.............................................
2-3
Escortată de cei șase elevi ai săi, Coffee înainta printre niște brazi spre Muntele Eagle. Odată lecția terminată, îi ducea spre o pârtie ușoară pe care vor putea s-o atace singuri.
..............................................Escortată de cei șase elevi ai săi, Coffee înainta printre niște brazi spre Muntele Eagle. Odată lecția terminată, îi ducea spre o pârtie ușoară pe care vor putea s-o atace singuri.
- Atenție, domnule Mello, nu vă lăsați prea tare pe muchia schiurilor. Și îndoiți puțin mai mut genunchii... Așa, acum este perfect.
Domnul Mello, un bărbat corpolent de vreo 40 de ani, gâfâi, își corectă poziția și zâmbi satisfăcut.
- Uf, cred că încep să înțeleg, spuse el. Credeți că aș putea ataca pârtia roșie, Coffee?
- Poate, dar nu azi. Mai aveți încă nevoie de câteva căzături bune și veți fi bun și pentru cele roșii. Astăzi, o pârtie verde vă ajunge. Nu țin să vă găsesc făcut bucățele.
Izbucniră cu toții în râs și glumiră, comentând propriile eșecuri.
În capul șirului, Coffee zâmbi. Toată lumea era mulțumită, acesta era principalul. Lecțiile făceau parte din programul de weekend propus de pensiunea Owe Brook și clienții nu trebuiau descurajați. În ciuda căzăturilor, toți erau într-o dispoziție excelentă. Dar cum să nu fii în formă pe un timp atât de minunat? Un soare strălucitor, un frig aspru și uscat, o zăpadă excelentă... ce să pretinzi mai mult?
Până și ea se simțea cucerită de euforia generală, uitându-și grijile.
- Doamnelor și domnilor, acum sunteți liberi, îi anunță ea când ieșiră din pădure. La dreapta, aveți o pârtie roșie, iar la stânga, una verde. Amândouă duc la Jackson. Drum bun!
- Mulțumim, Coffee! Pe curând!
- Ne întâlnim pentru ceai la Owe Brook, nu uitați!
În timp ce grupul se îndepărta, doi dintre elevii săi se apropiară de ea. Doi tineri din Boston, poate puțin prea siguri pe ei, dar simpatici.
- Coffee, cum putem ajunge la pârtia Ellis River?
- Pe acolo, luând-o prin Yodel Trail, le explică ea ridicându-și unul din brațe.
- Vrem să luăm masa la Dana Place.
- Bună alegere! Este un restaurant foarte bun.
- Dacă ne-ați însoți, Coffee?
Tânăra femeie zâmbi și își clătină buclele blonde. Invitația era tentantă și cei doi tineri avocați fermecători, dar avea prea multe de făcut la pensiune.
- Mulțumesc, ar fi o plăcere, dar astăzi am o mulțime de treabă. Poate altă dată.
- Bineînțeles! Să mergem... La revedere, Coffee!
În timp ce se îndepărtau, privirea ei se îndreptă spre Ellis River Trail. De 3 ani nu mai urmase acest itinerar. Mai exact, evitase cu grijă această pârtie pe care plecare Richard pentru a nu se mai întoarce niciodată. Va reveni oare pe această pârtie într-o zi? Fără îndoială că nu.
O umbră trecu pe chipul tinerei femei când porni spre Owe Brook. Când va scăpa oare de aceste amintiri dureroase? Niciodată, desigur. După cum nu va ști niciodată de ce plecase Richard. Să trăiască în umbra unui mort, acesta să fie oare de acum încolo destinul ei?
În momentul când ajunse aici cu gândul, trecu ceva mai sus de micul cimitir de munte unde era înmormântat Richard. Ca întotdeauna, aruncă o privire spre piatra mare, albă și rece care se ridica deasupra mormântului, asemenea unui paznic sever.
Dar astăzi, în fața mormântului se zărea o siluetă. Coffee simți că-i sare inima din piept. Dodge Phillips! El, aici! Nu era lipsit de îndrăzneală. Ce făcea acolo?
Cel mai bine era să-l întrebe direct.
Cu răsuflarea tăiată, se opri exact în fața barierei de fier pe jumătate îngropată în zăpadă, care despărțea cimitirul de terenul înconjurător. Îndată ce o zări, Phillips veni în întâmpinarea ei, cu un mers liniștit și cu mâinile în buzunarele hanoracului.
- Bună, Coffee, spuse zâmbind.
La vederea siluetei ei masive, a ochilor întunecați și a expresiei autoritare, Coffee regretă că cedase primului impuls. Se simți deodată nesigură și vulnerabilă. De ce avea sentimente atât de contradictorii? Un amestec de teamă și... atracție. Da, o atrăgea, în ciuda urii pe care o simțea pentru el.
- Nu vrei să-mi răspunzi, Coffee? Nici măcar nu mă întrebi dacă progresez în munca mea? Din pură ironie, desigur!
- Nu înțeleg!
- Adevărat? Atunci poate că ai putea să-mi explici de ce mă lovesc ca de un zid atunci când stau de vorbă cu locuitorii din Jackson? Imediat ce pronunț numele lui Richard, figurile se întunecă și mi se întoarce spatele. Ce aveți de ascuns cu toții?
- Absolut nimic! Ai prea multă imaginație, domnule Phillips.
Nici vorbă să-l lase cu această idee în minte. Ca să-i ațâțe curiozitatea? Ca să se dovedească și mai tenace în cercetările lui? Ar fi o catastrofă! Zâmbind suav, adăugă pe tonul cel mai firesc din lume:
- Explicația este foarte simplă: toată lumea știe că nu pot să-i sufăr pe ziariști. În afară de asta, puțin oameni îl cunoșteau cu adevărat pe Richard.
Și Richard? Ce știa despre ceilalți? Că nu putea manevra oamenii ca piesele pe o tablă de șah, asta-i tot. Și suporta cu greu ca ființele umane din jurul lui să se opună voinței sale.
Coffee era cea mai în măsură să o știe, ea care-l înfruntase, care nu cedase tuturor capriciilor lui, care nu-și plecase capul...
- La ce te gândești, Coffee?
- La... nimic, răspunse enervată.
- Richard a crescut totuși aici și trebuie să fi avut prieteni.
- În copilărie, nu venea la Jackson decât în timpul verii. Și nu avea decât 15 ani când Maureen a divorțat și s-a stabilit la Jackson. Presupun că prietenii lui erau jucători de șah și trăiau la New York, unde el își petrecea cea mai mare parte a timpului, la tatăl său.
- În lumea șahului nu ai prieteni, Coffee. Toți ceilalți sunt concurenți, rivali sau dușmani.
Și nu în lumea asta voia el să-l târască pe Jeffie? Niciodată!
- Dar tu, Coffee, l-ai cunoscut cu adevărat?
Întrebarea o făcu să întoarcă privirea spre vale. Dincolo de Black Mountains, unde se afla vârful întunecat al Muntelui Washington. Deși era ascuns de alte culmi, ea vedea, ca în toate coșmarurile ei, masa lui impunătoare, întunecată și amenințătoare.
Acolo își găsise moartea Richard. În ziua în care plecase spre Muntele Washington, ea ar fi trebuit să știe că nu se va mai întoarce. Dacă nu ar fi fost o prăpastie între ei... Un abis de neînțelegere și ranchiună...
Coffee își întoarse încet capul și întâlni privirea ochilor lui negri ațintiți asupra ei. Citi în ei, dincolo de curiozitate, un sentiment nedefinit. Să fi fost simpatie? Sau pur și simplu compătimire?
Într-o tresărire de mândrie, se îndreptă și-și strânse buzele. Nu avea nevoie de compasiunea lui. Nici de mila și nici de ajutorul lui. Coffee Dugan nu avea nevoie de nimeni ca să trăiască. Mai cu seamă de Dodge Phillips!
- De ce abandonase șahul? continuă el. De ce, de vreme ce era în culmea gloriei? După campionatul de la Berlin, Richard n-a mai jucat nici măcar o singură dată. Niciodată în 8 luni, îți dai seama? De ce?
- Fără îndoială, se săturase de asta, pe bună dreptate. Obosit de toată acea glorie și de a câștiga. El nu mai avea nimic de dovedit: era cel mai bun. Ce ar fi putut obține mai mult dacă ar fi continuat?
Dar în viață mai există și altceva în afară de șah și de voința care-l împingea să-și zdrobească adversarii. I se spunea Neîndurătorul Richard Dugan. Bărbatul acesta avea totuși o soție, un fiu, o mamă. Și iubea cu pasiune natura sublimă în sânul căreia îi plăcea să se odihnească. Dar asta nu-i era de ajuns, nu, el voia altceva. Ce anume? Coffee nu va ști niciodată.
- Se săturase? repetă Phillips cu un aer neîncrezător. Nu, nu te cred! Este ca și cum mi-ai spune că Barișnikov ar înceta să mai danseze după cel mai frumos balet al lui!
- Un turneu de șah poate fi asemănat cu un balet romantic și inofensiv?! exclamă ea. În cazul acesta, ai face bine să scrii biografia unui dansator celebru.
- Poate că-ți închipui că asta este profesia mea?
- Ei bine... da. Ești biograf, tot așa cum eu sunt profesor de schi.
- Nicidecum. De fapt, sunt informatician și am creat jocuri video.
- Atunci, de ce scrii o carte despre Richard dacă nici măcar nu ești de profesie?
- Asta nu mă împiedică să fiu pe deplin în măsură să fac genul acesta de lucrare, liniștește-te, ripostă el, supărat. Cunosc foarte bine șahul și chiar am fost prezent la Berlin, în calitate de asistent al lui Haley, comentatorul turneului. Și nu am nevoie să-ți cer consimțământul pentru a scrie biografia aceasta.
- Din fericire, pentru că aș fi refuzat, poți fi sigur de asta.
Cu ochii albaștri fulgerând de mânie, Coffee își întoarse schiurile în direcția pârtiei. Interogatoriul durase destul. Și ce însemna povestea asta cu informatica? Dacă Dodge nu era ziarist, atunci cine era? De ce-și pusese ochii pe Richard? Ce urmărea? Coffee era grăbită să plece.
În clipa când să se avânte spre pantă, el o reținu cu fermitate de braț.
- O ultimă întrebare, Coffee. Pentru că, orice s-ar întâmpla, voi scrie biografia soțului tău, de ce nu m-ai ajuta? Nu te temi că voi povesti lucruri neadevărate? Că mă voi înșela?
- Nu.
Coffee era sinceră. Ea se temea, dimpotrivă, tocmai să nu descopere adevărul: că Richard nu murise în urma unui accident, ci că-și pusese capăt zilelor în mod deliberat. Și ea nu putea îndura ideea că Jeffie va citi într-o bună zi rândurile acestea. Tatăl lui îi va apărea drept o ființă deznădăjduită. Ce șoc ar fi pentru el!
