Cei care merită să moară, Peter Swanson

 .............................................

4-7

        Dintr-odată m-am simțit obosit și am luat-o pe Pike până la Boston, ajungând acasă exact când am primit un SMS de la Miranda, în care îmi spunea că aterizase cu bine la Miami și că festivitățile începuseră. I-am răspuns, apoi m-am dus la computer să-mi verific email-urile.

   Era o perioadă relaxată pentru mine, nu că aș fi avut nevoie de muncă. După ani de stagnare, piața de capital începea să fie din nou activă. Portofoliul meu de investiții era considerabil, iar munca era doar o modalitate de a-mi umple timpul.

   Încă un SMS de la Miranda: „nu uita să scoți mielul din congelator”.

   I-am răspuns, mulțumindu-i că îmi aducea aminte.

   De fapt, uitasem, așa că am coborât în bucătăria de la subsol, am scos cotletele din congelator și am lăsat să curgă apa peste ele. SMS-ul de la Miranda era ciudat, la fel ca și acea despărțire mult prea sentimentală. Avea de gând să facă ceva rău? Sau poate se despărțise de Brad și avea remușcări? Chiar și ala, asta nu ștergea nimic din tot ce îmi făcuse.

   M-am dus în pivnița de vinuri alăturată și am luat o sticlă de Syrah de pe Vechiul Continent, care avea să meargă bine cu mielul. Cotletele începeau să se dezghețe, așa că le-am lăsat în punga lor de plastic într-un vas cu apă rece și am urcat în living. Nu mă uitasem încă pe ziarul din acea zi, și m-am așezat în fotoliul de piele și am citit știrile zilei în timp ce beam un gin cu apă tonică.

   După o vreme, am lăsat ziarul jos și m-am gândit la Miranda și Brad și Lily și tot ce se întâmplase sau ceea ce urma să se întâmple, de la întâlnirea cu Lily în avionul de la Londra. Fără să vreau, mă tot întorceam la visul din care mă trezisem în acea dimineață. Senzația aceea îngrozitoare că, odată ce ai omorât pe cineva, nu poți niciodată să revii și să anulezi ce ai făcut.

   Brusc, mi-am dat seama că planul meu de a-i omorî pe Miranda și Brad devenise o modalitate de a atinge un scop, devenise o cale de a ajunge mai aproape de Lily, și că nu era neapărat nevoie să comit o crimă pentru a ajunge acolo. Puteam pur și simplu să-i spun Mirandei că voiam să divorțez, apoi îi trimiteam un email lui Lily și o întrebam dacă era liberă pentru cină. Nimeni în afară de noi nu trebuia să știe de planurile pe care le făcuserăm. Miranda îl putea avea pe Brad, iar eu aș fi avut-o pe Lily, și nimic deosebit nu se va fi întâmplat.

   Întotdeauna fusesem bun la așezarea lucrurilor pe categorii, așa că aveam să-mi închis furia și rușinea pentru tot ce se întâmplase cu Miranda într-o cutie și aveam s-o închid. O să-mi las căsnicia în mâinile avocaților; jumătate din toți banii mei îmi erau mai mult decât suficienți. Un sentiment de ușurare m-a cuprins. Era ca și cum m-aș fi trezit dintr-un vis urât și mi-aș fi dat seama că fusese doar un vis, că nu se întâmplase așa în realitate.

   Soneria de la ușă a sunat și am tresărit ușor în fotoliu.

   În timp ce mă îndreptam către ușă, m-am uitat la ceas. Trecut de 6. Cine venea în vizită? Mi-am spus că probabil era doar vreun curier și am încercat să-mi aduc aminte dacă așteptam vreun colet.

   Am pus lanțul la ușă și am deschis-o de-o palmă. Era Brad Daggett, cu un zâmbet ușor jenat pe față.

   Mi-a trebuit un moment să realizez că Brad, din Maine, era în pragul casei mele din Boston. Părea total nepotrivit, ca atunci când vezi un bărbat în smoching la un târg rural.

   - Ted, a spus el, părând să gâfâie ușor. Mă bucur că ești acasă. Putem să discutăm puțin?

   - Sigur, am spus, scoțând lanțul și deschizând ușa. Intră.

   Imediat ce am rostit aceste cuvinte, mi-a părut rău. Nu exista niciun motiv plauzibil pentru ca Brad să vină tocmai din Maine să mă vadă. Aproape intrase în casă, când am împins puțin ușa, oprindu-l în drum.

   - Brad, ce cauți aici? l-am întrebat.

   - Lasă-mă să intru, Ted. O să-ți explic.

   Vocea îi tremura și am simțit băutura în răsuflarea lui. Privirile ni s-au întâlnit și dintr-odată mi s-a făcut frică. Am împins puțin mai tare ușa, dar Brad nu s-a mișcat. A scotocit în buzunar și în clipa următoare mă uitam la pistolul pe care îl scosese.

   - Lasă-mă să intru, Ted, a repetat și eu m-am dat înapoi, iar Brad a pășit în casa mea.

14

LILY

   - Addison, ce s-a întâmplat? am întrebat.

   - Nenorocitul de Nolan, a spus ea, intrând, și m-a urmat în jos pe scări.

   Își ștergea haina de picăturile de ploaie, care mă stropeau pe ceafă.

   - V-ați certat? am întrebat după ce am intrat amândouă în apartament.

   S-a uitat la mine, în vreme ce-și ștergea lacrimile de pe obraji cu palmele.

   - Are o iubită la TCU. O relație serioasă.

   - Rahat, am spus. Cum ai aflat?

   Addison mi-a povestit cum intrase în computerul lui și îi citise email-urile și cum el mărturisise totul, spunându-i că avusese de gând să-i spună despre Linda, dar la început crezuse că ei doi - Addison și el - aveau doar o aventură, dar acum nu mai știa.

   Ascultam pe jumătate, în vreme ce deschideam o sticlă de vin și îi turnam lui Addison un pahar, dar mintea mea încerca disperată să decidă ce să facă atunci când Eric avea să se întoarcă.

   Să renunț la întregul plan și să-i spun că eram foarte sigură că în korma de pui erau nuci cashew sau să las totul să se desfășoare conform planului, cu Addison ca martor? Din unele puncte de vedere, ar putea fi mai bine să o am pe Addison aici. Ea avea să-mi susțină povestea - că un Eric beat a mâncat din greșeală niște mâncare indiană care avea nuci cashew în ea, și că nu i-am putut găsi imediat EpiPen-ul. Dar în același timp, cu Addison aici, lucrurile puteau merge prost în multe feluri. Putea chema o ambulanță care să ajungă la timp. Putea să observe că EpiPen-ul nu era acolo unde credea el că e. Și dacă Eric întreba de korma de pui - dacă avea sau nu nuci în ea - atunci nu puteam să mint în fața ei. Și, cel mai important, nu era corect față de Addison să o lasă să vadă cum moare Eric de șoc anafilactic.

   Am decis că planul cade.

   - Stai puțin. Unde e Eric? N-a ajuns avionul lui? a întrebat Addison rotindu-și privirea prin micul nostru apartament, de parcă el ar fi fost aici și cumva ea nu-l văzuse.

   - Știi întrecerea de la Sticla și Paharul?

   - Chestia cu 10 halbe?

   I-am spus cum Eric a insistat că o poate face și i-am spus cum mie mi s-a făcut foame și m-am săturat să-l aștept, așa că am plecat.

   - Cred că niciuna din nou nu are o seară prea bună cu tipul ei.

   - Ei, n-o să mor, am spus. Tu ești cea care a încasat-o. Ce-ai de gând să faci?

   Înainte să-mi poată răspunde Addison, s-a auzit din nou soneria.

   - Ăsta e Eric, am spus. Pregătește-te. O să fie pulbere.

   - Lily, eu o să plec. Am uitat complet că vine în seara asta.

   Addison s-a ridicat în picioare și și-a luat geanta de pe masa din bucătărie.

   - Nici gând. Stai aici.

   Am urcat din nou scările, pregătindu-mă sufletește pentru un Eric beat, dar când am deschis ușa, nu Eric era acolo, ci Nolan, cu ochii roșii de plâns.

   - Ah, bigamul, am zis eu și el mi-a aruncat o privire confuză.

   - E aici?

   Nolan era înalt și costeliv, cu urechile de un roșu aprins. Părul lui tuns foarte scurt era de un blond aproape alb și purta un colier de scoici strâns în jurul gâtului.

   - E aici, am spus, dar asta nu înseamnă că vrea să te vadă. Așteaptă aici și mă duc să văd.

   L-am lăsat pe Nolan pe verandă și am coborât din nou la subsol. Addison își umplea din nou paharul.

   - Ghici cine e, am spus.

   - Cine?

   Părea sincer nedumerită.

   - Nolan. L-am lăsat sus. Vrei să-i fac vânt?

   A răsuflat lung, dramatic.

   - Nu, o să vorbesc cu el.

   A rămas așezată la masă, și mi-am dat seama că se aștepta să mă duc eu să-l aduc.

   Am urcat scările pentru ceea ce mi s-a părut a douăzecea oară în acea seară și când am ajuns la ușă, am auzit voci bărbătești vorbind tare. Am recunoscut-o pe una ca fiind a lui Eric; se întorsese de la pub.

   - Văd că voi doi ați făcut cunoștință, am spus, deschizând ușa și găsindu-i împreună, Eric cu o mână pe umărul lui Nolan, spunându-i despre întrecerea de la pub.

   Am știut că Eric reușise, după felun în care s-a întors spre mine, cu un zâmbet ștrengăresc pe față.

   - Și se pare că ai triumfat, am adăugat către Eric.

   - Cu greu, a spus. E mult mai al naibii de greu decât pare.

   - Haideți joi, voi doi. Eric, lasă-i pe Nolan și pe colega mea de apartament singuri. Trebuie să stea de vorbă.

   Am coborât cu toții treptele zgomotoase. Addison stătea acum în fața ușii, pe palierul luminat doar de un bec agățat de firul lui. L-am pus la curent pe Eric cu ceea ce se întâmpla, privind cu atenție pentru a vedea reacția pe care ar fi putut-o avea auzind că Nolan, la fel ca el, se întâlnea cu două femei în același timp.

   - Crezi că o să se împace? a întrebat el, apoi a spus, înainte ca eu să pot răspunde: Tre` să mănânc ceva.

   Mă pregăteam să-i spun că era niște mâncare indiană în frigider pe care i-o puteam încălzi și că n-ar trebui să riște cu korma de pui pentru că eram convinsă că are nuci în ea, când Addison a revenit în apartament.

   - Nu vă faceți griji. O să vă lăsăm singuri. Mergem să bem ceva.

   Nolan era în spatele ei și mi-am dat seama după roșeața din jurul gurilor lor că se sărutaseră în coridor. Nu știu ce spusese el, dar avusese efect. Addison și-a luat repede haina și geanta și au ieșit din nou afară în seara umedă.

