.................................................
5-7
Cuvintele avuseseră un impact mare asupra ei şi o făcură să revină la realitate.
- Ce întrebare e asta? Bineînţeles că te-aş iubi.
- Dar faptul că Angel a fost răpită, te-a separat de Emma. Dacă aş pierde copilul, m-ai părăsi şi pe mine?
- Nu mai vreau să abordez acest subiect, spuse el supărat, iar Abigail se închise iarăşi în ea.
- Mâncăm în 30 de minute. Am făcut somon cu quinoa şi avocado, mâncarea ta preferată.
- Asta nu e mâncarea mea preferată. A nimănui de altfel, bodogăni el, îndreptându-se spre baie.
Emma era întinsă pe salteaua de yoga, când îi sună telefonul.
- Doamnă Miller, bună ziua. Sunt locotenentul Beckham de la criminalistică.
Ea simţi sudoarea rece cum i se prelinge pe coloana vertebrală şi cum toată puterea i se scurgea afară din corp.
- Da, domnule locotenent, vă ascult, zise ea cu o voce controlată.
- Am găsit o brăţară de aur în genul aceleia pe care fetiţa dumneavoastră, Angel, o purta şi am dori să treceţi pe la secţie să o identificaţi.
Emma simţea că nu-i mai rămăsese pic de vlagă în ea. Era obişnuită să se simtă aşa de când copila-i dispăruse. Se aşeză repede pe fotoliu, fiindu-i frică să nu se prăbușească, la fel ca altădată.
- Unde aţi găsit brăţara? întrebă ea cu voce abia şoptită.
- Doamnă Miller, cel mai bine ar fi să veniţi aici să discutăm...
- Unde? insistă ea.
- S-au găsit resturile unui corp... şi brăţara chiar lângă.
- Vin acum, spuse ea trântind telefonul şi sărind în primii pantalon care căzură în mână.
Emmei îi fusese atât de frică de acel moment, încât acum, în taxiul ce-o ducea spre clipa adevărului, îi venea să leşine. Dorise de mult să ştie ce se întâmplase, dar acum nu mai era aşa sigură. Întotdeauna trăise cu speranţa unui miracol: telefonul sună şi o voce mică, melodioasă îi spunea, Mamă, vino după mine. Altădată miracolul se întâmpla pe stradă. O vedea trecând în faţa ei, îmbrăcată în paltonaşul roşu cu inimioare albe. Lui Angel îi plăcuseră inimioarele, florile şi bulinele.
Când taxiul opri în faţa poliţiei, Emma stătea cu faţa scăldată în lacrimi pe bancheta din spate a maşinii.
- Ați ajuns, spuse şoferul emigrant, într-o engleză stâlcită.
Emma îi dădu o bancnotă de 100 de dolari și nu mai așteptă restul. Se dădu jos, rămânând înţepenită pe trotuar şi privind în sus la clădirea austeră.
Simţi ceva vibrându-i în buzunar şi se sperie. Era doar telefonul şi Tom, care-i spunea că ajunge în două minute la poliţie. Dorea să-l aştepte. Cum ar fi putut să intre fără el? Picioarele îi erau lipite de asfalt şi avea impresia că se topea încet. Poate ar fi fost mai bine dacă o înghiţea pământul. Mâna lui Tom îi înconjură umerii şi o aduse la realitate. El se descurca în orice situaţie; învăţase de mult să se simtă confortabil şi în prezenţa inconfortabilului. Cel puţin, aşa credeau toţi.
- Curaj, iubito. Ştiu că poţi să treci şi peste asta.
- N-am trecut peste nimic, Tom. Din acea zi din septembrie, viaţa mea e în suspans. Agoniile şi spaimele acelui nenorocit de septembrie sunt tot cu mine, orice aş face şi oriunde m-aş duce. Atâta doar că, în timp am învăţat să ascund mai bine ceea ce simt. De cum mă dau jos din pat dimineaţa, îmi pun masca pentru public şi n-o mai dau jos decât seara când, înspăimântată, mă bag în patul mare şi gol.
Tom dădu din cap că înţelege, dar era îndurerat că ea încă mai simte acea disperare. Nici lui nu-i era uşor, dar avea momente peste zi în care nu se mai gândea la acel dezastru, pentru că muncea foarte mult. Era singura lui modalitate de supravieţuire; să-şi ocupe mintea în permanenţă, pentru a nu putea repeta în gând iarăşi şi iarăşi scena din acea zi nenorocită, care-i schimbase soarta şi viaţa pe care o iubise atât.
Pentru Emma era chiar mai greu. Gândurile ei negative nu aveau o formă concretă; erau doar o simplă stare de spirit, fatală ca otrava, chiar dacă nu ucidea la fel de repede. Ea se îndreptă spre intrarea comisariatului cu paşi înceţi şi nesiguri, cu umerii lăsaţi. Avea privirea diferită. Privirea cuiva înfrânt, a cuiva îngenuncheat de viaţă. Lui Tom i se făcu inima mică, cât un purice. Îi era frică pentru ea. Dacă ceea ce va afla în următoarele minute o va distruge definitiv? Dacă nu era atât de puternică pentru a supravieţui acelei veşti? Se simţea neputincios şi chiar era. În afară de dragostea lui enormă, nu putea să-i dea mare lucru.
Dar câteodată nici dragostea nu era de ajuns. Şi de fapt, nici s-o iubească nu nu-i mai era permis. Nu mai erau un cuplu. Nu mai era soţia lui, iar el nu-i mai era soţ. Era doar un bărbat care încă o iubea, cu disperare. S-o piardă fusese cel mai greu lucru ce i se întâmplase vreodată; chiar mai greu decât pierderea lui Angel. Învăţase să trăiască fără Emma, dar îi fusese teribil de greu; ca şi cum ar fi învăţat din nou să meargă după o lungă paralizie.
O luă pe după umeri şi intrară amândoi în comisariat.
Locotenentul Beckham îi întâmpină cu o faţă politicoasă. Ura să dea veştile proaste şi, chiar după o experienţă de 20 de ani în poliţie, tot îi era greu să înfrunte privirile îndurerate.
Deschise uşa biroului şi îi invită să intre, apoi, fără alte preliminarii, scoase brăţara dintr-o pungă de plastic şi o puse în faţa lor, pe birou. Ochii Emmei se umplură de lacrimi şi, cu gesturi tandre, mângâie micuţa brăţara. Dădea din cap şi plângea încet.
- Nu e brăţara ei, spuse ea, într-un târziu. A lui Angel era cu inimioare roşii și avea buline albe. Asta n-are buline, zise ea victorioasă. Ţii minte, Tom, zise ea întorcându-se spre el zâmbind fericită, i-am cumpărat-o în acea zi în care i-am luat şi paltonaşul roşu cu inimioare albe. Era foarte încântată şi o pupa mereu. De atunci, n-a mai dat-o jos niciodată.
Se întoarse spre locotenent şi-l privi plină de speranţă.
- Este o veste bună, nu-i aşa?
- Doamnă Miller, n-aş vrea să vă dau speranţe false...
- Dar nu mi le daţi dumneavoastră, locotenente. Sunt aici în mine, zise ea, punându-şi mâna pe inimă. Ştiu că o voi găsi.
Şi el ştia când nu era cazul să mai discute cu mamele îndurerate, aşa că nu mai spuse nimic. Tom salută discret din cap şi, împreună cu Emma, părăsi comisariatul uşurat şi îndurerat în acelaşi timp. Misterul nu era dezlegat, iar păcatul le plutea încă deasupra capetelor, dar era totuşi o mică victorie, chiar dacă agonia se prelungea în continuare. Dar acceptă orice, doar să n-o vadă pe Emma clacând. Îi era frica de definitiv şi niciunul din ei nu era pregătit pentru aşa ceva, aşa că putea foarte bine să continue să trăiască în minciună. De ce nu, dacă adevărul i-ar fi ucis?
- Ştiam că astăzi va fi o zi frumoasă, spuse Emma, privind spre cerul gri.
El o privi fără să zică nimic.
- Da, bine, continuă ea, ştiu că plouă şi e întuneric, dar pentru mine e o zi superbă.
- Nu văd de ce, îndrăzni el. Nu vreau să-ţi faci speranţe false, iubita mea. Au trecut 5 ani...
- Speranţele mor ultimele, Tom. Şi, odată cu ele, murim şi noi. N-aş putea să mai trăiesc dacă n-aş avea această mică speranţă, înţelegi?
Da. El înţelegea, dar nu asta avea s-o aducă înapoi pe micuţa Angel. Nu speranţa ei le va reda viaţa de altădată înapoi.
- Nu e bine să te agăţi de trecut, Emma.
- Dar Angel nu e trecutul, Tom.
- Ce e?
