Soția campionului, Peggy Nicholson

 ........................................

3.

           Cu o mișcare iute, se îndepărtă de el, care-i dădu drumul la mâini. Vraja se rupse.

   - Coffee, vino la telefon, pe tine te caută, strigă Anke cu o voce neliniștită. Eu nu înțeleg nimic. Maureen doarme și nu vreau s-o trezesc.

   - Vin imediat, Anke.

   - Îmi pare rău...

   În picioare, în partea de sus a scării, la câțiva metri distanță, tânăra femeie îl privea pe Dodge cu un aer stânjenit.

   Coffee zâmbi. De fapt, Anke tocmai îi salvase viața. Ce prostie, dacă i-ar fi cedat lui Dodge. Trecea printr-o perioadă dificilă, iată de ce se simțea atât de vulnerabilă. În ceea ce-l privește pe Dodge, profita de ocaziile care i se iveau ca toți bărbații. Trebuia să nu dea proporții exagerate întâmplării și să-și păstreze stăpânirea de sine.

   Coffee făcu prezentările.

   - Anke Meier, Dodge Phillips... v-ați întâlnit cu ocazia accidentului lui Maureen, vă amintiți?

   - Da, da, murmură Dodge privind cum se îndepărta silueta grațioasă a lui Anke. Anke Meier, spui?

   - Da, este o tânără nemțoaică... dar, scuză-mă, trebuie să mă duc la telefon.

   - Vine din Germania?

   - Dodge, n-am timp, zise Coffee, supărată. Du-te și întreab-o tu însuți pe Anke, dacă te interesează atât de mult.

   Coffee se grăbi spre birou.

   Hotărât lucru, Anke avea un succes nebun. Peter era cucerit deja de farmecul ei. Și acum Dodge, care o privea lung, cu un aer fericit. Este adevărat că Anke era fermecătoare, cu chipul ei rotund și fermecător de copilăresc, cu ochi ei mari, albaștri și expresia ei dulce de inocență. Dodge ar fi putut totuși să aibă decența să-și ascundă mai bine admirația.

   Luă receptorul cu o mână nervoasă. Doamne, va fi oare geloasă pe Anke? Numai asta mai lipsea!

   - Da, Ralph, da, tocmai am sosit... Intenționezi să livrezi păcura în cursul săptămânii? Da, nu e nicio problemă. Te sun eu... da, desigur...

   Naiba să-i ia pe guralivi! Ralph se hotărâse astăzi să-i povestească viața la telefon. Tocmai în momentul când era grăbită. Dodge se dusese la bucătărie și încă nu ieșise de acolo. Ce se întâmpla? Era deja la picioarele lui Anke? Absurd! La drept vorbind, Dodge păruse mai degrabă uluit decât încântat văzând-o pe Anke. Oare de ce?

   Imediat ce închise telefonul, se repezi la bucătărie. O aștepta un spectacol ciudat: cu capul plecat, fața palidă, Anke stătea în fața lui Dodge, al cărui chip reflecta o expresie aproape îndurerată. Lui Coffee i se strânse inima.

   Oare ce se petrecuse? O tentativă de seducere din partea lui Dodge? La urma urmei, ce importanță avea? Coffee se făcea luntre și punte pentru a-l descuraja pe Dodge. Nu era de mirare că acesta se întorsese spre frumoasa Anke. Aceasta era regula jocului, crudă dar imposibil de evitat.

   Când o văzu pe Coffee, Anke se ridică imediat, roși și ieși în mare grabă, murmurând numele fiicei sale.

   Luându-și un aer indiferent, Dodge gustă din cafea înainte de a întreba:

   - Maureen mai doarme?

   - Nu știu, mă duc să văd.

   Cu capul zbârnâind, Coffee porni spre salonul albastru.

   Cel puțin să fi avut stăpânirea de sine a lui Dodge. Cum reușea să rămână atât de calm când era limpede că tocmai fusese repezit de Anke? La gândul acesta, Coffee clătină din cap. Nu, fără gelozie, fără sentimente devastatoare. El era liber. Cu toate astea, îi făcea rău să se gândească la faptul că Dodge era interesat de o altă femeie.

   Din fericire, Maureen se trezise.

   În timp ce Dodge stătea de vorbă cu ea, Coffee clasa niște acte în birou, supraveghind ușa de la intare. Jeffie era în întârziere, se gândi era aruncând o privire spre ceas. Nervozitatea ei spori și, incapabilă să mai trieze corespondența, vârî plicurile în sertarul mesei și se îndreptă spre bucătărie.

   În clipa când traversa holul, Dodge ieși din camera lui Maureen cu un alb album de fotografii sub braț.

   Un gând trecu prin mintea ei, un gând de o tristețe îngrozitoare, care-i aduse lacrimi în ochi. Viața lui Richard se rezuma la 3 albume de fotografii. Clișee care se îngălbeneau cu timpul, tăieturi din ziare ale căror litere se vor șterge.

   Asta era viața unui om? Victorii obținute pe o tablă de șah? Cât de neînsemnat! Richard nu lăsa nimic altceva în urma lui? Atât de puțin. Amintiri triste, o privire rece care se întorsese de la ea, într-o dimineață....

   Deodată, totul deveni neclar. Dodge alergă spre ea cu o exclamație de surpriză și Coffee își dădu seama că plângea pe umărul lui.

   - Coffee, calmează-te. Ce s-a întâmplat?

   - Eu... este o prostie, nu da atenție, sunt obosită.

   - L-ai iubit atât de mult? murmură el.

   Cuvintele astea îi atinseră inima. Îl iubise oare pe Richard?

   Îi fusese atașată, foarte atașată, asta era sigur. Dar era asta dragostea? Câteodată, Coffee se îndoia, atunci când, în momentele de singurătate, se simțea cuprinsă de ranchiună. Richard era mereu absent, îndepărtat, din ce în ce mai distant, devorat de pasiunea lui. Apoi, într-o zi, mort. Dacă l-ar fi iubit cu adevărat, poate că l-ar fi putut salva?

   Dodge îi mângâie părul cu blândețe. Coffee își reveni cu greutate. Zâmbi slab, ștergându-și obrajii uzi de lacrimi.

   - Iartă-mă, nu ar fi trebuit să mă pierd în felul acesta, murmură ea.

   El nu zise nimic, mulțumindu-se s-o privească atent. Apoi clătină din cap, oftă și culese cu vârful degetelor o lacrimă rătăcită lângă buzele ei.

   - N-am întâlnit niciodată o femeie ca tine, Coffee.

   În aceeași clipă, ușa de la intrare se deschise violent.

   Cu o mișcare promptă, Coffee se îndepărtă de Dodge și se întoarse cu un strigăt.

   - Jeffie! Oh, Doamne! Ce-ai pățit?

   Băiatul o privi buimac. Ciufulit, cu fața tumefiată, cu o buză spartă, înaintă spre ei, țeapăn, stăpânindu-se vizibil să nu izbucnească în plâns.

   - Dragul meu, vorbește! Ce ți s-a întâmplat?

   - Nimic, mamă, absolut nimic.

   Când vru să-l ia în brațe, el o respinse cu putere. Coffee înțelese imediat că fiul ei refuza să fie tratat drept copil. Prefera mai curând să moară decât să izbucnească în hohote de plâns în fața lui Dodge. O cuprinse un sentiment de derută: Jeffie îi scăpa. Dacă ar fi fost singură cu el, s-ar fi aruncat în brațele ei, l-ar fi alinat, l-ar fi legănat. Dar așa, stătea drept în fața ei, tare ca o stâncă, încăpățânat, cu privirea sălbatică.

   Coffee se întoarse distrusă spre Dodge, ca pentru a-i cere ajutor. Acesta îl privea cu un aer jumătate amuzat, jumătate serios.

   - O încăierare, nu-i așa, prietene? îl întrebă el cu o voce liniștită.

   - Da. Imbecilul acela de Denny Lewis...

   - Cine este...?

   - Oh, unul din clasa superioară, răspunse Jeffie ridicând din umeri. Idiotul ăsta m-a tratat drept mincinos când i-am spus că am condus Porsche-ul tău.

   - Ah! Și am impresia că nu ți-a plăcut.

   - Nu, i-am tras o chelfăneală să mă țină minte.

   - Vrei să te însoțesc în sala de baie ca să-ți pansezi rănile?

   - Mulțumesc, mă descurc singur.

   Îmbărbătat, Jeffie zâmbi mândru și trase adânc aer în piept înainte de a trece prin fața mamei sale și a lui Dodge, cu capul sus, ca un mic soldat. În trecere, Dodge îl bătu prietenește pe umăr.

   - Dacă vrei, facem mâine un drum la Mount Washington, Jeff.

   - De acord, Dodge. Va fi bine, nu-ți face griji.

   Îndată ce dispăru, Dodge se întoarse spre Coffee.

   - Fii liniștită, nu a condus singur. El ținea volanul și eu aveam grijă de pedale.

   Zâmbea, iar ochii negri îi străluceau. Coffee capitulă. Dodge avea dreptate: Jeffie creștea și lucrurile se schimbatu. Poate că și ea trebuia să se schimbe? Și să înceteze să-l mai considere pe Jeffie un băiețel.

   O cuprinse o mare oboseală. Atâtea probleme de rezolvat în același timp: Jeffie, Richard, Dodge, Anke, Maureen... Totul se încâlcea în capul ei.

   - Este un băiat, Coffee, nu uita asta, reluă Dodge. La vârsta lui, are nevoie de compania unui bărbat.

   - Da, știut, dar... nu tu.

   - Evident, el este acela care trebuie să hotărască. Nu poți să-l ții tu în lesă toată viața, Coffee!

   - Nu asta doresc, ripostă ea, indignată. Vreau numai să evit un lucru, unul singur.

   - Orice ai face, el va fi întotdeauna acela care va hotărî în ultimă instanță. Jeff este independent, chiar dacă este copil. Apropo, când are loc următoarea noastră întrevedere? În seara asta?

   În momentul acela Anke apăru în capătul culoarului cu Gitta în brațe. Când ajunse în dreptul lor, roși, evident stânjenită. Expresia lui Dodge se schimbă și o privi cu atenție pe Gitta. Atinse ușor cu degetul obrazul fetiței, murmurând cu un aer absent:

   - Este o fetiță foarte frumoasă.