   Brusc, mi-am dat seama că planul meu devenea iar funcțional dacă așa voiam eu. Stomacul mi s-a strâns de neliniște, dar ceea ce tocmai văzusem între Nolan și Addison mi-a întărit convingerea. Tipii ca Nolan și Eric frâng inimi și scapă mult prea des nepedepsiți.

   - Uite ce-i, Eric, am spus. Sunt frântă. Și eu am băut prea mult și Addison m-a terminat. Mă duc să mă culc. Ai niște mâncare indiană în frigider dacă vrei. Ți-am luat korma de pui.

   - Ești o sfântă afurisită, a spus el și mi-a dat un sărut umed pe un colț de gură.

   M-am dus în dormitor, am împins ușa ca să rămână întredeschisă, mi-am scos jeanșii și puloverul și mi-am tras pijamaua de lână care îmi ținea cald în apartamentul nostru rece.

   Îl auzeam pe Eric scotocind prin bucătărie; a urmat zăngănitul vaselor, apoi bâzâitul cuptorului cu microunde murdar. Simțeam miros de korma - aroma de mirodenii și lapte de cocos - pe măsură ce mâncarea începea să se încălzească. Stăteam pe marginea patului. Eram calmă, dar mintea mea era agitată plină de diverse imagini.

   Îl vedeam pe Chet în poiană în amurg, legănându-se deasupra mea, fără să știe că avea să moară. Îl vedeam pe Eric ieșind din clădirea lui de birouri, aprinzând o țigară, întâlnindu-se cu Faith. Îl vedeam pe Eric în noaptea când am făcut prima dată dragoste, cu ochii lui căprui-închis atât de aproape de ai mei.

   Cuptorul s-a oprit din zumzăit și l-am auzit pe Eric deschizând și închizând ușa, apoi a urmat un moment de liniște. Am presupus că mânca repede, poate chiar în picioare.

   După 1 minut, ușa dormitorului s-a deschis. Eric stătea acolo, cu cutia de mâncare în mână, deja roșu la față. Iar în jurul ochilor începuse să se umfle.

   - Sunt nuci înăuntru, a spus, arătând spre cutie.

   A sunat ca și cum ar fi vorbit cu gura plină de vată.

   - Ești sigur? Unde-i EpiPen-ul? l-am întrebat.

   - Geantă.

   A împuns aerul cu o mișcare disperată, arătând cu degetul către locul unde se afla geanta.

   Am ridicat geanta din locul ei de pe podea și am pus-o pe marginea patului. Eric a lăsat cutia pe biroul din cameră și s-a dus repede la geantă, împingându-mă deoparte. A scotocit prin buzunarul cu fermoar unde pusese seringile, apoi s-a întors către mine, cu panică în ochi, și cu roșeața pielii mai intensă. Cu o mână se scărpina pe gât.

   - Nu le-ai adus? l-am întrebat cu o voce care părea panicată.

   - Da, a spus și abia am deslușit.

   Cuvântul suna ca și cum venea de la o mare distanță, strigătul unui om prins în capcană undeva în adâncurile pământului, într-o peșteră strâmtă și umedă.

   Eric a răsturnat conținutul genții pe pat și a început să caute repede printre lucruri. S-a așezat, cu trupul rigid, cu buzele strânse, în vreme ce încerca să tragă aer în plămâni.

   Am început să-l ajut să scotocească printre haine și obiecte de toaletă, dar el m-a apucat de braț și a mimat vorbitul la telefon.

   - Vrei să sun după ajutor? l-am întrebat.

   A încuviințat din cap. Zona roșie din jurul gâtului se umflase într-un mod alarmant, ca o întindere de uscat pe o hartă topografică. Dar fața îi rămăsese palidă, iar acum căpăta o nuanță albăstruie.

   Am alergat la telefon în camera alăturată și am rămas așa un moment, ascultând ce se întâmpla în dormitor. Am auzit un alt fermoar deschizându-se, apoi o bușitură ușoară. Am pus receptorul încet la locul lui, am numărat în gând până la 10, apoi m-am dus la ușă și am aruncat o privire în dormitor. Eric era întins pe jos, cu o mână tot la gât, dar nu se mai scărpina. Mâna lui doar stătea acolo, nemișcată.

   L-am privit suficient cât să îmi dau seama că nu respiră, apoi, ca să mă asigur, am mai așteptat 1 minut, după care am traversat camera și i-am pus două degete pe gât ca să-i iau pulsul. Nu avea puls. M-am întors la telefon și am format 999, le-am dat numele și adresa mea, i-am spus femeii cu voce veselă de la celălalt capăt al firului că iubitul meu era în șoc anafilactic.

   După ce am telefonat, m-am mișcat repede. Am luat din frigider cele câteva nuci cashew întregi înfășurate în prosopul de hârtie și am băgat câteva în korma de pui care rămăsese în castronul lui Eric (cald încă de la cuptorul cu microunde) și câteva în cutia în care o cumpărasem. Apoi am aruncat în veceu prosopul, am tras apa și m-am spălat pe mâini.

   În dormitor, Eric nu se mișcase. Am strecurat mâna sub saltea și am scos punga de plastic în care se aflau cele două EpiPen-uri nefolosite. Lucrurile lui Eric erau împrăștiate prin cameră. Am șters amprentele mele de pe pungă cu o șosetă, apoi am băgat punga într-un adidas de-al lui. Părea locul în care cineva ar fi putut ține medicamentele de urgență. Eric n-ar fi făcut-o niciodată, dar nu avea să spună nimănui asta. Și nu avea să spună nimănui că eu zisesem că nu erau nuci în korma de pui. Aveam să le spun paramedicilor că era beat și că probabil se hotărâse să mănânce totuși din pui, și că eu eram în dormitor, și că pe urmă n-am putut găsi EpiPen-urile.

   Am încercat să mă gândesc dacă mai era ceva ce trebuia făcut ca să aranjez scena. M-am gândit că ar putea da bine dacă îl apăsat pe Eric de câteva ori pe piept, ca să arate ca și cum aș fi încercat să-l resuscitez. Oare un coroner ar putea să-și dea seama de asta? Mă pregăteam să încep, când s-a auzit soneria.

   Am alergat sus pe scări ca să le dau drumul paramedicilor.

   Trei zile mai târziu, după ce familia lui Eric a fost anunțată și s-au făcut toate aranjamentele ca să îi fie trimis trupul acasă, polițistul care ajunsese după paramedici în acea seară a venit la ușa mea ca să-mi spună că nu va exista o anchetă.

   Desigur, am fost încântată, dar și surprinsă. Citisem atâtea cărți polițiste, încât presupunea că orice moarte ușor neobișnuită va conduce la o anchetă, una în care toate dovezile vor fi în sprijinul unei morți accidentale și tragice. Într-un fel, eram dezamăgită.

   - OK, am spus, luându-mi o expresie nedumerită. Asta ce înseamnă?

   - Înseamnă că în acest caz coronerul consideră moartea accidentală și nu vede necesară o anchetă suplimentară. E decizia corectă, aș spune, deși o anchetă oficial ar fi pus în discuție Sticla și Paharul și întrecerea aia a lor. Poate că o să trec eu pe acolo și o să stau de vorbă cu ei despre asta.

   Polițistul avea ochi blânzi și o mustață care îi acoperea buza de sus. Până atunci îi spusesem de două ori toate faptele esențiale. Cum Eric era beat și cum îi spusesem despre nucile din korma și cum el a mâncat totuși din ea, și pe urmă nu și-a mai adus aminte unde își pusese medicamentele.

   - Mulțumesc foarte mult, am spus.

   - Mda, cred că aș putea să trec pe la pub și să mai vorbesc cu ei, a repetat.

   A mai zăbovit o vreme în prag, apoi s-a întors și a plecat. Îmi spusese numele lui, dar îl uitasem.

   Consiliera mea de la Institutul Faunce m-a întrebat dacă voiam să mă întorc în America și i-am spus că rămâneam la Londra. Că, dacă erau funerarii, probabil că o să mă întorc acasă pentru ele, dar că, în ciuda traumei, eram fericită în Londra și în cadrul programului.

   Era adevărul - îmi plăcea grozav apartamentul de la subsol din Maida Vale, și îmi plăcea grozav Addison, de la incident, nu era aproape niciodată acolo. Niciodată nu mă văzusem ca o fată de oraș, preferând liniștea din Connecticut agitației umane apăsătoare din New York, dar Londra rezidențială era diferită. Era ceva liniștitor în șirurile lungi de case, în vegetația ei bogată, în freamătul ei politicos, anonim. Străzile din apropierea casei mele erau atât de liniștite, încât cântecul păsărilor era mai obișnuit decât zgomotul oamenilor.

   M-am bucurat când am aflat, prin email, că familia Washburn hotărâse să țină o înmormântare privată, în familie, și că avea să fie în viitor o slujbă memorială mai mare. Am decis să iau parte la ea. În primul rând, ar fi părut ciudat dacă nu mă duceam, dar voiam și să văd dacă apărea Faith, iar dacă venea, eram curioasă cum avea să se poarte cu mine. Încă mă mai întrebam dacă într-adevăr conspirase cu Eric să mă înșele în cursul verii sau dacă fusese și ea o victimă a duplicității lui. Asta era ceva ce intenționam să aflu.

   La o lună și jumătate după moartea lui Eric, am luat-o pe un alt drum de la metrou către apartamentul meu și am trecut pe lângă Sticla și Paharul.

   Era o seară rece și întunecată, iar prin ferestrele pubului vedeam lumina blândă și siluetele celor care veniseră să bea ceva de la muncă. Nu mai intrasem aici din ziua în care murise Eric.

   Am deschis ușa și am pătruns în spațiul aglomerat, plin de murmurele vocilor englezești. Am comandat o halbă de bere Guinness la bar și m-am dus cu ea la peretele care explica regulile întrecerii de băut bere. Nimic nu se schimbase și m-am întrebat dacă polițistul prietenos chiar trecuse pe aici să stea de vorbă cu proprietarii pubului despre schimbarea întrecerii. Dacă a făcut-o, ei nu l-au ascultat.

   Lângă reguli era o tablă mare de lemn, plină cu plăcuțe gravate cu nume, numele în majoritate masculine ale celor care încheiaseră cu bine întrecerea. M-am uitat la coada listei. Eric Washburn era penultimul nume. Mai era și un avizier acoperit cu fotografii Polaroid prinse cu piuneze. Toate instantaneele arătau la fel - bărbați palizi, cu ochi încețoșați, ținând în sus o halbă goală. În colțul din dreapta sus am găsit poza lui Eric.

   Își ținea capul ușor dat pe spate și înclinat, iar ochii îi străluceau cu ceea ce recunoșteam a fi mândrie. Încă mai avea puțin bronz de vară și, cu capul dat pe spate, genele lui frumoase, ca de fată, se vedeau și mai bine. M-am gândit să iau fotografia, dar am decis să nu fac asta. Aici era locul ei. Un testament.

