voce ascuțită, gâfâită , și s-a terminat.
   Mai târziu, în acea naote, am ăcut din nou sex, cu mine deasupra. Mă ajuta să-i văd fața sub mine, în lumina slabă a unui felinar, care pătrundea pe fereastră. Ajunsesem să-i iubesc chipul, cu toată stângăcia lui. Urechile mari și rotunde, fruntea lată, buzele subțiri. Eric avea niște ochi uluitori, căprui-închis, cu gene dese și frumoase, ca ale unei fete. Mai târziu m-a întrebat dacă avusesem orgasm. I-am spus că nu avusesem, dar că mă simțisem bine, ceea ce era adevărat.

   Am plecat înainte să se lumineze de ziua. S-a mișcat în timp ce mă îmbrăcam, dar am reușit să ies din cameră înainte să se trezească. Nu voiam să aud false promisiuni. Voiam ca în timul verii amintirile mele despre Eric să fie plăcute.

   Vara aceea a fost prima după ce s-a finalizat divorțul părinților mei. Mama era foarte agitată, obsedată de zvonurile că David era deja din nou logodit, și pregătind frenetic o expoziție pentru o galerie din New York. Am vorbit cu tata de două ori la telefon, m-a invitat să-l vizitez la Londra, dar am refuzat, fericită să petrec o vară în Connecticut, citind.

   Din fericire la Monk`s nu venise să stea nimeni. Mătușa mea cea inofensivă era acolo și urma să stea toată luna august, dar mama se hotărâse pentru o pavă fără pomanagii, cum s-a exprimat ea. N-am primit nicio veste de la ric, dar chiar dacă aș fi vrut, nu avea cum să ia legătura cu mine. Din câte știam habar n-avea unde locuiam și nici nu știa telefonul mamei, care nu era în carte.

   Pentru al doilea meu an la Mather, în cerea pentru locul la cămin solicitasem o cameră de o persoană, în ciuda protestelor Jessicăi cum că ne înțelegem perfect.

   În august am primit o scrisoare de la departamentul de cazare că primisem un apartamentu cu 4 camere împreună cu trei colege, un trio pe care nu îl cunoșteam. Fie că mă încălțaseră cu alte trei studente care erau suficient de antisociale încât toate trei au cerut o cameră single pentru al doilea lor an de colegiu, fie erau trei prietene care ceruseră un apartament de 3 camere.

   Vestea cea bună era că apartamentul se afla în Robinon Hall, cel mai vechi cămin din campus, un turn de cărămidă care dădea spre scuar. Toate camerele aveau banchete la ferestre, iar câteva chiar șemineuri funcționale.

.....................................................