- Nu, domnule Phillips, acest mic șantaj n-o să mă facă să-mi schimb părerea, îi aruncă ea, furioasă.
- Acum, dă-mi drumul, te rog...
- Desigur, nu te voi reține niciodată împotriva voinței tale, murmură el cu un zâmbet ciudat. Vrei să-i reamintești lui Maureen că voi trece să iau albumul de fotografii pe care mi l-a promis?
- Ai intenția să vii la Owe Brook? Dar acolo este Jeffie!
- Trimite-l al un coleg! S-ar putea spune că am ciumă. De ce te temi de mine?
- Ce idee stupidă! Nu... să nu crezi că mă sperii!
O cuprinse o spaimă surdă. Era prea aproape, prea viu, prea puternic. Se îndepărtă cu o mișcare rapidă. Să fugă, să scape de privirea arzătoare a acestor ochi care o cercetau.
Zări în depărtare silueta lui Peter Bradford. Dragul de Peter! Sosea tocmai la momentul potrivit s-o salveze!
- Peter, strigă ea din toate puterile. Așteaptă-mă, vin și eu!
Apoi, întorcându-se spre Phillips cu un aer triumfător, adăugă:
- Îmi pare rău că te părăsesc. Sunt grăbită și Peter este unul dintre prietenii mei. Un bărbat fermecător! Ți-l voi prezenta, dacă voi avea ocazia.
Se avântă pe pantă cu un mic râs nervos și zbură literalmente spre Peter care se oprise în josul pantei. Așa cum stătea acolo, cu aerul lui sănătos și zâmbetul larg, era singurul ei punct stabil în viața ei devenită un adevărat haos.
Când Coffee sosi la Owe Brook, era în continuare prost dispusă. Maureen nu se gândea la nimic. SĂ-l invite pe Dodge în timp ce Jeffie era acasă, ce prostie!
Hotărâtă să-i spună răspicat punctul ei de vedere, intră în holul cabanei. Un zgomot de voci o opri în fața ușii bucătăriei, care era întredeschisă.
- Nu, Anke, nu vreau banii aceștia. Mi-i vei înapoia când vei avea de lucru.
- Dar...
- Nu mai există niciun dar!
Coffee încruntă din sprâncene. Hotărât lucru, era un mister în spatele acestor cuvinte. Dar ea avea altceva de făcut decât să-l clarifice. Tuși, își trase puțin piciorul și intră în bucătărie.
Anke, cu obrajii stacojii, o privi stânjenită. Cât despre Maureen, se mărgini să arunce o privire rapidă în direcția lui Coffee înainte de a începe să întindă aluatul de plăcintă. Micuța Gitta se juca pe podeaua bucătăriei cu cuburile.
- Bună, Anke, spuse ea ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
- Eu... mă duc să-mi pregătesc bagajele, murmură Anke.
- Perfect. Eu termin tarta pentru ceai. Clienții nu vor întârzia să vină.
- Haide, Gitta, vino cu mama.
- Nu!
Copila alergă în celălalt capăt al încăperii, nevrând să-și urmeze mama. Anke părea ajunsă la capătul puterilor.
- Ești insuportabilă, Gitta.
- Las-o cu mine cât timp îți fac valizele, Anke. Nu mă deranjează, propuse Maureen. Haide, Gitta, vino aici.
Își șterse de șorț mâinile pline de făină și luă fetița în brațe, în timp ce Anke ieșea, foarte dreaptă.
Coffee se miră de aerul ei jignit. Avu impresia, o dată mai mult, că este exclusă din ciudata legătură care se stabilise între soacra ei și tânăra nemțoaică. Trebuia să rezolve imediat problema Dodge Phillips.
- Îmi pare rău că am întârziat, Maureen. Dar am să grăbesc și camerele vor fi gata într-o oră.
- Avem tot timpul, Coffee, nu-ți face griji, răspunse Maureen punând-o jos pe Gitta.
- De ce l-ai invitat pe Dodge Phillips? o întrebă pe neașteptate, cu un aer acuzator.
- Va trece doar să ia un album de fotografii.
- Și Jeffie? Nu vreau ca ei să se întâlnească! Omul acesta îl va distruge.
Maureen oftă exasperată și începu din nou să frământe aluatul.
- Coffee, este într-adevăr ridicol. Dramatizezi situația.
- Absolut deloc! Dacă i-ai fi văzut privirea atunci când juca șah... Eram îngrozită. Nu voi putea îndura să...
- Este tot vina lui Richard, nu-i așa? o întrerupse tăios Maureen. N-o să-l ierți niciodată? Richard a fost un om dificil, recunosc, dar asta nu numai din cauza șahului. Dacă tatăl lui nu l-ar fi crescut așa, el..
În clipa aceea, un mic strigăt de triumf ajunse la ele din hol: Gitta se legăna, fericită, pe balustrada scării, la primul etaj.
- Gitta, nu! Coboară de acolo, strigă Coffee, înnebunită.
- Dumnezeule, o să-și frângă gâtul!
Cu o mișcare rapidă, Maureen își smulse șorțul, după care se repezi în hol și începu să urce cu atenție treptele, cu brațele întinse. Chipul ei reflecta o spamă de nedescris.
- Gitta, fetița mea, nu te mișca, nu te mișca...
Dar fetița se legăna și mai tare pe balustrada de lemn, râzând în hohote. Coffe o urma încep pe Maureen, ca să n-o sperie pe Gitta.
- Haide, Gitta, vino în brațele mele, fii fetiță cuminte, zicea Maureen, rugătoare.
Ajunsă pe palier, în momentul în care se apleca s-o prindă pe Gitta, piciorul îi alunecă pe covor și căzu țipând, cu capul înainte, pe scară, fără ca nora ei să aibă timpul să facă cel mai mic gest ca s-o oprească.
Coffee văzu îngrozită corpul robust săltând de pe o treaptă pe alta, înainte de a se prăbuși cu toată greutatea pe podeaua din hol.
- Maureen! țipă ea. Maureen!
În clipa aceea, Gitta începu să plângă și Anke veni alergând.
- Ce s-a întâmplat? întrebă ea, speriată. Doamne, Dumnezeule! Maureen!
- Mai ales să n-o mișcați, ordonă atunci o voce bărbătească.
Ridicând capul, Coffee văzu în cadrul ușii silutea înaltă a lui Dodge Phillips. Ajunse din câțiva pași lângă Maureen, îi atinse ușor obrazul palid, ochii închiși, după care declară cu mult calm:
- Nu-i nimic, doar consecința șocului. Este leșinată. Trebuie să încercăm să n-o mișcăm. Vom chema o ambulanță.
- Oh, Dodge, murmură Coffee sprijinindu-se de umărul lui. Este... îngrozitor...
- Nu-i nimic, repetă el strângând-o lângă el. Nu te speria, Coffee.
CAPITOLUL V
- Noutăți? întrebă Dodge așezându-se alături de Coffee.
- Nu, i se face o radiografie.
Coffee luă paharul pe care i-l întindea Dodge și-și sprijini obosită capul de spătarul banchetei din sala de așteptare a spitalului.
Ce ar fi făcut dacă Dodge nu era acolo? Pentru prima dată în viața ei, fusese cu adevărat speriată. Rămăsese ca paralizată înaintea corpului neînsuflețit al lui Maureen, incapabilă să ia o hotărâre. Din fericire, Dodge fusese acolo. Cu un calm remarcabil, luase totul în mâinile lui.
A fost imposibil să găsească o ambulanță, toate fiind pe drumuri în acest weekend care cunoștea o mare afluență de turiști. Dodge hotărâse atunci s-o ducă pe Maureen la spitalul din North Conway cu Range Rover-ul familiei Dugan. Din fericire, Maureen își revenise în fire. Dar era atât de palidă și slăbită. Coffee n-o văzuse niciodată într-o asemenea stare.
Și acum aștepta cu teamă diagnosticul medicului. Ce mult dura. Sala de așteptare a spitalului era oribilă, cu lumina crudă a plafonierelor cu neon care luminau brancardele sosind la intervale regulate.
Ea se apropie înfrigurată de Dodge, al cărui braț se odihnea de spătarul banchetei. Lângă el se simțea în siguranță, liniștită de vecinătatea corpului puternic.
- Numai de n-ar avea nimic, Doamne, murmură Coffee. Este atât de independentă. Dacă din nenorocire...
- Nu trebuie niciodată să ne gândim la ce este mai rău, Coffee. Maureen nu are nimic, sunt sigur.
O trase cu blândețe lângă el și ea nu se împotrivi. Ce bine era să-și sprijine capul de umărul lui și să închidă ochii! Avea atât nevoie de mângâiere!
- O iubești mult, nu-i așa? întrebă el, dus pe gânduri.
- Da. Stau cu ea de la căsătoria mea cu Richard.
- Nu aveți o casă a voastră?
- Nu. Nu avem atâția bani. Abia terminasem amândoi universitatea și Richard cheltuia totul pe turnee, călătorii, cărți de șah sau programe de calculator. Părinții mei tocmai se stabiliseră în Florida, am fi putut foarte bine să mergem și noi acolo, dar... dar nu le plăcea prea mult Richard. Eu am vrut, oricum, să rămân la Jackson. Maureen ne cedase etajul întâi, unde aveam o bucătărie și tot ce ne trebuia...
Se întrerupse, copleșită de amintiri. Ar fi putut desigur să fie fericiți, dacă Richard ar fi vrut. Fericiți. Dar Richard ignora importanta acestui cuvânt...
Coffee se îndreptă puțin și duse la buze paharul de plastic. Ciocolată! Zâmbi: așadar, Dodge își amintea episodul din cabana Elsei. Amănuntul acesta o emoționă și, după ce goli paharul, își puse din nou capul pe umărul lui și închise ochii.
- De fapt, Richard își petrecea majoritatea timpului la New York, continuă ea.
- Șahul, nu-i așa? Și tatăl lui îl antrena fără întrerupere? În felul acesta se fac campionii, Coffee. Îmi amintesc că l-am întâlnit pe Richard Dugan într-o după-aiază la New York, în Washington Park, cu 1 an înainte de a câștiga titlul de campion mondial. Juca șah cu amatori, jucători redutabili, să știi, și de un foarte bun nivel, chiar dacă nu sunt clasați. Richard susținea 5 sau 6 partide în același timp și toți pariau pe el. Dar de ce nu l-ai însoțit la New York?
- Sunt incapabilă să trăiesc în orașul acela.