   În vreme ce îmi terminam berea, m-am gândit acum că cariera mea criminală se încheiase. Nu pentru că îmi pierdusem curajul, ci pentru că n-o să mai fie niciodată nevoie. N-o să mai îngădui niciodată nimănui să se mai apropie așa de mult de mine, să mă rănească așa cum a făcut-o Eric. Acum eram o femeie în toată firea. Supraviețuisem vulnerabilității copilăriei și pericolului primei iubiri.

   Mă simțeam ușurată să știu că n-o să mai fiu niciodată în acele situații, că de acum înainte eu o să fiu singura persoană responsabilă pentru propria mea fericire.

   M-am întors în acea seară în apartamentul meu pustiu, mi-am pregătit o cină simplă, apoi m-am instalat în fotoliul preferat ca să citesc.

   Înaintea mea se întindea o viață lungă și necomplicată.

15

TED

   M-am tras în spate în holul de la intrare, cu ochii la pistolul din mâna lui Brad.

   - Ce dracu`? am spus și m-am uitat la fața lui.

   Nu arăta bine, tenul lui, de obicei roșcovan, era acum cenușiu, iar mușchii gâtului încordați. Purta o geacă de blugi căptușită cu blană de oaie și pe frunte avea o peliculă de sudoare. Părea beat.

   - Drăguț locșor ai aici, a spus și cuvintele i-au ieșit într-un ritm ciudat, ca și cum le repetase.

   - Vrei să-ți arăt casa, Brad? Vrei ceva de băut?

   Fruntea i s-a încruntat, ca și cum cuvintele mele îl nedumereau.

   - Da, mult mai drăguț decât cocioaba aia nenorocită a mea, nu? Ăsta e locul unde locuiește un adevărat bărbat, nu?

   În minte mi-a apărut o imagine. Seara în care eu și Brad am băut. Eu spunând ceva despre locul unde locuia Brad. O privire plină de ură în ochii lui.

   Și dintr-odată am știut că Brad era aici ca să mă omoare și, în loc să intru în panică, am devenit calm și rațional, iar mintea a început să-mi lucreze intens. Știam că îl puteam convinge să renunțe. Știam că eram mai inteligent decât el.

   - Serios, Brad, ce faci cu arma aia?

   - Tu ce crezi că fac? a spus și a ridicat-o, ațintind-o către capul meu.

   Totul din cameră a dispărut, în afară de acea armă.

   - Dumnezeule, Brad, gândește-te puțin.

   M-am holbat la pistol, probabil același pe care îl văzuse în sertarul lui din Kennewick. Un pistol cu dublă acțiune. Am văzut cum degetul mare al lui Brad alunecă pe percutor. Oare nu știa că putea pur și simplu să apese pe trăgaci? Trebuia să fac ceva, fie să atac, fie să fug. Eram la mai puțin de jumătate de metru de el și m-am trezit aruncându-mă înainte.

   Ultima dată când mă luptasem cu cineva fusese în clasa a treia și pierdusem în fața unui puști pe nume Bruce din clasa întâi.
   Pur și simplu l-am împins pe Brad cât de tare am putut, răsucndu-l astfel încât pistolul să-și schimbe direcția. A zburat pe spate, lovindu-se cu capul de ușa de la intrare cu un pocnet puternic. Am crezut că poate și-a pierdut cunoștința, dar a șuierat un cuvânt pe care nu l-am înțeles. M-am întors și am fugit către scări.

   Când am pus piciorul pe prima treaptă, deja cu gândul la telefonul de pe primul palier, am auzit pocnetul sonor al pistolului lui Brad și am simțit o pală puternică de aer în spate, ca și cum glonțul m-ar fi ratat cu doar 1 centimetru. Am continuat în sus, sărind peste trepte. Când am ajuns în capul scărilor, l-am auzit pe Brad în spatele meu, i-am auzit bocancii lui de lucru pe primele trepte ale scării. Am întins mâna către telefon, așezat pe o măsuță de epocă, și m-am împiedicat, căzând pe covor și răsturnând masa cu telefon cu tot.

   Ceva cald mi se vărsase pe stomac și am dus mâna acolo. Când am luat-o, am fost surprins să văd sânge și, pentru o clipă, m-am întrebat de unde venea.

   Apoi, Brad era în picioare deasupra mea, cu pistolul îndreptat spre mine. Respira greu, un fir de salivă îi atârna pe buza de jos.

   - De ce? am spus, dar în aceeași clipă am știut.

   Brad nu era un psihopat, decis să mă omoare pentru că spusesem ceva jignitor despre casa lui. Făcea asta din cauza soției mele. În câteva momente, totul mi-a devenit clar. Miranda se folosea de Brad ca să scape de mine. Voia toți banii pentru ea. De ce nu înțelesesem asta înainte?

   Am simțit o durere ascuțită în stomac și m-am crispat, apoi aproape am izbucnit în râs.

   Am ridicat privirea către Brad, cu fața lui idioată și pistolul care îi tremura în mână.

   - Miranda n-o să fie niciodată cu tine, i-am spus.

   - Nu știi dracului nimic.

   - Brad, se folosește de tine. Pe cine crezi că o să suspecteze poliția? Ea e în Florida. Voi doi aveți o aventură. Toată lumea știe asta.

   Am văzut îndoiala pe chipul lui și am simțit o rază de speranță. Mi-am ținut mâna pe rana din stomac. Sângele pulsa printre degetele mele cald și gros.

   - Te crezi așa grozav, a spus.

   - Brad, ești idiot.

   - Mai vedem noi, a spus și a apăsat pe trăgaci.

PARTEA A DOUA

CASA PE JUMĂTATE TERMINATĂ

16

LILY

   - Hei, bună, i-am spus lui Ted Severson.

   Stătea la bar în sala de așteptare de la clasa business în Aeroportul Heathrow. Îl recunoscusem imediat, dar mă îndoiam că el mă recunoscuse. Ne văzuserăm o singură dată, cu vreo 2 ani în urmă, când mă întâlnisem cu Faith Hobart într-o piață din South Ein.

   - Acum sunt cunoscută cu numele de Miranda, îmi zisese atunci Faith.

   - Ah.

   - Chiar e numele meu. Faith e al doilea nume. Miranda Faith.

   - Nu cred că știam asta. Așadar, ți-ai pierdut credința?

   Ea a râs.

   - Da, cred că ai putea spune asta. El e logodnicul meu, Ted.

   Un bărbat frumos, oarecum rezervat, care se uita la o tavă de scrisori vintage, s-a întors și a dat mâna cu mine. Avea palma uscată și încleștarea puternică a celui care strângea multe mâini, dar, după câteva cuvinte despre cât se bucura să mă cunoască, s-a întors la loc către tavă.

   I-am spus lui Faith/Mirandei că mă întâlneam cu cineva și trebuia să plec. Înainte să ne despărțim, ea a spus, pe un ton scăzut:

   - A fost groaznic ce s-a întâmplat cu Eric. Îmi pare rău că nu am luat legătura cu tine, dar tu erai în Londra, și...

   - Nu-i nimic, Faith, e-n regulă.

   M-am îndepărtat.

   De multe ori mă gândisem ce s-ar putea întâmpla dacă m-aș întâlni din nou cu Faith. (Bănuiesc că acum ar trebuit să-i spun Miranda.) Cu s-ar purta cu mine? Fusese surprinsă când aflase că Eric a murit în Londra când venise să mă vadă? Și ea îl înșela? Dar, după ce am întâlnit-o în piață, după ce am văzut-o cu noul ei păr negru ca pana corbului și cu botinele ei de 500 de dolari și cu un logodnic neatent, am știut. Am știut că și pe mine mă înșelase. Când era cu Eric în New York, știa că el încă se mai vedea cu mine.

   A fost mai presus de orice o răzbunare pentru că ieșisem cu Eric? Era ea doar una dintre femeile alea care fură bărbații altor femei? Pentru o clipă, acolo, în South End, în Boston, am simțit din nou acea strângere dureroasă în inimă pe care o simțisem atunci când am știut cu siguranță că Eric mă înșelase cu Miranda și că viața mea nu mai avea să fie niciodată la fel.

   Mi-am spus să nu-mi fac griji pentru asta și nici nu-mi făceam în mod deosebit, dar, când l-am văzut pe Ted Severson la aeroport (Miranda și el erau căsătoriți acum, citisem anunțul în The Globe), am decis să vorbesc cu el.

   - Hei, bună, am spus, dându-i șansa să mă recunoască, deși mă îndoiam că are s-o facă.

   A ridicat privirea, fără să aibă idee cine eram. Era vizibil beat, cu ochii roșii și buza de jos căzută. Bea Martini. Am comandat și eu unul, deși urăsc Martini.

   Ne-am întors la Boston în același avion și mi-a povestit totul despre viața lui tristă, despre cum Miranda îl înșela, despre furia și resemnarea lui. Mi-a spus toate lucrurile astea pentru că era convins că n-o să mă mai vadă niciodată. Mi-a spus chiar câtă ură simțea pentru soția lui și, în glumă, co voia să o omoare.

   M-am gândit că nu trebuie să mă bag în asta, dar am știut din momentul când am început să vorbim că era prea târziu. Miranda apăruse din nou în drumul meu și asta dintr-un motiv anume. Poate că era egoism, sau poate era dreptate, sau poate era ceva cu totul diferit, dar în cursul următoarelor săptămâni l-am convins pe Ted Severson să o omoare pe Miranda, cât și pe Brad Daggett, iubitul ei. Nu a fost greu.

   Și exact atunci când planul urma să fie pus în aplicare, am luat într-o dimineață Sunday Globe de pe veranda mea și, în timp ce-mi beam cafeaua la masa din bucătărie, am văzut o poză a lui Ted, un pătrățel pixelat în capul unui articol din secțiunea metropolitană a ziarului.

   Am citit textul care o însoțea, cu ceașca de cafea rămasă în aer, la jumătatea drumului spre gură.

REZIDENT DIN SOUTH END

ÎMPUȘCAT ÎN PROPRIA CASĂ

   Boston - Poliția investighează omorârea unui rezident din zona Worchester Square, South End, în seara zilei de vineri.

   Poliția a răspuns unui apel privind o serie de împușcături la 6.22 seara. Conform detectivului Henry Kimball de la Poliția din Boston, Ted Severson, 38 de ani, victima asasinatului, a fost găsit pe palier de la etajul întâi al casei sale și a fost declarat mort la fața locului.

   „Investigăm în paralel o spargere petrecută vineri seara în aceeași clădire în care a avut loc crima”,  spus Kimball. „Încă nu știm dacă cele două au legătură, dar solicităm ca oricine ar avea vreo informație să ne ajute.”