   Coffee îl cercetă cu atenție. De ce această schimbare subită? De ce această tulburare în fața lui Anke? I se ascundea ceva. Dar ce?

   Dodge o urmări pe Anke dispărând, cu același aer absent. Apoi, ca și cum revenea de foarte departe, se întoarse spre Coffee și spuse cu voce distrată:

   - Bine, te las. Îți voi telefona... mai târziu.

   Fără să mai adauge nimic, se răsuci pe călcâie și ieși din cabană.

   Coffee închise încet ușa în urma lui. Anke avea o asemenea putere asupra lui Dodge, încât acesta uitase de următoarea lor întâlnire. În mod ciudat, în loc să fie ușurată, simți un fel de ciudă.

   Enervată pe ea însăși, Coffee se grăbi spre camera lui Maureen. De ce acorda atâta importanță reacțiilor lui Dodge?

CAPITOLUL IX

   După ce aruncase o privire spre salon unde Maureen citea dintr-o carte micuței Gitta, Coffee se îndreptă spre solariu, cu corespondența sub braț. La această oră era minunat aici, cu soarele care scălda încăperea.

   Tânăra femeie împinse fără zgomot ușa și rămase în prag surprinsă: Anke era postată în fața unui perete, ocupată cu contemplarea unei serii de fotografii. Ce aer fascinat avea! Era oare imaginea unei neîndoielnice fericiri familiale care o impresiona astfel? Coffee cunoștea foarte bine aceste fotografii care-i aminteau de perioada cea mai fericită a căsniciei ei.

   Exista mai ales o fotografie în care se vedea Richard, cu un zâmbet larg pe buze - unul dintre rarele sale zâmbete - înconjurându-i cu brațele pe Coffee și pe Jeffie, atunci în vârstă de 2 ani. Se întorsese din Brazilia, unde participase la un turneu în care învinsese un mare maestru rus. Toți trei râdeau și dădeau imaginea fericirii desăvârșite. Ce mult îndrăgea această fotografi! La vremea aceea, totul i se părea încă posibil.

   Richard era îndrăgostit de ea, își adora băiețelul, privea viața cu entuziasm. Câteva fisuri apăruseră deja între ei, dar atât de neînsemnate...

   - Oh, iartă-mă! exclamă Anke zărind-o pe Coffee. Eu... voiam să fac curățenie și...

   - Nu ai văzut până acum aceste fotografii? întrebă Coffee înaintând, gânditoare.

   - Nu, încă nu. Este... soțul dumitale?

   - Da, este Richard.

   - Arată fericit.

   - Tocmai câștigase un turneu important.

   - Și dumneata, Coffee, păreai fericită. Îl... iubeai?

   - De ce nu mi-aș fi iubit soțul, Anke?

   Timp de câteva secunde, Coffee privi chipul lui Richard și inima începu să-i bată mai repede.
   Legătura care-i unise era încă atât de puternică! Era oare dragoste? Sau un sentiment de culpabilitate? Regretul că ea, soția lui, nu reușise să-l salveze? Oh, de ce oare nu reușea să se desprindă de el? Trecutul avea atâta influență asupra ei încât chiar și astăzi, după 3 ani, nici nu-și imagina să-și refacă viața cu un alt bărbat. Când va scăpa de fantomele care-i chinuiau memoria? Niciodată, desigur.

   Coffee se întoarse oftând, îndreptându-și atenția spre Anke. Tinerețea și inocența tinerei nemțoaice o impresionară. Pe neașteptate, o întrebă, fără să se gândească:

   - Și soțul tău, Anke? Ce face?

   - Eu... nu sunt căsătorită, răspunse Anke.

   - Iartă-mă, n-ar fi trebui să-ți pun această întrebare.

   - N-are importanță. Să știi că nu sunt nefericită.

   Coffee o luă de braț cu un gest amical.

   - Sper că-ți place aici, Anke. Aș vrea să fac ceva pentru tine, dar ce anume?

   - Ai fost deja atât de drăguță cu mine, șopti Anke.

   Un zâmbet spontan îi lumină pentru prima oară chipul, alungând expresia de teamă pe care o avea întotdeauna în prezența lui Coffe. Aceasta din urmă se stăpâni să n-o strângă în brațe.

   Cum să-și explice simpatia pe care o simțise dintr-o dată pentru Anke? Această simpatie făcea parte dintre sentimentele iraționale care o încercau de câtva timp. Nu avea nicio importanță. Îi era dragă prezența lui Anke lângă ea, cu eficiența ei, cu blândețea ei și ochii ei mari, albaștri și încrezători.

   Hotărât lucru, viața la Owe Brook era destul de agitată, se gândi Coffee antrenând-o pe Anke spre o altă serie de fotografii.

   În clipa aceea, pe culoar răsună o tropăială și în încăpere năvăli Jeffie, zbârlit și roșu la față.

   - Mamă, uită-te la tricoul meu! Mi l-a cumpărat Dodge la Mount Washington. Și știi ceva? Ei bine, Denny Lewis m-a văzut urcând în Prosche. A rămas cu gura căscată. Mă duc s-o văd pe bunica.

   - Liniștește-te, dragul meu, îl sfătui Coffee îmbrățișându-l.

   - Bună ziua la toată lumea, zise Dodge.

   El intră în încăpere cu hanoracul roșu aruncat neglijent pe umăr și-i zâmbi lui Coffee.

   - Iată, ți l-am adus înapoi pe Jeffie, teafăr și nevătămat.

   Îndată ce-l văzu pe Dodge, Anke plecă adresându-i un mic salut din cap. Dodge îi răspunse cu același semn indiferent. Așadar, Anke nu părea să mai producă asupra lui impresia devastatoare din ziua precedentă.

   - Mulțumesc, pare încântat, spuse Coffee.

   - Te-ai gândit la următoarea noastră întrevedere? În seara asta ești liberă?

   - Îmi pare rău, uitasem că am întâlnire cu contabilul nostru. Imposibil s-o anulez, este un om foarte ocupat, înțelege-mă.

   - Da, într-adevăr. Și mâine? Aș putea veni să te iau spre ora 6?

   - De acord.

   O cuprinse o dorință nebună să-și pună capul pe umărul lui. Ce bine fusese ieri în brațele lui! Își imagină corpul lui cald lipit de al ei, blândețea mâinilor lui pe pielea ei, vocea lui gravă care-i producea fiori... Doamne! Era pe cale să se îndrăgostească de Dodge Phillips.

   Coffee clătină din cap, enervată de slăbiciunea ei. Numai asta îi mai lipsea! Să pactizeze cu dușmanul!

   - Eu plec, Dodge, sunt deja în întârziere, declară ea îndreptându-se spre ușă.

   - Iar eu mă duc să-i fac o mică vizită lui Maureen, dacă asta nu te supără.

   - Și Jeffie? întrebă Coffee, intrând imediat în stare de alarmă.

   Își desprinse cu un gest nervos hanoracul din cuier și-l îmbrăcă. Îi era imposibil să-și alunge teama care se cuibărise în ea de atâția ani. Dacă n-ar mai exista șahul, jocul acesta blestemat!

   - Coffee, când o să-mi acorzi încrederea ta? Mi-am petrecut după-amiaza cu Jeffie și îți jur că nu am rostit niciun cuvânt...

   - Te cred, Dodge. Iartă-mă, dar este ceva care mă depășește.

   Degetele îi tremurau când își închise hanoracul. Dacă i-ar putea înțelege disperarea!
   Oftând, Dodge o strânse ușor de mână.

   - Am obiceiul să-mi țin promisiunile, Coffee.

   - Sper, răspunse ea pe un ton rece. Pe mâine, Dodge.

   Grăbită să scape de el, luă un dosar de pe măsuța de al intrare și ieși, lăsându-i lui grija de a închide ușa în urma ei. Ajunsă pe terasă, Coffee făcu câțiva pași și, împinsă de un lipsit de rațiune, se întoarse spre marea fereastră a salonului.

   Acolo, Dodge stătea în fața lui Anke cu un aer aspru de inchizitor, în timp ce Anke îi vorbea cu o expresie de adevărată panică pe chipul ei frumos. Părea tulburată și, din gesturile ei, Coffee avu impresia că se justifică.

   Ce putea să însemne scena asta? De ce avea Dodge expresia aceasta de judecător? După cum părea, s-ar fi putut crede că Anke era o criminală.

   Coffee era cât de pe ce să se întoarcă să le ceară explicații. Dar, lucru ciudat, i-a fost teamă.

   Intuiția îi șoptea să nu se amestece și Coffee, întorcând spatele cabanei, se îndreptă în direcția opusă, spre parcare.

   Mersul pe schiuri avusese întotdeauna asupra lui Coffee o influență extrem de liniștitoare. Nimic nu era mai potrivit pentru a-și calma nervii încordați decât să parcurgă vreo 20 de kilometri prin zăpada proaspătă.

   Terminându-și treaba la cabană, Coffee pornise la drum spre sfârșitul dimineții, dornică de aer liber, de întinderea albă și de liniște. Ce frumusețe, se gândea Coffee în timp ce înainta spre creastă. Nu va fi niciodată în stare să părăsească munții aceștia, chiar dacă aici își pierduse Richard viața.

   Richard și Dodge o obsedau. Cei doi bărbați aveau multe lucruri în comun. Acesta să fie oare motivul pentru care Dodge o atrăgea și o speria în același timp? Era puternic, ca și Richard, sigur pe el și voluntar. Cu toate acestea, între ei exista o mare diferență: Coffee ghicea la Dodge o sensibilitate și o tandrețe pe care Richard nu le avusese niciodată. Cel puțin față de ea.

   Oftând, Coffee schimbă direcția spre cabana Elsei Warner. Îi era imposibil să reziste: ideea că Dodge era singur înăuntru și lucra, făcea ca inima să-i bată mai repede.

   Poate că l-ar putea zări din întâmplare? O cuprinse o bucurie intensă și apăsă pe bețe cu vigoare sporită. Ce demon o îndemnase? Se grăbea acum spre Dodge în timp ce toată dimineața se străduise să și-l alunge din minte.

   Dacă ar fi ascultat de rațiune, cu siguranță că nu s-ar fi îndreptat acum spre Dodge. Nebunie curată, își reproșa ea în timp ce se apropia. Poate că era plecat!

   Coffee observă niște urme de schiuri pe pârtia care ducea în pădure. Le urmă, intrigată, apoi zâmbi la vederea traseului punctat cu mari adâncituri în zăpadă. Un schior începător? Să fie Dodge?