- E totul, spuse ea categorică şi convinsă că undeva, fetiţa ei blondă o aştepta.
Era iarăşi perioada acea a anului în care oamenii îşi puneau dovleci în faţa casei şi se pregăteau de Thanksgiving.
Emma cu prietenele şi copiii lor, erau în Newport Beach, instalaţi confortabil pe canapelele din grădiniţa casei. Totul era verde şi oamenii se plimbau relaxaţi pe micile străduţe intime. Se cunoşteau între ei şi se vizitau în weekend-uri, făceau promenade lungi şi sport împreună. Emma adora ambianţa ce domnea în acel orăşel vesel şi, de câte ori putea, vizita frumoasa staţiune balneară.
- Mai vrei puţină limonadă cu ghimbir, Renn? întrebă Tora, fericită că evadase din New York.
- Numai dacă pui nişte vodka cu suc de gref.
- Dar nu merge cu ghimbirul, răspunse Tora.
- Dă-l dracului de ghimbir, atunci. Pune-mi votcă cu suc. De când sunt aici, nu fac decât să mă hidratez şi să mă vitaminizez. Îmi trebuie alcool. Las-o mai încet cu sucul.
- N-am ajuns nici măcar de două ore, râse Ava în bărbie.
- Două ore lungi şi obositoare, în care v-aţi pupat cu toţi moşii din sat.
- Nu te mai enerva, c-o să faci ulcer, se amuză Emma.
- Eu nu fac ulcer, doar îl dau, raspunse Renn, privind plictisită pe strada animată de persoane prea plictisitoare pentru gustul ei.
- Nu e ceea ce a spus ultimul tău iubit, comentă Emma.
- Ai vorbit cu el? sări Renn.
Când Emma vru să spună că de fapt era o glumă şi că habar nu avea cine era ultimul ei amant, Renn ridică o mână şi o opri.
- Să nu-mi spui că te-ai culcat şi cu ăsta! De aia nu l-am mai văzut?
Renn nu era supărată, ştia că Emma doar glumeşte.
- Dacă mă mai dublezi o dată, te voi face să descoperi agonii despre care nici nu-ţi imaginai că există.
- Nu mă mai culc cu niciunul din iubiţii tăi, Renn. Jur, spuse ea făcându-şi cruce în dreptul inimii şi făcându-se că scuipă în palmă. Hai să pecetluim cum se cuvine, zise ea, întinzându-i mâna şi făcând-o pe Renn să râdă în hohote.
- Pun pariu că ai învăţat asta de la fii-tu, râse ea. Dar ştii ce? Prefer să te culci cu toţi iubiţii mei, decât să bat palma cu tine.
- Și dacă m-aş cupla cu cineva din familia ta, ce-ai spune?
- Aș spune că e bizar. Am doar verişoare şi mătuşi. Bărbaţii sunt ori morţi, ori bătrâni şi urâţi. Apropo de rude, perversul meu unchi a reapărut. Se pare că mă urmăreşte asiduu de ceva timp.
- Și n-ai de gând să faci nimic? întrebă Tora, alarmată.
- Evident că voi face. Doar ce am aflat de la Gary.
Prietenele ei o priveau fără să înţeleagă.
- Da, aşa-l cheamă pe tânărul meu ex iubit, care este detectiv. Nemulţumit că i-am dat papucii, s-a gândit să mă pună sub observaţie şi atunci a realizat că nu e singurul care o face.
- Știe de unchiul tău? întrebă Emma.
- Nu. Dar mi-a spus că un om hidos cu părul bizar şi ochi înspăimântători e mereu pe urmele mele. Cine altcineva poate să-mi vrea răul şi să corespundă unei asemeni descrieri?
- Te sfătuiesc să alertezi poliţia, sugeră Tora. Dacă doreşti, îţi pot da numele unui locotenent foarte amabil, pe care l-am cunoscut nu demult.
Tora se opri şi, ca un copil vinovat, îşi privi mâinile. Prietenele ei aşteptau, dar ea nu mai spuse nimic.
- Continuă să vorbeşti, îi ceru Emma.
- Carter s-a năpustit într-o zi în casă, când Lily era la şcoală. Mi-a spus că nu-mi va da niciodată drumul să plec. Şi că, dacă va fi nevoie, îmi va pune el singur capăt zilelor.
- Cretinul ăsta, spuse Emma revoltată, a omorât atâţia pacienţi, încât uneori mă întrebam dacă nu cumva e un criminal în serie, deghizat în chirurg. Acum ne spui că şi pe tine vrea să te rezolve, deci am răspunsul la întrebare.
- Totul s-a rezolvat, minţi Tora, evitând să le spună fetelor că sărise şi-o strânsese de gât.
Abia se abţinea să nu plângă, gândindu-se la acea zi. Îi fusese foarte frică şi, ca să scape de el, îi spusese că despărţirea lor era temporară. Aveau amândoi nevoie de puţin timp. Timpul aranja întotdeauna lucrurile şi, dacă nu te luptai cu el, putea fi de partea ta. Dar ea știa că el era ca și cancerul; trebuia să se debaraseze de el înainte ca acesta s-o ucidă.
- De ce vrei să repari ceva ce merge perfect? urlă el, zgâlţâind-o puternic. Suntem opţiuni rezonabile unul pentru celălalt.
- Avem timp să ne mai gândim la toate astea, Carter. Nu trebuie să decidem totul într-o zi. Nu este ca şi cum ar fi un termen de prescripţie.
Şi apoi, spusese ceva ce n-ar fi trebuit:
- M-am săturat să mai fiu opţiunea cuiva. Cred că merit mai mult de atât...
Nu-şi terminase bine fraza, că el îi şi sărise deja în gât. Când menajera apăru în pragul uşii, el îi dădu drumul. Cu ochi înceţoşaţi, o privi şi-i şuieră că discuţia nu era terminată. Trecu val vârtej pe lângă doamna Fanny şi trânti uşa cu putete în spatele lui.
- Moartea are ochii lui, zise femeia, apoi o privi pe Emma, să se asigure că totul era în ordine.
- Nu ne spui totul, comentă Emma. Îţi ascunzi problemele cu măiestrie. Şi asta am aflat-o după o viaţă de prietenie. Tora, suntem prietenele tale şi vrem să te ajutăm, dar dacă ne ascunzi mereu realitatea, într-o zi o să te găsim moartă pe casa scărilor.
- Nu e aşa precum pare, zise Tora încet.
- Nu vorbim de aparenţe aici, interveni Renn. Ci de fapte. Asta nu-i doar o fază. Este viaţa ta.
- Vă rog, zise Tora. Mă simt bine aici. Vreau să uit puţin de problemele mele. Pentru mine, Newport Beach e o altă lume; una mai bună, mai primitoare, fără responsabilităţi sau amintirile dureroase ale căsătoriei mele cu un monstru. Mi-aş dori, măcar pentru câteva zile, să nu mai vorbesc de Carter.
Amâna. Asta făcuse toată viaţa, gândi Emma. Probabil că nici nu era convinsă în capul ei că trebuie să termine definitiv cu el. Pe moment nu-l voia, dar nu voia nici să nu-l aibă.
- Putem vorbi despre copii, sugeră Ava neinspirată şi făcând-o pe Renn aproape să urle.
- Şi asta chiar mi-ar pune capac, se plânse roşcata, încrucişându-şi picioarele lungi, frumoase. Alte subiecte nu mai aveţi? Doar bărbaţi abuzivi şi copii râzgâiaţi?
- Spune-ne tu de tine, zise Ava. Ai fost cam secretoasă în ultimul timp.
- Nu e mare lucru de spus, ridică Renn din umeri, luând o gură din vodka cu grepfruit. Emma mi l-a luat pe Richard, aşa cum toate ştiaţi chiar înaintea mea, apoi m-am distrat şi eu cum am putut. Cu profesorul de yoga a fost cel mai bine, zise ea zâmbind şi întinzându-se languroasă.
- Ce clişeu, râse Emma.
Renn se întoarse şi-o ţintui cu privirea.
- Dacă aş fi în locul tău, aş tăcea.
- Da, zise Emma, făcând o mică reverenţă.
- Aşa, încheie Renn, mulţumită. Ştiu că par câteodată cam bizară, că nu corespund anumitor şabloane, dar nu-mi pasă. Din când în când, îmi doresc un act sexual impersonal, fără urmări, prelungiri şi consecinţe. Nu conversaţii, nu explicaţii. Doar să se joace cu mine şi apoi să plece.
- Mi-ar plăcea să pot fi şi eu aşa, recunoscu Tora. Să nu stau noaptea şi să mă întreb ce voi face cu viaţa mea.
- Îți spun eu ce să faci, zise Renn. Să-i cheltui banii perversului tău de bărbat. El să muncească şi tu să cheltui. Cât de mult poţi. Fă-ţi plăcerile, ia-ţi un amant şi du-te cu el într-o vacanţă. Uită-l pe Fritz Haarmann!
