Acea zi din septembrie, Carmen Suissa

 ..............................................

4-7

                O bătaie în ușă îi scoase din situaţia confuză... şi-i băgă în alta.

    Când ea deschise şi-l văzu acolo înalt, frumos şi zâmbitor, crezu că o să leşine. Avea florile într-o mână şi inima în cealaltă.
   - Richard, reuşi ea să îngaime fâstâcită.
   - Deranjez? întrebă el politicos şi incredibil de sexi în ginşii decoloraţi şi geaca maro din piele.
   - Ai greşit etajul? se auzi Tom glumeţ din spatele Emmei.
    Richard îl privi surprins pentru o fracţiune de secundă, apoi îşi reveni. Prea târziu. Tom sesiză stânjeneala celor doi şi se simţi ca un prost.
   - Nu, răspunse Richard deloc convingător, am venit să-i transmit Emmei ceva din partea lui Renn.
   - Și i-ai adus flori cu această ocazie? se miră Tom.
   - Nu, spuse Richard rece, florile sunt pentru altceva.
   - Vrei să spui altcineva? insistă Tom.
   - Nu. Sunt pentru Emma. Vreau să ştie că-i sunt recunoscător că a intrat în viaţa mea.
   - Richard, spuse Emma încet, toată noaptea am aşteptat-o pe Sara să vină acasă. Mă simt ca şi cum de o eternitate stau în picioare. Te deranjază dacă vorbim mai târziu?
   - Totul e în regulă? se îngrijoră el, punându-i o mână pe umăr şi apropiindu-şi fruntea de a ei, enervându-l la culme pe Tom.
   Niciodată nu-l plăcuse, iar acum cu atât mai puţin. Nu înţelegea însă ce făcea Emma cu el. Nu era genul ei să se culce cu vecinii.
    - Poţi să contezi pe mine, ştii asta, continuă Richard, iar ea afirmă din cap.
    Tom îi privea şocat. De când acea familiaritate? De când blestematul de pilot devenise bărbatul ce-i reconforta soţia? Nu, nu era nebun şi ştia că nu mai era soţia lui, dar nu putea să nu-l rănească profund complicitatea celor doi. Emma ar fi vrut să intre în pământ, atât îi era de penibilă situaţia.
   - Vorbești mult, Richard, zise Tom, vădit agasat. Renn ştie că eşti aici?
   - Asta nu e problema ta, nu-i aşa? îl înfruntă frumosul pilot.
   - Ţi se întâmplă vreodată să spui şi adevărul? insistă Tom, constatând că era incredibil de gelos.
   - Cât de des pot, răspunse Richard. Nu e întotdeauna bine primit. Vrei să-ţi dau un exemplu?
   - Nu, spuse Tom nervos, prinzând-o pe Emma de braţ, nu cred că ne interesează ce ai de spus.
    O trase pe Emma în spate şi-i trânti uşa în nas.
   - Dar e groaznic ce ai făcut! spuse ea supărată.
   - Doar nu l-am omorât.
   - Îţi înţeleg motivele pentru care ai făcut asta, dar nu sunt de acord cu metodele tale, Tom.
   - Nici eu nu sunt de acord cu multe, dar nimeni nu mă consultă.
    Îşi dădu părul peste cap şi se aşeză enervat pe canapea, luându-şi capul în mâini.
  - Ştiu că în orice moment al vieţii ar trebui să putem să ne justificăm comportamentul, dar de data asta n-am s-o fac.
   - Poate pentru că eşti gelos? spuse ea slab, iubindu-l încă şi mai mult.
   - Sau poate pentru că sunt un prost? Nu ştiu ce să mai cred: câteodată am impresia că în ochii tăi sunt doar o vacă de muls, patetică şi utilă, iar altădată am impresia că eşti nebună după mine. Ce doreşti, Emma?
   - Ceva ce nu-mi poţi da, Tom.
   El o privi fără să înţeleagă. Avea o idee, dar el avea nevoie de certitudini.
   Ori cu ea, nu mai avea de mult asta. Înţelese că nu mai putea continua aşa, că-şi făcea rău lui, lui Abigail şi la fel şi ei. Deşi se părea că ea se consolase cu cei 185 de cm ai vecinului ei. Trebuia cumva să facă faţă agoniei de a-i reda libertatea, dar nu era simplu. Încercase s-o lase să plece în trecut, dar nu reuşise cu totul niciodată. Dacă-i dădea drumul, însemna că avea tot restul vieţii de trăit fără ea. Era un timp al naibii de lung. Se simţea ca un bărbat căruia i s-a scos inima din piept, târându-se prin viaţă.
   Fără să mai spună un cuvânt, îşi luă haina şi plecă, lăsând-o pe Emma în mijlocul camerei, ca împuşcată. Se gândea la viaţa ei, a lor. Îl iubea atât de mult şi era conştientă că-l făcea să sufere, dar ce putea să aştepte de la un bărbat însurat? Da, îl gonise, dar nu trebuia să se grăbească s-o ducă pe Albă ca Zăpada la altar. Toată lumea o iubea pe Abigail, dar ea simţea ceva bizar la femeia aceea. Sau poate era doar gelozia?
   Acum se zbătea într-o viaţă în care iubea doi bărbaţi. Nu era acelaşi gen de iubire, dar se simţea din ce în ce mai atrasă de Richard. Poate că era momentul să meargămai departe. Nu era niciodată uşor să întorci pagina, dar simţea că venise timpul să-şi vadă de drum şi să lase trecutul în urmă.
   Ca o ironie a sorții, mobilul ei sună şi, când răspunse, auzi vocea blândă a lui Jack. Numai asta-i mai lipsea. Trei poveşti cu trei bărbaţi şi niciun rezultat.
   - Mă bucur să te aud, Jack, minţi ea, neştiind ce altceva să spună.
   - Ce ai zice să ne întâlnim şi să ne plimbăm puţin prin ploaie? Ştiu că îţi place luna noiembrie, chiar dacă spui că e un compromis stupid între toamnă şi iarnă.
   - Chiar mă gândeam să iau puţin aer, acceptă ea.
   - Am puţină treabă, dar ne putem întâlni în două ore.
   - Voi fi în parc; am chef să fac puţin jogging. Sună-mă când eşti în apropiere şi-ţi voi spune unde sunt.

Capitolul 8

   Nu alerga nici măcar de 10 minute, când dădu cu ochii de ea. Era îmbrăcată într-un palton roşu şi avea o pălărioară cu cozoroc, neagră cu buline albe.
   Stătea pe banca umedă şi se juca cu un beţişor. Faptul că nu era nimeni în jurul ei, o intrigă pe Emma. Ce putea face o copilă de vârsta ei, singură în parc? Fata o observă şi-i surâse, descoperindu-şi dinţii mari şi frumoşi. Îi erau albi şi contrastau cu pielea ei ciocolatie şi cu părul negru specific oamenilor de culoare. Era o metisă frumoasă, gândi Emma, oprindu-se în faţa băncii ei.
   - Bună. Unde e mămica ta? o întrebă blând.
   - A murit când am venit eu pe lume, răspunse fata. Dar mămica ta unde e?
   - Şi a mea a murit. Aveam 17 ani când a avut un accident de maşină.
   Fata dădu din cap, ca şi cum înţelegea prin ce trecea ea.
   - Facem parte dintr-un club din care nimeni nu vrea să facă parte, nu-i aşa? zise Emma, aşezându-se lângă ea pe bancă.
   - Ce înseamnă război sfânt? întrebă copila fără nicio legătură.
   - Bănuiesc că e vorba de un război religios. Crezi în Dumnezeu?
   - Da. Dar cel mai mult o iubesc pe fecioara Maria. Ea m-a protejat mereu. Tu crezi?
   - Da. Cum te cheamă?
   - Mă cheamă Hope. E frumos, nu-i aşa?
   - Da, e perfect, zâmbi Emma.
   - Mama a vrut să-mi pună numele Crystal, dar, la moartea ei, tatăl meu a hotărât să mă boteze ca pe mama.
   - Unde e tatăl tău, Hope?
   - În lumea largă, răspunse fata simplu. Ştiu asta, pentru că îmi scrie scrisori şi ne trimite mulţi bani. N-a suportat când mama mea a murit şi a încercat câtva timp să mă ţină, dar inima îl durea atât de tare, încât a trebuit să plece.
   - Şi tu stai la bunici?
   - Nu. Nu am nicio familie. Stau la o casă mare aici în NY, fondată de tatăl meu pentru mine şi pentru alţi copilaşi ca mine. Măicuţele de acolo sunt blânde.
   - Bine, dar ce faci tu singură în parc? vru Emma să ştie, din ce în ce mai intrigată.
   Fetiţa zâmbi, descoperindu-şi dinţii albi.
   - Am evadat puţin.
   - Dar măicuţele vor fi moarte de îngrijorare. Ştii să-mi spui adresa? Te voi duce eu acolo.
   Fetiţa dădu indiferentă din umeri, apoi se ridică şi o prinse pe Emma de mână.
   - Poate că e mai bine aşa. Oricum începea să mi se facă foame.
   Telefonul lui Emma sună, iar ea răspunse şi-i spuse lui Jack ce se întâmplase şi că îl va suna mai târziu. El se oferi s-o însoțească, dar ea refuză.
   - E iubitul tău? întrebă Hope, când Emma termină conversaţia.
   - Bună întrebare, zâmbi ea.
   - Ori sunteţi la început, ori vrei să-i dai papucii, constată Hope.
   - Eşti perspicace, nu-i aşa?
   - Posibil, răspunse copila. Dar mai întâi trebuie să-mi spui ce înseamnă asta.
   Emma râse, dând din cap.
   - Da, ai dreptate. O persoană perspicace este capabilă să surprindă şi să înţeleagă ceea ce scapă majorităţii.
   - Exact, acceptă fetiţa. Asta sunt eu, Hope Beautiful, fetiţa de 10 ani, frumoasă şi deşteaptă. Azi noapte, de exemplu, am văzut-o pe sora Maicii Stareţe care a venit în vizită, furişându-se în curtea din spatele casei şi vorbind cu un bărbat la telefon.
   - De unde ştii că vorbea cu un bărbat? o întrebă Emma, amuzată.
   - Dacă nu era unul, atunci Clara e lesbiană, răspunse fata convingătoare şi făcând-o pe Emma să râdă. Vezi ce perspice sunt? întrebă Hope serioasă, stâlcind cuvântul şi făcând-o pe Emma să râdă şi mai tare.
   - Da. Ai o minte ageră şi eşti foarte curioasă, dacă o spionezi pe Clara.
   - Trebuie, înţelegi? făcu Hope serioasă. La şcoală am de făcut un proiect, să vorbim despre ce vrem noi. Eu am ales sexul. Doamna Blaire a spus că vrea s-o impresionăm şi asta voi face. O iubesc pe profesoara mea de engleză. E sexi şi veselă.
   - Ea ştie despre ce vrei tu să scrii?
   - Nu. E o surpriză, dădu Hope din cap, scoţându-şi o acadea din buzunar şi sugând-o cu poftă.
   - Oh, da, râse Emma, chiar o vei surprinde. Dar ce te-a determinat să scrii despre acest subiect?
   - Pffff... Nu eşti deloc atentă la ce spun, o certă moale fetiţa. Mă interesează sexul.
   - Dar eşti cam mică pentru aşa ceva, nu crezi?
   - Eu da, dar Clara nu. Vreau să ştiu de ce ei îi place şi Maicii Stareţe, nu.
   - Dac-o iubeşti pe Maica Stareţă, n-o întreba.
   - Am făcut-o deja, dar tot n-am aflat. M-a privit ca pe un urs, după care şi-a făcut semnul crucii şi a luat-o la fugă. Le fac des să fugă pe călugăriţe, dădu Hope în sus şi în jos din cap, arătându-şi iarăşi dinții într-un zâmbet larg. Baxter, prietenul meu cel mai bun, mi-a spus că n-au curajul să mă certe, pentru că acea casă există datorită banilor lui tata.
   - Tu crezi asta? întrebă Emma, iar Hope ridică indiferentă din umeri şi trecu la alt subiect.
   Avea multe lucruri de spus şi nu-i tăcea gura un minut, dar era simpatică şi inteligentă.
   - Deci, vru Hope să ştie, ce-i cu Jack?
   - Nu mare lucru, zâmbi Emma.
   - Dar a fost vreodată?
    Bună întrebare. Nu, n-a fost niciodată un foc de artificii. Doar foc de arme şi fum mult, înţelegi?
   - Cred că da, spuse Hope. Eşti o femeie complicată. Sau poate nu e bărbatul potrivit pentru tine.
   - Eşti sigură că ai 10 ani? râse Emma.
   - Ţi-am spus că sunt foarte inteligentă. Şi frumoasă. Nu-i aşa că sunt frumoasă?
   Emma nu se mai simţise de mult atât de veselă şi de bine.
   - Da, Hope. Eşti deşteaptă şi frumoasă. De aia îţi spui Hope Beautiful?
   - Nu. E numele meu de-adevăratelea.
   - E un nume excepţional, admise Emma, ajutând fetiţa să urce în taxi şi dându-i adresa şoferului.
   După 20 de minute, erau deja în Queens, într-o zonă plină de case frumoase. Nu luxoase, dar drăguţe. Casa lui Hope era cea mai mare, avea două etaje şi multe turnuleţe. În faţă, era o peluză bine îngrijită, iar pe prispa curată şi largă erau fotolii şi măsuţe albe din fier forjat brodat parcă în dantelă. Nici nu urcaseră bine două trepte, că una din măicuţe ieşi pe prispă agitată.
   - Beautiful, unde ai fost? Te-am căutat peste tot.
   - Deci, dacă nu m-ai găsit, înseamnă că am ieşit la plimbare.
   - Dar ne-am îngrijorat toate...
   - Vă îngrijorați mereu, răspunse puştoaica. Dacă o plantă moare, vă îngrijoraţi, dacă Clara plânge, iarăşi vă îngrijoraţi.
   - V-a spus de Clara? i se adresă măicuţa lui Emma, iar aceasta afirmă cu o mişcare a capului. Ce ar fi să uităm totul şi să jucăm puţin scrabble, propuse măicuţa, mimând veselia.
   - Sunt cea mai tare la scrabble, spuse Hope, privind-o pe Emma.
   - Bineînţeles că eşti, râse ea, nici nu mă aşteptam la altceva.
   Îndreptându-se spre uşa de la intrare, Hope trecu pe lângă măicuţă şi, privind-o, îi spuse:
   - OK pentru scrabble, dar de uitat ce s-a întâmplat azi-noapte, mmmm... Totul e aici, spuse fata, ducându-şi un degeţel la cap, iar biata călugăriță o privi disperată pe Emma, ridicându-şi mâinile la cer.
   Era ora 3 când pleca de la Hope’s House, cum era numită sugestiv casa, şi Emma se simţea încărcată de energie pozitivă. Se jucase cu copiii, povestise cu măicuţele şi luaseră prânzul împreună. Ambianţa de acolo era bună şi veselă, cu excepţia a doi copilaşi, care păreau mai retraşi. Unul din ei, cu păr zburlit blond şi cu pistrui, o impresionase foarte tare pe Emma. Se legăna într-una pe scăunelul lui, strângând în braţe un iepuraş vechi, cu urechi rupte. Îşi sugea degetul mare şi, chiar dacă avea 5 ani, părea încă foarte micuţ. Îl chema Bastian, era francez, iar părinţii îl abandonaseră undeva în San Francisco, la o casă-orfelinat cu numele de Beautiful Home.
   Ambele case erau finanţate de tatăl lui Hope, care umbla în lumea largă, ajutând atât de mulți oameni cât îi stătea în putință. Era un bărbat bogat, care moştenise o avere colosală de la familia lui, dispărută într-un accident de avion, şi îşi putea permite să facă ce dorea. De 3 ori pe an, trecea pe la Hope’s House, unde nu stătea niciodată mai mult de o săptămână, bucurând-o şi, în acelaşi timp, întristând-o pe fetiţa lui, care îi aștepta nerăbdătoare vizitele. Apoi pleca iarăşi în Africa, America latină sau Asia.
   Odată cu pierderea soţiei, dragostea vieţii lui, îşi pierduse şi rădăcinile, iar locurile fixe îl speriau.