Cum să-i povestească grozăvia scurtului ei sejur în metropolă? Totul o obosea: zgârie-norii, străzile pline de lume, aerul poluat, zgomotul, sirenele urlând zi și noapte. Cea mai grea încercare a fost să asiste la un turneu. Cât de mult detestase să-l vadă pe Richard într-o lumină necunoscută. Dur, nemilos, o adevărată mașină. Cât despre tatăl lui, a fost foarte simplu: Coffee și cu el s-au detestat îndată ce s-au văzut. John Dugan o considera drept o distragere fatală a fiului său de la drumul succesului.
Coffee se întorsese la Jackson și-și regăsise cu bucurie munții ei dragi, zăpada, minunata natură. După aceea, cu nașterea lui Jeffie, nu mai luase în considerare nicio clipă posibilitatea de a-și crește fiul în altă parte decât în Jackson, în casa lui Maureen. În adâncul sufletului ei, păstra mereu speranța că într-o bună zi Richard se va stabili definitiv aici, că va dori să clădească un cămin împreună cu ea.
- Și când Richard venea la Owe Brook, cu ce se ocupa? Cu cine se antrena? Aici nu exist jucători de talia lui.
La cuvintele acestea, Coffee deschise ochii și se încordă. Brațul care-o înconjura deveni o menghină. Cât de proastă era! Dodge profita de slăbiciunea ei pentru a-i smulge informațiile necesare scrierii biografiei și ea căzuse în cursă. Ea îi luase gesturile drept gentilețe.
Cu o mișcare bruscă, se smulse de lângă el și-i aruncă pe un ton rece:
- Nu vreau să vorbesc despre asta.
- Nu voiam decât să te smulg din gânduri, Coffee.
- Îmi închipui, făcu ea ironică.
Credea că o poate înșela atât de ușor! Se ridică dintr-o săritură, simțind nevoia urgentă să pună cât mai mult distanță între ei. În clipa aceea, apăru medicul și Coffee se repezi spre el.
- Doctore, cum se simte?
- Presupun că sunteți Catherine Dugan?
- Da. Pot s-o văd?
Bărbatulzâmbi și puse mâna cu un gest liniștitor pe umărul tinerei femei.
- Nu aveți nicio teamă, doamnă: Maureen Dugan nu are nimic grav. Câteva contuzii, o încheietură luxată, zgârieturi, dar nimic serios. Aș vrea totuși s-o țin sub observație noaptea aceasta, dar nu pare să fie de acord.
Biet eufemism! Când ea intră în camera lui Maureen în urma doctorului Weber, primul cuvânt pe care-l auzi a fost un „nu” răsunător venind dinspre pat.
- Nu, nu-mi voi petrece noapte aici. Niciodată.
Așezată foarte drept pe perne, cu brațul drept bandajat, buzele strânse și privirea feroce, Maureen părea gata să înfrunte cele mai grele torturi, decât să cedeze.
- Nu voi rămâne aici niciun minut în plus, continuă ea cu voce ridicată.
Bietul doctor Weber își luă tonul cel mai politicos pentru a răspunde.
- Doamnă, insistă să rămâneți la noi, pentru că există întotdeauna riscul unei comoții și...
- Nu! Am spus... nu.
- Maureen, dacă doctorul insistă, înseamnă că există o rațiune, interveni Coffee.
- Dodge, dumneata m-ai adus aici?
- Da.
Coffee se întoarse și-l văzu, rezemat cu nepăsare de tocul ușii, cu o umbră de zâmbet rătăcindu-i pe buze și cu o șuviță de păr negru căzută pe fruntea bronzată. Se înfioră la amintirea brațului lui pe umerii ei. Încă de la început nu avusese încredere în el. Oare ce mai punea la cale?
- Ei bine, du-mă înapoi acasă, tinere, porunci Maureen. Acum, că mi-au bandajat genunchiul și brațul, mă simt de minune. Corpul meu face foarte bine, contrar a ceea ce crede domnul doctor! Nu mai am ce face aici. În afară de asta, urăsc spitalele.
- De acord. Când vreți să plecați? o întrebă el.
- Imediat. Să mi se aducă hainele.
- Ești nebun, Dodge! exclamă Coffee. De ce faci asta?
- Chiar tu mi-ai spus că Maureen este foarte independentă. Las-o deci să procedeze cum dorește. Este destul de mare pentru asta.
- Bine spus, Dodge. Ești singurul om de aici care mă înțelege, întări Maureen arncând o privire ucigătoare în direcția doctorului Weber.
- Dar, dacă există un risc...
- Maureen trebuie să decidă.
- Doctore, vă rog, interveniți.
- Îmi pare rău, doamnă Dugan, dar dacă soacra dumneavoastră dorește să plece, nu pot face nimic. Starea sa nu necesită în mod obligatoriu spitalizare; sugerăm această soluție din prudență, asta-i tot. Este suficient să semnați de ieșire, Maureen Dugan.
- Nicio problemă, doctore.
- Dodge, ești inconștient. Dacă la noapte Maureen pățește ceva...
- Nu-ți face griji, voi dormi la Owe Brook. În caz de urgență, voi fi acolo...
- Nici să nu te gândești! Ai provocat și așa destul necazuri, ripostă Coffee, furioasă.
Drumul de întoarcere s-a desfășurat într-o tăcere grea și apăsătoare.
Așezată pe bancheta din față, lângă Dodge, Maureen tăcea, ținându-și brațul bandajat lipit de ea și luptând vădit cu durerea. Dar își ținea capul sus și Coffee știa că nu-i va scăpa niciun geamăt. Era prea mândră pentru asta.
Instalată pe bancheta din spate a mașinii, ea se gândea. De ce luase Dodge partea lui Maureen? În speranța să-și facă din ea un aliat? În scopul de a-i smulge toate informațiile de care avea nevoie pentru cartea lui? Fără nicio îndoială. Manevra lui era limpede: Dodge dorea „intrare liberă” la Owe Brook.
La gândul acesta, Coffee se revoltă din toată ființa ei.
„Niciodată”, gândi cu înverșunare. „Nu-i voi permite niciodată să pătrundă în casa noastră. Nu o să se apropie de Jeffie! Și dacă voi zări o tablă de șah, o voi face bucățele, o voi arunca pe foc...”
Când sosiră la pensiune, Coffee își dădu seama că lăsase totul în seama lui Anke. Ceaiul, primirea clienților, pregătirea camerelor. Doamne, în ce stare va găsi mica ei lume?
Gândindu-se la ce era mai rău, sări din mațină, cerând cu o voce tăioasă:
- Așteptați-mă aici, mă duc să pregătesc un pat pentru Maureen. Revin îndată ce va fi gata.
Întâlni privirea ochilor negri ai lui Dodge, observă ciudata strălucire care-i însuflețea, dar scutură din cap, iritată. Privirile lor se mai încrucișaseră în timpul călătoriei, în oglinda retrovizoare. Simțise o stranie și tulburătoare căldură. Nu, Coffee nu voia să intre în genul acesta de relație cu el. Doar nu avea de gând să o cucerească!
Cum trecu pragul pensiunii, o învălui un miros delicios de prăjituri. Doamna Higby, o obișnuită a cabanei, ieși atunci din sufragerie și se repezi la ea.
- Draga mea, Coffee, iată-te. Noua voastră bucătăreasă este o minune. Ne-a făcut o plăcintă cu mere extrem de savuroasă. În viața mea n-am mâncat ceva atât de bun. Crezi că va accepta să-mi dea și mie rețeta? Știu că nu se face, dar pentru mine, care sunt o clientă statornică...
Cu o clipire din ochi complice, doamna Higby strânse brațul lui Coffee.
- Sunt sigură că vei reuși să o convingi, Coffee.
- Eu... am să vorbesc cu ea.
O nouă bucătăreasă? Dar cine putea... Anke, desigur! Totuși, tânăra nemțoiacă nu părea deloc capabilă să se ocupe de 20 de persoane înfometate după o zi de schiat. Surprinsă, Coffee se grăbi spre bucătărie și se opri în prag, uluită.
În timp ce Anke, încinsă cu un șorț peste mijloc se agita pe lângă mașina de gătit, Jeffie, stând în genunchi pe podea, construia un turn imens de cuburi, sub privirea atentă a Gittei. Când își termină opera, el strigă un răsunător „la atac!”. Cu un urlet sălbatic, Gitta tăbărî asupra construcției, care se prăbuși dintr-o dată. Cei doi copii izbucniră în râs rostogolindu-se pe podea, în mijlocul cuburilor.
În ciuda oboselii, Coffee nu-și putu reține un zâmbet. Ei bine, Jeffie sfârșise prin a se lăsa cucerit de farmecul Gittei. O problemă cel puțin era rezolvată. În ce o privește pe Anke, ea părea foarte în largul ei în bucătărie, cu obrajii mânjiți de făină, făcând simultan mai multe lucruri pentru a pregăti cina și realizând o prăjitură misterioasă cu aromă de vis.
În clipa când o văzu, Anke încremeni, cu chipul plin de teamă. Biata Anke! Se simte vinovată de accident. Ea se grăbi să o liniștească.
- Totul este bine, Maureen este aici.
- Adevărat? Oh, ce teamă mi-a fost.
- Și mie. Dar este robustă: o entorsă la genunchi, o încheietură luxată, câteva vânătăi, dar nimic grav.
- Mamă, bunica este la spital? întrebă Jeffie.
- Nu, dragul meu, n-avea grijă. Am adus-o acasă. De altfel, trebuie să-i fac repede patul.
Au hotărât s-o instaleze în micul salon de la parter, alăturat sufrageriei. Jeffie și Gitta voiau să „ajute”, răvășind de toată frumusețea cearșafuri și cuverturi. Dar Coffee era fericită să-i vadă agitându-se de colo-colo: veselia copiilor o ajută să-și uite puțin îngrijorarea.
Cum se va desfășura oare noaptea? Dacă se va întâmplat ca Maureen să aibă o comoție cerebrală...
Alungă rapid gândurile acestea negre.
Eficacitatea lui Anke era remarcabilă. Ea făcu imediat încăperea confortabilă, punând o vază cu flori pe măsuță, un buchet de flori cu miros proaspăt pe șemineu, câteva reviste pe noptieră. Apoi, când totul fu gata, Anke luă copiii cu ea și spuse că se va ocupa de clienți în timp ce Dodge o va aduce pe Maureen în cabană.
- Mulțumesc, Anke, ești foarte drăguță, murmură Coffee, emoționată de solicitudinea tinerei nemțoaice.
- Mă simt atât de vinovată... Maureen a fost atât de...
- Nu ai nicio vină, Anke. Accidentul acela se putea întâmpla oricând. Haide, mă duc s-o aduc. Copii, fiți cuminți! Am să mă chem îndată ce Maureen va fi în pat.
Totul s-a desfășurat foarte bine. În brațele lui Dodge, Maureen își păstră aerul regal și capul foarte drept. Dincolo de această aparentă demnitate, Coffee vedea semnele evidențe ale suferinței. Cearcăne albăstrii îi marcau ochii, iar gura o trăda cu câteva grimase de durere. Suferea, dar strângea din dinți.
Văzând-o atât de palidă, Coffee simți cum o cuprinde din nou furia împotriva lui Dodge. Dacă nu era el, Maureen ar fi fost acum la spital, înconjurată de un personal competent. Aici, putea să se întâmple orice. Toate astea din cauza acestui bărbat brunet cu privire întunecată care o așeza în patul ei așa cum ar fi făcut cu o regină.
Monstrul! Îi aruncă o privire de gheață. El se mărgini să zâmbească, în timp ce o licărire de triumf juca în ochii lui negri.
- Coffee, unde sunt copiii? întrebă Maureen cu vocea puțin tremurândă.
- Mă duc să-i caut. Stai bine așa? Ai suficiente perne?
- Perfect. Sper că nu s-au speriat.
- Nu și-au dat seama ce s-a întâmplat. Nu te mișca, Maureen, te rog. Mi-ai promis că stai liniștită, nu uita!
- Da, da.
După ce-i introduse pe copii în camera soacrei sale, ieși și traversă holul. Atunci îl zări într-un colț pe Dodge, adâncit în studierea unui album mare îmbrăcat în piele roșie. Fotografiile lui Maureen! Reușise să pună mâna pe ele.
Revoltată, se îndreptă direct spre el.
- Ce faci aici? îl întrebă pusă pe ceartă.
- Nu se vede?
- Dă-mi-l!
- Maureen îmi propusese să trec în această după-amiază pentru a lua acest album. Dar nu mă crezi, nu-i așa? Ai vrea să-i cer permisiunea în fața ta, pentru că tu...
- Nu, nu-i nevoie, îl opri ea, îngrozită de ideea că Jeffie l-ar putea vedea. Ia albumul și... pleacă. Du-te!
- Nu vrei să rămân?
Exasperată, deschise ușa și repetă:
- Pleacă, Dodge Phillips! Ajunge, nu am nevoie de tine.
- Eu vorbeam de Maureen, nu de tine, Coffee!
La aceste cuvinte, se îmbujoră în timp ce pe buzele lui mijea un mic zâmbet ironic. Ah, nu rata nicio ocazie să râdă de ea. Și de ce oare avea reacții atât de vii? Să roșească asemeni unei adolescente. Era ridicol!
- Mulțumesc pentru precizare, dar mă îndoiesc, ripostă ea, furioasă.
- Dacă înțeleg bine, mă dai afară din casă?
- Cam așa ceva.
- Bine, mă înclin, Coffee Dugan. Îți las numărul meu de telefon, în caz că...
Mereu cu aceeași nepăsare amuzantă, scrise câteva cifre pe o hârtie pe care i-o întinse. Ea o luă și se grăbi să o ascundă în fundul buzunarului, hotărâtă să n-o scoată de acolo decât pentru a o arunca la gunoi.
- Mulțumesc. Pentru tot, spuse cu o ușoară ezitate.
- N-ai pentru ce.
Trecu prin fața ei, sigur pe sine, cu albumul de fotografii sub braț. Ea se stăpâni să nu i-l smulgă.
- La revedere, Coffee. Și mai ales nu ezita să mă suni dacă ai vreo problemă.
- Nu va fi nevoie!
Închise ușa cu o mișcare bruscă și se sprijini de ea cu ochii închiși. Uf, plecase. Cu fotografiile. Din păcate! Pentru moment, reușise să evite o întâlnire cu Jeffie și asta era cel mai important.
În clipa aceea, ușa camerei lui Maureen se deschise în fața celor doi copii și ea răsuflă ușurată. Cu câteva secunde mai devreme, Jeffie s-ar fi trezit față în față cu Dodge. Se îndreptă obosită spre ei. Dacă fiecare zi trebuia să fie o luptă continuă împotriva lui Dodge Phillips, nu va rezista prea mult...
Din fericire, Anke pregătise o masă delicioasă și Coffee se destinse văzându-l pe Jeffie, care încerca răbdător s-o învețe pe Gitta„ bunele maniere”, după propriile lui cuvinte.
În pofida accidentului, domnea o atmosferă aproape veselă. Nu era nicio îndoială că liniștita și discreta eficacitate a lui Anke avea o serioasă contribuție. Uluită, Coffee își dădu seama că totul era pregătit pentru a doua zi: micul dejun și prăjiturile pentru ceai. Anke roși de plăcere când ea o felicită. Era de la sine înțeles că Anke și Gitta vor dormi la Owe Brook.
Coffee îl trimise pe Jeffie la culcare mai devreme ca de obicei. La drept vorbind, se temea de ziua următoare. Cum se va putea ocupa singură de pensiune? Și după aceea? Trebuia să angajeze pe cineva pentru o lună sau două.
Urcă încet scara, pentru a merge să-i spună noapte bună lui Jeffie. Avea nevoie de o noapte de odihnă. Sigur, patul de campanie, instalat lângă cel al lui Maureen, nu va fi prea confortabil. Dar nu avea de ales. În câteva zile, va recupera...
Când intră în camera fiului său, fu surprinsă de liniștea deplină care domnea acolo. Intrigată, întoarse capul spre patul fiului său și încremeni.
Așezat cu picioarele strânse sub el pe cuvertura în carouri care alcătuia un fel de tablă de șah, Jeffie chibzuia, cu capul aplecat asupra unei serii de monede. Juca șah!
În câțiva pași, ajunse lângă el. Nici măcar n-o auzi, atât era de concentrat.
Ca într-un coșmar, ea cercetă o clipă chipul încordat al lui Jeffie, privirea lui fixă, expresia lui care nu mai era aceea a unui copil.
În locul lui îl vedea pe Richard, pe care ea nu îndrăznise niciodată să-l deranjeze când juca, pe care-l iubise și care era mort. Din cauza acestui joc blestemat. Cu soțul ei, comisese greșeala să lase șahul să treacă înaintea ei. Dar astăzi, cu fiul ei, nu o va lua de la capăt.
Cu un gest blând, dar ferm, îl obligă pe Jeffie să ridice capul.
- Este timpul să dormi, Jeffie.
- Dar n-am terminat!
- Imediat!
Coffee începu să adune monedele cu o mână tremurândă, fără ca el să se opună. O privea cu un aer misterios.
- Mamă, acum știu unde să-mi plasez regele. Când voi juca din nou cu Dodge, eu...
- Jeffie, vreau să mă asculți. Este târziu, du-te repede și spală-te pe dinți.
Băiatul se ridică oftând și se îndreptă spre baie, în timp ce strângea cuvertura.
Lupta va fi dură, se gândi ea cu disperare. Ce să facă dacă fiul ei era atât de obsedat de șah? Cum va reuși să-i scoată din cap tot ce învățase, toate acele strategii subtile pe care Dodge reușise să i le reaprindă în memorie?
Dodge Phillips. Imaginea unui bărbat cu părul negru și ochii întunecați apăru înaintea ochilor ei. Avea pe buze un zâmbet diabolic. Era asemenea unui rege negru, piesa principală a unei bătălii pe care ea nu era sigură că o va câștiga.
CAPITOLUL VI
Coffee aruncă o privire în sufragerie.
Hotărât lucru, în această dimineață cei doi Grierson leneveau. Zăpada care cădea afară ar fi trebuit totuși să-i atragă, așa cum se întâmplase cu ceilalți turiști, plecați deja să ia cu asalt pârtiile acoperite de zăpadă.
Tânăra femeie începu să debaraseze mesele vecine, apoi se apropie de ei.
- Mai doriți cafea? le propuse ea îndatoritoare.
- Cu plăcere. Și aș mai putea primi din brioșele acestea minunate? N-am mâncat niciodată ceva atât de delicios, recunoscu domnul Grierson cu entuziasm. Vă rog să-l felicitați pe bucătar din partea mea.
- Neapărat. Vă aduc imediat.
Ajunsă în bucătărie, Coffee își puse tava pe masă și-i zâmbi lui Anke.
- Brioșele tale au un succes nebun, Anke. În asemenea măsură încât domnul Grierson nu dorește să-și încheie micul dejun. El, care de obicei este atât de greu de mulțumit.
- Este o rețetă pe care o am de la mama mea. Era o foarte bună bucătăreasă.
- S-ar spune că i-ai moștenit talentul.
Coffee plecă din nou cu cafetiera aburindă și un coșuleț plin cu brioșe rumene, calde încă.
În timp ce familia Grierson se desfăta, ea se duse în partea cealaltă a vastei încăperi pentru a începe să aranjeze fețe de masă și tacâmuri. Vedea pe fereastră siluetele schiorilor cu hanoracele lor în culori vii și bocanci de schi care le îngreunau mersul. O zi frumoasă pentru sportivi. Cât despre ea...
Îl revăzu în gând, oftând, pe Jeffie aplecat peste cuvertura de pe pat și se înfioră. Cum să lupte împotriva unei asemenea pasiuni? Desigur, putea să ascundă cuvertura dar nu să schimbe pardoseala din camera de baie, o bună tablă de șah în alb și negru. Nici tapetul în carouri dn camera lui.
Își trecu mâna prin buclele blonde. Câte griji! I se părea că întreaga lume se transformă într-un joc de șah! Dacă nu lua seama, va fi curând la fel de obsedată ca fiul ei.
În timp ce freca tacâmurile suflate cu argint, Coffee se gândea. Ce să facă? Ce conduită să adopte? Să lase lucrurile în voia lor, să ia o atitudine la fiecare nou simptom? Nu cum se întâmplase prima dată, altfel îl va întoarce împotriva ei.
Astăzi, programul lui Jeffie era mai încărcat. El trebuia s-o supravegheze pe Gitta și, în același timp, să-i țină companie lui Maureen. Cu puțin noroc, weekend-ul va trece repede și începând de luni, cu școala, pericolul se va îndepărta.
După ce aranjă tacâmurile în sertarele bufetului și termină de debarasat mesele, reveni în bucătărie, la Anke. Tânăra nemțoaică freca mașina de gătit cu o energie cumplită, ca și cum viața ei depindea de albeața emailului. Strașnică femeie! În picioare de la ora 7 dimineața, Anke pregătise micul dejun, îi servise pe turiști, curățase bucătărie și nu dădea niciun semn că vrea să se oprească.
- Anke, ar trebui să te odihnești.
- O, nu! Mă simt mai bine când lucrez.
- Este momentul să faci o pauză. Toată lumea a plecat; oprește-te o clipă, insistă Coffee.
Anke își abandonă cu regret buretele pentru a-și turna o ceașcă de cafea. Dar o bău cu iuțeală, așezată pe marginea scaunului, gata să sară din nou la treabă. Abia dacă mușcase de două ori dintr-o brioșă.
Uluită, Coffee o observa pe ascuns. De ce era atât de nervoasă? Și răspunsurile monosilabice, și expresia speriată îndată ce-i vorbea? Era evident că Anke nu se simțea în largul ei în prezenta lui Coffee. Era mai bine să scurteze pauza.
Se ridică și în timp ce-și punea ceașca în chiuvetă, spuse:
- Ce-i mai greu s-a făcut, Anke. Turiștii nu se întorc înainte de ora ceaiului. Până atunci, am timp să fac curățenie în camere. Îți mulțumesc pentru ajutor. Apropo, când te gândești să pleci? Nu aș vrea să crezi că te alung, dar dacă ai planuri, eu...
- Nu, nu plec, este imposibil.
- Imposibil? Nu înțeleg...
- Nu pot s-o las pe Maureen în starea asta. Este vina mea, eu sunt răspunzătoare și trebuie să aștept până când se va simți mai bine.
- Dar n-ai nicio vină, Anke!
- Dacă Gitta nu s-ar fi cocoțat pe balustrada scării, Maureen n-ar fi căzut. Acum ai rămas să te descurci singură cu pensiunea. Eu... eu aș vrea să te ajut, Coffee.
- Este o idee, în fond, murmură ea pe gânduri.
În definitiv, de ce nu? Era greu să găsească pe cineva în plin sezon de schi, iar Anke era atât de eficace.
- I-ai vorbit despre asta lui Maureen?
- Da. Este de acord. Nu mai depinde decât de dumneata, Coffee.
- Mă duc să vorbesc cu Maureen.
Intrând în camera soacrei sale, întâlni un spectacol înduioșător: înconjurând cu brațele capetele blonde ale lui Jeffie și Gittei, aceasta stătea rezemată de perne, urmărind cu tot atâta atenție ca și copiii aventurile unui mic șoricel care alerga pe ecranul televizorului, urmărit de o pisică enormă.
Fără să facă zgomot, Coffee se așeză pe un scaun.
Fără să facă zgomot, Coffee se așeză pe un scaun.
- N-am mai văzut de o veșnicie desene animate, mărturisi Maureen zâmbind. I-ai văzut pe micuți?
- Nu te deranjează?
- O, nu! Au țopăit puțin, dar nu face nimic. Sunt fericită să-i am lângă mine.
- Anke ți-a propus să rămână aici ca să ne ajute. Ce părere ai?
- Tu trebuie să hotărăști.
Maureen păru deodată stânjenită. De ce? Era încă un lucru care îi scăpa lui Coffee. Între nervozitatea lui Anke și ezitările lui Maureen, se simțea derutată. Dar nu avea nici timpul și nici dispoziția să facă pe detectivul. Avea imediată nevoie de cineva la Owe Brook și dacă Anke era de acord...
- Mi se pare o idee foarte bună, răspunse Coffee.
- În cazul acesta, este perfect.
Maureen mângâie cu un gest afectuos creștetele blonde ale celor doi copii, înainte de a-și pune bărbia pe capul Gittei. Coffee părăsi încăperea în vârful picioarelor, zâmbind emoționată. În cele din urmă, Maureen părea aproape fericită de această odihnă forțată.
Spre sfârșitul după-amiezii, ea avu brusc presimțirea că ceva nu era la locul lui. Instinctul o duse în camera lui Jeffie: nimeni. Nici urmă de fiul ei în toată cabana.
Îngrijorată, deschise ușa de la debaraua unde ținea schiurile: cele ale lui Jeffie dispăruseră. Jeffie plecase! Și ea nu avea niciun fel de îndoială asupra locului unde putea fi găsit. Își puse repede schiurile și porni spre cabana în care locuia Dodge.
Începuse să ningă cu fulgi deși care se topeau când îi atingeau obrajii. În prada unei furii reci, înainte înfigând cu putere brațele în zăpada proaspătă. Ah, pacea durase atât de puțin!
În momentul în care, după ce înconjurase pensiunea, ajunsese la răspântie și se pregătea să atace micul pod de peste râu, auzi zgomotul unui motor. Spre Owe Brook se îndrepta o mașină. Or, la ora asta, turiștii își luau ceaiul. Dacă era vorba de un nou client, cum se va descurca Anke? Ea nu știa nimic despre formalitățile de primire.
Coffee se întoarse oftând din drum și se grăbi spre pensiune. În clipa când ajunse în apropierea intrării, Porche-ul negru al lui Dodge Phillips se oprea în parcare. Așadar, el era! Portiera se deschise și Jeffie sări afară din mașină, cu chipul roșu de emoție. Dodge ieși la rândul lui, mai calm, și-i desfăcu schiurile prinse de portbagajul mașinii.
În momentul acela, o zări pe Coffee, nemișcată ca o statuie, la câțiva metri în spatele lui Jeffie. Privirile lor se încrucișară, zâmbetul se șterse de pe buzele lui Dodge și ea îi aruncă pe un ton sec:
- Jeffie, credeam că te ocupi de Gitta.
- Mamă... oh... eu... Gitta dormea și eu am vrut să dau o raită pe afară. L-am întâlnit pe Dodge și el m-a condus înapoi, asta-i tot.
- Ei bine, acum că te-ai întors, ai putea să-ți iei din nou postul în primire. Gitta s-a trezit de o bună bucată de vreme.
- Bine, bine, mă duc, mormăi el.
După ce-și puse schiurile pe umăr, se întoarse spre Dodge:
- Salut, Dodge. Și mulțumesc că m-ai condus.
Drept ca un brad, cu bărbia ridicată, Jeffie trecu prin fața ei, urcă treptele cu un aer hotărât și intră în casă fără să arunce nicio privire în urma lui.
Coffee simți că fiul ei încearcă să-i scape. Era normal, creștea și voia să se afirme. Dodge îl fascina, fără nicio îndoială, și el avea nevoie de cineva cu care să se identifice. Dar cu Dodge? Nu, niciodată! Ca să-l transforme pe Jeffie în maimuță savantă? Pe care apoi s-o distrugă? Jeffie va crește, da, dar fără șah, fără turnee, va crește asemenea celorlalți copii: fericit și fără griji. Coffee era foarte hotărâtă să stea de veghe și să dejoace toate încercările de cucerire ale lui Dodge... Inclusiv cele exercitate asupra ei.
- Simt că ai ceva să-mi spui, Coffee, spuse el cu brațele încrucișate la piept. Ce-ar fi să mergem să ne plimbăm în apropierea râului?
Nu avea niciun rost să mai aștepte. Era mai bine să pună lucrurile la punct.
Merseră în tăcere până la micul pod care trecea peste râul pe jumătate înghețat. Zăpada continua că cadă, mai ușor acum, iar fulgii dansau în aerul opac. Nu era nici noapte, nici zi, luminozitatea fiind redusă de ninsoare. Mai jos, în oraș, luminile caselor punctau deja zarea cu mici sclipiri galbene. Turla bisericii se înălța cu semeție spre cer și clopotul bătu jumătatea orei 5.
Dodge se rezemă gânditor de parapetul podului, cu privirea fixată în depărtare, spre culmile lui Black Mountain.
- Ți-am cerut să-l lași pe Jeffie în pace, începu ea pe un ton aspru.
- Da, știu. Dar ce ar trebui să fac când îl văd apărând, cu nasul lipit de fereastra mea? Tocmai jucam șah cu calculatorul și...
- Sper că nu l-ai lăsat să privească? Oh, ba da, sunt sigură! Ești împotriva mea, gata de orice ca să...
- Liniștește-te, Coffee, te rog, o întrerupse punându-și mâna peste a ei. Nu ți-am uitat... recomandarea. Acesta a fost motivul pentru care i-am propus să facem un tur cu mașina.
- Nu te cred! strigă ea, gata să izbucnească în lacrimi. Aseară juca șah pe cuvertura de pe pat cu monede. Îți dai seama?
- Da. Nu mai poți să-l oprești. Este o nebunie să te împotrivești, Coffee. Se va întoarce împotriva ta, o să-ți poarte pică și, oricum ar fi, dacă vrea să joace, o va face prin orice mijloace.
- Toate astea sunt din cauza ta.
- Nu. Mai devreme sau mai târziu, Jeffie ar fi găsit o tablă de șah, știi foarte bine. Ascultă-mă, fiul tău este un mare talent și trebuie disciplinat acest dar pe care-l posedă. Altfel, va fi o catastrofă, pentru el și pentru ceilalți. Eu pot să-l ajut să-și controleze energia și dorințele, ca pasiunea lui să nu devină obsesie, ci să fie eficace și...
- Nu am nevoie de tine! strigă ea. Era foarte fericiți înainte de venirea ta. Toate mergeau foarte bine.
- Ești sigură de asta, Coffee? Absolut sigură? o întrebă el cu insistență.
Ea vru să se eschiveze, dar el o reținu și își întări strânsoarea. Simțea, prin mănușă, presiunea degetelor lui. Și tulburarea spori.
Era fericită? Da, într-un anume fel, era. Era suficient să privească Owe Brook, iluminată complet acum, asemenea unui pom de Crăciun, această cabană primitoare, plină de turiști. Owe Brook avea întotdeauna locurile ocupate și ea era mândră de această reușită pe care o împărtășea cu Maureen. Viața în Jackson îi plăcea. Iubea munții aceștia, pădurile de brazi acoperite de zăpadă o jumătate de an, aerul tare și curat, lungile plimbări pe schiuri.
Coffee savura în fiecare zi fericirea de a fi aici, împreună cu cele două ființe care-i erau cele mai dragi.
Până în momentul în care Dodge Phillips dăduse buzna în viața ei. Din clipa aceea, totul se dezechilibrase. Ca și cum venise să-i descopere slăbiciunile, să-i deschidă rănile vechi, să-i distrugă frumosul edificiu pe care-l construise pentru a-și proteja fiul. Și sentimentul acesta de singurătate necunoscut până atunci care o cuprindea seara? I-l datora lui Dodge.
Ce gânduri supărătoare! La ce bun? Coffee ridică din umeri iritată și hotărî să schimbe subiectul.
- Ai intenția să scrii despre Jeffie în biografia lui Richard? întrebă ea fără să-și plece capul sub privirea ochilor lui negri.
- Da, bineînțeles. Cazul lui Jeffie este pasionant. Pentru că în general, un campion de șah nu are niciodată succesor direct. Asta se explică, de bine, de rău, prin teorii psihanalitice: un tată nu suportă să-și vadă fiul egalându-l sau depășindu-l. De aceea, înăbușe fără milă talentul propriului său copil chiar de la cea mai fragedă vârstă.
Cuvintele acestea îi amintiră lui Coffee ciudata privire a lui Richard când Jeffie începuse că joace cu el. Teama pe care o văzuse în ochii lui... Da, Dodge avea dreptate: Richard nu dorea ca Jeffie să-i perpetueze faima.
Dar Richard era mort, apăruse Dodge și talentul lui Jeffie izbucnise cu atât mai multă putere cu cât îi fusese înăbușit dinainte.
- Nu, nu vreau, spuse ea. Nu ai dreptul.
- Nimeni nu-mi poate interzice.
- Ba da, eu îți interzic! Eu, mă auzi? Nu te voi lăsa să-mi iei fiul. Ai văzut albumul cu fotografiile din copilărie ale lui Richard. Ai observat înfățișarea concentrată și serioasă. Nu vreau ca Jeffie să aibă aceeași soartă.
- Liniștește-te, te rog, exclamă el.
- Dar tu nu înțelegi nimic! Absolut nimic!
Deodată, lacrimile se rostogoliră pe obrajii ei. Doamne, ce rușine! Dar era incapabilă să se stăpânească. Spaima o sufoca, precum atâtea sentimente tulburătoare și alarmante.
Simți brațele lui Dodge înconjurând-o, vru să-l respingă, dar el rezistă și o trase la piept. Cât de bine se simțea. El îi șoptea cuvinte liniștitoare la ureche, o legăna ca pe un copil, îi mângâia părul.
Ar fi putut rămâne așa o eternitate, ghemuită la pieptul lui, învăluit de căldura și de puterea lui, cu zgomotul râului, acolo jos, și fulgii de zăpadă care cădeau încet peste ei, ca niște mângâieri reci. De cât timp nu mai simțise brațele unui bărbat în jurul ei. De atât de mult timp...
Încetul cu încetul, ea se liniști și reveni la realitate. Pe șosea, treceau acum mașini și dacă cineva o vedea în brațele lui Dodge... Se îndepărtă încet și își netezi cu ambele mâini buclele blonde.
- Coffee, aș vrea să-ți propun... un fel de înțelegere, declară el. Nu voi scrie despre Jeffie în cartea mea, pentru că asta vrei, nu-i așa?
- Da, da, mai cu seamă asta.
- ...și în schimb, îmi vei furniza informațiile de care am nevoie pentru a scrie cartea despre Richard, încheie el. Ce spui?
- Detest acest gen de șantaj, replică tăios.
- Mai întâi, nu este șantaj; și apoi, nu ai dreptate. La urma urmei, pot la fel de bine să mă adresez lui Maureen. Ea pare mai dispusă decât tine să mă ajute.
Maureen! Doamne, o uitase! Ah, el își plasase bine pionii. Înainta, încet dar sigur și ea avea impresia că este prinsă în cursă. Dacă Maureen vorbea despre sinuciderea lui Richard, ar fi fost o catastrofă. Singura cale era să devină unica sursă de informare a lui Dodge. În felul acesta, va putea să controleze totul și să-i povestească versiunea care-i va conveni...
Cu încetineală, își ridică privirea spre el și-i cercetă o clipă, ochii negri, de nepătruns.
La ce se gândea oare? La următoarea manevră? Viața lui, ca și cea a lui Richard, nu fusese oare decât o imensă tablă de șah care își mișca piesele? Pe care inventa strategii diabolice fără alt sentiment decât beția de a câștiga, de a-și zdrobi adversarul cu o mișcare strălucită și fulgerătoare?
Deodată, i se făcu teamă, teama de a nu fi decât un pion pe care el să-l manipuleze după propriul plac.
Jeffie era deja în mâinile lui. Și ea? Căuta s-o înlocuiască fără milă și s-o înfrângă? Pentru plăcerea de a-i șopti la ureche „șah și mai”? Nu, nu încă, ar fi vrut să-i strige în față. Căci partida era departe de a fi terminată: Coffee nu avea intenția să se lase învinsă fără să se apere până la capăt.
- De acord, accept înțelegerea, răspunse ea cu voce limpede. Cu toate acestea să nu crezi că ai câștigat, domnul Phillips. Sunt mai încăpățânată decât îți închipui. Și cel puțin tot atât de dornică de a câștiga.
CAPITOLUL VII
- Coffee, ce-i cu figura asta? Ce ți s-a întâmplat?
- Nimic, Peter! De ce?
- Nu știu, o impresie...
Tânărul instructor intrase în bucătărie, unde Coffee tocmai termina de pregătit o plăcintă cu ciuperci. Băgă tava în cuptor, porni ceasul acestuia și se întoarse spre Peter în timp ce-și scotea șorțul.
- Așa, sunt aproape gata. Oh, flori! Pentru cine?
- Pentru Maureen. Am aflat că este la pat. După câte am aflat, a căzut?
- Da, pe scară. Un accident stupid.
Vorbind cu Peter, se strădui să se liniștească. Primul lucru pe care-l remarcase acesta fusese nervozitatea ei. Bravo, ea care se lăuda cu stăpânirea de sine. Și toate astea din cauză că diseară se va vedea cu Dodge. Doamne, dacă nu se controla, se va face de râs. Și pentru ce? Pentru o discuție de o oră sau două.
În ajun, Coffee hotărâse să acționeze repede și-i propusese să-i răspundă la întrebări chiar a doua zi.
Cu toate astea, astăzi își regreta graba. Dar care era adevăratul motiv pentru care-i era teamă? De întrevederea solitară cu Dodge? Faptul de a-și înfrunta trecutul? De a umbla cu șiretlicuri față de memoria ei? Coffee n-ar fi putut răspunde. Sau mai degrabă prefera să nu cerceteze prea mult, de teamă să nu se scufunde într-o prăpastie de întrebări...
- Din fericire, Maureen nu are nimic grav, continuă Coffee începând să aranjeze un teanc de farfurii.
- Coffee, ai vrea să mergi diseară cu mine la un concert? o întrebă Peter privind-o insistent.
- Mulțumesc, aș fi mers cu plăcere, dar am stabilit deja să ies. Îmi pare rău, Peter.
- Hm... Cu noul locatar al cabanei Elsei, presupun?
- Nu ți se poate ascunde nimic!
Într-un oraș mic ca Jackson, până și cea mai mică mișcare era cunoscută, desigur. O zărise fără îndoială ziua trecută pe pod.
- M-a invitat la un pahar, reluă ea oftând.
- Atenție la bărbații frumoși care circulă într-un Porsche, Coffee! o tachină el cu amabilitate.
- Oh, n-am nici cea mai mică dorință să ă las ispitită de farmecul lui, crede-mă.
- În orice caz, el ar fi un imbecil să nu te considere încântătoare. Nu-ți mai lipsește decât un lucru, așteaptă...
Desprinse din buchet o margaretă și fixă delicata corolă deasupra urechii lui Coffee, în părul e blond.
- Poftim, ești cu adevărat foarte, foarte frumoasă.
Ea zâmbi vag și-l respinse cu blândețe. Peter îi spusese într-o zi că dacă dorea să-și refacă viața, el era acolo. Dar Coffee nu simțea pentru el decât prietenie. Din păcate, deoarece era un bărbat fermecător, puternic, serios. Calități de care ea avea nevoie. Totuși, dragostea nu era la întâlnire. Poate că trecea pe lângă fericirea liniștită și simplă la care visa...
- Mulțumesc, Peter, este foarte drăguț din partea ta, dar, știi...
- Da, da, Coffee, știu foarte bine că...
În clipa aceea, Gitta dădu buzna în bucătărie, cu părul ciufulit, obrajii roșii, ochii strălucind de înflăcărare, și el se întrerupse, surprins. Ea se repezi direct la Peter și se ascunse în spatele lui, agățată cu mâinile ei mici de unul din picioarele lui.
- Dar eu n-o cunosc pe această fermecătoare persoană, făcu Peter, amuzat. Cine este?
- Gitta. Ce se întâmplă?
Răspunsul sosi în persoana lui Jeffie, care pătrunse în încăpere, strigând:
- Unde s-a ascuns mica vrăjitoare? Atenție, marele căpitan Crochet o s-o găsească. Și o s-o mănânce... crudă.
Avea o asemenea înfățișare încât Peter și Coffee se stăpâneau cu greu să nu izbucnească în râs. Ei bine, Jeffie își regăsise dispoziția de copil fără griji. Asta o ungea la inimă, după recentele răzvrătiri.
- Unde este mica vrăjitoare? Unde este mica vrăjitoare? trâmbița Jeffie cu voce ascuțită. Dar văd acolo niște mâini foarte mici! Ah...
Cu un strigăt sălbatic, Jeffie se repezi spre Gitta care dădu drumul piciorului lui Peter și vru să se facă nevăzută sub masă. Dar se împiedică și se întinse pe pardoseală cu un urlet de durere. Peter o ridică imediat în brațe.
- Oh, biata fetiță. Ce rău este să cazi!
O legănă cu vădită plecere și-i frecă fruntea. Plânsul Gittei se liniști repede și, când Peter îi oferi o margaretă, un zâmbet vesel îi lumină fața mică și udă de lacrimi.
- Oh, biată fetiță, atât de frumoasă și se plângă așa? Nu-i deloc potrivit.
- Gitta, Gitta, ești aici! Oh, ce teamă mi-a fost! exclamă Anke apărând în cadrul ușii.
Îngrijorată, Anke își luă fiica în brațe și o mângâie cu dragoste.
- S-a întins pe podea, îi explică Peter.
- Cum? În... tins? repetă Anke fără să înțeleagă.
- A căzut.
- Oh, da! Oh, fetița mea, tare neastâmpărată ești!
Fascinat și încremenit, Peter o privea pe Anke, care o strângea pe Gitta la piept și o acopere cu sărutări. Nu ar fi remarcat nici explozia unei bombe, atât de pierdut era în contemplarea frumoasei Anke.
„Iată ce înseamnă dragoste la prima vedere”, își zise Coffee luând florile.
Întinse bărbatului buchet, dar el n-o văzu.
- Ei, Peter!
- Da? Hm... iartă-mă, Coffee.
- N-ai uitat că margaretele sunt pentru Maureen, nu-i așa? Anke, eu trebuie să plec. Te las pe tine să-l conduci pe Peter la Maureen.
- Du-te liniștită, Coffee, mă ocup eu de Jeffie.
- Să fii cuminte, Jeffie. Și fii atent cu Gitta, este fragilă.
- Fragilă, fragilă, mormăi Jeffie. Măi-măi, ce mofturi!
Nedorind să intre într-o dispută cu el, Coffee îl sărută pe frunte și dispăru. Întârziase destul! Și cu cât mai repede va ajunge la Dodge, cu atât mai repede se va întoarce acasă.
Când mașina ei se opri în fața cabanei în care locuia Dodge, Coffee își dădu seama că întârziase o jumătate de oră. Deci, începutul era de rău augur. În ce dispoziție era oare Dodge?
Ușa se deschise în clipa aceea și apăru silueta înaltă, îmbrăcată în întregime în negru.
- Ah, iată-te, în sfârșit. Am crezut că te-ai răzgândit.
- Scuză-mă, m-au reținut niște incidente de ultimă clipă.
Coffee urcă repede treptele de lemn, ridicându-și gulerul mantoului. Ce idee să-și pună rochie! Desigur, era un ansamblu călduros de lână de culoarea smaraldului, cu cizme înalte, îmblănite, dar frigul era atât de pătrunzător în seara asta!
Câteva ore mai înainte, Coffee ezitase în fața șifonierului: în blugi și cu un pulover gros ar fi arătat poate prea neglijent? Ea voia să dea acestei întrevederi un caracter formal, sever, ca și cum ar fi fost o întâlnire profesională. Un taior se potrivea perfect acestei stări de spirit. Evident, îmbrăcămintea tricotată avea tendința să-i sublinieze formele rotunde și feminine. Va fi de ajuns să se așeze departe de Dodge...
Înăuntru domnea o căldură plăcută și obrajii ei se colorară îndată într-un roz frumos. În șemineu ardea un foc zdravăn, aruncând scântei. Câteva becuri aprinse în colțurie încăperii furnizau o lumină estompată. Tânăra femeie se simți ușurată de această penumbră care-i permitea să scape de privirea scrutătoare a lui Dodge.
- Un pahar de vin alb? propuse el.
- Da, de ce nu?
- Dacă asta nu te supără, termin de aranjat farfuriile acestea în timp ce ne luăm aperitivul.
- Oh, nu, nu mă supăr deloc.
Coffee îl urmă, foarte încordată, spre chicinetă și se sprijini de peretele despărțitor, cu brațul pe marginea barului.
Zâmbind, Dodge îi întinse un pahar și-l ridică pe al său:
Zâmbind, Dodge îi întinse un pahar și-l ridică pe al său:
- Pentru ce am putea să bem, Coffee?
- Eu... nu știu.
- În cinstea iernii, ce părere ei?
- Da, da, este perfect.
El bău, fără să-și ia privirea de la ea. Coffee îl imită și simți cum îi tremură mâinile. Numai de n-ar observa nimic! Ce prostie să ajungă într-o asemenea stare! Dar ce se întâmpla cu ea? De obicei, nu-i era teamă să fie singură cu un bărbat. Poate că Dodge nu era un bărbat ca ceilalți?
Decât să răspundă la această întrebare, Coffee preferă mai curând să termine paharul. Din fericire, Dodge se întoarse să spele vasele. Era mai bine așa deoarece, cel puțin, n-o mai privea.
El începu să vorbească de una, de alta, despre pensiune și despre turiști, despre Maureen, despre lecțiile de schi.. Încetul cu încetul, Coffe se destinse. Efectul vinului, desigur, și acela al vocii liniștite a lui Dodge.
Apoi, el o invită să se așeze. O cuprinse panica. Singurele fotolii, două la număr, erau pline de cărți! Nu mai rămânea decât canapeaua.
Coffee se așeză într-un capăt al ei, cu mâna cramponată de rezemătoare, ca și cum ar fi trebuit să fie pregătită pentru a sări dintr-o clipă în alta ca să fugă. Bănuia că Dodge aranjase totul. Încă una din strategiile lui!
Teama ei se dovedi neîntemeiată, deoarece Dodge se așeză la capătul celălalt, fără să schițeze cel mai mic gest dubios. Cu cămașa descheiată la pieptul bronzat, cu părul lui negru și ochii întunecați, era din ce în ce mai tulburător. Și, seducător...
Coffee se îndoia de propria ei capacitate de a-i rezista dacă... Dar Dodge se mulțumi să-i pună pe genunchi albumul de fotografii și tăieturi din ziare privitoare la Richard.
- Iată. Îmi trebuie câteva lămuriri, zise el, luându-și un blocnotes. Aici, în fotografia asta, ce vârstă avea Richard? Și cine era adversarul lui?
Ascultătoare, Coffee răspunse.
El luă fiecare fotografie și nota cuvintele lui Coffee. Din când în când, Dodge se oprea pentru a umple paharele. Apoi reîncepea munca răbdătoare de reconstituire a vieții lui Richard.
Pe măsura trecerii timpului, încordarea ei trecea. Alcoolul, desigur. Dar mai era și altceva. Avea impresia că se eliberează de propriul ei trecut. Ca și cum povestea pe care o spunea pe de rost, deoarece cunoștea foarte bine cariera lui Richard, era aceea a unei alte femei. Ca și cum totul se petrecuse departe, foarte departe de aici, într-o altă lume și într-o altă epocă.
Vocea lui Dodge curgea egal, asemenea unei mângâieri, blândă, emoționantă și căldura încăperii acționa asupra lui Coffee ca o descărcare a nervilor. Era atât de bine să fie aici, ca un vis.
Închizând albumul, Dodge se sprijini gânditor de spătarul canapelei.
- Pari atât de diferită de Richard, murmură el. Ce te-a atras la el?
- Inteligența lui... cred. Și voința lui. Richard știa ce vrea. Or, la 18 ani este atât de neobișnuit să întâlnești un tânăr îndrăzneț și hotărât. O asemenea hotărâre mă fascina.
- Și... te dorea?
- Da.
Vrusese s-o cucerească de parcă era vorba de un turneu, se gândi Coffee. Richard nu acționa decât în termenii de victorie sau înfrângere.
- Singurul mijloc să fii a lui era să te ia în căsătorie, presupun? continuă Dodge.
La acestea cuvinte, Coffee se încordă. Atenție! Discuția căpăta o turnură personală! Revenind cu picioarele pe pământ, își dădu seama că Dodge era prea aproape de ea, mult prea aproape, cu brațul pus neglijent pe spătarul canapelei. Iar ochii lui negri păreau că o străpung.
O cuprinse o teamă înăbușită, dar răspunse pe un ton liniștit, cu o nuanță ironică:
- Bineînțeles. Richard a fost întotdeauna un foarte bun tactician.
- Și după aceea?
- Cum, după aceea?
- Când a câștigat, când ai devenit a lui, ce s-a întâmplat?
- Ești prea indiscret, Dodge Phillips, ripostă ea cu asprime.
Întrecea măsura, totuși! Își imagina că-i va povesti viața ei conjugală? Nervoasă, Coffee vru să se ridice, dar mâna lui se așeză pe umărul ei, grea și hotărâtă.
- Nu pleca, este important. La șah, Richard nu mai juca niciodată cu un concurent învins. Prefera să caute altul, mai dificil, mai tenace. A continuat să-ți arate interes, din momentul în care nu mai trebuia să te cucerească?
De câte ori își pusese și ea această întrebare? Fără să vrea vreodată să găsească un răspuns, de altfel. Pasiunea pe care Richard i-o mărturisise în tinerețea lor, supraviețuise oare în viața lor comună? Sau murise? Coffee nu fusese decât o regină în carne și oase pe care el își jurase s-o câștige? Cum să interpreteze îndepărtarea treptată a lui Richard în anii care au urmat după căsătoria lor?
Poate că exista o explicație simplă: șahul pusese cu totul stăpânire pe soțul ei și nu-i mai rămăsese timp s-o iubească. Coffee n-a știut și nu va ști niciodată. Cât despre a-i răspunde lui Dodge, imposibil.
Tânăra femeie clătină din cap cu un aer încăpățânat și buzele strânse.
Tânăra femeie clătină din cap cu un aer încăpățânat și buzele strânse.
- Ești prea indiscret, Dodge Phillips, repetă ea, evitându-i privirea.
- Cred că eu n-aș fi încetat să te iubesc, murmură el foarte încet.
Îi atinse ușor buzele cu vârful degetelor. Inima ei bătea să-i spargă pieptul.
Cuvintele acestea, Dumnezeule, fuseseră rostite de el! De ce? Vorbise foarte încet, ca pentru sine. Urmărea oare că o cucerească? Cel puțin era sincer? Gândul acesta o îngrozi mai mult ca orice.
Ei, haide, nu mai era o adolescentă de 18 ani, naivă, gata să creadă în povești cu zâne. Ah, toate cuvintele acelea mari și frumoase pe care pasiunea le aduce pe buzele bărbaților! Se terminase de mult, Coffee nu mai avea iluzii, Richard o învățase măsura lucrurilor: dragostea nu este niciodată eternă. Va cădea oare a doua oară în cursă? Niciodată!
Coffee se hotărî să-i lase impresia că nu auzise nimic.
- Pentru că nu vrei să-mi răspunzi, te voi întreba altceva, reluă el, atingându-i ușor obrazul cu un deget. Ai continuat să-l iubești după ce v-ați căsătorit?
Ea închise ochii, apoi îi deschise. Ce brutal! Dodge mergea drept la țintă. Dar se aștepta la altceva din partea lui? La urma-urmei, semăna cu Richard: își juca viața ca pe o partidă de șah. Își avansa piesele, cu răbdare, până când celălalt ceda. Ei bine, ea nu va ceda!
Furioasă, tânăra femeie sări în picioare.
- Ajunge! Suntem în afara problemei! De altfel, mie nu-mi place genul acesta de joc. Și nici oamenii care nu știu să facă nimic altceva decât să joace. M-am săturat de cei care consideră viața drept o tablă de șah cu piese pe care le manevrează după bunul lor plac, înțelegi?
- N-am terminat, mai am o întrebare.
Fără să spună un cuvânt, Coffee se îndreptă spre ușă. Pentru ea, se terminase! Dar Dodge a fost mai rapid, luându-ii mantoul din cuier înaintea ei.
Cu ochii strălucitori, i-l ținu să se îmbrace, cu mâinile lui mari pe guler. O fracțiune de secundă ea ezită, cuprinsă de teamă. Ca și cum brațele lui Dodge riscau să o cuprindă și să nu-i mai dea drumul. Apoi își strecură în mânecă o mână, apoi pe cealaltă și se întoarse. Dar Dodge își ținea încă mâinile pe mantoul ei. Simți cum gura lui îi atinge ușor părul.
Repede, trebuia să fugă. Dar el o strânse, punându-și mâna pe capul ei.
- Încă o întrebare, Coffee, ultima, șopti el. De ce ești atât de serioasă? De ce nu-ți place și ție să te joci, din când în când?
Să se joace? Dar dragostea nu este un joc! Dacă ar fi așa, ar fi prea crud. Sigur, era și ea capabilă, fizic, să se „joace”, să rămână aici, în brațele lui - Dumnezeu știe cât de mult dorea - să-și lase capul pe spate așteptând buzele lui peste ale ei, mâinile lui alergând pe corpul ei care ardea...
Coffee se scutură. Nici vorbă, ar fi fost prea ușor. Și amărăciunea care va urma? Acel frig mare din corpul ei, acel vid înspăimântător? N-ar putea suporta.
Îl împinse cu un gest brusc și-i scăpă din îmbrățișare. Nu-i mai rămânea decât să deschidă ușa, câteva trepte de coborât și va scăpa de acest demon!
- Sunt oameni cărora le place să se joace. Mie, nu. Asta-i tot.
Fără să se întoarcă, ieși afară. O învălui noaptea înghețată, dar Coffee abia dacă luă seama. Tremura din cap până în picioare.
CAPITOLUL VIII
Coffee mângâie visătoare balustrada vechiului pod care trecea peste Ellis River.
Sub degetul ei, câte inscripții săpate de generațiile de școlari din Jackson? Zeci și zeci. O tradiție a orașului. Își amintea cum și ea crestase lemnul cu un briceag, împreună cu Elsa Warner, cu mult timp în urmă.
Doamne, cât de departe era de adolescența ei! În curând, va fi rândul lui Jeffiee să cresteze balustrada roasă de carii...
Jeffie. Într-o oră, se va întoarce de la școală.
Fără voia ei, Coffee îl pândea, în groaza ei să nu-l știe ducându-se la Dodge. De ce era atât de slabă în momentele acestea? Energia ei obișnuită o părăsise. Și ce derută în ființa ei! În ajun, întrevederea cu Dodge o tulburase. Cum să rămână liniștită și echilibrată în mijlocul torentului de amintiri? Imposibil. Mai ales în prezența tulburătoare a lui Dodge. Dar în curând, el va pleca de unde a venit, va dispărea pentru totdeauna și liniștea va reveni, în sfârșit.
- Bună, Coffee. Nu mă așteptam să te găsesc aici, se auzi o voce pe care ar fi recunoscut-o din toate.
- Dodge! Tu... aici?
- De ce nu?
- Și de ce tocmai aici?
Da, de ce-i hărțuia amintirile cele mai secrete?
Podul acesta era departe de șosea, nu avea niciun motiv să se oprească acolo. În plus, acesta era teritoriul ei. Cu ce drept se strecura el peste tot?
- Pentru că de aici este o vedere splendidă, răspunse el liniștit. Privește, acolo, culmile lui White Mountains și mai departe, Piscul Negru. Este foarte frumos.
Dar ea nu-l asculta. Mai bine să plece și s-o lase în pace! Dacă întorcea capul, întâlnea ochii lui negri și era pierdută.
Coffee nu încercase niciodată o asemenea teamă față de un bărbat. Era ridicol, Dodge nu voia nimic altceva de la ea decât lămuriri. S-o cucerească, poate. Dar ea se opunea provocării. Mai trăise deja o poveste asemănătoare și dureroasă...
- Mergem? îl auzi ea în clipa aceea.
- Unde? întrebă ea tresărind. Eu... Scuză-mă, mă gândeam la altceva.
Coffee își luă cu un gest nervos schiurile rezemate de balustradă și aruncă o privire neliniștită în direcția lui Dodge, care o privea uluit.
- Visezi, Coffee! Tocmai ți-am spus: merg să-i fac o vizită lui Maureen. Vin de la North Conway, unde i-am cumpărat un roman bun și o cutie cu bomboane de ciocolată care mi se par delicioase.
- Lui Maureen nu-i plac bomboanele de ciocolată, spuse ea cu răceală. Și n-o să mergi la Owe Brook.
- Serios?
Cu un zâmbet amuzat pe buze, luă schiurile lui Coffee pentru a le fixa de portbagajul mașinii sale oprite puțin mai departe. Nici nu se sinchisea măcar de interdicția ei!
Descumpănită, îl privea ce face, incapabilă să se miște.
- Am făcut o înțelegere, Dodge, amintește-ți. Răspund la întrebările tale, cu condiția să nu te apropii de Jeffie.
- Nu sunt de acord. A fost vorba să nu-l menționez pe Jeffie în cartea mea. Nu încerca să mă păcălești. Apropo, când îmi acorzi o altă întrevedere?
Așadar, nu-și pierduse timpul! Ridicând resemnată din umeri, Coffee îl urmă și se urcă în mașină. La ce bun să lupte? El era mai tare. Singura scăpare posibilă era să temporizeze.
- Trebuie să mă gândesc, spuse ea.
- Aseară, ai plecat fără să-mi răspunzi la întrebare.
- Care întrebare?
- De ce urăști așa de mult șahul?
- Am convenit să vorbim despre Richard, nu despre mine, nu?
- Poate. Dar aceste două subiecte mi se par foarte, foarte legate.
Enervată, Coffee întoarse capul spre peisajul care defila sub ochii ei.
Era peisajul familiar al caselor din Jackson, pe care-l cunoștea din copilărie. Biserica, acolo jos, cuibărită într-un pâlc de brazi, apoi școala lui Jeffie, podul peste Wildcot Brook - Jackson era între ape, ca o insulă. După care, drumul urca până la Owe Brook.
Mașina prinse imediat viteză după ce părăsiră orașul. Era limpede că reticențele lui Coffee îl sâcâiau pe Dodge, a cărui figură se înăsprise.
- Pentru că nu vrei să spui nimic, pot încerca totuși să găsesc o explicație, continuă el. De exemplu, o femeie egocentrică și frivolă ar putea fi geloasă pe tot ce l-ar putea distrage pe soțul ei. O asemenea femeie ar fi în stare de orice pentru al îndepărta de pasiunea lui și...
- Taci, eu nu sunt așa, i-o reteză ea tăios.
- Nu era decât o supoziție.
- Pentru că ții atât de mult să știi, ei bine, am să-ți spun, reluă ea cu vehemență. Ceea ce detest la jocul acesta este puterea lui de a transforma un om. Este o adevărată obsesie, care reduce universul unui bărbat la o tablă de șah, la o serie de pătrățele albe și negre. Nimic nu mai contează în afara pieselor pe care le manevrează la nesfârșit pe tabla de șah și loviturile mortale date adversarului. Lumea exterioară nu mai există. Nici celelalte ființe umane, nici sentimentele, nimic! Iată de ce nu vreau ca Jeffie să intre în acest univers rece și implacabil. Vreau ca el să trăiască, să aibă prieteni, să râdă. Sunt atâtea lucruri minunate în viață, mult mai interesante decât acei regi blestemați, regine, nebuni și toate celelalte piese!
Coffee se opri cu respirația tăiată. O cuprinse un amestec de furie și amărăciune.
Nu-l împiedicase niciodată pe Richard să joace. Cu toate acestea, simțise de atâtea ori un sentiment apăsător de singurătate. Fiecare turneu, fiecare plecare, erau o grea încercare pentru ea. Dar asta nu era nimic în comparație cu ceea ce suferise după marea victorie a lui Richard.
Nu-l împiedicase niciodată pe Richard să joace. Cu toate acestea, simțise de atâtea ori un sentiment apăsător de singurătate. Fiecare turneu, fiecare plecare, erau o grea încercare pentru ea. Dar asta nu era nimic în comparație cu ceea ce suferise după marea victorie a lui Richard.
Atunci când se întorsese, purtător al titlului de campion mondial, nu mai era același om. Părea pierdut, dezgustat, chinuit. Nimic nu-l mai interesa. Coffee înțelesese atunci ce rău perfid se insinuase în el. Apoi plecase, fără un cuvânt de justificare.
- Aceasta este părerea pe care o ai despre mine, Coffee? o întrebă Dodge.
- Oh, te cunosc atât de puțin.
- Dar mă consideri cu ușurință limitat și fascinat de șah, sunt sigur!
- Eu...
- Acum e rândul meu să vorbesc, o întrerupse el râzând încet. Am dreptul să mă apăr, nu? În afară de șah, care sunt preocupările mele? Îmi place să citesc, să colecționez covoare orientale, am prieteni cam peste tot în lume, cânt la chitară - mai degrabă prost, dar asta mă distrează - știu să pregătesc câteva feluri de mâncare, cum ar fi rață cu portocale și pește în sos ducle-acrișor, îmi conduc firma de jocuri pe calculator, afacerile îmi merg de altfel foarte bine. Ce-ar mai fi? A, da, mă interesează astronomia, muzica, matematica. O viață cam liniștită, ai dreptate!
Ea zâmbi, neputând rezista nostimei lui ironii. Argumentele lui nu erau nici ele neglijabile. Cu toate astea, Coffee nu renunța ușor.
- Poate că ești excepția care confirmă regula, murmură ea. Cine mă poate asigura că Jeffie nu va călca pe urmele tatălui său și că nu va fi sufocat de pasiunea lui?
- Nu există niciun motiv pentru asta. Procedezi ca tatăl lui Richard și...
- Să nu mai vorbim despre asta, te rog, îl întrerupse pe un ton rece în momentul în care se opreau în fața pensiunii Owe Brook. Oricum ar fi, mie îmi revine să judec ce este bun sau rău pentru Jeffie.
- Tocmai că nu! Și încetează să-i mai spui astfel. Numele lui este Jeff și ar fi timpul să-ți dai seama că fiul tău nu mai este un copilaș. Dacă te-ar auzi prietenii lui, și-ar bate joc de el!
- Să schimbăm subiectul, te rog, zise ea obosită.
Fără să-i răspundă, el coborî din mașină, o ocoli și veni să-i deschidă portiera.
Coffee văzu mâna întinsă spre ea. O mână mare, puternică, în care o va pune pe a ei, atât de mică, de fragilă, atât de palidă. Să reziste, trebuia să reziste. Avea oare nevoie de el? Nu. Dar, din păcate, nu asta era problema. Coffee ar fi vrut să prindă această mână întinsă, să se lase învăluită de forța care radia din el.
A fost peste puterile ei: degetele ei se așezară înpalma lui Dodge, care se închise peste ele. La contactul cu pielea lui caldă, simți o reînviere a energiei. Ca și cum o ciudatăă alchimie avea loc între ei.
O trase încet spre el. Ochii lui păreau și mai întunecați decât de obicei. Și când îi vorbi, vocea lui era răgușită:
- De ce ne certăm fără încetare, Coffee? N-am putea face pace?
Cu vârful degetului, îndepărtă o șuviță de păr blond care se rătăcise pe obrazul ei. Ea se înfioră la această mângâiere, cuprinsă de amețeală. Fața lui Dodge se aplecă spre a ei. Gura lui era atât de aproape!
- Nu, Dodge, nu, șopti ea. Nu.
- Nu, mereu „nu”! Și dacă aș refuza să te ascult, Coffee? Dacă nu te-aș auzi?
- Nu, te rog...
Buzele lui îi atingeau tâmpla, dulci și ferbinți. O derută amestecată cu bucurie o copleși pe Coffee. Și dacă ar ceda? Dacă ar înceta să gândească?
Tocmai când era gata să închidă ochii, răsună un țipăt.
- Coffee, repede!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu