Cei care merită să moară, Peter Swanson

 .....................................................

3-7

         În ziua mutării am ajuns seara târziu.

   Noile mele colege de apartament erau în mod clar trei prietene foarte bune, și decoraseră camera comună cu afișe din filmele lui David Lynch și cu The Smiths. Le-am recunoscut, le văzusem în primul an, dar nu le cunoșteam personal.

   Toate aveau părul negru ca pana corbului și tenul palid: versiunea goth a fetelor de la școala pregătitoare. Mie mi se părea că arată ca Winona Ryder în 3 filme. Cea mai radicală dintre ele avea păr țepos și era îmbrăcată numai în negru, ca Winona din Viață de stafie. Celelalte două erau și mai tipice pentru o școală pregătitoare? Winona din Cu picioarele pe pământ (păr scurt dat de pe frunte) și Winona din Sirene (cardigane, perle și breton, poate ironică, poate nu).

   Nu știu cum m-au văzut cele trei Winone în acea seară din septembrie, când am sosit în pantaloni trei sferturi și o cămașă de in, dar, în ciuda rujului lor întunecat și a urechilor cu două găuri, au fost prietenoase, oferindu-se să dea mai încet Joy Division cât timp îmi desfăceam bagajul.

   Tocmai acceptasem un pahar de vin de la Winona-Sirene, când cineva a bătut la ușă. Era Eric. Am fost așa de surprinsă, încât, pentru o clipă, m-am gândit că venise acolo probabil pentru una dintre colegele mele de apartament. Dar venise pentru mine. Purta un șort larg și cămașă și mirosea a țigări și whisky.

   M-am dus cu el la Conac și direct sus în camera lui. Mi-a spus că se gândise toată vara la mine, că încercase disperat să afle unde locuiam. Chiar mi-a spus că era sigur că mă iubește.

   Iar eu, ca o proastă, l-am crezut.

9

TED

   Brad și cu mine începuserăm cu bere, apoi trecuserăm la un moment dat pe whisky Jameson și băuturi cu ghimbir.

   Stăteam într-un separeu cu spătare înalte la Colley`s, unul dintre puținele baruri deschise tot anul în zona Kennewick Beach. Pe meniuri se lăudatu că funcționau din 1957. Nimeni nu s-ar fi îndoit de adevărul a ceea ce susțineau. În partea din spate a barului se îngrămădeau bibelouri murdare, aduse de o mie de agenți de vânzări de-a lungul anilor. Aplice de perete Schlitz. O oglindă Genny Light. Un cățel Spuds Mackenzie care se aprindea.

   M-am bucurat când am trecut pe Jameson cu ghimbir - mi-era mai ușor să-mi iau doar o băutură cu ghimbir când era rândul meu să vin cu băuturile.

   După ce l-am găsit pe Brad la casă, gata să plece, eu fusesem cel care propusese să bem o bere. A acceptat bucuros, s-a oferit să mă ia cu mașina și m-a dus vreo 3 kilometri mai departe, la Cooley`s, în Kennewick Beach.

   De-abia trecuse de 5 când am ajuns acolo și am fost primii clienți. Barmanița, o adolescentă în jeanși negri strâmți și un maiou purpuriu, a spus „Bună, Braggett” când am intrat.

   - Cum ți-a zis? am întrebat după ce ne-am instalat.

   - Braggett. E porecla mea pe aici. Brad plus Daggett. O chestie din liceu. Primul rând îl dau eu, boss.

   A ieșit din separeu și s-a dus la bar. Nu prea știam ce speram să scot de la Brad bând cu el, dar Lily îmi ceruse să adun informații, așa că asta și făceam. Cu cât știam mai multe despre el, cu atât aveam să mă descurc mai bine.

   În prima oră, Brad și cu mine am vorbit despre cum mergea lucrul la casă. Mi-a dat aceeași impresie dintotdeauna: 80% profesionist desăvârșit și 20% fanfaron, asemenea vânzătorului de mașini care, cinstit, te ține departe de tapițeria de piele, dar tot reușește să-ți vândă sistemul de navigație scump.

   Am băut Haineken și, în vreme de vorbeam, l-am studiat atent.

   Era un băutor serios, terminând complet o sticlă de bere din 3 guri zdravene. Și, deși era încă arătos, începeau să se arate urmele frecușurilor vieții. Pe fața lui bronzată se vedeau pete întuencate lăsate de soare, iar pe obraji apăruse deja acea colorație trandafirie specifică băutorilor. În ciuda trupului său musculos, pielea începuse să i se lase sub bărbie, ascunsă doar parțial de barbișonul lui negru înspicat cu alb. Cele mai frumoase trăsături ale sale erau ochii căprui-închis și părul des și negru, ușor grizonat la tâmple.

   După ce am vorbit despre casă și am băut câteva beri, am spus:

   - Sper să Miranda nu te-a scos prea tare din minți. E foarte greu de mulțumit când e vorba de ce vrea.

   - Ăsta-i un lucru bun. Cei mai răi sunt clienții care se tot răzgândesc. Nu, doamna Severson e grozavă.

   Brad a scos o țigară din pachetul Marlboro Red care stătuse pe masă de când ne așezasem. A bătut filtrul de câteva ori de lemnul vopsit al mesei, apoi m-a întrebat dacă mă deranja dacă ieșea afară să fumeze.

   Cât a fost plecat, m-am uitat la telefon, care vibrase în buzunarul meu de mai multe ori în ultimele 20 de minute.

   Miranda îmi trimisese o succesiune de SMS-uri, culminând cu PE BUNE, UNDE DRACU EȘTI? I-am răspuns că beam ceva cu Brad și că o să mă întorc în scurt timp la hotel. I-am spus că poate să mănânce fără mine. Mi-a răspuns OK, apoi, câteva secunde mai târziu, TE PUP.

   M-am răsucit în separeu și m-am uitat afară prin fereastra din fața de la Cooley`s către locul unde stătea Brad, suflând fumul în întunericul care se lăsase.

   După unghiul în care își ținea capul, părea că se uita și el în telefonul lui, poate chiar scria ceva. Poate că și el îi trimitea un SMS soției mele. Pentru o clipă, furia s-a aprins în mine, dar mi-am spus că mă aflam într-o misiune de adunare de informații. Războiul începuse și cu cât bea mai mult Brad, cu atât aveam o șansă mai mare de a-i descoperi punctele slabe.

   M-am dus la baie cu paharul meu de bere pe trei sferturi plin și am vărsat cea mai mare parte din el în chiuvetă, în încercarea de a rămâne relativ treaz.

   Când Brad s-a întors, nu a mai fost reluat subiectul Mirandei. A început să mă întrebe despre munca mea și despre viața mea în general, și când a aflat că fusesem la Harvard, a vrut să afle tot ce știam despre programul lor de hochei și la câte campionate Beanpot fusesem. Deși nu mă dădeam în vânt după hochei, fusesem de fapt la vreo două meciuri cu colegul meu de cameră din anul doi, care studia engleza și era obsedat de sport și care, în final, a devenit un editor la o revistă de succes.

   De la hochei, am trecut la sezonul celor de la Red Sox de anul trecut, un subiect despre care știam ceva mai mult. I-am spus că aveam abonament pentru una din lojele VIP și i-am promis să-l iau și pe el la un meci anul viitor. După ce am trecut pe whisky Jameson și simțind că mi-am epuizat repertoriul limitat de conversație sportivă, l-am întrebat despre divorțul lui.

   - Am doi copii grozavi, a spus el, după ce a scos o altă țigară din pachet și a bătut-o de masă. Și o scârbă afurisită de foră nevastă.

   - Copiii sunt la ea?

   - Cu excepția a două weekenduri pe lună. Uite ce-i, tre` să recunosc asta, și mai multe nu zic, dar e o mamă bună și copiii o duc mai bine cu ea. Dar, dacă nu s-ar fi încheiat căsnicia atunci când s-a-ncheiat, o omoram, sau mă omora ea pe mine, și asta e. O ținea racului întruna. Brad, unde dracu` ești? Vino acasă și repară toaleta, Brad. Brad, când ai de gând se ne duci din nou pe mine și pe copii în Florida? Brad, nu-ți pasă că lucrezi la toate casele astea frumoase, iar nevastă-ta și copiii tăi stau într-o casă de rahat? Întruna. E bine că n-am avut o afurisită de pușcă.

   A rânjit. Dinții îi erau ușor îngălbeniți de la nicotină.

   - Știi despre ce vorbesc, frate, a continuat. Sau poate că nu știi. Care-i necazul cu Miranda?

   - Niciun necaz. Suntem ca-n luna de miere. Totu-i bine în paradis.

   - Of, la dracu`, a zis el tare. Pun pariu că e.

   Începuse să vorbească neclar. Apoi mi-a întins pumnul peste masă și l-am lovit cu pumnul meu, stângaci, zâmbindu-i larg. Cum de era brusc așa de beat? Deși beam întruna de vreo două ore, Brad păruse treaz cu 5 minute în urmă.

   - Nu, Miranda e grozavă, am spus eu.

   - Pe bune, a spus Brad. Adică, să nu mă înțelegi greșit, nu ești un tip urât sau altele, dar cum ai pus mâna pe o nevastă ca asta?

   - Cred că pur și simplu am avut noroc.

   - Mda, noroc și câteva milioane de dolari.

   Imediat ce a rostit asta, pe față i s-a văzut regretul. N-am apucat să răspund, pentru că imediat a întins mâna, cu palma în sus, către mine și spus:

   - O, frate, asta a fost total nepotrivit. N-am vrut să sune așa.

   - E-n regulă, am răspuns.

   - Nu, nu e-n regulă. Total nepotrivit. Sunt un ticălos și am băut prea mult. Iartă-mă, frate. E norocoasă să fie cu tine. Sunt convins că n-are nicio legătură cu banii.

   Am zâmbit.

   - Nu, eu sunt convins că are oarecum legătură cu banii. Dar pot s-o accept.

   - Nu, frate. N-o cunosc deloc pe Miranda, dar nu-i pasă de bani. Pot să-mi dau seama.

   Brad părea pornit pe un lung monolog de scuză, așa că m-am bucurat când o blondă cu o tonă de machiaj pe ea s-a strecurat în separeu lângă el și l-a lovit cu șoldul.

   - Hei, Braggett, a spus, apoi a întins mâna către mine.

   I-am apucat degetele fără vlagă în ceea ce era teoretic o strângere de mână, în vreme ce ea spunea:

   - Bună, prietene a lui Braggett. Eu sunt Polly. Sunt sigură că nu ai auzit nimic despre mine.

   - Pol, a zis Brad. El e Ted Severson. E cel care construiește casa cea nouă de pe Micmac.

   - Pe bune, a spus Polly și mi-a zâmbit.

   Chiar și cu machiajul de clovn se vedea că era drăguță și că odinioară fusese frumoasă. Păr blond natural, ochi albaștri și sâni mari, pe care și-i expunea într-un tricou în V și o jachetă tricotată. Porțiunea vizibilă de sâni era foarte bonzată și plină de pistrui.

   - Brad mi-a spus totul despre casă. Aud că o să fie frumoasă.

   - Ăsta e planul, am răspuns.

   - Ei bine, băieți, aveam de gând să vă deranjez mica sesiune de înfrățire masculină, dar văd că discutați despre afaceri, așa că mi-am pierdut orice interes.

   - Stai să bei ceva, i-am spus.

   - Mersi oricum. Vă las să vorbiți.

   A ieșit din separeu, lăsând în urmă o dâră grea de parfum.

   - Iubită? l-am întrebat pe Brad.

   - Poate în clasa a opta, a răspuns Brad și arâs, arătându-și dinții. Dar acum că e aici, nu m-ar deranja să o iau din loc. Casa mea e chiar după colț. Mai bei un pahar și pe urmă te duc acasă?

   - Sigur, am spus, deși ultimul lucru pe care îl voiam era încă un pahar, iar penultimul lucru pe care îl voiam era să urc într-o mașină cu un Brad beat la volan. Dar asta era o șansă să văd unde locuia Brad și n-o puteam lăsa să-mi scape.

   Se făcuse frig, dar ceașa se ridicase și pe cer se roteau o mulțime de stele. Deși căsuțele de închiriat ale lui Brad erau la vreo 300 de metri mai încolo, m-a dus cu camioneta, și a parcat aiurea în fața primei căsuțe pătrate din vreo duzină care formau un semicerc în dreptul plajei, de cealaltă parte a drumului.

   Pe un indicator scris de mână era notat CĂSUȚELE CRESCENT și un număr de telefon.

   - Miranda mi-a spus că astea sunt alte tale, am zis eu în timp ce el descuia căsuța întunecată.

   Toate căsuțele erau întunecate, luminate doar de un felinar din stradă și de cerul senin al nopții.

   - Sunt ale părinților mei, dar eu le administrez. Acum nu e sezon, dar vara aduc profit bun.

   Am intrat în casă și a aprins un lampadar.

   Înăuntru era mai drăguț decât mă așteptasem, dar și mai sumbru, doar câteva mobile de bază, pereții zugrăviți în alb, și în general gol. Singurul obiect care marca acea casă drept căminul lui Brad și nu o casă închiriată era un televizor imens pe un suport, care părea nelalocul lui în livingul relativ mic. Credeam că o să miroasă a fum de țigară înăuntru, dar nu mirosea.

   Brad s-a dus direct la frigiderul din chicinetă și eu am închis ușa subțire în urma mea. Am auzit două capace de sticlă pocnind, apoi s-a întors și mi-a întins o Heineken rece. Ne-am așezat pe canapeaua bej. Brad s-a prăbușit puțin, cu picioarele rășchirate. Sticla de bere părea mică în mâinile lui mari și bronzate.

   - De când locuiești aici? am întrebat, doar ca să spun ceva.

   - De vreun an. E o situație temporară.

   - Mda, am spus. Văd asta. Adică, n-ai vrea să stai prea mult.

   Cum am spus asta, mi-a părut puțin cam rău și am văzut o sclipire de ură întunecând fața lui Brad, înlocuită repede cu o încruntare gânditoare.

   - Cum am zis,  doar temporat. Pân când vine proverbialul succes.

   N-am răspuns nimic, și am tăcut amândoi. M-am uitat în jur, remarcând că teancul de reviste de pescuit de pe măsuța de cafea era aliniat cu colțul mesei. Deasupra revistelor era telecomanda, aliniat și ea cu grijă. Pe o măsuță lipită de latura canapelei, lângă mine, era o fotografie înrămată cu un băiat și o fată, pe o barcă. Amândoi mici, păreau să aibă vreo 12 și 10 ani, și purtau veste de salvare portocalii.

   Am luat fotografia de pe masă.

   - Copiii tăi?

   - Jason și Bella. Dar e făcută pe vechea barcă. Am vândut-o la începutul verii și mi-am cumpărat o Albemarle. Tu pescuiești?

   I-am spus că nu, dar el a continuat să vorbească despre barca lui. Nu prea ascultam, dar de fapt nici nu conta. Aflam unele lucruri despre el.

   Lăsând deoparte faptul că se culca cu nevasta mea, descopeream că nu-mi plăcea Brad Daggett. Era un bețiv egoist, care probabil avea să devină doar mai egoist și mai bețiv pe măsură ce îmbătrânea. Nu-i păsa de copiii săi, doar le punea fotografia în casa lui și era clar că nu-i păsa cu adevărat de nimeni, în afară de el însuși. Era un personaj negativ din această lume.

   M-am gândit la Lily, și m-am gândit la Brad găsindu-și brusc sfârșitul, și chiar nu mi-a păsat. Nu doar pentru că asta l-ar pedepsi pentru ceea ce făcea cu soția mea, dar și pentru că dispariția lui Brad de pe acest pământ ar fi un lucru bun. A cui viață o făcea el mai bună? Nu a copiilor lui, nici a fostei soții. Nici viața lui Polly de la bar, care poate credea că e iubita lui. Era un ticălos, iar un ticălos mai puțin în lume era un lucru bun pentru toți.

   L-am întrerupt pe Brad în monologul lui despre barcă și i-am spus că mă duc la baie.

   Mi-am vărsat berea în chiuvetă și am aruncat o privire în dulăpiorul din baie a lui Brad Daggett. Nu prea aveam la ce să mă uit. Aparate de ras și deodorant și gel de păr. O sitclă mare cu ibuprofen generic. O cutie cu vopsea de păr nedeschisă. O sticluță cu antibiotice de farmacie care expirase de mai bine de 5 ani. Am deschis-o și m-am uitat înăuntru; sticluța era plină cu pastile albastre, romboidale, pe care le-am recunoscut ca fiind Viagra. Așadar, Brad armăsarul nu prea era armăsar, de fapt.

   Când m-am întors în living, Brad nu-și schimbase poziția pe canapea, dar avea ochii închiși și pieptul i se ridica și cobora regulat. L-am privit o vreme, încercând să simt ceva în afară de scârbă - încercând să simt milă, doar ca să mă testez. N-am simțit nimic.

   Înainte să plec, am scotocit în tăcere prin câteva sertare din chicinetă.

   Unul din ele era plin cu obiecte utile în gospodărie: scule, ruletă, un ghem de sfoară, o rolă de scotch. În fundul sertarului era un pistol Smith & Wesson cu dublă acțiune. Am fost surprins, doar pentru că mai devreme făcuse gluma aceea că și-ar fi omorât nevasta dacă ar fi avut pușcă.
   Preț de o clipă nechibzuită, m-am gândit să-l fur, apoi mi-am dat seama că probabil avea să știe cine îl luase. L-am lăsat la locul lui, dar am luat totuși ceva, o cheie proaspăt făcută dintr-o cutiuță plină cu chei similare. N-avea să-i simtă lipta și era posibil să descuie ușa acestei căsuțe sau poate ușile tuturor căsuțelor Crescent.

   Am aruncat o ultimă privire în jur înainte să plec. Brad nu se mișcase. Am ieșit în aerul rece, sărat, și apoi am încercat, fără zgomot, cheia în ușa de la intare a lui Brad. A intrat în broască și s-a răsucit. Am lăsat ușa descuiată și am băgat cheia în buzunar.

   Mi-am scos telefonul și mă pregăteam să o sun pe Miranda să vină să mă ia cu mașina, dar am decis că aș putea să mă întorc pe jos. Aerul rece se simțea plăcut pe piele.

   Am respirat adânc, iar sarea din aer m-a făcut să mă simt mai biu decât mă simțisem în ultima vreme. Am început să merg. Erau doar câțiva kilometri și mă simțeam ca și cum aveam toată energia din lume.

10

LILY

   Pe tot parcursul anului al doilea al meu și al patrulea al lui Eric, ma petrecut aproape fiecare noapte de joi, vineri și sâmbătă la Conacul St. Dunstan`s în camera de la etaj a lui Eric.

   La acea vreme, mă gândeam la această perioadă ca fiind cea mai fericită din viața mea. Retrospectiv, și nu doar din cauza a ceea ce s-a întâmplat mai târziu, mi-am dat seama că a fost și o perioadă de nesiguranță și neliniște.

   Eram îndrăgostită de Eric Washburn și el spunea că e îndrăgostit de mine. Îl credeam, dar știam și că eram tineri și că Eric avea în curând să termine școala și plănuia să se mute la New York și să-și găsească o slujbă în domeniul financiar. Iar planul meu era să petrec următorul an la Londra, la Faunce Institute of Art, studiind conservarea și restaurarea. Chiar dacă Eric și cu mine vorbeam despre viitorul nostru, îmi spuneam că știam că totul avea să se schimbe când el termina școala.

   În acel an, am dus două vieți separate, dar compatibile.

   De duminică până joi studiam și îmi făceam temele. Colegele mele de apartament, cele trei Winone, dădeau muzica tare și fumau non-stop, dar erau surprinzător de tăcute și destul de amabile. Am descoperit că am multe în comun cu Winona-Sirene, un șoarece de bibliotecă adevărat care, ca și mine, a crescut având-o ca idol pe Nancy Drew.

   Joi seara mă duceam la Conacul St. Dunstan`s pentru petrecerea săptămânală. Îmi luam cu mine cea mai mare geantă, în care îndesam un rând de haine și câteva articole de toaletă, căci întotdeauna rămâneam peste noapte, iar uneori întregul weekend.

   De vineri dimineață până duminică seară, Eric și cu mine eram rareori despărțiți, cu excepția cursurilor și a meciurilor de racquetball, ultimate frisbee sau a oricărora dintre numeroasele jocuri la care era important să câștige. Vedeam filme la sala de spectacole a campusului și ne aventuram în New Chester pentru mâncare italienească, iar uneori mergeam la petreceri care nu aveau loc la St. Dunstan`s sau la vreun membru al său, dar asta se întâmpla rar.

   Am ajuns pe nesimțite la o relație confortabilă, plină de o rutină previzibilă, cu glume pe care numai noi le înțelegeam și ceea ce mi se părea mie a fi o perfectă compatibilitate în materie de sex. Ne adresam unul altuia cu Washburn și Kintner. Din fericire, nu făceam scene de dezamăgire sau infidelitate. Eu prețuiam ceea ce deveniserăm, dar țineam gândul pentru mine, spunându-i lui Eric, și nimănui altcuiva, cât de puternic era atașamentul meu față de el. El îmi răspundea cu aceleași sentimente și uneori vorbea de viitorul nostru împreună de după Mather.

   Faith, fosta iubită a lui Eric, era și ea tot în ultimul an și continua să vină în mod regulat la petrecerile de joi seara. Ieșea acum cu Matthew Ford și, pentru că Faith și cu mine eram iubitele celor mai importanți doi membri ai St. Dun`s, Faith s-a împrietenit cu mine în acel an, punându-miuneori chiar întrebări despre relația mea cu Eric, deși niciodată n-am înghițit momeala.

   Nu-mi plăcea în mod deosebit Faith, care era exuberantă și prefăcută și îi plăcea să fie în centrul atenției, dar nu mă deranja să petrec ceva timp cu ea. Dacă Faith n-ar fi fost deloc pe acolo, curiozitatea mea privind-o pe fata care petrecuse 2 ani cu Eric ar fi escaladat poate, ajungând obsesie. Dar era acolo, și am ajuns să o cunosc și, din această cauză, nu și-a găsit loc în imaginația mea.

   Îmi dădeam seama ce îl atrăsese pe Eric la Faith.

   Avea fața rotundă și părul negru și scurt și era sexy. Hainele ei respectau întocmai Regulamentul oficial al studenților, dar bluzele ei erau întotdeauna puțin cam prea strâmte, iar fustele întotdeauna puțin cam prea scurte. Când vorbea, se apropia și păstra un contact vizual dezarmant, dar râdea adeseori și făcea glume nostime despre ea însăși. Dacă mergeam undeva împreună, își băga brațul pe sub al meu, iar dacă stătea în spatele meu, își trecea degetele prin părul meu. Niciunul dintre părinții mei nu fusese afectuos într-un fel fizic, așa că atingerile lui Faith mi se păreau adeseori deranjante și uneori liniștitoare.

   O dată, când Faith era beată, mi-a spus că voia să-mi studieze culoarea ochilor. S-a apropiat mult de mine, și proprii ei ochi căprui mi-au părut imenși.

   - E ca o tapiserie acolo înăuntru, a spus ea, și i-am simțit răsuflarea caldă pe obraz. Sunt punctișoare gri și galbene și albastre și maro și roz.

   Eric rareori vorbea despre Faith, dar, într-o noapte, când eram în patul lui, m-a întrebat dacă mă deranja că Faith era atât de mult cu noi.

   - Nu prea, am spus. A decis că suntem prietene foarte bune. Ai observat?

   - Ea e prietenă foarte bună cu toată lumea. Nu, șterge asta. Cred că te place cu adevărat și vrea să fie prietena ta, doar că...

   - Nu-ți face griji. Știu ce vrei să spui. N-am de gând să devin cea mai bună prietenă a ei. Nu cred că avem ceva în comun. În afară de tine.

   - Nu, nu aveți nimic în comun. Pot să garantez asta. Nu e o persoană rea, iar ea și Matt fac o pereche bună.

   - Probabil, am spus eu.

   Și asta a fost toată discuția noastră despre Faith.

   În vara aceea m-am întors la Monk`s.

   Mama avea un nou iubit, Michael Mialik, un profesor de lingvistică bărbos de la universitate, care era surprinzător de realist. Avea propria lui casă la aproape 1 kilometru de a noastră, un hambar transformat unde locuia cu fiul lui, un copil-minune pianist pe nume Sandy. Michael adora să gătească și de aceea mama petrecea o mare parte din timp la el acasă, lăsându-mi mie Monk`s.

   Slujba mea la bibliotecă era de doar 4 ore pe zi, de luni până vineri, iar restul timpului îl petreceam fie citind, fie pierzând vremea pe afară. Eram îndrăgostită și eram liniștită.

   Chiar m-am întors în poiana mea preferată, locul odihnei veșnice a lui Chet. Capacul fântânii era la locul lui; arăta așa cum arătase cu ani în urmă, când îl descoperisem prima oară, ascuns sub iarba galbenă de iarnă. Ferma din apropiere era tot nelocuită.

   Planul meu fusese să-l vizitez pe Eric la New York în weekenduri, dar când Eric a venit la Monk`s s-a îndrăgostit de el, sau cel puțin așa a pretins.

   - Vreau să petrec fiecare weekend aici, Kintner. Asta o să fie o viață perfectă. Săptămânile în oral, și pe urmă pot să iau trenul vineri seară și să fiu aici cu tine. Weekenduri la țară.

   - N-o să te plictisești?

   - Nicio șansă. Îmi place aici. Și tu? Asta ar însemna să-ți cer să-ți petreci tot timpul aici.

   - Așa mi-am petrecut fiecare vară, dintotdeauna. Nu mă deranjează. Și o să te aștept cu nerăbdare pe tine în weekenduri.

   Și astfel, vara noastră s-a dovedit a fi o repetare a anului școlar. În timpul săptămânii singură. În weekend împreună cu el.

   Nu mă deranjja, pentru că niciodată nu mă deranjase să-mi petrec timpul singură. Iar zilele pe care le petreceam singură erau zile care mă apropiau mai mult de weekend, de momentul în care aveam să-l văd pe Eric coborând din trenul de navetiști, cu geanta atârnată pe umăr, cu un zâmbet larg pe față. Și aceste weekendrui erau cu atât mai intense.

   Departe de Mather, relația noastră părea mai matură, mai comodă. Ne simțeam căsătoriți. Așa că nu, nu mă deranja să-l văd pe Eric doar două zile în fiecare săptămână.

   Și nici pe Eric nu-l deranja, din propriile lui motive.

   Poate că n-aș fi aflat niciodată care erau acele motive și poate că aș fi plecat la Londra în acea toamnă simțind că Eric era încă dragostea vieții mele, dacă tata n-ar fi vizitat New Yorkul în ultima săptămână din august și nu m-am fi chemat să să luăm prânzul împreună.

   Urma să i se publice o nouă carte, o colecție de povestiri, și era în New York ca să se întâlnească cu agentul lui american și cu editorul lui american și să ofere o lectură din carte la Strand Books. Nu mă invitase la sesiunea de lectură, ceea ce nu m-a surprins.

   Îl întrebasem odată - în primul meu an la liceu, cred - dacă puteam veni la o sesiune de lectură și mi-a răspuns: „Doamne, Lily, ești fiica mea. N-aș vrea să te expun la așa ceva. E suficient de rău că la un moment dat o să simți nevoia să-mi citești cărțile, ca să mai trebuiască să mă asculți rostindu-le cu voce tare”.

   Așa că mi-am luat o zi liberă de la bibliotecă și m-am suit în trenul de New York.

   Am luat prânzul cu tata la un restaurant cu pretenții aflat în hotelul său situat aproape de centru și am discutat despre anul pe care aveam să-l petrec în Londra. A promis să-mi trimită un e-mail cu o listă de prieteni și rude pe care trebuia să le vizitez, alături de câteva din locurile lui preferate din oraș, dintre care cele mai multe erau puburi. Apoi m-a luat la întrebări despre mama și noul ei iubit. A fost foarte dezamăgit să afle că profesorul de lingvistică era, în mare, un tip de treabă. După prânz, ne-am despărțit în fața hotelului.

   „Ai crescut frumos, Lil, în ciuda mamei tale și a mea” mi-a spus, nu pentru prima oară.

   Ne-am luat rămas-bun cu o îmbrățișare.

   Era o zi ciudat de plăcută pentru luna august în oraș, așa că am pornit-o spre centru, către biroul lui Eric, un loc unde nu mai fusesem niciodată. Aerul, atât de înăbușitor toată luna, devenise acum brusc lipsit de umiditate, își îmi făcea pur și simplu plăcere să merg pe străzile liniștite ale orașului la ora amiezii. Nu mă hotărâsem dacă să-l deranjez pe Eric în timpul programului ca să-l surprind, dar mă gândeam la asta, începeam să-mi imaginez expresia de pe chipul lui atunci când aveam să intru în biroul său.

   M-am trezi din reveria mea când mi-am auzit numele strigat de cineva. M-am întors și am văzut-oo pe Katie Stone, studentă în primul an la Mather și pe care o știam de la petrecerile St. Dunstan`s, traversând strada și făcându-mi cu mâna.

   - Mi s-a părut că tu ești, a spus Katie, urcând pe bordură tocmai când un taxi galben s-a năpustit lângă noi. Nu știam că vara asta ești în oraș.

   - Nu sunt. Stau la casa mamei din Connecticut, dar tata e aici și am luat prânzul cu el.

   - Nu vrei să bem o cafea? Mi s-a dat drumul de la slujbă mai devreme. Doamne, New Yorkul e deprimant în august.

   Ne-am dus la o cafenea situată la cel mai apropiat colț de stradă și am comandat amândouă latte cu gheață.

   Katie a trăncănit despre niște studenți de la Mather pe care îi cunoșteam amândouă și despre câțiva de care nici nu auzisem. Era o mare bârfitoare și am fost surprinsă că nu mă întreba de Eric, așa că am întrebat-o eu:

   - Te vezi des cu Eric?

   Ochii lui Katie s-au mărit puțin la auzul numelui acestuia.

   - O! Nu aveam de gând să pomenesc de el. Nu, nu des, doar uneori. Știi, lucrează pe undeva prin apropiere.

   - Da, știu. De ce nu aveai de gând să pomenești de el?

   - Păi, nu știam cum te simți, acum că nu mai sunteți împreună. Nu știam dacă voiai să mai auzi ceva de el.

   Am simțit cum mi se răcește pielea. Am vrut să-i spun lui Kate că bineînțeles că mai eram împreună, dar ceva m-a oprit. În schimb, am întrebat:

   - De ce, ce-i cu el?

   - Nimic deosebit, din câte știu. Ne-am văzut puțin, dar nu e niciodată aici în weekenduri. Tatăl lui e bolnav. Poate că știai asta?

   - Nu, am spus. Ce are?

   - Cancer, cred. Eric se duce acolo în fiecare weekend. Trebuie să fie apropiați?

   A spus-o ca pe o întrebare și am reușit să încuviințez din cap, în ciuda dorinței bruște de a ieși din cafenea, de a pleca departe de Katie. Din fericire, mobilul lui Katie a început să sune și când s-a apucat să scotocească în geanta ei enormă, i-am spus că mă duc la toaletă. Am luat cheia de la barman și m-am încuiat în toaleta cât o debara.

   Mintea mea pornise la galop, încercând disperată să înțeleagă informația pe care tocmai o primisem, și în vreme ce o parte din mine punea sub semnul întrebării ceea ce spusese Katie - că trebuia să fie o neînțelegere ridicolă - o altă parte din mine, mai logică, știa că era adevărat, că fusesem o proastă. Eric ducea două vieți și nimeni nu știa că se vedea cu mine în weekenduri.

   După ce am dus înapoi cheia, am văzut-o pe Katie vorbind încă la telefon, și am profitat ca să o bat ușor pe umăr, să arăt spre ceasul meu și să mă îndrept repede către ușă. Katie a lăsat în jos telefonul și s-a ridicat, dar eu doar am mimat „scuze” și am mers mai departe.

   Ajunsă afară, am luat-o pe o stradă rezidențială. Una din casele cu fațadă de gresie avea în față trepte de piatră, umbrite de un copac frunzos. M-am ghemuit sus pe trepte, fără să-mi pese dacă proprietarul mă vede și îmi spune să plec.

   Nu știu cât am stat pe treptele alea, dar au fost probabil vreo 2 ore. M-am simțit groaznic o vreme, dar curând am început să mă simt liniștită. Am analizat situația. Eric își compartimentase viața cu mine în așa fel încât se desfășura doar în weekenduri și niciodată în oraș. Era felul în care acționa el; era felul în care acționase la colegiu. Dar de ce mințea în privința weekendurilor? Nu putea fi decât un singur motiv - Eric avea o legătură.

   Cu puțin înainte de ora 5, am pornit-o către clădirea în care se afla biroul lui Eric. Știam adresa, dar nu și cum arăta. Am mers încet, privind cu atenție mulțimea de oameni. Știam că nu aveam să fiu în stare să gestionez întâlnirea cu Eric, dar încă nu eram gata să părăsesc orașul. Voiam să văd unde lucra, poate chiar să-l văd fără să-l lasă să mă vadă și el.

   Biroul lui era într-o clădire banală de piatră cu 4 niveluri, situată lângă un Gray`s Papaya. M-am așezat pe o bancă cu fața la intrare și am scos un New York Post dintr-o cutie de gunoi din apropiere, l-am desfăcut în fața mea, dar am rămas cu ochii pe ușa de la intrare a clădirii.

   La scurt timp după ora 5, au ieșit câțiva bărbați în costum și o femeie în fustă și bluză. Eric nu era pritnre ei, dar a apărut în următorul grup de trei bărbați. Purta un costum gri-deschis și, când cei trei au ajuns pe trotuar, și-au aprins toți trei, simultan, câte o țigară. Nu am fost surprinsă să-l văd pe Eric fumând, chiar dacă îmi spusese că s-a lăsat de fumat în ziua în care a terminat școala. Nu fumase nici măcar o singură țigară când a venit la mine în weekenduri, dar asta pentru că avea două fețe.

   După ce și-au aprins țigările, colegii lui au pornit-o către centru, dar Eric a rămas pe loc, privindu-și telefonul. Un taxi galben a oprit lângă el și am crezut că Eric avea să urce, dar în schimb a coborât o roșcată într-o rochie mini retro și l-a sărutat pe Eric pe gură în vreme ce el își arunca țigara.

   Au vorbit puțin, iar mâna lui Eric era pe rotunjimea șoldului ei.

   Mă durea pieptul, iar lumea a început să tremure, neclară, în fața ochilor mei și pentru o clipă am crezut că făceam un infarct. Apoi momenul cel mai rău a trecut. Mi-am îndreptat spatele și am tras adânc aer în piept, în vreme ce o studiam pe fată.

   Părea cunoscută, dar încă nu-i văzusem fața. Faptul că era roșcată, era ca un cuțit răsucit în rană, chiar dacă îmi dădeam seama că părul ei roșcat se datora unui stilist și nu geneticii.

   Eric și roșcata s-au întors și pentru o clipă groaznică am crezut că aveau să coboare de pe trotuar și să traverseze strada către mine, dar au luat-o spre nord, braț la braș. I-am urmărit peste ziarul meu și, în cele din urmă, au reușit să văd bine chipul iubitei din oraș a lui Eric. Era Faith, o Faith roșcată.

   Privind înapoi, nu am fost cu adevărat surprinsă că era Faith, dar mi-aduc aminte cât de șocată am fost de felul în care își schimbase înfățișarea, că acum avea părul roșu ca al meu. Și am fost furioasă. Am fost furioasă cum nu fusesem de ani buni.

11

TED

   Înainte să ne luăm rămas-bun la Concord River Inn, după ce hotărâsem că avea într-adevăr sens ca eu să-mi petrec ceva vreme în Maine cu Brad și Miranda, Lily și cu mine ne planificasem următoarea noastră întâlnire.

   Urma să fie la două sâmbete după prima noastră întâlnire, la aceeași oră, dar în Old Hill Burying Ground, un cimitir aflat pe un deal ce se ridica deasupra Monument Square în Concord Center. Erau bănci acolo și puteam sta unul lângă altul să vorbim, și aveam să fim mai puțin vizibili decât fusesem în taverna hanului.

   În acea sâmbătă după-amiază, eu am venit devreme. Erau turiști în oraș, dar niciunul pe deal. Am stat singur pe o bancă rece din fier forjat, privind peste acoperișurile de șindrilă către Main Street. Cerul era acoperit cu nori joși de culoarea granitului. Un vânt constant zbura frunzele colorate prin aer.

   Mă uitam după Lily, cercetând mașinile care se învârteau prin Monument Square, chiar dacă nu știam ce mașină avea Lily. Am încercat să ghicesc. Ceva clasic, mi-am spus, dar cu oarecare stil. Un BMV vintage, poate, sau un Austin Mini original. Dar, când am zărit-o pe Lily, nu ieșea dintr-o mașină, ci mergea în ritm alrt pe Maine Street, într-o haină verde până la genunchi, și părul roșu îi sălta pe umeri la fiecare pas.

   Am privit-o cum se îndreaptă spre cimitir și am pierdut-o din vedere când a intrat sub linia acoperișurilor. Am simțit un val de emoție că aveam să o văd din nou.

   Lily a reapărut pe aleea de dale a cimitirului. Mi-a zâmbit înainte să se așeze la celălalt capăt al băncii.

   - Ce priveliște, a spus, cu răsuflarea ușor tăiată de urcușul drept.

   - Te-am văzut venint pe Main Street. Ți-ai dat seama că te privea cineva?

   - Nu, nici nu mă gândeam la asta. Îmi făceam griji că am întârziat și că poate ai plecat.

   - O, n-aș fi plecat. Am prea multe să-ți povestesc.

   S-a întors către mine.

   În lumina cenușie de octombrie, fața ei părea golită de culoare, în vreme ce părul era mai roșu decât îmi aminteam eu, o culoare alarmant de vie printre mormintele monocrome. Am vrut să întind mâna să o ating, să mă asigur că e reală, dar m-am abținut.

   - Ai fost în Maine? m-a întrebat.

   - Am fost, am răspuns, apoi i-am spus povestea acelei săptămâni, a timpului pe care l-am petrecut cu Brad, cum a fost în casa lui și cum i-am luat cheia.

   - Nu crezi că o să observe lipsa ei? m-a întrebat.

   - Nu cred. Are o grămadă de chei în sertar. Se ocupă de o afacere, așa că presupun că are nevoie de multe chei. Din câte știu, există paspartuuri care deschid toate ușile căsuțelor.

   - Bun, asta chiar poate fi de folos. Să nu uiți doar să te asiguri că după ce se va întâmpla totul, scapi de cheia aia, sau o lași la loc în casa lui. Nu trebuie să fii prins cu niciun fel de dovadă materială.

   Am încuviințat din cap și Lily a întrebat:

   - Ce altceva ai mai aflat despre casa ta? Există o dată la care să fie terminată?

   I-am relatat ce îmi spusese Brad, că se aștepta să-și termine treaba la începutul lui decembrie, cel mai târziu la începutul lui ianuarie.

   - Asta înseamnă că trebuie să acționăm relativ repede. Cred că e important să se întâmple înainte să fie terminată casă.

   Am croit un plan, unde va trebui să fiu și când, și ce o să facem amândoi.

   Lily vorbea ca și cum eram doi colegi în ultima clasă de liceu care discutau ce va face fiecare atunci când ne prezentăm proiectul final la științe. Eu eram o persoană scrupuloasă în privința detaliilor - trebuia să fiu, ținând cont de ceea ce făceam și de banii pe care îi obțineam - și aveam tendința de a lua notițe, dar știam că nimic nu putea fi notat. Niciodată. În timp ce vorbeam și memoram ceea ce trebuia făcut, am simțit o încordare în piept, am avut o senzație de contracție în gâtlej și maxilar.

   Am lăsat capul într-o parte. Gâtul mi-a pocnit.

   - Ești bine? m-a întrebat Lily.

   - Sunt bine. Doar că totul devine real. Una era să planificăm excursia mea de explorare în Maine, dar asta e puțin altfel.

   Lily și-a îndreptat spatele, și-a tras buza de jos sub cea de sus. În ochi i se citea îngrijorarea.

   - Nu trebuie neapărat să faci asta, știi bine, a spus. Asta e pentru tine, nu pentru mine, și ultimul lucru pe care îl doresc este să faci ceva care te va urmări tot restul vieții.

   - Nu mi-e frică de asta. Poate că sunt îngrijorat că ceva n-o să meargă bine.

   - Dacă facem totul așa cum plănuim, atunci nimic n-o să meargă rău. O să te întreb ceva - dacă azi ar fi un cutremur în Maine și Miranda și Brad ar fi omorâți, cum te-ai simți?

   - Aș fi fericit, am răspuns, fără să trebuiască să mă gândesc. Asta mi-ar rezolvat toate problemele, și ei ar merita-o.

   - Atunci, asta-i tot ce facem. Creăm un cutremur, unul care îi va îngropa pe amândoi. Și dacă o facem cum trebuie, atunci toată lumea, inclusiv poliția, vor crede că Miranda a fost omorâtă de Brad și că Brad a dispărut din oaș. Toate eforturile lor se vor îndrepta spre găsirea lui, și nu-l vor găsi niciodată. S-ar putea să te bănuiască pentru scurt timp. Ar fi ciudată dacă nu te-ar bănui, dar nimic din ceea ce vor găsi nu îi va îndrepta spre tine, iar alibiul tău va fi inatacabil.

   - OK, am încredere în tine.

   - Ascultă, dacă la un moment dat decizi că nu vrei să faci asta, atunci doar anunță-mă. Dar dacă ești îngrijorat că ceva n-o să meargă bine, nu cred că trebuie să-ți faci griji. Dacă suntem atenți și facem totul așa cum am plănuit, nici măcar n-o să fii suspect. Miranda și Brad o să primească ceea ce merită, și nu numai asta, dar gândește-te la compasiunea de care o să te bucuri. Soția ta tânră și frumoasă omorâtă de amantul ei violent. Toate femeile o să te asalteze.

   Lily zâmbea. Și-a dat deoparte de pe frunte o șuviță de păr.

   - Doar ca să știi, am spus. Nu ăsta e motivul meu.

   - Nu?

   - Nu, asta doar dacă nu... ăăă, dacă nu te oferi tu pentru postul ăsta.

   Lily continua să zâmbească.

   - Ah, lucrurile se complică.

   - Sau dimpotrivă, am spus.

   A râs.

   - Just. Sau dimpotrivă.

   Ne-am privit preț de o clipă și zâmbetul lui Lily a dispărut. Și-a adunat umerii și și-a mai încheiat un nasture la haină.

   - Ți-e frig? am întrebat-o.

   - Un pic. Ne plimbăm puțin? N-am fost niciodată pe aici.

   Am fost de acord și am pășit alene printre pietrele de mormânt șubrede, roase de vreme, cu Lily ținându-mă de braț.

   Ne simțeam confortabil împreună, nu trebuia să vorbim, ca și cum am fi fost un cuplu vechi, împărțind ani și ani de amintiri comune. Am citit câteva inscripții, cele mai multe comeorând vieți trăite în secolul al optsprezecelea, mult întrerupte la vârste care astăzi ar fi socotite o tragedie. Dar trăiseră. Și indiferent cât de tineri erau când au murit, toți erau duși de mult acum.

   Unele dintre pietre aveau litere care se tociseră devenind hieroglife ilizibile, și pe multe erau cranii înaripate și cuvintele Memento Mori. Amintește-ți că vei muri.

   Mi-am trecut un deget peste una dintre sculpturi, un craniu de forma unui bec, cu ochi rotunzi de bufniță și două șiruri de dinți. Sub craniu și inscripție erau două seturi de oase încrucișate.

   - Oare de ce au renunțat să mai pună pe pietrele de mormânt imagini ale morții? am remarcat eu. E atât de potrivit.

   - Mda, este, a spus Lily și m-a tras mai aproape cu brațul.

   Cimitirul cobora puțin în capătul îndepărtat și ne-am trezit sub cea mai înaltă porțiune a sa, sub un copac, încă tivit cu frunze galbene. Ne-am întors aproape în aceeași clipă și eu am luat-o pe Lily în brațe și ne-am sărutat.

   I-am desfăcut nasturii hainei și mi-am strecurat brațele înăuntru, în jurul mijlocului ei. Puloverul ei părea de cașmir. Ea s-a înfiorat.

   - Tot îți mai este frig? am întrebat-o.

   - Nu, a spus și am continuat să ne sărutăm, săruturile noastre devenind mai profunde, fiecare dintre noi trăgându-l pe celălalt tot mai strâns aproape.

   Mi-am trecut mâna peste partea din față a puloverului ei, simțindu-i coastele, apoi mica rotunjime a unui sân, un sfârc întărit.
   Zgomotul unei crengi rupte ne-a făcut pe amândoi să întoarcem capul. Pe creasta abruptă a cimitirului, o siluetă singuratică stătea ghemuită, fotografiind una dintre pietrele de mormânt. Ne-am îndepărtat unul de altul, dar am continuat să ne privim.

   - Cred că ajunge pentur ziua de azi, a spus ea.

   - OK.

   Vocea mea era puțin răgușită.

   - Știi planul? Să îl mai reluăm o dată?

   - Îl știu. E totul aici - și mi-am bătut ușor fruntea.

   - OK, atunci.

   Niciunul din noi nu s-a mișcat imediat.

   - Așadar, pe urmă, am spus eu. Putem să continuăm asta?

   - Mi-ar plăcea.

   - Și o să-mi spui toate secretele tale?

   - Da. O să-ți spun totul. Abia aștept.

   Mi-am adus aminte cum o întrebasem, pe jumătate în glumă, pe jumătate serios, la Concord River Inn, câți oameni a omorât. Din nou, mi-am spus că nu-mi pasă.

   - Ar trebui să plecăm de aici separat.

   - Știu. Înainte să ajungem într-una din fotogafiile omului ăluia.

   Am ridicat privirea către creasta dealului. Omul era acum în picioare, uitându-se prin aparatul său la un șir de pietre de mormânt înclinate.

   - Plec eu prima, a spus Lily.

   - OK. Pe curând...

   - Da. Pe curând... și succes.

   S-a îndepărtat de mine, a urcat și apoi a mers de-a lungul marginii cimitirului, iar bărbat cu aparatul de fotografiat nici măcar nu s-a întors să se uite la ea.

   Eu am rămas pe loc, simțind încă pe buze gustul buzelor ei. Mi-am închis fermoarul la haină, apoi mi-am înfundat mâinile în buzunare. Cerul, tot de culoarea granitului, se luminase puțin, așa că am mijit ochii în timp ce o urmăream cu privirea.

   Pentru prima dată de când hotărâsem să-mi omor soția, voiam să se întâmple asta imediat. Mă simțeam ca un copil în săptămâna dinaintea Crăciunului, cu zilele care păreau nesfârșite, fiecare o versiune în miniatură a eternității. O voiam pe Miranda moartă. Își bătuse joc de dragostea noastră. Își bătuse joc de mine. Cum puteam să împart banii pe care îi câștigasem cu o femeie care făcuse asta, care îmi frânsese inima ca și cum nici nu i-ar fi păsat? Ăsta era motivul meu, și mi-am spus că eu cred în el.

   Dar acum aveam un nou motiv. O aveam pe Lily. Făceam asta datorită lui Lily. Aveam să-mi omor soția ca să pot fi cu ea. Iar acest motiv avea mai multă noimă decât oricare altul.

12

LILY

   Mai era un întreg weekend înainte de plecarea mea la Londra pentru 1 întreg an și i-am spus lui Eric că aveam o răceală cumplită de sfârșit de vară și poate că n-ar fi trebuit să vină.

   A acceptat, cu condiția să îl las să mă conducă la aeroport marți, când plecam de pe JFK. M-am gândit că avea să fie greu să suport acele două ore cu el în mașină, dar a fost ușor. Pur și simplu mi-am spus să mă port ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

   Pe parcursul verii, Eric și cu mine discutaserăm de multe ori despre anul meu în Londra. Îi dădusem ocazia să-și exprime rezervele, dar el insistase că ar trebui să rămânem împreună, să continuăm să nu ne mai vedem și cu altcineva. Prima lui vizită era programată pentru octombrie, la 6 săptămâni după sosirea mea acolo. Eric își cumpărase deja biletul.

   Așa că atunci când ne-am luat rămas-bun în zona de îmbarcare de pe JFK, Eric a spus:

   - Șase săptămâni par vreme îndelungată, dar de fapt nu sunt. Ne vedem în curând.

   - Hei, am spus eu. Asta o să sune ciudat, dar vreau s știi că dacă tu crezi că separarea e prea lungă, o să înțeleg. Dacă vrei să luăm o pauză, să fii cu altcineva, n-o să-mi placă, dar n-o să-ți port pică. Acum este momentul să-mi spui. Nu mai târziu.

   - Asta vrei tu?

   - Nu, deloc. Dar vreau să-mi spui adevărul. Nu aș reacționa prea bine dacă m-ai înșela.

   - Nu trebuie să-ți faci vreodată griji pentru asta. Niciodată.

   I-am privit cu atenție chipul, căutând vreun semn al înșelăciunii. Era ceva ce făcusem mulți ani pe când locuiam cu părinții mei, și ajunsesem să consider că puteam să-mi dau seama când eram mințită. Dar tot ce vedeam pe fața lui Eric erau dragoste și sinceritate.

   - De-abia aștept să te văd în octombrie, am spus și l-am strâns tare în brațe, în vreme ce un Range Rover blocat în spatele nostru claxona.

   Într-un fel, nu mințeam. Acum așteptam cu nerăbdare vizita lui Eric. Fața aia a lui, fața aia nevinovată, plină de iubire, îi pecetluise soarta.

   Încă nu știam cum aveam s-o fac, dar știam că o să găsesc o cale de a-l pedepsi pe Eric atunci când o să vină să mă vadă în Londra.

   Institutul de Artă Faunce accepta doar câțiva studenți străini pe an, așa că în săptămâna mea de orientare am fost la un hotel în Russell Square împreună cu alți patruzeci de studenți americani înscriși cu toții la ceva numic „Academia de studii internaționale din străinătate”, un colegiu care se ocupa exclusib de absolvenții de colegiu americani în anul lor în străinătate.

   În acea săptămână - în afară de o întâlnire informală cu sponsorii și câteva sesiuni de orientare - ar fi trebuit să formăm grupuri și să ne căutăm o locuință. Ni s-a dat o listă de agenți imobiliar specializați în apartamente de închiriat pe termen scurt și ni s-a spus că cea mai bună șansă de a găsi ceva era să formăm grupuri de patru sau șase. După cum s-a dovedit, mulți dintre studenții americani veniseră deja în grupuri de la colegiile lor.

   Mă întrebam dacă ar fi posibil să găsesc o garsonieră doar pentru mine, când am fost abordată de o studentă drăguță care ținea în mână lista ei de agenți imobiliari.

   - Ai găsit vreun grup? m-a întrebat.

   - Încă nu. Tu?

   - Nu, dar sora mea mai mare a urmat programul ăsta și mi-a zis că ce-ți spun ei, că e mai ușor să fii într-un grup mare, e o minciună - vor să fii în grupuri mari dintr-un anume motiv - și că e mult mai ușor să găsești un apartament doar pentru două persoane, așa că m-am uitat în jur și te-am văzut pe tine.

   A spus toate astea dintr-o suflare, cu un puternic accent texan.

   - Sunt dispusă să împart un apartament, dacă vrei, am spus, bucuroasă să cunosc pe cineva care părea să știe câte ceva despre procesul de închiriere a unei locuințe.

   A tropăit puțin și părul ei castaniu lung i-a săltat pe umeri.

   - O, super! Toate grupurile astea sunt cu băieți și fete, și să nu mă înțelegi greșit, îmi plac băieții, dar n-ar vrea să împart apartamentul cu unul dintre ei. Pe mine mă cheamă Addison Logan. Ai mei îmi spun Addie, dar m-am gândit că aici în Londra aș putea să încerc cu numele întreg, Addison. Dar tu poți să-mi spui cum vrei.

   - Eu sunt Lily Kintner, am spus și ne-am strâns mâinile.

   Ne-a luat două zile de căutări, dar în cele din urmă am găsit un apartament cu două camere la subsol, într-un șir de clădiri edwardiene în Maida Vale. Se afla la distanță mare cu metroul de Institutul Faunce și de cursurile Addison, dar era cel mai drăguț cartier din câte văzuserăm. Addison mi-a spus că era singurul loc pe care îl vizitaserăm care nu a făcut-o să-și dorească imediat un duș și am fost de acord cu ea.

   L-am sunat pe tata - care în acel semestru era scriitor invitat undeva în California - și i-am spus că luasem un apartament în Maida Vale, și el a comentat cât de șic eram, menționând un pub numit Prințul Alfred și a încheiat spunându-mi că „singurul lucru rău în Londra sunt afurisiții de studenți americani”.

   Addison și cu mine ne-am împăcat foarte bine, în principal pentru că datorită orarelor noastre ne vedeam foarte rar. După vreo 3 săptămâni de la sosirea noastră, am început să o văd încă și mai rar, pentru că începuse să iasă cu un coleg texan din programul ei care avea un apartament în Camden Town.

   - Știu că e penibil să vin tocmai până la Londra și să ajung să ies cu un puști din Lubbock numit Nolan, dar e un puști dulce.

   - Nu te scuza față de mine, am spus eu.

   - Iubitul tău - Eric, nu? - când ziceai că vine?

   I-am spus și ea mi-a promis să nu mă deranjeze în timpul vizitei lui. Am insistat că nu mă deranja în niciun fel, chiar dacă voiam totuși ca Addison să stea departe cât timp Eric era aici. Alături de munca la institut și explorarea librăriilor și muzeelor Londrei, îmi petrecusem timpul încercând să găsesc o modalitate de a-l omorî pe Eric și de a nu fi prinsă. Și eram foarte sigură că o găsisem.

   Prima parte a planului meu se baza pe firea competitivă a lui Eric.

   Petrecusem destul timp privindu-l cum joacă biliard la St. Dun`s ca să știu cât de mult ura să piardă. Încerca să o ascundă, dar, când pierdea, mai ales în fața cuiva pe care nu-l plăcea, privirea lui își pierdea orice expresie și găsea o cale de a juca din nou cu acea persoană pentru a câștiga. Și chiar vara aceea, când Eric m-a vizitat la Monk`s, mă întrebase despre stejarul cel uriaș din curtea din spate. Observase cele două steaguri decolorate care fuseseră bătute în cuie în trunchiul lui, unul cam la trei sferturi din trunchi, iar celălalt aproape de vârf.

   I-am explicat că într-o vară, cel mai bun prieten din copilărie al tatălui meu venise la noi pentur o lună și cum se cățăraseră pe rând în stejar, fiecare încercând să-și pună steagul mai sus decât celălalt. Asta durase săptămâni la rând, și se încheiase doar atunci când tata, beat, a căzut într-o noapte de pe prima creangă și și-a rupt încheietura mâinii.

   După ce i-am spus lui Eric povestea, am știut că pentru el va deveni imperios să urce în copac. Și a făcut-o. A avut nevoie de câteva încercări, dar a reușit să ajungă mai sus decât tata sau prietenul lui.

   - Cum crezi că s-ar simți tatăl tău dacă eu mi-aș pune acolo propriul meu steag?

   Am râs.

   - Nu cred că i-ar păsa. S-ar amuza.

   - Nu trebuie să-l pun, doar dacă tu crezi că i s-ar părea amuzant.

   - Întotdeauna ai fost atât de competitiv?

   S-a încruntat la mine.

   - Nu cred că sunt chiar atât de competitiv. Ar trebui să-l vezi pe fratele meu.

   La acea vreme, am atribuit negarea lui Eric unei lipse de autocunoaștere, dar acum o vedeam ca parte a naturii lui frauduloase. El chiar nu voia ca oamenii să-i cunoască dorința arzătoare de a câștiga cu orice preț. Asta dezvăluia prea mult din firea lui.

   Și astfel, când am auzit de competiția de băut bere de la Sticla și Paharul, un pub prăfuit situat în capătul străzii mele, am știut că l-aș putea face pe Eric să participe. Nu aveam nevoie să fie beat pentru ceea ce plănuise, dar în mod clar ajuta.

   Eric a sosit la Londra într-o sâmbătă rece și umedă.

   Addison s-a ținut de cuvânt și și-a pus seara câteva lucruri într-o geantă, ca să stea câteva zile cu Nolan.

   - Scumpo, cred că ești așa de încântată, a spus ea.

   - Sunt, am răspuns.

   - Păi, încearcă să o și arăți.

   - Sunt doar agitată, am spus. Nu prea știu de ce, dar așa sunt.

   - O să-ți treacă la 5 minute după ce ajunge aici. Tot ce vă trebuie amândurora e să vi-o trageți.

   A râs și și-a acoperit gura cu o mână.

   Avionul lui Eric plecase din New York în seara anterioară și urma să aterizeze pe la 8 dimineața. Îi trimisesem prin email indicații cum să ajungă la apartamentul meu.

   Nu o mințisem pe Addison când spusesem că sunt agitată, dar nu eram agitată pentru ceea ce aveam de gând să-i fac lui Eric, eram agitată pentru timpul pe care trebuia să-l petrecem împreună înainte să-mi pun planul în aplicare. Știam că probabil o să vrea să facem sex imediat ce sosea, și îmi adunam curajul să termin cât mai repede cu asta. Îmi spuneam că era un test, o modalitate de a vedea ce sentimente aveam de fapt pentru el.

   Știam că prezenta lui Eric nu avea să schimbe niciodată ceea ce credeam despre felul în care mă trădase, dar mă întrebam totuși dacă mi-ar putea schimba planurile de a-i curma viața. Mă îndoiam, dar asta era o cale de a afla. Și, dacă totul mergea conform planului, Eric avea să mai fie pe aici doar vreo 12 ore. Mă puteam descurca.

   Interfonul a sunat la 9 și jumătate și am urcat cele câteva trepte până pe palierul din marmură ciobită ca să îi deschid.

   Părea obosit și mototolit după călătorie, și părul îi era ciufulit la spate. Ne-am îmbrățișat și ne-am sărutat și l-am condus în apartamentul de la subsol, i-am arătat totul.

   - Cred că ești frânt, i-am spus.

   - Sunt, dar nu vreau să dorm toată ziua. Poate o să trag un pui de somn și pe urmă putem merge undeva.

   - E un pub bun la capătul străzii. Sticla și Paharul.

   - OK. Lasă-mă doar să dorm puțin. Cel mult o oră și doar dacă vii lângă mine.

   I-am spus să se bage în pat și o să vin și eu lângă el mai târziu, sperând că o să adoarmă. Dar, după ce s-a dus în dormitor și după ce am tras de timp vreo 15 minute făcându-mi o ceașcă de ceai, am decis că de fapt chiar vreau să mă duc lângă el. Nu era doar un test - era un fel de a spune la revedere.

   Am intrat în dormitorul mic și întunecat; Eric s-a răsucit în așternuturi și i-am auzit respirația regulată. Mi-am scos toate hainele și m-am strecurat în pat, în spatele lui. S-a mișcat, dar nu s-a trezit. Și el era gol și senzația trupului său cald și lung lipit de al meu nu m-a făcut să mă trag deoparte, așa cum crezusem.

   A început să spună ceva, dar i-am tras capul în jos ca să fie lângă al meu. Părul îi mirosea a nespălat, dar plăcut. L-am condus în mine, apoi am tras cearșaful și pătura peste capetele noastre și am făcut dragoste în acea peșteră întunecată și sufocantă, fără să spunem nimic, mișcându-ne împreună într-un ritm încet, somnoros.

   A adormit la loc după ce am terminat și eu m-am strecurat departe de el, împingând cearșafurile în jos, în jurul mijlocului. Aerul răcoros era plăcut pe pieptul meu gol, pe pielea umedă de transpirație.

   M-am gândit la ce aveam de gând să-i fac lui Eric mai târziu în acea seară și am încercat să mă simt prost pentru asta. L-am comparat cu Chet, care voia să facă sex cu un copil, dar cel puțin Chet nu pretinsese că iubea pe cineva. Eric era rău până în măduva oaselor, un om care trecea prin viață luând doar ceea ce voia și rănindu-i pe cei care îl iubeau. Eu îi dădusem dragostea mea - chiar viața mea - și el le tratase pe amândouă cu dispreț.

   Eric s-a trezit, dezorientat și flămând, la puțin timp după prânz. A făcut un duș și s-a îmbrăcat și am plecat amândoi să explorăm cartierul meu. L-am dus la un magazin cu mâncare pentru acasă și am cumpărat sendvișuri și sucuri și am mers cu ele într-un mic parc numit Rembrandt Gardens, care se mărginea cu un canal.

   Ploaia se oprise, dar cerul era tot întunecat și jos, iar apa picura din copaci și băltea peste tot. Mi-am întins jacheta pe o bancă de lemn și ne-am așezat și ne-am mâncat sendvișurile, terminându-le exact atunci când o ploaie rară a început să răpăie în frunzele de deasupra noastră.

   - Îmi pare rău pentru vreme, am spus eu.

   - E o vreme de pub, a remarcat el.

   - Ești gata să bei ceva? Sticla nu e prea departe de aici. Dar nu încercăm competiția lor de băut bere. Asta-i tot ce te rog.

   - Asta ce e?

   A fost tot ce-a trebuit să fac. Atunci când am ajuns la Sticla și Paharul, un pub obișnuit și simplu după standardele Londrei, cu podeaua goală și bănci de lemn, Eric a citit despre întrecerea de băut bere și a studiat numele celor care reușiseră.

   Ca să fii imortalizat pe pereții Sticlei, tot ce trebuia să faci era să bei câte o halbă din cele 10 tipuri de bere la draft ale pubului, în ordinea în care erau aliniate în spatele barului, pe parcursul a 5 ore. Ți se monitorizau vizitele la toaletă ca să se asigure că nu o vomai.

   Eric mi-a spus că nu părea deosebit de greu. Și eu crezusem la fel și i-o spusesem lui Stuart, barmanul, săptămâna precedentă. Combinația de beri, mi-a spus el, de la berea neagră și cea amară la pilsner și cidru, îți dădea de furcă și era mult mai grea decât părea. Văzuse mulți tipi vânjoși renunțând, sau vomând, înainte să se încheie.

   - O fac, a spus Eric, către mine și către barmanița din acea zi, o femeie mai în vârstă pe care nu o mai văzusem până atunci.

   - Serios? Eric!? am spus eu, pe când barmanița a zis „Bine, scumpule” și a scos o fișă de înscriere.

   - Pune-ți numele aici unde scrie „start”, și ora și eu o s-o bifez. Când ți-ai terminat a zecea halbă, tot ce trebuie să faci e să vii la barul ăsta, să te semnezi la sfârșit și pe urmă e treaba ta ce mai faci. Cei mai mulți își pierd ultimele câteva halbe la toaletă.

   Am mai protestat puțin, doar așa, de ochii lumii, dar știam că Eric nu avea să se răzgândească.

   Prima bere a fost o Fuller`s ESB și tot asta am băut și eu. Ne-am dus halbele la o masă din colț.

   - Sunt în vacanță, a spus el, apoi a luat o gură mare.

   - Nu vreau să-ți fie rău tot timpul cât ești aici.

   - N-o să-mi fie. Zece halbe în 5 ore. Nicio problemă.

   Am rămas acolo cu el vreo 3 ore și jumătate. Era clar că Eric era hotărât să termine întrecerea, dar era la a șaptea halbă, bere neagră, și o bea destul de încet.

   - Sunt plin până în gât, a spus, dar cuvintele lui, din pricina oboselii cauzate de decalajul de fus orar și de bere, sunau neclar în gura lui.

   - Hai să punem punct, am spus. M-am săturat să stau în pubul ăsta.

   - N-am de gând să ajung până aici și pe urmă să renunț, a spus și s-a uitat în jur.

   Unii dintre localnicii care apăruseră după ce-și terminaseră slujba remarcaseră încercarea lui Eric de a ajunge pe perete. Știam că Eric avea să continue, orice ar fi.

   - Atunci eu plec. Sunt moartă de foame și nu vreau să mai mănânc chipsuri. O să iau niște mâncare indiană și o s-o mănânc în apartament.

   - Îmi pare rău, Lily.

   - Să nu-ți pară. Distrează-te. Încearcă să nu vomiți la bar și ne vedem peste vreo două ore. Știi să te întorci?

   - În josul străzii, nu?

   Am plecat. Era în amurg, cerul căpătase o nuanță de purpuriu-închis și în aer era o ceață fină. M-am dus direct la restaurantul indian din colț în care fusesem de multe ori. Am comandat un rogan josh și korma de pui, plus o coca-cola pe care să o beau în timp ce-mi așteptam mâncarea.

   - Fără nuci în rogan josh? am întrebat când proprietarul a sunat pentru comanda mea.

   Știam răspunsul, dar voiam să se înregistreze că am întrebat.

   - Fără nuci în rogan josh, dar, da, cashew în korma de pui.

   - Da, știu. Mersi.

   Am dus pungile cu mâncare înapoi la apartament. Le-am lăsat pe măsuța mică de lemn din bucătărie și m-am dus în dormitor să mă uit în valiza lui Eric.

   Își adusese câteva schimburi de haine, One Up on Wall Street de Peter Lynch și un costum de alergare. Cele două EpiPen-uri erau într-o pungă de plastic pentru sendvișuri, într-un buzunar interior cu fermoar. Ar fi trebuit să aibă unul la el - îi spusesem asta de o sută de ori - dar știam că n-o s-o facă. Alergia lui la nuci era fatală, dar vanitatea era cea care îl oprea să ia cu el seringile.

   „Ce-ar trebui să fac, Kintner, să le port într-o borsetă?”

   S-a convins singur că n-o să mănânce niciodată în public ceva care ar putea avea chiar și cea mai mică șansă să conțină nuci.

   Am luat EpiPen-urile și le-am băgat sub saltea, apoi m-am întors în bucătărie. Mi-era foame, așa că am mâncat puțin direct din cutie, înainte de a răsturna korma de pui într-un bol larg. Am întins în bol carnea de pui și sosul galben și am adunat metodic fiecare nucă cashew, și le-am pus într-un mojar de piatră pe care îl găsisem într-un din dulapurile din bucătăria noastră. Când am fost sigură că adunasem toate nucile, am luat pisălogul și am transformat jumătate din ele într-o pastă fină, apoi am amestecat pasta în korma și am pus totul la loc în cutia sa.

   Am luat nucile rămase, le-am pus într-o bucată de prosop de hârtie și le-am ascuns în spatele condimentelor din frigider. Am spălat pisălogul și mojarul, plus bolul, și le-am pus la loc unde le găsisem. Am pus cutiile cu mâncare indiană în micul frigider al apartamentului.

   Korma de pui era preferata lui Eric, iar restaurantul de unde o luam în New Chester nu punea niciodată nuci în ea. Scena era pregătită. Tot ce aveam de făcut era să aștept.

   Am încercat să citesc Gaudy Night, dar îmi era greu să mă concentrez. Nu eram propriu-zis agitată, dar voiam să se termine. Eric începuse competiția pe la 1 jumătate, așa că avea să termine, într-un fel sau altul, la 6 jumătate.

   Pe la 6 și un sfert s-a auzit soneria de la intrare. Am sărit în sus. M-am gândit că renunțase, dar când am ajuns la ușă și am deschis-o, am văzut-o pe Addison. Plângea, cu umerii săltându-i în sus și-n jos, și-și căuta cheia în geantă.

13

TED

   Când eram în clasa a unsprezecea la liceul Dartfort-Middleham, am invitat o fată dintr-a zecea pe nume Rebecca Rast la balul celor dintr-a unsprezecea.

   Era o elevă blondă populară pe care o cunoscusem când lucraserăm amândoi la ziarul școlii. A părut să se bucure când am invitat-o, deși știam că era mai interesată de sportivii școlii. Pe mine nu mă deranja, nu voiam decât o fată cu care să ies.

   Dar, cu o săptămână înainte de bal, m-am întâlnit cu Rebecca la o petrecere cu bere într-o bază militară părăsită din orașul vecin. Auzisem de petrecerile astea, dar nu fusesem niciodată la vreuna.

   Erau acolo vreo sută de elevi, o mulțime de mașini lăsate pe asfaltul spart din vechea parcare a bazei și copii mișunând pe panta de pe latura de sud a clădirilor bătute în scânduri. Majoritatea aduseseră seturi de 6 doze de bere șterpelite de la părinții lor sau cumpărate de frații ori surorile lor mai mari.

   Eu venisem cu cel mai bun prieten al meu, Aron, care la fel ca mine, nu era nici popular, nici un paria. Înainte de a ieși din mașini, fusese cât pe ce să ne întoarcem acasă, intimidați de ceea ce vedeam și stânjeniți că nu aduseserăm și noi alcool. Dar apoi am văzut-o pe Rebecca ieșind dintr-o decapotabilă din apropiere cu un grup de prietene și mi-am spus că ar trebui măcar să o salut pe fata care urma să meargă cu mine la bal săptămâna viitoare.

   Spre surprinderea mea, a părut încântată să mă vadă și am petrecut cea mai mare parte a timpului împreună, bând bere caldă pe deal, apoi explorând baza părăsită. În cele din urmă, am urcat pe o scară de incendiu ruginită și a ajuns pe un acoperiș jos și plat. Ne-am uitat la stele, pe care berea băută le făcea să pară că se mișcă, apărând și apoi devenind neclare, apoi am început să ne sărutăm.

   Era o noapte de vară caldă și Rebecca purta un top care îi lăsa mijlocul descoperit și o fustă din denim scurtă și m-a lăsat să o ating peste tot, la un moment dat șoptindu-mi că ar trebui să o luăm mai încet dacă nu aveam la mine un prezervativ. Nu aveam, dar stând întins în pat mai târziu în acea noapte, mi-am spus că trebuia să fac rost de unul cât de curând posibil și în mod clar înainte de seara balului.

   Era un gând incitant, dar și mai incitant era faptul că aveam prima iubită.

   În seara balului am luat-o pe Rebecca de la casa modestă a părinților ei de lângă iazul Middleham.

   În timp ce mama Rebeccăi făcea fotografii, tatăl ei stătea rezemat de automobilul său Dodge Dart, fumând un trabuc și aruncându-mi priviri de gheață de sub o șapcă cu Patriots. M-am bucurat când am intrat amândoi în mașina mea și am pornit-o spre Holiday Inn, unde se ținea balul. Rebecca purta o rochie bleu cu un decolteu adânc. Avea părul împletit într-o coadă franțuzească și mirosea a vanilie.

   În ciuda stării mele de agitație, primele câteva ore ale balului au mers bine. Rebecca sporovăia și flirta. Am mâncat amândoi un cordon-bleu și am dansat de câteva ori. În timpul unuia dintre dansuri, un slow, am sărutat-o ușor pe Rebecca pe tâmplă. Ea m-a tras mai aproape și eu m-am gândit la prezervativul înfășurat în folie, ascuns în portofel, sub permisul de conducere.

   Abia cu vreo 20 de minute înainte de sfârșitul balului s-a stricat totul.

   Mă dusesem la toaletă și, când m-am întors, Rebecca nu mai era la masa noastră. Am zărit-o în cealaltă parte a sălii, rezemată de perete și vorbind cu un tip dintr-a unsprezecea pe care l-am recunoscut ca fiind Bill Johnson, mijlocaș în echipa de fotbal a școlii. M-am oprit în loc, am simțit cum mâinile și picioarele îmi devin reci și gâtlejul mi se contractă. În loc să traversez întinderea nesfârșită a sălii pentru a-i înfrunta, m-am întors la masa mea și de acolo am privit cum Rebecca și Bill se îmbrățișează, apoi se sărută, apoi pleacă împreună de la bal.

   Luni după-amiază m-am întâlnit cu Rebecca pe coridorul liceului. Am crezut că ar putea să-și ceară scuze, dar am văzut cum privirea ei trece peste mine și ea se întoarce cu spatele.

   În acea săptămână am aflat că ea și Bill formau un cuplu. Nu știu dacă a fost mai ușor sau mai greu că prea puțini dintre colegii mei au părut să-și dea seama că fusesem umilit în seara balului. Ceea ce știu e că, dacă Rebecca ar fi încercat măcar să-și ceară scuze, lucrurile ar fi putut sta altfel.

   Mi-am plănuit răzbunarea vreme de mai bine de 1 ani.

   Era logic că, dacă aveam de gând să-i fac ceva Rebeccăi, trebuia să las să treacă timp. Altfel aș fi fost primul suspect. Mi-am dedicat ultimul an de școală efortului de a lua cele mai bune note, încercând să nu atrag atenția asupra mea și neîngăduindu-mi să ajung în alte situații potențial umilitoare.

   Am fost acceptat la Harvard, ceea ce l-a surprins chiar și pe consilierul meu școlar, și, deși această acceptare a părut un soi de răzbunare, tot voiam să i-o plătesc Rebeccăi. Ideal ar fi fost să găsesc o modalitate de a o umili în același fel cum mă umilise ea pe mine, dar nu am găsit în ce fel să fac asta. Am optat pentru o a doua variantă - aveam să o sperii foarte, foarte rău.

   Cu o săptămână înainte de terminarea școlii, mi-am lăsat Fordul Escort în parcarea din spatele lui Arnie`s Liquors într-o după-amiază înnorată, apoi am străbătut fâșia de pădure care ducea în spatele casei familiei Rast. Dacă mă vedea cineva, ar fi văzut un puști într-o jachetă din denim și o șapcă de baseball trasă bine peste ochi, ceva ce în mod normal nu aș fi purtat niciodată. Dar nu m-a văzut nimeni.

   Aveam o rangă în rucsac, ca să forțez ușa din spate, dar era deja deschisă. Știam că nu avea să fie nimeni acasă, că domnul Rast plecase cu multe luni în urmă și că doamna Rast lucra în schimbul de zi la CVS. Și mai știam, speram ca Rebecca să vină acasă singură după terminarea școlii, la ora 3. M-am ascuns în dulapul din camera ei și am așteptat.

   Când mă gândesc acum la acele momente, îmi aduc aminte groaza și emoția pe care le simțeam în spațiul acela mic și întunecat, cu hainele Rebeccăi foșnind când le atingeam, începând să transpir din cauza măștii de schi de pe față.

   Ușa dulapului era puțin crăpată și am putut auzi mașina Rebeccăi oprind pe alee, pe ea intrând în casă și urcând încet scările. S-a dus întâi la baie, unde mi s-a părut că a stat foarte mult, apoi s-a auzit apa trasă la toaletă și ea a intrat în cameră, fredonând ceva, încet și fals. Inima îmi bătea atât de tare, încât mă întrebam dacă nu o auzea. Plănuisem să sar din dulap cu masca mea de schi, dar nu a fost nevoie. Ea a venit direct la ușa dulapului și a făcut-o să gliseze într-o parte.

   Am pășit către ea, cu foarfeca într-o mână și banda adezivă în cealaltă. A deschis gura să țipe dar nu s-a auzit niciun sunet. Am văzut cum i se scurge tot sângele din obraji și am fost convins că o să leșne, dar în schimb s-a întors să o ia la fugă. Am placat-o din spate, dându-mi seama în timp ce o trânteam că se dezbrăcase și rămăsese doar în lenjerie. Am ținut-o jos și am reușit să-i înfășor banda în jurul feței și al gurii mai întâi, apoi în jurul mâinilor și gleznelor. Nu a fost ușor; am primite câteva lovituri de picioare, dar m-am abținut să scot vreun sunet ca să nu știe cine sunt.
   După ce a fost legată bine cu banda, am târât-o în dulap și, înainte să închid ușa, mi-am trecut lama foarfecii de-a lungul gâtului ei. Își ținea ochii strâns închiși, și lacrimi îi ieșeau de sub pleoape. Am simțit izul iute al urinei.

   Am aruncat haina, masca de schi, foarfeca, ranga și rucsacul în lada de gunoi din spatele magazinului de băuturi. Am condus până acasă tremurând, emoțiile mele alternând între o satisfacție enormă că i-am plătit Rebeccăi pentru durerea pe care mi-o provocase, și un sentiment îngrețoșător că mersesem prea departe. Sentimentele astea au durat toată vara, rușinea fiind temporar înlocuită cu teama că o să fiu prins. Aveam să fiu făcut de râs în mod public și trimis la închisoare și n-o să mai pot ajunge la Harvard.

   Dar poliția nu a apărut niciodată la ușa mea și, pe măsură ce vara se scurgea, am început să cred că am scăpat. Am auzit totuși despre incident o dată, de la o prietenă bârfitoare de-a mea pe nume Molly. Mi-a spus că Rebecca Rast - „O știi, nu? O, Doamne, ai fost la bal cu ea, așa-i?” - fusese atacată în propria casă, legată și închisă în dulap, și că toată lumea credea că era propriul ei tată, tipul ăla înfiorător care lucra la o stație de benzină. Asta a fost tot ce am auzit despre ce se întâmplase.

   Încă o mai visez pe Rebecca Rast.

   În coșmarurile astea - în mod clar sunt coșmaruri - Rebecca moare în noaptea în care o înfășor în bandă adezivă și o las în dulap. În visele astea sunt chinuit de vinovăție și îngrozit că o să fiu prins, și nu pot niciodată să-mi aduc aminte dacă am vrut s-o omor sau dacă am vrut doar s-o sperii. Dar oricum ar fi, sunt un criminal și faptul că știu asta a pus stăpânire pe viața mea.

   În dimineața de vineri în care Miranda lua avionul către Miami Beach pentru o petrecere de burlăcițe, m-am trezit după un astfel de vis. Eram singur în pat și am rămas acolo un moment, în vreme ce imagini din coșmar îmi fulgerau prin minte, apoi dispăreau.

   La început, am crezut că era un vis cu Rebecca Rast, dar apoi mi-am dat seama că persoana pe care o omoram în vis fusese Miranda. O închisesem în dulapul Rebeccăi și ea murise acolo. Alte imagini din vis mi-au revenit în minte. O înmormântare unde nimeni nu voia să se uite la mine. Spaima cumplită că am uitat să ascund cadavrul. O imagine a tatălui meu, cu apă care îi ieșea din nas. Un câmp unde săpam frenetic.

   Preț de un moment cumplit, am crezut că acestea nu erau imagini din visul meu, ci amintiri recente. Mai avusesem senzația asta și înainte, întotdeauna eram în acea stare nedeslușită între somn și trezie - senzația înfiorătoare că visul era de fapt real, că eram un criminal și că era doar o chestiune de timp până când întreaga lume avea să o știe. Am scuturat din cap și mi-am spus că visasem, apoi m-am ridicat din așternuturile încurcate și mi-a luat telefonul de pe măsuța de toaletă.

   Era trecut de 8, mult mai târziu decât mă trezeam de obicei. Taxiul Mirandei venea la 8 jumătate să o ducă la Logan.

   Mi-am tras pe mine o pereche de jeanși și o bluză de bumbac și am coborât.

   - Hei, somnorosule, a spus ea când am găsit-o în sufragerie.

   Stătea la masa lungă Stickley, cu bagajul lângă ea. Purta o rochie albastră scurtă și o pereche de cizme de cowboy roșii și își studia nerăbdătoare telefonul.

   - Nu ți-e frig în aia?

   A ridicat privirea.

   - Ba da, dar nu pentru mult timp. O să-i spun șoferului să dea căldura la temperatura din Miami.

   Și-a închis telefonul, l-a băgat în geantă și s-a ridicat în picioare.

   - Ce-ai de gând să faci cât sunt plecată?

   - În primul rând, tu ești întotdeauna plecată, așa că nu e nimic nou. Și în al doilea, muncă, evident.

   - Ar trebui să iei masa cu Mac diseară. Sunt sigură că e liber.

   - De fapt, nu e. E la înmormântarea mătușii lui. Ai uitat că ți-am spus? Nu, o să scot mielul ăla din frigider. O cină specială, doar pentru mine.

   - Te rog. Mănâncă-l pe tot. Casey a spus că diseară mergem la Joe`s Stone Crab.

   I-am dus bagajul în hol, rezistând impulsului de a comenta ceva despre cât de greu era pentru un weekend de 3 zile. Miranda s-a uitat prin fereastra cu carouri din ușa de la intrare.

   - Limuzina e aici, a spus și m-a tras către ea pentru o îmbrățișare neobișnuit de strânsă. O să-mi fie dor de tine, Teddy, a sus.

   - De fapt, exact pentru câtă vreme pleci?

   Ea m-a lovit ușor peste piept.

   - Nu glumi. Chiar o să-mi fie dor de tine. Ești un soț bun, să știi.

   - Și mie o să-mi fie dor de tine, am spus, încercând să pun ceva sentiment în voce.

   Felul în care se purta Miranda m-a făcut să mă întreb pentru o clipă dacă petrecerea de burlăcițe era o invenție. Oare se întâlnea cu Brad în Miami?

   Miranda a deschis ușa și șoferul a sărit din Lincolnul Town Car și s-a repezit în sus pe scări pentru a lua bagajul. Miranda l-a urmat la mașină și vântul tăios i-a ridicat marginea rochiei. S-a întors să-mi facă cu mâna, și părea fragilă și înfrigurată în hainele ei nepotrivite. Înainte să închid ușa, și-a scos din geantă ochelarii de soare imenși și mi-a trimis o bezea.

   Ziua se întindea înaintea mea. Aveam telefoane de dat și un prospect de citit pentru tipar, dar asta avea să-mi ia doar jumătate din dimineață.

   Mi-am luat o ceașcă de cafea și m-am dus la computer. Am căutat pe Google numele Lily Hayward pentru a suta oară, dar niciun rezultat nu a părut să aibă legătură cu ea, în afară de cel cu slujba ei de la Colegiul Winslow. Am dat căutare pe orașul Winslow și am trasat o rută de la casa mea la un restaurant cu aspect promițător din centrul orașului. Ce rău aș fi făcut dacă m duceam acolo să iau prânzul?

   Se anunța o zi e octombrie frumoasă; după o vară lungă și fierbinte, frunzele aveau acum cele mai minunate culori. Puteam să fac o plimbare, să mănânc ceva, să văr orașul în care locuia Lily. Și dacă o vedeam - iar șansele erau infime - atunci ce putea fi rău în asta? Nu trebuia să ne salutăm, iar dacă o făceam, ar fi contat cu ceva?

   Mi-am terminat treaba, apoi am făcut un duș și m-am îmbrăcat.

   În garaj am decis, sum impulsul momentului, să-mi scot Porsche-le 911 vintage, din 1976, mașina pe care o cumpărasem după prima mea mare afacere, în loc să iau Audi-ul.

   Am evitat The Pike și am luat-o către râu, intrând pe Storrow Drive. Râul Charles era plin de canotori de la colegii, pregătindu-se pentru weekendul cu regata care se apropia. Ziua era perfectă, pe cer nu se vedeau decât dârele de vapori lăsate de avioane. Am ridicat privirea, întrebându-mă dacă vedeam urmele avionului care o ducea pe soția mea în Florida.

   Din Storrow Drive am intrat pe Soldiers Field Road, apoi am străbătut Waltham și Newton până am ajuns la Boston Post Road, după care am luat-o spre vest prin suburbii către Winslow. Schimbând vitezele, m-am întrebat de ce mi-am pus transmisie automată pe Audi. Următoarea mașină pe care o s-o cumpăr o să aibă transmisie standard.

   Am rulat pe Main Street către zona centrală a orașului Winslow, căutând un loc de parcare într-un centru surprinzător de activ. Grupuri mari de studenți traversau strada. Majoritatea erau fete în jeanși și cizme, cu părul strâns în cozi de cal.

   Așteptând câteva fete să treacă, m-am uitat prin porțile de fier din apropiere către campusul colegiului. Se vedeau 3 clădiri joase din cărămidă care mărgineau o peluză bine îngrijită. Un șir de stejari marca o potecă ce traversa campusul.

   Oare Lily era într-un din clădirile pe care le vedeam? Era ea genul care își aducea un prânz simplu și mânca în biroul ei, sau se ducea pe jos până în centru ca să ai acolo masa?

   Mașina din spatele meu a claxonat și m-am pus în mișcare, apoi am ieșit din Main Street într-o stradă laterală cu parcare cu plată. Am găsit un loc liber, după care m-am întors pe jos către grupul de restaurante pe lângă care trecusem mai devreme. Cel despre care citisem pe net, The Carvery, era acolo, dar am ales un restaurant numit Alison`s, care avea o masă afară așezată cu fața la soarele strălucitor al miezului zilei și la campusul colegiului Winslow. I-am comandat ospătăriței, studentă la colegiu, un Bloody Mary și o salată Cobb și am privit trecătorii.

   Studentele aveau aspectul acela curat de tinere feministe convinse. Duceau pe umăr rucsacuri care arătau ca și cum ar fi fost bune pentru antrenamentul unui fotbalist. Purtau fulare croșetate și haine cu volane care le ascundeau șoldurile. Am văzut câteva persoane cu alură de profesor - bărbați cu tunsori urâte și sacouri de tweed și femei care arătau ca o versiune mai vârstnică a studentelor cu aer solemn.. Dar nu am văzut-o pe Lily, chiar și atunci când, după prânz și un al doilea Bloody Mary, am făcut o plimbare prin campusul colegiului Winslow. Era un colegiu drăguț, cu campusul său care cobora într-o pantă lină din centrul orașului către un iaz care era înconjurat de o alee.

   Am stat o vreme pe o bancă de lemn în grădina botanică, lângă o seră cu un acoperiș înalt și țuguiat. Nu mai era nimeni în jur și mi-am imaginat că acesta ar putea fi genul de loc unde ar veni Lily să-și mănânce prânzul. Poate chiar pe banca asta.

   Am rămas pe bancă până când norii s-au adunat pe cer și soarele a dispărut și brusc s-a făcut frig.

   Uitasem să bag niște monede în parcometru după prânz și am găsit sub ștergător o amendă din partea primăriei Winslow. Cincisprezece dolari.

   Am strecurat-o în buzunarul hainei și m-am urcat în Porche.

......................................................