   Ted Severson, președinte al Severson Inc., o firmă de consultanță, a lăsat în urmă o soție, Miranda Severson, născută Hobart, care se afla în Florida în momentul împușcării sale.

   Potrivit unei vecine, Joy Robinson, Ted și Miranda Severson „erau un cuplu tânăr și frumos. Arătau ca niște oameni pe care îi vezi la televizor. Nu-mi vine să cred că li s-a întâmplat așa ceva. Și în cartierul ăsta.”

   Oricine are vreo informație privind cazul de omucidere sau cel de spargere poate suna la numărul de telefon Crime Stoppers al Poliției din Boston.

   Am pus cafeaua jos și am citit din nou povestea. Am simțit cum mă trec fiorii. Nu îmi trecuse prin cap că, în vreme ce eu și Ted plănuiam cum să fie omorâtă Miranda, și ea putea face același lucru cu Brad.

   Trebuia să fie Miranda, cu ajutorul lui Brad. Nu avea cum să fie un jaf oarecare transformat în crimă. Era prea perfect că Miranda fusese plecată în Florida, cu un alibi solid. Probabil că Brad venise din Maine și îl împușcase pe Ted. Poate că spărsese vreo casă din apropiere ca să tulbure apele. Sau poate că nu.

   Oricum ar fi, Miranda se descotorosise de Ted și toți banii lui ajungeau la ea.

   M-am gândit la Ted. Fusese găsit împușcat pe palierul de la etajul întâi. Probabil că îl lăsase pe Brad să intre în casă, apoi încercase să fugă. Probabil că știuse că avea să moară și probabil că știuse că Miranda pusese totul la cale.

   Am simțit un nor în gât și ochii mi s-au umplut de lacrimi, dar nu am plâns. Începusem să țin la Ted. Când am vorbit în avion, îl văzusem doar ca pe o cale de a afla mai multe despre inamica mea din colegiu. Miranda Faith Hobart era un fir răzleț din textura propriei mele povești și îmi spusesem că, deși îmi făcuse rău furându-mi iubitul, nu eram deloc convinsă că era o persoană imorală. Dar, după ce am stat de vorbă cu Ted în avion și am auzit povestea trădării ei, știam că nu putea fi așa. Era putredă până-n măduva oaselor.

   Și poate că mă incita să am din nou o pradă. Trebuie să recunosc asta. Crima era o dorință pe care nu mi-o mai satisfăcusem de mulți ani.

   Dar Ted ajunsese să-mi placă. De fapt, chiar mai mult de-atât. Când ne-am sărutat în cimitirul din Concord, am fost surprinsă de propria mea reacție, de cât de mult am simțit dintr-un sărut. Mi-am spus - așa cum îmi spuneam întotdeauna când începeam o relație cu un bărbat - că dragostea nu era niciodată o opțiune. Știam că nu puteam să mai trec vreodată prin asta. Dar îmi plăcea mult de Ted. Era unul dintre acei bărbați care dețin lumea, dar nu o știu.

   Îmi dădeam seama cum de îi plăcuse Miranda. Nu numai că era cea mai sexy femeie din încăperea în care se afla, dar era și incredibil de relaxată și încrezătoare în sine. Probabil că asta îl atrăsese.

   Dar, dincolo de intensitatea sărutului nostru, ceea ce simțisem de fapt cu Ted a fost senzația neobișnuită de a putea fi eu însămi că el, de a putea împărți secrete cu o altă ființă umană. El îmi împărtășea cele mai adânci gânduri ale sale, dorința lui de a-și omorî soția, și, într-o bună zi, mi-am spus eu, poate că o să reușesc să-i povestesc despre trecutul meu.

   Dar acum Ted nu mai era. Și singurul lucru la care mă puteam gândi era cât de tare voiam să-l văd din nou și cum asta nu se va mai întâmpla niciodată.

   Am intrat online să văd dacă puteam găsi ceva mai multe despre ce s-a întâmplat vineri seara. Nu era inic, doar câteva articole care repetau informația din Globe. M-am gândit mai bine la crimă și la felul în care o plănuise Miranda. Trebuia să fie Brad cel care apăsase pe trăgaci. Exista și posibilitatea să fie o a treia persoană implicată, dar mă îndoiam. Așadar, cum o făcuseră?

   Miranda pleacă din oraș și se asigură că Ted o să fie singur acasă în acea seară de vineri. Brad vine cu mașina din Maine. Mai întâi, sparge o casă din apropiere și o jefuiește. Probabil un vecin despre care Miranda are informații. Trebuie să știa că vecinul e plecat și că nu are un sistem de alarmă. Asta ar fi destul de ușor. După spargere, Brad se duce probabil acasă la Ted și bate la ușă. Ted îi dă drumul înăuntru, și pe urmă tot ce are de făcut Brad e să îl împuște. Avea să arate ca un jaf sfârșit prost. Apoi Brad se întoarce în Maine.

   M-am întrebat care era alibiul lui Brad. Trebuia să aibă unul, dar cum putea avea dacă a venit cu mașina din sudul statului Maine până în Boston și înapoi și a comis două infracțiuni? Asta lua cel puțin 3 ore, probabil chiar mai mult, deoarece trebuia să păstreze limita legală pe autostradă. Poate că Miranda se baza pe faptul că absolut nimeni nu știa despre ea și constructorul ei. Dar putea fi așa? Ted aflase. Și altcineva din oraș probabil că știa. Oamenii nu? Barmanița de la Kennewick Inn? Părea imposibil ca ei să fi reușit să păstreze secretul absolut.

   Desigur, eu știam. Asta mă punea într-o situație unică - dețineam toate aceste informații de la Ted Severson și nimeni din lumea asta nu știa nici măcar că noi ne cunoscuserăm.

   Aș putea să mă duc la poliție, desigur, și să le spun totul, fără măcar să menționez că și Ted plănuise să-și omoare soția. Dar nu aveam de gând să fac asta. Exista riscul ca poliția să facă varză punerea sub acuzare și Miranda să scape. Și, chiar dacă era arestată și condamnată, avea să devină o vedetă națională.

   Parcă o și vedeam - o femeie care arăta ca ea și care își convinsese iubitul să-i omoare soțul. Avea să tot apară la televizor mulți ani de-acum încolo.

   Miranda merita să fie pedepsită, acum mai mult ca oricând.

   I-am trimis un SMS prietenei mele Kathy, în care îi spuneam că nu mă simțeam bine și contramandam planul nostru de a merge la un film în acea după-amiază. Apoi i-am trimit un email șefului meu de la Colegiul Winlow, ca să-l anunț că mă păștea o răceală și aveam de gând să-mi iau liber a doua zi. Șeful meu era îngrozit de microbi și întotdeauna acorda bucuros zile libere pe caz de boală.

   Aveam multă treabă și primul pas era să fac o vizită în Kennewick și să-l cunosc pe Brad Daggett. Știam că trebuia să mă mișc repede, pentru că era posibil ca poliția deja să se apropie de el, iar eu trebuia să ajung acolo înaintea ei.

17

MIRANDA

   De-abia trecuse de 10 dimineața și simțeam băutura în răsuflarea lui. La rădăcina părului se vedeau broboane de sudoare, iar pielea de sub ochi era umflată și părea vineție.

   - Ești singur aici?

   - Dap, a spus Brad.

   Stăteam amândoi pe aleea cu pietriș a casei pe jumătate terminată din Maine. Era duminică.

   Brad îl omorâse pe bărbatul meu vineri seara și știam, doar uitându-mă la el, că îi judecasem greșit capacitățile. Părea nervos, ochii îi străluceau prea tare.

   - A mers OK, am spus. Poliția crede că e un jaf care a ieșit prost. Exact cum am plănuit.

   - Dap, a zis el din nou.

   - Cum te simți? Pari bolnav.

   - Nu mă simt prea bine. A fost mai greu decât am crezut că o să fie.

   - Iubitule, îmi pare rău, am spus. O să-ți treacă în curând, crede-mă. O să ne căsătorim. O să fii bogat. Crede-mă, o să-ți treacă în curând.

   - Dap, știu asta.

   - Atunci trebuie să te aduni. Dacă vine poliția să stea de vorbă cu tine, nu poți să arăți ca un zombi. OK? Gata, a trecut. Ted e mort și nu mai avem cum să dăm înapoi.

   O mașină a trecut pe lângă noi pe Micmac Road și Brad a întors capul să se uite la ea. Eu m-am uitat la Brad. Era o dimineață rece și răsuflarea lui se condensa în aer. S-a întors spre mine.

   - Nu știu dacă ar trebui să ne întâlnim așa aici, a spus și a scos o țigară din pachetul cartonat de Marlboro Road aflat în buzunarul din față al jachetei lui.

   A aprins-o cu un chibrit, ținându-și mâinile căuș, deși nu era vânt.

   - Ești constructorul angajat de mine. Soțul meu tocmai a fost omorât și trebuia să-ți spun să întrerupi lucrul pentru câteva zile, doar cât să-mi dau seama ce e de făcut. Nu e nicio problemă. Sunt în drum spre mama mea. Nimeni nu știe despre noi. Nimeni. Trebuie să te aduni, Brad.

   - Știu. O să mă adun. Doar că... Tu n-ai fost acolo. Părea speriat.

   - Bineînțeles că părea speriat, iubitule.

   - Și mai e ceva.

   - Ce?

   - Cred că știa despre noi.

   - Ce vrei să spui?

   - A zis niște chestii. A zis că n-o să fii niciodată cu mine și că te folosești de mine.

   - Probabil că a pus lucrurile cap la cap. Cum te-a văzut intrând cu pistolul, s-a prins că tu și cu mine suntem împreună. Nu avea cum să fi știut dinainte.

   - Eu cred că știa. Nu arăta surprins. S-a purtat ca și cum știuse tot timpul.

   M-am gândit o clipă, întrebându-mă dacă era posibil, dar am decis că nu era.

   - Cum ar fi putut să știe? i-am spus lui Brad.

   - Drace, nu știu, Miranda, dar îți spun eu că știa.

   Vocea îi era ascuțită și mâna cu țigara se mișca în sus și-n jos în vreme ce vorbea.

   - Șșș. E OK. Poate că știa despre noi, dar acum e mort, așa că nu contează, OK?

   - Ar fi putut să spună cuiva.

   - Cui să spună? Îl cunosc. Nu are prieteni apropiați. Poate că doar ne bănuia, dar nu i-ar fi spus nimic nimănui. Crede-mă.

   - OK.

   A tras lacom și lung din țigară.

   - Iubitule, ascultă-mă. Trebuie să fii pregătit cu povestea ta. Tu ești constructor și lucrai pentru Ted și pentru mine. Ted nu era niciodată pe aici, dar eu da. Păream puțin plictisită, îmi băgam nasul în fiecare detaliu, dar în afară de asta eram în regulă. Nu m-am dat niciodată la tine. Nu te-ai dat niciodată la mine. De ce să strici așa o afacere bănoasă? Tipii erau putrezi de bogați. Habar n-ai cine ar fi putut să-l omoare pe Ted. Habar n-ai dacă Ted și cu mine eram fericiți. Păream fericiți când ne-ai văzut împreună, dar, sincer, nu erai prea atent la asta. Asta-i tot. Asta-i tot ce știi.