Tora o privea fără să spună nimic.
- Așa e supranumit la spital, continuă Renn. Reputaţia lui nu mai e atât de bună ca acum 10 ani. Carter este o epavă a societăţii, care a ştiut bine să-şi ascundă jocul. Dar se pare că s-a terminat.
- Nu e drept, îi luă Tora apărarea soţului ei. A salvat sute de vieţi...
- Aici nu e vorba de dreptate, ci de supravieţuire. Ilustrul chirurg de altădată a apus de mult. Singura odă care i se mai cântă, este oda toleranței. Ai face bine să încetezi a mai justifica ce nu-i justificabil, zise Renn.
- Știi ceva ce eu nu ştiu? întrebă Tora, fără tragere de inimă.
Se săturase să afle detalii din viaţa dezmăţată a soţului ei.
- Tot ce tu trebuie să ştii, este că vei avea probabil parte de un divorţ lung şi costisitor, dar va merita fiecare cent. Scapă-te de nenorocit şi refă-ţi viaţa.
- Dar Steeve pe unde este? întrebă Ava. Nu te-am mai auzit vorbind de el.
- Steeve e îndrăgostit de o tipă care arată ca o păpuşă Barbie mare. Se pare că aşa-i plac domnului: blonde, pufoase şi vesele. Cum am putut să mă înşel şi în privinţa lui? Mi se părea un bărbat onest şi cu multă iniţiativă. Din nefericire, toate ideile lui erau stupide. Sau poate am devenit eu paranoică.
- Și paranoia e bună câteodată, zise Renn. E o formă de vigilenţă.
- Mda, râse Emma, în secţia de psihiatrie.
- Steeve m-a tot sunat, continuă Tora, dar nu i-am spus că ştiu de noua lui iubită. Am invocat tot felul de scuze. Poate ar trebui să mă întâlnesc cu el şi să-i spun adevărul în faţă, nu?
- N-ar fi mai simplu să-l omori? întrebă Renn în glumă.
- Poate că dacă m-aş fi îmbrăcat în haine strâmte și m-aș fi fardat mai strident, m-ar fi plăcut mai mult, zise Tora cu un ton sarcastic şi trist.
- Stai cuminte, nu e vina ta că ai o abilitate naturală de a te îndrăgosti de toţi cretinii, zise Renn, sorbind din paharul de vodcă. Aşa eşti tu şi gata.
- O vorbă bună într-o zi proastă, Renn. Cunoşti asta? întrebă Tora blând.
- Nu, răspunse Emma în locul ei. Îi este aproape imposibil să fie amabilă cu o altă fiinţă umană.
- Am fost cu tine. Dovada, eşti încă în viaţa.
- Credeam că eşti de acord să mă ierţi în legătură cu Richard?
- Sunt. Însă într-un viitor mai îndepărtat, cum ar fi... după moartea mea. Vezi tu, astăzi la 4 nu-mi convine deloc.
- Ce-ar fi să opreşti alcoolul, îi sugeră Ava lui Renn, ştii bine că-ţi pierzi controlul când te îmbeţi.
- Niciodată, făcu Renn, deloc convinsă.
- Data trecută când te-ai îmbătat ai luat maşina şi ai călcat toţi puii.
- Oh, asta, răspunse Renn cu un zâmbet în colţul gurii, aducându-şi exact aminte de excursia lor la ţară. Erau peste tot...
- Pentru că te aflai într-o fermă, râse Emma cu poftă, amintindu-şi scena în care Renn se dăduse jos să vadă câte găini omorâse şi un cocoş îi sări în cap, făcând-o să fugă şi să urle ca o nebună.
O bătaie în uşa din faţă le întrerupse sporovăiala.
- Cine e? strigă Renn cât o ţinea gura.
- De ce întrebi? sări Emma. Oricum nu cunoşti pe nimeni aici.
- Moş Crăciun, se auzi o voce, apoi uşa se deschise încet şi Moş Crăciun cu cel mai sexi zâmbet pe buze intră în casă, şi-o lasă mută pe Renn.
Într-o mână avea o sticlă de şampanie, iar în alta un trandafir alb, floarea preferată a Emmei.
- Oare am murit şi am ajuns în Rai? şopti Renn în colţul gurii, când îşi reveni.
Emma se ridică fericită şi-i sări în braţe lui Mike, prietenul ei de-o viaţă. Îl pupă cu drag, iar acesta o învârti ca pe o copilă. De câte ori se întâlneau era aşa.
- Ea trăieşte viaţa mea, şuieră Renn, necunoscând relaţia Emmei cu frumosul misterios. Femeia asta s-a născut doar să-mi fure mie bărbaţii! şopti ea.
- Nu e nimic sexual între ei, sunt prieteni de ani de zile, râse Tora, fericită şi ea să-l vadă pe seducătorul Mike. Reputaţia lui de afemeiat era o glumă veche.
Dacă fostele lui iubite ar fi fost întrebate de ce se terminase relaţia cu el, răspunsul ar fi fost unanim: secrete, trădare şi whisky. Dar Tora ştia că nimic nu era adevărat. Mike era îndrăgostit de o femeie care murise de mult.
- Lasă-mă să-ţi prezint pe una din noile mele prietene, spuse Emma, îndreptându-se spre Renn, care îl privea fascinată pe Mike.
Acesta îi întinse prietenos mâna, dar Renn i se aruncă în braţe.
- Prietenii Emmei sunt şi ai mei. Hai să sărim peste protocol.
Apoi, continuând să-l strângă în braţe pe Mike, se întoarse spre Emma şi îi şopti:
- Mi-eşti datoare cu un bărbat. Pe ăsta îl vreau!
- E homosexual, şuşoti Emma.
Mike se eliberă din strânsoarea frumoasei roşcate şi spuse tare:
- Nu sunt nici homosexual, nici surd, doamnelor. Sunt doar un bărbat care are chef să bea o sticlă de şampanie în compania a patru femei frumoase. Tora, iubito, ce bine-mi pare să te văd. Am aflat de tine şi de Carter. Eşti mai bine acum?
- Nu-i mai bine. Doar puţin mai uşor.
Renn luă sticla de şampanie din mâna lui Mike şi, cu o mişcare sigură, aproape o târâ pe Emma în bucătărie după ea.
- Dă-mi detalii despre el.
- Îi plac spaghetele, Dickens şi sexul.
- E bărbatul vieţii mele. Dacă-mi pui o vorbă bună, îţi jur că n-o să-ţi mai scot niciodată ochii pentru Richard.
Emma nu aşteptă să fie rugată. Îşi luă prietena de braţ şi o trase la rândul ei după ea pe verandă. Aveau aerul a doua puştoaice care porneau un război... sau semnau un armistiţiu de pace.
Armistiţiul purta numele bărbatului înalt, cu păr şaten deschis şi ochii verzi-gri cei mai incredibili.
- Mike, prietena mea Renn e cea mai faină persoană din lume. După Musolini. Vă cunosc pe amândoi şi pot spune că sunteţi două suflete pereche. Dacă vă împrieteniţi, o să vă fie foarte bine.
- Iar tu îţi ştergi păcatele prin mine, nu? ridică el o sprânceană.
Emma care se pregătea s-o elogieze mai mult pe Renn, scoase un aşa, după care se răsuci şi dispăru în bucătărie.
- Am ratat un episod? zise Renn, urmând-o.
- Ştie că tu eşti acea Renn.
- Ah, făcu Renn gata, gata să se sufoce. Nu e suficient că mi l-ai furat pe Richard, dar acum, din cauza asta am devenit acea Renn!
- Te-am prezentat şi gata; mai mult ce trebuie să fac? Ori te place, ori nu. N-o să sară în sus doar pentru că-i cer eu sau pentru că tu ai decis să ai un orgasm mâine la ora 4 şi 10.
- Bine, dar îmi lasa gura apă doar când îl văd, se smiorcăi Renn.
- Ţie-ţi lasă gura apă întotdeauna când vezi un bărbat.
- Bine, acum că m-ai tratat de târfă nimfomană, ai de gând să faci ceva pentru mine sau nu?
Renn îşi luă geanta de pe masă şi căută disperată o ţigară. Căptușala îi era ruptă şi spera să-i fi căzut o ţigară acolo. Pretindea că se lăsase de fumat, dar scutura geanta furioasă.
- Întotdeauna te lupţi cu obiectele neînsufleţite? întrebă Mike, trecând pe lângă ea.
- Ăă, caut o ţigară, se fâstâci ea, aşa cum nu-i era în fire să facă.
- Fumezi?
Ea-l privi o secundă, apoi îşi mută greutatea de pe un picior pe altul.
- Nu şi dacă te deranjează.
