Un mesaj șocant, Harlan Coben

 1-4

          Era un fel de murmur straniu stârnit de vânt. Sau poate că era o răcoare ce pătrundea în oase. Era ceva.

   Un cântec eteric pe care nu-l puteam auzi decât eu sau Elizabeth. O încordare în aer. Un fel de premoniție, ca la carte. Există necazuri pe care aproape că le așteptăm în viață - ceea ce s-a întâmplat, de pildă, cu părinții mei - și sunt, apoi, alte momente sumbre, momente de violență bruscă, în urma cărora se schimbă totul. A fost viața mea de dinaintea tragediei. Și este viața mea de acum. Cele două vieți au dureros de puține lucruri în comun.
   Elizabeth a stat tăcută în timpul călătoriei noastre aniversare, dar nu era ceva neobișnuit pentru ea.
   Încă de când era copil, avea această atitudine melancolică, imprevizibilă. Rămânea tăcută și se cufunda într-o contemplație profundă sau se lăsa cuprinsă de o frică la fel de adâncă, dar niciodată n-am știut exact despre care din cele două era vorba. Și asta făcea parte, cred, din misterul ei, dar era pentru prima oară când puteam simți golul dintre noi. Relația noastră reușise să reziste însă foarte mult. Mă gândeam doar... dacă ar fi putut reziste însă foarte mult. Mă gândeam doar... dacă ar fi putut rezista în fața adevărului sau a minciunilor nespuse.
   Aerul condiționat vâjâia la setarea albastră MAX. Aerul, cald și lipicios, era specific pentru o zi de august. Am traversat râul Delaware pe Podul Milford, fiind salutați de un foarte prietenos colector de taxe în Pennsylvania. Zece mile mai târziu, am ochit piatra marcată cu textul LACUL CHARMAINE – DOMENIU PRIVAT. Am luat-o, apoi, pe drumul de pământ.
   Cauciucurile s-au înfipt bine în drum, azvârlind praf în stânga și-n dreapta, ca o gloată de arabi cuprinși de panică. Elizabeth întrerupse muzica stereo din mașină. Cu coada ochiului, vedeam că îmi studia profilul.
   Mă întrebam, oare, ce vede și inima începuse să mi se zbată neliniștită. Acolo, undeva, în dreapta noastră, două căprioare molfăiau niște frunze. S-au uitat la noi, dar au înțeles că nu voiam să le facem nimic rău și au continuat să rumege. Ne-am continuat drumul și, dintr-odată, lacul a apărut în fața noastră. Soarele se apropia deja de asfințit, desenând la apus cercuri purpurii și portocalii. Vârfurile copacilor parcă luaseră foc.
   - Nu-mi vine să cred că facem asta, am spus eu.
   - Tu ești cel care a început.
   - Da, dar pe atunci aveam 12 ani.
   Elizabeth zâmbi. Nu făcea acest lucru prea des, dar când se întâmpla, așa ca acum, îmi mergea drept la inimă.
   - E romantic, a insistat ea.
   - E o aiureală.
   - Mie îmi place romantismul.
   - Îți plac aiurelile.
   - Întotdeauna faci dragoste atunci când facem asta.
   - În cazul ăsta, să-mi spui domnul Romantism, am spus eu.
   Ea a râs și m-a apucat de mână.
   - Haide, domnule Romantism, dă-i drumul că se face întuneric.
   Lacul Charmaine. Bunicul meu dăduse numele ăsta apei, ceea ce a enervat-o pe bunica îngrozitor, fiindcă și-ar fi dorit să dea lacului numele ei. O chema Bertha... Lacul Bertha... Bunicul însă nici n-a vrut să audă. Două puncte pentru bunicul.
   Cu vreo 50 de ani în urmă, împrejurimile Lacului Charmaine au găzduit tabăra de vară pentru copiii bogătașilor. Proprietarul răposase, iar bunicul cumpărase foarte ieftin tot lacul și zona înconjurătoare. Reparase casa directorului taberei și dărâmase cele mai multe dintre clădirile de pe malul lacului. Dar, mai departe, în pădure, acolo, unde nu se mai ducea nimeni, lăsase căsuțele copiilor să putrezească.
   Sora mea, Linda, și cu mine obișnuiam să le explorăm, căutând printre dărâmăturile lor fel de fel de comori vechi sau jucându-ne de-a v-ați ascunselea, ori așteptând să-l zărim pe Omul Pădurii, căci eram siguri că acesta ne pândește de undeva. Elizabeth nu venea decât rareori cu noi. Ei îi plăcea să știe unde este fiecare lucru. Și îi era frică să se ascundă.
   Când am coborât din mașină, am auzit fantomele. Erau o mulțime, chiar prea multe.
   Se răsuceau și se agitau încercând să ne atragă atenția. Fantoma tatălui meu a ieșit învingătoare. Lacul zăcea într-o liniște încremenită, dar puteam să jur că aud încă acele chiote de plăcere ale tatălui meu, atunci când își lua avânt de pe debarcader, cu genunchii strânși la piept, cu un zâmbet aproape dement, stârnind, apoi, în apă un val, care, în ochii singurului său fiu, avea dimensiunile unui adevărat tsunami. Tatei îi plăcea să aterizeze în apropiere de salteaua pneumatică pe care se bronza mama mea. Ea îl dojenea întotdeauna, dar nu se putea abține să nu izbucnească în râs.
   Am clipit din ochi și imaginile au dispărut. Dar îmi amintesc cum râsetele și chiotele și plescăitul apei răsunau și stârneau ecouri în liniștea lacului nostru și mă întrebam dacă aceste ecouri mor vreodată de tot, dacă nu cumva, undeva, în pădure, strigătele vesele ale tatălui meu se mai izbeau încă de copaci. Gânduri prostești, ce să-i faci...
   Știți, amintirile dor. Și cel mai mult ne dor amintirile plăcute.
   - Te simți bine, Beck? mă întrebă Elizabeth.
   - Urmează să fac dragoste, nu-i așa? am răspuns eu, întorcându-mă către ea.
   - Perversule!
   Porni să urce cărarea, ținând capul sus și spatele drept. M-am uitat o secundă în urma ei, încercând să-mi amintesc când am văzut mersul acesta pentru prima dată.
   Aveam pe atunci 7 ani și îmi luasem bicicleta - cea cu șaua ca o banană - ca să cobor pe Goodhart Road. Goodhart Road era un drum abrupt și întortocheat, o pârtie perfectă pentru un conducător ca mine. Am coborât panta fără să țin ghidonul cu mâinile și mă simțeam cât se poate de mândru și de încântat de mine, așa cum numai un copil de 7 ani poate să se simtă. Vântul îmi dădea părul pe spate și mă făcea să lăcrimez. Am văzut dubița ce trecea prin fața casei vechi a lui Ruskin - a cotit și atunci. Iată, am văzut-o pe Elizabeth a mea care pășea cu aceeași spinare de titan, dreaptă și mândră, deși era numai o fetiță de 7 ani, împreună cu Mary Janes, purtând o brățară a prieteniei pe mână și cu foarte mulți, prea mulți pistrui.
   Ne-am cunoscut două săptămâni mai târziu, în clasa a doua, condusă de domnișoara Sobel și, din acel moment - o, vă rog să nu chicotiți când spun asta - am devenit suflete pereche. Adulții considerau că relația noastră este amuzantă, dar și nesănătoasă, în același timp - prietenia noastră, băiețoasă la început, se transforma însă încet într-o dragoste ca între două păpuși și, apoi, în preocuparea adolescentului pentru el însuși și pentru întâlnirile din liceu, sub presiunea hormonilor. Toată lumea se aștepta ca unul dintre noi să-l depășească pe celălalt. Chiar și noi. Amândoi eram copii dezghețați, mai ales Elizabeth, elevi buni, raționali chiar și în fața unei iubiri iraționale. Înțelegeam foarte bine despre ce era vorba.
   Dar iată că acum avem 25 de ani, suntem căsătoriți de 7 luni și ne-am întors în locul unde ne sărutasem cu adevărat la vârsta de 12 ani.
   Vă ia cu amețeală, știu.
   Am împins crengile la o parte și am trecut prin umezeala aceea lipicioasă. Mirosul de rășină al pinilor parcă se lipise de aer. Pășeam prin iarba înaltă. Țânțarii și alte gângănii bâzâiau în urma noastră. Copacii aruncau umbre lungi pe care le puteam interpreta oricum am fi dorit, ca atunci când încerci să-ți dai seama ce anume ar putea sugera forma unui nor.
   Ne-am lăsat pe vine, croindu-ne drum prin tufișurile mai dese. Elizabeth mergea în frunte. Eu o urmam la doi pași distanță și cred că era un gest aproape simbolic, acum când mă gândesc la asta. Am fost întotdeauna convins că nimic nu ne poate despărți - și povestea noastră dovedise din plin acest lucru, nu-i așa? - dar acum, mai mult ca oricând, aveam un sentiment de vinovăție față de ea.
   Vinovăția mea.
   Acolo, în față, Elizabeth o luă la dreapta, la stânca mare cu formă falică, spre copacul nostru, ce purta cioplite în scoarță inițialele noastre:
   E.P.
   +
   D.B.
   Și, evident, înconjurate de o inimă. Sub inimă erau 12 linii, câte una pentru fiecare aniversare a primului nostru sărut.
   Tocmai mă pregăteam să fac o glumă despre cât de caraghioși eram, dar am văzut chipul lui Elizabeth, pe care pistruii dispăruseră sau se estompaseră. I-am văzut bărbia ușor aplecată într-o parte, gâtul lung, grațios, ochii verzi și părul negru împletit ca o funie groasă, pe spatele ei, și m-am oprit în loc. Îmi venea să-i spun chiar atunci sau acolo, dar ceva nu mă lăsa.
   - Te iubesc, am spus eu repede.
   - Tocmai te pregătești să faci dragoste.
   - Oh!
   - Și eu te iubesc.
   - Foarte bine, foarte bine, am spus eu, prefăcându-mă că am fost pus cu botul pe labe.
   - Și tu o să faci dragoste.
   A zâmbit, dar mi s-a părut că văd pe chipul ei o ușoară ezitare. Am îmbrățișat-o.
   Când împlinise 12 ani și ne încumetaserăm, în sfârșit, s-o facem, îmi amintesc că mirosea minunat, a păr curat și dulceață de căpșuni. Am fost copleșit de noutatea faptei, firește, de emoție, de explorarea noului. Astăzi, mirosea a liliac și a cuișoare. Sărutarea urca precum o lumină caldă din străfundul inimii mele. Când limbile noastre se întâlniră, am simțit o tresărire.
   Elizabeth se trase mai deoparte, cu răsuflarea tăiată.
   - Vrei să faci tu onorurile? întrebă ea.
   Mi-a dat briceagul și am trasat a treisprezecea linie pe scoarța copacului. A treisprezecea. Privind acum retrospectiv, poate că fusese o premoniție.

   Se lăsase deja întunericul, atunci când ne-am întors la lac. Luna palidă răzbătea prin întunericul negru, făcându-ne cu ochiul.
   În noaptea aceea nu se auzea niciun sunet, nici măcar greierii nu cântau. Am coborât repede amândoi. Am privit spre ea în lumina lunii și am simțit un nod în gât. S-a scufundat prima în apă, fără să facă aproape niciun fel de valuri. Am urmat-o și eu, stângaci. Lacul era surprinzător de cald.
   Elizabeth înota cu gesturi pure, egale, croindu-și drum prin apă. Eu plescăiam în urma ei. Zgomotele făcute de noi se răspândeau pe toată suprafața lacului, ca niște pietre ce cădeau în apă. Ne-am îmbrățișat. Pielea ei era caldă și udă. Întotdeauna mi-a plăcut pielea ei. Am stat așa o vreme. Apoi, i-am apăsat sânii pe pieptul meu. Simțeam cum îi bate inima și îi simțeam respirația. Sunetele vieții. Ne-am sărutat îndelung, în timp ce mâna mea rătăcea în jos spre delicioasa curbă a spatelui.
   După ce am terminat, când ne simțeam din nou așa de bine, am apucat o saltea pneumatică și m-am prăbușit pur și simplu pe ea. Gâfâiam și mi-am lăsat picioarele să se bălăbănească în apă.
   Elizabeth s-a încruntat:
   - Ce, ai cumva de gând să adormi?
   - Nu, să sforăi.
   - Ce mai bărbat!
   Mi-am pus brațele sub cap și m-am lăsat ușor pe spate. Un nor trecea prin fața lunii, transformând noaptea albastră în ceva palid și cenușiu. Aerul era neclintit. O auzeam pe Elizabeth cum iese din apă și pășește pe doc. Încercam să-mi obișnuiesc ochii cu întunericul. Abia dacă zăream silueta ei goală. Am văzut cum se apleacă de la mijloc și își stoarce apa din păr. Apoi își arcui spinarea, aruncându-și capul spre spate.
   Salteaua pneumatică se îndepărta de mal. Am încercat să-mi dau seama ce se întâmplă, dar nu înțelegeam prea bine. Salteaua continua să se miște. Am pierdut-o din vedere pe Elizabeth. În momentul în care silueta ei se pierdea în întuneric, am luat o decizie: Am să-i spun. Am să-i spun totul.
   Am încuviințat din cap pentru mine însumi și am închis ochii. Mă simțeam mult mai ușurat acum. Ascultam cum se lovea apa ușor de marginea saltelei mele.
   Apoi, am auzit cum se deschide portiera unei mașini.
   M-am ridicat în șezut și am strigat:
   - Elizabeth?
   Tăcere deplină, nu se auzea decât respirația mea.
   Am căutat din nou silueta ei. Era greu de distins, dar timp de o secundă am zărit-o.
   Sau așa mi s-a părut. Nu mai sunt sigur, chiar dacă lucrul acesta are importanță. Oricum, Elizabeth stătea absolut nemișcată, poate cu fața spre mine.
   Poate că am clipit - nici de asta nu mai sunt foarte sigur - iar când am privit din nou, Elizabeth nu mai era acolo. Am simțit cum inima începe să-mi zvâcnească în gât:
   - Elizabeth, am strigat din nou.
   Niciun răspuns.
   Simțeam cum crește sentimentul de panică. Am sărit de pe saltea, începând să înot către doc. Dar gesturile mele erau zgomotoase, înnebunitor de zgomotoase pentru urechile mele. Nu auzeam deloc ce se întâmplă - dacă se întâmplă cu adevărat ceva - așa că m-am oprit și am strigat iar:
   - Elizabeth!
   Mult timp n-am auzit nimic. Norul continua să acopere luna. Poate că intrase în cabană. Poate că s-a dus să ia ceva din mașină. Am deschis gura să o strig din nou.
   Dar și atunci am auzit țipătul ei.
   Am lăsat capul în jos și am început să înot din toate puterile, dând din brațe cu nădejde și lovind puternic cu picioarele. Dar eram încă departe de debarcader. Am încercat să văd totuși ceva în timp ce înotam, dar acum era prea întuneric, iar razele lunii nu ofereau decât o lumină slabă, în care nu se distingea nimic.
   Am auzit, apoi, un zgomot ca de scrâșnet, făcut de un lucru ce era târât.
   Aveam deja în față debarcaderul. Nu ne despărțeau mai mult de 7 metri. Am început să înot și mai viguros. Simțeam că plămânii îmi iau foc. Am înghițit și apă, ținând brațele întinse înainte, cu mâna pipăind orbește prin întuneric. Și atunci am găsit-o. Scara. Am apucat-o bine, m-am ridicat din apă și am ieșit afară. Debarcaderul era ud, acolo unde stătuse Elizabeth. M-am uitat spre cabană. Prea întuneric. N-am văzut nimic.
   - Elizabeth! strig iarăși îngrijorat.
   Ceva ca un fel de minge de baschet m-a lovit, apoi, în plex. Mi-au ieșit ochii din orbite de durere. M-am îndoit de la mijloc, simțind că mă sufoc. Nu aveam aer. A urmat încă o lovitură. De astă dată a aterizat în vârful capului. Am auzit cum îmi trosnește țeasta și mă simțeam de parcă cineva mi-ar fi bătut un cui în tâmplă. Picioarele au început să-mi tremure și am căzut în genunchi. Total dezorientat acum, mi-am apucat capul cu mâinile, încercând să mă feresc. Următoarea lovitură - cea finală - mi-a venit drept în față.
   Am căzut din nou în lac, pe spate. Ochii mi s-au închis. Am auzit-o din nou pe Elizabeth țipând - de astă dată mă striga - dar sunetul, de fapt toate sunetele au clipocit depărtându-se de mine, în timp ce eu mă scufundam încet, dar sigur.

1.