   Răspunsul se concretiză puțin mai departe, prin imaginea unui hanorac roșu dominat de un cap cu păr negru presărat cu zăpadă.

   Pe buzele lui Coffee se contură un mic zâmbet malițios. Dodge era în dificultate? Încântată de perspectiva de a-l surprinde într-un moment de evidentă slăbiciune, el care era atât de sigur pe sine, se avântă spre el.

   Cu o mișcare grațioasă, Coffee frână brusc la câțiva centimetri de Dodge, ridicând o trâmbă de zăpadă. Încercă un sentiment de triumf. De data aceasta, ea era aceea care se afla în avantaj.

   - Bună, Dodge! Te distrezi bine?

   - Minunat, zăpada este proaspătă, cu adevărat admirabilă! Împingi un schi într-o direcție și nu știi dacă celălalt îl va urma, mormăi el strâmbându-se. Dar n-ar vrea să te deranjez, Coffee, mi se pare că ești grăbită.

   - Eu? Deloc, am tot timpul. De fapt, treceam din întâmplare pe aici și te-am zărit de sus. Aveam impresia că ai probleme, spuse ea cu un aer nevinovat.

   - Da, da, înțeleg... Ai de ce să te bucuri! Căci te bucuri, Coffee Dugan, nu-i așa? La ce te aștepți din partea mea? La o frumoasă ciocnire cu bradul acela de jos? Așa cum mă aflu în momentul acesta, într-acolo mă îndrept. Sau, mai curând, așa au hotărât schiurile mele fără să-mi ceară părerea.

   Coffee izbucni în râs. Vederea lui Dodge în această poziție caraghioasă o încânta. Grea lovitură pentru amorul propriu. Și o mică revanșă pentru Coffee, în sfârșit. Își aruncă pe spate masa bogată a părului ei blond, și-i propuse, cu ochii strălucitori:

   - Ai nevoie de ajutorul meu, Dodge?

   În timp ce râdea, îl urmărea cu atenție. Bărbatul acesta plin de aroganță va accepta oare să fie dirijat de o femeie? Dacă da, va fi spre meritul lui.

   - De ce nu? În situația în care mă aflu, am depășit stadiul ridicolului, răspunse el pe un ton resemnat. În cazul acesta, ce să fac cu lemnul acesta curbat care vrea s-o ia neapărat la dreapta? Dacă mai continuă, voi fi rupt în două. Repede, doamnă profesoară, vă aștept îndrumările. Nu mai pot rezista mult în poziția aceasta.

   - Mută-ți greutatea corpului în partea opusă... așa.. perfect. Bun, îți propun să urmezi linia de creastă, puțin mai sus. Este mai bine să începi pe teren plat.

   - Îți atrag atenția că sunt foarte bun la coborâre.

   - Te cred. Dar tehnica schiului fond este foarte diferită.

   - Bine, bine, să mergem pe teren plat, de acord. Oricum, se pare că n-am de ales.

   - Într-adevăr! La drum, anunță Coffee cu voce hotărâtă.

   - Da, doamnă profesoară.

   Dodge se dovedi un elev foarte dotat. Avea un bun echilibru și o forță fizică remarcabilă, ceea ce ușura lucrurile.

   După o oră sau două, stăpânea deja mersul pe teren plat, trecea peste ridicături, ca și slalomul printre brazii plini de zăpadă.

   Coffee îl dusese intenționat departe de oraș, spre White Mountains. Era un loc în afara pârtiilor obișnuite, care îi plăcea pentru solitudinea și liniștea lui. Căldura îi obligase să-și scoată hanoracele, pe care le legaseră în jurul taliei.

   Când ajunseră în vârful unei mici coline, Coffee propuse o pauză pentru a-și potoli setea. După ce a băut, îi întinse plosca cu apă lui Dodge, care o luă grăbit. Bău cu înghițituri mari, cu capul dat pe spate.

   Coffee îi admiră profilul perfect, părul negru și strălucitor, genele lungi. Doamne, cât de frumos era! Avea un soi de frumusețe sălbatică ce-i lua ochii.

   Haide, fără nebunii, își zise ea. Fără gânduri deplasate. Existau sute de bărbați frumoși și atrăgători. Dar nu există decât un Dodge, acest amestec ciudat de forță și blândețe, de sensibilitate și asprime. Singurul bărbat care-i făcea inima să bată grăbit când întâlnea privirea ochilor negri.

   Speriată de turnura pe care o luau lucrurile și gândurile, Coffee propuse imediat să pornească din nou la drum.

   Pârtia era mai largă acum și înaintau unul lângă altul.

   Coffee simțea privirea intensă și arzătoare a lui Dodge fixată asupra ei. Mări viteza, dar el o urmă fără dificultate.

   Coffee își închise în mod discret nasturii din partea de sus a puloverului. Nu se punea problema să-l provoace. Căci ea nu răspundea de propriile ei reacții...

   - În ce stadiu ai ajuns cu cercetările? întrebă ea pentru a întrerupe tăcerea care devenise apăsătoare.

   - Avansez. Sunt în curs de analizare a diferitelor strategii de joc ale lui Richard și recitesc biografia lui Karpov și Tischer. Trebuie îndeosebi să închei examinarea albumelor de fotografii pe care mi le-a dat Maureen și să-ți pun alte întrebări.

   Și după aceea ce se va întâmpla? Va pleca, ducându-și manuscrisul sub braț. Iar Coffee va rămâne aici, cu sentimentul singurătății mai profund decât înainte.

   Ideea plecării lui o îngrozea. Ce gol va fi aici după plecarea lui! Și-ar fi putut imagina că va putea ocupa un loc atât de mare în viața ei?

   Coffee își dădu seama că avea nevoie să iubească un bărbat și să fie iubită. Sigur, îi avea pe Jeffie și pe Maureen, dar nu era același lucru. Dragostea, pasiunea, îi lipseau. Și de când nu mai simțise plăcere fizică? De când nu mai dormise în brațele unui bărbat? Trecuse atât de mult timp....

   Dodge nu părea indiferent față de ea. Dar ce voia el? O aventură bazată pe dorință și indiferență? Da, o aventură efemeră și fără viitor, Coffee nu-și făcea iluzii. Dacă îi ceda, suferința ei va fi și mai mare. Simți că-l urăște pentru că-i distrusese liniștea pe care și-o căpătase atât de greu după moartea lui Richard. Când Dodge va părăsi Jackson-ul, va lăsa în urma lui o femeie nemulțumită. Și un copil frustrat de a nu-și putea da frâu liber pasiunii pentru șah. Își dădea oare seama cât de rău le făcuse?

   Coffee aruncă o privire în direcția lui și îi văzu chipul liniștit, cu veșnicul lui zâmbet amuzat în colțul buzelor.

   Indignată, acceleră și mai mult. Oh nu, el nu se temea de nimic, nu se gândea decât la el. Trebuia să termine cu Dodge Phillips, și încă repede. Cu cât va pleca mai repede, cu atât va suferi mai puțin.

   - Ei bine, pune-mi întrebările acelea, îi aruncă ea cu o voce tăioasă. Altfel nu mai terminăm.

   - Acum, adevărat?

   - De ce? Te supără?

   - Când mă duci într-un ritm infernal și când sunt în pragul infarctului?

   - Nu exagera.

   El își puse brusc mâna pe brațul ei, obligând-o să se oprească, apoi o privi adânc în ochi.

   - De acord. Dacă ești dispusă să vorbești, eu sunt gata să te ascult. Prima întrebare: de ce Richard a abandonat șahul după ce a câștigat titlul de campion mondial? întrebă el fără nicio introducere.

   Coffee, care nu se așteptase la acest atac, se simți cuprinsă de groază. Întrebarea era brutală și ea păli. Ce să-i răspundă? Cum să scape de strânsoarea lui de fier? Imposibil. Mâna lui Dodge o strângea și ea avu impresia că este prinsă în cursă, asemenea unui animal hăituit.

   - Eu.... nu știu, bâigui ea, descumpănită.

   - Coffee, te rog...

   - Îți jur că nu știu nimic! strigă ea, scoasă din minți. Nu voia să vorbească despre asta.

   - Aveați probleme, pe vremea aceea?

   - Oh, da, aveam! Vei scrie și despre asta în cartea ta? Necazurile conjugale ale lui Richard Dugan! Un frumos titlu de capitol, ademenitor!

   - Încerc numai să înțeleg, Coffee...

   Ea își întoarse capul, cu ochii plini de lacrimi. Dacă ar ști el...

   Și atunci amintirile ei reveniră, neîndurătoare, limpezi, ca și cum totul se întâmplase ieri....

   Când Richard se întorsese de la Berlin, Coffee înțelesese imediat că era ceva grav.

   Era mai închis ca de obicei și refuza orice discuție cu ea, preferând să-și petreacă zilele în munți. Și de când aștepta ea această întoarcere? De ani de zile. Richard era campion mondial, își atinsese scopul și acum va rămâne lângă ea. Oh, câte lucruri se deterioraseră între timp, dar Coffee voia să pornească din nou de la zero, se reînsuflețească dragostea lor stinsă.

   Richard nu voia. Sau nu mai putea. Nu mai era bărbat pe care-l cunoscuse și-l iubise odinioară. Ce indiferență, ce răceală! Pasiunea șahului le omorâse pe toate celelalte?

   Zilele treceau, cumplite, înghețate, într-o tăcere apăsătoare. Își jucau o penibilă comedie, cu cuvinte căutate și gesturi moderate. De câte ori se stăpânise ea să nu urle, pentru a rupe acest status quo mai groaznic decât certurile?

   Dar Coffee se controla, aștepta, spera. Până în dimineața aceea fatală...

   Cu o mișcare bruscă, tânăra femeie se smulse din mâna lui Dodge și porni la drum. Cum să-și alunge imaginile acelea din minte? Cum să scape de puterea lor bolnăvicioasă?

   În dimineața aceea, Richard părea să iasă pentru prima dată din indiferența lui. Își petrecuse noaptea închis în biroul lui, refuzând să vorbească. Atunci când Coffee îl văzuse la intrare, echipat complet, cu rucsacul în spate, se repezi spre el.

   Nu, nu va pleca fără un cuvânt. Trebuia să accepte să stea în fața ei, soția lui. Îl apucase de umeri, strigase, plânsese.