- Mă deranjează, zise el scurt, făcând-o pe Emma să zâmbească.
Încet, aceasta părăsi bucătăria, lăsându-i singuri. I-ar fi plăcut ca cei doi să se cunoască mai bine. Într-un fel, chiar erau suflete pereche. Două suflete călătoare şi des neliniştite. Nu mereu fericite. N-o mai văzuse niciodată pe Renn atât de emoţionată şi Emma îşi spuse că poate n-ar fi un lucru rău ca cei doi să se întâlnească mai des. Mike era un bărbat bun şi amuzant, dar suferise cumplit în urma dispariţiei tragice a iubitei lui şi rămăsese neconsolat. Nu mai existase pentru el o a doua Zara şi niciodată viaţa nu mai fusese la fel de plină de dragoste ca înainte. Acum, după 10 ani de la moartea acesteia într-un stupid accident de deltaplan, Mike era încă un suflet vagabond. Eu sunt bărbatul unei singure femei, zicea el, iar Emma ştia că viitoarei lui iubite îi va fi foarte greu să concureze cu o fantomă. Se spune ca fiecare dintre noi e dragostea cuiva. Mike era convins că pe nimeni nu va mai iubi așa cum a iubit-o pe Zara.
- Sunt aici de 20 de minute, începu el, privind-o atent pe Renn, din care zece ai râs şi zece te-ai bătut cu prietena ta.
- Sunt o fire veselă, de aia râd des.
- Oh, ce uşurare. Credeam că foloseşti asta ca mecanism de apărare. Nu-mi plac acele femei.
Era sprijinit într-un cot de perete şi avea un zâmbet în colţul gurii. Nu era foarte evident, dar ea-l sesiză; era foarte impresionată de el şi conștientă că şi el ştia asta, lucru care-o făcea şi mai tare să se fâstâcească. Cu o voce care parcă nu era a ei, îngăimă o frază care parcă ieşea dintr-o gură străină:
- Am un sfat pentru tine, Mike...
- Ca specialistă a rasei umane? întrebă el, amuzându-se copios de stânjeneala ei.
- Ți se întâmplă des să întrerupi frazele cuiva?
- Aşa emoţionată eşti mereu sau îmi rezervi asta doar mie?
- Oh, ce tupeu, sări ea ca arsă. Nu crezi că te supraestimezi? Dacă ţi-aş spune exact ceea ce cred despre tine, sunt sigură că ai reveni cu picioarele pe pământ.
- Vreau adevărul, zise el calm, amuzându-se al naibii de bine.
- Crezi? făcu Renn nesigură pe ea şi încercând să câştige timp.
Singurul adevăr era că ar fi vrut să-i sărute buzele alea frumoase şi să-şi bage mâinile în părul lui lung.
- Veniţi odată cu şampania aia? se auzi Ava care tocmai intră în bucătărie.
El se apropie atât de tare de Renn, încât aceasta-i simţi suflul pe gât şi se cutremură:
- Salvată de clopoţel, şopti el, după care-i făcu un semn cu ochiul şi dispăru pe verandă, lăsând-o pe Renn cu genunchii tremurând.
- Ți-e rău? întrebă Ava, privindu-şi prietena care parcă tocmai văzuse o fantomă.
- De mult nu mi-a mai fost atât de bine, zise ea, revenindu-și rapid şi îndreptându-se spre verandă ca un robot.
Era fascinată de barbaţii puternici, iar el era unul. Din când în când, lui Renn îi plăcea să fie dominată.
- Renn, diseară mergem în Manhatan Beach la Mangiamo, zise Tora. Îţi convine?
- Nu poate să meargă, răspunse Mike în locul ei şi patru perechi de ochi îl priviră deodată. I-am făcut o ofertă pe care n-o poate refuza.
- Chiar? o întrebă Emma, bucuroasă că mergea treaba între cei doi.
- L-ai auzit pe Brando, răspunse Renn, care-şi regăsise în sfârşit umorul.
Mike râse cu poftă, arătându-şi dinţii albi, frumoşi. Într-un fel, aducea cu Rhett Butler a lui Margaret Mitchell, iar Renn chiar se simţea ca pe aripile vântului.
- Ultima oară când ai fost la New York m-ai uitat sau ai făcut-o intenţionat? îl întrebă Emma pe Mike.
- Nici una, nici alta.
- E vina vreunei femei, se auzi Renn, spectatoare ea însăşi la minunăţiile ce-i ieşeau din gura care nu mai era conectată la creier. Cel puţin nu la al ei!
- Te-ar deranja foarte tare? o întrebă Mike, afişându-şi zâmbetul lui înnebunitor.
- Nu într-atât ca în cazul în care ar fi fost vorba de un bărbat, replică Renn, mândră să fie măcar o dată pe fază.
- Sunt convins că, dacă aş fi fost homosexual, după ce te-aş fi întâlnit pe tine, aş fi redevenit hetero.
- Mike, zise Emma zâmbind blând, nu te-am mai văzut atât de entuziasmat din perioada în care erai cu Zara.
- Sper că a murit, glumi Renn, nefiind la curent cu drama şi dând cu bâta în baltă.
Iarăşi. Când văzu privirile celor patru, înţelese gafa enormă pe care o făcuse.
- Dumnezeule, chiar e moartă. Îmi cer scuze.
- Lucrurile bune nu mor niciodată, Renn, zise el trist, după care se scuză, invocând o întâlnire imaginară.
- Să te aştept diseară? sări Renn disperată şi rugându-se ca el să uite gluma proastă.
- Da, spuse el, îndreptându-se spre ieşire. Aşteaptă-mă până la 7.
- Și dacă nu vii până la 7? întrebă Renn disperată, făcându-le pe prietenele ei să râdă pe furiş.
- Nu mai aştepta.
Uşa se trânti, iar el dispăru. Ca o leoaică se întoarse spre cele trei şi-şi lovi picioarele cu mâinile:
- De ce dracu nu mi-aţi spus că e moartă?
- Când? râse Emma. Când îţi ştergeam balele de pe parchet sau când încercam să te reanimăm?
- Doamne Dumnezeule, se tânguia Renn, unde l-ai ascuns până acum?
Ele râdeau copios. N-o mai văzuseră niciodată aşa de entuziasmată şi total înnebunită după un bărbat.
- Am o veste bună pentru tine, spuse Emma. În două luni, se mută la New York. E dentist şi „i s-a făcut o ofertă care nu poate fi refuzată”, zise ea făcându-şi prietenele să râdă. O să poţi să-l vezi mai des.
- Nu numai c-o să-l văd mai des, dar mă voi şi căsători cu el şi o să-i fac o droaie de plozi. Şi nu neapărat în această ordine.
Fetele râdeau cu poftă. N-o mai auziseră niciodată pe Renn vorbind de copii. Doar în fraze ca: Plozii sunt anticoncepţionalul pe viaţă al părinţilor sau “alăptatul mi se pare contra naturii”.
- L-ai întâlnit pe Mike şi, după nici o oră, te-ai schimbat total, surâse Tora.
- Îţi spun eu ce-o să schimb la mine dacă domnul nu vine la New York. Codul poştal, asta o să-mi schimb. Mă mut în California la căldură; m-am săturat oricum de frig.
- Parcă spuneai că nu-i suporţi pe californieni, râse Emma.
- Evoluăm în viaţă, replică Renn excitată, bătând prispa în lung şi în larg.
- Se mişcă rapid, spuse Ava. Păcat că nu ajunge nicăieri.
Râsete.
- Ha, ha, făcu Renn ironică. O să vă demonstrez că voi ajunge exact acolo unde-mi doresc. Întotdeauna o fac!
- Mai puţin cu Pedro, spuse Ava, făcându-şi prietenele să râdă şi mai tare.
Toate-şi aminteau „episodul Pedro”, când Renn îl aşteptase ore întregi, iar el apăruse cu două zile întârziere şi cu scuze ridicole. De ziua ei, îi oferise un colier din perle false şi blenoragie.
- Cretinul dracului, pufni Renn furioasă. Se droga, iar eu nici n-am ştiut. În ziua în care am venit din Martinique, era pur şi simplu în comă. Se uita şocat la avioane: Ce-i cu toate avioanele astea aici? m-a întrebat speriat. Eşti într-un aeroport, cretin nenorocit! A fost ultima frază pe care i-am spus-o.
- Ce pasionată eşti, Renn, râse Emma, având chef să se distreze puţin pe seama ei. Ştim că eşti fierbinte într-un pat, dar în bucătărie?
- Pun tot atâta pasiune în a găti așa cum faci și tu cu o carte pe care o scrii şi n-o poţi mânca. Ah, ce rău îmi pare că nu te mai pot ataca cu Richard.