   Opt ani mai târziu

   O altă fată era pe cale să-mi zdrobească inima. Avea ochii căprui, părul creț și când zâmbea i se vedeau dinții sănătoși. Avea aparat dentar și 14 ani și...
   - Ești însărcinată? am întrebat eu.
   - Da, domnule doctor Beck.
   Am reușit să nu închid ochii. Nu era pentru prima dată când vedeam adolescente însărcinate. Și nici măcar nu era prima pe ziua de astăzi. Lucram deja de 5 ani ca pediatru la Clinica Heights din Washington, după ce îmi terminasem rezidențiatul la Centrul Medical Prezbiterian Columbia. Asiguram asistența medicală pentru populația săracă, în cadrul programului Medicaid, asta însemnând obstetrică, medicină generală și, firește, pediatrie. Mulți oameni își închipuie că din cauza asta sunt un binefăcător  căruia îi sângerează inima. Ei bine, nu sunt. Îmi place să fiu pediatru. Nu-mi place, în mod deosebit, faptul că trebuie să fiu pediatru în cartiere unde mamele joacă fotbal și tații își fac manichiură și unde sunt, ei da, și oameni ca mine.
   - Și ce intenționezi să faci? am întrebat.
   - Eu și cu Terrell? Suntem foarte fericiți împreună, domnule doctor Beck.
   - Câți ani are Terrell?
   - Șaisprezece.
   A ridicat privirile spre mine, fericită și zâmbitoare. Și am reușit din nou să nu închid ochii.
   Ce mă surprinde cel mai mult - întotdeauna - este faptul că aceste sarcini nu sunt accidentale. Acești copii vor să aibă copii. Nimeni nu înțelege asta. Vorbesc despre controlul nașterilor și abstinență. Toate bune și frumoase, dar adevărul este că prietenii lor cei mai buni au copii și se bucură de tot felul de atenții și așa mai departe și, atunci, noi, de ce nu, Terrell?
   - Mă iubește, îmi spune fetița de 14 ani.
   - I-ai spus mamei tale?
   - Încă nu.
   Își trase nasul și arătă exact de cei 14 ani pe care îi avea.
   - Speram că o să-i dați dumneavoastră telefon să-i spuneți.
   Am dat din cap:
   - Sigur că da.
   Am învățat să nu judec pe nimeni. Ascult. Îmi manifest înțelegerea.
   Pe când eram rezident, probabil că aș fi ținut o predică. I-aș fi privit de sus și le-aș fi comunicat pacientelor cât de autodistructiv este comportamentul lor. Dar, într-o după-amiază rece din Manhattan, o fată slăbuță, de 17 ani, ce urma să aibă al treilea copil cu al treilea tată, m-a privit drept în ochi și mi-a spus un adevăr indubitabil: „Tu nu-mi cunoști viața”.
   Și mi-a închis gura. Așa că acum ascult. Am încetat să mai fac pe Albul Binevoitor și, astfel, am devenit un doctor mai bun. Am să-i acord acestei fete de 14 ani și copilului ei cele mai bune îngrijiri cu putință. N-am să-i spun că Terrell n-o să rămână cu ea, că și-a distrus tot viitorul și că, dacă este la fel ca mai toate pacientele de aici, va mai avea cel puțin doi bărbați înainte de a împlini 20 de ani.
   Dar, dacă te gândești prea mult, poți să înnebunești.
   Am discutat un timp sau, de fapt, ea a vorbit și eu am ascultat.
   Cabinetul meu, care era și birou, avea aproximativ dimensiunile unei celule de închisoare (deși nu cunosc acest lucru dintr-o experiență personală), fiind zugrăvit în verdele specific instituțiilor, așa cum sunt toaletele școlilor elementare. Pe ușă atârna o diagramă pentru examinarea vederii, cea cu E-uri în toate direcțiile, pe care trebuie să le arăți. Câteva personaje din Disney înveseleau un perete, iar celălalt era acoperit cu un poster uriaș în formă de piramidă.
   Pacienta mea de 14 ani s-a așezat pe masa de examinare pe o bucată de hârtie curată pe care o rup de fiecare dată dintr-un sul mare, pentru fiecare copil. Nu știu de ce, dar modul în care hârtia se rula în jos mi-a amintit de felul cum se ambalează sandvișurile la Carnegie Deli.
   Caloriferul încălzea foarte tare, aproape sufocant, dar așa trebuia să fie într-un loc în care copiii se dezbrăcau foarte des. Iar eu purtam costumul meu obișnuit de pediatru: blugi, pantofi Chuck Taylor, o jachetă Oxford cu nasturi și o cravată strălucitoare, primită de la Salvați Copiii, care anunța anul 1994. Nu purtam halat alb. Cred că asta îi sperie pe copii.
   Pacienta mea de 14 ani - da, asta e, nu pot să trec peste chestia asta cu vârsta - era un copil bun. Interesant este că toți sunt copii buni. I-am făcut trimitere pentru un obstetrician. Apoi, am vorbit cu mama ei. Nimic nou și nici surprinzător. Așa cum spuneam, fac asta aproape în fiecare zi. Ne-am îmbrățișat atunci când a plecat. Peste umărul fetei, mama ei și cu mine am schimbat o privire. În fiecare zi, aproximativ 25 de mame îmi aduc copii ca să-i examinez. La sfârșitul unei săptămâni, pot să număr pe degetele de la o singură mână câte dintre ele sunt căsătorite.
   Așa cum spuneam, nu judec pe nimeni. Dar observ.
   După plecarea celor două, am început să fac însemnări în fișa copilului. Am dat câteva pagini înapoi. Era în grija mea de pe vremea când eram rezident. Asta înseamnă că începuse să vină la mine pe când avea opt ani. Am examinat fișa ei de creștere. Mi-o aminteam de pe când avea 8 ani și îmi imaginam cam cum arăta atunci. Nu se schimbase prea mult. În cele din urmă, am închis ochii și i-am frecat.
   M-a întrerupt Homer Simpson care țipa:
   - Poșta! A sosit poșta! Oooo!
   Am deschis ochii și am privit spre monitor. Era Homer Simpson, cel din serialul TV Familia Simpson. Cineva înlocuise exclamația monotonă a computerului „Ați primit corespondență” cu vocea lui Homer.
   Îmi plăcea chestia asta. Îmi plăcea chiar foarte mult.
   Tocmai mă pregăteam să văd ce e-mail primisem, când bâzâitul interfonului mi-a oprit mâna. Recepționera, Wanda, îmi spuse:
   - La telefon este... ăăă, Shauna dumneavoastră.
   Înțelegeam zăpăceala ei. I-am mulțumit și am apăsat pe butonul care clipea:
   - Bună, iubito.
   - Nu contează, sunt deja aici, spuse ea.
   Shauna închise celularul. M-am ridicat și am pornit în jos, pe coridor, în timp ce Shauna își făcea intrarea din stradă. Shauna pășea într-o cameră de parcă aceasta ar fi ofensat-o.
   Era manechin de talie mare, unul dintre puținele cunoscute numai sub un singur nume: Shauna. Precum Cher sau Fabio. Avea 1,82 metri înălțime și 70 de kilograme. Așa cum era de așteptat, sucea capetele și toate capetele din încăpere se întoarseră după ea.
   Shauna nu se sinchisi defel să se oprească la Recepție și nici recepționera nu încercă s-o oprească. Deschise ușa și mă salută, zicându-mi:
   - Masa. Acum!
   - Dar ți-am spus. Sunt ocupat.
   - Pune-ți ceva pe tine, spuse ea. Afară e rece.
   - Uite ce este, mă simt foarte bine. Iar aniversarea este abia mâine.
   - Faci cumpărături.
   Am șovăit și femeia știu că m-a învins.
   - Haide, Beck, o să ne distrăm grozav. Ca în facultate. Mai ții minte cum mergeam afară și agățam fetițe împreună?
   - Eu n-am agățat niciodată fetițe.
   - Da, așa e, eu făceam asta. Hai, ia-ți haina.
   În timp ce mă întorceam la birou, una dintre mame mi-a zâmbit larg și m-a tras deoparte.
   - Este mai frumoasă în realitate, șopti ea.
   - Eh, am spus eu.
   - Dumneavoastră și ea...
   Mămica făcu un gest plin de înțelesuri din mână.
   - Nu, are deja o legătură, am spus eu.
   - Serios? Cu cine?
   - Cu sora mea.

   Am mâncat la un restaurant chinezesc și am fost serviți de un chelner chinez care nu vorbea decât spaniolă.
   Shauna, îmbrăcată impecabil într-un costum taior albastru, cu un decolteu ce plonja ca luna neagră, s-a încruntat:
   - Friptură de porc în foaie de tortilla?
   - Gustă aventura, am spus eu.
   Ne cunoscusem în prima zi de facultate. Cineva de la înscrieri făcuse o greșeală și crezuse că numele ei este Shaun, așa că am ajuns colegi de cameră. Eram ferm hotărâți să raportăm această greșeală, dar ne-am luat cu vorba. Mi-a făcut, apoi, cinste cu o bere.
   A început să-mi placă. Și câteva ore mai târziu, am decis să rămânem așa, pentru că viitorii noștri colegi de cameră ar fi putut să fie niște ticăloși.
   Mergeam la Colegiul Amherst, o instituție exclusivistă din Manhattanul de vest, și nu știu dacă există un alt loc mai plăcut pe planetă. Elizabeth, șefa noastră de clasă din liceu, alesese Universitatea Yale. Am fi putut să mergem la aceeași facultate, dar am discutat despre asta și am hotărât că va fi un test excelent pentru relația noastră. Așadar, din nou, ne comportam ca niște oameni maturi. Rezultatul? Eram înnebuniți de dor unul după altul. Despărțirea ne-a adâncit și mai mult angajamentul și a dat iubirii noastre o dimensiune nouă, aceea conform căreia distanța contribuie la topirea inimilor.
   O aiureală, știu.
   Printre îmbucături, Shauna mă întrebă:
   - Poți să stai cu Mark diseară?
   Mark era nepotul meu, în vârstă de 5 ani. Cam prin ultimul an, Shauna a început să-și dea întâlnire cu sora mea mai mare, Linda. Acum 7 ani, avuseseră o ceremonie de logodnă. Mark era produsul - să zicem - iubirii lor, evident cu puțin ajutor prin inseminare artificială. Linda l-a purtat până la termen și Shauna l-a adoptat. Deoarece erau oarecum de modă veche, au vrut ca Mark să aibă un model masculin în familie. Acela eram eu.
   Pe lângă ce mai văd eu la serviciu, discutăm și despre Ozzie și Harriet.
   - Nicio problemă, am spus eu. Și eu vreau oricum să văd filmul ăsta nou de la Disney.
   - Fata nouă de la Disney este o bucățică faină. Cea mai grozavă de la Pocahontas încoace.
   - Așadar, unde vă duceți, tu și cu Linda?
   - Naiba să mă ia dacă știu. Acum că lesbienele sunt la modă, calendarul nostru social este de-a dreptul ridicol. Mai că mi-e dor de zilele când ne ascundeam în dulap.
   Am comandat o bere. Poate că n-ar fi trebuit, dar una singură nu e mare lucru.
   Shauna a comandat și ea una.
   - Așadar, zici că te-ai despărțit de... cum îi zice.
   - Brandy.
   - Exact. Drăguț nume, apropo. Are cumva o soră pe care o cheamă Whiskey?
   - Am ieșit împreună numai de două ori.
   - Foarte bine. Era o vrăjitoare pricăjită. Și, apoi, am găsit pe cineva absolut perfect pentru tine.
   - Nu, mersi, am zis eu.
   - Are un trup mortal.
   - Nu încerca să mă cuplezi, Shauna, te rog.
   - Și de ce nu?
   - Mai ții minte când m-ai cuplat ultima dată?
   - Cassandra, nu?
   - Exact.
   - Și ce a fost rău cu ea?
   - Nimic, doar că era lesbiană.
   - Dumnezeule mare, Beck, ești așa de demodat.
   Celularul ei începu să sune. Se lăsă pe spate și răspunse, dar ochii nu i se dezlipiră de pe chipul meu. Se răsti la cineva, apoi închise telefonul.
   - Trebuie să plec, spuse ea brusc.
   Am făcut semn să ne aducă nota.
   - Te așteptăm mâine-seară, anunță ea.
   M-am prefăcut uimit:
   - Lesbienele nu au niciun program?
   - Eu nu am. Sora ta are. Se duce să pozeze la Marele Brandon Scope.
   - Și nu te duci cu ea?
   - Nu.
   - De ce nu?
   - Nu vrem să-l lăsăm pe Mark singur, fără niciuna dintre noi, două seri la rând. Linda trebuie să plece. Iar eu îmi iau o seară liberă. Așa că vino poimâine, da? Am să comand ceva de mâncare și o să ne uităm la filme video cu Mark.
   A doua zi, era aniversarea. Dacă Elizabeth ar fi trăit, am fi scrijelit cea de-a 21 linie pe scoarța copacului. Oricât ar putea să pară de ciudat, mâine nu va fi o zi deosebit de grea pentru mine. Pentru aniversări și sărbători sau pentru ziua de naștere a lui Elizabeth mă oțelesc așa de bine că nu am niciun fel de probleme.
   Cu zilele „obișnuite” mă descurc mai greu. Atunci când butonez telecomanda și nimeresc peste un episod clasic din The Mary Tyler Moore Show sau Cheers. Sau când trec pe la o librărie și mai văd o carte nouă de Alice Hoffman sau Anne Tyler. Ori atunci când îi ascult pe O’Jays din Four Tops sau pe Nina Simone. Chestiile astea obișnuite.
   - I-am spus mamei lui Elizabeth că trec pe la ei, am spus eu.
   - Ah, Beck... Tocmai voia să spună ceva, dar se abținu. Dar după aceea?
   - Sigur că da, am spus eu.
   Shauna mă apucă de mână.
   - Iar încerci să dispari, Beck.
   N-am răspuns.
   - Te iubesc, știi asta. Adică, vreau să spun că dacă ai fi avut vreun sex-appeal pentru mine, probabil că m-aș fi dat la tine, nu la soră-ta.
   - Mă simt flatat, am spus eu. Chiar așa.
   - Nu încerca să-mi închizi gura. Dacă încerci să-mi închizi mie gura, nu mai poți vorbi nici cu alții. Vorbește cu mine, bine?
   - Foarte bine, am spus eu. În realitate însă nu puteam.

   Era cât pe-aci să șterg e-mailul. Primesc atât de multe reclame, mesaje nedorite și altele asemenea că am devenit foarte îndemânatic în mânuirea butonului de ștergere.
   Mai întâi, citesc adresa emițătorului. Dacă este cineva cunoscut sau din spital, e-n ordine. Dacă nu, apăs cu entuziasm pe butonul de ștergere.
   M-am așezat la birou să-mi verific agenda de după-amiază. Plină ochi, ceea ce nu era o surpriză. M-am răsucit pe scaun și mi-am pregătit degetul specializat în ștergere. Numai un singur e-mail. Cel care îl făcuse să țipe pe Homer mai adineauri. Am făcut scanarea rapidă și ochii mi s-au agățat de primele două litere ale subiectului.
   Ce naiba...
   După felul în care era formatată fereastra, nu vedeam decât aceste două litere și adresa de e-mail a emițătorului. Nu cunoșteam adresa. Mai multe cifre @ comparama.com.
   Am mijit ochii, apăsând butonul din dreapta, pentru rulare. Cu fiecare clic, pulsul mi se accelera. Respirația mi-o luase razna. Am ținut degetul apăsat și am așteptat.
   Când am terminat și toate literele au apărut vizibil, am citit din nou subiectul, simțind ca un fel de lovitură puternică și înfundată în inimă.

   - Domnule doctor Beck?
   Gura mea nu voia să facă nicio mișcare.
   - Domnule doctor Beck?
   - Mai lasă-mă puțin, Wanda.
   Fata șovăia. O mai auzeam în interfon. Apoi, am auzit cum se deconectează.
   Iar eu am continuat să privesc țintă ecranul:

   Către: dbeckmd@nvhosp.com
   De la: 13943928@comparama.com
   Subiect: E.P.+D.B./////////////////////
   
   Douăzeci și una de linii. Le-am numărat de 4 ori. Era o glumă răutăcioasă, bolnăvicioasă. Știam asta. Mâinile mi se strânseră în pumni. Mă întrebam ce ticălos laș l-o fi trimis. Era foarte ușor să fii anonim în e-mailuri - cel mai bun refugiu pentru lașii tehnologiei. Dar problema era că foarte puțini oameni știau despre aniversarea noastră. Presa nu aflase niciodată. Shauna știa, firește. Și Linda. Elizabeth le spusese, probabil, părinților și unchiului ei. Dar dincolo de asta...
   Așadar, cine trimisese mesajul?
   Voiam să citesc mesajul, firește, dar ceva mă reținea. Adevărul este că mă gândesc mult mai mult la Elizabeth decât sunt dispus să recunosc și nu cred că păcălesc pe cineva, cu toate că nu vorbesc niciodată despre ea sau despre ce s-a întâmplat. Oamenii cred că bravez sau că fac pe grozavul, că încerc să-i cruț pe prietenii mei, să evit compasiunea oamenilor sau alte asemenea prostii de felul acesta. Dar nu este asta. Mă doare să vorbesc despre Elizabeth. Chiar foarte tare.
   Îmi amintesc de ultimul ei strigăt. Îmi reamintesc toate întrebările rămase fără răspuns. Mă gândesc la tot ceea ce ar fi putut să fie (vă asigur că sunt puține lucruri ce te pot chinui mai mult decât aceste „ce ar fi putut să fie”). Îmi revine sentimentul de vinovăție, gândul, oricât de irațional ar fi că, poate, un bărbat mai puternic, mai bun, ar fi putut s-o salveze.
   Se spune că este nevoie de foarte mult timp pentru a te împăca cu o tragedie. Rămâi ca amorțit. Nu poți accepta realitatea cumplită. Dar nu este adevărat. Cel puțin, nu pentru mine. Am înțeles pe deplin toate implicațiile, exact din momentul în care au găsit trupul lui Elizabeth. Am înțeles că n-am s-o mai văd niciodată, că n-am s-o mai țin niciodată în brațe, că n-o să mai am copii cu ea și că n-o să mai îmbătrânim împreună.
   Am înțeles că era ceva definitiv, nu exista niciun fel de amânare, nu se mai putea negocia sau discuta ceva.
   Am început imediat să plâng. Plângeam cu sughițuri, fără să mă pot controla. Și am tot plâns așa o săptămână întreagă, aproape fără întrerupere. Am plâns tot timpul cât a ținut înmormântarea. N-am lăsat pe nimeni să mă atingă, nici măcar pe Shauna sau pe Linda.
   Am dormit singur în patul nostru și mi-am îngropat fața în perna lui Elizabeth, încercând să-i simt mirosul. Am deschis dulapurile ei și mi-am băgat capul în lucrurile ei. Dar nimic din toate acestea nu mă alina. Era neplăcut și mă durea. Dar simțeam mirosul ei, ceva ce făcea parte din ea, așa că am continuat să fac toate acestea.
   Prietenii bine intenționați - adesea de cea mai proastă categorie - îmi serveau clișeele obișnuite, așa că mă simt îndreptățit să vă avertizez: exprimați-vă numai cele mai profunde condoleanțe. Să nu-mi spuneți că sunt tânăr. Că, în timp, o să-mi treacă. Să nu-mi spuneți că ea se află acum într-un loc mai bun. Că face parte dintr-un plan divin. Să nu-mi spuneți că am fost norocos pentru că am cunoscut o asemenea iubire.
   Toate platitudinile astea mă scoteau din sărite. Mă făceau să mă uit fix la idiotul respectiv - și asta o să vi se pară ceva nemilos - și să mă întreb de ce naiba el sau ea mai respira, în timp ce Elizabeth a mea putrezea.
   Auzeam mereu prostia aia cu „e mai bine că ai cunoscut o asemenea iubire, chiar dacă ai pierdut-o”. Altă minciună. Credeți-mă, nu e deloc mai bine. Să nu-mi arătați paradisul pentru ca în clipa următoare să-i dați foc. Și asta făcea parte din durerea mea. Era partea egoistă. Dar ceea ce mă doare cel mai mult - asta chiar că mă chinuiește - este că Elizabeth n-a apucat să facă o mulțime de lucruri. Nici nu pot să vă spun de câte ori văd sau fac ceva și mă gândesc cât de mult i-ar fi plăcut lui Elizabeth acest lucru și simt din nou același cârcel de durere.
   Oamenii se întreabă dacă am regrete. Răspunsul este: unul singur. Regret că au fost momente în care mi-am irosit timpul făcând orice altceva decât s-o fac fericită pe Elizabeth.
   - Domnule doctor Beck?
   - Numai o clipă, am spus eu.
   Am pus mâna pe mouse și am mișcat cursorul spre icoana „citește”. Am făcut clic și mesajul a apărut imediat:

   Către: dbeckmd@nyhosp.com
   De la: 13943928@comparama.com
   Subiect: E.P.+D.B./////////////////////
   Mesaj. Fă clic pe acest hyperlink, momentul sărutului, aniversare.

   Simțeam în piept un bulgăre de gheață. Momentul sărutului?
   Era o glumă, nu putea fi nimic altceva. Nu mă prea pricep la criptograme. Și nu știu nici să aștept.
   Am apucat din nou mouse-ul, punând săgeata pe hyperlink. Am făcut clic și am auzit modemul scrâșnind strigătul de căutare al mașinăriei. Avem un sistem mai vechi la clinică. Așa că a durat ceva timp până să apară browser-ul de web. Așteptam gândindu-mă: Momentul sărutului, de unde știu ei despre momentul sărutului?
   Browser-ul a apărut pe ecran. Anunța eroare.
   M-am încruntat. Cine naiba a trimis chestia asta? Am încercat încă o dată și din nou am primit mesaj de eroare. Era o legătură ruptă.
   Cine naiba știa despre momentul sărutului?
   Nu spusesem nimic, nimănui, niciodată. Elizabeth și cu mine nu discutasem prea mult despre asta, probabil pentru că nu era cine știe ce lucru important. Eram foarte demodați, așa că țineam numai pentru noi lucruri de felul acesta. Era chiar tulburător, pentru că, atunci când ne sărutasem pentru prima dată, în urmă cu 21 de ani, notasem ora. Așa, ca să ne amuzăm.
   M-am dat mai în spate, am privit ceasul meu Casio, și-am șoptit:
   - Șase și 15.
   Iar Elizabeth spusese: „Momentul sărutului!”
   M-am uitat din nou la mesaj. Acum începusem chiar să mă enervez. Nu mai era nimic distractiv. Una este să trimiți un e-mail răutăcios și alta este...
   Momentul sărutului.
   Ei bine, acest moment avea să fie mâine, la ora 6:15 P.M. Nu prea aveam de ales.
   Trebuia să aștept până atunci.
   Așa să fie.
   Am salvat e-mailul pe o dischetă, pentru orice eventualitate. Am ajuns la opțiunile de imprimare și am apăsat pe „Imprimă tot”. Nu mă pricep cine știe ce la computere, dar am auzit că uneori poți afla originea mesajului din toate aiurelile alea din hard. Am auzit cum imprimanta începe să toarcă. M-am uitat din nou la subiect. Am numărat din nou liniile.
   Douăzeci și unu.
   M-am gândit la copac și la primul sărut și, atunci, în biroul meu mic și sufocant, am simțit din nou mirosul de căpșuni.

2.

   Ajuns acasă, am fost nevoit să trec peste încă un șoc din trecut.
   Locuiesc vizavi de Podul George Washington din Manhattan - în cartierul tipic pentru visul american - Green River, din New Jersey, un mic orășel care, în ciuda denumirii lui, nu are niciun fel de râu și, cu atât mai puțin, e verde. Locuiesc în casa bunicului meu. M-am mutat cu el și cu o mulțime de infirmiere străine, în urmă cu trei ani, atunci când a murit bunica.
   Bunicul suferă de Alzheimer. Mintea lui este ca un televizor vechi, alb-negru, cu o antenă deteriorată de casă, din aceea ca două urechi de iepure. Se plimbă de colo-colo și are zile mai bune și zile mai puțin bune - trebuie să ții antenele într-o anumită poziție și să nu le miști deloc, dar chiar și așa imaginea este intermitentă. Cel puțin, cam așa era la început. Dar, mai târziu, - ca să rămânem la aceeași metaforă - televizorul nu mai face altceva decât să clipească din când în când.
   Nu mi-a plăcut niciodată în mod special bunicul. Era un bărbat dominant, tipul acela cazon și demodat, a cărui afecțiune pentru tine se diminua în mod direct proporțional cu succesul tău în viață. Era un om puternic și cu o dragoste aspră, un macho de modă veche. Un nepot sensibil și, în același timp, o fire total nesportivă, cu note bune, dar care putea fi trimis ușor la plimbare.
   M-am mutat cu el mai mult din convingerea că, dacă eu aș fi refuzat lucrul acesta, sora mea l-ar fi luat la ea. Așa era Linda. Pe când cântam în cadrul taberei de vară din Brooklake „El are toată lumea în mâinile lui”, a luat sensul cântecului cam prea în serios.
   S-ar fi simțit obligată să facă acest lucru. Dar Linda avea un copil și o parteneră de viață și anumite responsabilități. Eu nu aveam nimic. Așa că am dat primul lovitura și m-am mutat acolo. Presupun că îmi plăcea să locuiesc acolo. Era liniște.
   Chloe, cățelușa mea, ieși în fugă în întâmpinarea mea, dând fericită din coadă. Am scărpinat-o în spatele urechilor ei moi. S-a lăsat desfătată un moment, după care a început să se uite la lesă.
   - Lasă-mă numai o clipă, i-am spus eu.
   Lui Chloe nu-i place propoziția asta. Mi-a aruncat o privire - ceea ce nu e deloc ușor, atunci când părul îți acoperă în întregime ochii. Chloe este un collie cu barbă, o rasă ce seamănă mult mai mult cu un câine ciobănesc decât orice altă rasă de collie pe care am văzut-o eu vreodată. Elizabeth și cu mine am cumpărat-o pe Chloe imediat după ce ne-am căsătorit. Lui Elizabeth îi plăceau câinii. Mie nu. Adică, nu știu.
   Chloe se rezemă de ușa de la intrare. Privea când la ușă, când la mine, apoi, din nou la ușă. Aluzii, aluzii...
   Bunicul stătea prăbușit în fața unui concurs TV. Nu s-a întors către mine, dar nu părea să se uite nici la ecran. Chipul lui înțepenise în ceea ce devenise în ultima vreme o expresie încremenită ca de mort. Singurele clipe în care vedeam că expresia de mort se topește erau acelea când i se schimbau scutecele. Atunci, buzele bunicului se subțiau. Ochii i se umezeau și, uneori, îi scăpa câte o lacrimă. Cred că este cel mai lucid, exact în momentul în care își dă seama de senilitatea lui.
   Și Dumnezeu are un anumit simț al umorului.
   Infirmiera lăsase un mesaj pe masa din bucătărie: „Sunați-l pe șeriful Lowell”.
   Sub el era un număr de telefon.
   Simțeam că începe să-mi pocnească țeasta. După atacul acela, începusem să sufăr de migrene. Loviturile mi-au crăpat capul. Am stat în spital cinci zile, dar un specialist, coleg cu mine la Facultatea de Medicină, crede că migrenele sunt mai degrabă de natură psihică decât fiziologică. Poate că are dreptate. Oricum, atât durerea, cât și sentimentul de vinovăție continuă să persiste. Ar fi trebuit să mă las pe vine. Ar fi trebuit să văd că lovitura se îndreaptă spre mine. N-ar fi trebuit să cad în apă. Și, în cele din urmă, mi-am adunat cumva puterile ca să mă salvez - oare nu aș fi putut să fac același lucru pentru Elizabeth?
   Inutil, știu.
   Am citit din nou mesajul. Chloe a început să scâncească. Am ridicat un deget în sus.
   Cățeaua a încetat cu scâncitul, dar a început să-și mute din nou privirile de la ușă la mine și înapoi.
   Nu mai vorbisem cu șeriful Lowell de 8 ani de zile, dar îmi mai aminteam de el. Îmi amintesc cum se apleca uriaș peste patul meu de spital, cu o expresie de cinism și îndoială pe față.
   Ce mai putea să vrea după toți acești ani?
   Am ridicat telefonul și am format numărul. Mi-a răspuns după primul apel.
   - Domnule doctor Beck, vă mulțumesc că m-ați sunat.
   Mi-am dres vocea și am trecut peste politețurile de rigoare:
   - Ce pot să fac pentru dumneavoastră, domnule șerif?
   - Sunt prin apropiere, spuse el. Aș dori foarte mult să mă opresc o clipă să vă văd, asta dacă nu aveți nimic împotrivă.
   - E cumva o vizită de curtoazie? am întrebat eu.
   - Nu, nu tocmai.
   A așteptat să mai spun ceva. Dar n-am spus nimic.
   - V-ar conveni chiar acum? întrebă Lowell.
   - N-ați vrea să-mi spuneți despre ce e vorba?
   - Aș prefera să aștept până...
   - Iar eu aș prefera să nu așteptați.
   Simțeam cum strâng telefonul tot mai tare.
   - Foarte bine, domnule doctor Beck.
   Își drese glasul într-un fel ce arăta că dorește să câștige timp:
   - Poate că ați văzut la știri că în Riley County au fost găsite două cadavre.
   Nu văzusem.
   - Și ce-i cu ele?
   - Au fost găsite în apropiere de proprietatea dumneavoastră.
   - Nu este proprietatea mea. Este a bunicului meu.
   - Dar dumneavoastră sunteți tutorele lui legal, nu-i așa?
   - Nu, am spus eu. Sora mea.
   - Atunci, poate că ar fi bine s-o chemați și pe ea. Aș dori să stau de vorbă și cu ea.
   - Cadavrele nu au fost găsite în Lacul Charmaine, așa este?
   - Da, așa este. Le-am găsit în partea de vest. Pe proprietatea comitatului, de fapt.
   - Și atunci, ce doriți de la noi?
   A urmat o pauză.
   - Uite ce este, vin la dumneavoastră într-o oră. Vă rog să încercați s-o invitați pe Linda, da?
   Închise telefonul.

   Cei 8 ani ce trecuseră nu fuseseră prea îngăduitori cu șeriful Lowell, dar, pe de altă parte, nu fusese niciodată un Mel Gibson. Era o matahală păroasă, cu trăsături de om josnic și viclean, cu nasul borcănat. Scotea mereu o batistă foarte folosită și își freca nasul cu ea, apoi, o împăturea cu grijă și o afunda adânc în buzunarul de la spate.
   Linda sosise și ea. Se așezase pe canapea, gata să mă apere, ca un scut. Așa stătea adesea. Era una dintre acele persoane care îți consacrau atenția în totalitate. Se uita fix la tine, cu ochii aceia căprui și nu mai puteai să te uiți în altă parte. Sigur că sunt subiectiv, dar Linda este cel mai bun om pe care îl cunosc. Demodată, e drept, dar faptul că există îmi dă speranțe pentru lumea aceasta. Iar faptul că mă iubește mă face să fiu tot mai încrezător.
   Ședeam în salonul bunicului meu, ceea ce de regulă mă străduiesc să evit cât mai mult. Încăperea avea un miros stătut, era stranie și mai păstra mirosul acela de canapea de oameni bătrâni. Respiram cu greutate aici.
   Șeriful Lowell nu se grăbea. Își mai șterse nasul de câteva ori, scoase, apoi, un carnet din buzunar, își umezi degetul și își găsi pagina. Ne oferi, apoi, cel mai prietenos zâmbet și începu să vorbească:
   - Ați putea să-mi spuneți când ați fost ultima dată la lac?
   - Luna trecută, a spus Linda.
   Dar omul era cu ochii ațintiți pe mine.
   - Și dumneavoastră, domnule doctor Beck?
   - Acum 8 ani.
   Dădu din cap aprobator, ca și când s-ar fi așteptat la acest răspuns.
   - Așa cum v-am spus la telefon, am găsit două cadavre în apropiere de Lacul Charmaine.
   - Le-ați identificat? a întrebat Linda.
   - Nu.
   - Și nu e ciudat?
   Lowell reflectă puțin, în timp ce se aplecă înainte ca să scoată din nou batista.
   - Știm că sunt amândouă cadavre de bărbați, că amândoi sunt albi, adulți. Căutăm printre persoanele dispărute ca să vedem dacă putem găsi ceva. Cadavrele sunt destul de vechi.
   - Cât de vechi? am întrebat eu.
   Șeriful Lowell mă privi din nou în ochi:
   - Greu de spus. Cei de la medicină legală încă nu și-au terminat testele, dar credem că sunt morți de cel puțin 5 ani. Au fost îngropați destul de bine. Nici nu i-am fi găsit, dacă nu ar fi fost o alunecare de teren după ploaia aceea de pomină, și a apărut un urs cu un braț de om.
   Am schimbat o privire cu sora mea.
   - Poftim? făcu Linda.
   Șeriful Lowell dădu din cap.
   - Un vânător a doborât ursul și a găsit un os lângă el. Fusese în botul ursului. S-a dovedit a fi un braț de om. I-am luat urma. A durat ceva timp, de asta puteți fi siguri. Și acum mai săpăm în zonă.
   - Credeți că s-ar putea să fie mai multe cadavre?
   - Nu putem spune nimic sigur.
   S-a rezemat de spătar. Linda era foarte atentă.
   - Așadar, ați venit aici ca să ne cereți permisiunea să faceți săpături pe proprietatea de la Lacul Charmaine?
   - În parte, da.
   Am așteptat să spună mai mult. Și-a dres glasul și s-a uitat din nou la mine:
   - Domnule doctor Beck, aveți grupa B pozitiv, așa este?
   Am deschis gura, dar Linda și-a pus mâna protector pe genunchiul meu.
   - Ce legătură are asta?
   - Am mai găsit și alte lucruri, spuse el. În locul unde au fost îngropate cadavrele.
   - Ce lucruri?
   - Îmi pare rău, este informație secretă.
   - Atunci ieși naibii afară, am spus eu.
   Lowell nu păru foarte surprins de ieșirea mea.
   - Încerc numai să desfășor...
   - Am spus să ieși afară.
   Șeriful Lowell nu se clinti.
   - Știu că ucigașul soției dumneavoastră a fost dus deja în fața justiției, spuse el. Și știu că vă doare foarte mult că trebuie să auziți din nou despre toate astea.
   - Nu mai face pe binevoitorul cu mine, am spus eu.
   - Nu am această intenție.
   - Acum 8 ani credeai că eu am omorât-o.
   - Nu e adevărat. Dar erai soțul ei. În astfel de cazuri, șansele implicării unui membru al familiei...
   - Poate că dacă nu ți-ai fi pierdut timpul cu prostia asta, ai fi găsit-o mai devreme, m-am răstit eu, simțind că mă înec.
   M-am întors cu spatele. La naiba. Naiba să-l ia. Linda întinse mâna către mine, dar eu m-am tras mai deoparte.
   - Misiunea mea este să cercetez toate posibilitățile, mormăi el. Autoritățile federale ne-au ajutat. Chiar și socrul și unchiul dumneavoastră au fost ținuți la curent în legătură cu toate evoluțiile. Am făcut tot ce am putut.
   Nu suportam să mai aud niciun cuvânt.
   - Ce naiba dorești aici, domnule șerif Lowell?
   Omul se ridică în picioare și își aranjă pantalonii pe burtă. Cred că dorea să profite de avantajul înălțimii. Să mă intimideze sau cam așa ceva:
   - O probă de sânge, spuse el. De la dumneavoastră.
   - De ce?
   - Când soția dumneavoastră a fost răpită, dumneavoastră ați fost atacat.
   - Și?
   - Ați fost lovit cu un instrument bont.
   - Asta se știe.
   - Da, spuse Lowell. Își mai șterse încă o dată nasul, puse batista la locul ei și începu să se plimbe prin încăpere.
   - Când am găsit cadavrele, am mai găsit și o bâtă de baseball.
   Durerea începea să zvâcnească din nou în mine.
   - O bâtă?
   Lowell încuviință din cap.
   - Îngropată în pământ alături de cadavre. Era o bâtă de lemn.
   - Nu înțeleg, spuse Linda. Ce legătură are asta cu fratele meu?
   - Am găsit sânge uscat pe ea. Am stabilit că este grupa B pozitiv. Înclină capul spre mine. Grupa dumneavoastră de sânge, domnule doctor Beck.

   Și am luat-o de la început. Aniversarea de la copacul cu inscripțiile, înotul în lac, zgomotul portierei, cursa mea frenetică de înot spre țărm.
   - Vă amintiți că ați căzut înapoi, în lac? întrebă Lowell.
   - Da.
   - Și ați auzit-o pe soția dumneavoastră țipând?
   - Da.
   - Și apoi v-ați pierdut cunoștința? În apă?
   Am încuviințat din cap.
   - Cât de adâncă bănuiți că era apa? Vreau să spun, acolo unde ați căzut.
   - Nu ați verificat asta acum 8 ani? am întrebat eu.
   - Aveți răbdare, domnule doctor Beck.
   - Nu știu. Adâncă.
   - Vă trecea peste cap?
   - Da.
   - Foarte bine, OK. Apoi, ce vă mai amintiți?
   - Spitalul, am spus eu.
   - Nimic între momentul în care ați căzut în apă și când v-ați trezit la spital?
   - Așa este.
   - Nu vă amintiți că ați ieșit din apă? Nu vă amintiți că ați reușit să ajungeți la un telefon sau că ați chemat ambulanța? Ați făcut toate acestea, știți doar. V-am găsit pe podeaua cabinei telefonice. Receptorul atârna.
   - Știu, dar nu-mi amintesc.
   Linda interveni:
   - Credeți că acești doi bărbați sunt alte două victime ale lui - șovăi o clipă - ale lui KillRoy?
   Rostise numele dintr-o răsuflare. Simpla pronunțare a numelui îmi dădu fiori și temperatura din încăpere scăzu brusc.
   Lowell tuși în pumn.
   - Nu suntem siguri, doamnă. Victimele lui KillRoy sunt numai femei. Și nu a mai ascuns niciun cadavru înainte - cel puțin, noi așa știm. Și pielea celor doi bărbați a putrezit în așa măsură, încât nu putem spune dacă au fost marcați sau nu.
   Marcajul. Simțeam cum mi se învârte capul. Am închis ochii și am încercat să nu mai ascult nimic.

3.

   Am ajuns la birou, a doua zi dis-de-dimineață, cu două ore înainte de prima programare.
   Am deschis computerul, am găsit e-mailul acela straniu și am făcut clic pe hyperlink. Din nou am primit mesaj de eroare. Nu e de mirare. Priveam în gol la mesaj, citindu-l iarăși și iarăși, încercând să găsesc o semnificație mai profundă. N-am găsit nimic.
   Cu o zi înainte, mi se luase proba de sânge. Testul ADN avea să dureze câteva săptămâni, dar șeriful Lowell credea că vor putea obține un rezultat preliminar ceva mai devreme. Am încercat să scot de la el mai multe informații, dar parcă avea gura cusută.
   Ne ascundea ceva. Ce anume, n-aveam nici cea mai vagă idee.
   Și cum stăteam așa în cabinet și așteptam să vină primul pacient, am revăzut în minte vizita lui Lowell. Mă gândeam la cele două cadavre. Mă gândeam la bâta de baseball, cu sânge pe ea. Și am început să mă gândesc la stilul ucigașului.
   Trupul lui Elizabeth a fost găsit în apropierea Drumului 80, la 5 zile după ce fusese răpită. Medicul legist apreciase că era moartă de 2 zile. Aceasta însemna că petrecuse 3 zile în viață cu Elroy Kellerton, alias KillRoy. Trei zile. Singură cu un monstru. Trei răsărituri și trei apusuri de soare, înspăimântată, în întuneric și într-o imensă durere. Mă străduiesc din răsputeri să nu mă gândesc la asta. Există anumite locuri în amintire unde nu trebuie să încerc să pătrund. Dar ajung acolo fără să vreau.
   KillRoy a fost prins trei săptămâni mai târziu. A mărturisit că ucisese paisprezece femei de cele mai diverse tipuri, începând cu o colegă de la Ann Arbor și terminând cu o prostituată din Bronx. Toate cele paisprezece femei fuseseră, apoi, aruncate pe marginea drumului, ca niște gunoaie oarecare. Și toate fuseseră marcate cu litera K. Așa cum se procedează cu vitele. Cu alte cuvinte, Elroy Kellerton a luat un vătrai de fier, l-a înroșit în foc, ținându-l cu o mănușă de protecție și, apoi, l-a aplicat, sfârâind, pe pielea frumoasă a scumpei mele Elizabeth.
   Mintea mea o luase deja razna și în fața ochilor începură să-mi apară o mulțime de imagini. Am strâns pleoapele și am încercat să le alung. Dar n-am reușit. Și mai era încă în viață. KillRoy, vreau să spun. Procesele noastre în apel îi dau monstrului șansa de a mai respira, de a citi, de a vorbi, de a fi intervievat de CNN, de a primi vizite de la oamenii de bine, de a zâmbi. În tot acest timp, victimele lui putrezesc. Așa cum spuneam, Dumnezeu are un ciudat simț al umorului.
   Mi-am aruncat apă rece pe față și m-am uitat în oglindă. Arătam ca naiba. La ora 9 au început să apară pacienții. Evident că eram distrat. Mereu cu un ochi la ceas, așteptând momentul sărutului, ora 6:15, după-amiază. Arătătoarele ceasului se târau anevoie înainte, de parcă ar fi trebuit să străbată un sirop gros.
   M-am afundat în grija pentru pacienți. Am avut întotdeauna acest talent. Când eram copil, puteam să învăț ore în șir. Ca medic, pot să dispar cu totul în munca mea. Asta este ceea ce am făcut după moartea lui Elizabeth. Unii spun că mă ascund în munca mea, că prefer să muncesc, în loc să trăiesc. La acest clișeu răspund foarte simplu: „Ce vrei să spui?”
   La prânz, am înfulecat în grabă un sandviș, am dat pe gât o Coca-Cola dietetică și am continuat să examinez alți pacienți. Un băiat de 8 ani fusese, anul trecut, de 80 de ori la un chiropractician pentru „alinierea coloanei vertebrale”. Nu avea dureri de spate. Era o șmecherie practicată de mai mulți așa-numiți chiropracticieni din zonă. Aceștia ofereau părinților un televizor sau un VCR gratuit, dacă își aduceau copiii la consultații.
   După aceea, facturau la Medicaid pentru vizită. Medicaid este un lucru minunat, admirabil și folositor, dar se abuzează foarte mult de el. Am avut odată un caz al unui băiat de 16 ani care fusese trimis la spital cu ambulanța, pentru niște arsuri de soare, obișnuite. De ce atunci cu ambulanța și nu cu un taxi sau cu metroul? Mama lui mi-a explicat că ar fi trebuit să plătească de la ea sau să aștepte să-i ramburseze guvernul.
   Medicaid plătește ambulanța imediat.
   La ora 5, am spus la revedere ultimului pacient. La ora cinci și jumătate a plecat personalul auxiliar. Am așteptat până când s-a golit cabinetul și apoi m-am așezat din nou în fața computerului. Auzeam undeva, în fundal, cum sunau telefoanele clinicii. După ora cinci și jumătate răspunde un robot ce oferă mai multe opțiuni celui care apelează, dar, nu știu din ce motiv, robotul nu intră în funcțiune decât după a zecea sonerie. Ei bine, țârâitul acela era acum înnebunitor.
   Am intrat online, am găsit e-mailul și am făcut din nou clic pe hyperlink. Tot nimic. M-am gândit la acest e-mail ciudat, dar și la cadavrele acelea. Trebuia să fie o legătură între ele. Mă întorceam mereu cu gândul la acest fapt aparent simplu. Astfel că am început să sortez probabilitățile:
   Unu: cei doi bărbați puteau fi opera lui KillRoy. Dacă era adevărat că toate celelalte victime ale lui fuseseră femei și au fost găsite foarte ușor, asta excludea uciderea altor oameni?
   Doi: KillRoy îi convinsese pe acești bărbați să-l ajute s-o răpească pe Elizabeth. Asta ar explica multe. Bâta de baseball, de exemplu, dacă sângele de pe ea era într-adevăr al meu. Și răspundea și la marele meu semn de întrebare în legătură cu toată răpirea.
   Teoretic, KillRoy, ca toți ucigașii în serie, lucra de unul singur. Și m-am întrebat întotdeauna cum reușise s-o târască pe Elizabeth la mașină și, în același timp, să mă aștepte pe mine să ies din apă? Înainte să fie descoperit trupul ei, autoritățile au presupus că fuseseră mai mulți răpitori. Dar, după ce trupul ei fusese găsit și se constatase că fusese marcat cu litera K, această ipoteză fusese abandonată. KillRoy a putut s-o facă dacă a legat-o sau a imobilizat-o într-un fel pe Elizabeth și după aceea a venit după mine. Nu se potrivea foarte bine, dar, dacă insistai ceva mai mult, piesa intra la locul ei.
   Acum, aveam o altă explicație. Avusese complici. Și îi ucisese.
   Probabilitatea nr. 3 era cea mai simplă: Sângele de pe bâtă nu era al meu. Grupa B pozitiv nu este foarte frecventă, dar nici foarte rară. S-ar putea chiar ca aceste cadavre să nu aibă nimic de-a face cu Elizabeth și moartea ei.
   Dar nu puteam să mă conving încă de asta. M-am uitat la ceasul afișat de computerul meu. Era legat la nu știu ce satelit care dădea ora exactă:
   6:04:42 P.M.
   Mai aveam 10 minute și 18 secunde.
   Până când?
   Telefoanele continuau să sune. Le-am dat mai încet și am început să bat darabana cu degetele în masă. Mai puțin de 10 minute. OK, dacă trebuia să se producă o schimbare în hyperlink, probabil că până acum avusese deja loc. Am pus mâna pe mouse și am tras aer adânc în piept.
   Și atunci a pornit pagerul meu.
  Nu eram de serviciu în seara aceasta, ceea ce însemna că era fie o greșeală - ceea ce se întâmpla foarte des cu operatorii de noapte de la clinică - fie un telefon personal. Se auzi din nou bipul. Dublu bip. Asta însemna urgență. M-am uitat la ecran.
   Era un apel de la șeriful Lowell. Era marcat Urgent.
   Încă 8 minute.
   M-am gândit la asta, dar nu prea mult. Orice era mai bine decât să fierb în propriile gânduri. M-am decis să-l sun. Și, din nou, Lowell a știut cine sunt înainte de a ridica telefonul.
   - Îmi pare rău că te deranjez din nou, doctore...
   Doctore, acum îmi spunea doctore, de parcă am fi fost amici.
   - ... Dar am o întrebare rapidă.
   Am pus mâna din nou pe mouse, am mutat cursorul pe hyperlink și am făcut clic.
   Browser-ul de web a prins viață.
   - Vă ascult, am spus eu.
   Browser-ul de web mergea foarte încet. De astă dată, nu a mai apărut niciun mesaj de eroare.
   - Numele de Sarah Goodhart îți spune ceva?
   Era să scap telefonul din mână.
   - Doctore?
   Am îndepărtat telefonul de ureche, privindu-l ca și când s-ar fi materializat pe neașteptate în mâinile mele. Îmi adunam gândurile cu greu, unul câte unul. Când am avut din nou încredere în vocea mea, am întrebat:
   - De ce întrebați?
   Pe ecranul computerului meu apărea ceva. Am mijit ochii. Una dintre camerele alea de supraveghere. Cred că acum li se spune camere stradale. Acum le găsești pe web peste tot. Uneori le folosesc și eu pe acelea pentru circulație, ca să verific mai ales ce întârzieri sunt dimineața pe Podul Washington.
   - E o poveste lungă, spuse Lowell.
   Trebuia să câștig timp.
   - Atunci, vă sun eu mai târziu.
   Am închis telefonul. Sarah Goodhart. Numele îmi spunea ceva. Îmi spunea foarte multe.
   Dar ce naiba se întâmpla aici?
   Browser-ul nu mai încărca. Pe monitor vedeam o stradă în alb și negru. Restul paginii era alb. Niciun fel de banere sau firme. Știam că se poate poziționa în așa fel, încât să prinzi numai un anumit unghi. Asta era ceea ce aveam aici.
   M-am uitat la ceasul computerului:
   6:12:18 P.M.
   Camera era îndreptată în jos, spre un colț de stradă foarte aglomerată, de la o înălțime de vreo 5 metri. Nu știam ce colț este și din ce oraș. Era în mod clar un oraș mare. Pietonii mergeau, mai ales, de la dreapta la stânga, ținând capul în jos, cu umerii adunați, cu servietele în mână, gârboviți, la sfârșitul unei zile de muncă, îndreptându-se, probabil, către tramvai sau metrou. Departe, în dreapta, vedeam curba. Traficul pietonal venea în valuri, coordonat, probabil, de schimbarea semafoarelor.
   M-am încruntat. De ce îmi trimisese mie cineva imaginile acestea?
   Ceasul arăta 6:14:21 P.M. Mai rămăsese mai puțin de un minut.
   Stăteam cu ochii lipiți de ecran și așteptam numărătoarea inversă, de parcă ar fi fost Anul Nou. Pulsul începuse să mi se accelereze. Zece, nouă, opt...
   Și un alt tsunami de oameni trecu din dreapta spre stânga. Mi-am dezlipit ochii de pe ceas. Patru, trei, doi. Mi-am ținut respirația și am așteptat. Când m-am uitat din nou la ceas, acesta arăta:
   6:15:02 P.M.
   Nu se întâmplase nimic - dar, de fapt, la ce mă așteptasem?
   Mareea de oameni ajunsese la apogeu încă o dată și, o secundă sau două, în imagine nu mai era nimeni. M-am lăsat pe spate și am respirat adânc. O glumă, mi-am spus. O glumă proastă, desigur. Chiar bolnăvicioasă. Cu toate acestea...
   Și atunci, cineva a pășit în față chiar de sub cameră. Era ca și când persoana s-ar fi ascuns acolo tot timpul.
   M-am aplecat.
   Era o femeie. Puteam să-mi dau seama de asta, deși era cu spatele spre mine. Avea părul scurt, dar era sigur femeie. Din unghiul meu, până acum nu reușisem să disting nicio față. Și acum era la fel. Dar numai la început.
   Femeia se opri. Priveam în creștetul capului ei, de parcă aș fi vrut s-o fac să se uite în sus. Femeia mai făcu un pas. Acum, era în mijlocul ecranului. Cineva trecu pe lângă ea.
   Femeia rămase nemișcată. Apoi, se răsuci încet și își ridică bărbia, până când ajunse să privească țintă spre cameră.
   Inima mi s-a oprit în loc.
   Mi-am băgat pumnul în gură ca să-mi înăbuș un strigăt. Nu mai puteam respira. Nu mai puteam gândi. Lacrimile mi-au țâșnit din ochi și au început să se rostogolească pe obraji.
   Nu le-am șters.
   Priveam la ea. Ea privea la mine.
   Un alt val de pietoni traversa ecranul. Unii dintre ei se loviră de ea, dar ea nu se clinti din loc. Privirea ei era în continuare ațintită spre cameră. Ridică mâna ca și când ar fi vrut să mă atingă. Capul îmi vâjâia. Mă simțeam ca și când mi s-ar fi tăiat ultima coardă care mă ținea atașat la realitate.
   Pluteam neajutorat.
   Femeia continua să țină mâna ridicată. Am reușit să-mi ridic și eu mâna încet.
   Degetele mele au atins ecranul cald, ca și când aș fi încercat să-i întâlnesc mâna la jumătatea drumului. Alt val de lacrimi. Am mângâiat blând fața femeii și am simțit cum inima mi se desface în bucățele.
   - Elizabeth, am șoptit eu.
   A mai rămas acolo nemișcată o secundă sau două. Apoi a spus ceva către cameră. N-o auzeam, dar îi citeam pe buze:
   - Îmi pare rău, șoptea soția mea moartă.
   Și, apoi, plecă.

4.

   Vic Letty se uită în ambele părți înainte să intre șchiopătând în încăperea cu Căsuțe Poștale de la mall.
   Privirea lui mătură toată camera. Nimeni nu se uita la el. Perfect. Vic nu-și putu înăbuși un zâmbet. Înșelătoria lui era beton. Nimeni nu putea să găsească vreo urmă care să ducă la el, și asta avea să-l facă acum foarte bogat.
   Cheia este pregătirea, își spunea Vic. Asta e ceea ce îi deosebește pe cei buni de cei cu adevărat mari. Cei mari își acopereau urmele. Cei cu adevărat mari se pregăteau pentru orice eventualitate.
   Primul lucru pe care l-a făcut Vic a fost să facă rost de o carte de identitate falsă de la neisprăvitul lui de văr, Tony. Apoi, folosind această carte de identitate falsă, a închiriat o cutiuță poștală sub pseudonimul UYS Enterprises. Vedeți câtă perspicacitate? Să folosești o carte de identitate falsă ș i un pseudonim. Așadar, chiar dacă cineva l-ar fi mituit pe amărâtul de la pupitru, chiar dacă ar fi aflat cine a închiriat cutia pentru UYS Enterprises, n-ar fi ajuns decât la numele de Roscoe Taylor, cel care se afla pe cartea de identitate falsă a lui Vic.
   Și nu avea cum să ajungă la Vic.
   Din capătul celălalt al încăperii, Vic încerca să vadă prin micul orificiu al Cutiei Poștale 417. Era greu să distingă ceva atât de departe, dar, în mod sigur, înăuntru era ceva.
   Minunat. Vic accepta numai cash sau mandate. Evident, nu primea cecuri. Nimic care să poată duce, apoi, la el. Și de fiecare dată când lua banii, era deghizat. Ca și acum. Avea o șapcă de baseball și purta o mustață falsă. Se făcea că șchiopătează. Citise undeva că oamenii îi observă pe șchiopi, așadar dacă cineva ar fi rugat să-l identifice pe individul care folosește cutia 417, ce ar putea spune? Simplu. Omul are mustață și șchiopătează.
   Și, dacă îl mituiești pe netotul de funcționar, poți ajunge la concluzia că un tip pe nume Roscoe Taylor avea mustață și șchiopăta.
   Iar adevăratul Vic Letty nu avea niciuna, nici alta.
   Vic își lua însă și alte măsuri de prevedere. Nu deschidea niciodată cutia, atunci când mai erau și alți oameni în preajmă. Niciodată. Dacă cineva își scotea corespondența sau dacă era, în general, în apropiere, se prefăcea că deschide altă cutie sau că are de gând să completeze un formular de expediție, ceva în genul acesta. Când terenul era liber - și numai atunci când era cu adevărat liber - Vic se ducea la cutia 417.
   Vic știa că oricât ar fi fost de precaut, niciodată nu poți fi suficient de precaut. Chiar și pentru a veni încoace, își lua măsuri de prevedere. Își parca mașina utilitară cu care lucra - Vic avea o mașină pentru reparații și instalări de la CableEye, cel mai mare operator de cablu de pe Coasta de Est - la 4 intersecții de aici. Mergea furișându-se pe aleile din spate, ca să ajungă aici. Purta o geacă neagră de vânt peste salopeta de uniformă, pentru ca nimeni să nu poată vedea că pe buzunarul din dreapta al cămășii scrie VIC. Se gândea acum la salariul uriaș ce se afla, probabil, în cutia 417, la mai puțin de 5 metri de locul unde stătea el. Scrută din nou încăperea.
   Două femei își deschideau cutiile. Una dintre ele se întoarse totuși și îi adresă un zâmbet absent. Vic se îndreptă către cutiile din partea cealaltă a camerei, apucă lanțul cu chei - avea un astfel de lanț, atârnat de curea - și se prefăcu a căuta ceva printre ele.
   Deși privea în jos, fața îi era întoarsă în altă parte.
   Și mai multe precauții.
   Două minute mai târziu, cele două femei își luară corespondența și plecară. Vic rămase singur. Traversă repede camera și deschise cutia:
   - Oooo!
   Un pachet pentru UYS Enterprises. Împachetat în hârtie maro. Fără adresa expeditorului. Și destul de gros ca să conțină câțiva verzișori buni.
   Vic zâmbi și se întrebă în sinea lui: Oare așa arată 50 de bătrâne?
   Întinse mâna tremurând și apucă pachetul. Atârna greu și plăcut în mâna sa. Inima lui Vic începu să bată ca un ciocan. O, Dumnezeule mare! Făcea scamatoria asta de 4 luni. Aruncase plasa și prinsese câțiva pești foarte grași. Dar, acum, o, Dumnezeule, prinsese o adevărată balenă!
   Vic se uită din nou de jur împrejur, băgă pachetul sub geaca de vânt și se grăbi să iasă. Ajunse la mașina lui, parcurgând alt drum și, apoi, porni spre uzină. Găsi plicul și îl pipăi cu vârful degetelor. Cincizeci de bătrâne. Cincizeci de mii de dolari. Cifra îl amețea.

   Se întunecase deja, atunci când Vic ajunse la CableEye.
    Parcă mașina mai în spate și traversă pasarela spre mașina sa personală, o Honda Civic, ruginită, din 1991. Se încruntă spre mașină și își spuse: Nu va mai dura mult.
   Parcarea angajaților era deja pustie. Întunericul începea să-l apese. Își auzea pașii pe gudron, bocănitul înfundat al pantofilor de lucru. Frigul pătrundea prin geaca lui de vânt.
   Dar nu-i ieșeau din minte cele 50 de bătrâne. Avea 50 de bătrâne în buzunar.
   Vic strânse din umeri și grăbi pasul. Adevărul este că, de astă dată, îi era frică.
   Șmecheria va trebui să înceteze. Era o schemă bună, în privința asta nu încăpea nicio îndoială. Chiar măreață. Dar, acum, se ocupa de niște băieți mari. Analizase inteligența unei astfel de mișcări, cântărise argumentele pro și contra și hotărâse că majoritatea celor mari, a celor care își schimbă cu adevărat viața, așa procedează.
   Iar Vic voia să fie un om mare.
   Șmecheria era simplă și tocmai de aceea atât de extraordinară. Fiecare casă, ce avea cablu, trebuia să aibă și o cutie de cuplaj pe linia telefonică. Atunci când comandai un canal mai deosebit, de pildă HBO sau Showtime, prietenul tău din vecini, care lucra la cablu, venea și făcea câteva legături. Ei bine, cutia aceasta este ceea ce menține viața cablului tău. Iar ceea ce menține viața cablului tău știe totul despre cine ești cu adevărat.
   Companiile de cablu și hotelurile cu circuite interne subliniază întotdeauna că în factura dumneavoastră nu vor fi enumerate titlurile filmelor pe care le vedeți. S-ar putea să fie adevărat, dar asta nu înseamnă că ei nu le știu. Încearcă însă o dată să-i ataci. O să-ți înșire la titluri de o să te învinețești la față.
   Ceea ce aflase imediat Vic - nu o chestiune foarte tehnică - era că opțiunile de cablu funcționau pe bază de coduri și, prin intermediul cutiei de cablu, făceau legătura între comanda ta și computerele de la stația principală a companiei de cablu. Vic se urca pe stâlpii de telefon, deschidea cutiile și citea numerele. Când se întorcea la birou, introducea codurile și, astfel, afla totul.
   Afla, de exemplu, că în ziua de 2 februarie, la ora 6 seara, tu și familia ta ați închiriat The Lion King la televiziunea plătită. Sau, ca să vă dau un exemplu mai grăitor, că la ora 10 și jumătate seara, în ziua de 7 februarie, ați comandat o factură dublă pentru The Hunt for Miss October și On Golden Blonde prin Sizzle TV.
   Vedeți șmecheria?
   La început, Vic lovea casele la întâmplare. Scria o scrisoare bărbatului, proprietarul locuinței. Scrisoarea era scurtă și la obiect. Făcea lista filmelor porno ce fuseseră văzute în ziua de cutare, la ora cutare. Lăsa clar să se înțeleagă că toți membrii familiei vor primi copii ale acestor informații, la fel și vecinii, colegii, angajatorul său. Și, atunci, Vic cerea 500 de dolari ca să-și țină gura. Poate că nu era prea mult, dar Vic considera că este suma perfectă - suficient de mare ca să-i iasă ceva serios, dar și destul de mică pentru ca barosanii să nu facă tărăboi.
   Și cu toate acestea - lucrul acesta îl surprinsese pe Vic la început - numai 10% reacționaseră. Vic nu știa foarte sigur de ce. Poate că nu mai era ceva chiar așa de condamnabil să te uiți la filme porno. Poate că nevasta omului știa deja de asta. La naiba, poate că se uitau împreună. Dar problema adevărată era că schema lui Vic se lărgise prea mult.
   Trebuia să se concentreze mai bine. Ca să-și țintească prada mai bine.
   Și, atunci, îi venise ideea că se concentreze pe oamenii care aveau anumite profesiuni, cei care ar fi avut foarte mult de pierdut dacă informațiile ar fi fost date în vileag. Și, din nou, companiile de cablu aveau toate informațiile de care el avea atâta nevoie. Începuse să se ocupe de profesorii de școală. De lucrătorii din grădinițe... De ginecologi... Toți cei care exercitau astfel de profesiuni, sensibile la izbucnirea unui scandal.
    Profesorii erau cei mai speriați, dar aveau și cei mai puțini bani. Și începu să scrie și scrisori mai personalizate. Menționa numele soției. Menționa numele angajatorului. În cazul profesorilor, promitea că îi va denunța la Comitetul de Părinți al elevilor lui și va produce și „dovezi ale perversiunii”, expresie pe care o inventase chiar el. În cazul medicilor, promitea să trimită „dovezile” la comitetele speciale care acordau licențele, la ziarele locale, vecinilor, pacienților etc.
   Și banii au început să intre mai repede.
   Până în momentul de față, schema îi adusese lui Vic cam 40 de mii de dolari. Și încă nu aruncase cea mai mare plasă de pescuit - era vorba de un pește așa de mare, încât Vic se gândise la un moment dat să renunțe de tot. Dar nu putea. Nu putea să lase din mână afacerea cea mai rentabilă a vieții lui.
   Da, lovise din plin Un pește barosan, de zile mari. Randall Scope. Tânăr, chipeș, bogat, cu o nevastă focoasă, doi copii, aspirații politice, moștenitorul averii Scope. Și Scope nu comandase numai un film. Sau două.
   Într-o singură noapte, Randall Scope comandase douăzeci și trei de filme porno.
   Ooo!
   Vic își petrecuse două nopți la rând cu elaborarea cererii, dar, în cele din urmă, rămăsese la formula clasică: scurtă, rece, la concret. Îi ceruse lui Scope 50 de bătrâne. Ceruse să se afle în cutia lui astăzi cel mai târziu. Și dacă Vic nu se înșela, aceste 50 de bătrâne îi ardeau acum buzunarul canadienei de vânt.
   Vic dorea să se uite. Dorea să se uite chiar acum. Dar Vic era cât se poate de disciplinat. Va aștepta până va ajunge acasă. O să încuie ușa, se va așeza pe podea și abia atunci va deschide pachetul și va împrăștia verzișorii pe jos.
   O să se simtă de minune.
   Își parcă mașina pe stradă și porni pe alee. Vederea locuinței lui - un apartament deasupra unui garaj dărăpănat - îl deprimă. Dar nu va mai dura mult. Să ia cele 50 de bătrâne, să le adauge la cele 40 pe care le ascunsese în apartament, plus cele zece pe care le economisise...
   Dându-și seama de sumă, făcu o pauză. O sută de mii de dolari. Avea 100 de mii de dolari în numerar. La naiba.
   O să plece chiar acum. Își ia banii și o pornește spre Arizona. Avea acolo un prieten, pe Sammy Viola. O să înceapă o afacere împreună cu Sammy, poate că or să deschidă un restaurant sau un club de noapte. Vic se săturase de New Jersey.
   Era momentul s-o ia din loc. Să înceapă totul pe curat. Vic urcă pe scări spre apartamentul lui. Pentru știința dumneavoastră, Vic nu-și pusese niciodată amenințările în practică. Nu trimisese niciodată vreo scrisoare cuiva. Dacă una dintre ținte nu voia să plătească, asta era tot. Nu avea niciun rost să le facă vreun rău. Vic era un artist al acestor scheme. Gândea cu capul lui. Sigur că recurgea la amenințări, dar nu le ducea niciodată la îndeplinire. Aceasta nu ar fi făcut decât ca individul să-și piardă mințile și, în felul acesta, să încerce să-l dea de gol.
   Nu făcuse rău nimănui. La ce i-ar fi folosit?
   Ajuns pe palier, se opri în fața ușii sale. Era întuneric beznă. Nenorocitul de bec de deasupra ușii lui se arsese iarăși. Oftă și ridică lanțul greu de chei. Pipăi pe întuneric, încercând să găsească o cheie potrivită. Bâjbâi cu cheia în jurul broaștei până nimeri, în sfârșit, încuietoarea. Împinse ușa și intră cu sentimentul că ceva nu este în ordine.
   Ceva foșni sub picioarele lui.
   Vic se încruntă. Un plastic, își spuse în sinea lui. Pășea pe un plastic. Ca și cum un zugrav ar fi întins acolo o folie ca să protejeze pardoseala. Aprinse lumina și văzu un bărbat cu un pistol în mână.
   - Bună, Vic.
   Vic rămase cu răsuflarea tăiată și făcu un pas înapoi. Bărbatul din fața lui părea să aibă vreo 40 de ani.
    Era înalt și mătăhălos, cu o burtă mare ce se revărsa prin nasturii de la cămașă și reușea să câștige bătălia cu aceștia, cel puțin într-un loc. Își slăbise cravata și avea cea mai îngrozitoare pieptănătură imaginabilă - 8 șuvițe împletite, trase de la o ureche la alta și lipite cu briantină de creștetul capului. Trăsăturile bărbatului erau molatice, bărbia i se pierdea în valuri de grăsime. Stătea cu picioarele pe lada pe care Vic o folosea drept măsuță pentru cafea. Dacă i-ai fi înlocuit pistolul cu o telecomandă, ai fi avut exact imaginea unui tată de familie, obosit, care tocmai sosise acasă de la serviciu.
   Celălalt bărbat, cel care bloca ușa, era la polul opus față de omul cel mătăhălos - un tip de vreo 20 de ani, asiatic, cu mușchi ca de granit și părul vopsit blond, pieptănat ca o cărămidă, cu un inel sau două în nas și cu un Walkman galben în urechi.
   Singurul loc unde te-ai fi putut gândi că o să-i întâlnești pe cei doi împreună ar fi fost metroul; mătăhălosul încruntat în fața ziarului lui împăturit cu grijă, iar puștiul asiatic, privindu-te cu coada ochiului, în timp ce capul i s-ar fi bălăbănit ușor în ritmul muzicii.
   Vic încercă să gândească. Să-și dea seama ce vor cei doi. Să vorbească rațional cu ei.
   Ești un artist al schemelor, își reaminti el. Ești inteligent. Ai să găsești o cale de scăpare din asta. Vic se îndreptă.
   - Ce doriți? întrebă Vic.
   Omul cel mare, cu revolverul, apăsă pe trăgaci.
   Vic auzi o pocnitură și apoi genunchiul drept îi explodă. Deschise ochii mari. Scoase un urlet și apoi căzu jos, ținându-se de genunchi. Sângele îi curgea printre degete.
   - Este un 22, spuse omul, arătând spre pistol. O armă de calibru mic. Ceea ce îmi place la ea, după cum ai să vezi, este că pot trage de mai multe ori în tine, fără să te ucid.
   Din aceeași poziție, omul trase din nou. De astă dată, umărul lui Vic încasă glonțul.
    Vic simți chiar cum îi crăpase osul. Brațul îi căzu bălăbănindu-se ca o ușă de hambar cu balamalele rupte. Vic se răsturnă pe spate și începu să respire des. Se simțea cuprins de un teribil amestec de frică și durere. Stătea cu ochii larg deschiși, fără să clipească și, deodată, își dădu seama de ceva.
   Foaia de plastic de pe podea.
   Zăcea pe plastic. Mai mult chiar, sângera pe ea. De aceea fusese pusă acolo. Cei doi oameni o puseseră acolo ca să curețe apoi mai ușor.
   - Vrei să începi să-mi spui ce vreau să aud, întrebă uriașul, sau trebuie să mai trag o dată?
   Vic începu imediat să vorbească. Îi spuse totul. Îi spuse unde era restul banilor. Îi spuse unde erau dovezile. Bărbatul uriaș îl întrebă dacă avea complici. Spuse că nu. Omul îl împușcă și în celălalt genunchi. Îl întrebă din nou dacă are complici. Vic spuse din nou că nu. Omul îl împușcă în încheietura mâinii drepte.
   O oră mai târziu, Vic îl implora pe om să-l împuște în cap.
   Două ore mai târziu, omul îi făcu pe plac.

5.

   Rămăsesem nemișcat, cu ochii la ecran, fără să clipesc. Nu puteam să mă mișc.
   Simțurile mele erau depășite. Îmi amorțiseră toate părțile corpului.
   Nu putea fi adevărat. Știam că nu se poate. Elizabeth nu căzuse de pe un iaht și nu se presupusese că s-a înecat, deși corpul ei nu fusese găsit. Nici nu luase foc și nici nu fusese arsă atât de rău, încât să nu mai poată fi recunoscută. Cadavrul ei fusese găsit într-un șanț de pe drumul 88. Lovită, e adevărat, dar fusese identificată clar. Dar nu de tine...
   Poate că da, dar fusese identificată de două persoane apropiate din familie: de tatăl și de unchiul ei. De fapt, Hoyt Parker, socrul meu, fusese cel care îmi spusese că Elizabeth este moartă. A venit la mine la spital cu fratele lui, Ken, la puțin timp după ce mi-am recăpătat cunoștința. Hoyt și Ken erau doi bărbați masivi, cu fețe ca de piatră, unul polițist la Corpul de Poliție din New York, celălalt, agent federal, amândoi veterani de război, cu mușchi mari, puternici, bine făcuți. Își scoseseră șepcile și încercaseră să-mi vorbească cu simpatia oarecum distantă a profesioniștilor, dar nu i-am crezut și nici ei nu s-au străduit prea tare.
   Așadar, ce văzusem, de fapt?
   Pe monitor, fluxul de pietoni continua să curgă. Am mai privit un timp, dorind s-o fac să se întoarcă. Nicio șansă. Și unde era locul acela, la urma urmelor? Era un oraș foarte aglomerat, asta era tot ce puteam să spun. Putea fi foarte bine și New York.
   Așadar, caută niște indicii, idiotule.
   Am încercat să mă concentrez. Hainele. OK, să vedem hainele. Cei mai mulți oameni purtau sacouri sau jachete. Concluzia: eram, probabil, undeva mai în nord sau, oricum, într-un loc unde nu era deosebit de cald. Puteam să exclud Miami.
   Ce altceva? Mă uitam la oameni. Pieptănăturile? Nu mă ajută. Vedeam colțul unei clădiri de cărămidă. Am încercat să găsesc niște caracteristici identificabile, ceva, un amănunt care să scoată clădirea în evidență, în comparație cu altele. Nimic. Am încercat să mai găsesc și altceva pe ecran, orice care să-mi atragă atenția.
   Sacoșele cu cumpărături.
   În imagine, unii oameni aveau sacoșe cu diverse cumpărături. Am încercat să citesc ce scrie pe ele, dar toți mergeau prea repede. Le-am ordonat cu forța minții să se miște mai încet. N-au ascultat. Am continuat să privesc, menținându-mi privirile la nivelul genunchilor. Dar unghiul în care era instalată camera nu mă ajuta deloc. M-am apropiat așa de mult cu fața de ecran, că îi simțeam căldura.
   Un R mare.
   Aceasta era prima literă de pe o sacoșă. Restul era prea șifonat ca să-mi mai dau seama. Era un fel de scriere ornamentală. OK, ce altceva? Ce alte indicii aș mai putea...
   Camera deveni albă.
   La naiba! Am apăsat pe tasta de reîncărcare. A apărut din nou ecranul de eroare. M-am întors la e-mailul original și am făcut clic pe hyperlink. Din nou eroare.
   Imaginea mea dispăruse.
   M-am uitat la ecranul alb și adevărul mă lovi din nou cu toată puterea. O văzusem pe Elizabeth. Încercam să gândesc rațional. Acesta nu era un vis. Visasem de multe ori că Elizabeth este în viață. Chiar de prea multe ori. În cele mai multe dintre vise, acceptasem întoarcerea ei din mormânt, fără să pun întrebări și fără să am îndoieli.
    Îmi amintesc, în mod deosebit, un vis în care eram împreună - nu-mi amintesc nici ce făceam și nici unde eram - și chiar atunci, în timp ce râdeam din toată inima, mi-am dat seama că visez și că foarte curând am să mă trezesc și am să fiu singur. Îmi amintesc visul - întindeam mâna după ea și o prindeam în brațe, o trăgeam mai aproape, încercând disperat s-o trag după mine.
   Știam ce înseamnă un vis, dar, ceea ce văzusem pe computer nu semăna cu niciunul dintre ele. Și nici nu era o fantomă. Nu că aș crede în ele, dar dacă ai anumite dubii, este bine să fii cu mintea deschisă. Dar fantomele nu îmbătrânesc. Acea Elizabeth de pe ecran îmbătrânise. Nu mult, dar trecuseră oricum opt ani. Și fantomele nici nu-și taie părul. Mă gândeam la coada aceea a ei lungă și împletită ce îi atârna pe spate în lumina lunii. Și m-am gândit la coafura modernă cu păr scurt pe care tocmai o văzusem. Și m-am mai gândit la ochii aceia, ochi la care mă uitasem mereu de la vârsta de 7 ani.
   Era Elizabeth. Și era în viață.
   Simțeam cum lacrimile încep să-mi curgă din nou, dar, de astă dată, m-am luptat cu ele și m-am stăpânit. Ce lucru curios. Întotdeauna îmi venea foarte ușor să plâng, dar, după ce am jelit-o pe Elizabeth, parcă n-am mai putut să plâng deloc. Nu că mi s-ar fi uscat ochii sau că mi-aș fi plâns toate lacrimile, ori alte stupizenii de felul acesta, sau că devenisem imun în fața durerii, deși asta s-ar putea să fie puțin adevărat. Ceea ce cred eu că s-a întâmplat, este că m-am aflat în mod instinctiv într-o postură defensivă. Atunci când murise Elizabeth, deschisesem larg ușile sufletului și lăsasem durerea să intre acolo.
   Am vrut să simt totul. Și m-a durut. M-a durut așa de-al naibii de tare, încât acum nu s-ar mai putea întâmpla așa ceva.
   Nu știu cât am mai stat acolo, în fața computerului. Poate o jumătate de oră. Am încercat să-mi potolesc respirația și să-mi calmez mintea. Voiam să fiu rațional. Trebuia să fiu rațional. Ar fi trebuit să fiu deja acasă la părinții lui Elizabeth, dar nu credeam că pot să-i privesc în față, acum.
   Apoi, mi-am amintit altceva.
   Sarah Goodhart.
   Șeriful Lowell mă întrebase dacă știu ceva despre acest nume. Știam.
   Elizabeth și cu mine obișnuiam să jucăm cândva un joc. Poate că îl știți și voi. Iei cel de-al doilea nume pe care îl ai și îl transformi în primul nume, apoi, iei numele străzii pe care ai copilărit și îl transformi în numele tău de familie. De exemplu, numele meu complet este David Craig Beck și am copilărit pe Darby Road. Așadar, aș fi fost Craig Darby. Și Elizabeth ar fi fost...
   Sarah Goodhart.
   Ce naiba se petrecea aici?

   Am ridicat receptorul telefonului.
    Am sunat mai întâi la părinții lui Elizabeth. Locuiau în aceeași casă de pe Goodhart Road. A răspuns mama ei. I-am spus că voi întârzia.
   Oamenii acceptă așa ceva din partea medicilor. Unul dintre avantajele minime ale meseriei.
   I-am telefonat, apoi, șerifului Lowell, dar mi-a răspuns robotul. Am lăsat mesaj să-mi dea de veste atunci când se întoarce. Nu am telefon celular. Îmi dau seama că acest lucru mă face să aparțin unei minorități, dar pagerul mă leagă și așa prea mult de lumea exterioară.
   M-am rezemat din nou de spătarul scaunului, dar Homer Simpson m-a scos din transă cu strigătul lui: „A venit poșta!” M-am repezit înainte și am pus mâna pe mouse. Adresa emitentului nu-mi era cunoscută, dar subiectul era Street Cam. Din nou am simțit o izbitură în piept.
    Am făcut clic pe icoana mică și e-mailul a apărut:
   Mâine la aceeași oră, plus 2 ore la Bigfoot.com.
  Un mesaj pentru tine va fi lăsat dedesubt.
   Numele tău de utilizator: Bat Street
   Parola: adolescență
   Sub mesaj, la baza ecranului, alte câteva cuvinte:
   Stau cu ochii pe noi. Să nu spui cuiva.

   Larry Gandle, omul cu părul împletit și tras de pe o parte spre alta a capului, se uita la Eric Wu, care făcea curățenie.
   Wu, un coreean de 20 de ani, cu o gamă uluitoare de inele înfipte în corp și cu nenumărate tatuaje, era omul cel mai primejdios pe care îl cunoscuse vreodată Gandle.
   Wu era ca un mic tanc, dar asta încă nu însemna mare lucru. Gandle știa o mulțime de oameni cu un fizic impresionant. Foarte des, mușchii de paradă erau niște mușchi nefolositori.
   Dar nu era cazul și cu Eric Wu.
   Musculatura lui ca de piatră era frumoasă, dar adevăratul secret al puterii letale a lui Wu stătea în mâinile sale bătătorite – două blocuri de ciment, cu degete de oțel. Se ocupa de ele ore în șir, spărgea blocuri de ciment, le expunea la temperaturi extreme, făcea mai multe flotări pe un singur deget. Când își folosea degetele, distrugerea pe care o produceau în țesuturi și oase era de neimaginat.
   În jurul oamenilor de felul lui Wu circulau fel de fel de zvonuri sinistre, dintre care cele mai multe erau aiureli, dar Larry Gandle îl văzuse cum ucisese un om, înfigându-și degetele în părțile moi ale feței și ale abdomenului. Văzuse cum Wu apucase un om de urechi și i le smulsese dintr-o singură smucitură. Îl văzuse cum ucisese de 4 ori în 4 împrejurări diferite și niciodată nu făcuse uz de armă.
   Niciuna dintre acele morți nu fusese rapidă.
   Nimeni nu știa exact de unde venea Wu, dar versiunea cea mai acceptată era aceea legată de o copilărie plină de violențe în Coreea de Nord. Gandle nu-l întrebase niciodată.
   Existau anumite cărări întunecoase pe care era mai bine să nu le parcurgi cu mintea.
   Partea întunecoasă a lui Eric Wu - corect, ca și cum ar fi putut exista și o parte luminoasă! - era una dintre acestea.

   După ce termină de ambalat într-o cârpă protoplasma ce fusese cândva Vic Letty, Wu se uită în sus, la Gandle, cu ochii aceia ai lui ca de mort. Ochi de mort, își spunea Gandle.
   Ochii unui copil, într-un jurnal cinematografic de război.
   Wu nu catadicsise să-și scoată căștile de pe urechi. Aparatul lui stereo personal nu răsuna de melodii rap, hip-hop și nici chiar de rock’n’roll. Asculta aproape fără încetare sunetele mângâietoare ale CD-urilor pe care le găsești la Sharper Image, cele cu nume de balsam, ca: Ocean Breeze și Running Brook.
   - Să-l duc la Benny? întrebă Wu.
    Vocea lui avea o cadență înceată, ciudată, ca a unui personaj dintr-un film de desene animate.
   Larry Gandle încuviință din cap. Benny avea un crematoriu. Cenușă din cenușă. Sau, în cazul de față, pleavă.
   - Și scapă și de asta.
   Gandle îi dădu lui Eric Wu pistolul. Arma arăta micuță și inutilă în mâna uriașă a lui Wu, care se încruntă la ea, probabil, dezamăgit că Gandle o preferase în locul talentelor sale unice, și o îndesă în buzunar. Cu o armă de calibrul 22, nu prea existau răni de ieșire a glonțului. Asta însemna mai puține probe. Sângele fusese reținut de o țesătură absorbantă de vinil. Fără mizerie, fără tărăboi.
   - Mai târziu, spuse Wu.
    Prinse cadavrul cu o mână ca și când ar fi fost o servietă și îl scoase afară.
   Larry Gandle dădu din cap în semn de rămas-bun. Nu-l bucurase în mod deosebit durerea suferită de Vic Letty - dar nici nu-l deranjase prea tare. Era o treabă simplă.
   Gandle trebuia să fie absolut sigur că Vic lucrase singur și că nu a lăsat niciun fel de urme ca să poată fi descoperit de alții. Asta însemna că trebuise să-l împingă pe om dincolo de limitele suportabilității. Nu exista altă cale.
   În ultimă instanță, era o alegere clară: familia Scope sau Vic Letty. Familia Scope erau oameni cumsecade. Nu-i făcuseră niciodată vreun rău lui Vic Letty. Pe de altă parte, Vic Letty se abătuse de la calea dreaptă ca să facă rău familiei Scope. Numai unul dintre ei putea scăpa nevătămat: victima inocentă și cu bune intenții sau parazitul care încerca să se hrănească din nefericirea altora. Dacă te gândeai mai bine, nu era vorba de nicio alegere.
   Celularul lui Gandle începu să vibreze. Îl deschise și spuse:
   - Da.
   - Au identificat cadavrele de la lac.
   - Și?
   - Sunt ei, Dumnezeule mare, Bob și Mel.
   Gandle închise ochii.
   - Ce înseamnă asta, Larry?
   - Nu știu.
   - Și acum ce facem?
   Larry Gandle știa că nu are de ales. Va trebui să vorbească neapărat cu Griffin Scope. Dar acest lucru va scoate la iveală amintiri neplăcute. Opt ani. După 8 ani. Gandle scutură din cap. O să-i zdrobească din nou inima bătrânului.
   - Mă ocup eu de asta.

6.

   Kim Parker, soacra mea, era încă o femeie frumoasă.
   Semăna atât de mult cu Elizabeth, încât chipul ei devenise pentru mine tot ce putea fi mai frumos. Dar moartea lui Elizabeth o doborâse încetul cu încetul. Era trasă la față, trăsăturile ei deveniseră aproape fragile. Ochii ei aveau acea privire de marmură măcinată pe dinăuntru.
   Casa soților Parker suferise foarte puține schimbări din anii ’70 încoace - panouri adezive din lemn, o mochetă albastră, cu mici pete albe, acoperea toată pardoseala, un cămin fals în genul Brady Bunch, mese de televizor pliant, genul acela cu suprafața de plastic alb și picioare din metal auriu, strânse lângă perete. Mai erau niște tablouri cu clovni și un pick-up cu plăci Rockwell. Singura modernizare demnă de remarcat era televizorul. Acesta crescuse de-a lungul anilor de la micul televizor alb-negru, cu ecranul de 30 cm, până la monstrul color, cu diagonala de 120 cm, ce stătea acum înghesuit într-un colț.
   Soacra mea ședea pe aceeași canapea pe care ne sărutasem eu cu Elizabeth de mai multe ori și mai făcusem și altele. Am zâmbit pentru o clipă și mi-am zis: o, dacă vechea canapea ar putea vorbi. Dar această mobilă hidoasă, cu ornamentele ei florale greoaie, era mai mult decât o amintire amoroasă. Asta era canapeaua pe care șezurăm eu și Elizabeth, atunci când am deschis scrisorile prin care ni se anunța că fusesem primiți la colegiu. Aici, ne înghesuiam unul în altul ca să ne uităm la Zbor deasupra unui cuib de cuci și Vânătorul de cerbi și toate filmele vechi ale lui Hitchcock. Aici, ne făceam lecțiile, eu în șezut, iar Elizabeth ținând capul pe genunchii mei. Aici îi spusesem lui Elizabeth că vreau să devin medic, cel mai mare chirurg - sau, cel puțin, așa credeam. Ea îmi spusese că vrea să-și ia diploma în Drept și să lucreze cu copiii. Elizabeth nu putea suporta gândul că sunt copii care suferă.
   Îmi amintesc de vacanța de vară de după primul an de studii, când lucrase ca voluntar la Covenant House și salvase copii fugiți de acasă sau fără locuință, de pe cele mai cumplite străzi din New York. Am fost și eu o dată cu ea în mașina de la Covenant House, am trecut pe Strada 42, făcând slalom printre mormanele de ființe semiumane în căutarea copiilor care aveau nevoie de un adăpost.
    Elizabeth a zărit o prostituată de 14 ani, îngrozitor de murdară de cât se întinsese pe jos. Am strâmbat din nas dezgustat. Nu sunt mândru de asta. Oamenii aceștia erau și ei ființe umane, dar - și aici sunt foarte cinstit - murdăria îmi repugnă. I-am ajutat. Dar am strâmbat din nas.
   Elizabeth nu strâmba niciodată din nas. Acesta era darul ei. Lua copiii de mână. Îi ducea în brațe. A spălat-o pe fata aceea, a îngrijit-o și a stat de vorbă cu ea toată noaptea. Îi privea întotdeauna drept în ochi. Elizabeth credea cu convingere că toți oamenii sunt buni și valoroși. Era naivă într-un mod în care aș fi vrut să fi fost și eu. Mă întrebasem întotdeauna dacă murise tot așa - cu naivitatea ei intactă - continuând să se agațe, prin toată durerea, de credința ei în umanitate și în tot acest nonsens minunat. Așa sper, dar mi-e teamă că acel KillRoy i-a zdrobit naivitatea.
   Kim Parker stătea dreaptă, cu mâinile în poală. Îi plăcusem întotdeauna destul de mult, deși pe tot parcursul adolescenței noastre, ambele perechi de părinți fuseseră foarte îngrijorate în legătură cu apropierea dintre noi. Ar fi vrut să ne mai jucăm și cu alții. Ar fi vrut să avem mai mulți prieteni. Era ceva firesc, așa cred.
   Hoyt Parker, tatăl lui Elizabeth, încă nu venise acasă, așa că am stat de vorbă cu Kim despre tot felul de nimicuri - sau, ca să spunem același lucru cu alte cuvinte, am discutat despre orice altceva în afară de Elizabeth. Am rămas cu privirile ațintite la Kim, pentru că știam că deasupra șemineului erau o mulțime de fotografii ale lui Elizabeth, cu zâmbetul ei larg, care îmi zdrobea inima.
   Este în viață...
   Nu-mi venea să cred. Mintea are puteri de distorsionare absolut incredibile (știu aceasta de la stagiile pe care le făcusem în facultate pe la diverse secții - ca să nu mai vorbim de istoricul propriei mele familii). Nu credeam că îmi pierdusem mințile în așa hal, încât să mă amăgesc cu imaginea ei, dar oamenii nebuni niciodată nu-și dau seama de asta. Mă gândeam la mama mea și mă întrebam cât de mult își dădea seama de starea ei mentală, ca și când ar fi fost capabilă să se angajeze într-o introspecție serioasă.
   Probabil că nu.
   Kim și cu mine am stat de vorbă despre vreme. Am vorbit despre părinții mei. Am vorbit despre noua ei slujbă cu jumătate de normă de la Macy. Și, apoi, Kim m-a uimit cu o întrebare:
   - Te întâlnești cu cineva?
   Era prima întrebare cu adevărat personală pe care mi-o pusese vreodată. M-a pus pe gânduri. Mă întrebam ce vrea să audă.
   - Nu, am spus eu.
   Dădu încet din cap și se uită la mine de parcă ar fi vrut să mai spună ceva. Ridică mâna spre față.
   - Mă întâlnesc cu cineva, am recunoscut eu.
   - Foarte bine, răspunse ea încuviințând din cap cu foarte mult entuziasm. Așa și trebuie.
   Mă uitam la mâinile mele și am fost surprins să mă aud spunând:
   - Îi simt încă foarte mult lipsa.
   Nu intenționasem să spun asta. Plănuisem să stăm liniștiți și să ne urmăm calea obișnuită. Am privit-o în ochi. Avea o expresie de stânjeneală și recunoștință.
   - Știu că te întâlnești cu cineva, spuse Kim. Dar nu trebuie să te simți vinovat dacă te mai vezi și cu altcineva.
   - Nici nu mă simt, am spus eu. Vreau să spun, nu e vorba de asta.
   Își descrucișă picioarele și se aplecă spre mine.
   - Atunci, ce este?
   Nu puteam să vorbesc. Dar doream să vorbesc. De dragul ei. Se uita la mine, cu ochii aceia umbriți, în care se vedea atât de bine nevoia de a vorbi despre fiica ei, nevoia atât de dureroasă. Dar nu puteam. Am dat din cap.
   Am auzit o cheie în broască. Ne-am întors amândoi dintr-odată, ca niște amanți surprinși asupra faptului.
    Hoyt Parker împinse ușa cu umărul și o strigă pe nume pe soția sa. Păși înăuntru și oftă din greu, punând jos un sac de gimnastică. Cravata lui era desfăcută, avea cămașa mototolită și mânecile suflecate până la cot. Hoyt avea antebrațele ca Popeye. Când ne văzu pe noi cum ședeam pe canapea, lăsă să-i scape încă un oftat, de astă dată mai profund și cu o nuanță de dezaprobare.
   - Ce mai faci, David? mă întrebă el.
   Ne-am strâns mâinile. Strângerea lui de mână era, ca de obicei, aspră din cauza bătăturilor, și prea fermă. Kim se scuză și ieși repede din cameră. Hoyt și cu mine am făcut un schimb de amabilități, apoi s-a așternut tăcerea. Hoyt Parker nu se simțise niciodată în largul său în prezența mea. Poate că era aici ceva din complexul Electra, dar am avut întotdeauna sentimentul că vede în mine o amenințare. Îl înțelegeam. Fetița lui își petrecea tot timpul cu mine. Cu anii, reușisem să înfrângem resentimentele lui și legasem un fel de prietenie. Asta până la moartea lui Elizabeth.
   Mă învinuiește pe mine pentru ceea ce s-a întâmplat.
   Evident, n-a spus asta niciodată, dar o citesc în ochii lui. Hoyt Parker este un om zdravăn, puternic. Solid ca o stâncă, un american cinstit. O făcuse întotdeauna pe Elizabeth să se simtă în siguranță. Hoyt avea această aură protectoare. Fetiței lui nu i se putea întâmpla nimic rău, atât timp cât Marele Hoyt era alături de ea.
   Nu cred că am reușit vreodată s-o fac pe Elizabeth să se simtă și alături de mine în siguranță.
   - Treaba merge bine? întrebă Hoyt.
   - Foarte bine, am răspuns eu. Dar la tine?
   - Mai am un an până la pensie.
   Am dat din cap și am căzut din nou în tăcere. În timp ce veneam încoace, mă hotărâsem să nu spun nimic despre ceea ce văzusem pe calculator. Să uit lucrul acela ce părea absurd. Să uit de lucrul care ar fi deschis rănile vechi și le-ar fi făcut nespus de rău amândurora. Adevărul este însă că nu aveam nici cea mai vagă idee despre ceea ce se întâmpla. Cu cât trecea mai mult timp, cu atât episodul mi se părea mai ireal. Și am decis să ascult de ultimul mesaj: Să nu spui cuiva. Nu puteam să-mi imaginez ce se întâmplă și de ce se întâmplă, dar, indiferent ce conexiuni încercam să fac, toate mi se păreau lipsite de consistență.
   Cu toate acestea, mi-am dat seama că încercam să mă asigur că soacră-mea nu ne poate auzi. M-am aplecat, apoi, mai aproape de Hoyt și am spus încet:
   - Pot să te întreb ceva?
   Nu mi-a răspuns, dar mi-a oferit, în schimb, una dintre privirile lui sceptice, obișnuite.
   - Vreau să știu...
    M-am oprit.
    - Vreau să știu cum ai găsit-o.
   - Cum am găsit-o?
   - Vreau să spun, când ai intrat prima dată la morgă. Vreau să știu ce ai văzut.
   Pe chipul lui se produse ceva, ca un șir de explozii mici, care făceau să se prăbușească temeliile.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, de ce mă întrebi asta?
   - M-am gândit mult la asta, am spus eu cu glasul frânt. Cu aniversarea asta și celelalte...
   Se ridică brusc în picioare și își șterse palmele de pantaloni.
   - Vrei să bei ceva?
   - Da.
   - Scotch e bine?
   - Foarte bine.
   Se duse la un gheridon vechi, aflat în apropierea șemineului, așadar aproape și de fotografii.
   Priveam în continuare în pământ.  
   - Hoyt? am încercat eu.
   Deschise o sticlă.
   - Tu ești medic, îmi spuse el. Ai mai văzut oameni morți.
   - Da.
   - Atunci știi.
   Știam.
   Mi-a adus băutura. Am apucat-o cam prea repede și am sorbit o înghițitură. M-a privit o clipă, apoi a dus paharul la buze.
   - Știu că nu ți-am cerut niciodată detalii, am început eu.
    Mai mult chiar, le evitasem cu grijă. Alte „rude ale victimelor” se scăldau în ele. Apăreau în fiecare zi la procesul lui KillRoy, ascultau și plângeau. Eu nu. Cred că asta îi ajuta să-și canalizeze durerea. Dar eu mă decisesem să-mi canalizez durerea înapoi spre mine.
   - Nu cred că vrei să cunoști detaliile, Beck.
   - Era bătută?
   Hoyt își studie paharul.
   - De ce faci asta?
   - Trebuie să știu.
   Se uită la mine pe deasupra paharului. Ochii lui se plimbau pe fața mea. Mi se părea că îmi pătrund prin piele. Mi-am menținut privirea dreaptă.
   - Avea niște vânătăi.
   - Unde?
   - David...
   - Pe față?
   Ochii i se îngustară, ca și când ar fi zărit ceva neașteptat.
   - Da.
   - Și pe corp?
   - Nu m-am uitat la corpul ei, spuse el. Dar știu că răspunsul este da.
   - De ce nu te-ai uitat la corpul ei?
   - Mă aflam acolo în calitate de tată al ei, nu de anchetator. Mă dusesem numai ca s-o identific.
   - Și a fost ușor? am întrebat eu.
   - Dacă a fost ușor?
   - S-o identifici. Vreau să spun, ai zis că avea vânătăi pe față.
   Trupul i se înțepeni brusc. Dăduse paharul într-o parte și, astfel, am constatat, cu o teamă din ce în ce mai accentuată, că mersesem prea departe. Ar fi trebuit să-mi respect planul inițial. Ar fi trebuit să-mi țin gura.
   - Chiar vrei să asculți toate astea?
   Nu, mi-am spus eu. Dar am încuviințat din cap.
   Atunci, Hoyt Parker și-a încrucișat brațele și s-a lăsat în spate pe călcâie, continuând:
   - Ochiul stâng al lui Elizabeth era umflat și închis. Nasul, zdrobit și turtit ca și când ar fi fost din clei ud. Avea o tăietură de-a lungul frunții, făcută, probabil, cu un cuțit foarte ascuțit. Maxilarul fusese smuls din încheieturi, toate tendoanele erau rupte...
   Vocea lui era monotonă.
   - Pe obrazul drept fusese imprimată cu fierul roșu litera K. Mirosea a carne arsă.
   Simțeam cum mi se crispează stomacul.
   Ochii lui Hoyt erau fixați în ochii mei.
   - Vrei să știi care a fost partea cea mai rea, Beck?
   Am privit la el și am așteptat.
   - Nu mi-a trebuit decât foarte puțin timp. A fost de ajuns să arunc o privire și am știut că era Elizabeth.

7.

   Paharele cu șampanie zăngăneau plăcut, în armonie cu sonata de Mozart. O harpă acompania discret zumzetul petrecerii.
    Griffin Scope se mișca în serpentină printre fracurile negre și rochiile foșnitoare de seară. Oamenii foloseau întotdeauna același cuvânt pentru a-l caracteriza pe Griffin Scope: miliardarul. După aceea, puteau să-i mai spună omul de afaceri sau brokerul puterii, ori puteau să mai adauge că era înalt, ori că era soț, ori bunic și că avea șaptezeci de ani. Mai puteau comenta ceva în legătură cu personalitatea sa, cu arborele genealogic sau cu stilul său de lucru. Dar primul cuvânt - în ziare, la televiziune, în listele oamenilor - era întotdeauna acela care începea cu M.
   Miliardarul. Miliardarul Griffin Scope.
   Griffin se născuse bogat. Bunicul lui fusese unul dintre primii industriași; tatăl său mărise averea. Cele mai multe imperii familiale se destramă la a treia generație. Dar nu și cel al familiei Scope. Lucrul se explica, în mare parte, prin felul în care fuseseră crescuți. Griffin, de exemplu, nu frecventase nicio școală de prestigiu, cum ar fi Exeter sau Lawrenceville, așa cum făcuseră mulți dintre cei de o seamă cu el. Tatăl lui insistase ca Griffin să meargă la școala de stat și aceasta în cel mai apropiat oraș mare, respectiv Newark.
   Cartierul de est din Newark nu era pe atunci un cartier așa de rău famat ca astăzi - când nicio persoană sănătoasă la minte nu s-ar aventura să meargă cu mașina pe aici.
   Atunci era un cartier al clasei muncitoare, gulerele albastre, cu oameni mai mult duri decât periculoși.
   Lui Griffin îi plăcuse.
   Cei mai buni prieteni ai lui de la acele licee erau și acum cei mai buni prieteni ai lui, după cincizeci de ani. Loialitatea era o calitate rară; când Griffin își dăduse seama de asta, a avut grijă s-o răsplătească. Mulți dintre oaspeții din seara aceasta erau cei din vremurile de la Newark. Unii dintre ei chiar lucrau pentru el, deși se străduia întotdeauna să nu fie pentru ei șeful lor cotidian.
   Serbarea de astăzi era organizată în amintirea celei mai scumpe cauze a inimii lui Griffin Scope: Fondul de caritate Brandon Scope Memorial, denumit așa după numele fiului lui Griffin, care murise asasinat. Griffin inițiase fondul cu o contribuție de o sută de milioane de dolari. Prietenii lui se grăbiseră să adauge și ei câte ceva. Griffin nu era prost. Știa că mulți dintre ei făceau donații ca să-și păstreze favorurile lui. Dar aici mai era ceva.
    În timpul vieții lui, mult prea scurte, Brandon Scope îi emoționase pe oameni. Născut cu atât de mult noroc și talent, băiatul avea o carismă aproape supranaturală. Oamenii se simțeau atrași de el.
   Celălalt fiu al lui, Randall, era un băiat bun, care crescuse și devenise un bărbat bun.
   Dar Brandon... Brandon era un adevărat miracol.
   Simți din nou durerea. Ea era întotdeauna acolo, firește. În timp ce strângea mâini și bătea prietenește pe spate, durerea stătea alături de el, îl bătea pe umăr și îi șoptea în ureche, amintindu-i că erau parteneri pe viață.
   - Frumoasă petrecere, Griff.
   Griffin spuse mulțumesc și trecu mai departe. Femeile erau frumos coafate și purtau rochii de seară ce le dezgoleau vesel umerii; se potriveau foarte bine cu numeroasele sculpturi în gheață - slăbiciunea soției lui Griffin, Allison - ce se topeau încet deasupra fețelor de masă, din in de import. Sonata de Mozart fusese schimbată cu una de Chopin.
   Chelneri cu mănuși albe treceau cu tăvi de argint, servind creveți din Malaysia, fileuri de Omaha și un amestec bizar de crochete ce păreau întotdeauna a fi roșii uscate la soare.
   Ajunse lângă Linda Beck, tânăra care conducea Fondul de Caritate Brandon. Tatăl Lindei fusese coleg de clasă cu el la Newark, iar fata, la fel ca mulți alții, era legată acum de holdingul Scope. La început, lucrase pentru diverse întreprinderi Scope, încă de pe când era la liceu. Atât ea, cât și fratele ei își plătiseră studiile cu burse Scope.
   - Arăți extraordinar, îi spuse el, deși în realitate considera că arată cam obosită.
   Linda Beck îi zâmbi.
   - Mulțumesc, domnule Scope.
   - De câte ori te-am rugat să-mi spui Griff?
   - De câteva sute de ori, răspunse ea.
   - Ce mai face Shauna?
   - E puțin răcită.
   - Transmite-i cele mai bune gânduri din partea mea.
   - Cu siguranță, mulțumesc.
   - Cred că trebuie să ne întâlnim săptămâna viitoare.
   - Am să telefonez secretarei dumneavoastră.
   - Foarte bine.
   Griffin o ciupi ușor de obraz și atunci îl zări în hol pe Larry Gandle. Larry avea ochii tulburi și era ciufulit, dar întotdeauna arăta așa. Puteai să pui pe el cel mai elegant costum de la Joseph Abboud și, o oră mai târziu, arăta ca o persoană ce tocmai a ieșit dintr-o încăierare.
   Larry Gandle nu avea ce căuta aici.
   Ochii celor doi bărbați se întâlniră. Larry dădu o dată din cap și se întoarse. Griffin mai așteptă o clipă și îl urmă, apoi, pe coridor pe tânărul său prieten.
   Și tatăl lui Larry, Edward, fusese unul dintre colegii de clasă ai lui Griffin, de pe vremea când studiase în Newark. Edward Gandle murise subit în urma unui atac de cord, în urmă cu 12 ani. Mare păcat. Edward fusese un om foarte cumsecade. De atunci, fiul său preluase funcția de cel mai apropiat confident al familiei Scope.
   Cei doi bărbați intrară în biblioteca lui Griffin. Cândva, această încăpere fusese o cameră minunată, cu lambriuri de stejar și mahon, și cu rafturi pline de cărți de la podea până în tavan și cu globuri pământești antice.
    În urmă cu 2 ani, Allison, într-o dispoziție sufletească postmodernistă, decisese că biblioteca trebuie modernizată total. Lambriurile de lemn fuseseră smulse, iar acum camera era luminoasă și funcțională și păstra toată căldura unui colț de lucru. Allison fusese atât de mândră de realizarea ei, încât Griffin nu avusese inima să-i spună cât de mult îi displăcea.
   - A fost vreo problemă în seara asta? întrebă Griffin.
   - Nu, spuse Larry.
   Griffin îi oferi lui Larry un scaun. Larry îl refuză și începu să se plimbe prin încăpere.
   - A fost rău? întrebă Griffin.
   - A trebuit să ne asigurăm că nu va răsufla nimic.
   - Firește.
   Cineva îl atacase pe Randall, fiul lui Griffin - așadar, Griffin ripostase. Era o lecție pe care o învățase demult. Nu stai cu brațele încrucișate, atunci când cineva te atacă pe tine sau pe o persoană la care ții. Și nu acționezi ca guvernul, cu „reacție proporțională”, și toate nonsensurile acestea. Dacă cineva te lovește, dai la o parte mila și compasiunea. Și elimini dușmanul. Cei care strâmbau din nas în fața acestei filosofii, cei care considerau că este un machiavelism inutil, erau, de regulă, aceia care provocau cele mai multe distrugeri.
   În ultimă instanță, dacă elimini problemele repede, se varsă mai puțin sânge.
   - Atunci, ce s-a întâmplat? întrebă Griffin.
   Larry continua să se plimbe prin încăpere. Își frecă fruntea cheală. Lui Griffin nu-i plăcea ceea ce vedea. Larry nu era omul care să se lase tulburat așa ușor.
   - Nu te-am mințit niciodată, Griff, spuse el.
   - Știu asta.
   - Dar există anumite momente de... asigurare.
   - Asigurare?
   - De exemplu, niciodată nu-ți spun cum îi cheamă pe cei pe care îi angajez. Și nici lor nu le spun niciodată niciun fel de nume.
   - Astea sunt amănunte.
   - Da.
   - Ce este, Larry?
   Larry se opri din mers.
   - Îți amintești că acum 8 ani am angajat doi oameni ca să facă o anumită treabă.
   Culoarea dispăru din obrajii lui Griffin.
   - Și s-au achitat admirabil.
   - Da. Adică, poate.
   - Nu înțeleg.
   - Și-au făcut treaba. Sau, cel puțin, o parte din ea. Amenințarea a fost eliminată. Aparent.
   Deși locuința era verificată săptămânal pentru a se depista eventualele dispozitive de ascultat, cei doi bărbați nu rosteau niciodată nume. Asta era regula Scope. Larry Gandle se întreba dacă regula era de dragul precauției sau pentru că ajuta la depersonalizarea lucrurilor pe care erau nevoiți câteodată să le facă. Bănuia că este vorba de a doua variantă.
   Griffin se lăsă în cele din urmă să cadă pe un scaun, ca și când cineva l-ar fi împins.
   Vocea sa era blândă.
   - De ce ai deschis discuția despre asta acum?
   - Știu cât de dureros este pentru tine.
   Griffin nu răspunse.
   - I-am plătit pe cei doi.
   - Așa cum mă așteptam.
   - Da.
    Larry își drese vocea.
    - Ei bine, după acel incident, trebuia să stea potoliți un timp. Ca măsură de precauție.
   - Continuă.
   - N-am mai auzit nimic despre ei.
   - Și-au încasat banii, așa e?
   - Da.
   - Atunci ce este așa de surprinzător? Poate că au fugit cu averea lor. Poate că s-au mutat undeva sau și-au schimbat identitatea.
   - Asta este ceea ce am presupus întotdeauna.
   - Dar?
   - Cadavrele lor au fost găsite săptămâna trecută. Sunt morți.
   - Tot nu văd unde este problema. Erau niște oameni violenți. Au avut parte de o moarte violentă.
   - Cadavrele erau vechi.
   - Vechi?
   - Erau morți de cel puțin 5 ani. Și au fost găsiți îngropați lângă lacul unde... unde a avut loc incidentul.
   Griffin deschise gura, o închise, apoi încercă din nou:
   - Nu înțeleg.
   - Ca să fiu sincer, nici eu.
   Prea mult. Asta era prea mult. Griffin se luptase cu lacrimile toată noaptea, din cauza acestei petreceri în memoria lui Brandon. Acum, tragedia morții lui Brandon ieșea din nou la suprafață. Abia se ținea să nu se prăbușească nervos. Griffin se uită în sus, la confidentul său.
   - Nu se poate să se întoarcă.
   - Știu, Griff.
   - Trebuie să aflăm ce s-a întâmplat. Vreau să spun, absolut totul.
   - Am stat cu ochii pe toți bărbații din viața ei. Mai ales, pe soțul ei. Pentru orice eventualitate. Acum, am să-mi îndrept toate resursele într-acolo.
   - Foarte bine, spuse Griffin. Indiferent ce înseamnă asta, totul trebuie îngropat. Nu mă interesează cine va fi îngropat.
   - Înțeleg.
   - Și încă ceva.
   Gandle aștepta.
   - Știu numele unuia dintre oamenii pe care îi angajezi.
    Se referea la Eric Wu. Griffin Scope se șterse la ochi și porni înapoi către oaspeții lui, spunându-i lui Gandle un ultim cuvânt:
   - Folosește-l.

8.

   Shauna și Linda aveau un apartament de trei camere închiriat pe Riverside Drive la numărul 116, nu departe de Universitatea Columbia.
    Am reușit să găsesc și un loc de parcare, iar Shauna mi-a dat drumul înăuntru. Linda era tot la recepția ei oficială. Mark dormea. Am intrat în vârful picioarelor în camera lui și l-am sărutat pe frunte. Mark se afla în faza în care era înnebunit după serialul Pokemon și lucrul acesta se vedea. Avea fel de fel de afișe cu Pikachu, o păpușă de cârpă Squirtle, cu care dormea în brațe. Lumea critică acest lucru, dar mie îmi amintește de propria mea obsesie din copilărie pentru Batman și Căpitanul America. M-am mai uitat la el încă vreo câteva clipe. Poate că este un clișeu demodat, totuși lucrurile mici contează.
   Shauna stătea în ușă și aștepta. Când ne-am mutat în sfârșit înapoi, în salon, am întrebat:
   - Te superi dacă beau ceva?
   Mi-am turnat două degete de whisky.
   - O să vrei și tu.
   Shauna dădu din cap. Ne-am așezat amândoi pe canapea.
   - La ce oră trebuie să vină Linda acasă? am întrebat eu.
   - Nu știu, răspunse Shauna încet. Nu mi-a plăcut felul în care a spus-o.
   - La naiba, am spus eu.
   - E ceva temporar, Beck. O iubesc pe Linda, doar știi.
   - La naiba, am spus eu din nou.
   Anul trecut, Linda și Shauna s-au despărțit 2 luni. Nu fusese bine, în special, pentru Mark.
   - Nu am de gând să mă mut și nimic altceva, spuse Shauna.
   - Atunci ce nu merge?
   - Aceleași vechi necazuri. Eu am meseria asta care mă face foarte vizibilă. Sunt tot timpul înconjurată de oameni frumoși și interesanți. Nu e nimic nou, așa e? Știm toți chestiile astea. Oricum, Linda spune că îmi cam fug ochii pe alături.
   - Așa este, am spus eu.
   - Ei, sigur că da, dar nici asta nu e nimic nou, nu-i așa?
   N-am răspuns.
   - În ultimă instanță, mă întorc acasă la Linda.
   - Și nu faci niciun ocol în drum?
   - Chiar dacă am făcut, nu are importanță. Știi și tu. Nu mă simt bine închisă într-o cușcă, Beck. Am nevoie de scenă.
   - Interesant amestec de metafore, am spus eu.
   Am băut în tăcere câteva clipe.
   - Beck?
   - Ce este?
   - Acum e rândul tău.
   - Adică?
   Mi-a aruncat o privire și a așteptat.
   Mă gândeam la avertismentul „Să nu spui cuiva” de la sfârșitul mesajului. Dacă el era într-adevăr de la Elizabeth – dar mintea mea încă nu îndrăznea să se gândească la o asemenea posibilitate - știa că am să-i spun Shaunei - poate nu și Lindei. Dar Shauna? Ei îi spun totul. Asta e de la sine înțeles.
   - Există o șansă ca Elizabeth să fie încă în viață, am spus eu.
   Shauna mă privi ironic.
   - A fugit cu Elvis, așa e?
   Dar când văzu chipul meu se opri și spuse:
   - Explică-mi.
   I-am explicat. I-am spus despre e-mail. I-am spus despre camera de pe stradă. Și i-am spus că am văzut-o pe Elizabeth pe monitorul computerului.
    Shauna nu și-a dezlipit privirile de la mine nicio clipă. Nici n-a dat din cap, nici nu m-a întrerupt. Când am terminat, a scos cu grijă o țigară din pachet și încercă să o aprindă. Shauna se lăsase de fumat cu câțiva ani în urmă, dar îi mai plăcea să se joace cu țigările. Examină țigara dătătoare de cancer, ca și când atunci ar fi văzut-o pentru prima dată. Parcă vedeam cum i se pun în mișcare angrenajele.
   - Foarte bine, spuse ea. În acest caz, mâine seară, la 8 și 15 înseamnă că o să primești alt mesaj, așa e?
   Am încuviințat din cap.
   - Păi să așteptăm până atunci.
   Puse țigara la loc în pachet.
   - Nu crezi că este o nebunie?
   - Este irelevant, spuse ea, ridicând din umeri.
   - Adică?
   - Există mai multe posibilități de a explica ceea ce ai spus.
   - Inclusiv nebunia.
   - Da, sigur, este chiar o posibilitate foarte probabilă. Dar ce rost are să emitem acum ipoteze negative? Să presupunem că ai văzut ceea ce ai văzut și că Elizabeth este încă în viață. Dacă ne înșelăm, ei bine, o să ne dăm seama de asta foarte curând. Dacă avem dreptate...
   Își încruntă sprâncenele, se gândi, apoi scutură din cap.
   - Dumnezeule, sper din toată inima să avem dreptate.
   I-am zâmbit:
   - Te iubesc, știi asta, nu-i așa?
   - Da, făcu ea. Toată lumea mă iubește.

   Când am ajuns acasă, mi-am mai turnat ceva de băut. Am luat o sorbitură zdravănă și am lăsat licoarea caldă să călătorească spre destinația bine-cunoscută.
    Da, beau. Dar nu sunt bețiv. Nu înseamnă că neg o realitate. Știu că flirtez cu ideea de a fi alcoolic. Și mai știu că flirtul cu alcoolismul este la fel de periculos ca flirtul cu fiica minoră a unui mafiot.
   Dar, deocamdată, flirtul n-a dus la vreo împerechere. Sunt destul de inteligent ca să-mi dau seama că așa ceva nu poate dura.
   Chloe se uită în sus la mine, cu expresia ei dintotdeauna care putea fi rezumată astfel: „Mâncare, plimbare, mâncare, plimbare”. Câinii sunt admirabil de consecvenți. I-am aruncat niște bunătăți și am scos-o la plimbare în jurul blocului. Aerul rece îmi făcea bine la plămâni, dar plimbarea nu mă ajuta niciodată să-mi limpezesc gândurile. Plimbatul este, de fapt, o plictiseală îngrozitoare. Dar îmi plăcea s-o văd pe Chloe cum se plimbă.
   Știu că asta sună ciudat, dar câinelui această activitate atât de simplă îi produce o imensă plăcere. Și mă simțeam și eu fericit, în sensul filosofiei zen, atunci când mă uitam la ea.
   Ne-am întors acasă și m-am îndreptat liniștit spre dormitor. Chloe a venit după mine.
   Bunicul dormea. La fel și infirmiera. Sforăia pe niște note ascuțite, ca personajele din desenele animate. Am deschis computerul și m-am întrebat oare de ce nu m-a mai sunat șeriful Lowell. M-am gândit să-l sun eu, dar era aproape miezul nopții. După aceea, mi-am spus: totuși.
   Lowell avea telefon celular. Dacă dormea, n-avea decât să-l închidă, nu-i așa? Mi-a răspuns după a treia sonerie.
   - Bună seara, domnule doctor Beck.
   Avea o voce încordată. Am remarcat că nu-mi mai spune doctore.
   - De ce nu m-ați mai sunat? am întrebat eu.
   - Se făcuse târziu, spuse el. M-am gândit că o să vă prind mâine-dimineață.
   - De ce m-ați întrebat despre Sarah Goodhart?
   - Mâine, a spus el.
   - Poftim?
   - E târziu, domnule doctor Beck. Am ieșit din tură. Și apoi, aș prefera să discut chestiunea aceasta cu dumneavoastră personal.
   - Dar n-ați putea să-mi spuneți cel puțin...
   - O să fiți la clinică mâine-dimineață?
   - Da.
   - Vă telefonez acolo.
   Mi-a urat noapte bună pe un ton politicos, dar ferm și apoi a închis. Am rămas cu ochii țintă la telefon, întrebându-mă ce naiba putea fi asta.

   Somnul ieșise din discuție.
    Mi-am petrecut cea mai mare parte a nopții pe Internet, navigând prin diferite camere stradale de luat vederi, în speranța că am să nimeresc peste cea pe care o căutam. Adică încercam să găsesc acul tehnologiei de vârf în căpița cu fân a Internetului mondial.
   La un moment dat, m-am oprit și m-am strecurat sub cuvertură. Din meseria de doctor face parte și răbdarea. Le dau mereu copiilor teste cu implicații ce le modifică viața - chiar dacă nu le-o întrerupe, și le spun lor și părinților lor să aștepte rezultatele. Nu au de ales. Poate că același lucru s-ar fi putut spune și despre această situație. Acum, erau prea multe variabile. Mâine, când am să mă conectez la Bigfoot sub numele de utilizator Bat Street, cu parola Adolescent, poate că am să aflu mai multe.
   Am privit în tavan un timp. Apoi, m-am uitat spre partea dreaptă, acolo unde ar fi dormit Elizabeth. Întotdeauna, eu adormeam primul. Stăteam întins așa și mă uitam la ea, cum citea foarte concentrată. Profilul ei - acesta era ultimul lucru pe care îl vedeam, înainte ca ochii să mi se închidă și să adorm.
   M-am răsucit și am privit în partea cealaltă.

   La ora 4 dimineața, Larry Gandle se uita la buclele vopsite blond ale lui Eric Wu.
   Eric Wu era incredibil de disciplinat. Dacă nu exersa pentru vitejiile sale fizice, stătea în fața computerului. Tenul i se colorase într-un albastru-alburiu, bolnăvicios, acum, după ce străbătuse mii de adrese de web, dar fizicul îi rămăsese în continuare de beton.
   - Ei bine? întrebă Gandle.
   Wu își scoase căștile. Apoi își încrucișă brațele ca două coloane de marmură pe piept și spuse:
   - Sunt derutat.
   - Spune-mi și mie de ce.
   - Doctorul Beck nu a salvat aproape niciun e-mail. Numai câteva referitoare la pacienți. Nimic personal. Dar a primit două mesaje bizare în ultimele două zile.
   Fără să se întoarcă de la ecran, Eric Wu îi înmână două foi de hârtie peste umărul lui ca o bilă de bowling. Larry se uită la e-mailuri și se încruntă.
   - Ce înseamnă?
   - Nu știu.
   Gandle își aruncă privirea pe cel care spunea ceva despre „momentul sărutului”. Nu se pricepea la computere - și nici nu voia să se priceapă. Ochii lui se plimbară înapoi la partea de sus a foii și citi subiectul.
   E.P.+D.B. Și niște linii.
   Gandle se gândi la el. D.B. Poate că e David Beck? Iar E.P...
   Sensul se prăbuși peste el ca un capac de pian. Îi întinse încet hârtia lui Wu.
   - Cine a trimis asta? întrebă Gandle.
   - Nu știu.
   - Află.
   - Imposibil, spuse Wu.
   - De ce?
   - Autorul a utilizat un mecanism anonim de retransmitere.
   Wu vorbea pe un ton blând, aproape incredibil de monoton. De fapt, folosea același ton și când vorbea despre buletinul meteo și când sfâșia pieptul unui om.
   - Nu vreau să intru în jargonul computerelor, dar nu am cum să-i iau urma.
   Gandle își îndreptă atenția spre celălalt e-mail, cel cu Bat Street și Adolescentul. Nu înțelegea nici din acesta nimic.
   - Dar acesta? Pe acesta poți să-l localizezi?
   Wu negă, dând din cap.
   - Tot așa, un dispozitiv anonim de retransmitere.
   - Sunt transmise de aceeași persoană?
   - Nu știu mai mult decât tine.
   - Dar conținutul? Înțelegi ce vrea să spună vreunul din ele?
   Wu apăsă pe câteva taste și primul e-mail apăru pe monitor. Îndreptă un deget gros și plin de vene către ecran:
   - Vezi literele astea albastre de aici? Este un hyperlink. Tot ceea ce trebuie să facă doctorul Beck este să apese aici și o să ajungă undeva, probabil pe o pagină de Internet.
   - Ce pagină de Internet?
   - Legătura este întreruptă. Nu ai cum să-i iei urma.
   - Și Beck trebuie să facă asta la „momentul sărutului”?
   - Așa zice.
   - Și „momentul sărutului” înseamnă ceva în limbajul computerului?
   - Nu, spuse Wu, aproape zâmbind.
   - Așadar, nu știi la ce oră se referă e-mailul?
   - Corect.
   - Sau dacă momentul sărutului a trecut sau nu?
   - A trecut, spuse Wu.
   - De unde știi?
   - Browser-ul de web este setat în așa fel încât să arate ultimele 20 de site-uri pe care le-ai vizitat. A apăsat pe legătură. De fapt, chiar de mai multe ori.
   - Dar nu poți să-l urmărești acolo, așa e?
   - Nu. Legătura nu este de niciun folos.
   - Dar ce este cu celălalt e-mail?
   Wu apăsă alte taste. Ecranul se schimbă și apăru celălalt e-mail.
   - Acesta este mai ușor de înțeles. De fapt, este ceva elementar.
   - Foarte bine, ascult.
   - Autorul anonim a creat un cont de e-mail pentru doctorul Beck, spuse Wu. I-a dat doctorului Beck un nume de utilizator și o parolă și, din nou, a menționat „momentul sărutului”.
   - Hai să văd dacă înțeleg, spuse Gandle. Beck intră pe un website. Formează numele utilizatorului și parola și o să găsească un mesaj pentru el?
   - Teoretic așa este, da.
   - Nu putem face și noi asta?
   - Să ne conectăm cu parola asta?
   - Da. Și să citim mesajul.
   - Am încercat. Contul încă nu există.
   - De ce?
   Eric Wu ridică din umeri.
   - S-ar putea ca autorul anonim să deschidă contul mai târziu. Mai aproape de „momentul sărutului”.
   - Și atunci, ce concluzie putem trage de aici?
   - Simplu vorbind - lumina monitorului dansa în ochii lipsiți de expresie ai lui Wu - cineva își dă al naibii de mult silința să rămână anonim.
   - Și atunci cum aflăm cine este?
   Wu ridică un mic dispozitiv ce arăta ca un obiect ce poate fi găsit într-un radio cu tranzistori.
   - Am instalat un dispozitiv ca acesta la el acasă, precum și la computerele de la serviciu.
   - Ce este?
   - Un dispozitiv digital de urmărire în rețea. Dispozitivul trimite semnale digitale de la computerele lui către mine. Dacă doctorul Beck primește un e-mail sau vizitează orice website, ori numai dacă scrie o scrisoare, vom putea s-o monitorizăm în timp real.
   - Atunci să așteptăm și să vedem, spuse Gandle.
   - Da.
   Gandle se gândea la tot ce îi spusese Wu - în legătură cu strădaniile pe care le depunea cineva pentru ca să rămână anonim - și o bănuială cumplită începu să-i dea fiori în plexul solar.

9.

   Am parcat la două intersecții de clinică. Niciodată, n-am reușit să parchez mai aproape de o intersecție.
   Șeriful Lowell a venit cu doi bărbați cu tunsoare sport și costume gri. Cei doi bărbați în costume se rezemau de un Buick mare, maro. Absolut opuși. Unul era înalt, slab și alb, celălalt scund, rotofei și negru: împreună, arătau ca o bilă de bowling ce încearcă să doboare ultimul popic. Amândoi zâmbeau la mine. Șeriful Lowell însă nu zâmbea.
   - Domnul doctor Beck? întrebă popicul alb și înalt. Era dichisit absolut impecabil - părul dat cu gel, batistuța împăturită în buzunar, cravata legată cu o precizie supranaturală, ochelari cu ramă din baga, de genul celor pe care îi poartă actorii, atunci când vor să pară inteligenți.
   M-am uitat la Lowell. Nu spunea nimic.
   - Da.
   - Sunt agentul special Nick Carlson de la Biroul Federal de Investigații, continuă dichisitul impecabil. Iar dânsul este agentul special Tom Stone.
   Amândoi mi-au arătat insignele. Stone, bărbatul mai scund și mai rufos, își ridică nădragii și dădu din cap către mine. Apoi deschise portiera din spate a Buickului.
   - Ați fi de acord să veniți cu mine?
   - Am pacienți peste 15 minute, am spus eu.
   - Am avut noi grijă de asta.
   Carlson întinse un braț lung către portiera mașinii ca și când ar fi acordat premiul la cine știe ce joc.
   - Poftiți, vă rog.
   M-am urcat în spate. Carlson conducea. Stone se înghesuise în față, pe scaunul din dreapta. Lowell n-a venit cu noi. Am rămas în Manhattan, dar totuși călătoria a durat aproape patruzeci și cinci de minute. Am ajuns tocmai pe Broadway, în centru, în apropiere de Duane Street. Carlson a oprit mașina în fața unei clădiri de birouri pe care scria 26 Federal Plaza.
   În interior, clădirea era un bloc clasic cu birouri. Bărbați în costume, surprinzător de frumoase, se mișcau încoace și încolo cu pahare de hârtie pline cu cafea. Erau și femei, dar într-o minoritate clară. Am intrat într-o sală de ședințe. Am fost invitat să iau loc, ceea ce am și făcut. Am încercat să-mi încrucișez picioarele, dar nu mi s-a părut potrivit.
   - Ar putea să-mi spună și mie cineva ce se întâmplă aici? am întrebat eu.
   Carlson, popicul alb, a preluat conducerea.
   - Putem să vă oferim ceva? întrebă el. Facem cea mai proastă cafea din lume, dacă vă interesează.
   Asta era explicația pentru paharele de hârtie. A zâmbit către mine. I-am răspuns la zâmbet.
   - Ispititor, dar nu, mulțumesc.
   - Dar o băutură răcoritoare? Avem băuturi răcoritoare, Tom?
   - Sigur că da, Nick. Diet Coke, Sprite, indiferent ce dorește domnul doctor.
   Mai zâmbiră o dată.
   - Mă simt foarte bine, mulțumesc, am spus eu.
   - O gustărică? încercă Stone.
    Își mai ridică încă o dată pantalonii. Burta lui era atât de rotundă, încât era foarte greu de găsit un loc în care cureaua lui de la pantaloni să nu alunece.
   - Avem o mulțime de sortimente diferite aici.
   Era cât pe-aici să spun da, ca să scap odată de ei, dar m-am eschivat elegant. Pe masă nu se afla nimic altceva decât un plic din hârtie cafenie. Nu știam ce să fac cu mâinile, așa că le-am pus pe masă. Stone se rostogoli spre o latură și se opri acolo în picioare.
   Carlson, care continua să conducă, se așeză pe un colț al mesei și se răsuci ca să privească în jos, spre mine.
   - Ce ne puteți spune despre Sarah Goodhart? întrebă Carlson.
   Nu știam ce să răspund. Continuam să analizez situația din mai multe unghiuri, dar nu-mi venea nimic în minte.
   - Doctore?
   M-am uitat în sus spre el.
   - De ce doriți să știți?
   Carlson și Stone au schimbat o privire rapidă.
   - Numele de Sarah Goodhart a apărut în legătură cu o anchetă în curs, spuse Carlson.
   - Ce anchetă? am întrebat eu.
   - Aș prefera să nu vă spun.
   - Nu înțeleg. Ce legătură am eu cu asta?
   Carlson dădu drumul unui oftat ușor, expirând, apoi, pe îndelete. Se uită către partenerul lui cel rotofei și, dintr-odată, zâmbetele le pieriră.
   - Tom, am pus eu vreo întrebare complicată?
   - Nu, Nick, nu cred că este complicată.
   - Nici eu.
   Carlson se întoarse din nou cu privirile către mine:
   - Poate că ai obiecții cu privire la formularea întrebării, doctore. Asta este?
   - Așa se întâmplă întotdeauna în serialul Cabinetul de avocatură, Nick, interveni Stone. Obiecție cu privire la formularea întrebării.
   - Așa spun, Tom, așa este. Și, după aceea, spun „Am să reformulez”, așa este? Cam așa ceva.
   - Îhî, cam așa ceva.
   Carlson mă privi de sus:
   - Așadar, să reformulăm: Numele de Sarah Goodhart înseamnă ceva pentru dumneavoastră?
   Nu-mi plăcea chestia asta. Nu-mi plăcea nici atitudinea lor și nici faptul că luaseră locul lui Lowell și nici modul în care mă puneau la punct în sala asta de ședințe. Ar fi trebuit să știe ce înseamnă numele. Nu era chiar așa de dificil. Nu trebuia decât să arunci o privire la numele și adresa lui Elizabeth. Am decis s-o iau ușurel.
   - Al doilea nume al soției mele este Sarah, am spus.
   - Al doilea nume al soției mele este Gertrude, a spus Carlson.
   - Hristoase, Nick, asta e cumplit.
   - Care este al doilea nume al soției tale, Tom?
   - McDowd. E un nume de familie.
   - Îmi place când fac chestia asta. Folosesc un nume de familie drept al doilea nume. Adică îi onorează pe strămoși în felul acesta.
   - Și mie îmi place, Nick.
   Ambii bărbați își întoarseră privirile către mine.
   - Care este al doilea nume al dumitale, doctore?
   - Craig, am spus.
   - Craig, repetă Carlson. OK, adică dacă te-aș fi întrebat dacă numele - flutură teatral din brațe - să zicem, Craig Dipwad înseamnă ceva pentru dumneata, ai fi ciripit imediat, „Hei, pe mine mă cheamă Craig după al doilea nume”?
   Carlson îmi aruncă din nou o privire dură.
   - Probabil că nu, am zis eu.
   - Probabil că nu. Atunci să încercăm din nou: Ai auzit până acum numele de Sarah Goodhart, da sau nu?
   - Adică dacă l-am auzit vreodată în viața mea?
   Stone exclamă:
   - Iisuse Hristoase!
   Carlson se făcu stacojiu la față.
   - Te joci cu noi de-a semantica, doctore?
   Avea dreptate. Făceam pe prostul. Nu știam cu ce să încep și ultimul rând din e-mail: Să nu spui cuiva - îmi strălucea în minte, ca o reclamă cu neon. Mă simțeam derutat.
   Probabil că știau deja ceva despre Sarah Goodhart. Era numai un test ca să vadă dacă am intenția să cooperez sau nu. Asta era. Poate. Și să cooperez, dar la ce?
   - Soția mea a copilărit pe strada Goodhart, am spus eu.
   S-au dat amândoi ceva mai înapoi, lăsându-mi spațiu, și și-au încrucișat brațele. M-au condus spre un lac de tăcere și eu m-am scufundat prostește în el.
   - Vedeți, de asta am spus că Sarah este al doilea nume al soției mele. Numele de Goodhart m-a făcut să mă gândesc la ea.
   - Pentru că a crescut pe strada Goodhart? întrebă Carlson.
   - Da.
   - Adică, vreți să spuneți despre cuvântul Goodhart că a fost un fel de catalizator?
   - Da, am repetat.
   - Mi se pare logic.
    Carlson se uită la partenerul lui.
    - Ție ți se pare logic, Tom?
   - Sigur că da, fu de acord Stone, bătându-se ușurel cu mâna pe burtă. N-a fost evaziv sau mai știu eu cum. Cuvântul Goodhart a fost ca un catalizator.
   - Asta l-a făcut să se gândească la soția lui.
   Amândoi s-au uitat din nou la mine. De astă dată, m-am forțat eu să tac.
   - Soția dumitale a folosit vreodată numele de Sarah Goodhart?
   - Cum adică, să-l folosească?
   - A spus vreodată „Bună, eu sunt Sarah Goodhart” sau a avut vreun document de identitate pe numele acesta, ori s-a înscris undeva sub numele acesta...
   - Nu, am spus eu.
   - Ești sigur?
   - Da.
   - Acesta este adevărul?
   - Da.
   - Nu cumva ai nevoie de un alt catalizator?
   M-am îndreptat pe scaun și am decis să dau dovadă de o oarecare hotărâre.
   - Nu-mi place foarte mult atitudinea dumitale, domnule agent Carlson.
   Zâmbetul lui larg, ce arăta dinții, ca de reclamă, reveni, dar era un hibrid crud al formei anterioare. Ridică mâna și spuse:
   - Scuză-mă, colega, de acord, am fost cam dur.
   Privi în jur, ca și când s-ar fi gândit ce să mai spună. Așteptam.
   - Ți-ai bătut vreodată soția, doctore?
   Întrebarea m-a năucit.
   - Ceee?
   - Ai făcut chestia asta vreodată? Adică să plesnești o femeie?
   - Ce..., ți-ai pierdut mințile?
   - Cât a valorat asigurarea de viață pe care ai primit-o la moartea soției dumitale?
   Am înghețat. M-am uitat la el și apoi la Stone. Nu se citea nimic pe fețele lor. Nu-mi venea să-mi cred urechilor ce aud.
   - Ce se întâmplă aici?
   - Te rog să răspunzi numai la întrebare. Asta în cazul în care, firește, nu vrei să ne spui ceva.
   - Nu e niciun secret, am spus eu. Polița era pentru 200 de mii de dolari.
   Stone fluieră admirativ.
   - Două sute de mii de bătrâne pentru o soție moartă. Hei, Nick, ce să înțeleg eu de aici?
   - E o asigurare cam mare pentru o femeie de 25 de ani.
   - Vărul ei își începea activitatea la State Farm, am spus eu, alegându-mi cu greu cuvintele.
    Nostim era că, deși știam că nu făcusem nimic rău - oricum, nu ceea ce credeau ei - am început să mă simt vinovat. Era o senzație ciudată. Sudoarea începuse să-mi curgă pe la subsuoară.
   - Voia să-l ajute și a cumpărat polița asta așa de mare.
   - Drăguț din partea ei, spuse Carlson.
   - Chiar drăguț, adăugă și Stone. Familia este foarte importantă, nu crezi?
   N-am spus nimic. Carlson se așeză din nou pe colțul mesei. Zâmbetul îi dispăruse iar.
   - Uită-te la mine, doctore!
   M-am uitat. Ochii lui se pironiră într-ai mei. Am reușit să-i susțin privirea, dar cu greu.
   - Să-mi răspunzi la întrebare de data aceasta, spuse el rar. Și să nu-mi faci pe șocatul sau pe insultatul. Ți-ai lovit vreodată nevasta?
   - Niciodată, am spus eu.
   - Nici măcar o dată?
   - Nici măcar o dată.
   - Nici n-ai îmbrâncit-o?
   - Niciodată.
   - Sau poate că ai plesnit-o la furie. La naiba, toți am trecut prin asta, doctore. O palmă rapidă. Nu e nicio crimă în asta. E ceva firesc atunci când e vorba de afaceri de inimă, înțelegi ce vreau să spun?
   - Nu mi-am lovit niciodată soția, am spus eu. Nu am îmbrâncit-o, nu am pălmuit-o și nici n-am plesnit-o la furie. Niciodată.
   Carlson se uită la Stone.
   - Este clar pentru tine, Tom?
   - Sigur că da, Nick. A spus că n-a lovit-o niciodată, pentru mine e clar.
   Carlson se scărpină în bărbie.
   - Numai dacă...
   - Numai dacă ce, Nick?
   - Numai dacă nu pot să-i ofer domnului doctor Beck încă un catalizator.
   Toate privirile erau din nou îndreptate spre mine. Îmi simțeam ecoul propriei respirații în urechi, sacadată și neregulată. Simțeam că mă ia cu amețeală. Carlson mai așteptă o clipă, apoi apucă plicul mare din hârtie cafenie. Dezlegă pe îndelete nodul sforii cu degetele lui lungi și subțiri, apoi deschise plicul. Îl ridică în sus și lăsă conținutul să cadă pe masă.
   - Ce părere ai de acest catalizator, doctore?
   Erau câteva fotografii. Carlson le împinse către mine. M-am uitat în jos și am simțit că îmi plesnește inima.
   - Domnule doctor Beck?
   Priveam fix. Am întins timid mâna și degetele mele au atins suprafața.
   Elizabeth!
   Erau fotografii cu Elizabeth. Prima era un plan apropiat al feței. Era în profil și își ridica ajutându-se de mâna dreaptă părul din spatele urechii. Avea ochiul roșu și umflat. Pe gât, în spatele urechii, avea o tăietură adâncă și mai multe vânătăi.
   Părea că plânsese.
   Mai era o altă fotografie ce o arăta de la brâu în sus. Elizabeth avea numai un sutien și arăta către o zonă foarte decolorată de pe cutia toracică. Ochii aveau aceeași culoare roșie. Lumina era ciudat de crudă, de parcă lampa ar fi căutat și ea vânătăile și ar fi vrut să le aducă mai aproape de lentile.
   Mai erau încă 3 fotografii, toate luate din diferite unghiuri și arătând diverse părți ale corpului. Toate înfățișau alte tăieturi și vânătăi.
   - Domnule doctor Beck?
   Am ridicat brusc privirile. Parcă eram de-a dreptul mirat să-i văd acolo, în cameră.
   Expresiile lor erau neutre, răbdătoare. M-am uitat la Carlson, apoi la Stone, apoi din nou la Carlson.
   - Și credeți că eu am făcut toate astea?
   Carlson ridică din umeri.
   - Asta să ne-o spuneți dumneavoastră.
   - Bineînțeles că nu.
   - Știți cum a căpătat soția dumneavoastră aceste vânătăi?
   - Într-un accident de mașină.
   S-au uitat unul la altul de parcă le-aș fi spus că buldogul meu mi-a mâncat caietul cu tema pentru școală.
   - A avut un accident foarte urât, le-am explicat eu.
   - Când?
   - Nu sunt foarte sigur. Cu vreo 3-4 luni înainte... Cuvintele mi s-au înțepenit în gât pentru o clipă – înainte să moară.
   - A fost la vreun spital?
   - Nu, nu cred.
   - Nu credeți?
   - Nu eram în oraș.
   - Unde erați?
   - Eram la un seminar de pediatrie, la Chicago, în momentul respectiv. Mi-a povestit despre accident, atunci când m-am întors.
   - La cât timp după aceea v-a spus?
   - La cât timp după accident?
   - Da, doctore, după accident.
   - Nu știu. Poate 3 zile.
   - Erați deja căsătoriți atunci?
   - De numai câteva luni.
   - De ce nu v-a spus imediat?
   - Mi-a spus. Adică imediat ce am ajuns acasă. Presupun că n-a vrut să-mi fac griji.
   - Înțeleg, spuse Carlson.
    Se uită la Stone. Nu se oboseau să-și ascundă scepticismul.
   - Așadar, dumneata ai făcut fotografiile astea, doctore?
   - Nu, am spus eu și, în aceeași clipă, mi-am dorit să nu fi spus nimic.
   Cei doi au schimbat din nou o privire, simțind miros de sânge. Carlson înclină capul și se apropie mai mult.
   - Ai mai văzut vreodată aceste fotografii până acum?

......................................