   Richard o desprinsese cu blândețe.

   - S-a terminat, Coffee, s-a terminat, șoptise el.

   Apoi plecase, fără să mai adauge nimic.

   Ce se terminase? Dragostea lor? Viața lor în comun? Suferința? Ar fi trebuit să-l ajungă din urmă și să-l întrebe. Dar ea nu se mișcase. Urmărise minute întregi silueta lui Richard care se îndepărta pe schiurile lui cu mișcări largi și suple. Și când dispăruse în depărtare, continuase să privească brazii acoperiți de o zăpadă scânteietoare, cerul de un albastru intens, soarele strălucitor.

   „Câtă frumusețe”, gândise ea.

   O cuprinsese o liniște ciudată. De ce acest sentiment semăna atât de mult cu o ușurare? Îi era imposibil să-și explice. Și tot imposibil îi era să înțeleagă. Chipul lui Richard nu-i dezvăluise nici unul din secretele lui.

   „S-a terminat.”

   Fraza îi umbla prin minte fără încetare, fără să-i găsească sensul adevărat. Richard îi datora niște explicații. Când va reveni, îl va întreba. Și de data asta vor merge până la capăt.

   Dar Richard nu mai revenise niciodată.

   La două zile după plecarea lui izbucnise viscolul și nicio echipă nu se putuse aventura pe Muntele Washington. După aceea, Maureen găsise scrisoare lui Richard. Atunci, Coffee înțelesese în sfârșit semnificația ultimelor lui cuvinte.

   Richard plecase spre moarte în mod deliberat și lucid. Când spusese „s-a terminat”, el vorbise despre vața lui. De ce oare nu ghicise? De ce?

   Din ziua aceea, sentimentul vinovăției n-o mai părăsise. Căci dacă l-ar fi iubit pe Richard, l-ar fi oprit și l-ar fi salvat. Dar ea nu se mișcase. Privise neclintită, turbată de furie, cum soțul ei se îndreaptă spre moarte...

   - Coffee, oprește-te. Ești nebună!

   Un chip bronzat cu ochii negri se suprapuse deodată peste cel al lui Richard. Dodge! Uitase de el.

   Departe de a încetini, Coffee acceleră și mai mult mersul, cu capul plecat. Să-l înfrunte acum? Niciodată! Să se descurce singur!

   Tânăra femeie schimbă brusc direcția spre dreapta, pe lângă pantă, pentru a ajunge puțin mai jos, la pârtia care ducea la Owe Brook. Nu avea decât un gând: să scape de Dodge, de Richard, de amintirile ei. Își luă elan cu o apăsare viguroasă asupra bețelor și se avântă pe pârtie.

   - Coffee!

   Strigăt de mânie? Sau de disperare?

   Coffee se opri, se întoarse și strigă:

   - Dodge, nu!

   Prea târziu! El vrusese s-o urmeze, în pofida zăpezii proaspete. Înclinația pantei era prea mare, iar zăpada prea afânată. În plină viteză, Dodge își pierduse echilibrul la trecerea peste o ridicătură a terenului. El zbură prin aer, căzu și se rostogoli până în josul pantei, înainte de a se izbi de un pom.

   Înnebunită de teamă, Coffee se repezi spre el.

   Era întins pe spate, cu ochii închiși, cu chipul presărat cu particule de zăpadă, foarte palid.

   Coffee îi atinse ușor obrajii cu o mână tremurândă, pleoapele închise, buzele, în timp ce se simțea sfâșiată de o suferință groaznică. Figura aceasta cu trăsături încremenite îi amintea de alta. De cea a lui Richard. Richard mort, găsit acolo sus, pe Muntele Washington, pe culmea unuia dintre piscurile cele mai înalte. Vrusese, desigur, să se cațere până pe creastă ca să moară.

   O străbătu un fior de groază. Nu, povestea nu se va repeta! Era imposibil.

   - Dodge, Dodge, te rog, îl imploră ea.

   Îl privea cu disperare, îngenuncheată lângă el. Strecurându-și mâna sub hanoracul lui, îi simți bătăile inimii. Trăia! Dar dacă rămânea leșinat prea mult timp... Coffee refuza să se gândească mai departe.

   Trebuia să acționeze. Dar ce să facă? Era singură și nu trecea nimeni prin locul acela îndepărtat de pârtiile de schi. Dacă se ducea să caute ajutor, va fi probabil prea târziu. Și...

   - Oh!

   Palma lui Dodge se închise peste a ei și o făcu să tresară. El deschise ochii, zâmbi, îi strânse degetele.

   - Te pregăteai să-mi faci respirație gură la gură?

   - Dodge! Exagerezi! Mi-a fost teamă!

   - Teamă... de ce? Grație acestui brad, ai fi putut scăpa de mine!

   - Încetează să mai spui prostii!

   - În orice caz, erai hotărâtă să mă părăsești și să mă lași să mor de frig.

   - Taci, Dodge, nu... nu rosti cuvintele astea, șopti ea, pălind brusc.

   Cu vârful degetului, el îi atinse obrazul, cu un aer grav.

   - Coffee, ce s-a întâmplat?

   - Nimic, eu... mi-a fost teamă.

   - Pentru mine?

   Clătinând din cap, ea refuză să răspundă. El se ridică sprinten și vru să o tragă mai aproape, dar ea se opuse.

   - Nu, Dodge, nu.

   - De ce spui mereu „nu”? întrebă el așezându-se, cu spatele rezemat de pom. Uneori este atât de bine să spui „da”. Încearcă, Coffee. Cel puțin o dată.

   Cu ochii pierduți în ai lui, ea lupta din toate puterile împotriva dorinței de a ceda. Să se refugieze la pieptul lui, să-i simtă buzele pe ale ei, mâinile mângâindu-i spatele. Ce tentație! Să spună „da” vieții, dorinței, plăcerii... Trecuse atât de mult timp de când se închisese într-un „nu” dureros și într-o așteptare fără speranță.

   Acum, ea avea nevoie de bărbatul acesta, de tandrețea pe care i-o oferea, de brațul lui în jurul corpului său, de gura lui peste a ei.

   Uitând de toate, Coffee închise ochii în timp ce Dodge punea stăpânire cu pasiune pe buzele ei. O cuprinse o amețeală și i se păru că totul se clatină. Mâinile lui Dodge, care se strecurau pe sub puloverul ei erau atât de blânde și în același timp atât de fierbinți. Ce plăcere să se supună gurii lui.

   - Dodge, șopti ea tremurând.

   El zâmbi înfundându-și degetele în părul ei blond și punând din nou cu ardoare stăpânire pe buzele ei. Coffee se lăsă antrenată într-un vârtej de senzații minunate.

   „Încă un sărut, unul singur, și-l va opri”, își spuse ea.

   Dar sărutările se succedau unele peste altele și ea era incapabilă să se smulgă din îmbrățișarea lui.

   Deodată, un gând îngrozitor îi trecu prin minte. Astăzi o săruta, dar mâine? Curând, Dodge va pleca, în timp ce ea va rămâne la Jackson. Și mai singură decât înainte.

   La această idee, îngheță de teamă. Cum va înfrunta ea singurătatea? Dodge deschisese o breșă în echilibrul ei, dezvăluindu-i vulnerabilitatea. După plecarea lui, nimic nu va mai fi la fel.

   Trebuia să se oprească înainte de a fi prea târziu. Altfel, cine știe dacă-și va mai reveni după această nouă durere.

   - Oprește-te, Dodge, oprește-te, șopti ea îndepărtându-se.

   - De ce?

   - Pentru că este o nebunie.

   - O nebunie? Dar este fără îndoială primul lucru rațional pe care-l facem.

   Un zâmbet tandru îi lumină chipul în timp ce el mângâia cu vârful degetelor buzele lui Coffee.

   - Nu ești de părerea mea? întrebă el. Nu este mai plăcut decât se ne confruntăm tot timpul?

   Ea lupta din toate puterile împotriva lui. Ghicise bine, era diabolic! Și mai periculos decât credea.

   - Da, dar... dar nu mai este mult până se înserează, Dodge, și avem un lung drum de făcut.

   Trebuia să fie tare. Cu o mișcare hotărâtă, Coffee se desprinse și se ridică. El o imită strâmbându-se nemulțumit, scuturându-și zăpada de pe haine înainte de a-și pune schiurile.

   - Este adevărat. Pe deasupra, am o întâlnire la ora 6. Cu o oarecare Coffee Dugan.

   Dumnezeule, uitase! Stabiliseră să se întâlnească pentru a doua întrevedere. Coffee intră în panică. Singură cu el? Dar asta însemna să-și grăbească pieirea. Nu i-ar fi putut rezista.

   - Nu se poate. Acum nu se mai poate, Dodge.

   - Mă îndoiesc.

   - Nu pot, înțelege-mă.

   - Nu poți sau nu vrei?

   Vocea lui era aspră, tăioasă.
   De ce, dintr-o ată, această mânie? Pentru că-l respingea, desigur! Lui Dodge nu-i plăcea să piardă. Căci toate astea nu erau decât un joc, un joc fermecător, dar crud. Ce naivitate să-și închipuie că Dodge putea simți pentru ea altceva decât atracție fizică. În afară de asta, poate încerca să o seducă pentru a-și atinge mai bine scopul. La gândul acesta i se strânse inima. Ce proastă era! Să cadă într-o capcană foarte grosolană!

   Coffee porni la drum fără să-i răspundă. Ajunseră la cabana lui Dodge într-o tăcere apăsătoare. Acesta își scoase schiurile, le rezemă de perete și se întoarse spre ea.

   - Atunci? Chiar nu vrei să intri? o întrebă el.

   Ea clătină încet din cap.
   O licărire trecu prin ochii lui negri, și reluă:

   - Nici chiar cu însoțitor?

   - Nu înțeleg.

   El îi arătă cu bărbia niște schiuri de copil, puțin mai departe.

   Jeffie! Era deci înăuntru, așezat în fața calculatorului, jucând șah?

   - Dodge, ai încuiat cabana?

   - Nu...

   - Când pleci? îl întrebă ea cu răceală.

   - Nu aștepți decât asta, nu-i așa?

   Suferind îngrozitor, Coffee rămase tăcută. Ar fi dorit să-i strige că nu, să-i spună că avea nevoie de el, că fără el viața ei va fi goală, lipsită de sens... Dar tăcu: Dodge Phillips era dușmanul ei.

   - Nu răspunzi, îi arunc el cu un mic surâs amar. Nu are nicio importanță, mă așteptam, oricum. Voi părăsi Jackson îndată ce voi găsi răspunsul la o problemă fundamentală. Nu înainte, te previn. Așadar, dacă vrei să-mi grăbești plecarea, ar fi bine să fii cooperantă, Coffee.

   Privirea lui aspră îi făcu rău dar ea rezistă. Înainte de orice, trebuia să-l salveze pe Jeffie din ghearele acestui bărbat. Din păcate, ea va trebui să sufere.

   - Vin, declară ea cu un aer sfidător.

CAPITOLUL X

    Spectacolul pe care-l văzu Coffee pe fereastra cabanei o țintui locului: Jeffie era aplecat asupra tablei de șah a lui Dodge, cu un aer concentrat, cu fruntea încrețită de efortul pe care-l făcea pentru a gândi. Deodată, el scoase o exclamație de triumf și avansă un pion.

   Coffee citi pe buzele lui cuvintele „șah mat”. Iată, ce era mai rău se întâmplase.

   - Presupun că ești mulțumit! îi azvârli furioasă lui Dodge.

   - Într-un anumit fel, da. Văd un copil care se dedică unui joc și mai văd că este fericit. De ce să-l condamn? Și de ce ți-e atât de teamă?

   - Nu vei înțelege niciodată.

   - Nu, dacă nu-mi explici.

   - Nu vreau ca jocul ăsta să devină pentru el o obsesie.

   - Va deveni, dacă-l împiedici să joace. Fructul interzis, Coffee, este tot ce poate fi mai ademenitor.

   Îngrijorată, își aruncă părul blond pe spate și se apropie de pervazul ferestrei.

   - Privește-l, este atât de absorbit încât nici nu ne vede. Este... este inuman!

   - Nu, Jeff este doar un băiat care posedă o extraordinară putere de concentrare. El și-o poate exercita și asupra altui lucru decât șahul. Totul este o problemă de disciplină și educație. Coffee, ai încredere în mine, măcar o dată, te rog.

   O cuprinse cu brațele și o sărută ușor pe obraz înainte de a relua:

   - Am putea, de exemplu, să ne petrecem seara împreună, toți trei. Cinăm aici, la mine, apoi mergem la cinema la North Conway și-l aducem înapoi pe Jeffie la Owe Brook, nu foarte târziu. Ce spui?

   Cu inima bătând cu putere, Coffee se lăsă în voia lui Dodge. Era atât de simplu și de minunat! Puteau petrece momente tihnite, ca o... familie. La gândul acesta, hotărârea îi slăbi. Și gura lui Dodge atingându-i ușor buzele n-o ajută să-și revină. În brațele lui, Coffee nu mai avea voință, doar dorința de a fi fericită.

   - De acord, poate că ai dreptate, șopti ea zâmbind.

   El o sărută cu pasiune înainte s-o conducă înăuntru.

   Complet amețită, Coffee pătrunse în salon și își scoase mănușile. În ciuda zgomotului făcut de ușă, Jeffie nu se întoarse. Și teama ei reveni, mai puternică decât înainte. Și dacă Dodge se înșela? Dar cum putea să știe? Minutele care vor urma vor fi decisive, era conștientă de asta.

   Dodge traversă încăperea, îndreptându-se spre Jeffie. Cu mâna pe umărul băiatului, privi jocul o clipă și apoi începu să vorbească.

   - Spune-mi, Jeff, ce-ai spune dacă am merge la cinema în seara asta?

   - Așteaptă, Dodge, așteaptă, mă gândesc. Vezi regele ăsta? Tu unde l-ai pune?

   - Te-am întrebat ceva, Jeff.

   - Răspunde-mi, unde ai muta regele?

   - Nu știu, în momentul acesta nu joc șah.

   - Dar este important! exclamă Jeffie nemulțumit.

   - Da, dar nu esențial.

   Jeffie se adânc din nou în studierea tavlei de șah, răsucindu-și nervos o șuviță de păr.

   Oh, cât de bine cunoștea ea gestul acesta! Richard avea și el acest reflex când era în dificultate. Nu-și putu stăpâni tremurul. Dodge era pe cale să piardă.

   - Jeff, îți propun ceva, reluă acesta din urmă. Îți păstrezi partida în memoria calculatorului și o vei relua mai târziu. Mama ta este aici și avem planuri pentru diseară.

   - Nu, nu-mi pasă de planurile voastre. Vreau să termin partida.

   - Jeff, există un moment în care trebuie să știi să te oprești. Mai ales când te afli în impas.

   - Imediat, trebuie să găsesc o soluție...

   - Uneori, soluțiile vin singure când lași să treacă timp.

   Jeffie își ridică pentru prima oară privirea de la jocul de șah, cu o expresie surprinsă pe față.

   - Crezi?

   - Sunt sigur. Este mult timp de când jos, prietene, de mai mult timp decât tine. Haide, trebuie să facem focul, altfel înghețăm aici.

   - Bine, mă duc. Îmi păstrezi jocul, nu-i așa?

   - Nicio problemă. Îl vei regăsi mâine.

   Ascultător, Jeffie se duse repede la mama sa, o sărută apoi fugi afară să caute lemne. Dodge se apropie de Coffee și-i deschise fermoarul hanoracului.

   - Vezi? Este de ajuns să asociezi autoritatea cu convingerea ș...

   - Nu! Ajunge, i-o reteză ea, desprinzându-se de lângă el.

   Îl privea cu ochii strălucitori. Autoritate! Convingere! Își închipuia că se va lupta în fiecare zi cu Jeffie împotriva acestui joc blestemat? Nici vorbă! Era învinsă dinainte. Singurul lucru încă posibil era să curme totul imediat.

   Să vadă expresia aceea pe chipul lui Jeffie, privirea goală, gesturile nervoase? Nu! Richard îi impusese toate astea ani de zile și ea acceptase. Pentru a ajunge la ce? La o catastrofă. Astăzi, nu va mai face niciun fel de compromis și nu va permite ca șahul să-i răpească fiul.

   - Coffee, ce-i cu tine?

   - Noi plecăm, Jeffie și cu mine. Nu suport această comedie.

   Oboseala să fi fost de vină? Enervarea? Emoțiile după-amiezii? Coffee simți lacrimile înțepându-i pleoapele. Trebuia cu orice preț să fugă de aici cât mai repede. Să plângă în fața lui Dodge ar fi însemnat cea mai mare umilință!

   - Lasă-mă, nu mă mai întreba nimic, Dodge. Îți repet: ajunge!

   În clipa aceea, intră Jeffie cu brațele încărcate de lemne.

   - Dodge, dacă plasezi regele negru la B3 și turnul la A5, există o posibilitate de salvare.

   Aceasta a fost picătura care a umplut paharul!

   Așadar, Jeffie avea totul în cap: tabla de șah, careurile, cifrele, mișcările. Răul era mai adânc decât crezuse. Își eliberă cu mișcări iuți fiul de povara lui și-i puse hanoracul.

   - Vino, Jeffie, plecăm.

   - Dar, mamă, cinematograful....

   - Altă dată. Trebuie să mergem acasă.

   Luându-l cu fermitate de mână, se îndreptă spre ușă.

   Dodge, care nu se mișcase, zise cu o voce indiferentă:

   - Coffee, ne întâlnim din nou mâine pe pârtia de la Ellias River ca să schiem, de acord?

   - Nu cred că voi avea timp de...

   - Încearcă totuși. Te voi aștepta acolo după-amiază.

   - Nu.

   - Eu voi veni, interveni Jeffie pe un ton vesel.

   - Dragul meu, mâine trebuie să rămâi cu Gitta, este ziua liberă a lui Anke.

   Doamne, cum să țină piept în toate părțile? Coffee era la capătul puterilor.

   Înfundă cu bruschețe căciulița pe capul lui Jeffie și-l târî afară. Să fugă, departe de bărbatul acesta...

   Coffe zbura pe pârtie ca o săgeată. Schiurile ei scârțâiau pe zăpada înghețată și vântul îi biciuia obrajii.

   De obicei, mersul pe schiuri îi liniștea nervii. Dar astăzi, ar fi putut parcurge zeci de kilometri și n-ar fi reușit să-și învingă furia. Nu după ceea ce se întâmplase...

   Ce făceau Dodge și Anke atunci când Peter îi văzuse în cafeneaua lui Wilcat, la Jackson?

   Dodge și Anke. Ce se petrecea între ei? De ce Anke părea să se teamă de Dodge? Și bietul Peter, cât trebuia să sufere! Era în mod evident îndrăgostit nebunește de tânăra nemțoaică și vedea în Dodge un rival. La rândul ei, Coffee simțise că i se taie picioarele când îi văzuse urcându-se în Porsche.

   Cu toate astea, un alt sentiment îi risipise repede gelozia. Temerile ei se dovediseră întemeiate: nimic nu-l oprea pe Jeffie în dorința lui de a juca șah. Fusese un miracol că se dusese astăzi la poștă!

   Simțea în buzunar greutatea monedei pe care Jeffie o înmânase factorului pentru a plăti cheltuielile de înscriere la un concurs de șah. Din fericire, suma era insuficientă și funcționarul îi restituise, râzând, totul lui Coffee. Dar ea nu râdea.

   Un turneu! Cum îi venise ideea asta? Revistele de șah răspândite peste tot la Dodge, desigur! Trebuie să le fi citit pe nerăsuflate! Dar să-și trimită înscrierea fără să-i spună măcar? Era prima dată când Jeffie îi ascundea ceva. Și asta din cauza lui Dodge Phillips. Dar Coffee nu se va lăsa, se va lupta cu el până la capăt.

   Când Dodge o văzu intrând în cabană, zâmbi încântat și se ridică imediat de la masa de lucru.

   - Coffee! Ți-ai schimbat părerea și ai venit să schiezi cu mine? Buletinul meteorologic nu-i prea grozav: se anunță o furtună de zăpadă.

   În vocea lui era o intonație de o asemenea sinceritate încât Coffee șovăi, brusc nehotărâtă. Îi reveniră în memorie sărutările din ajun. Într-o secundă, va distruge tot, absolut tot. Dacă cel puțin ar fi fost respingători, distant, rece. Dar nu era așa, Dodge îi zâmbea, fericit s-o vadă, cu o lumină caldă în ochi și cu brațele întinse, gata s-o strângă la piept.

   - Am venit pentru un alt motiv, Dodge, zise ea.

   - Pentru ce s-a întâmplat aseară?

   - Nu. Poftim, citește!

   Aruncă pe masă scrisoarea lui Jeffie, pe care Dodge o parcurse rapid.

   - N-am știut nimic, Coffee, ți-o jur!

   - Îmi este indiferent! Pleacă, Dodge, pleacă repede, înainte de a provoca mai multe necazuri. Nu mai vreau să te văd.

   La aceste cuvinte, el păli și chipul i se înăspri.

   - Nu voi pleca înainte de a primi răspuns la întrebarea pe care ți-am pus-o, ripostă el.

   - De ce a abandonat Richard șahul, iată ce vrei să știi. Tot ceea ce te interesează este cartea ta. Ei bine... sunt de acord. Îți propun un târg, pentru că în mod evident, în felul acesta te comporți: nimic gratuit, nu-i așa? Îți răspund și părăsești imediat Jackson. Îți convine?

   - Vrei într-adevăr să plec?

   - Da.

   Acest „da” îi făcu rău, cumplit de rău, și Coffee avu impresia că se frânge ceva în ea.

   - Perfect, te ascult, reluă Dodge glacial.

   Figura lui căpătase o expresie indiferentă, care sfâșie inima lui Coffee.

   Clătinându-se, se așeză pe canapea și, cu ochii în podea, îi povesti sfârșitul lui Richard, plecarea lui, moartea pe care o căutase în mod deliberat.

   - Șahul l-a ucis, concluzionă ea cu o voce răgușită. Nu mai avea nimic de câștigat, era la apogeu și viața nu-l mai interesa. Înțelegi acum de ce nu vreau ca Jeffie să-i calce pe urme?

   - Cum poți fi atât de sigură că este vorba de sinucidere?

   - Richard a lăsat o scrisoare.

   - Ai citit-o?

   - Nu. N-a vrut Maureen. Mi-a spus... că sufeream deja și așa, că era inutil, zadarnic... nu mai știu. Oricum, nu aveam curajul.

   Istovită de mărturisirea ei, Coffee își sprijini capul de speteaza canapelei. Simți mâna lui Dodge pe obrazul ei, dar nu avu puterea să-l respingă.

   - Și te consideră răspunzătoare de moartea lui, nu-i așa? întrebă el foarte încet.

   - Într-un fel, da.

   - Unde este scrisoarea aceea?

   Coffee ridică pleoapele și întâlni privirea lui. Ce aștepta de la el? Compasiune? Dragoste? Proastă mai era! Dodge Phillips nu voia decât un singur lucru: informații despre viața lui Richard, documente, amănunte senzaționale.

   Dezgustată, întoarse capul.

   - Nu știu. Maureen a distrus-o, sigur.

   - Înțeleg.

   - Acum că știi totul, pleacă, Dodge. Am încheiat un târg.

   - Da, dar...

   - Nu mai există niciun dar! exclamă ea ridicându-se. Încearcă cel puțin să-ți respecți promisiunile.

   - Vrei să mă vezi pe drumuri în plin viscol? Privește pe fereastră.

   Ea se întoarse și văzu goana fulgilor mari de zăpadă.

   - Atunci, mâine, Dodge?

   - De acord. Te conduc acasă.

   - Nu, este inutil, am schiurile...

   - Te conduc cu mașina, i-o reteză el autoritar. Nici nu se pune problema să schiezi pe timpul ăsta.

   Când sosiră la pensiune, Dodge aruncă o privire mașinilor din parcare. Oaspeții din weekend reveniseră mai devreme pentru a evita să fie prinși de furtună.

   - Unde este mașina lui Anke? Nu s-a întors încă? se interesă Dodge.

   - Nu sunt la curent cu programul ei.

   Interesul lui Dodge pentru Anke nu trezea nimic în ea. Nici măcar acea neplăcută înțepătură de gelozie. La ce bun? Totul se sfârșise.

   Coffee atinsese pragul disperării când totul îi venise indiferent. Descurajată, coborî din mașină și-și luă schiurile cu un gest mecanic. Sărutul lui Dodge depus pe obrazul ei a fost șters foarte repede de un fulg înghețat. Rămase un timp în picioare, privind cum se îndepărtează mașina și apoi dispare.

   Se îndreptă cu pași grei spre intrarea în pensiune. Nu-i fusese niciodată atât de frig.

   Pretextând o migrenă, Coffee scăpă de întrebările lui Maureen și se refugie în bucătărie pentru a pregăti ceaiul. Primii clienți erau deja acolo, instalați în salon. În starea în care se afla, cel mai bine era să fie copleșită de treburi!

   Tocmai umplea al treilea ceainic când Jeffie năvăli în încăpere, cu obrajii roșii și părul blond plin de zăpadă.

   - Bună, mamă! Avem ciocolată? Mi-e o foame!

   Avea un aer atât de vesel încât Coffee șovăi. Cum să-l mustre pentru purtarea lui? N-o lăsa inima. Totuși, nu trebuia să lase lucrurile așa: Jeffie trebuia să fie sincer și cinstit. Așa că scoase scrisoarea din buzunar.

   - Mi-au dat asta de la poștă, Jeffie. Nu era timbrată corespunzător.

   El păli și încruntă sprâncenele, necăjit, în timp ce gura i se strângea.

   - De ce nu mi-ai spus, Jeffie?

   - Tu n-ai fi vrut.

   - Dar până la urmă aș fi aflat. Ascultă-mă, Jeffie: tu nu poți participa la turneul acesta. Din mai multe motive, adăugă ea luându-l de umeri. Între altele, pentru că Bostonul este prea departe.

   - Mă va duce Dodge, ripostă Jeffie, ridicându-și sfidător bărbia. El nu este ca tine, lui îi place șahul.

   Uimită, Coffe îl privi o clipă. Ce devenise fiul ei atât de afectuos și iubitor? Un răzvrătit care nu ezita s-o mntă și s-o înfrunte.

   Se simți cuprinsă de o mânie rece. Nu împotriva lui Jeffie, ci a lui Dodge. Ah, putea fi mândru de el!

   După ce respiră adânc, Coffee se hotărî să-i spună adevărul lui Jeffie.

   - Jeffie, nu va fi posibil: Dodge pleacă.

   - Ce?!

   - Trebuie să plece.

   - Dar nu se poate, mi-a promis că rămâne! Nu, nu vreau!

   - Dragul meu, Dodge n-a venit decât pentru o perioadă limitată și...

   Cu obrajii plini de lacrimi, Jeffie se smulse din mâinile ei și fugi din bucătărie.

   Coffee lăsă să-i cadă brațele, descurajată. La ce bun să se ducă după el? Se va ridica din nou împotriva ei. Cel mai bine era să aștepte să se liniștească.

   Zgomote de voci venind din hol o scoaseră din gândurile ei. Clienți! Și Anke care tot nu se întorsese!

   Coffee se grăbi să meargă în întâmpinarea lor. Cu Maureen în continuare în pat, weekend-ul se anunța dificil. Mai cu seamă dacă oaspeții vor sosi vineri după-amiază în loc de sâmbătă, pentru a evita viscolul...

   Abia o oră mai târziu, Coffee era în sfârșit liberă. Porni în căutarea lui Jeffie. Nu era nicăieri. Nici cu Maureen, nici cu Gitta, nici în camera lui. Pe Coffee o cuprinse panica. Ce idee îi trecuse oare prin cap?

   Cobora scările alergând când se deschise ușa de la intrare lăsându-i să intre pe Dodge și Anke.

   - Ce s-a întâmplat, Coffe? întrebă Dodge. Pari neliniștită.

   - Jeffie... a dispărut.

   Fără să adauge nimic, alergă la debaraua în care se țineau schiurile pentru a verifica dacă ale lui Jeffie erau acolo. Cu Dodge pe urmele ei, intră în mica încăpere și răsuci întrerupătorul: schiurile lui Jeffie dispăruseră.

   Palidă, Coffee se întoarse spre Dodge:

   - Trebuie să se fi dus la tine. Ai încuiat cabana?

   - Astăzi, da.

   - Oh, Doamne.

   - Hai să plecăm, Coffee, repede. Mașina mea este aici: drumurile sunt însă practicabile.

   - Îmi iau totuși schiurile.

   Coffee nu spera decât un lucru: să nu fie nevoie să se folosească de ele.

CAPITOLUL XI

   Ce oră putea să fie? Coffee n-avea idee.

   Semiobscuritatea transformase pădurea într-un peisaj sumbru și sinistru. Zăpada cădea acum fără încetare și se pornise un vânt înghețat, azvârlind vârtejuri albe în toate direcțiile. Ochi o ardeau și nu-și mai simțea picioarele. Dar continua să înainteze pe pârtia care mergea de-a lungul lui Ellis River. Alături de ea îl avea pe Dodge, cu fața pe jumătate ascunsă de un fular.

   „Jeffie, Jeffie” se gândea ea apăsând pe bețe, „nu, nu tu!”

   Richard pornise pe drumul acesta pentru a se duce să moară. Și acum, era rândul lui Jeffie. Prâstia asta era blestemată, ca și munțiii aceștia, furtuna, vântul ăsta rece însoțit de zăpadă! În mânia ei, Coffee făcea răspunzătoare o lume întreagă.

   De ce își încuiase Dodge cabana? Dacă ar fi lăsat-o deschisă, Jeffie ar fi intrat și l-ar fi așteptat. Nu, a trebuit Dodge să răsucească cheia în broască. Gest fatal! Și asta din cauza ei și a fricii ei față de șah. Pentru că-l obligase pe Dodge să-i promită că nu-i va oferi lui Jeffie ocazia să joace.

   Doamne, jocul acesta nu-i va lua fiul după ce îi ucisese soțul! Apăsa o fatalitate asupra lor?

   Atunci când Coffee observase urmele schiurilor lui Jeffie care se îndreptau spre Ellis River, ea țipase. Dodge o luase imadiat în brațe.

   - Îl vom găsi, Coffee, ți-o jur, îi spusese el.

   Și acum, urma pârtia de-a lungul lui Ellis River, această pârtie pe care pornise în vis de mii de ori pentru a alerga în ajutorul lui Richard, dar pe care în realitate o evita cu grijă.

   În ajun, Dodge îi dăduse întâlnire aici și Jeffie auzise. Pe urmele lui pornise Jeffie? Pe ale tatălui său mort sau ale bărbatului care era astăzi alături de ea, bărbatul acesta care ajunsese să ocupe unloc atât de mare în viața lor, a amândurora? Poate că nu va afla niciodată răspunsul.

   Orbită de rafalele de zăpadă, Coffee nu văzu copacul culcat aproape de drum, cu rădăcinile ridicate în aer. Dar Dodge zări fularul galben agățat de o ramură.

   - Acolo, Coffee, privește, Jeffie este acolo! urlă el.

   Ghemuit la rădăcina bradului, într-un soi de cavitate, Jeffie era încolăcit ca un bulgăre, asemenea unui mic animal prăpădit. Când îi văzu, zâmbi anemic și murmură cu voce răgușită:

   - Știam că... veți veni.

   Din camera lui Jeffie, de la etajul al treilea, Coffee auzi râsete provenind din salon și oftă adânc. Totul se terminase, Jeffie era teafăr și nevătămat în patul lui, cu un guturai zdravăn, desigur, dar nimic mai mult.

   Din fericire, Peter Bradford primise mesajul ei telefonic. Ce ușurare să-l vadă apărând la volanul unui plug de zăpadă! Aflată încă sub șocul spaimei, Coffee întârzia momentul întâlnirii cu Maureen, Anke, Peter și oaspeții lor care sărbătoreau întoarcerea lui Jeffie, jos, în salon. Mângâind părul fiului ei instalat bine la căldură sub o plapumă groasă de puf, își revenea încetul cu încetul în fire. Cu ochii pe jumătate închiși, picotea, cu mâna în cea a mamei lui.

   - Mamă, unde este Dodge?

   - Sunt aici, Jeffie.

   Cu brațele încărcate cu o tavă, Dodge intră și-i zâmbi lui Jeffie.

   - O ceașcă de ciocolată caldă, Jeff? Ce spui?

   - Da, mulțumesc.

   - Voi adăuga puțin din ceva care-ți va face bine, zise Dodge așezându-se pe marginea patului.

   După ce-i întinse un pahar lui Coffee, turnă câteva picături din al său în ceașca lui Jeffie.

   - Ce este? întrebă copilul.

   - Un excelent întăritor: coniac. Să bem acum pentru întoarcerea lui Jeff... care ne-a produs o spaimă strașnică! Sper să n-o mai faci niciodată, prietene.

   - Este vina ta, bombăni Jeffie cu sprâncenele încruntate. Mama mi-a spus că pleci. Atunci...

   - Știu, știu... Dar mi-am schimbat părerea.

   În timp ce vorbea, își adânci privirea arzătoare în cea a lui Coffee, care înlemni, cu inima bătându-i puternic.

   O asaltară sentimente contradictorii. Nimic nu se schimbase - ura încă tot atât de mult șahul - și cu toate astea, totul era altfel. Îl iubea pe Dodge, forța lui, inteligența lui. Iubea gura lui senzuală, însuflețită mereu de un mic zâmbet ironic, ochii lui negri plini de pasiune și ideea de a-l pierde o îngrozea. Fără el, viața ei nu va mai avea savoare și nici sens.

   În clipa aceea, în timp ce se priveau cu intensitate, înțelese puterea și profunzimea dragostei ei. Nu încercase niciodată asemenea sentimente.

   Când Dodge se ridică și o prinse de mână, ea îl lăsă s-o facă, incapabilă să-i reziste.

   - O iau pe mama ta cu mine un moment, Jeff... dacă n-ai nimic împotrivă.

   - Oh, nu! răspunse băiatul râzând, mândru că i se cerea părerea.

   Brațul lui Dodge cuprinse în mod firesc umerii lui Coffee în timp ce ieșeau din cameră.

   Ar fi fost oare un vis imposibil să-l aibă lângă ea pentru toată viața? Primi, tulburată, sărutul lui Dodge. Lângă inima lui, o simțea pe a ei bătând foarte puternic, foarte repede. Cum să se despartă de el? Ideea asta o chinuia îngrozitor. Totuși, trebuia să pronunțe cuvintele fatidice care-l vor îndepărta de Jeffie și vor înlătura spectrul șahului. Trebuia.

   Cu inima strânsă, Coffee se desprinse de buzele lui și-și plecă privirea.

   - Mi-ai promis, Dodge, șopti ea cu voce abia audibilă. Trebuia să pleci.

   - Da, este adevărat. Mi se întâmplă rareori să nu-mi respect promisiunile, dar de data asta voi face o excepție. Rămân, Coffee.

   - De ce?

   - Pentru că vreau să-mi duc viața cu tine, Coffee.

   O forță cu blândețe să-și ridice capul și-i mângâie obrazul.

   Coffee tremura din tot corpul. Cât de grea și inegală era lupta! Ar fi fost foarte simplu să-l iubească și să se lase iubită, atât de simplu!

   - Dacă nu era decât eu, Dodge, eu...

   - Jeffie? Dar îți dai seama cât de mult îl iubesc și eu? Este un copil formidabil și vreau să mă ocup de el.

   - Da, poate, dar este ceva care ne va despărți întotdeauna, Dodge.

   - Ceva sau... cineva?

   Coffee se clătină și se sprijini de el. La ce bun să revină asupra trecutului?

   - Ți-am mai explicat. Nu mai am nimic de adăugat, murmură ea, obosită.

   - Ești convinsă că Richard s-a sinucis, că șahul este cel care l-a omorât și că tu ai fi putut să-l ajuți, nu-i așa, Coffee?

   - Taci, nu vreau să vorbim despre asta, nu suport.

   - Îți lipsește ultimul element pentru reconstituirea acestui dureros tablou. Vino cu mine.

   - Ce... ce vrei să spui?

   - Urmează-mă.

   O conduse cu autoritate la etajul al doilea și bătu la ușa camerei lui Anke, care deschise imediat. Fără să înțeleagă, se trezi împinsă ușor înăuntru și ușa se închise în urma ei.

   O privi uimită pe Anke care stătea înaintea ei cu o expresie temătoare e față, apoi pe micuța Gitta care dormea liniștită în patul ei.

   - Nu înțeleg, Anke. Ce înseamnă toate astea?

   - Așează-te aici, te rog.

   - Am s-o trezesc pe Gitta.

   - Nu, n-avea grijă, are un somn bun.

   După ce se așeză pe scaun, Anke îi întinse cu gravitate un plic.

   - Trebuie să citești asta, zise ea foarte încet, ca și cum și-ar fi căutat cuvintele. Eu nu voiam să ți-o arăt pentru că mi-era teamă să nu-ți facă rău. Dar Dodge a insistat. A spus că suferi și că această scrisoare ți-ar putea curma suferința.

   - O scrisoare?

   O licărire vagă trecu prin mintea lui Coffee. Într-un mod ciudat, întrezărea sfârșitul durerii ei, ca și cum cineva aprinsese deodată o mică lumină la capătul lungului tunel în care trăia de 3 ani de zile.

   - Este dureros, știu, și o să mă detești, reluă Anke cu un zâmbet trist. Voi regreta prietenia noastră.

   - Oh, nu, Anke! De ce?

   - Citește, apoi... vei vedea.

   Scrisoarea era adresată lui Anke Meier, Sperrstrasse nr. 13, Koln, Germania. Coffee recunoscu imediat scrisul lui Maureen.

   Surprinsă, Coffee o privi pe Anke, devenită foarte palidă, apoi foaia de hârtie care-i tremura între degete. În mod confuz, știa ce o așteaptă, dar dacă ar fi fost întrebată n-ar fi putut explica.

   Desfăcu încet hârtia și citi.

   Dragă domnișoară Meier,

   Cu părere de rău vă aduc la cunoștință că fiul meu, Richard Dugan, a murit. Veți găsi, alăturat, anunțul decesului apărut în ziar.

   De asemenea, trebuie să vă dezvălui o chestiune despre care fiul meu ar fi trebuit să vă informeze el însuși. Richard era căsătorit și tatăl unui băiețel de 4 ani.

   Am găsit scrisoarea dumneavoastră pe biroul meu. Vă rog să mă scuzați că am citit-o, dar împrejurările impuneau această indiscreție. Am aflat că erați însărcinată și că aveați dificultăți financiare...

  

   Coffee ridică ochii de pe scrisoare și privi chipul lui Anke, apoi își îndreptă atenția asupra Gittei, adormită.

   Cum de nu ghicise imediat? Părul acesta blond, moale ca mătasea, ochii aceștia albaștri, nasul drept... Gitta era fiica lui Richard! Jeffie o simțise din instinct.

   Cu un nod în gât, Coffee își reluă lectura.

   ...În consecință, vă trimit un cec. Vă rog să nu încercați să mă vedeți și nici să-mi mulțumiți. Prefer să rămânem două necunoscute.

   Adaug și o scrisoare care vă era adresată și pe care am găsit-o neterminată pe biroul fiului meu. Deși nu-i aprob atitudinea, îi sunt recunoscătoare că se hotărâse să-și ducă viața cu dumneavoastră, punând astfel capăt unei situații care ar fi devenit repede imposibilă pentru soția lui și pentru dumneavoastră înșivă.

   Sperând că veți depăși această încercare și că bebelușul dumneavoastră va fi fericit, vă rog să credeți că sunt extrem de mâhnită.

   Maureen Dugan

   Când Coffee împături scrisoarea, constată uimită că mâinile nu-i tremurau. O liniște ciudată coborâse asupra ei.

   Acum înțelegea limpede. Deprimarea lui Richard la întoarcerea de la Berlin, nervozitatea, tristețea lui. Totul se explica: nu era mânios pe ea, Coffee, ci pe el însuși. În ciuda defectelor lui, Richard era un om drept și integru. Trebuie să se fi detestat că o trăda astfel.

   - Îmi pare rău, Coffee, dar nu știam că Richard este căsătorit, murmură Anke cu o voce tremurătoare. Lucram la hotelul unde fuseseră cazați jucătorii americani. Ne-am întâlnit și mi s-a părut atât de puternic, atât de frumos, de inteligent. Eu... eu credeam că mă iubea.

   Un zâmbet amar rătăcea pe buzele lui Coffee. Când Richard voia ceva, reușea întotdeauna să obțină. Își aminti cum se cunoscuseră, de primele întâlniri, de curtea insistentă pe care i-o făcuse. Da, Richard era foarte, foarte puternic. Îi plăcea să câștige și să obțină victorii pe toate planurile, în șah sau în viață.