- Mda, ştiu, râse Emma, smulgându-i a cincea prăjitură pe care Renn o înghiţea fără s-o mestece. Lui Mike îi place să fii în formă, nu-i plac formele, aşa că opreşte-te din mâncare.
- Ai dreptate. Ah, am nevoie să-l văd. Sper că vine diseară.
- Toți avem nevoie de ceva, comentă Tora. Eu de exemplu, am nevoie de o lobotomie.
- Da, făcu Renn, fără nici un interes. Trebuie să reglezi povestea cu Carter. Aşa eu o să mă pot concentra pe viaţa mea, iar fetele vor putea să se culce la ore rezonabile, în loc să-ţi facă ţie psihoterapie.
- Delicată ca întotdeauna, comentă Emma. Cu Mike trebuie să ai grijă; lui îi plac doamnele.
- Abia aştept să fie poimâine, ca să-i spun: alaltăieri m-am gândit la tine. Aseară la fel. Mă gândesc mereu la tine...
- Ce romantică devii, râse Ava. E aproape indecent venind din partea ta.
- Ava, se burzului Renn la ea, „atâta timp cât femeia grasă cântă, opera nu s-a terminat”. Deci, de ce mă întrerupi mereu când vorbesc?
- Credeam că ai terminat, zise ea încet, ridicând o mână în semn de scuze.
- E al naibii de frumos, continuă Renn, neatentă la ce trăncănea Ava. Îţi face plăcere pur şi simplu să-l priveşti. Aşa e sau doar sunt eu nebună?
- Amândouă, răspunse Tora. E o plăcere să te uiţi la el şi da, eşti nebună de legat. Dar dacă acest bărbat a putut să-ţi schimbe în 5 minute toate principiile tale despre monogamie şi copulaţie, mazeltov.
- Încă mai cred că e contra naturii ca femeile să coabiteze cu bărbaţii şi că monogamia este un mit vârât pe gât speciei umane, dar pentru Mike, voi face un efort, spuse Renn clipind rapid.
- Ce temperament! spuse Ava. Exces de hormoni sau simplă vanitate?
Se distrau copios, dar Renn nu se supără.
- Bună fetelor, se auzi de pe stradă vecina prea liftată din faţa casei lor. Trebuie neapărat să facem o petrecere în cinstea voastră mâine seară.
- Da, neapărat, râse Emma, apoi, întorcându-se spre Renn, îi șopti că vecina ei alerga de luni de zile după Mike.
Renn ridică nepăsătoare din umeri.
- Cu faţa pe care o are, riscă mai repede să fie ştrangulată într-un centru commercial, decât să-şi găsească un bărbat.
- E agent imobiliar, spuse Emma, i-a dat multe ponturi lui Mike. Putem spune că, pe undeva, și datorită ei, este bogat.
- Şi datorită mie va avea o familie cu mulți copii.
Renn îşi regăsi încrederea în sine.
- Dar ce faci cu Bob? întrebă Tora. Erai foarte îndrăgostită de el.
- Îl cheamă Xavier şi, în final, mi-am dat seama că nu suntem compatibili. Îl inhib în pat, o urăşte pe mama şi mi-a insultat pantofii. Acum spune-mi, i se adresă ea Emmei, care sunt pasiunile lui Mike?
- Vânătoarea...
- Oh, ador să vânez, spuse Renn. Am omorât un cerb odată.
- Erai pe autostradă şi era să ne omori pe toţi, zise Tora.
- Da. Dar a fost în timpul sezonului de vânătoare, comentă Renn în bărbie.
- Dacă vrei să-l cucereşti, evită să vorbeşti de balonări, mascara sau cum bucătarul tău era cât pe ce să-şi omoare câinele cu cuţitul elveţian, spuse Tora.
Renn dădu din cap:
- Asta-i pentru chestia cu lobotomia?
Tora admise, zâmbind.
CAPITOLUL 11
Tom îşi privea soţia care continuă să-l ignore; încercase să stea de vorbă cu ea, o invitase la cinema, îi propusese o săptămână de SPA într-un loc luxos, dar nimic.
- Încep să-mi pierd răbdarea cu tine, Abigail, spuse Tom supărat, în timp ce ea se comporta de parcă el nici n-ar fi existat.
O prinse de braţ, forţând-o să-l privească în ochi. Blânda Albă ca Zăpada se transformă într-o secundă în oribila vrăjitoare. Privirea-i era plină de ură şi-şi smulse mâna cu putere.
- Într-o zi va trebui să-mi spui ce te frământă, Abigail. Ce te determină să te închizi în tine şi să mă minţi de câte ori ai ocazia?
- De câte ori eşti în preajmă, povestea se termină la fel, Tom: cu mine plângând şi tu nu acolo. Îmi faci rău, apoi dispari.Te comporţi cu mine de parcă tu m-ai fi inventat şi urăsc asta.
- Eu n-aş putea niciodată să inventez aşa ceva, se scăpă el, având numai dezgust în priviri. Ea era şocată de ce simţea el. Avea impresia că, peste noapte, devenise un monstru lubric. Va trebui să faci ceva, dacă vrei ca această căsătorie să funcţioneze.
- Mă ameninţi, Tom?
- Doar te previn. Şi ai face bine să iei în considerare ceea ce-ţi spun.
- Oo, dar te iau. Ştiu că eşti capabil să trânteşti uşa, fără să te mai uiţi înapoi. Doar asta ai făcut după răpirea lui Angel, nu-i aşa?
Remarca îl lovi ca un fulger în moalele capului. Acum îşi aducea aminte că ea mai spusese asta o dată. Şi la fel de bine-şi aducea aminte că nimeni, în afară lui Emma, a Sarei şi a FBI-ului, nu era la curent cu răpirea lui Angel.
- De unde ştii tu despre răpirea copilului? o întrebă, iar ea răspunse fără să clipească:
- De la tine, evident. Asta faci toată ziua; mi te plângi într-una de Emma, de Sara sau Angel. Parcă familia noastră nici n-ar exista. Am impresia că te-am luat cu împrumut, Tom.
- Lasă tergiversarea, Abigail; nu sunt atât de prost, iar tu nu eşti atât de deşteaptă ca să mă poţi fraieri. Ne îndepărtăm de subiect. Deci, răspunde-mi la întrebare: de unde ştii? Eu nu ţi-am spus nimic.
- Probabil ca Sara a făcut-o, spuse ea, indiferentă. Ce importanţă are, doar nu eu am răpit-o? Nu tot ce ţi se întâmplă rău în viaţă e din vina mea, Tom.
- Mă rog, admit că am fost poate prea dur cu tine, dar a trebuit să te scot din amorţeala asta.
- Puteai s-o faci aducându-mi un buchet de flori, nu să mă tratezi ca pe o creatură bizară.
- Promit să fac un efort, capitulă el, dacă-mi promiţi că şi tu vei face.
- Voi face, spuse ea, fără să-l privească în ochi.
Nu-l mai privea niciodată în ochi şi încerca să-şi aducă aminte de când exact şi de ce. Toate certurile lor erau, în mare parte, din cauza Emmei, îi reproşase ea odată. Nu putea să suporte faptul că erau atât de legaţi încă unul de celălalt. Iar când nu se certau pe tema asta, Abigail se închidea în ea şi nu îi mai vorbea cu zilele. Câteodată putea fi foarte bizară, Sara constatase şi ea asta.
- Ştii ce mi-a răspuns Abigail, când am întrebat-o dacă-ţi oferă de ziua ta vesta de la Boss care ţi-a plăcut? îi spusese ea într-o zi tatălui său.
Tom negă din cap, iar fata cită:
- M-am gândit la ceva mai special, cum ar fi sex în trei.
Fusese şocat să-şi audă fata de 15 ani vorbind de asta; şi era şi mai şocat de atitudinea soţiei lui. Înnebunise total în ultimul timp.
- I-ai spus fetei mele adolescente că vrei să-mi oferi sex în grup de ziua mea? De ce te comporţi ca o nebună, Abigail?
- Pentru că mă tratezi ca pe una! ţipă ea. Şi mai lasă-mă naibii în pace cu tot interogatoriul ăsta. Mă simt ca în tribunalul tău nenorocit. Sunt singură fără să fiu un minut singură, Tom. E oribil. Poate că, dacă m-ai trata cu mai multă dragoste şi respect, aş fi şi eu mai rezonabilă.
Îi promisese încă o dată să facă un efort, dar după 3 zile iarăşi se certaseră. Venise acasă după o zi lungă de muncă şi-i adusese flori - orhidee violete, preferatele ei.
Apartamentul era cufundat în beznă şi el crezuse că e plecată. Unde ar putea fi? N-avea nicio prietenă, iar familia-i era în Carolina de Nord. Se sperie când aprinse lumina şi dădu cu ochii de ea.
- Ce s-a întâmplat de stai pe întuneric? o întrebă.