   Pe la ora 5, se întâlni cu Jack pe strada Crosby, la Housing Works Bookstore Cafe. Se aşeză la o măsuţă de la etaj şi a începu să citească, în timp ce-l aştepta. Pe peretele din stânga, era o bibliotecă plină cu cărţi, unde găsi expuse şi câteva romane de-ale ei.
   - Mă aştepţi de mult? îl auzi Emma, iar când dădu cu ochii de el, se bucură să-i vadă zâmbetul familiar.
    Cu nonşalanţă, el se aplecă şi-o sărută tandru şi lung pe buze. Se trezi că-i răspunde la sărut, iar când îi simţi limba moale căutându-i-o pe a ei, se simţi jenată. Era deja într-o situaţie complicată cu doi bărbaţi, nu-i mai trebuia să reaprindă flama stinsă dintre Jack şi ea. Cu doar câteva luni în urmă, i se păruse de neconceput să-l părăsească, dar lucrurile evoluaseră şi neconceputul de altădată se transformase acum în inevitabil. Îl împinse uşor, iar el se aşeză pe scaunul din faţa ei.
   - Ce citeşti? întrebă el, neaşteptând un răspuns şi luându-i cartea lui Stephen R. Covey. Cele 7 deprinderi ale persoanelor eficace? Interesant, zâmbi el, eu citesc Cele 5 limbaje ale iubirii de Gary Chapman.
    Ea se uită la el ca la un marţian, în timp ce Jack gândea că erau ca două jumătăţi ale aceluiaşi întreg. N-avea niciun sens să mai amâne momentul, îşi spuse Emma, neştiind exact cum să înceapă o discuţie pe care n-avea chef s-o aibă. Jack fusese bun cu ea şi nu voia să-l rănească.
   - Mi-a fost atât de dor de tine, Emma, încât...
   - Trebuie să ne despărţim, Jack, i-o tăie ea, iar el o privi ca şi cum tocmai o grenadă îi explodase în plină figură.
    După ce se desmetici puţin, îi luă mâna frumos manechiurată cu roşu şi i-o pupă.
   - Mi-ai promis că mă poţi aştepta. Ţi-am spus că voi face totul să rămân la NY.
   Oamenii raţionali puteau să aştepte, gândi ea. Dacă se iubeau. Ori ea nu-l iubise niciodată. Fusese tandru, onest şi plin de intenţii bune, dar nu era îndeajuns.
   - Ți-am promis, da, dar ştii bine că erau promisiuni fragile.
   - Nu, zise el încăpăţânat şi simţind că-l va abandona în acea cafenea plină de voluntari care puneau ţara la cale. Nu ştiam nimic; aveam ceva probleme şi din când în când ne certam, dar cine n-o face?
   - Singurele momente în care nu eram în contradictoriu, erau când tu te băteai cu morile de vânt prin Afganistan, Jack. Apoi veneai acasă 5 minute, din care jumătate de timp erai cu copiii şi fosta nevastă şi jumătate cu mine.
   - Un schimb echitabil, nu ţi se pare? o întrebă el, enervat.
    Şi-o dorea să fie a lui, dar nu cu forţa. Nu aşa.
    - Am simţit eu de câte ori plecam că te întorceai liniştită la viaţa ta, fără să te mai gândeşti la mine, dar întotdeauna îţi găseam o scuză.
   - Eu n-am nevoie de scuze, Jack. Am nevoie de un bărbat prezent. Am nevoie să mă plimb cu tine în parc, să te ţin de mână şi să ştiu că nimic rău nu ţi se poate întâmpla. În schimb, am parte de nopţi albe, pline de gânduri negre.
   - Nu există garanţii pe lumea asta, Emma, încă n-ai înţeles asta?
    Avea în ochi o dragoste infinită, dar şi vise şi speranţe care ştia că urmau să fie frânte.
   Ea luă o înghiţitură din capucino-ul delicios, puse jos ceaşca frumoasă din porţelan crem şi-i vorbi blând:
   - Jack, viaţa e scurtă şi imprevizibilă, tu ştii asta mai bine ca oricine. Eu, la fel. Cunosc cum pot lucrurile să se transforme atât de repede în ceva atât de urât.
    O privi în ochi şi văzu în ei tot ce ea pierduse. Parcă toată durerea lumii era strânsă acolo. După o mică pauză în care ea ştiu că avea întreaga lui atenţie, Emma continuă:
    - Te iubesc, dar nu aşa cum ai vrea tu, Jack. Primesc mai mult decât dau şi nu e corect pentru tine.
   - Dar nu mă deranjează. Sunt fericit aşa.
   - Da, dar eu nu sunt. Şi mă deranjează.
   El o privi şi înţelese că sfârşitul fusese scris. Încerca să găsească ceva, dar el ştia că nu exista o soluţie rapidă sau permanentă la situaţia lor. Stomacul i se strânse şi recunoscu sentimentul. Era cel al agoniei. De abia acum realiza cât de mult o iubea. Durerea din ochii lui o înnebunea şi se ura pentru ce-i făcea, dar era obligată să pună capăt.
   - Bine, Emma, capitulă el, te las să pleci, dar să ştii că e unul dintre lucrurile cele mai grele pe care le-am făcut vreodată.
    Era foarte trist. Apoi îi luă mâna şi i-o mai pupă o dată. Zâmbi şi-i spuse să nu se îngrijoreze, că va fi bine.

   Nu coborî la etajul ei, ci hotărî să urce până la Tora. Avea nevoie de prietena ei, dar, când dădu cu ochii de ea, înţelese că Tora avea mai mare nevoie de reconfort, decât ea.
   - E tot timpul tristă, şopti Lily. Chiar şi când zâmbeşte.
   Emma intră în livingul spaţios şi decorat cu gust, unde avea o colecţie impresionantă de opere de artă. Tora era îmbrăcată într-un trening alb bătut cu pietre, iar părul îi era coafat ca a lui Marlyn Monroe. De multe ori pe stradă era oprită de turişti care-i cereau să facă o poză cu ei. Câteodată era amuzant, dar în general îi plăcea să rămână discretă.
    Acum stătea cu genunchii în braţe pe fotoliul roşu şi-şi sprijinea bărbia pe ei. Avea degete frumoase la picioare, date cu ojă vişinie.
   - Bună, o salută Emma încet, uitându-şi propriile probleme.
   - Războiul din mine îl va îndepărta pe Steeve, trecu Tora direct la subiect.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Îl simt din ce în ce mai rece. Astăzi mi-a reproşat că, în repertoriul meu, nu există decât răspunsuri complicate. Apoi mi-a spus că s-a săturat de problemele mele. Ba eu sunt deprimată, ba Lily e isterică. Îţi imaginezi, zise ea, ridicându-şi ochii gri frumoşi spre Emma, mi-a făcut copilul isteric. Acum două săptămâni, încă voia să ştie totul despre mine: unde am fost la grădiniţă, de ce am cicatrice la genunchi şi când am făcut prima oară dragoste. De când l-am dat pe Carter afară, parcă am devenit invizibilă.
   Emma o asculta şi se puse pe braţul fotoliului, mângâind-o pe păr.
    - Toţi sunt minunaţi la început, plângea Tora. Buni psihologi, plini de o dragoste copleşitoare. După care încep să te ucidă la foc mic.
   - Poate ai înţeles tu greşit reproşurile lui?
   - Nu. Şi în plus, de câte ori suntem împreună şi telefonul îi sună, nu răspunde. Ca şi cum nu ar vrea să ştiu cine-l caută. Cred că are pe cineva. Arată dezgustător de fericit şi ştiu că nu eu sunt cauza.
   - Îl iubeşti?
   - Evident. Altfel de ce crezi că aş fi renunţat la 15 ani de căsătorie cu un chirurg celebru?
   - Pentru că, celebrul tău soţ te înşela cu cine putea şi te bătea de-ţi suna apa-n cap. Uniunea voastră era o aberaţie umană.
    Emma nu-şi mai recunoştea prietena. Ea care fusese cea mai realistă şi puternică dintre ele, se transformase într-o muiere care nu mai înceta să-şi plângă de milă.
    - Poate că dacă n-ai mai face atât pe victima, toate s-ar aranja mai uşor, o certă Emma.
    Ştia că e dură, dar trebuia s-o aducă la realitate.
   - Sunt gravidă, spuse Tora plângând şi şiroaie negre de rimel i se scurgeau pe faţa drăguţă.
   - Cu cine? întrebă Emma.
   Prietena ei ridică mâinile spre cer şi scoase un zgomot piţigăiat.
   - Ori e Steeve, ori e perversul meu soţ.
   - Oricum, n-are nicio importanţă, spuse Emma pe un ton fals vesel. În final, asta poate fi o veste bună.
   - De ce? Ai de gând să-l creşti tu? întrebă Tora, ştergându-şi nasul.
   - Da. Dacă asta vrei.
   Tora se opri brusc din plâns şi o privi ca pe o sfântă.
   - De ce? De ce vrei să faci asta pentru mine?
   - Pentru că eşti frumoasă. Şi puţin nebună. Pentru că eşti prietena mea din copilărie şi pentru că ai fost lângă mine de când mă ştiu.
   Ea se puse iar pe plâns şi parcă era un copil răsfăţat.
   - Nu ştiu ce am, cred că am luat vreun microb sau ceva. Sunt hipersensibilă şi plâng din orice. Sau sunt doar o proastă.
   - Iubita mea, spuse Emma blând, pupând-o pe creştetul capului, ce ţi s-a întâmplat ţie nu e ceva anodin. Ai suportat un cretin o perioadă lungă. Jurământul vostru de nuntă parcă a fost semnat cu sânge. Bucură-te că începi o nouă viaţă. Chiar dacă Steeve nu va face parte din ea.
   - Totul la el mă făcea să am încredere. Când făceam dragoste, era un foc de artificii. Doar ne atingeam şi explodam. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Parcă nici sexul nu mai merge de câteva zile. Îţi spun eu, are pe cineva. Dar nu voi intra în triunghiul lui amoros patetic şi pervers.
   - Dacă într-adevăr aşa este, atunci n-ai pierdut nimic. Ştiu că mi-e uşor să dau sfaturi, dar asta este singura soluţie. Nu vei fi niciodată singură. Întotdeauna mă vei avea pe mine şi pe Lily. Apropo, astăzi l-am părăsit oficial pe Jack.
   - Saracu’! Ce a zis?
   - Că se simte abandonat pe un oarecare mal al unui oarecare râu. N-am realizat că mă iubeşte atât de tare. De altfel, cred că nici el. Până astăzi, când i-am dat lovitura de graţie. Ce păcat că nu realizăm importanţa anumitor persoane dragi decât atunci când le pierdem!
   - Crezi că mă regretă, Carter?
   - Nici măcar să nu îndrăzneşti să te duci cu gândul acolo, mă auzi? Vrei să ajungi să te întrebi dacă ai făcut bine că te-ai debarasat de nenorocit? Nimic nu e mai rău decât incertitudinea. Poate doar moartea. Dar a trăi zilnic în stres, fără să ştii ce ai de făcut, e echivalentul cu a muri puţin în fiecare zi.
   - Nu vreau să mă împac cu el. Îmi doresc doar să sufere ca un câine. Apropo, săptămâna trecută am văzut-o pe Abigail în parc. Se plimba singură şi părea pierdută. Nu. Mai degrabă absentă. Apoi s-a aşezat pe o bancă şi şi-a scos din geantă o punguţă cu ceva pilule albastre. A înghiţit una, apoi a mai luat două. Fără apă, fără nimic.
   - Poate sunt vitamine.
   - Ah, încă ceva. Renn mi-a zis că sarcina ei a fost alarmă falsă.
   Emma-şi dădu ochii peste cap.
   - Cred că n-a fost niciodată gravidă. E doar o mitomană nimfomană. Ce mai vrea de la Richard, doar îl are pe tinerelul acela.
   - Se plictiseşte cu el, spuse Tora.
   - E atât de centrată în jurul persoanei ei, încât nu face nici un efort să cunoască mai bine o fiinţă umană. Renn este o persoană de suprafaţă. Ştii, când zgârii poleiala unui lucru în căutare de ceva, de obicei dai de acel ceva. Dar pe Renn, oricât ai zgâria-o, tot de suprafaţă dai. Este o femeie rea.
   - Poate, uneori, dar dacă răutatea ar fi un act pasibil de condamnare, trei sferturi din oamenii de pe Terra ar fi în puşcării. Credeam că în ultimul timp vă înţelegeţi mai bine.
   Emma ridică indiferentă din umeri.
   - Da. De altfel, mâine mergem la o cafea împreună. Dacă nu mă vezi seara, sună poliţia. Plec acasă acum. Eşti sigură că vei fi OK dacă te las?
   - Suferința şi frica nu sunt veşnice, nu-i aşa? o întrebă Tora, mai în glumă mai în serios.
   - Totul va fi bine. Ai încredere.
    Emma îşi pupă prietena şi coborî la ea acasă.
   Tora rămase singură şi tristă, gândindu-se la viaţa ei. Ea fusese cea mai afectată victimă a stilului de viaţă a lui Carter. Legătura lor fusese bazată pe minciuni, violenţă şi minciuni şi mai multe. Ajunsese să tresară de câte ori Carter intra în încăpere. Era ca un reflex pentru ea. Nu-i spusese lui Emma tot ce se întâmplase cu o zi în urmă şi nici nu ştia când sau dacă o va face.
   Fusese la un pas să se împace cu el când Lily îi dăduse lovitura de graţie.
   - Scumpul tău soţ a încercat să mă violeze. Aşa că, dacă ţi se pare că-l urăsc, vreau să clarific situaţia: da! Din tot sufletul meu.
   Buimăcită de isteria pe care vestea primită o cauzase în sufletul ei, Tora sări în picioare ca arsă.
   - Spune-mi că nu a îndrăznit să facă asta.
   - Nu, răspunse fata categoric. De fapt, cu 6 luni în urmă, a fost prima oară când a intrat la mine în cameră. Dar tu te-ai trezit, iar el n-a avut timp să facă nimic. De atunci, am tot timpul un cuţit sub pernă când dorm. Şi-mi închid uşa. Când într-o noapte a venit iarăşi, i-am deschis.
    Tora o privea cu ochi măriţi de groază.
    - Am înţeles din privirea lui, continuă fata, de ce venise, aşa că i-am arătat cuţitul. A fost puţin surprins, dar şi-a revenit repede.
   - Și?
   - Și am ţipat. Ţii minte noaptea aia în care ai venit în fugă la mine în cameră şi el era deja acolo?
   - Da. Aţi spus că fusese un coşmar.
   - Nu. El a spus, eu doar l-am privit. Dar a doua zi, i-am zis clar că, dacă încă o dată mai vine în camera mea, fie doar şi pentru o întrebare, voi suna direct la poliţie şi la directorul spitalului.
   - Și? întrebă Tora, parcă nemaiavând alte cuvinte în repertoriu.
   - E un pervers ordinar, dar nu e prost. N-a mai încercat niciodată, dar ura lui pentru mine era evidentă.
   Tora se gândea şocată la cât de oarbă fusese. Nu era greu să cauţi păcatul în spatele uşilor închise şi totuşi ea nu bănuise nimic. Ce diferenţă era oare între păcat şi crimă? Era sigură că nici una. Ea, care nu văzuse nimic, păcătuise la fel de mult ca şi Carter, criminalul ei de soţ cu care aproape că s-ar fi împăcat, dacă Lily nu i-ar fi deschis ochii.
   - Mama, nu spui nimic, la ce te gândeşti?
   - La el. Mă duc şi-am să-l omor pe nenorocit!
   - Nu poţi să mergi acum. Ai văzut cât e ceasul?
   În seara aceea, Tora hotărî să ia frâiele în mâini şi să-şi ordoneze viaţa.
   Hotărî ca niciodată să nu mai facă pact cu diavolul. Acesta venea întotdeauna înapoi să ia ce-i aparţine.

   Renn Roussel fugea de multă vreme de adevăr. Dar, în acea după-amiază, hotărî să clarifice câteva lucruri cu Emma. Ce fusese cu ani în urmă în Franţa, nu mai putea îndrepta, dar azi, în acea cafenea micuţă şi cochetă, putea lua calea adevărului.
   - Ești superstiţioasă? o întrebă direct pe Emma, referindu-se la 13 noiembrie, ziua respectivă.
   - Nu întotdeauna, răspunse Emma, scoţându-şi frumoasele mănuşi roşii din piele.
    Era îmbrăcată în blugi bleumarini băgaţi în cizme roşii lungi, cu toc înalt şi gros. Avea o umbrelă albă cu buline negre şi un paltonaş scurt roşu sclipitor, puţin evazat, cu un cordon care-i scotea talia subţire în evidenţă. Nu-i dădeai mai mult de 30 de ani.
   - Am nişte planuri geniale, continuă Renn veselă.
   Chiar dorea să facă pace cu prietena ei; o admira şi câteodată chiar putea fi amuzantă.
   - Și Hitler era convins că planurile lui erau geniale, glumi Emma.
   Da. Emma putea fi foarte amuzantă, gândi Renn, dar în acea după-amiază, nu era!
   - Ştiu totul, se lansă Renn, ţinând-o puţin în suspans.
    Emma o privea întrebător, iar siguranţa de sine se topea vizibil.
   - Despre ce vorbeşti, Renn?
   - Despre faptul că, în viaţa adevărată, prinţul pleacă cu prinţesa greşită.
   Emmei nu-i plăcuse niciodată arta de a complica lucrurile şi găsea că roşcata ei prietenă era o specialistă în asta. Renn era conştientă că dramatiza, dar n-avea nici un chef să abandoneze jocul. După tot ce-i făcuse, era capabilă s-o ierte, dar nu înainte de-a se juca puţin cu ea.
   - Din punct de vedere raţional, continuă Renn, aș vrea sa te înţeleg, dar trebuie să știi că, emoţional, m-ai făcut praf.
   Emma se foi jenată pe scaun şi luă o înghiţitură din băutura de orz verde, după care se strâmbă.
   - E rea? întrebă Renn.
   - Nu, din contră. Mă strâmbam doar la gândul a ceea ce urmează.
   Renn o privi o secundă, după care o pufni râsul. Râdeau ca două copile şi, oricare ar fi fost continuarea, bariera căzuse deja. Ştiau amândouă că puteau aranja tot ce era de aranjat.
   - Îmi pare atât de rău, începu Emma.
   - De ce? Pentru că mi l-ai furat pe Richard sau pentru că te-am prins?
   - Un pic din amândouă, recunoscu Emma.
   - Dacă aş fi aflat asta puţin mai în urmă, te-aş fi omorât, recunoscu Renn, deloc supărată.
   - În urmă cu trei amanţi, vrei să spui? o surprinse Emma.
   Renn o privi mută şi parcă îşi admiră prietena şi mai mult. N-o ştiuse atât de perspicace, cu aerul ei de fetiţă vulnerabilă şi cuminte. Telefonul Emmei începu să sune şi aceasta se lansă într-o discuţie jumătate în engleză, jumătate într-o franceză stâlcită. Renn înţelese că erau ceva probleme în Franţa, cu conferinţa de presă la care prietena ei trebuia să meargă în câteva săptămâni.
   - Proşti de francezi! zise Emma supărată, după ce închise telefonul.
   - Daaa, comentă Renn. Cu millefeuille-ul, coq au vin şi Piaf a lor...
   Emma fixă uşa de la intrare, de parcă s-ar fi aşteptat ca o turmă de vaci să năvălească în cafenea.
   - Ce-ar fi dacă aş anula Franţa şi ne-am duce toate patru în California? sugeră ea. Şi aşa parizienii m-au tot amânat; am să le spun să facem o teleconferință. Cum ar fi de pe prispa casei din California, cu o sticlă bună de vin pe masă şi în compania celor mai faine tipe din New-York.
   - Fără bărbați?
   - Doar cu Richard. Şi l-am împărţi toate patru, zise Emma serioasă, făcând-o pe Renn să râdă.
   - Ia spune-mi, începu roşcata, şutul în fund magistral pe care l-am primit de la iubitul nostru comun, se datorează ție?
   - Nu. Cred că s-a întâmplat mai degrabă din cauza fisurilor din sistem, răspunse Emma vag.
   - Sistemul de pensii, solar sau...?
   - Sau de funcţionare a voastră? Dezamăgiri constante şi promisiuni frânte?
   - Este foarte poetic, dar despre ce naiba vorbeşti? Nu ne-am promis nimic, deci n-aşteptam mare lucru unul de la celălalt. Asta era singura constanţă în relaţia noastră, termină Renn.
   - Ce mă bucur că nu eşti supărată pe mine. Mi-era atât de frică să-ţi spun. Nu ştiu de ce aveam impresia că o luaseși ca pe respingerea supremă.
   - A şi fost aşa la un moment dat, recunoscu Renn. Şi am vrut să vin la tine, să-ţi spun că ştiu. Dar n-am avut curajul să-ţi vorbesc.
   - Iar eu n-am îndrăznit să te ascult, mărturisi Emma. Dar mă bucur că suntem iar în termeni amiabili.
   Şi cum Renn nu spunea nimic, ea o mai întrebă o dată:
    - Suntem, nu-i aşa?
   - Da, o linişti Renn. Oricum, în ultima noastră perioadă, mă simţeam ca o unealtă inutilă, aruncată în cutia lui cu scule pe care nu le folosea niciodată. Apoi, începeam să mă satur de ipohondria lui.
   - Richard? Ipohondru? întrebă Emma, venindu-i greu să-l vadă aşa.
   - Sunt convinsă că, pe ascuns, şi-a făcut şi mamografie, râse Renn. Oricum, îţi dau un sfat. Şi asta, nu pentru că sunt nervoasă că m-a părăsit, ci pentru că vreau să te pun în gardă. Richard e genul de bărbat care dispare ca măgarul în ceaţă, după ce şi-a văzut interesul. Nu te lăsa fraierită.
   Emma dădu din cap, dar ea nu-l vedea așa pe frumosul pilot. Putea fi prea mândru câteodată, putea ascunde faptul că avusese probleme la serviciu sau să evite detaliile despre relaţia distantă cu tatăl lui. Richard putea fi multe, dar nu un laş care dispărea la prima cotitură. Când era cu Emma, el nu era nici pilot, nici ex-ul lui Renn. Era doar bărbatul ce-o iubea. Câteodată, părea delicios de îndrăgostit de ea şi îi amintea Emmei de Tom, la începuturile lor. Ea se întreba dacă nu cumva Renn suferea încă după el şi se ascundea în spatele măştii. Renn purta multe alte măşti, în spatele cărora ascundea fie frica de singurătate, de abandon, bătrâneţe... şi poate, dragostea încă vie pentru Richard?
   - Ție cum îţi merge? o întrebă Emma pe Renn.
   - Încet.
   - Încet? repetă Emma şi Renn aprobă printr-o scurtă mişcare a capului.
   - Toți bărbaţii din viaţa mea sunt ori proști, ori pe cocaină, ori pe canapeaua vreunui psihiatru. Câteodată toate trei la un loc. Deci, da. Totul merge încet. Ţie ţi-e bine cu Richard?
   - Nu cred că pot să vorbesc cu tine despre asta, ezită Emma. Mi se pare bizar.
   - Bine că nu ţi s-a părut bizar când te-ai culcat cu el, o tachină Renn, deloc supărată şi făcând-o pe Emma să se simtă şi mai prost.
    Dar ştia că asemenea situaţii riscau să se întâmple când te culcai cu iubitul prietenei tale.
    - Şi cu Tom cum eşti? schimbă Renn subiectul.
   - Tot aşa, răspunse Emma vag.
   - Îndrăgostită, vrei să spui?
   - De ce? Se vede? întrebă Emma, fiindu-i ruşine că Renn îşi dăduse seama că e încă îndrăgostită de Tom.
    Era îndrăgostită de doi bărbaţi în același timp. Tom avea trecutul ei, şi ăsta era un atu mare, dar o avea şi pe Abigail. Dragostea şi atenţia pe care i-o dădea Richard, contrabalansa puţin stresul relaţiei ei frustrante cu Tom... şi Albă ca Zăpada.
    - Când sunt cu Tom, mă simt protejată; e ca şi cum ar avea puteri magice şi ar putea face orice.
   - Ştii cum se spune. Toată lumea poate face orice. Am uitat cum se traduce în latină fraza asta. E foarte melodioasă.
   - Şi mie-mi place latina, zise Emma. Asinus asinorum in saecula saeculorum.
   - Foarte romantic. Ce înseamnă?
   Emma luă o mină serioasă când traduse:
   - Măgarul măgarilor în secolul secolelor.
   Se puseră pe râs amândouă şi nu se mai puteau opri. Niciodată nu se înţeleseseră atât de bine.
   - Dacă aș fi știut mai demult că relația mea cu Richard va ameliora prietenia noastră, spuse Emma zâmbind, m-aș fi cuplat mai demult cu el.
   Renn o privii cu ochii mijiți.
    - Oh, scuze, e prea devreme pentru gluma asta, făcu Emma, privindu-și sfioasă prietena.
   Proprietarul cafenelei, un tip înalt şi bine făcut, veni la masa lor să le întrebe dacă le putea oferi ceva. O cunoştea şi o admira foarte mult pe Renn, fiind un client fidel al restaurantului ei.
   - Nu, Liam, mulţumim. Ce faci tu? Cum îţi mai merge?
   - Jelena m-a părăsit acum 5 luni. Mi-a luat câinele şi maşina şi a dispărut în neant. Acum sunt într-o relaţie care se pare că merge din ce în ce mai prost, înainte să meargă și mai prost, mama a debarcat în oraş şi vrea neapărat s-o cunoască pe Ina, iar eu... Eu se pare că fac fraze cu multe cuvinte bizare şi dezamăgesc câte persoane pot.
   - Nu tu, Liam! Tu eşti un amour de bărbat, zâmbi Renn. Singura ta problemă e că-ţi plac fetele prea tinere.
   - Mda, acceptă el, îmi displac atunci când încep să reţină apa. Dar cu Jelena credeam că totul e bine. Nu se plângea niciodată, iar eu făceam tot ce puteam ca s-o fac fericită.
   - Câteodată, totul iese prost, orice ai face, zise Emma, căutând ceva în geantă şi vorbind mai mult pentru ea.
   - Îmi pare bine să vă cunosc, întinse Liam mâna către Emma, cred că suntem pe aceeaşi lungime de undă. V-a trebuit mult să acceptaţi asta?
   - Trei ani de canapea la magicianul din Oz al Manhattan-ului, răspunse ea, ironică.
   - Ooo, făcu Liam, aţi trecut şi dumneavoastră pe la Dr. Phil? întrebă el ironic, iar ea dădu afirmativ din cap. Trei ani cu frumoasa din pădurea adormită, mi se par o eternitate. Răspunde la întrebări cu întrebări şi nu transpiră niciodată.
   - Nu v-a plăcut de el?
   - Într-o zi, am crezut că a murit în timp ce eu mă foiam pe canapeaua lui, fără să am nici un sfat sau un cuvinţel.
   - Acest om cred că are capacitatea de a nu se gândi la nimic şi totuşi să respire, râse Emma. Dar, în final, mi-a prins bine. Apoi l-am schimbat pe o femeie. Am impresia că sunt în Twilight Zone cu ea.
   - Nu suntem cu toţii? Mie ce mi-a prins bine, a fost finalul şedinţelor lui, spuse Liam zâmbind, , după care plecă în sfârşit de la masa lor.
   - Te place, cred, zise Emma.
   - Prea multe femei cu ţâţele pe afară fug după el, răspunse Renn. N-aş putea niciodată să mă culc cu un asemenea bărbat.
    Emma o privi strâmb, iar ea se corectă.
    - Bine, bine. Să mă mai culc. Am terminat-o cu bărbaţii musculoşi fără școală, care fac curte ospătăriţelor în faţa mea.
   - Sunt mândră de tine, spuse Emma veselă, ridicându-se în picioare. Acum hai să plecăm, trebuie să mă întâlnesc cu Sara. Se pare că, de câteva zile, n-a mai trecut pe la şcoală. În această perioadă, este capabilă să mintă aproape despre totul. Ne-a dat mult de furcă, lui Tom şi mie. Şi se pare că şi lui Albă ca Zăpada.
   - Știi că m-am întâlnit cu ea şi nici măcar nu m-a salutat? îi spuse Renn. De fapt, nici măcar nu sunt sigură că m-a văzut, deşi am trecut una pe lângă alta. Eu am salutat-o chiar, dar ea m-a privit ca şi cum aterizasem de pe Marte. Cred că-i cam filează lămpile.
   - Mda, zise Emma ironică, are viaţă grea de când e căsătorită cu domnul judecător.
   - Ai să râzi, dar viaţa poate deveni foarte dură când nu corespunzi profilelor standard. Ori ea e departe de realitate. Nu ştiu ce a găsit Tom la despletita asta bizară, care râde de parcă latră.
   Emma râse de reflecţia lui Renn, o pupă pe obraz şi se urcă în taxi, luând drumul şcolii lui Sara.

   Directoarea liceului o aştepta în biroul ei, iar Emma avea impresia că cineva-i băgase o mătură în fund. Fusese doar o primă impresie, deoarece doamna Fimmel se adeveri a fi o femeie foarte cumsecade şi atentă. În plus, citise toate cărţile ei şi chiar îi ceruse un autograf pe cartea pe care o adusese cu ea.
    Află de la directoare că Sara avea mulţi prieteni bizari în ultima vreme, că era absentă chiar şi când era prezentă şi că, mai nou, începuse să fie obraznică cu profesorii. Apoi scoase un desen şi i-l întinse Emmei. Desenul arăta o fetiţă mică blondă, care se ducea cu un bărbat şi un băieţel spre o plajă urâtă. Cerul era negru, iar solul roşu. Emma privea şocată oribilul desen şi lacrimile începură să-i curgă necontrolat pe obraji.
   N-avea nici un control asupra lor, ca şi cum ochii nu i-ar fi aparţinut.
   „Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat.”
   - De când aveţi desenul ăsta? reuşi ea să întrebe, când vocea biblică a lui Matei se stinse in capul ei.
   - De mult. În fiecare zi face câte unul. Toate sunt la fel, cu mici diferenţe. Câteodată, fetiţa blondă are lacrimi de sânge, altădată, bărbatul desenat are cap de diavol, iar băieţelul este un şarpe cu cap uman.
   Emma o privea lung, simţind cum toată puterea i se scurge din corp.
   - De ce... de ce nu m-aţi prevenit?
   - L-am sunat pe domnul Miller. Chiar m-am întreţinut cu dânsul, dar m-a rugat să nu vă supăr cu asta. La început, am acceptat, dar cum treburile au evoluat din rău în mai rău, m-am decis să vă informez. Sarei nu-i este bine. Ştiţi ce ar putea semnifica aceste desene? Poate ar trebui să le duceţi la un psiholog, să vă lumineze.
   Ea ştia deja că era vorba de un sindrom de stres cu reacţie întârziată.
   - Copila are nevoie de ajutorul unui specialist, continuă directoarea, şi nu va fi simplu, pentru că la ora asta nu acceptă prea multe sugestii din partea noastră. Singurii care-i captează cât de cât atenţia, sunt noii ei prieteni.
   Emma mai discută un pic cu ea, după care-i mulţumi că o informase de starea fetei ei, apoi plecă bulversată spre casă. Avea chef să meargă pe jos şi, în drumul său, o sună pe Sara, dar aceasta nu răspunse. La un moment dat, avu impresia că era urmărită. Şi chiar era. Se uită în spate, dar nu văzu pe nimeni. Apoi îl sună pe Tom, dar nici acesta nu răspunse. În final, reuşi să vorbească cu doamna Jackie, menajera ei, care îi spuse că Lucas venise de la şcoală cu un coleg şi că Sara era absentă. Deprimată, Emma se urcă în taxi şi se duse la Hope’s House. Găsi acolo o hărmalaie de nedescris.
    Copiii erau fericiţi de excursia ce urmau s-o facă săptămâna următoare la San Francisco. Aveau să petreacă paisprezece zile cu copiii de la Beautiful House. Să meargă la plajă, să viziteze muzeul The Exploratorium, să se plimbe printre frumoasele case victoriene.
   - Emma, strigă Hope când o văzu, voi vizita Golden Gate-ul!
    Fetiţa era excitată la maxim şi-i sări Emmei în braţe.
    - Construcţia podului a durat 4 ani, spuse fetiţa şi e făcut doar din fier, ştiai?
    Fără să aştepte vreun răspuns, Hope continuă:
    - Am să-mi văd prietena acolo. Eu i-am pus numele de Rain.
   - De ce?
   - Pentru că, cineva a lăsat-o pe treptele Orfelinatului, și când măicuțele au găsit-o, ea nu vorbea, așa că am decis să o botez eu. De câte ori mă duceam în vizită în San Francisco îi duceam câte un cadou, mă jucam cu ea și-i vorbeam mult. Într-o zi a început și ea să vorbească, iar măicuțele spun că eu am vindecat-o. Abia aștept să mergem împreună la Muzeul Familiei Disney... și poate într-o zi, când eu cu tata vom locui împreună, o s-o luăm și pe ea.
    Emma o privi cu dragoste și milă.
   - O să luăm cable-carul şi o să facem fotografii la Alcatraz şi Twin Peaks, continuă Hope. Vrei să vii cu noi?
   - Mi-ar face mare plăcere, dar nu pot. Într-o zi însă, îţi promit că voi merge cu voi. Iar mâine, vreau să vii cu mine în oraş şi să mă ajuţi să cumpăr cadouri pentru toată lumea.
   Fetiţa sări în sus de fericire.
   - Și pentru mine?
   - Pentru toată lumea de la ambele case, zâmbi Emma.
    Fericirea era molipsitoare şi ea începea să se simtă mai bine.
   - Lui Clara trebuie să-i cumperi o cutie de prezervative, zise micuţa spontan, iar Maica Stareţă, care era la 2 metri, plecă în viteză, făcându-şi semnul crucii.
   - Ce ştii tu despre prezervative, Hope? o întrebă Emma, ascunzându-şi amuzamentul.
    N-ar fi fost corect să râdă în fata măicuţelor.
   - Nu prea multe, dar voi schimba asta. Sau poate-mi spui tu! sări fetiţa cu ochii lucioşi de curiozitate.
   - Da, aş putea să-ţi spun. Mâine, când mergem la cumpărături, o să ne oprim să mâncăm undeva şi o să-ţi explic.
   - Bine, acceptă Hope fericită. Vrei să mergem la Tribeca Grill? Cu tata merg des acolo.
   - Ți-e dor de el, nu-i aşa? o întrebă Emma înduioşată, iar fetiţa aprobă printr-o mişcare a capului.
   - Dar cel mai dor mi-e de mama şi de Flower.
   - Ai noroc atunci. În câteva zile, o să te poţi juca cu prietena ta.
   - Și pe mama? Crezi c-o voi vedea vreodată? întrebă copila puţin tristă.
   - Sunt sigură că într-o zi o vei vedea; ea te vede deja şi te protejază din Paradis.
   - Când voi avea un copil, aşa am să-l botez, Paradis. Indiferent dacă e fată sau băiat, spuse Hope, descoperindu-şi dinții şi devenind iarăşi veselă.

Capitolul 9

   În acelaşi timp, în Manhattan, Tom încerca să discute cu Abigail.
   - Unde ai fost? o chestionă el.
   - De ce vrei să ştii? întrebă ea, căutându-se prin geantă şi murmurând ceva, fără să îndrăznească să-l privească în ochi.
   - Și de ce nu vrei să ştiu?
   - Tom, mă oboseşti mult cu analiza ta calmă şi impersonală. Lasă-mă!
   - Într-o zi va trebui să-mi vorbeşti, Abigail. La serviciu nu mai mergi, cu mine nu mai comunici şi toată ziua baţi străzile.
   - De unde ştii? îl întrebă ea, fără prea mare interes. Ai pus vreun detectiv pe urmele mele?
   - Nu. De ce aş face-o?
    Tom se apropie încet de ea şi, blând, îi îndepărtă o şuviţă de pe faţa frumoasă. Ea se trase brusc, ca un animal speriat.
    - Abigail, te iubesc, îi zise Tom calm. De ce fugi de mine?
   - O iubeşti mai mult decât pe mine, nu-i aşa? Ştiu că o iubeşti şi-o vei iubi mereu.
   El ştia despre cine vorbea ea şi-i părea rău că suferea atât, dar începea să se sature de acelaşi scenariu. Câteodată avea impresia că trăia în casă cu un patefon stricat. Îşi muşcă limba ca să nu înceapă să se certe cu ea. Dar o mască de gaze i-ar fi fost mai de folos. Apoi Abigail îi întoarse spatele, iar el nu mai spuse nimic, doar părăsi apartamentul. Ploua afară şi-şi uitase umbrela sus, dar nu mai avea chef să intre în acea casă. Se sufoca din ce în ce mai tare acolo, iar soţia lui părea din ce în ce mai bizară. O sună pe Emma, iar aceasta răspunse la a doua sonerie.
   - Ce mă bucur să te aud! spuse ea.
   - Ce mă bucur că cineva se bucură când mă aude, zise el trist.
   - Probleme cu Abigail?
   - Cum ţi-ai dat seama? glumi el. Vrei să te vezi cu mine?
   - Da, dar n-o să te bucure ce vreau să-ţi zic.
   - Te implor, spune-mi că nu te căsătoreşti cu pilotul ăla nevrozat.
   - De ce nevrozat? râse Emma, simţindu-i gelozia.
    El nu-i răspunse.
   - Iau un taxi şi vin la tine, propuse el. N-am nici un chef să stau pe străzi.
   - Vă fac linguini cu vongole diseară, ce zici?
   - Nu sunt acasă, dar voi fi în 20 de minute, răspunse Emma, fericită să petreacă seara în familie.

   Emma ajunse acasă odată cu Sara, iar Tom era deja acolo. Se juca cu Lucas şi cu Francois, prietenul copilului.
   - Mă bucur să te văd, îi zâmbi Emma simpaticului francez de 10 ani.
   - Oui, moi aussi, răspunse copilul, după care traduse într-o engleză stâlcită.
   Sara-şi dădu ochii peste cap.
   - N-ai putea să faci un efort, mârâi ea, eşti în America de 2 ani deja! Crezi că accentul francez e şic, dar ştii ceva? Nu e!
   Se pregătea să plece în camera ei, când Emma îi puse un deget pe umăr şi-i zise să stea pe loc.
   - De ce? se burzului fata. Ce-am mai făcut?
   - Nu mare lucru. Atâta doar că n-ai mai trecut pe la școală.
   - A, asta...
   Poate că mama ei chiar avea puteri supranaturale care o anunţau când ea trăgea chiulul. Fata se duse în living, urmată de toată lumea şi se aruncă pe canapea. Era deja plictisită de ce avea să urmeze, dar ştia că nu avea încotro.
   - De ce chiuleşti de la școală? o întrebă Tom.
   - Vă spun, dar mai întâi vreau să fac pipi, răspunse fata, simţind acalmia dinaintea furtunii.
   - Genial, râse Francois plin de admiraţie. E cool sora ta.
   - Mda, mârâi Sara ridicându-se, dar şi mai cool ar fi să pleci la tine acasă şi să îmi dai o pauză.
   Când reveni după 10 minute, se schimbase într-o rochie-tricou de casă, foarte scurtă, etalându-şi picioarele lungi şi frumoase. Francois o privea extaziat.
   - N-ai altceva să pui pe tine? întrebă încet Emma, arătându-i-l din cap pe băieţel.
   - N-am niciun chef să mă schimb, răspunse fata, aruncându-se iarăşi de la înălţime pe canapea şi descoperindu-şi o pereche de panty roz cu volănaşe, spre marea fericire a lui Francois.
   - Am fost contactată de directoare, începu Emma.
   Deci era scorpia de Fimmel, gândi Sara, nu avea puteri magice.
   - Se pare că nu prea treci pe la şcoală, iar când o faci, nu te supui regulamentului.
   - Despre ce anume reguli vorbeşti? întrebă fata, plictisită de moarte.
   - Să nu te culci în faţa şcolii, râse Lucas, sau cu profesorii din şcoală, să participi în clasă şi să nu vomiți pe colegi sau să lingi pereții.
    Cei doi băieţi se amuzau copios şi, în final, Tom le ceru să meargă în camera lui Lucas.
   Francois acceptă cu regret şi dispăru în camera lui Lucas. O plăcea la nebunie şi credea că e cea mai frumoasă fată pe care o văzuse vreodată.
   - Vreau să vorbeşti cu noi, spuse Emma calm, după ce băieţii se retraseră. Te rog, Sara, lasă-ne să te ajutăm. Toţi avem nevoie de asta câteodată.
   - O favoare de la voi, comentă fata obraznic, vine întotdeauna însoţită de o etichetă cu un preţ exorbitant pe ea. Deci, nu, mulţumesc!
   - Bine, atunci de ce n-o asculţi pe doamna Dean? E o foarte bună psiholoagă.
   - O ascult de luni de zile şi tot pierdută sunt, admise fata. Crede că totul în viaţă e din vina sexului sau a unuia din părinţi. A, mai sunt şi gospodinele frustrate, dar n-am intrat în amănunte pe subiectul ăsta. E nebună de legat.
   - Ți-am văzut desenele, şopti Emma, iar fata se uită instinctiv în jos, la mâini.
    Avea pielițele de la degetele mari jupuite.
   Tom se foi jenat pe scaun. Şi doar o rugase pe directoare să nu scoată un cuvânt. Acum va avea de dat explicaţii lui Emma şi nu avea nici un chef. Şi el care credea că va petrece o seară liniştită în familie. Se aşteptase la fructe de mare şi vin alb, nu probleme şi iar probleme. Parcă numai de asta avea parte în ultimul timp.
   - Ce e cu desenele acelea? insistă Emma.
   - V-am mai spus, dar nu mă credeţi.
   - Ba da, te cred, iubito.
   Sara arăta cu capul spre tatăl ei.
   - El nu mă crede.
   Realitatea începea să devină o versiune mult mai urâtă a coşmarului lui, gândi Tom.
   - Am făcut tot ce mi-a stat în puteri, se justifică el, privind-o pe Emma.
   - Ce ai făcut? îl întrebă Emma, tristă. Ai plasat problema altora.
   - Da. Altora fiind: FBI-ul, CIA-ul şi toată poliţia din NY. Crezi că eu singur m-aş fi descurcat mai bine ca ei?
   - Nu. Dar cred că ar trebui să facem ceva, acum când ei au închis cazul, insistă ea.
   - Dar n-au închis cazul, Emma. N-am vrut să te mai supăr cu tot felul de lucruri neimportante.
   - Tot aşa cum mi-ai ascuns şi desenele Sarei? Tom, sunt mama lor. Am nevoie să ştiu lucrurile astea. Lasă-mă pe mine să decid ce e important sau nu în viaţa mea.
   - De ce? De ce, Emma, trebuie să le ştii? Eşti fragilă şi nu vreau să ţi se întâmple nimic. Aş muri dacă ţi s-ar întâmpla ceva.
   - Dar eu sunt pe jumătate moartă, nu vezi? începu ea să plângă. Copilul meu a fost furat, iar Sara a trăit 5 ani cu un secret oribil pe umeri, care a afectat-o mai mult decât îţi convine ţie să recunoşti. Fugind de realitate nu vom rezolva nimic, Tom. Tu nu înţelegi că nu voi mai fi niciodată capabilă să fiu liniștită până când nu o voi găsi pe Angel sau până când nu voi ştii ce anume i s-a întâmplat? Sara e un copil care are nevoie de ajutor şi nu spunându-i că n-o crezi, vei rezolva ceva.
   Emma se întoarse şi-şi privi fata. Plină de dragoste, îi aranjă frumosul păr şaten lung şi-i mângâie faţa angelică. Copila o privi cu ochii ei mari, căprui şi de multă vreme nu mai avusese aerul acela inocent.
   - Sara, te cred că în acea zi ai văzut totul. Dar trebuie să accepţi că nu a fost vina ta. Aveai doar 10 ani şi te-a ameninţat că-ţi va omorî familia. Şi mie, mi-ar fi fost frică.
   - Poate că ar fi trebuit să urlu, să vă strig, plângea copila.
   - Nu, iubita mea. L-ai fi putut speria. Groaza şi adrenalina pot fi o combinaţie periculoasă. Cine ştie ce-ar fi fost capabil să facă, încerca Emma s-o consoleze.
   În realitate, şi-ar fi dorit ca Sara s-o fi avertizat. S-ar fi bătut şi cu un leu pentru micuţa Angel. Dar, prin tăcerea ei, pusese capăt oricărei şanse pe care ar mai fi avut-o, de a o salva.
   - Sunt tristă, spuse Sara, dar o să-mi treacă. Vă promit să nu vă mai fac probleme. Vreau doar să merg în camera mea să mă odihnesc.
   Tom şi Emma schimbară o privire şi acceptară. Nu mai era nimic de spus.
   Doar să o păzească şi s-o iubească. El se întinse în fotoliu relaxat. Nu indolent sau crăcănat. Doar relaxat. Şi-ar fi dorit şi ea să poată, dar nu era cazul. Nu va mai fi niciodată relaxată dacă nu va afla adevărul.
   - Ești îndrăgostită de Richard? o întrebă el direct.
   - Ce-ar fi să nu discutăm despre asta?
   - Se pare că toate femeile din viaţa mea evită comunicarea.
    Apoi privind-o cu ochii lui frumoși o întrebă iarăși:
    - Îl iubeşti pe... papiţoiul ăla?
    Căuta un termen cât mai puţin flatant, dar nu găsi nimic în afară de papiţoi.
   - Posibil, răspunse ea scurt şi înnebunindu-l.
    Dorea doar s-o iubească, s-o ocrotească pentru tot ce făcuse... sau nu făcuse. Nu voia să-i invadeze viaţa dacă ea nu-şi dorea asta, dar îl bântuia zi şi noapte ca o fantomă. El credea că fantomele existau doar pentru a ne aduce aminte că, chiar şi cele mai dezastruoase vieţi eau totuşi minunate. Da. Ei avuseseră o viaţă minunată, apoi frumosul basm se transformase în coşmar şi toţi se pierduseră unii pe alţii. Îşi căutau liniştea şi confortul pe la psihiatrii care răspundeau la întrebări prin alte întrebări, prin paturile străinilor sau bântuind pe străzi. În realitate, Tom credea că bunăstarea lor depindea doar de uniunea lor.
    Emma ajunsese un fel de fantezie în nopţile lui lungi, pline de insomnii. Apoi adormea şi devenea visul lui frumos, iar când se trezea, nu-i mai rămânea decât să spere că acel vis avea să se materializeze, într-o zi nu prea îndepărtată. Acum îi spunea că e posibil ca ea să fie îndrăgostită de Richard, iar visul lui cu ochii închişi devenea un coşmar pe care-l avea cu ochii deschişi. Iubea femeia din ea tot atât de mult ca şi pe fetiţa din ea. Îi plăcea puterea sau hotărârea cu care întreprindea tot ceea ce-şi propunea, la fel ca şi vulnerabilitatea ei. Ar fi dat orice ca să poată împărţi iarăşi viaţă cu ea.
   Orice ar fi făcut, cineva avea de suferit, asta ştia deja. Poate că dacă Abigail n-ar fi fost însărcinată, i-ar fi cerut divorţul. Şi-ar fi luat viaţa înapoi.
   Regreta că se însurase cu ea. Dar fusese pierdut. Emma se transformase în monstru, iar editorul ei nu înceta să-i spună că sunt amanţi. Erau prea multe din toate părţile şi într-un timp prea scurt. O lăsase să-l dea afară din viaţa ei, iar când, la un moment dat, ea i-a întins o mână, el a refuzat-o. Nu mai crezuse în ea. Nu mai crezuse în ei. Iar acum plăteau cu toții. Se simţea singur şi deprimat și și-ar fi dorit s-o ia în brațe și să-i spună cât de mult își dorea vechea viață înapoi. Cât de mult și-ar fi dorit ca ea să-l iubească și să nu existe niciun Richard sau Abigail. Dorea să facă primul pas, dar nu știa prea bine cum. Și asta fiindcă, pentru ei, nu mai era nicio speranță.
   - Spune-mi ceva, o rugă el cu privire tristă în ochi, sperând ca ea, printr-un miracol, să găsească soluţia magică.
    Ea-l privi cu dragoste.
    - Ceva ce n-ar trebui... o încurajă el.
   Ea analiză rapid situaţia şi decise să se lanseze. Poate că nu era bine ce făcea, dar se simţea datoare: ei, lui şi întregii lor familii. Ea nu fusese întotdeauna o expertă în arta posibilului, dar învăţase că lucrurile puteau evolua în direcţia dorită. Pentru asta trebuia să vrei şi apoi să faci ceva.
   Cineva spusese că viaţa nu doar se întâmplă. Era ca practicarea sportului.
   Cel mai greu era să te porneşti. Apoi era simplu. Decise să facă lucrurile să fie mai simple.
   - N-am încetat niciodată să te iubesc, Tom.
   Se opri şi-l privi, dar el nu îndrăznea nici măcar să clipească. Confuză, Emma continuă:
    - Și n-am înţeles niciodată de ce toaletele avioanelor sunt atât de mici.
   El o privi fără să înţeleagă şi o întrebă doar din ochi.
   - Mi-ai spus să-ţi spun ceva ce nu trebuie. Ai două posibilităţi, în cazul în care nu-ţi convine un subiect, putem discuta despre al doilea, spuse ea blând, având emoţii.
    El dădu să răspundă când îl auziră pe Lucas.
   - Mami, fă-ne te rog o ciocolată caldă cu frişcă multă. Mai multă decât ţi-ai imagina că cineva e capabil să ingurgiteze.
    Emma și Tom se privira apoi ea se duse la bucătărie și-i prepară copilului ciocolata. Se întoarse după 5 minute, și-l văzu pe Tom controlându-și mesajele.
   - Totul e în regulă? îl întrebă ea, văzându-i îngrijorarea de pe faţă.
   - Nu ştiu. Primesc tot felul de apeluri de la cunoscuţi care îmi spun lucruri bizare despre Abigail.
   - Cum ar fi, absenţa ei? Sau pilulele bleu?
   El o privi mirat.
   - Renn şi Tora mi-au spus că au văzut-o, dar că era total pe altă planetă. Îmi pare rău că nu ţi-am zis, dar nu m-am gândit că e serios. Toţi avem zile în care parcă suntem bătuţi în cap.
   El aprobă dând din cap:
   - E grav, Emma, crede-mă. Săptămâna trecută am organizat un dineu cu persoane foarte importante acasă la noi, printre care şi preşedintele tribunalului. Una din prietenele ei era în bucătărie şi a întrebat-o pe Abigail unde a pus sosul pentru cocktail-ul de creveţi. Ea a răspuns în faţa tuturor: în lada frigiderului, chiar lângă crema vaginală. A fost oribil. Şi de câtva timp îmi toarnă numai baliverne. Când i-am spus că ştiu de toate minciunile ei şi că aş dori să înceteze, mi-a spus direct în faţă să nu mai pun întrebări, dacă nu mai vreau minciuni. La asta se limitează discuţiile noastre. S-a comportat foarte urât cu colegul meu Bart, iar când am întrebat-o de ce, mi-a zis că nu suporta transexualii operaţi. Îţi dai seama?
    - Care e cauza comportamentului ei?
   - Tu, zise Tom, privindu-şi pantofii.
   - Eu? îl fixă Emma.
   - Da. Tu. Tu eşti mai importantă decât ea, de tine-mi pasă mai mult decât de ea. Pe tine te iubesc mai mult ca pe ea, indiferent dacă facem sau nu dragoste.
   Emma-l privi atent.
   - Şi e adevărat, Tom?
   - Dragostea platonică există, nu e utopie, răspunse el, neștiind ce altceva ar putea spune.
   Sau ce avea dreptul să spună.
   - Mamaaaa! se auzi iarăşi Lucas urlând.
   - Adu-mi aminte de ce am făcut copii? glumi Emma, dându-şi ochii peste cap.
   - Eram tineri şi inconştienţi. Ne ţineam doar de chefuri, discoteci, vacanţe în California, Aspen. Apoi, într-o zi, mi-ai spus că te-ai plictisit de toate astea.
   - Trebuia să-mi dai cu schiurile în cap! râse ea.
   Părinţii lui Francois veniră să-și ia copilul, întrerupându-le încă o dată discuţia pe care se chinuiseră toată seara s-o lege. Ori le era frică să-şi etaleze sentimentele pentru că amândoi ştiau că nu existau soluţii la problemele lor, ori erau întrerupţi când în sfârşit se decideau s-o facă.
   Aveau trecutul în comun, dar viaţa trebuia conjugată la prezent, lucru care pentru moment li se părea imposibil. Nu atunci şi nu acolo.
   - Promite-mi că, într-una din zilele astea, vom termina ce-am început, îi ceru el pregatindu-se de plecare și privind-o cu o tandreţe nespusă, iar ea acceptă cu un zâmbet. Trebuie să mă duc acasă, spuse el cu părere de rău. Chiar dacă nu mai ştiu ce semnificaţie are acest cuvânt.
   - „Acasă” este locul unde eşti primit cu braţele deschise şi unde nu ţi se pun întrebări atunci când eşti obosit şi n-ai chef de vorbit.
   Da, Tom îşi amintea asta. Niciodată în perioada căsătoriei lor, când era obosit, Emma nu-l cicălea. Îl aştepta să vină la ea şi să-i spună ce-l doare. Fusese femeia perfectă pentru el, dar ca un imbecil, crezuse toate minciunile editorului ei şi o lăsase să se debaraseze de el. De viaţa lor bună, care acum făcea parte din trecut. Se spunea că trecutul însemna tradiţii, lecţii de viaţă, dacă ştiai să-ţi analizezi greşelile, să profiți de ele şi apoi să le eviţi. Dar el ce putea învăţa de acolo? Că în fiecare secundă ţi se putea întâmpla o catastrofă? Că în viaţă nu poţi evita inevitabilul? Un lucru era sigur; dacă ar mai fi fost căsătoriţi şi ea i-ar fi cerut să plece, n-ar mai fi permis asta niciodată.
   Plecă luându-şi gândurile cu el şi lăsând-o cu ale ei. Erau blocaţi în trecut şi, din această cauză, viitorul le era incert.
   La rândul ei, Emma se gândi că mai aveau doi copii şi trebuia să meargă mai departe, dar ea ştia că nu făcea altceva decât să se târască prin viaţă. N-o trăia. Doar întoarcerea lui Angel i-ar fi redat libertatea şi fericirea. Se întreba dacă şi el îşi punea atâtea întrebări, dacă-şi chinuia mintea şi sufletul la fel ca ea. Dacă ar fi ştiut prin ce chinuri trecea şi el, ar fi înnebunit de durere. Îl iubea încă atât de mult...
   Nici unul nu suntem scutiți de acel moment când ne întrebăm cum şi când am putea face următorul pas spre ceva ce ar putea să ne satisfacă mai mult.
   Cum am putea să scăpăm de gândurile la dezastrele care ne-au afectat existenţa? Răspunsul este simplu: prin a încerca să ne convingem că, de cele mai multe ori, nu putem evita imprevizibilul să se producă şi că, dacă suntem norocoşi, ceea ce nu ne omoară, ne face mai puternici.

   E lucrul care i se poate întâmpla oricui: o femeie care vede în geamul maşinii ei o umbră înfricoşătoare ce se apropie, un bărbat care, liniştit după o zi de muncă, se întoarce la familia lui, dar lama rece a cuţitului venit de niciunde, îi interzice viitorul, sau o fată singură ce urcă în ascensor cu necunoscutul amabil ce-o transformă între cele cinci etaje dintr-o persoană fără istorie, în victima de pe prima pagină a jurnalului.
   Unii pot să le vadă, alţii să le audă sau să le simtă. Şi apoi, mai sunt cei care le visează. Cora Mae visa că este actriţă. Una bună şi celebră. Avea fani în toate colţurile lumii şi toate studiourile se băteau pentru ea. Apoi apăru el.
   Era urât şi rău. Nu-i putea vedea faţa, dar îi simţea privirea prevestitoare de rău. Cora Mae se trezi speriată de oribilul coşmar. Era 3 dimineaţa şi avea impresia că e îngheţată de frig. Gâtul o ardea, gura-i era uscată şi nu ştia unde se află. Apoi îşi reaminti că, de două luni, locuia în oribilul apartament pe care-l închiriase cu luna. Soţul ei o părăsise şi nu putea să-l condamne.
   Amantul îi intrase în viaţă întorcând-o cu susul în jos, apoi dispăruse. Se ridică din patul mic cu lenjerie modestă, dar curată, și se duse spre bucătărie. Nu auzi nimic, dar avea impresia că nu e singură. Şi chiar nu era!
   Din pământ, de nicăieri, apăru el şi la fel ca în coşmar nu-i putea zări fața, dar ştia că e urât şi rău. Apoi îi veniră în minte biletele anonime pe care le primise în ultimele săptămâni. Carpe diem! Trăieşte clipa! Şi atât...

   Tom ajunse la birou în acea dimineaţă, puţin mai târziu ca de obicei. Cora Mae nu era acolo, iar sala de aşteptare era ticsită de poliţişti.
   - Domnule judecător, ne pare rău, începu un tânăr ofiţer.
   - Să nu-ţi pară. Ai viaţa înainte, glumi Tom, nebănuind nimic.
   Nu era ceva ieşit din comun ca sala de aşteptare să-i fie plină cu oameni ai legii.
   - Tom, interveni unul din locotenenţi, secretara ta a fost ucisă azi noapte în noul ei apartament.
   Nu-i venea să creadă ce auzea. Cora Mae lucra pentru el de 3 ani şi fusese o secretară bună. Era serioasă, punctuală şi eficientă. Apoi se îndrăgostise nebuneşte de un pierde-vară care profita de ea. Ştia că soţul ei o părăsise şi că vinovăţia îi jefuise sufletul, dar mai multe amănunte nu avea. Acum îi părea rău că nu discutase mai des cu ea.
   - Se despărţise de soţul ei. Nu erau în termeni buni, zise Tom.
   - Am vorbit deja cu el. Este în New Orleans, într-un concert. Managerul trupei a confirmat. Am găsit în gura ei un bilet scris la maşină „Carpe diem”, completă locotenentul, iar Tom îl privi de parcă tocmai fusese electrocutat.
   - Carpe diem? Şi eu am găsit un asemenea bilet lângă maşina mea, apoi în cutia poştală.
   - Probabil ca dumneavoastră sunteţi cel vizat, interveni tânărul poliţist, care auzise multe de Tom.
   Era dur în meseria lui şi nu avea milă pentru criminali. În tribunalul lui, păcatul era pedepsit, iar acum, probabil cineva îl căuta ca să se răzbune.

   Nu-şi alegea victimele după culoarea părului, a ochilor sau după statură. Nu exista mereu un arhetip anume.
   Dintotdeauna urâse bărbaţii agresivi şi femeile care-şi părăseau soţii pentru amanţi. În final, le făcea un bine, deoarece moartea clarifica multe situaţii. Pe unii chiar îi apropia...pe alţii îi despărţea. El optă pentru separări. Era certat cu fericirea, iar bunăstarea altora îi dădea stări de vomă. Sperase în clipe mai bune, dar acestea nu veniseră niciodată. Avusese speranţe mari şi deziluzii pe măsură, aşa că declară sfârşitul vechiului şi naşterea noului. Frica care-i înăbuşise geniul o aruncă la gunoi şi opta pentru curajul de a-i pedepsi pe toţi cei ce i-au făcut rău. Lăsa geniul să convertească frica în putere şi strălucire, transformând în praf şi pulbere tot ce-i părea greşit, batjocoritor sau prea fericit.
   Avea personalităţi multiple şi nici una nu era mai bună ca cealaltă. Ştia asta. Dar, într-o noapte, în timp ce bătea străzile negre, o idee genială îi încolţi în minte. Va deveni noul stăpân al NY-ului. Va controla totul, chiar dacă nu deţinea nimic. Învăţase să se autodisciplineze şi câteodată părea chiar inofensiv. Râdea în mintea lui. Era tot atât de inofensiv ca o grenadă în aşteptare.
   Se săturase de şabloanele normale, aşa cum le defineşte societatea şi hotărâse să se încoroneze singur ca noul justiționar al Manhattanului.

   Abigail se plimba fără un scop anume şi nu ştia că e urmărită. Se opri în faţa unei vitrine şi stătu acolo mai mult de zece minute. Apoi îl văzu.
   Stătea sprijinit de stâlp, avea faţa hidoasă şi părul sârmos, dar cei mai urâţi îi erau ochii. Păreau răi şi reci şi o priveau insistent. Fără să ezite, Abigail se îndreptă în viteză spre bărbatul bizar şi, până să se dezmeticească el, ea îi sparse capul cu globul din cristal pe care tocmai îl cumparase. Lumea privi fără să se oprească şi bărbatul hăbăuc căzu jos. Îşi reveni repede şi o luă la fugă mâncând pământul. Nu numai că nu dorea să fie interogat de poliţie, dar Abigail chiar îl speriase. Auzise câte ceva despre frumoasa soţie a judecătorului Miller, dar bârfele erau departe de adevăr. Femeia era nebună de legat.
   Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Abigail îşi băgă calmă globul plin de sânge în poşeta bej, îşi netezi părul şi se duse iarăşi în fata vitrinei.
   - Sunteti bine? auzi ea o voce în spatele ei.
   - Nu! răspunse ea agresiv, întorcându-se spre necunoscută. Şi nu voi mai fi niciodată. Dar teama de Dumnezeu e începutul înțelepciunii. Am ajuns la final, dar încă mă mai gândesc la începuturi şi niciun orfelinat din lume sau vreo persoană onestă n-o să-mi poată da liniştea înapoi.
   Ea o privi pe femeia din faţa ei, apoi o luă brusc de mâna, speriind-o.
   - În anumite circumstanţe, onestitatea poate fi foarte egosită, înţelegi? o întrebă ea pe străină, care acum se chinuia să-şi recupereze braţul.
   - Doamnelor, interveni un poliţist, totul e în regulă?
   - E nebună de legat, răspunse trecătoarea, smucindu-se din strânsoarea lui Abigail. Sunt prea mulţi nebuni în libertate în acest oraş.
   Apoi plecă furioasă, bolborosind ceva de genul pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești.
   - Doamnă, sunteţi bine? o întrebă poliţistul pe Abigail.
   - Știu ce vrea, dar nu va obţine asta. Nu după ce m-am chinuit atât şi mi-am riscat libertatea, răspunse ea, având aerul unei nebune evadate din ospiciu. Crede c-o să mă retrag doar pentru că nu pot digera eşecul căsătoriei noastre. Dar se înşală. Nu-i voi da drumul nici mort! Şi mai e un lucru esenţial, continuă ea, privind prin bărbatul din fața ei. Îmi place albul, dar nu la librării.
   Se pregăti să plece, dar tânărul poliţist o opri.
   - Doamnă, rămâneţi pe loc. Voi chema o ambulanţă, aveţi nevoie de ajutor.
   - Dar tu nu înţelegi? Nimeni nu mă mai poate ajuta. Poate doar ea. Dar am părăsit-o şi nu mai am veşti. Îmi proiectasem în ea toate speranţele şi iluziile mele pierdute. Apoi i-am dat drumul în natură.
   Un alt om al legii apăru şi-i şopti ceva rapid colegului lui.
   - Sunteți doamna Miller?
   La auzul numelui, Abigail parcă ieşi din transă şi un zâmbet frumos i se aşternu pe față.
   - Da. Totul a început cu o operă. „O să te acompaniez la operă chiar dacă nu mă dau în vânt după ea, şi apoi o să-ţi fac copii”, îl cită ea pe Tom, zâmbind.
   - Vă simţiţi bine? o întrebă, iar ea dădu afirmativ din cap.
   - Perfect, spuse poliţistul mai în vârstă, iar cel tânăr se mulţumi doar să-l privească, dezaprobându-l din ochi.
   - Nu, râse Abigail. Perfectă este doar distanţa dintre Pământ şi Soare. Gândiţi-vă la asta, mai spuse ea, după care le întoarse spatele şi se pierdu în mulţime.

   - Săptămâna viitoare, mergem în New Port Beach, îi zicea Emma lui Richard, şi suntem doar noi, fetele.
   - Tom merge? întrebă el înțepat, la celălalt capăt al firului şi ei îi veni să râdă.
   Dar n-o făcu. Îi plăcea felul lui de-a fi gelos. Aroganţa masculină nu era întotdeauna deranjantă, gândi ea.
   - N-ai înţeles. Am spus doar noi, fetele.
   - Ba da, am înţeles din prima. Dar atâtea ceaiuri bea cu tine şi cu prietenele tale, încât m-am gândit că...
   - Gelos? zâmbi ea.
   - Ar trebui?
   - Răspunzi la o întrebare cu o altă întrebare. Vrei să câştigi timp, Richard?
   - Nu. Vreau să te câştig pe tine. Dar simt că mă bat cu morile de vânt. Tom spintecătorul e veşnic în pupa vântului meu.
   - Da, râse Emma, eşti gelos.
   - Și-ţi place?
   - Îmi placi tu. Şi-mi place felul tău de-a mă iubi...
   - Spune-mi, ne vedem diseară?
   - Depinde la ce oră termin conferinţa prin Skype cu Franța.
   - Ieri a fost Tom, azi e Franţa, se răţoi el. Mâine ce va fi, Emma?
   - Știi bine că şi eu îmi doresc tot atât de mult ca tine să ne vedem, dar nu e întotdeauna simplu.
   - Și nu din cauza mea, insistă el. Eu fac totul ca să ne vedem, iar tu pleci la Newport Beach. De ce?
   Părea supărat, dar mai mult ca un băieţandru căruia tocmai i s-a luat jucăria.
   - Pentru că am nevoie de o mică vacanţă. Şi pentru că locul în care mergem e ca în poveşti. Aproape că te aştepţi să o vezi la colţul străzii pe Albă ca zăpada cu cei şapte pitici.
   - Pe Abigail, adică? glumi el.
   - Daaa. Şi basmul meu s-ar transforma în thriller. În Newport suntem ca acasă. Ne ştim cu toată lumea. Îmi plac astfel de locuri, zise Emma fericită că se desprindea puţin din aglomeratul NY.
   - Problema cu aceste locuri este că noii-veniţi sunt mai greu acceptaţi.
   - Da. Dar odată ce te-au adoptat, e fain. Ne strângem pe prispa casei, bem cu vecinii bere şi tot felul de cockteil-uri bizare fără nume. Vorbim despre moda din NY, la ce carte mai lucrez şi câţi criminali în serie bag în ea. Renn este noua venită, dar sunt sigură că, după ce le va găti faimoasele ei paste cu trufe, va fi acceptată pe loc.
   - O să mergeţi şi în Los Angeles? o întrebă el.
   - Nu se poate să nu petrecem o zi în Hyde.
   - Și mie-mi place cartierul, admise el, dorindu-şi ca ea să-l invite.
   - Ce preferi? Magazinele sau cluburile de noapte?
   - Nu mai umblu prin cluburi de mult, iubito. Dar ador restaurantele de acolo. Te înţelegi bine cu Renn? o intrebă el, curios.
   - Da. Chiar cred că am depăşit momentul de criză. Nu mai e răutăcioasă şi deseori e chiar amuzantă.
   Richard se gândi la fosta lui iubită. Nu era pentru prima oară. Nu-i era dor de ea, dar îl deranja faptul că fusese atât de repede înlocuit. Îl ştersese de pe hartă, de parcă nici n-ar fi existat vreodată. Era fericit de relaţia cu Emma, dar orgoliul lui masculin fusese puţin rănit.
   - Eşti tăcut. Încă te mai simţi vinovat că ai părăsit-o? îl întrebă Emma dorindu-şi ca el să nege.
   - Vina este un „ritual western predominant”, răspunse el evaziv, iar ea decise să nu despice firul în patru.
   În definitiv, nici ea nu ştia exact pe ce planetă era şi, de cele mai multe ori, când cineva o întreba ce-şi doreşte cu adevărat de la viaţă, răspunsul suna ceva de genul: o cafea şi pe cineva în faţa mea care să nu-mi pună întrebări.

   Conferinţa ei telefonică cu Franţa se terminase mai repede decât crezuse şi-l sună pe Richard să-l întrebe dacă vrea să vină la ea. El acceptă pe loc.
   Se simţeau din ce în ce mai bine împreună. Era un bărbat atent, tandru şi amuzant.
   - Dorești un pahar de Bordeaux? îi propuse ea, iar Richard acceptă.
   Ea îi dădu sticla s-o deschidă şi scoase două pahare mari de vin.
   - Chateau Margaux! spuse el, admirativ. Cu ce ocazie?
   - Îmi plac vinurile bune, răspunse ea simplu. Şi apoi, ultimul meu roman a avut un succes răsunător în ţara lui Moliere.
   Emma ridică paharul şi-i zâmbi fermecător. Era îmbrăcată într-o pereche de ginşi vechi şi un tricou American Vintage, strâns pe corp. Chiar şi aşa, arăta foarte şic. Elegantă, îşi spuse Richard. Şi în ginşi rupţi sau în trening, te gândeai la ea ca la cineva elegant, decorativ.
   - Ești frumoasă, ştii?
   El o privi cu dragoste, iar ea adora asta.
   - Mulțumesc, răspunse Emma timid.
   - Cred că mă îndrăgostesc de tine, îi şopti, mângâindu-i obrazul.
   N-avea nimic în comun cu sălbatica Renn.
   - Să nu mă răneşti, îi ceru el, iar ea aproape că se topi în privirea lui.
   - N-am această intenţie, Richard, spuse ea, sărutându-l pe buzele frumoase.
   - Dacă crezi că eşti încă îndrăgostită de Tom şi că povestea voastră nu e terminată, lasă-mă să plec până nu e prea târziu.
   - Asta vrei?
   - Nu. Dar ce altă posibilitate am?
   - Voi face tot ce-mi stă în putere ca să ne fie bine la amândoi, zise ea, ştiind că promisiunile fragile, deseori nu puteau fi ţinute.
   El îi mângâie buza inferioară încet, apoi se apropie uşor de ea şi începu să i-o sărute. Apoi îşi folosi dinţii ca să adauge o muşcătură excitantă. Îi răzui buza, înainte ca limba lui să o atingă pe a ei. Era cald şi moale, senzual şi puternic. Sărutul lui tandru se transformă într-unul pătimaş, îi mângâie faţa, gâtul şi coborî spre sâni. Căldura şi pasiunea lui Richard se scurgeau din el în ea. Atinseseră repede acea intimitate a vechilor amanţi. Emma se topi în braţele lui şi, cu o mişcare sigură, o ridică în braţe şi-o duse în dormitor. În câteva secunde, hainele lor zăceau lângă patul imens cu lenjerie din saten bej şi, când o văzu goală, frumoasă şi avidă, el se puse peste ea şi-o dezmierdă cu sărutări calde, prelungind momentul mult aşteptat. Se mişca pe ea senzual, iar Emma îşi dorea s-o umple, să fie una cu ea. Trupurile lor goale erau flămânde unul după celălalt, dar el voia s-o guste, să nu scape niciun centimetru din ea. În momentul în care o pătrunse, amândoi avură impresia de întreg. Aparţineau unul altuia, se completau reciproc, dădeau şi primeau în acelaşi timp, cu o naturaleţe caracteristică doar persoanelor compatibile.
   - Mi-e deja dor de tine, îi şopti el, ţinând-o strâns în braţe, după ce terminară de făcut dragoste. Crezi că sunt nebun?
   - Da. Dar să nu te schimbi, răspunse Emma zâmbind şi uitându-se la ceasul de pe noptieră. Tom trebuie să-i aducă pe copii în 20 de minute, va trebui să ne îmbrăcăm.
   - Dar n-am niciun chef, spuse el, muşcând-o încet de lobul urechii şi făcând-o să râdă. Crezi că s-ar supăra dacă l-aş primi dezbrăcat?
   - Îmbrăcat, dezbrăcat, cred că oricum ai fi, n-o să fie fericit să te găsească aici.
   - Hello! se auzi un strigăt din salon şi Emma îşi aduse aminte că nu închisese uşa de la intrare.
   - Să vedem cum va reacţiona Renn, comentă Richard, punându-şi mâinile sub cap şi zâmbind.
   Emma sări ca arsă şi închise uşa de la cameră, spunându-i lui Renn că vine imediat.
   - Ce faci acolo? Hai odată, am o grămadă să-ţi povestesc, se auzi Renn din spatele uşii. Vreau un bărbat care să nu se gândească şi noaptea la bani.
   - Deci nu-l vrei bogat, răspunse Emma, sărind în ginşi şi căzând.
   - Ce naiba faci? o întrebă Renn voind să intre în cameră, iar Emma se felicită în mintea ei că închisese uşa cu cheia.
   - Sunt dezbrăcată, ies acum, chicoti ea amuzată şi speriată în acelaşi timp. Pe ăsta să nu-l părăseşti, e îndrăgostit de tine.
   - George e capabil să se îndrăgostească şi de-o lampă, zise Renn, îndreptându-se spre living. Ca să nu mai spun că a fost de două ori căsătorit și o dată în pușcărie. Dar, evident, asta a evitat să-mi spună. Și apoi, ne pasă de lucruri foarte diferite. Nu ne potrivim deloc.
   - „Diferitul” poate fi bun, strigă Emma din cameră, apoi întorcându-se spre el șopti: trebuie să ies, Richard. O expediez rapid.
   - Nu e nici o grabă, răspunse amuzat. Cred că va fi o seară interesantă.
   Emma îşi aranjă rapid părul şi ieşi din cameră, închizând uşa în spatele ei.
   - În sfârşit, zise Renn dându-şi ochii peste cap, credeam că ai făcut o criză de apoplexie. Deci cum îţi spuneam, nici George nu cred că este perla rară. Săruţi o grămadă de broscoi până să apară un prinţ, nu-i aşa?
   Emma aprobă din cap.
   - M-a cerut în căsătorie, finaliză Renn fără nici o altă introducere.
   - Dar de abia vă cunoaşteţi!
   - Ne-am cunoscut mai de mult. A fost o perioadă frumoasă, dar nu ştiu dacă pot să-mi complic viaţa acum... sau vreodată, adaugă ea râzând.
   - Căsătoria are şi punctele ei bune.
   - Cum ar fi: nu mai sunt obligată să mă culc cu el dacă nu vreau?
   Emma râse.
   - Acum câţiva ani m-a dezamăgit tare, se confesă Renn, lăsând glumele la o parte. Şi eram foarte îndrăgostită.
   - Nu crezi că oamenii se pot schimba?
   - Oamenii pot. El, nu. Şi apoi o urăsc pe maică-sa. Are o mare influenţă asupra lui, iar el o crede un înger coborât din ceruri. Sub masca angelică, se ascunde un adevărat demon. Îmi faci un gin tonic, te rog?
   Emma realiză că nu va putea să se debaraseze repede de prietena ei. Avea chef de vorbit.
   - Fără tonic, completă Renn, cu stilul ei amuzant. Lui Richard poţi să-i pui doză dublă, o să-i prindă bine.
   - Ştii că e aici? bolborosi ea jenată. Şi nu m-ai omorât încă?
   - „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele”, cită Renn din Biblie, surprinzând-o încă o dată pe Emma.
   - Bună, Renn, se auzi Richard din uşă.
   Ieşi doar în ginşi şi era al naibii de frumos în torsul gol.
   - Te-ai îngrăşat, zise Renn cu răutate.
   Nu se aşteptase să aibă un asemenea impact asupra ei. Se înşelase. Richard îi amintea de multe nopţi fierbinţi.
   Fusese un amant excelent şi, pentru o secundă, aproape c-o ura iar pe Emma.
   - Cred că nici după moarte egoul nu te va părăsi, Renn, zâmbi el la remarca primită.
   Uşa de la intrare se deschise şi apărură copiii, însoţiţi de Abigail.
   - Unde este tatăl vostru? îi întrebă Emma direct, nevăzându-l pe Tom.
   - Bună, răspunse Abigail zâmbitoare. Ne-am pierdut de el, dar te asigur, e viu şi nevătămat.
   Emma se uită la ea, apoi la copii. Sara-şi dădu ochii peste cap şi se retrase în camera ei, bolborosind ceva de agonie sau nebunie.
   - Te-am visat azi-noapte, continuă Abigail fixând-o pe Emma. Jucai într-unul din filmele vechi ale lui Woody Allen. Apoi, dintr-odată, a apărut maică-ta şi s-a pus pe cântat.
   Emma-şi micşoră ochii, încercând să înţeleagă. O privi pe Renn şi aceasta-şi suci sugestiv un deget la tâmplă.
   - Cum poţi s-o visezi pe mama? Nici măcar n-ai cunoscut-o.
   - Hei, calmează-te, aproape se răţoi la ea tânăra femeie, mângâindu-şi pruncul din burtă. Nu fac parte dintr-o asociaţie de răufăcători, nu eu am ucis-o pe Violet. Şi apoi, am voie să visez pe cine vreau, nu-i aşa? i se adresă ea de data asta lui Richard.
   - Nu mă bag în ce nu mă priveşte, spuse el pe un ton calm, împăciuitor şi gândindu-se că e nebună.
   - E o frază cam pretenţioasă, venită din partea unuia care a luat scara la rând, nu-i aşa? întrebă Abigail, pe un ton cât se pare de normal şi şocându-i pe toţi.
   - Ce-a făcut Richard în scară, mami? întrebă Lucas şi Abigail se puse pe râs.
   Un hohotit lugubru, care semăna mai mult a gâlgâit. Sau a lătrat.
   - Lucas, continuă Abigail, Richard a conjugat sexul cu dragoste şi lipsa de sinceritate pe această scară. Şi din cauza incompatibilităţii geografice a celor două amante, a fost prins cu musca-n sac.
   Se opri şi-i privi cu ochi sticloşi pe toţi trei.
   - Dar se pare că vă convine în grup. Oh, pardon, râse ea gălăgios, ducându-şi o mână la gură. Voiam să spun că sunteţi un grup simpatic. Bizar şi instabil, dar simpatic.
   Emma-l smulse pe Lucas de lângă Abigail şi-l mângâie pe cap, parcă voind să se asigure ca e întreg, dorind să-l protejeze.
   - Nu mă serveşti cu o cafea? Un ceai? Coaste de porc? întrebă tânăra brunetă, punându-se iarăşi pe un râs înspăimântător.
   După care se opri brusc.
   - Gata cu glumele. Promit să fiu cuminte dacă-mi faci un ceai, i se adresă ea Emmei, apoi, cu nonşalanţă, se aşeză pe canapea. Am citit o chestie foarte interesantă, continuă ea, scoţând-o pe Emma din sărite.
   - Ce, Abigail? Cumva Woody Allen o omora pe mama în filmul de-aseară?
   - Nu, răspunse femeia natural, fără să sesizeze enervarea gazdei, dar ar fi un subiect interesant. Era un articol despre câştigătorii medaliei de bronz. Se spune că ei sunt mai mulţumiţi decât cei care au câştigat argint. Sunt recunoscători că au luat ceva, dar cei de pe locul doi, regretă că n-au luat locul unul. Nu-i aşa că orice am face sau am avea pe lumea asta, tot nu suntem niciodată mulţumiţi? De aia ne pedepseşte Dumnezeu. „A mea este răzbunarea. Eu voi răsplăti!” urlă ea, ridicându-şi mâinile la cer şi făcându-l pe Lucas să tresară. Soluţia la tot răul ce domină în lumea asta este înăbuşirea dorinţei prin inocularea ideii de vinovăţie, zise ea, privindu-i pe toți pe rând. A funcţionat dintotdeauna, dar n-am fost de acord cu această strategie. Tu ce crezi? i se adresă ea lui Renn pe care, până atunci, nici măcar n-o privise.
   - Cred că eşti nebună de legat, femeie! răspunse sincer Renn. Şi mai cred că ai nevoie de ajutor.
   - Eşti o persoană oribilă, Renn, zise calm Abigail.
   Emma nu voia ca lucrurile să se înrăutăţească mai mult decât erau deja, aşa că interveni:
   - Am avut o zi grea şi urâtă, minţi ea, aş dori să rămân singură, dacă nu vă deranjează.
   - Te înţeleg perfect, răspunse Abigail, dar stai liniştită. Te asigur, chiar şi lucrurile oribile au un final.
   Spusese ultima frază cu ochii fixaţi pe Renn. Aceasta se cutremură şi scutură puţin din cap parcă dorindu-şi să alunge un blestem ce-i plutea deasupra capului. Era sigură că Abigail chiar o blestemase. Tocmai atunci îşi făcu apariţia şi Tom. Era nervos şi, de cum intră, îşi atacă nevasta. 
   - Ce naiba a fost asta? Mi-ai luat copiii şi, fără un cuvânt, ai dispărut!
   - N-am mai avut răbdare să stau şi să te privesc cum te hlizeşti la toate vânzătoarele. Parcă filmai o publicitate la Viagra, şuieră ea cu ură.
   - Cumpăram o carte pentru Lucas.
   - Mai bine i-ai oferi o prostituată de ziua lui, zise ea cu naturaleţe. E aşa un pămpălău, copilul ăsta.
   Emma se uita şocată la Tom, dar şi el era uimit de reacţiile soţiei lui. Niciodată n-o mai văzuse aşa.
   - Te simţi bine? o întrebă el. Ceva nu era în regulă.
   Demonul din salonul Emmei nu avea nicio legătură cu soţia lui rafinată, blândă şi sentimentală.
   - Când? Acum sau în general? întrebă ea, ca şi cum nimic nu se întâmplase.
   - Mergem acasă! spuse Tom, luând-o de cot.
   - E o întrebare cu mai multe răspunsuri? i se adresă ea lui Tom, smulgându-şi braţul.
   - Nu era o întrebare, Abigail.
   Tom era furios şi jenat.
   - Doar nu-ţi imaginezi că poţi să-mi dai ordine, se răţoi ea.
   - Poate el nu, interveni Emma, dar eu, da. Doresc să plecaţi la voi acasă. Sunt obosită, mai spuse ea, adresându-se domnului Miller şi lui Frankenstein.
   - „Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine”, cită ea iarăşi din Biblie, şocându-l pe Tom. Era atât de impresionat, încât nici nu-l observă pe Richard.
   - Mergem la spital, decise el luându-şi soţia ferm de braţ. Ai nevoie de ajutor.
   O privi în treacăt pe Emma şi dispăru cu Abigail, care urla în gură mare citate din Romani şi Matei.
   - Ce-a fost asta? întrebă Emma confuză.
   - Schizofrenie, răspunse Renn, sigură pe ea. Am avut o mătuşă schizofrenică. Se purta exact aşa. Într-o dimineaţă la 4, urla pe peluza din faţa casei citate din Biblie. Era îmbrăcată în cămaşa albă lungă şi cu părul negru lung despletit. N-am să uit niciodată privirea din ochii ei când unchiul meu a adus-o în casă. A aşezat-o pe scaun, unde a început să se bâţâie şi să dea din picioare ca un copil de 10 ani. Şi apoi am observat că avea unghiile roase până în carne, iar ochii îi erau goi. Soţul ei îi vorbea, dar ea privea un punct pe perete, undeva în spatele umărului lui. Viaţa nu jucase cinstit cu ea şi, în final, făcu pe toată familia să plătească, omorându-şi propria fetiță.
   Emma se gândi la cât e de norocoasă că ambii copii îi sunt în siguranţă acasă. Îi părea nespus de rău pentru Tom şi spera din tot sufletul că Abigail avea să-şi revină cât mai repede.

Capitolul 10

   Abigail era pe vine şi strângea cioburile unei farfurii sparte. Le tot aduna de 30 de minute, având impresia că spărsese un serviciu întreg.
   Nu-l auzi pe Tom când intră şi tresări când dădu cu ochii de el în pragul bucătăriei.
   - Ce faci? Mă spionezi? îl întrebă ea, agresiv. Doar ţi-a zis medicul că n-am nimic.
   - Nu. Nu te spionez şi medicul mi-a spus că mai are nevoie de niște investigaţii.
   Ea nu-l mai asculta deja şi îl privea de parcă auzea o chemare dintr-o altă lume. Avea ochi albaştri frumoşi şi foarte îngrijoraţi în momentele ei de conştienţă. Câteodată, se străduia mult să-şi ascundă neliniştea, dar faptul că-şi trosnea degetele des, o trăda. La exterior arăta calmă, dar pe dinăuntru era făcută praf. Era impresionant să vezi cum faţa ei exprima simultan tot felul de sentimente. Labirintele încâlcite de dor amestecat cu ură, parcă, şi culpabilitate, aproape o înnebuneau.
   Ar fi vrut să vorbească, dar, dacă o făcea, ar fi putut ajunge la final mai repede decât şi-ar fi dorit. Nu mai voia să fie băgată în locul acela sinistru. Toţi de acolo spuneau că le pasă, dar ea ştia că nu era adevărat. Nu făceau decât să-i impună limite şi să stabilească regula jocului, lucru pe care ea nu-l mai putea accepta. Şi atunci, alesese izolarea şi necomunicarea, ca mijloc de apărare împotriva lipsei de opțiuni.
   Acelaşi lucru se întâmpla acum cu Tom şi ea hotărî să se retragă într-un spaţiu intermediar.
   Avea nevoie de dragoste, nu de cineva autoritar care să-i spună că a scăpat frâiele din mână. Da, i se întâmplase des să le scape, dar viaţa nu fusese întotdeauna bună cu ea, aşa că, atunci când strada principală n-o dusese unde ea își dorise, alese scurtăturile. Micile cărări o ajutaseră să obţină mai repede ce voia, dar undeva pe parcurs, se pierduse.
   - Abigail, spuse el blând, te iubesc. Nu vreau să te pierd.

...............................................