   Deși...

   Privi cu mai multă atenție chipul frumos al lui Anke, ochii ei nevinovați, înfățișarea ei plăcută. Și dacă Richard o iubise într-adevăr pe Anke? De data asta, numai dragostea îi călăuzise poate faptele. Oricum ar fi fost, nu avea dreptul să-l judece.

   - Acum iată scrisoarea pe care mi-a scris-o, exact înaintea morții, continuă Anke.

   - Nu, nu vreau s-o citesc. Spune-mi doar... esențialul.

   - El... s-a gândit mult după ce a plecat de la Berlin și regreta că mă părăsise. Îmi vorbea despre dumneata. Îți era foarte atașat, dar... nu era dragoste. Hotărâse să rămână cu mine și să înceapă o nouă viață. Dar mai înainte, voia să-ți mărturisească totul, încercând să nu-ți facă prea mult rău. Iată de ce trebuia să plece în munți, să se gândească, să reflecteze și să caute cuvintele potrivite. Îmi scria că... dacă urci foarte sus pe White Mountains, se poate vedea marea, mai ales când este senin.

   Emoționată de această amintire, Anke se întrerupse, o privi cu dragoste pe Gitta și continuă încet, cu o voce puțin șovăitoare.

   - Și de cealaltă parte a oceanului mă avea pe mine și copilul nostru. Asta îl făcea fericit. Și... asta-i tot, scrisoarea se termină aici.

   Cele două femei se priviră, observând deodată că amândouă plângeau. Dar chipul plin de lacrimi al lui Coffee era luminat de un zâmbet radios.

   Richard nu murise de disperare ci, dimpotrivă, plin de speranță și de dragoste pentru Anke. Fusese un accident, un accident, își repeta ea. Nu o sinucidere. Și nu din vina ei Nici a șahului. Ce greutate enormă îi luase Anke de pe inimă!

   - Anke, dacă ai ști, murmură ea luând mâinile tinerei femei. Oh, sunt tristă, dar în același timp atât de fericită, atât de ușurată... Mulțumesc, îți mulțumesc să mi-ai dezvăluit toate astea!

   - Atunci, nu mă detești? întrebă Anke ștergându-și lacrimile.

   - Oh, nu, te ador, draga mea Anke, ești un înger, și fără tine...

   Incapabilă să continue, atât de răvășită era, Coffee se ridică s-o îmbrățișeze pe tânăra nemțoaică pe care o strânse în brațe gata s-o sufoce. Apoi depuse un sărut ușor pe fruntea Gittei, înainte de a ieși grăbită din cameră.

   Dezorientată, Anke clătină din cap.

   O bucurie intensă cuprinse inima lui Coffee. Liberă, era liberă! Ce cuvânt minunat! Scăpase de remușcările îngrozitoare care o chinuiau de ani de zile. Putea acum să alerge spre Dodge cu conștiința împăcată, să-l iubească și să înceapă să trăiască din nou. Umbra lui Richard nu va mai pluti asupra ei, întunecată și neliniștitoare.

   Dar unde era Dodge? Dodge, bărbatul pe care-l iubea și care o iubea, cel cu care-și va împărți viața de acum înainte.

   Tânăra femeie întoarse capul la dreapta și la stânga pe culoare. Nimeni. Trebuie să se fi dus la Jeffie.

   În clipa aceea, în partea de sus a scării apăru Peter Bradford.

   - Oh, Coffee, iată-te. Spune-mi, ai văzut din întâmplare... dar ce-i cu tine? Plângi?

   - Nu-i nimic, Peter, doar emoția! De altfel, Anke este în aceeași stare. Ar trebui să te duci s-o consolezi.

   - Crezi că va fi bucuroasă să mă vadă? întrebă el, nesigur.

   - Da, da, sunt sigură. Încă ceva: nu mai ai de ce să te temi de un anume Dodge Phillips. Mă voi ocupa eu personal de el.

   - Serios? Faci tu asta pentru mine? făcu Peter râzând.

   - Da, cu multă plăcere.

   În timp ce Peter bătea la ușa lui Anke, Coffee se avântă pe scară spre etajul al treilea. Două brațe o prinseră când ajunse pe palier și întâlni privirea familiară a unor ochi negri arzând de pasiune.

   - Vrei cu adevărat să te ocupi de mine, Coffee? Este adevărat? șopti Dodge foarte aproape de buzele ei.

   - Am această intenție, răspunse ea cuprinzându-i gâtul cu brațele. Și cu cât va fi mai curând, cu atât mai bine!

EPILOG

   Coffee zâmbi văzând spectacolul care-i apăru înaintea ochilor când intră în salon: Jeffie și soțul ei, așezați pe covor în fața șemineului, jucau șah.

   Acum, teama o părăsise. Se obișnuise să-i vadă pe cei doi indieni - le spunea așa din cauza posturii lor statice - disputând cu regularitate partide savante.

   Contrastul între bărbat și copil o înduioșa întotdeauna: Dodge, brunet, bronzat, calm și indiferent, în fața blondului Jeffie, care părea gata să sară, asemenea unui tânăr animal impetuos.

   Iar inima ei nu se mai strânse când își dădu seama că Jeffie, concentrat asupra jocului, n-o văzuse intrând. Dodge o învățase să fie răbdătoare și calmă.

   „Un copil se adâncește mai complet ca un adult într-o activitate și reacțiile lui Jeffie sunt absolut firești”, îi repeta el adesea.

   Încrezătoare, Coffee îl lăsa să-l îndrume pe Jeffie în lumea șahului, întrucât fantomele trecutului încetaseră s-o mai chinuiască. Aproape de 1 an, deja...

   Câte evenimente într-un timp atât de scurt! Dodge se stabilise aici, la Owe Brook, Anke și Peter se căsătoriseră, Jeffie creștea, Gitta la fel, și cei doi copii se adorau.

   - Masa va fi gata peste 5 minute, Maureen s-a dus să se schimbe. Nu uitați că în seara asta avem invitați, Anke și Peter trebuie să sosească, zise ea așezându-se în fotoliul de lângă Dodge.

   Simți imediat mâna lui puternică și blândă apucând-o pe a ei, în timp, cu cealaltă, muta un turn. Îi sărută ușor palma și zâmbi cu mândrie privind cele două capete, unul negru și celălalt blond, aplecate asupra tablei de șah. Cei doi bărbați ai ei! Cât de mult îi iubea!

   Privirea tinerei femei căzu pe corecturile cărții lui Dodge care sosiseră cu corespondența de după-amiază. Biografia lui Richard Dugan, mare maestru internațional de șah. Se eliberă încetișor pentru a lua teancul de foi tipărite.

   Cu drumul ei la doctor, în North Conway, nu avusese timp să-și arunce o privire peste ele. În plus, vestea pe care i-o va anunța în seara asta lui Dodge îi ocupase toate gândurile până acum.

   Coffee închise ochii o secundă și văzu o mutrișoară frumoasă de copilaș, cu ochii mari și negri, cu părul ca smoala. O copleși un val de fericire. Să fie din nou mamă! Savura de pe acum lungile luni de așteptare și de lâncezeală, cu Dodge alături de ea.

   - Șah! strigă Jeffie, triumfător.

   Vocea fiului ei o scoase pe Coffee din meditație, ridică pleoapele și privi fotografia lui Richard care urma să apară de pagina de gardă. Avea 10 ani și-și ținea mândru trofeul, cu chipul grav. Inima tinerei femei se strânse. Cât trebuie să fi suferit Richard cu tatăl pe care l-a avut! Ce copilărie tristă și singuratică!

   Mângâie cu vârful degetului obrazul de copil atât de serios și oftă ușor. Era trecutul, un trecut din care nu putea, din păcate, schimba nimic.

   Întoarse repede paginile pentru a ajunge la fotografia lui Jeffie făcută cu câteva luni înainte, cu ocazia primului său turneu. Râdea cu gura până la urechi, ca și cum făcuse o farsă bună!

   Jeffie mergea pe urmele tatălui său, dar vesel și nepăsător. Datorită lui Dodge. Această imagine a unui băiețel fericit să trăiască și să câștige era mesajul secret pe care Dodge i-l adresa prin intermediul cărții. Da, își ținuse promisiunea. Dincolo de ce sperase Coffee.

   Punând corecturile deoparte, se aplecă peste umărul soțului ei și-l sărută pe gât.

   Dodge se sprijini de ea, spunându-i lui Jeffie:

   - Cedez partida, prietene. Îmi voi lua revanșa altă dată. Să mergem, altfel bunica ta o să ne aștepte.

   În clipa aceea auziră zgomotul ușii de la intrare care se deschidea, urmat de un tropăit pe culoar. Privirea lui Jeffie sclipi, sări în picioare și se repezi urlând la sora lui vitregă Gitta, care-și strecurase capul blond pe ușa întredeschisă.

   - Aaah... Gitta... Am să te mănânc, am să te mănânc...

   Râzând fericită, fetița se retrase alergând, urmată de Jeffie.

   Coffee se gândi din nou la Richard. Amintirea lui nu va supraviețui numai prin extraordinarele partide de șah pe care specialiștii le vor comenta ani de zile. El lăsa în urma lui acești doi copii plini de viață, frumoși, blonzi ca paiul de grâu, cu ochii de un albastru deschis, ca cel al mării pe care vrusese s-o zărească de pe culmea lui Mount Washington. Pentru Coffee numai asta avea importanță.

   - La ce te gândești, draga mea? întrebă Dodge ridicându-se.

   - Oh... la o mulțime de lucruri.

   - Spune-mi!

   - Mamă, Dodge, veniți la masă. Nu vă așteaptă decât pe voi! zise Jeffie în clipa aceea.

   - Venim, venim, răspunse Dodge ajutând-o pe Coffee să se ridice.

   - Îți voi povesti totul în seara asta... dacă ai puțin timp să-mi acorzi! îi șopti ea.

   - Puțin? Toată noaptea, toată viața, dragostea mea.

   Se îndreptară mână-n mână spre sufragerie, în urma lui Jeffie.

   Un zâmbet radios lumina chipul lui Coffee. Nu-i va fi de ajuns întreaga viață să-l iubească pe Dodge, frumosul rege negru care-i capturase inima.

SFÂRȘIT