- Asta vreau şi eu să aflu. Folosesc întunericul ca să-mi fac puţină lumină. Deseori funcţionează.
Tom o privi cu milă, apoi se enervă, dar încercă să ascundă ce simţea. La asta se rezuma acum relaţia lor: a împărtăşi doar tâmpenii meteo şi culinare.
Orice alt subiect mai important putea declanşa o furtună.
Îi ceruse de atâtea ori să i se deschidă , să comunice şi cu el, nu doar cu propriul ei subconştient. Comunicările intime erau cele care funcţionau cel mai bine, dar ea nu mai ştia ce înseamnă asta. Nu mai făcuseră dragoste de săptămâni lungi, iar acum el nici nu mai încerca. Abigail era însărcinată în 8 luni deja, dar nu din cauza asta nu mai făceau ei sex.
- Ce s-a întâmplat iarăşi? o întrebă el obosit, ştiind acum că discuţiile lor nu mai aveau nici un rost.
- Tu. Asta s-a întâmplat. Ai intrat în viaţa mea şi ai întors-o cu susul în jos.
- Du-te şi odihneşte-te puţin, Abigail. O să-ţi facă bine.
- Mi-e frică de ce aş putea să văd dacă închid ochii, murmură, mai mult pentru ea.
Apoi se ridică din fotoliu şi-l întrebă dacă vrea să-i prepare ceva de mâncare. El nu dorea decât să stea liniştit în faţa televizorului şi să se uite la o comedie. Se săturase de atâta dramă în acea zi. Fusese obligat să condamne pe viață un tânăr de 23 de ani care-şi ucisese întreaga familie într-o noapte. Procesul fusese lung şi urât, iar Tom nu mai avea loc în viaţa lui de mai multă tristeţe. Îşi consumase doza şi acum voia să fie lăsat în pace. Nu-şi dorea decât să petreacă o seară liniştită în compania unei soţii normale. Sau în lipsa ei. Era epuizat de ani de zile şi câteodată se mira că încă se mai putea da jos din pat.
Pierderea lui Angel îl îngenunchease, deşi de dragul Emmei şi al copiilor, nu arăta asta. Poza în puternicul familiei, regele învingător; realitatea era că regele fusese învins și se afla la marginea prăpastiei neputând să ceară nimănui ajutorul, pentru că toţi contau pe el. Trecuse prin toate fazele după pierderea lui Angel: negare, furie, luptă, depresie şi... acceptare. Nu era însă sigur că acceptase.
Abigail îl privi cu reproş, iar el răspunse:
- Mulţumesc, nu mi-e foame. Sunt obosit, vreau doar să fac o baie şi să mă uit la ceva amuzant.
- Am să-ţi fac un ceai de muşeţel, popcorn şi o să ne uităm împreună la Familia Modernă, spuse ea dintr-odată mai bine dispusă.
Deocamdată furtuna fusese evitată. Pentru cât timp nu se ştia, dar făcuseră pace şi asta era de ceea ce aveau nevoie amândoi. Un gen de armistiţiu pentru bună purtare.
Richard ieşea din biroul şefului lui simţindu-se extenuat, dar uşurat.
Fusese cât pe ce să fie concediat din cauza drogului găsit în sânge. Era în Roma când o cunoscuse pe incredibila Bianca: păr lung negru, buze groase şi picioare interminabile. Era la barul hotelului când superba creatură îi oferise un pahar de vodcă cu căpşuni. Nu era băutura lui preferată, dar când văzuse cine i-o oferă, nu ezitase nici o secundă. Pe vremea aceea, era încă cu Renn, dar ea se afla la peste cinci mii de mile depărtare şi el nu ştia să spună nu unei femei frumoase. O privi cum îşi unduia languros şoldurile, venind spre el.
- Ştii că am o slăbiciune pentru bărbaţii în uniforme? îl întrebă ea, cu o voce melodioasă.
Richard ştia că multe femei aveau o slăbiciune pentru uniforme, dar ceea ce ignora era că incredibila Bianca îi pusese drog în pahar. Petrecură o noapte nebună, din care el n-avea prea multe amintiri, însă-şi aducea aminte perfect când, la 5 dimineaţa, se trezise singur, iar Bianca nu era nicăieri. Mahmur şi cu capul cât banița, se târî jos din pat şi începu să se pregătească pentru zborul lung înspre casă. Nu era în apele lui şi s-a destăinuit colegului care făcea cursa cu el. Richard nu ştia că acesta îl ura cu înverşunare şi că, odată ajunşi la New York, copilotul avea să raporteze tot şefului lor. A fost pus pe tuşă pe tot parcursul lungului proces, dar n-a spus nimănui de asta, nici măcar lui Renn.
Nu putea să admită că inconştienţa şi prostia lui ar fi putut să-l coste meseria pe care o iubea atât de mult. Acum totul se terminase cu bine şi avea un chef nebun să ia primul avion spre Los Angeles şi s-o vadă pe Emma. Îl deranja puţin faptul că Renn era şi ea acolo, dar nu într-atât încât să renunţe la voiaj.
Ajunse în Newport Beach pe la ora trei după amiaza şi o găsi pe prispa casei pe Renn. Era în compania lui Mike, deci toată numai un zâmbet şi bună dispoziţie, aşa cum n-o mai văzuse el de mult.
- Bună, îi salută el respectuos, iar Renn se ridică repede în picioare să-l întâmpine.
Făcu prezentările, apoi îi spuse lui Richard că Emma era la alergat cu fetele.
- Vă deranjez dacă vă ţin companie? îi întrebă.
- Deloc. Ne face plăcere, spuse Mike, dar Renn nu era nici pe jumătate atât de încântată ca el.
Când începură să vorbească de sezonul de fotbal şi de Sanchez de la Yankees care câştigase AFL Hitter-ul săptămânii, ea începu să se plictisească.
- Ce-i ăla AFL? întrebă, prefăcându-se interesată.
Reţinuse, nu trebuia să povestească despre balonări, mascara şi crime urbane. Ce plictiseală, gândi ea.
- Acronim pentru liga fotbalului australian, răspunse Mike, după care o ignoră pentru următoarele 10 minute.
Renn era decisă să facă un efort pentru bărbatul vieţii ei, cum îi plăcea să-l numească. Dar realiză că nu era capabilă! De când putea ea să se pună pe planul doi pentru un bărbat? N-o făcuse niciodată în cei 35 de ani şi nici n-avea să înceapă acum. Asta făcea parte din şarmul ei şi, de altfel, dacă urma să se angajeze la un drum lung cu el, trebuia ca Mike să ştie cu cine are de-a face.
- Mă bucur că vă înţelegeţi de minune, începu ea, dar mă plictisiţi foarte tare cu discuţiile despre fotbal.
Mike o privi zâmbind.
- Am o veste pentru tine, Renn, spuse Richard, luându-l pe Mike pe după umeri şi speriind-o pe Renn că aceştia se vor împrietenii foarte tare şi vor vorbi doar despre Hitler, Hitter sau naiba mai ştie ce.
- Ai o boală incurabilă? nu se putu ea abţine.
Mike râse, iar Richard nu se supără, fiind obişnuit cu umorul ei. Se înţepau deseori şi chiar dacă nu şi-o spuseseră încă, trecuseră cu bine peste perioada proastă. Puteau fi în aceeaşi încăpere fără să arunce cu cuţite unul în altul.
- Eşti foarte sexi când renunţi la personalitatea ta, o tachină Richard, în timp ce Mike se distra copios.
Frumoasa şi nebunatica roşcată îi sărise în ochi de cum o văzuse şi-l amuza s-o vadă cât de tare se chinuia să-i intre lui în graţii. Acum se bucura că mascarada luase sfârşit şi-şi aruncase masca cât colo, redevenind ea însăşi: sarcastică, amuzantă, îndrăgostită de propria-i persoană şi foarte atrăgătoare. Spre deosebire de Richard, lui Mike îi plăcea caracterul ei de foc.
- Personalitatea mea e genială, spuse ea mândră. Şi la fel sunt şi eu.
- Ai grijă să nu mori înecată, zise Richard, referindu-se la Narcis, care murise privindu-şi chipul în apă.
- De ce nu-i spui lui Mike cum mi-ai furat bijuteriile, zise ea, iar Richard zâmbi, lăsându-se pe spate şi încrucişându-şi picioarele lungi.
Ştia că Renn va ataca.
- Nu a fost un adevărat jaf, îi explică ea lui Mike serioasă, le-a luat doar ca să le poarte şi el.
- Parcă sunteţi fraţi, râse Mike.
- Am fost, zise Richard. Timp de 2 ani lungi.
- Şi ce s-a întâmplat? vru Mike să ştie.
- Îmi reproşa faptul că nu era destulă melodramă în ce spuneam, începu Renn, şi apoi mă săturasem de discuţii gen: Richard, vrei să faci dragoste sau să dormi? Oh, iubito, una n-o împiedică pe cealaltă. Ne e mai bine acum, de când doarme pe Emma, zise Renn. Relaţia noastră e mai puternică ca niciodată.
Richard râdea, gândindu-se că ea avea dreptate. Niciodată relaţia lor nu fusese mai interesantă ca în prezent. Când fetele se întoarseră de la alergat, îi găsiră pe toţi trei bine dispuşi. Emma era foarte fericită să-l vadă pe Richard, dar nu îndrăznea să-i sară în braţe în prezenţa lui Renn.
- Hai, nu mai face atât pe mironosiţa, o certă roşcata, poţi să-i faci ce vrei, nu mă deranjează.
- Eşti sigură? întrebă Emma.
- Da. De fapt, cred că nu l-am iubit niciodată.
- Mulţumesc, zise Richard, înclinându-şi capul, după care o luă pe Emma în braţe şi o sărută tandru. Mi-a fost dor de tine.
Ea nu-i spuse că şi ei, în schimb îl sărută cu pasiune.
- Săptămâna viitoare plec pentru câteva zile la Paris, spuse Mike. Vrea cineva să vină cu mine în ţara Mariei Antoaneta? întrebă el, privind-o zâmbind pe Renn.
- Dacă ziceai Roma, acceptam, spuse Renn, neavând nici un chef să se întoarcă la locul crimei.
Afacerea fusese clasată, iar fostul ei amant putrezise de mult, dar prefera să fie prudentă.
- Asta vrea să însemne un nu? o întrebă Mike dezamagit și Renn aprobă din cap. Nu vrei să trăieşti câteva ore Revoluţia franceză, să vezi figurile ei emblematice, graţie colecţiilor de la Louvre? întrebă Mike.
- Cunosc deja tot ce-mi trebuie să ştiu despre Maria Antoaneta. A fost o paraşută bogată cu final tragic, simbolul unei epoci care a văzut sfârşitul vechiului Regim. N-am chef de istorie, vreau doar să mă plimb prin împrejurimi acum. Vii?
Era mai mult un ordin decât o invitaţie, dar el acceptă cu plăcere şi se duseră să se plimbe prin cartier. Casele erau decorate deja pentru Thanksgiving; erau dovleci pe toate prispele şi atmosfera de sărbătoare plutea în aer.
- Eşti în relaţii bune cu familia ta? o întrebă el.
- Da. Am avut noroc de părinţi fantastici. Mama este modelul meu, iar tata, ei bine, el e dragostea vieţii mele. Nu m-a certat niciodată, spuse Renn, gândindu-se la părintele ei iubitor şi calm.
Fusese devastat când aflase că Nick o violase, însă soţia lui, o femeie extrem de puternică, a ştiut să treacă cu măiestrie prin peroada crizei.
- Şi familia ta? îl întrebă ea.
- Eu n-am fost atât de norocos. Mama e o femeie minunată, dar a suferit enorm din cauza tatei. A înșelat-o de nenumărate ori, până când ea a înţeles că nu se va schimba niciodată şi s-a hotărât să-l părăsească. La 2 ani de la divorţ, s-a căsătorit cu un cretin arogant, iar acum e singură, dar fericită.
- Şi tatăl tău?
- Ei bine, el nu s-a mai recăsătorit niciodată. Avea prostul obicei să trateze gospodinele ca pe prostituate, iar pe prostituate ca pe gospodine.
- Nu-i de mirare că e singur, spuse Renn, iar el dădu din cap.
Îi plăcea faptul că-i spunea lucruri intime despre familia lui.
- De ce nu vrei să vii în Franţa cu mine? o întrebă privind-o drăgăstos.
- Pentru că săptămâna viitoare am foarte mult de muncă la restaurant; imediat după Thanksgiving închid pentru renovare. Vreau ca de Crăciun să fie totul perfect.
- Lucrezi şi de Crăciun?
- Nu. Dar vom sărbători cu toţii acolo, prieteni şi rude. Trei generaţii ale familiilor noastre vor fi prezente. Va fi un adevărat festin.
El o privea cu cât patos vorbea, iar ea râse.
- Nu întotdeauna mi-am dorit să fiu proprietara unui restaurant. Când aveam 16 ani, visul meu era să studiez medicina, spuse Renn.
- Şi ce te-a împiedicat să faci asta, dacă ţi-ai dorit aşa mult?
- Chimia şi anatomia, râse ea, iar el zâmbi.
Era convins că o femeie ca ea, putea face exact ceea ce-şi dorea în viaţă. Era puternică, amuzantă şi puţin nesimţită, dar lui îi plăcea la nebunie combinaţia.
Aşa cum îşi promiseseră, Tom şi Abigail făceau eforturi să se înţeleagă mai bine. El petrecea mai mult timp cu ea, iar Abigail comunica mai mult.
Acum se plimbau mână în mână prin parc şi admirau frunzișul copacilor care-şi schimbaseră culoarea.
Central Park, unul dintre cele mai mari şi frumoase parcuri din lume. Fusese nevoie de mult timp până totul a fost gata, dar rezultatul era extraordinar.
- Ador locul ăsta, spuse Abigail. Îţi dai seama că are o sută şi ceva de ani?
- Podul Brooklyn are o sută douăzeci şi şase de ani, Central Park-ul e mult mai bătrân. Proiectul lui a fost realizat în 1858 de Frederick Law şi Calvert nu mai ştiu cum.
Ei îi plăcea că Tom era atât de inteligent. Îl admirase întotdeauna pentru asta. Chiar dacă nu se ştiau propriu zis decât de un an, Abigail îl admirase întotdeauna. Văzuse deseori poza lui în ziar şi nu o dată fusese invitat la talk-show-urile lui Jimmy Kimmel sau Ellen, iar ea se îndrăgostise de el cu mulţi ani în urmă. Nu avusese încă niciodată curajul să i-o spună şi nici n-avea s-o facă, gândi ea.
- Baby, tu eşti? se auzi vocea unei bătrâne, care se oprise în faţa lor.
Avea părul alb strâns într-un coc pe ceafă, ochi albaştri ca cerul şi un aer de bunicuţă cumsecade. Abigail făcu un pas în spate, speriată.
- Nu sunt Baby, mă confundaţi.
- Dar nu te-ai schimbat deloc, spuse bătrâna, neluând în seama ce spunea Abigail. Parcă ieri stăteai pe băncuţa bisericii St Joseph din Queens cu mama ta.
- Hai să plecăm, scânci ea ca o sălbatică, şi-l trase de mână pe Tom, de parcă tocmai văzuse o nălucă.
- Biata de tine, spuse blând bătrânica, încercând să-i mângâie părul, tot un suflet pierdut ai rămas. A fost doar vina lui, ştii asta.
- Știu că eşti o bătrână nebună, spuse Abigail furioasă, care habar n-are ce vorbeşte.
Aproape o dărâmă pe bătrânică, când, ca o furtună, trecu pe lângă ea, abandonându-l pe Tom în parc.
- Cred că o confundaţi, spuse el blând, dar intrigat. Abigail nu s-a născut în New York, ci în Charlotte şi a trăit acolo până acum un an.
- Ah, nu, zise bunicuţa sigură de ea, s-au mutat din New Jersey în Queens imediat după moartea tatălui ei. Nu era mai mare de 10 ani.
- O confundaţi. Tatăl ei a murit de cancer acum 2 ani, apoi ea a decis să părăsească Carolina de Nord.
- Bietul de tine, zise bătrânica blând, ai fost minţit. Tatăl ei a fost omorât, iar ea şi-a petrecut câţiva ani buni într-un spital psihiatric de copii. Baby l-a omorât.
- Mamă, se auzi o femeie care alerga pe alee spre ei, unde ai dispărut iarăşi? Bună ziua, îi întinse ea mâna lui Tom, mă cheamă Sandra. O cunoaşteţi pe mama?
- Nu. Ne-am întâlnit acum, răspunse Tom bulversat.
- Îţi mai aduci aminte de fetiţa aceea, Aby? o întrebă bătrâna pe fiica ei. Am văzut-o, era cu domnul acesta. A luat-o la fugă când am început să-i vorbesc.
Femeia îl privi pe Tom jenată, apoi spuse:
- Scuzati-ne, dar trebuie să plecăm.
- Aby este soţia mea. Ce ştiţi despre ea? sări Tom.
Femeile păreau cumsecade şi normale, iar dacă ceea ce tocmai auzise era adevărat, însemna că Abigail îl minţise încă de la început. Întrebarea era, de ce?
- Nu ştim nimic, zise Sandra. Acum trebuie să plecăm.
Tom rămase uitându-se după ele.