   - OK.

   - Repetă-mi-o.

   - Dumnezeule, Miranda, am priceput.

   - OK. Acum spune-mi despre seara cu Polly. Cum a mers?

   - Grozav. Am mâncat de prânz la Cooley`s, am băut întruna și am plecat pe la 3. Ne-am dus la mine. Era beată și și-a pierdut cunoștința înainte să plec.

   - I-ai tras-o?

   - Dumnezeule, Miranda!

   - Nu întreb pentru mine. Nu-mi pasă. Probabil că e mai bine dacă i-ai tras-o, în caz că cineva o întreabă despre povestea asta.

   - De ce s-o întrebe? Parcă ai spus că...

   - N-o s-o întrebe nimeni, dar mă asigur doar. Ea e alibiul tău. Vreau să știu ce-o să spună în caz că, prin absurd, poliția îți verifică alibiul.

   - O să fie bine. O să spună probabil că sunt iubitul ei și că am băut ceva și pe urmă am făcut sex acasă la mine. O să spună că am fost acolo toată noaptea. N-o să spună că a leșinat. O cunosc eu.

   - Mai era acolo când te-ai întors?

   - Dap, nici nu se mișcase.

   - Ai trezit-o tu?

   - Dap, am făcut exact cum ai spus. Am trezit-o. Era vreo 10, și am dus-o la mașina ei.

   O altă mașină a trecut pe Micmac și Brad a urmărit-o și pe asta. Își aruncase țigara și cu mâna liberă se trăgea ușor de unul din favoriți.

   - OK, am spus. O să plec acum. Spune-i echipei să-și ia două zile libere, OK, până hotărăsc ce fac. O să te sun, dar numai ca să vorbim de muncă, OK?

   - Dap, știu.

   - N-o să se întâmple nimic rău, Brad. Nici nu cred că poliția o să vrea vreodată să stea de vorbă cu tine.

   - Știu.

   Am făcut un pas în față, aruncând o privire spre dum ca să mă asigur că e pustiu, apoi am luat mâna mare și noduroasă a lui Brad și am tras-o în jos, în partea din față a pantalonilor sport pe care îi purtam.

   - Când se termină totul, am șoptit, tu și cu mine o să ne luăm o vacanță lungă pe o insulă tropicală unde nu ne cunoaște nimeni și o să ții-o trag până n-o să mai știi de tine.

   - OK. Dumnezeuele, a spus el, trăgându-și mâna și făcând un pas în spate. O să ne vadă cineva.

   - Îți faci prea multe griji, am spus. Asta e problema ta.

   - OK, a repetat el și și-a scos altă țigară din pachet.

   S-a uitat înapoi la camioneta lui, gândindu-se probabil la sticla pe care o ținea în torpedou.

   - Tre` să plec, iubitule, am spus și m-am urcat în mașină. Fii calm, OK?

   El a încuviințat din cap, iar eu am întors și am ieșit pe alee.

   Brad fusese o mare greșeală. Asta era foarte clar, și tot ce puteam face era să sper că poliția își va limita investigația și nu-l va lua niciodată la întrebări.

   Am intrat din nou pe I-95 și m-am instalat confortabil pentru lungul drum către Orono.

   După ce m-am măritat cu Ted, încercasem să o conving pe mama să se mute mai aproape de Boston, dar ea a insistat să rămână în Maine. I-am dat niște bani și până la urmă și-a cumpărat în oraș o casă de vreo 150 de metri pătrați, de care s-a îndrăgostit datorită unui frigider de inox și a blaturilor de granit. I-am spus că a avea o casă drăguță în Orono era ca și cum ar fi fost proprietara a jumătate dintr-un loc de parcare în Boston, dar tot n-a vrut să se mute. Cred că motivul pentru care voia să rămână în Maine era să le facă în ciudă prietenelor ei cu noua ei avere. Alături de apartament, primise și o nouă garderobă și un Mercedes.

   - I-ai spus tatălui tău că acum conduc un Mercedes? Știi, am avut și noi unul, vreo 5 minute, mi-a zis după ce își cumpărase mașina.

   - Tatei nu-i pasă ce mașină conduci tu, mamă.

   - Crezi că pentru că e un soi de intelectual nu-i pasă ce mașină conduce cineva.

   - Nu, nu-i pasă doar ce mașină conduci tu, mamă.

   Asta fusese cu câteva săptămâni în urmă. Nu mai vorbiserăm de atunci până ieri, când am sunat-o ca să-i spun că Ted, ginerele ei, fusese omorât într-o încercare de jaf. I-am spus că veneam să stau la ea câteva zile, că nu voiam să rămân în Boston.

   - Sigur că nu vrei, Faith.

   Mama continua să-mi spună Faith, al doilea nume al meu și cel pe care îl folosisem de la vârsta de la 6 până la sfârșitul colegiului. Insistasem să-l schimb în clasa întâi, când mai era încă o altă fată numită Miranda. Când i-am spus mamei că reveneam la Miranda, refuzase.

   - De-abia m-am obișnuit cu el, Faithy, și nu mă mai schimb.

   Mi-am dat seama că detectivul Kimball nu a fost foarte încântat când i-am spus că mă duceam în Maine ca să stau cu mama mea.

   - Putem să vă luăm o cameră la hotel aici, în oraș, spusese. Mama dumneavoastră ar putea veni aici.

   - E așa de important să rămân în Boston?

   - Ar fi bine să vă avem aici ca să răspundeți la orice întrebare ar putea apărea.

   Detectivul Harry Kimball avea o voce joasă și părea mult prea agitat ca să fi ajuns să aibă vreo poziție notabilă în cadrul departamentului de poliție. Avea păr castaniu puțin cam lung și ochi căprui. Purta o haine de tweed și jeanși.

   M-am gândit că arăta ca unul din sufletele alea pierdute care lucrau la revista literară a colegiului și m-am întrebat cât de repede l-aș putea face să se îndrăgostească de mine. Al dracului de repede, mi-am zis.

   - Mă duc doar până în Maine. Aveți numărul meu de telefon. Nu pot să stau... acum nu pot să stau în casa ea. Înțelegeți...

   - Sigur, înțeleg, doamnă Severson. Pe deplin. Bun, atunci, ținem legătura. O să vă sun imediat ce apare ceva nou în investigație.

   Avusesem această discuție după ce identificasem trupul lui Ted.

   Am luat un taxi de la secția de poliție până acasă și mi-am pus niște lucruri într-o geantă. Brad se gândise că dacă plecam așa de curând în Maine avea să pară suspect, dar eu eram convinsă că avea să pară complet normal.

   După ce mi-am pierdut soțul, avea să fie logic că voiam să fiu cu mama mea. Asta dacă nu cumva îmi cunoșteai mama. Drumul către Maine îmi dădea ocazia să opresc în Kennewick ca să văd ce face Brad și să aflu dacă trebuia să-mi fac griji pentru starea lui de spirit. Și, așa cum s-a dovedit, în mod clar trebuia să-mi fac griji.

   După ce am trecut de Portland, stațiile decente de radio au început să se piardă, așa că am pus unul din CD-urile cu mixuri pe care mi le făcuse Brad. A început cu un cântec despre care el susținea că fusese la petrecerea la care ne cunoscusem. „Mansard Roof” cu Vampire Weekend. Nu-mi aminteam cântecul de la acea petrecere, dar îmi plăcea, așa că am cântat și eu.

   Când m-am căsătorit cu Ted, nu plănuisem să-l omor. Nu-l iubeam, dar îmi plăcea destul de mult. Și era generos. Mă lăsa să-i cheltuiesc banii fără să se plângă. Nu că avea de fapt de ce să se plângă; din câte îmi dădeam seama, banii nu aveau să se termine niciodată.

   Apoi, într-o dimineață, m-am trezit în Boston, cu soarele intrând pe fereastra dormitorului. M-am uitat la Ted, încă dormind adânc, cu fața purtând urmele feței de pernă. Am studiat un petic mic de barbă neagră de sub bărbie pe care probabil că îl ratase când se bărbierise în ziua precedentă. Sforăia ușor, dar fiecare răsuflare tremurată începea cu un ușor sughiț nazal, ca și cum răsuflarea i se oprea în pragul a ceva. Era enervant să-l ascult și mi-am data seama că aveam să-mi petrec tot restul vieții trezindu-mă și privind aceeași față, care devenea din ce în ce mai bătrână și sforăia din ce în ce mai mult. Asta era suficient de rău, dar mai știam și că imediat ce se trezea, Ted avea să se uite spre mine și chipul lui avea să arate atât de încântat și o să zică ceva gen „Hei, frumoaso”. Ăsta era cel mai rău lucru. Și eu va trebui să zâmbesc, când tot ce voiam era să-i șterg zâmbetul ăla idiot de pe față. 

   Ted s-a mișcat puțin și am știut că urma să se trezească. Pe cât de tăcut am putut, am dat deoparte pilota și mi-am coborât picioarele peste marginea patului. Dar n-am fost suficient de rapidă. Ted s-a trezit și și-a trecut un deget peste spatele meu, spunând cu o voce adormită, răgușită de somn:

   - Unde te duci, sexy?

   În acea clipă, am știut că nu puteam face asta. Voiam banii, dar nu-mi puteam petrece toată viața cu Ted. Nici măcar lângă el. Tocmai începuserăm să săpăm fundația la casa din Kennewick. M-am gândit la Brad Daggett, constructorul nostru, și m-am întrebat dacă ar putea fi bun și la altceva în afară de construcția de case.

   Când am ajuns la periferia orașului Bangor, pusesem CD-ul de două ori, dar am continuat să-l ascult.

   Am ieșit din I-95, am trecut pe lângă turnul de apă Thomas Hill și am intrat pe Kenduskeag Avenue, care m-a dus direct în oraș. Era o vreme mohorâtă, frunzele copacilor se îngălbeniseră deja și căzuseră. Cele mai multe fuseseră strânse în saci sau adunate pentru a deveni mulci, și orașul își redobândise paleta obișnuită de culori, șindrilă și cărămidă, de la clădirile scunde de sub un cer jos și cenușie.

   Am intrat pe State Street, ocolind râul Penobscot și îndreptându-mă către nord, către Orono. La vreo 500 de metri de apartamentul mamei, telefonul a sunat. Am închis radioul și am răspuns.

   - Doamnă Severson, sunt detectivul Kimball.

   - Bună ziua, am spus și, chiar dacă putea să fi sunat pentru orice, inima mi s-a oprit pentru o clipă.

   - Îmi pare rău că vă deranjez, dar avem o întrebare. Știți cumva ce a făcut soțul dumneavoastră în ziua... vineri, în cursul zilei?

   - Ăăă. Din câte știu, a fost acasă toată ziua. Am vorbit dimineața, înainte să plec spre Florida. Mi-a spus că are de lucru și în acea seară avea de gând să mănânce singur acasă. Voia să-și facă niște miel. I-am trimis un SMS să-i aduc aminte să-l scoată din congelator.

   Mi-am forțat vocea să tremure puțin.

   - A-ha. Soțul dumneavoastră cunoștea pe cineva în Winslow, Massachusetts?

   Am încetinit, uitându-mă după casa mamei mele.

   - Winslow. Nu cred. De ce?

   - Am găsit în mașina lui o amendă pentru parcare ilegală în Winslow. Era de la ora 14.33 în vinerea în care soțul dumneavoastră a murit. Eram doar curioși dacă știți de ce s-a dus acolo.

   Am zărit aleea din fața casei mamei, Mercedesul coupe de un alb strălucitor, și am oprit lângă el.

   - Habar n-am. Dar unde e Winslow? Acolo e colegiul, nu?

   - Da. Avea soțul dumneavoastră vreun client acolo?

   - E posibil. Habar n-am. De ce? Credeți că are vreo legătură cu ceea ce s-a întâmplat?

   - Nu, nu. Doar urmărim orice indiciu. Deci, din câte știți, soțul dumneavoastră nu s-a întâlnit cu nimeni cunoscut în ziua de vineri.

   - Din câte știu, nu, dar nu am fost acolo...

   - Bineînțeles. Mulțumesc foarte mult, doamnă Severson. Dacă vă vine altceva în mine, sau vă aduceți aminte de cineva din Winslow pe care soțul dumneavoastră l-ar fi putut cunoaște, vă rog să mă sunați. Aveți numărul meu?

   - Tocmai m-ați sunat. Deci îl am.

   - Corect, mulțumesc.

   Am rămas o vreme în mașină, deși am zărit silueta întunecată a mamei uitându-se afară pe fereastra livingului de la etaj.

   Eram puțin îngrijorată că poliția socotea necesar să cerceteze unde se aflase Ted în ziua în care fusese omorât. Mă bazasem pe faptul că aveau să presupună pur și simplu că Ted se luptase cu un hoț.

   Am tras adânc aer în piept, m-am gândit pentru o clipă dacă mama mai fuma și dacă erau țigări în casă, apoi m-am liniștit singură. Bineînțeles că voiau să știe unde se dusese Ted în acea zi. Asta era procedura. Dar de ce se dusese în Winslow și de ce mie nu îmi spusese nimic despre asta? Nu mințisem când i-am spus detectivului că, din câte știam eu, Ted nu cunoștea pe nimeni în Winslow. Dar numele orașului îmi spunea ceva și nu-mi puteam aminti ce. Cineva cunoscut locuia acolo, sau poate confundam Winslow cu Winchester. Și de ce să se ducă Ted în Winslow? Era posibil să fi avut și el secrete?

   Acum mai aveam ceva pentru care să-mi fac griji, pe lângă faptul că Brad avea să cedeze nervos. Întotdeauna mi se întâmpla asta.

   Am ieșit în aerul rece din Orono. Frunze moarte erau împinse de vânt pe alee. Mi-am luat geanta de pe bancheta din spate a Mini-ului și m-am îndreptat către ușa de la intrare a casei mamei mele.

18

LILY

   Tot drumul de la Winslow la Kennewick m-am gândit la ce îi făcuse Miranda lui Ted.

   El era un inocent. Chiar dacă plănuise moartea Mirandei și a lui Brad, eu știam, în adâncul sufletului meu, că el nu era un criminal din fire, nu era un adevărat prădător. Iar acum îmi dădeam seama că el fusese tot timpul prada.

   M-am întrebat dacă în subconștient simțise că Miranda voia să-i facă rău. Oare de aceea dorea să o omoare pe Miranda - pentru că o simțea pe urmele lui, la fel cum un șoarece simte prezența unei pisic, la pândă și nemișcată în iarba înaltă?

   Ziura era rece și cenușie, dar lăsasem geamul puțin deschis și, când am ieșit în sensul giratoriu de la nord de Portsmouth, am simțit mirosul sărat la mării. Nu cunoșteam prea bine Maine-ul. De când locuiam în Massachusetts, vizitase de câteva ori Cape Cord, stând în Wellfleet în casa unei colege de serviciu și prieten, dar fusesem la nord de statul meu doar în câteva ocazii.

   Am intrat pe Route 1 și am trecut prin Kittery, tărâmul magazinelor de reduceri, și am zărit Trading Post, locul de unde și-a cumpărat Ted binoclul cu care a spionat-o pe Miranda. Mi l-am iamginat chiar pe drumul acesta, acum doar câteva săptămâni; îmi puteam închipui cum trebuie să se fi simțit, acea senzație cumplită de gol în stomac pe care o ai atunci când ai fost trădat de cineva pe care îl iubești.

   Odată ce am trecut de magazine, priveliștea de pe șosea s-a lărgit, și am zărit când și când zonele băltoase de lângă țărm și, în depărtare, Atlanticul, aproape de aceeași nuanță cenușie ca și cerul jos, placid.

   Mi-a luat ceva vreme să găsesc Kennewick Inn. Am ieșit de pe Route 1 la Kennewick Beach, apoi a trebuit să mă întorc spre sud către Kennewick Harbor. Am trecut pe lângă câteva grupuri de căsuțe de închiriat albite de sare și m-am întrebat care îi aparțineau lui Bard și familiei sale. Am trecut și pe lângă Cooley`s, cu firma sa de neon stinsă în acele prime ora ale după-amiezii de duminică. O camionetă zăcea în parcarea ei și m-am întrebat dacă Brad era deja acolo. Dincolo de Kennewick Beach, Micmac Road șerpuia printre niște proprietăți scumpe.

   Am căutat cu privirea casa pe care Ted și Miranda o construiau și am zărit-o aproape imediat - o monstruozitate bej cățărată departe pe un promontoriu, cu oceanul întunecat întinzându-se în spatele ei. În fața casei erau două containere mari de gunoi, dar nu se vedea niciun vehicul.

   Am mers înainte până am ajuns la han și am oprit pe aleea de pietriș goală. Sub firma de lemn a hanului, cu litere bogat ornamentate, atârna o pancartă pe care scrie CAMERE LIBERE. Știam că trebuiau să fie. Era o duminică de octombrie și la vremea asta a anului turiștii se îndreaptă spre munte ca să se uite la frunze, lăsând țărmul mării celor ce locuiesc aici permanent.

   Am studiat Kennewick Inn.

   Era o clădire cu structură de lemn, ridicată chiar la drum, cu o anexă mare în spatele ei, proiectată să pară la fel de veche precum clădirea originală. Toată lemnăria exterioară fusese recent vopsită în alb și chiar și în lumina cenușie a zilei părea să strălucească, promițând lux și confort.

   Nu știam dacă era înțelept să iau o cameră; exista o vagă posibilitate ca Miranda să stea și ea aici. Și totuși, era puțin probabil - soțul ei tocmai fusese omorât și am presupus că era în Boston, ocupându-se de afacerea lor. Dar nu putea fi sigură. O întâlnire cu ea nu ar fi fost cel mai rău lucru posibil. Nu exista niciun motiv ca ea să suspecteze că aveam cumva de-a face cu soțul ei. Nu exista absolut nicio legătură între noi. Și totuși ar fi putut să o pună în gardă, iar ca planul meu să funcționeze, aveam nevoie să fie relaxată.

   Am decis să rămân. Adevărul era că voiam să arunc o privire la locul unde Miranda trăise cea mai mare parte a anului trecut. Oamenii trebuiau să o știe aici. Ar putea exista bârfe. Și toate astea ar fi în avantajul meu.

   M-am îndreptat de la mașină spre recepție, în aerul tare care mirosea a fum. Un muncitor într-o salopetă pătată cu vopsea tocmai ieșea pe ușa laterală a hanului când am ajuns eu acolo și a ținut ușa pentru mine, ca să intru cu geanta. Am mers pe scândurile mari și inegale ale podelei către recepția unde nu era nimeni. Am așteptat 1 minut, apoi am apăsat pe sonerie. Dintr-un birou alăturat a apărut un bărbat cu părul cărunt și o mustață pe oală. Pe ecusonul lui scria John Corning, administrator.

   - Plecați?

   - Vin, de fapt. Dacă e vreo cameră. Nu am rezervare.

   A durat vreo 15 minute ca John să-mi descrie câteva camere disponibile. Am ales una în partea veche a hanului. Am fost avertizată că tavanul e scund, dar că am o priveliște frumoasă a oceanului.

   - În vizită? a întrebat John.

   - Aveam câteva zile libere și, cum n-am fost niciodată aici, m-am gândit să mă răsfăț puțin.

   - Păi, ai ales locul perfect. Există servicii de spa aici, dar sunt doar cu rezervare. Trebuie să suni înainte. Restaurantul e închis în seara asta, dar taverna Livery e deschisă jos, la subsol, și mâncarea e la fel de bună, dacă mă întrebi pe mine. Încearcă sendvișul cu homar. Și pot să-ți recomand cu plăcere restaurantele din preajmă. Vrei să te conducă cineva în camera ta?

   I-am spus că nu voiam și am urcat la etaj pe scările înguste.

   Priveliștea din camera mea era o felie îngustă de ocean dincolo de un pâlc des de copaci pe faleza de peste drum, dar camera era drăguță, cu pereți albastru-închis, mobilă în stil shaker și un pat cu baldachin cu o cuvertură cu alb și albastru pe el.

   Bineînțeles, m-am întrebat dacă asta era una din camerele în care stătuseră Ted și Miranda. Oare dormiseră împreună în patul ăsta?

   Mi-am despachetat lucrurile. Îi spusesem lui John de la recepție că o să stau două nopți, dar îmi adusesem haine pentru mai mult de-atât. O să văd la momentul respectiv.

   Era prea cald în cameră, caloriferul păcănea și șuiera, așa că am deschis fereastra și am rămas acolo, în vreme ce aerul rece se revărsa peste mine. Norii joși începeau să se subțiere pe măsură ce după-amiaza se scurgea și vedeam cum se lungea umbra hanului peste drum. Avea să se întunece în mai puțin de o oră. Avusesem de gând să mă plimb pe cărarea de pe faleză, dar am decis că o puteam face a doua zi. Am lăsat fereastra crăpată și m-am întins în patul moale. Tavanul era străbătut de grinzi întunecate și mi-am imaginat-o pe Miranda în camera asta privind același tavan. Mi-am imaginat-o singură, goală sub cearșaf, gândindu-se la cei doi bărbați din viața ei - soțul și amantul - și plătindu-și crima.

   Am încercat să mă gândesc la Ted dar mintea mea se întorcea mereu către Miranda. Era posibil să mă fi înșelat în privința ei și Ted să fi fost într-adevăr omorât de un hoț pe care l-a surprins? Nu credeam asta, dar știam că era o posibilitate. Era primul lucru pe care trebuia să-l aflu, și motivul pentru care trebuia să-l cunosc pe Brad cât mai curând posibil.

   Miranda îmi umplea gândurile. Mi-am amintit-o așa cum era cu ani în urmă, uitându-se în ochii mei în acea noapte de beție de la St. Dunstan`s. Voia să-i studieze, a spus, și o lăsasem. Simțeam mirosul dulce de votcă în răsuflarea ei și una din mâinile ei îmi atingea încheietura. Atunci m-am întrebat ce era în mintea ei. M-am gândit că avea legătură cu Eric, și că încerca să mă sperie, deoarece ieșeam cu fostul ei iubit, dar acum mă gândesc dacă asta nu cumva avea de-a face cu mine. Ce văzuse în ochii mei? Îl văzuse pe Chet în fundul fântânii? O trăsătură comună amândurora care mergea dincolo de Eric Washburn?

   Am rămas în cameră până puțin după 5, apoi mi-am pus pe mine cei mai strâmți jeanși pe care-i aveam. Mi-am prins părul într-o coadă de cal și m-am machiat mai puternic decât de obicei, inclusiv cu creion negru. După cina la Livery, aveam de gând să merg la Cooley`s pe plajă și trebuia să arăt adecvat.

   Livery era liniștit și m-am așezat pe un scaun la bar. Barmanul, un uriaș cu aspect dispeptic, cu bretele și cravată, tăia lămâi și limete, iar o chelneriță ștergea mesele. Zona barului era lungă și îngustă. La un capăt era un șemineu unde nu ardea focul, iar la celălalt, un bărbat cu păr cărunt lung tocmai scotea din husa ei o chitară acustică și monta un difuzor. Mi-am agățat geanta de un cârlig de sub barul de stejar și am comandat o sticlă de bere blondă. La televizorul montat deasupra sticlelor erau momente memorabile din meciurile de fotbal și m-am prefăcut interesată de ele. Mă întrebam dacă o să vină cineva într-o seară de duminică, dar la 6, pe când îmi beam încet cea de-a doua bere, acolo erau deja cel puțin cincisprezece clienți, cei mai mult așezați la bar, iar bărbatul cu chitara acustică deja cântase două cântece de-ale celor de la Eagles.

   Nu mâncasem nimic de la micul dejun și am comandat un burger de curcan cu cartofi prăjiți.

   Chiar când soseau, John, administratorul hotelului care mă primise, s-a așezat la două scaune de mine și a cerut un Martini Grey Goose.

   - Hei, bună, am spus, întorcându-mi ușor scaunului în direcția lui.

   I-am văzut ochii cercetându-mi fața. Știam că arătam foarte diferit de cum fusesem la venire. După un moment lung, a spus:

   - Bună, oaspete fără rezervare. Îți place camera ta?

   - E minunată. Ai avut dreptate.

   - Nu te-ai lovit la cap când ai intrat?

   - Cât pe ce.

   I-a sosit băutura, în care votca forma un menisc tremurător la gura paharului.

   - Păi, și cum vrei să beau asta? i-a spus barmanului, care, fără nicio vorbă, a luat un pai mic negru și i l-a băgat în Martini.

   John a coborât nivelul votcăi cu jumătate de centimetru, apoi a aruncat paiul înapoi către barman, care l-a lăsat să i se lovească de piept și să cadă apoi pe podea.

   - E minunat să poți pleca de la slujbă și să te duci la mai puțin de 100 de metri să bei un Martini, am remarcat eu.

   - Nu glumeam când ziceam ce grozav e aici. Vezi ce reclamă bună fac, bând la locul meu de muncă.

   Râsul lui era aproape ca un chicotit, și umerii îi săltau în sus și-n jos.

   Am sporovăit în timp ce mi-am mâncat burgerul, iar el și-a băut încet Martiniul, adăugând mereu gheață. Începeam să renunț la orice speranță de bârfă despre Ted și Miranda, dar când a sosit cel de-al doilea Martini al lui John, m-a întrebat:

   - Ziceai că ești din Boston?

   - Nu, dar tot Massachusetts. Winslow, la vreo 30 de kilometrii spre vest.

   - Ai citit despre crima din South End? Ted Severson?

   - Am citit. A fost o spargere sau ceva de genul ăsta, nu?

   - Exact. Își construia o casă aici, chiar la vreun kilometru și ceva mai sus pe drum.

   A arătat spre nord cu o mână mare, cărnoasă.

   - Ei stau aici... stăteau aici... tot timpul.

   - O, Doamne. Îl știai?

   - Pe el îl știam chiar bine, iar Miranda, nevasta lui, practic a locuit aici tot anul trecut.

   - Chiar a locuit aici, a intervenit barmanul, ieșind din tăcerea sa. Cobora aici pentru cină în cele mai multe seri.

   - A aflat și Sidney? l-a întrebat John pe barman și am observat că cele două femei tinere așezate ceva mai încolo la bar se opriseră din vorbit și acum erau atente la discuția noastră.

   - Nu știu, dar sunt sigur că a aflat. Tot orașul știe.

   - E gata casa? am întrebat eu, vrând să rămân în conversație.

   - Nu, nu încă, a spus John. Dacă mergi pe poteca de pe faleză până la capăt, poți să te uiți la ea. O să fie uriașă. Puțin cam urâtă, mi s-a părut mie, dar să nu spui c-ai auzit-o de la mine.

   - Ce crezi că o să se întâmple cu ea?

   - Habar n-am. Probabil că Miranda o s-o termine și o să se mute aici.

   - O, în mod sigur o să se mute aici.

   Asta venise de la cele două femei care trăgeau cu urechea. Aveau amândouă vreo 20 și ceva de ani, una într-un hanorac de la UNH, cealaltă într-o geacă și o șapcă cu Patriots. Femeia care a vorbit, cea în hanorac, avea deja o voce răgușită, ca și cum fumase toată viața.

   - Crezi? a întrebat John.

   - Dap, adică oricum practic locuia aici și vorbea mereu decât cât de mult îi plăcea și cât de grozavă avea să fie casa, și așa mai departe. Știți, ea-i din Maine. Orono. Adică, poate că n-o să vrea să se mute într-o casă așa de mare, acum că soțul ei a murit, dar chiar nu m-aș mira dacă ar venit aici. Cu banii ei, poate să locuiască oriunde.

   - De ce stătea tot timpul aici, dacă nu era gata casa? am întrebat eu.

   John a răspuns:

   - Supraveghea. A zis că practic ea a proiectat-o. Soțul ei venea în weekenduri. Îl știm cu toții foarte bine.

   - Cum era?

   - Cum era? Era de treabă, dar puțin cam distant, cred eu. Cu toții simțeam că o cunoaștem foarte bine pe Miranda, iar pe Ted mai puțin. Poate doar pentru că ea era pe aici așa de mult.

   - Și Miranda întoteauna lua de băut de la bar și Ted n-o făcea niciodată.

   Asta spusese femeia cu șapca cu Patriots, și cum a spus-o, s-a albit la față când și-a adus aminte că Ted fusese omorât. Și-a dus mâna la gură și a zis: „Nu că...”, apoi a tăcut.

   - Erau bogați? am întrebat eu.

   Toată lumea din micul nostru cerc de bârfitori a reacționat imediat - cele două femei au spus „O, daaa” la unison, John a pufăit zgomotos, iar barmanul a încuviințat din cap cu o mișcare înceată exagerată.

   - Putred, a spus John. Ar trebui să te duci mâine pe cărarea de pe faleză și să vezi casa. N-ai cum s-o ratezi. Are vreo 10 dormitoare. Nu exagerez.

   Chitaristul a început „Moonlight Mile” a celor de la Rolling Stones, iar noii mei prieteni au vorbit despre cât de bogați erau Ted și Miranda Severson. Femeia în hanorac a folosit cuvântul „baștani”, în vreme ce John a spus că erau „foarte înstăriți”.

   M-am dus până la toaletă și, când m-am întors, cele două femei puneau suporturi de pahare pe gura sticlelor lor de Bud Light Lime ca să iasă afară să fumeze o țigară, iar John îmi adusese o altă bere.

   - Dacă tot bârfim, am spus eu, așezându-mă din nou pe scaunul meu, pare ciudat să petreacă așa de mult timp aici la un hotel fără soțul ei. Nu crezi că se vedea cu cineva?

   John și-a mângâiat o parte a mustății lui răsucite.

   - Nu cred. Întotdeauna părea încântată când venea Ted.

   În vocea lui John apăruse o ușoară răceală, ca și cum întrebasem ce nu trebuia.

   - Mă gândeam și eu, am spus. E așa de trist.

   Am mai rămas pentru câteva beri. John a plecat după al doilea lui Martini și eu m-am mutat lângă cele două femei și m-am prezentat. Numele lor erau Laurie și Nicole și amândouă erau chelnerițe, una la o pescărie în Portsmouth și cealaltă la restaurantul unui alt hotel de pe țărm, la vreo 3 kilometri mai departe. Duminică seară ieșeau în oraș.

   Singurul lucru despre care voiau să vorbească era despre Ted și Miranda, cu tonul conversației alternând între respectuos și lasciv.

   La ora 8, Livery era aproape plin, și un alt cuplu, prieteni cu Nicole și Laurie, ni s-a alăturat. Mark și Callie aveau vreo 30 și ceva de ani, lucrau tot în restaurante și, după ce s-au așezat, multe din cele spuse deja despre uciderea lui Ted Severson au fost repetate. Eu am stat și în general doar am ascultat.

   Hotărâsem că la Cooley`s aveam să mă duc abia în seara următoare. Chiar dacă băusem bere blondă, fusese prea multă, majoritatea cumpărată de noii mei prieteni, și mă simțeam prea amețită ca să pot risca o conversație cu Brad Daggett.

   Cum se apropia ora închiderii și grupul devenise mai zgomotos, am întrebat din nou despre posibilitatea ca Miranda să se fi combinat cu cineva pe aici prin Maine.

   - Nu cred, a spus Laurie, care se desemnase persoana cea mai apropiată de Miranda din grup. Dacă a făcut-o, atunci nu știu când o făcea, pentru că seara era doar aici și întotdeauna se ducea direct în camera ei când se încheia seara. Nu, nu cred că făcea ceva aici. De fapt, nici nu prea ai ce alege pe-aici.

   - Dap, cam așa ceva, a spus Nicole.

   - Fără supărare, Mark. Tu ești luat, dar, serios, mă îndoiesc.

   - E-al dracului de atrăgătoare, totuși. Te cam pune pe gânduri, a spus Mark, iar iubita lui, Callie, l-a aprobat dând hotărât din cap, la fel Nicole și Laurie.

   - Chiar așa? am întrebat eu.

   - O, Doamne, da. Era atrăgătoare ca un model. Cu totul sexy.

   - Precis era agățată, nu?

   - Dacă s-a dus în alte părți, cu siguranță. La Cooley`s, de pildă. Dar nu și aici. Ăsta nu e un bar în care să agăți.

   - Sidney ar fi agățat-o, a remarcat Callie.

   Din nou au răspuns cu toții, încuviințând din cap.

   - Dap, Sidney e obsedată, a spus Laurie, apoi către mine: Lily, Sidney e barmaniță aici în cele mai multe seri. A fost îndrăgostită complet de Miranda, dar, știi, asta a fost doar din partea ei.

   Altceva n-am mai aflat, și, când barul s-a închis la 10, m-am întors în camera mea, mi-am pus boxerii și tricoul în care dormeam de obicei și m-am strecurat în așternuturi. Nu puteam dormi dacă nu aveam picioarele complet înfășurate în cearșaf. Am stins veioza și camera s-a cufundat în beznă, un întuneric cu care nu eram obișnuită. În Winslow, unde locuiam, era liniște, dar pe strada mea erau felinare și dormitorul meu nu era niciodată complet întunecat.

   Am încercat să mă gândesc la Ted, dar întunecimea camerei m-a făcut să-mi aduc aminte unde se afla el acum și, pe când mă cufundam în somn, Miranda îmi tot apărea în minte, cu ochii ei atât de aproape de ai mei, și atingerea ei pe încheietura mâinii mele devenea încleștare, iar unghiile ei ascuțite creșteau precum niște gheare și se înfigeau în carnea mea.

19

MIRANDA

   În acea noapte în Orono - după ce am mâncat niște mâncare chinezească la pchet foarte proastă și m-am uitat la mama cum se chinuie să mă întrebe despre soțul meu mort în loc să-mi pună despre viața ei jalnică - am stat întinsă în camera de oaspeți goală, într-un pat îngust care era cam singura mobilă de acolo. Pereții aveau o nuanță oribilă de alb murdar și, chiar și în lumina slabă de la felinarul din stradă, mă simțeam apăsată de prostul lor gust.

   Eram pe deplin trează, încă îngrijorată pentru Brad, și capacitatea lui de a nu ceda nervos, și întrebându-mă iar de ce se dusese Ted la Winslow în ziua în care îl omorâse Brad.

   Întreaga zi îmi repetasem în minte numele - Winslow, Winslow. Tot eram convinsă că știam pe cineva care locuia acolo. Clar pe cineva pe care îl cunoștea și Ted, și mi-am stors creierii, am luat la rând toți prietenii noștri, ca să încerc să aflu. Dar până acum, nimic.

   Mi-a ronțăit pielița de la degetul mare până când am simțit miros de sânge, și atunci m-am forțat să mă opresc. M-am gândit să mă ridic din pat, să cobor și să caut țigările pe care mama pretindea că nu le avea, dar știam că dacă mă aude, o să iasă din camera ei și iar o să înceapă să trăncănească. În schimb, m-am holbat la tavan și la felia de lumină ce se rotea uneori peste el atunci când trecea o mașină pe drum.

   Probabil că adormisem, pentru că m-am trezit cu mama stând în picioare lângă mine, într-un capot roz, cu părul încă ud de la duș.

   - Dumnezeule, mamă, am spus.

   - Iartă-mă, Faithy. Voiam doar să mă uit la fata mea cum doarme liniștită.

   - Exact despre asta e vorba. Dormeam liniștită.

   - Atunci culcă-te la loc. Eu o să fiu jos, în bucătărie. O să-ți păstrez micul dejun cald.

   După ce a plecat, am rămas trează în pat și mi-am verificat telefonul. Îl închisesem cu o seară înainte și aveam vreo mie de mesaje vocale și SMS-uri de la prieteni, care îmi trimiteau condoleanțe și mă întrebau dacă am nevoie de ceva.

   Am intrat pe net să văd dacă mai era ceva nou în legătură cu omorârea lui Ted, și se părea că nu era nimic - articolele încă vorbeau despre o spargere întâmplătoare, și tot cartierul era unit în solidaritate și teamă. Lipsa de vești e un semn bun, mi-am spus și am decis să mă întorc la Boston în acea zi, sau poate la Kennewick. Încă o zi și o noapte cu mama ieșeau din discuție.

   La micul dejun am discutat despre planurile mele, mama punând doar întrebări la care știa deja răspunsul. Întotdeauna fusese așa. Cu ce o să te îmbraci în prima zi de școală? La ce colegiu te gândești să te înscrii? De ce crezi că tatăl tău ar face asta?

   În acea dimineață m-a întrebat unde aveam de gând să locuiesc acum, că Ted nu mai era.

   - Nu în Boston, evident, a răspuns tot ea înainte să apuc eu să spun ceva. Știu asta deja.

   - Boston, probabil, am replicat.

   - Faithy, nu spune asta. După tot ce s-a întâmplat. Cartierul tău în mod clar nu e sigur. De fapt, niciodată n-am crezut că ar fi, și am avut dreptate. Am văzut filmul ăla cu Matt Damon despre South...

   - Mamă, eu locuiesc în South End, nu în South Boston. Sunt două cartiere total diferite.

   - În mod clar nu sunt. Sau dacă sunt, atunci sunt amândouă pline de violență și periculoase. Ai putea să te muți aici, să arăți tuturor din Orono cum te-ai descurcat în viață. Cu banii tău, ai putea să cumperi cea mai mare casă de aici.

   - Mama, nu vreau să vorbesc despre asta - nu acum, OK?

   S-a mulțumit să încuviințeze solemn din cap și s-a apucat să spele vasele la chiuvetă, scoțând din când în când mici oftaturi. Am iertat-o pentru purtarea și egoismul ei. Întotdeauna o iertasem.

   Se spune că personalitatea ne este formată și deja bine fixată atunci când atingem vârsta de 5 ani, dar personalitatea Sandrei Roy, cel puțin din a doua jumătate a vieții sale, a fost formată complet în ziua în care tatăl meu, șeful catedrei de istorie de la Universitatea din Maine, și-a pierdut postul de titular pentru că făcuse propuneri indecente unei studente din anul întâi. Până în acel moment, mama socotea că duce o viață de lux. Cred că așa și era, într-un fel - crescuse într-un apartament închiriat în Derry, unde l-a cunoscut pe Alex Hobart, masterand dintr-un oraș al clasei mijlocii din Vermont. A renunțat la colegiu în anul trei ca să se mărite cu el și, câteva luni mai târziu, l-a născut pe fratele meu Andrew, iar peste 1 an m-a avut pe mine.

   Când eram amândoi mici, tatăl nostru a obținut un post care îi putea asigura titularizarea la catedra de istorie a universității. S-a remarcat, devenind cel mai tânăr șef de catedră din istoria școlii; salariul lui, care creștea în fiecare an, era practic o avere în Orono, și mama, fericită cu doar cei doi copii, a transformat casa noastră colonială, construită după o comandă specială, în proiectul ei deosebit.

   Când aveam 9 ani, familia a călătorit în Europa și mama s-a întorc acasă cu un nou fel de a vorbi, c o actriță americană din anii 1950, cu cuvinte retezate și niște vocale vag englezești.

   Și pe urmă, în anul în care am început liceul, totul s-a năruit.

   O fată din anul întâi care era la seminarul tatei despre Egiptul antic l-a înregistrat cerându-i să facă sex cu el în schimbul unor note. Totul a devenit public și tata a fost imediat concediat. Mama l-a dat afară din casă și a depus actele pentru divorț.

   Mi-aduc aminte de anul acela ca de un lung monolog alimentat cu furie din partea mamei, care părea să-l condamne pe tata mai degrabă pentru pierderea  slujbei sale bine plătite decât pentru încercarea lui de șantaj sexual.

   Monologurile astea îmi erau adresate mie. Andrew descoperise marijuana, apoi pe cei de la Phish și-și petrecea tot timpul liber în camera lui, cu capul acoperit de căști uriașe. Nu existau economii; toți banii părinților mei se duseseră pe mobilarea casei și excursii și, la 2 ani după divorț, mama a vândut casa și ne-am mutat într-un apartament cu 3 camere la mansardă, închiriat în mod obișnuit unor studenți.

   Andrew, pe atunci în ultimul an de liceu, a stat în apartament mai puțin de o lună, după care s-a mutat în casa unui prieten. Mama a protestat, dar eu știam că, de fapt, nu o deranja. Se întorsese împotriva tuturor bărbaților, și asta îl includea și e fratele meu leneș.

   Am rămas acolo în ultimii 2 ani de liceu. Fratele meu a terminat școala, apoi a petrecut 1 an urmându-i pe cei de la Phish într-un turneu prin toată țara, sfârșit în San Diego, unde locuia și acum. Ultima dată când avusesem vești de la el, lucra la o berărie și trăia cu o femeie care avea patru copii. Sunase și îmi lăsase un mesaj pe telefon după ce Ted murise, dar nu-l sunasem înapoi și probabil că n-o voi face.

   După divorț, tatăl meu s-a mutat în Portland, unde a găsit un post de director adjunct la un colegiu de stat. Mama și-a găsit de lucru la un dentist, și, cu salariul ei și cecurile amărâte cu pensia alimentară pentru copii ale tatei, am reușit să o scoatem cumva la capăt. Refrenul constant al căminului nostru cu două femei era că viața mamei mele era distrusă, dar că a mea putea fi mai bună. Par prin „mai bună”, mama înțelegea mai mulți bani.

   În liceu am fost mediocră, dar am devenit o hoață de talie mondială din magazine. Cele mai multe furturi nu aveau loc în Orono, ci în Brangor sau Portland, în timpul vizitelor mele la tata.

   În general furam din magazinele universale, care angajau detectivi speciali care se plimbau de colo-colo încercând să semene a clienți. Detectivii ăștia erau pregătiți să caute hoți observându-le limbajul trupului, căutându-i pe cei care erau agitați sau se purtau suspect. Pe mine nu m-au prins niciodată pentru că niciodată nu mă purtam ca o hoață.

   Mi-am perfecționat nonșalanța perfectă a unei fete cu cardul de credit al părinților în buzunar care venise pentru un mic shopping fără un scop precis. Oriunde mergeam, aveam la mine o geantă mare și căutam lucruri mici și scumpe. Eșarfe. Parfum. Am devenit foarte iscusită.

   Singura dată când am fost văzută furând a fost de către un coleg într-o drogherie din Orono. Foarte rar furam de acolo - era prea aproape de casă și era un magazin în care mă duceam foarte des.

   Eram în clasa a unsprezecea atunci. Am cumpărat câteva obiecte de la una din casierițele cu ochi de vultur, dar am ieșit afară cu 3 pachete de lame de rezervă pentru aparatul meu de ras Gilette Venus în geantă.

..............................................