- De ce trebuie mereu să vorbeşti vrute şi nevrute? o auzi pe Sandra, certându-şi blând mama.
- Sunt sigură că e ea, spuse bătrâna.
Bulversat, Tom se duse în căutarea lui Abigail, dar aceasta dispăruse. Când ajunse acasă, o găsi în faţa televizorului, făcând exerciţii pentru femei gravide.
- Ai ajuns repede, spuse el.
- Am plecat repede, zise ea, ca şi cum nimic nu se întâmplase şi continuându-şi fandările. Doar nu era să stau şi s-o ascult pe baba aia sclerozată cum îndruga tâmpenii.
- Dar...
- Tom, îl opri ea scurt, nu vezi că sunt ocupată? Lasă-mă în pace!
Nu putea să nu se gândească la ce se întâmplase. Şi practic ce ştia el despre soţia lui? Doar ce-i spusese ea. Întotdeauna i se păruse bizar că aceasta n-are nici o prietenă sau că niciodată nu vorbeşte la telefon cu familia ei, dar nu căutase să afle mai multe.
După o săptămână plăcută în Newport Beach, Emma era bucuroasă să se întoarcă la New York. Indiferent unde mergea în vacanţă, întotdeauna era fericită să se întoarcă acasă. Când ajunse însă în faţa uşii apartamentului ei, bucuria îi dispăru.
Un plic negru era sprijinit de perete, iar ea-l ridică cu mâini tremurânde, aşteptându-se la ce era mai rău. Fugi, fugi, fugi scria cu litere tipărite, iar Emma asta şi făcu.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Tora, când Emma dădu buzna în casă.
Fără un cuvânt, îi întinse plicul negru.
- E doar o glumă proastă, zise Tora. Sigur unul din prietenii copiilor au vrut să lase un mesaj tardiv de Halloween. Ştii cum sunt copiii.
- Halloween-ul a trecut, iar eu am mai primit un plic bizar, ştii doar.
- Va trebui să anunţi poliţia, admise Tora.
Când Tom veni să-i aducă pe copii acasă, ea îi arătă foaia roşie cu litere de tipar şi acesta telefonă unui poliţist, prieten de-al lui.
- Nu te îngrijora, mă ocup eu de asta. Tu doar trebuie să fii atentă, Emma.
- La ce? La vecina de palier, la Tony portarul sau la fostul amant psihopat al lui Renn, care dă târcoale pe aici de ceva vreme?
- Despre ce vorbeşti?
- Îl cheamă Garry, se băgă şi Sara care, cu bagajul în mână, asistase la discuţie. Acum două săptămâni, Renn l-a scos afară din casă, iar el a ameninţat că o omoară dacă îl părăseşte.
- Renn asta nu ştie să-şi aleagă partenerii, zise Tom.
- Tu vorbești? spuse Sara cu reproş.
Se săturase s-o suporte toată săptămâna pe Abigail.
- Te-ai căsătorit cu nebuna cartierului.
Emma-l privi şi înţelese că se întâmplase ceva.
- Du-te şi ajută-l pe Lucas să se dezbrace, îi ceru Tom, şi mai vezi-ţi de treaba ta.
- Ați mâncat? îi întrebă Emma.
- Da, mârâi Sara. O cină foarte verde.
- Mult prea verde, admise şi Lucas, după care se retraseră amândoi în camerele lor.
- Pari obosit, Tom.
- Maratonul pentru o căsătorie mai bună cu o nebună, e extenuant.
Se aruncă pe canapea şi-şi lăsă capul pe spate.
- Am realizat că m-am căsătorit cu o necunoscută, începu el. Eram pierduţi amândoi, iar tu mă aruncaseşi afară din viaţa ta. Aşa că m-am bucurat când am întâlnit-o. Mi-am spus că soarta începea iarăşi să-mi surâdă şi că, poate, blestemul a luat sfârşit. Ce dracu de păcat aşa mare am făcut? De ce suntem obligaţi să ducem o astfel de viaţă? Parcă aş trăi viaţa altcuiva, viaţa unui cretin, căsătorit cu o nebună.
- Ce s-a întâmplat?
- Am prins-o înghiţind pe ascuns nişte pilule albastre. Apoi mai e o bătrânica care a venit la noi în parc, zise el extenuat, lăsându-şi capul în mâini. Spunea c-o ştie de mult pe Baby, iar iubita mea soţie s-a comportat ca o nebună când a dat cu ochii de femeie. Dar asta nu e ceva nou. Se comportă aşa tot timpul.
- Ce zicea bătrâna?
- Că Abigail şi-a omorât tatăl, după care a petrecut câţiva ani la nebuni. Pretinde că mama ei trăieşte şi că locuiesc în New York de mult.
- Crezi că e posibil aşa ceva? îl întrebă Emma.
- Ce pot spune? M-am însurat ori cu o păcătoasă onestă, ori cu o mincinoasă ipocrită. Sunt al naibii de norocos.
- Îmi pare rău, Tom.
- Să-ţi pară, spuse el supărat. Totul e din vina ta. Nu trebuia să mă arunci afară din viaţa ta. Îţi dai seama prin ce am trecut? Mi-am pierdut copilul şi apoi te-am pierdut şi pe tine. Toată viaţa mi s-a întors cu fundul în sus, iar acum tu-ţi faci vacanţele cu pilotul ăla nenorocit, în timp ce eu fac pe Sherlock Holmes.
Emma îl privea fără să spună nimic. Adevărul era pe undeva la mijloc.
După tragedie, făcuse ce putuse, cu mijloacele de care dispusese; rezultatul a fost dezastruos, dar la ce te poţi aştepta când copilul îţi dispare? Ea l-a învinuit pentru că s-au certat şi au uitat de Angel, iar acum el o învinuia că-i stricase lui viaţa. Poate asta era ea: o femeie care făcea rău în jurul ei. Aşa-i spusese Richard când se certaseră la Newport Beach, când o anume Susanne îl sunase la miezul nopţii.
- Cine este? îl întrebase.
- O prietenă de la New York. Atât.
După care au vorbit la telefon aproape o oră. Se părea că el era la curent cu multe lucruri din viaţa lui Susanne, iar Emma nu apreciase deloc asta.
- Vreau să pleci, îi spuse ea a doua zi de dimineaţă, în timp ce-şi umplea o ceaşcă de cafea.
El nu încercase să aibă o discuţie cu ea, ci imediat sărise la atac:
- Am venit la Newport ca să petrec mai mult timp cu tine, spuse el. Ca să te cunosc mai bine. Şi ştii ce? Acum că te cunosc, nu te plac prea mult.
- Ești mediocru, Richard, spuse ea calmă. Probabil că nu e uşor să fii aşa, dar te-aş sfătui să nu deschizi gura dacă n-ai nimic interesant de spus. Debarci aici fără să mă anunţi, apoi mă insulţi petrecând ore-n şir la telefon cu o Susanne de care habar n-am şi, în final, în loc să-ţi ceri scuze, îmi spui că nu mă prea placi. Ştii ceva, mi-e egal.
- Dar...
Ea ridică mâna şi-l opri:
- Nu am chef de poveşti la ora asta. Tot ce-mi doresc este să-mi beau liniştită cafeaua. Acum te rog să pleci.
Pasiunea era un amestec de iubire şi furie. Ea simţea toate astea cu Richard şi, totuşi, nu era sigură că îl iubeşte. Acum, când îl privea pe Tom, simţea tot felul de lucruri: dragoste, milă, pace, război şi confort. Da, era un amalgam de sentimente, un amestec fabulos şi bizar în acelaşi timp, care făcea ca dragostea lor să dureze de atâţia ani.
- Îmi pare rău, Tom, că te-am făcut să suferi, spuse ea, mângâindu-i mâna.
El ridică din umeri.
- Și mie-mi pare rău că te-am învinuit. Ai făcut ce-ai putut în circumstanţele alea. Dar mi-e ciudă pe destinul ăsta. De ce noi?
- Asta-i întrebarea clasică pe care toţi loviţii sorţii şi-o pun, Tom. De 5 ani, îmi pun această întrebare şi încă n-am aflat răspunsul. Poate într-o zi...
- Da, spuse el, privindu-şi pantofii şi având impresia că duce pe umeri toată greutatea lumii.
- Poţi să-i iei la tine pe copii săptămâna viitoare? îi ceru ea. Plec 3trei zile la San Francisco.
- Pleci cu el?
- Nu. Plec cu Hope la orfelinatul de acolo.
- Ah, fetiţa din parc. Când mai mergi la ea, spune-mi şi mie. Mi-ar plăcea să te însoţesc.
- Chiar ai veni? îl întrebă ea, emoţionată.
- M-aş duce după tine oriunde, spuse el, apropiindu-se şi punând stăpânire pe gura ei caldă şi primitoare.
................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu