Acea zi din septembrie, Carmen Suissa

 1-7
CAPITOLUL 1

           Era doar 3 după-amiaza, dar aveai impresia că e deja seară.

   Cerul era de un gri închis şi se anunţa ninsoare pentru tot restul săptămânii. Zăpada pufoasă se transforma în zloată cenuşie pe străzile Manhattanului şi toată lumea mergea grăbită spre casă, spre un magazin sau vreo cafenea încălzită.
   Pe Broadway, Emma Miller se mişca în mulţime, într-un ritm al ei.
   Mergea parcă dansând şi toată lumea întorcea capul după ea, însă nu realiza întotdeauna impactul ce-l avea asupra oamenilor. Nu realiza nici că, la douăzeci de metri mai în spate, un bărbat o urmărea încă din faţa blocului ei. Nu era prea înalt şi ar fi trecut neobservat dacă n-ar fi avut acei ochi; ochii cei mai urâţi din lume. Ceva la el te făcea să te gândeşti la rău, la păcat şi la tot ce venea cu acesta.
   Emma îşi strânse pardesiul crem, lung în jurul ei şi-şi desfăcu coada, lăsându-şi părul blond-șaten să-i curgă pe umeri, regretând că nu avea ceva pe cap. Vântul era din ce în ce mai puternic, iar ochii de culoarea alunei începeau să-i lăcrimeze. Ştia că nu era doar vina vântului. Era vina lui. Şi a ei. Emma a preferat să fie prima care părăseşte scena pentru că nu mai făcea nimic în acea perioadă decât să plângă. Şi aşa a început sfârşitul. Însă şi acum duhul trecutului o bântuia şi-o chinuia. Rămăsese fără el. Trebuia să se fi luptat mai mult, să nu lase acea nenorocire să le strice viaţa pe care o făuriseră împreună.
   Cu ce se alesese? Cu un dor care avea s-o sfâșie până la sfârşitul zilelor. Era imposibil să măsori durerea, dar, dacă totuşi ar fi existat un aparat anume, era sigură că ajunsese la cota maximă. Pierderea pe care o suferise era cauza tuturor problemelor şi agoniilor din viaţa ei. Cicatricile sufletului erau încă adânci şi nu credea că aveau să dispară vreodată. Cum ar fi putut? Fusese o mică şi scumpă pasageră în vieţile lor, o pală de vânt într-o zi toridă de vară, dar care s-a transformat într-o tornadă oribilă, ce-a luat totul cu ea: dragostea lor, liniştea, dorinţa de a trăi şi putinţa de-a mai respira vreodată normal. Cineva odată a spus că, după ce înfruntai fantomele trecutului, puteai convieţui mai bine cu prezentul. Dar pentru ea nu era valabil şi atunci nu-i mai rămăsese decât să se târască pe străzile Manhattanului... şi prin viaţă!
   Îşi ţinea capul în jos fără să privească oamenii ce treceau pe lângă ea şi se gândea la tot ce viaţa îi luase. Aproape că înnebunise de durere la un moment dat şi, dacă nu i-ar fi avut pe cei doi copii, s-ar fi lăsat să moară.
   Înţelesese sensul cuvintelor a muri de inimă rea şi ea ştia acum că aşa ceva era posibil. Se simţea la fel de mohorâtă ca şi ziua aceea.
   Pierdută în gândurile care o bântuiau de ani de zile, Emma fu adusă la realitate de cineva care o lovi în treacăt; se întoarse şi-l privi. Fiori reci îi trecură pe spate şi, uitându-se la el, avu impresia că ceva rău avea să se întâmple. Se spunea că accidentele erau intrările noastre bruşte în coliziune cu realitatea, dar ea simţea ca şi cum ar fi trăit irealul. Sau o scenă de film proastă, dar care te ţinea cu sufletul la gură.
   Bărbatul se apropie de ea, făcându-se că o ajută să nu cadă, apoi cu voce joasă îi şopti:
   - Data viitoare când vei mai sufla în lumânări şi-ţi vei pune vreo dorinţă, să ştii că vei rămâne veşnic în întuneric.
   Simţi broboanele de transpiraţie rece pe frunte şi, pentru o secundă, fu nevoită să închidă ochii. Când îi deschise, el nu mai era. Se uită înnebunită în jur, dar nu-l mai vedea; dispăruse, lăsând în urma lui deznădejde, frică şi sentimentul că niciodată nu va mai fi în siguranţă.
   Începu să meargă, dar picioarele îi erau grele, ca şi cum n-ar fi primit comenzile de la creierul ei, ci de la cel al unui extraterestru pervers. Vântul rece o învioră şi, după câteva minute, îşi reveni. Se gândi că, probabil, acea persoană o confundă cu altcineva. Strângându-şi paltonul mai tare pe lângă ea, se bagă în mulţime, dorindu-şi să poată opri firul gândurilor care o înnebuneau. Dacă exilul ar fi ajutat-o să scape de durere, ar fi acceptat pe loc să-şi schimbe viaţa. Dar ştia că, oriunde s-ar fi dus, lucrurile tot se întâmplau, aşa că n-avea altă soluţie decât să meargă mai departe şi să încerce să nu ia decizii bazate pe frică.
   Era totuşi norocoasă; avea prieteni buni şi o situaţie materială confortabilă. Nu-i rămânea decât să aştepte ca, într-o zi, suferinţa să se atenueze.
   Străzile pline de apă păreau să reflecte durerea ei. La câte lacrimi vărsase, ar fi putut şi ea inunda câteva străzi ale Manhattanului. Cu timpul, învăţase să trăiască cu durerea. Aceasta făcea parte din viaţa ei; în ani se mai estompase, iar acum, nu mai făcea atât de des crize de angoasă.
   Emma era o luptătoare şi, într-o bună zi, sătulă de atâta suferinţă, se hotărâse să meargă mai departe; să-şi închidă durerea într-o cameră din fundul inimii şi să se întoarcă acolo doar din când în când. Dacă nu făcea asta, risca să piardă chiar totul. Ştia că şi Tom fususe devastat. Din păcate, n-au putut să se ajute unul pe celălalt. Sentimentul de vină fusese atât de mare încât nu mai dăduse nicio şansă cuplului lor.

   Făcuse cunoştinţă cu Tom în ultimul an de liceu şi se îndrăgostise de el pe loc.
   Şaten, cu părul zbârlit într-un stil amuzant, veşnic cu capul în nori şi zâmbitor, Tom devenise atracţia de la Dalton School. Aterizase din Wisconsin, unde-şi lăsase prietenii de-o viaţă, pentru că tatăl lui acceptase să fie noul judecător al Manhattan-ului. Modestul liceu din care venea, n-avea nicio legătură cu cel în care ajunsese, dar Tom nu era un băiat complicat, iar prin natura lui plăcută câştiga repede voturi de încredere şi prieteni cu grămada. Nu-i era ruşine să-şi spună punctul de vedere, chiar dacă acesta nu coincidea întotdeauna cu a celorlalţi şi întotdeauna acceptase neacceptările celorlalţi. Mama lui, o femeie foarte înţeleaptă, îl învăţase de mic să ştie să spună nu sau când să se oprească din luptă. Era blând la fel ca ea şi hotărât ca tatăl lui. De la vârsta de 10 ani, Tom ştia că avea să devină judecător.
   Emma îl admira enorm şi ajunsese să-i îndrăgească şi familia. Deseori, în week-end, Tom invita câţiva prieteni la ei acasă, în Todt Hill, iar Emma devenise aproape parte din familie. Şi-ar fi dorit şi ea să aibă părinţi ca ai lui Tom, dar, din păcate, nici măcar nu-şi cunoştea tatăl.
   L-am cunoscut într-o vacanţă la Cannes, îi spusese mama ei şi deşi era american, nu ne-am schimbat numerele de telefon. Am decis să fie o aventură de-o săptămână, fără obligaţii şi constrângeri. A fost o poveste superbă care s-a terminat cu un cadou extraordinar. Tu, draga mea!
   Violet Parker nu fusese o mamă rea. Fusese iubitoare, frumoasă şi îi oferise tot confortul posibil. Îi oferise totul, în afară de timp. Emma se născuse în New York şi fusese crescută de diverse bone, iar bărbaţii care se perindaseră în viaţa mamei ei o trataseră bine şi ea se chiar ataşase de unii dintre ei, însă tatăl ei îi lipsise întotdeauna.
   Copiil fiind, Emma era prietenoasă, câteodată puţin prea ataşantă şi deseori în lumea ei. De mică îi plăceau poveştile, iar la vârsta de şaisprezece ani scria pentru gazeta şcolii. Publica poezii, proză scurtă şi făcea articole interesante despre echipa de fotbal a şcolii sau visele unui adolescent american normal. Îşi iubea ţara şi-şi iubea prietenii, pe mama ei şi viaţa în general. Era o fire optimistă şi, chiar dacă toată copilăria ei suferise că nu-şi cunoscuse tatăl, niciodată nu o urâse pe mama ei pentru asta. Emma nu ştia ce înseamnă ura, dar câteodată putea fi agresivă. Deşi acum, la cei 40 de ani, ştia să rămână calmă aproape tot timpul, aceasta agresivitate o ajutase în anii de studenţie la Columbia Univesity.
   Scrisese pentru Columbia Daily Spectator, pentru Jester, şi pentru Columbia Review, cel mai vechi ziar al Universităţii. Nu fusese colegă cu preşedintele Barack Obama, dar fusese invitată de acesta la Casa Albă, primind felicitări pentru cariera ei înfloritoare.
   Ştia că face parte din lumea privilegiată, dar asta n-o împiedica să fie o persoană politicoasă şi recunoscătoare. Emma nu era deloc îngâmfată şi ştia foarte bine să-şi impună punctul de vedere.
   Avea doi copii, un fost soţ, pe care încă îl iubea, şi un Jack care-şi petrecea timpul mai mult în Afganistan decât cu ea. Emma era o scriitoare adorată, iar ultimul ei roman era numărul unu pe lista cărţilor de ficţiune a NY Times-ului. Locuia într-un apartament luxos pe Fifth Avenue cu o privelişte somptuoasă asupra Central Park-ului şi era în cuplu cu Jack de aproape 1 an.
   Emma ajunse în fața hotelului Marriot Marquise şi se hotărî să intre. Îi plăcea să meargă din când în când la barul de la etajul opt al hotelului, să-şi comande un pahar de vin şi să admire agitaţia din Time Square.
   Astăzi însă, era una din acele zile în care nu putea să admire nimic. Nu putea decât să-şi analizeze viaţa pentru a mia oară şi să se întrebe cum ajunsese să fie cu Jack şi nu cu Tom, iubirea vieţii ei. Jack îi era drag, dar nu în acelaşi fel cum îl îndrăgea pe Tom, cu care petrecuse 17 ani şi cu care îi avea pe Sara şi Lucas.
   - Cu ce vă servesc? întrebă ospătăriţa.
   - Coincidențele se întâmplă, nu-i aşa? Altfel n-ar exista un cuvânt pentru ele.
   Tânăra din faţa ei o privi şi zâmbi blând.
   - Un pahar de Macon Chardonnay alb?
   - Da, Lisa, e perfect, mulţumesc, răspunse Emma.
   Obişnuia să vină des aici cu Tom. Li se mai întâmpla şi acum, dar de când el se căsători cu Abigail, nu mai era atât de disponibil. Emma era sigură că n-o iubea pe blânda lui nevastă care semăna cu Albă ca Zăpada. Avea o anume afecţiune pentru ea, dar era convinsă că nu era dragoste adevărată.
   - Vreau să afli de la mine că mă voi căsători, o anunţă el într-o zi.
   - De ce? De ce faci asta?
   - Bănuiesc că din acelaşi motiv pentru care tu te-ai combinat cu Jack.
   - Din răzbunare?
   - Ah, deci admiţi.
   - Tom, am făcut o greșeala enormă în privinţa ta, dar asta a fost atunci, zise ea nerăspunzându-i la întrebare. Te-am urât un timp, acum mi-a trecut. Am realizat că eşti dragostea vieţii mele, dar ştiu că e tardiv şi nu-ţi cer nimic decât să nu te căsătoreşti dacă n-o iubeşti.
   - M-ai înşelat, pentru numele lui Dumnezeu, Emma!
   - A mia oară îţi spun, Justin era doar editorul meu. N-am fost niciodată amanţi.
   - Mi-a recunoscut că te iubeşte.
   - Şi asta înseamnă că m-am şi culcat cu el?
   - V-am văzut într-o poză sărutându-vă, ai uitat?
   - Ți-am mai spus, au fost trucate. Tu care crezi în toate tâmpeniile, de ce nu crezi că spun adevărul?
   - Da, mi-ai spus multe. Numai că, vezi tu, nici astăzi, după atâta timp, nu pot accepta asta. Şi apoi ştii, asta este secundar, de fapt.
   Da, ştia, dar nu mai putea să se întoarcă în locul acela dureros. Fusese drama vieţii lor care i-a devastat. Îi înnebunise pe amândoi şi-i transformase în doi monştri bizari, într-un cuplu de străini. Două elemente disociate reunite într-unul singur, obligate să trăiască împreună. Fiecare cu personalitatea lui, care deseori trebuia lucrată şi care necesita întreţinere permanentă. Era foarte obositor să încerci mereu să stai la suprafaţă, să te prefaci că poţi să redevii ceea ce ai fost odată. Şi apoi, au decis să nu se mai obosească unul pe celălalt.
   - Nu cred că ne-am bătut suficient pentru familia noastră.
   Tom dădu din cap afirmativ.
   - Ne-am bătut şi atât. Dar îmi pare rău să-ţi spun, Emma, am senzaţia că m- am căsătorit cu Julie Andrews din Sunetul muzicii şi-am divorţat de Rosemary a lui Polanski .
   Fuseseră o familie frumoasă şi normală - la fel ca multe alte familii -, dar care se destrămase, tot aşa ca alte familii. Secretul pe care-l purtau le-a distrus uniunea. Câteva minute de neatenţie, mii de lacrimi şi regrete şi viaţa lor se anulase ca şi cum fusese doar un cadou de împrumut.
   Iar acum, trebuia să fie amabilă cu Abigail, soţia lui Tom, să-şi vadă psiholoaga de trei ori pe săptămână şi să citească fraze de genul „trăieşte-ţi viaţa cât poţi; când încep regretele, e prea târziu!” Ura regretele. Erau stupide. Şi ura şi frazele care trebuiau s-o reconforteze, dar care nu făceau decât s-o deprime mai tare.
   Căsătoria lor se încheiase trist, dar nu s-a lăsat cu sânge pe pereţi şi creier pe podea şi, în final, au rămas prieteni. Nu se putea altfel după dragostea ce-o trăiseră în toţi cei şaptesprezece ani. Ea păstrase apartamentul de pe 5th Avenue şi vila din Manhattan Beach - California, iar lui îi rămăsese somptuoasa cabană din Aspen şi apartamentul de pe Warren Street. Casa din Montauk au vândut-o chiar în toamna accidentului, iar banii obţinuţi au fost donaţi unui orfelinat. Ea n-a vrut pensie alimentară, iar el nu s-a bătut pentru custodia copiilor. Ştia că Emma era o mamă bună şi că locul copiilor era lângă ea. Îi vedea de câte ori putea sau avea chef, nu erau restricţii de niciun fel acolo.
   - E extraordinar să fii îndrăgostită, nu-i aşa? zise Tora, vecina şi prietena ei din copilărie, trezind-o din gânduri. De câte ori dau de tine, eşti pierdută în lumea ta. Ţi-e dor de Jack?
   - Da. Mi-e dor de legătura mea aproape imaginară cu o persoană invizibilă. Jack e doar o iluzie, o scrisoare în cutia poştală sau un simplu mail.
   Tora o privea mirată cu ochii ei mari, gri.
   - Când m-ai văzut ultima dată agăţată de buzele lui? o întrebă Emma ironic.
   - Vrei să spui că, după nici un an de relaţie, magia a dispărut?
   - Boema de Puccini, îţi aminteşti? întrebă Emma.
   - N-aveți nimic din Mimi şi Rodolfo. Sau e un fason al tău să-mi spui că ai tuberculoză? Se ţine sub control astăzi, să ştii.
   - Nu. Adu-ţi aminte de seara aceea în care m-a dus la operă şi m-a abandonat acolo pentru că fosta soţie îşi rupsese unghia sau aşa ceva.
   - A făcut o criză de apendicită şi l-a sunat să-i spună că Brady e singur acasă. Ştii, băieţelul lui de doar 12 ani, o ironiza Tora.
   Emma îşi dădu ochii peste cap.
   - Bine, bine, poate nu e cel mai bun exemplu, dar ce vreau să spun e că se întâmplă des asta. Mă agasează la maxim uneori. Iar alteori îmi proiectez pe el toate iluziile mele pierdute.
   - Vorbești de parcă ai avea 100 de ani. Îţi aduci aminte de visele tale?
   - Doar de cele sexuale, glumi Emma.
   - Mă refeream la visele copilăriei. Nu te mai recunosc câteodată. Tu care erai atât de optimistă, acum îţi petreci timpul smiorcăindu-te. Știu că te-a devastat ce s-a intamplat acum câțiva ani, dar mai ai doi copii pe care trebuie să-i crești, și ei vor o mamă normală, oricât de greu ți-ar fi. Ai ajuns pe culmile gloriei şi nu eşti recunoscătoare. Ce ai face dacă peste noapte ai pierde chiar totul şi ai ajunge în stradă?
   - M-aş muta în Miami, la căldură. Sau la tine, râse ea.
   Ştia că la orice oră din zi şi din noapte se putea baza pe Tora. Era o persoană blândă şi de încredere care cunoscuse fericirea mai târziu în viaţă.
   Tora fusese crescută doar de mama ei şi împreună n-avuseseră o viaţă uşoară.
   - Jack e un băiat bun şi te iubeşte.
   - Și de ce n-ar face-o? Sunt independentă, deloc capricioasă, copiii lui mă adoră, iar eu nu-i cer decât să sărbătorim împreună Thanksgiving-ul. Şi cu ce mă aleg? Cu o nenorocită de carte poştală din Afganistan.
   - E jurnalist de război, pentru Dumnezeu! Şi mai spui că nu eşti capricioasă.
   - Nu crezi că meritam să mi-o spună în faţă? Doar ştia deja că nu se va putea elibera. I-a spus lui Ella prin telefon.
   - N-ar fi trebuit să auzi discuţia cu fiica lui.
   - Dar am auzit-o.
   - Hai să mergem diseară la restaurantul acela franţuzesc care s-a deschis acum câteva luni, sugeră Tora, dorindu-şi să schimbe conversaţia.
   - Bine, dar toţi ospătarii mă urăsc acolo.
   - Nu, o corectă Tora, toţi ospătarii din Manhattan te urăsc.
   - Doar n-o să stau cu mâinile în piept când îmi aduc vin cald şi viţel rece, numai ca să-mi ridic coeficientul de popularitate.
   La cei 40 de ani, Emma se simţea ca un copil. Şi chiar arăta ca unul.
   Nu era o femeie rece şi rea, dar putea fi foarte exigentă. Jack şi cu ea erau doar mulţumiţi, nu fericiţi. În faţa prietenilor se purtau civilizat, nu-şi tăiau unul vorba altuia, nu se plângeau de viaţa lor sexuală şi în general dădeau impresia unui cuplu solid. Se învățaseră să trăiască în rutina lor. Rutină care, gândeau ei, se va transforma în ritual. Şi oare ritualul nu însemna tradiții, care deveneau memorii frumoase, stimulatoarele fericirii?
   Jack era absent aproape tot timpul, iar ea știa că nici măcar n-o cunoștea bine. Era sigură că dacă cineva i-ar fi cerut lui Jack s-o descrie, ar fi zis ceva de genu „minionă, suplă, o scriitoare excelentă căreia-i plac cizmele la trei mii de dolari”. Îi plăcea să creadă că era mult mai mult de atât... deşi trebuia să recunoască, îi plăceau cizmele ruşinos de scumpe.
   - Iarăși nu mă asculţi. Unde eşti? o întrebă Tora întrerupându-i gândurile.
   - Pe Broadway, la Bubble Lounge, îl strâng de gât pe chelner şi iau numărul de telefon al patronului cel sexy.
   - Ce bine că-l porţi pe Jack în toate gândurile tale, tot aşa cum te poartă el, o ironiză Tora.
   - Merit mai mult decât a fi în gândurile cuiva, nu crezi?
   Ea ştia că nu-i dăduse prea multe şanse lui Jack; faptul că ea încă-şi iubea fostul soţ nu era vina lui. Relaţia lor nu era una profundă. Emma era încă foarte îndurerată de tragedia ce-i destrămase viaţa ce-o iubise atât, dar câteodată îi reproşa că era mereu plecat.
   Jack divorţase cu câţiva ani în urmă, când soţia lui îl anunțase că-i plac femeile mai mult decât bărbaţii. Peste noapte, aceasta deveni lesbiană, iar Jack, tatăl şocat a doi copii, din care unul încă ignora ce înseamnă cuvântul lesbiană.
   Era un jurnalist bun, în 1980 obţinându-şi diploma de antropologie culturală la Universitatea Wesleyan. Jurnalist independent, a scris articole pentru American Heritage, Men’s Journal şi Outside. Jack fusese de asemeni în războiul din Golf şi îi urmărise pe smoke jumpers (pompierii paraşutişti ) în timpul incendiului din Idaho. Acum, făcea des misiuni în Afganistan, iar Emma îi spunea că din această cauză nu puteau avansa în relaţia lor.
   Amândoi ştiau însă că ea încă mai umbla după resturile vieţii dinainte, însă el nu zicea nimic. O iubea pe Emma şi nu voia s-o supere, viaţa fusese deja mult prea crudă cu ea.
   - Mi-aş schimba profilul, îi zise el într-o zi, când ea îi reproşa absenţa, dar nu ştiu în ce.
   - Fă-te psihiatru. Sau pompier.
   - Pfff. Nu mi-ar plăcea deloc, dar habar n-am ce altceva aş putea să lucrez. Sunt total în rahat, glumi el. Dar nu într-atât cât un psihiatru sau un pompier.
   Asta fusese la început, când încă el nu ştia povestea ei, apoi într-o zi, văzându-i iarăşi durerea din ochi, o rugă să-i spună ce-o rănise atât.
   - Pentru asta ne trebuie alcool şi întuneric, spuse ea, zâmbind trist şi întinzându-şi picioarele lungi pe măsuţa din faţa şemineului.
    Era îmbrăcată într-o veche pereche de blugi bleu şi un pulover alb din caşmir. Avea părul bogat prins într-o coadă, nu purta machiaj deloc şi era în picioarele goale, iar dacă el n-ar fi ştiut, i-ar fi dat 25 de ani.
   - Ești o femeie misterioasă, îi spuse el, atingându-i uşor faţa.
    Se vedeau deja de-o lună, dar încă nu se întâmplase nimic între ei.
   Fuseseră râsete, conversaţii, câteva filme şi vreo două cine romantice, dar totul se rezumase la atât. Fără să-i ştie secretul, el simţi că ea nu era pregătită să-şi ia zborul cu el. Ceva se întâmplase, iar ea căzuse, se frânsese, şi acum de abia învaţa să meargă din nou. Tot ce spera Jack era să fie pregătită într-o zi. Simţea că Emma era o femeie cu care ar vrea să se implice. Era prima lui legătură serioasă de la divorţ. Ea era o persoană care merita să fie aşteptată, iar Jack intenţiona să facă totul pentru asta.
    Era un bărbat înalt de 1 metru 90, avea părul ondulat dat pe spate şi un zâmbet sexy. Jack era un bărbat curtat, dar de când o cunoscuse pe Emma nu avea ochi decât pentru ea. Aceasta îl plăcea mult, dar nu ştia exact ce voia de la el. După toţi acei ani, era încă ataşată de fosta ei viaţă. Îi era milă de Jack şi de felul în care i se terminase căsătoria, dar nu se putea compara nici pe departe cu tragedia vieţii ei.
   - Peste noapte am devenit invizibil, zicea el, referindu-se la soția lui.
   - Doar pentru ea, Jack, spuse Emma blând.
   - Trebuia să-mi dau seama că nu mai era nimic între noi; chiar şi discuţiile erau bărbăteşti. Vorbeam doar de impozite şi prostată, completă el, făcând-o să râdă. De ce râzi? o întrebă văzându-i lacrimile de pe obraji. Crezi că din cauza mea a devenit lesbiană?
   Ea aproape că se sufoca de râs. Nu mai ştia de când nu se mai simţise atat de veselă.
   - Și tu crezi asta? îl întrebă ea serioasă şi amândoi se puseră pe râs.
   Se simţeau bine împreună, iar el avea un simţ al umorului foarte dezvoltat, la fel ca şi ea.
   - Rămai la cină cu mine în seara asta, îi ceru Jack, iar ea aproape că roşi.
    Se simţea ca o şcolăriţă fără experiență - şi chiar era, într-un fel, ţinând cont de faptul că în viaţa ei fusese doar Tom.
   - Te invit doar la cină, zise el, citindu-i panica din ochi, nu vreau să te tai în bucăţele.
   - Ești un tip misterios, remarcă ea, iar Jack nu ştia dacă în circumstanţele de faţă, ăsta era un lucru bun.
   - Misterios bizar, sau misterios original?
   - Deocamdată, doar misterios, râse ea.
   Era fericit că prietena lor comună, Ava, îi prezentase unul altuia. Emma era o figură cunoscută în lumea mondenă, dar el nu era prea monden, iar ea în ultimii ani se afişa în public doar când nu putea face altfel şi nu rămânea niciodată mai mult de o oră, două. Nicio legătură cu petrecerile pe care le făcuse în viaţa ei anterioară.
   - Când Ava mi-a spus că vrea să-mi prezinte o bună prietenă căreia-i plac cărţile şi construcţiile, nu m-am gândit că ai aproape 1 metru 80 şi corp de manechin.
   - Îți imaginai că umblu cu şurubelniţele în buzunar? zâmbi ea, fiindu-i recunoscătoare Avei pentru că-i făcuse cunoştinţă cu el.
   - Nu, zise el categoric şi mărindu-şi ochii gri-albaștri, mi-era frică să nu fi şi tu lesbiană.
   Emma râse cu poftă şi-şi spuse că, în mod cert, fusese marcat pe viaţă de povestea soţiei lui, Timmy.
   Avea chef să-l ia în braţe şi să-l consoleze, dar îi era teamă că el va dori ceva mai mult. Dorinţele lui poate nu coincideau cu ale ei şi ea nu voia să-l piardă. Se simţea bine cu el, iar faptul că făcea parte doar din noua ei viaţă, era ceva bun. Când era cu el, nu mai era chiar atât de tristă.
   Tristeţea, o emoţie ce ne face să ne îndepărtăm de ruta noastră. Ne face să ne oferim lucruri pe care nu ni le putem permite, sau ne împinge să credem că e mai bine dacă ne îndepărtăm de cei ce-i iubim, ne face să credem că dragostea s-a transformat în ură şi că destinul nu este nimic altceva decât vina noastră. Apoi, facem lucruri pe care le regretăm toată viaţa şi pe care nu le mai putem repara, lucruri care ne îngenunchează, ne epuizează lăsându-ne singuri, într-o lume crudă şi sumbră. Tristeţea este ca o etichetă urâtă care transformă persoanele vesele în unele obositoare. Dar oare eticheta ce o punem unor persoane e întotdeauna reală? Faptul că eşti orbit de durere înseamnă că ai şi încetat să mai iubeşti persoana de lângă tine?
   Dacă eşti copil, înseamnă într-adevăr că eşti inocent? Sau faptul că te cheamă Timmy care vine de la evreiescul Timothea şi semnifică „frică de Dumnezeu”, însemna că nu poţi fi lesbiană?
   În acea noapte, Emma rămase la cină şi, pentru prima oară în ani, simţi că poate într-o zi, va putea să-i fie iarăşi bine... sau poate dacă nu bine, măcar mai puţin rău. În acea noapte, încheiase un capitol din viaţa ei; nu scrisese încă finalul, dar îl pusese în stand by, putând astfel să-şi vadă în continuare de viaţă. Sau ce mai rămăsese din ea.
   Jack i-a arătat fotografii cu copiii lui: Ella, de 18 ani, şi Brady, un puşti cu gura zâmbitoare şi frumoasă, la fel ca a tatălui lui. Apoi Emma s-a trezit privind o poză a familiei lui: el cu copiii şi probabil Timmy. Nu putea sigur să ştie - femeia era întoarsă cu spatele la obiectiv, lăsând să i se vadă o coamă de păr lung, frumos, şi un fund puţin prea mare, gândi Emma. Apoi, o văzu într-o poză care era făcută în aceeaşi zi - erau toţi îmbrăcaţi la fel şi erau tot la ferma Southfork-Dallas. Timmy era o şatenă drăguţă cu ochi albaștri, mari şi zâmbitori. Părea tânără şi plină de viaţă, sigură pe ea şi mândră de familia ei. Un an de la acea fotografie, decisese să-şi înceapă viaţa cu instructoarea ei de yoga.
   - Nu e chiar aşa oribilă cum m-ai făcut să cred, zise Emma privind fotografia.
   - Machiajul ajută, răspunse el sec.
   Emma dădu din cap înţelegătoare.
   - Are ceva special, ceva ce-o face unică, nu ştiu sigur ce anume.
   - Unică în genul perturbată, vrei să zici? zise el, făcând-o să înţeleagă că dorea să schimbe subiectul.
   - N-ai prieteni?
   - Ba da. Dar au devenit tot atât de inutili ca şi familia, răspunse el sec. În afară de copiii mei, nimeni nu mai contează pentru mine. Părinţii lui Timmy mă învinovăţesc pentru preferinţele sexuale ale fiicei lor, ai mei părinţi mă condamnă că nu i-am ascultat acum 20 de ani, când m-au rugat să nu mă căsătoresc cu ea, iar eu... Ei bine, eu m-am hotărât să-mi iau cât mai multe misiuni în Afganistan, să opresc alcoolul şi să nu mă mai detest atât.
   - O decizie bună, spuse Emma blând.
   - M-a cerut în căsătorie, continuă el, în Miami, unde eram plecaţi într-un weekend romantic. Ar fi trebuit să mă consulte şi înainte să-mi arunce verde în faţă că e lesbiană şi vrea să divorţeze. De altfel, nici nu ştiu de ce regret viaţa cu ea. A fost oribil, dacă stau şi mă gândesc. N-aveam voie să am televizor în dormitor, papucii trebuiau să-mi fie aşezaţi cu faţa la geam când mi-i puneam lângă pat şi n-aveam voie să fumez decât afară.
   - Fumai înainte?
   - Nu. Dar aş fi putut!
   La un moment dat, Emma crezuse că aceea va fi noaptea lor de debut, însă cumva totul a degenerat şi n-au făcut decât să depene amintiri. Aceea a fost totuşi noaptea în care s-au apropiat sufleteşte cel mai mult. Emma nu mai petrecuse o noapte întreagă povestind cu un bărbat, din tinereţe, de la frumoasele începuturi cu Tom.

Capitolul 2

   Emma se zvârcolea în pat de mai bine de o oră, fără să poată adormi.
    Fusese o perioadă când se crezuse binecuvântată, apoi blestemul se abătu asupra lor. Aprinse veioza de pe noptieră şi privi micul ceas de cristal care arăta două dimineaţa. Stătea în vârful patului cu părul răvăşit, neştiind ce să facă.
   Chiar şi cu ochii deschişi avea acelaşi coşmar. De 5 ani mergea la psiholog, şi încă nu scăpase de el. Îşi spuse că, la prima oră a dimineţii, urma s-o sune pe Sophia şi s-o concedieze. Ce bine ar fi fost dacă ar fi putut să se întoarcă în timp şi să anuleze ce se întâmplase. Dar, din păcate, aşa ceva nu era posibil, aşa că, probabil, urma să aibă acel oribil coşmar pentru tot restul vieţii.
   Retrăia scena groazei aproape în fiecare noapte.
    Erau în vacanţă pentru câteva zile la casa din Montauk. Copiii ei, Sara şi Lucas, făceau prăjituri în curtea din spatele casei, cu menajera, iar Angel se juca pe prispa vilei cu iepuraşul din pluş de care nu se despărţise niciodată în cei 5 anişori. Era 5 septembrie şi toată lumea se pregătea pentru a merge la grătar, la familia Jhonson. În fiecare an sărbătoreau în Montauk şi devenise o tradiţie pe care o urmau cu plăcere. Tom tocmai o anunţă pe Emma că trebuia să se întoarcă la New York şi că nu va putea reveni. Vacanţa lui luase sfârşit.
   - Bine, dar ai promis că vei face tot posibilul să nu mai anulezi zilele de vacanţă cu familia ta. E important să petreci din când în când timpul cu noi, se plângea Emma.
   - Da, ştiu, iubito, dar crede-mă, n-am de ales.
   - Ba da, ai de ales, şi de data asta îţi cer să rămâi.
   Emma era o persoană maleabilă şi înţelegătoare, dar de câtva timp el nu mai era prezent la activităţile cu copiii sau cu prietenii lor, iar ea făcea tot posibilul ca aceasta să nu devină o obişnuinţă.
   Relaţia lor avusese câteva urcuşuri şi coborâşuri, răsărituri şi apusuri, dar în mare, toţi cei care îi ştiau, o calificau drept o căsătorie extraordinară. Tom o asemăna cu Everestul, locul cel mai fascinant din lume după părerea lui, unde tânjise întotdeauna să ajungă. Emma era provocarea şi inspiraţia lui, forţa şi motivul pentru care se trezea de dimineaţă. Era partea cea mai importantă din puzzle-ul vieţii lui perfecte.
   Relaţia lor era ca un dans magic care a trebuit exersat ani şi ani; toleranţa şi liniştea au venit încet, cu timpul.
   - Ştii bine că, dacă aş putea, aş rămâne, Emma. Niciunde nu-mi doresc să fiu dacă tu nu eşti, dar e foarte important să nu ratez întâlnirea cu senatorul.
   - Să-l ia naiba de senator! Din cauza lui, Crăciunul trecut l-am făcut fără tine. Următoarea surpriză ce-o să fie? O să împărţim patul conjugal, ca să nu să fie el singur când vine la New York?
   Tom ridică ochii la cer şi-i spuse, în timp ce deschidea uşa casei, că nu vrea să se certe şi că urca să-şi facă bagajele. Emma îl urmă sus şi se certară, dar fără niciun rezultat. Apoi Tom se duse în mica bucătărie de vară din spatele casei, să-şi ia la revedere de la copii.
   Îi părea rău că-i lasă aşa, dar trebuia să plece. O pupă pe cap pe Emma şi, cu o falsă veselie, le făcu cu mâna şi dispăru.
   În următorul minut, reapăru în curte şi întrebă încet:
   - Unde este Angel?
   Emma privi rapid în jur. O luă la fugă în faţa casei, acolo unde-şi văzuse parcă fetiţa cu câteva minute înainte.
   - Se juca aici, nu? îl întrebă ea, simţind cum frica începe s-o cuprindă încet.
   - Nu sunt sigur. Parcă făceau prăjituri cu doamna Jackie.
    Fugiră amândoi în curtea din spatele casei şi-o întrebară în acelaşi timp.
   - N-a fost cu noi, răspunse aceasta. Când aţi ieşit pe terasa din faţă, era chiar în spatele vostru.
   Emma-l privi şi dădu din cap.
   - Era, Tom, era pe prispă, se juca cu Story.
   În acelaşi timp îşi îndreptară privirea spre ocean şi o luară la fugă spre plaja care era la două sute de metri. Urcară rapid cărarea care ducea spre apă, fără să vadă nimic. Pe plajă era o adolescentă care se juca frisby cu labradorul ei, mai erau un cuplu de îndrăgostiţi care se plimbau, şi o femeie care citea un roman. Nici urmă de Angel. Au întrebat totuşi pe fiecare în parte dacă au văzut-o pe fetiţa blondă de cinci anişori, însă nimeni nu observase nimic.
   Au decis să se întoarcă s-o caute în casă, şi atunci au văzut rochiţa bleu a iepuraşului, şi, mai departe, pe malul apei, micul tenis roz al fetiţei. Aşa începuse drama vieţii lor.
   La început, nu realizezi; mintea ţi se înceţoşează şi o pâclă albă ţi se pune pe ochi şi parcă pe creier. Gândurile-ţi zboară în toate sensurile fără să ştii exact ce se întâmplă. Simţi doar că s-a întâmplat ceva oribil, care te împiedică să respiri, şi că niciodată de acum încolo viaţa ta nu va mai fi la fel. Emma începu să patruleze fără sens în stânga şi dreapta plajei, apoi alergă în apă. Tom reuşi s-o prindă când ajunsese până la brâu şi se forţă s-o tragă afară. Urla şi se zbătea ca din gură de şarpe.
   - Copilul meu, unde este copilul meu?
   Puţinii spectatori îşi abandonaseră activitatea de moment şi, pricepând drama, au început să o caute pe Angel din priviri. Fata cu labradorul veni la ei şi le aduse iepuraşul, rugându-se să nu fie al lor.
   - E ud, abia şopti Emma, privind-o întrebătoare pe fată. E ud leoarcă! urlă ea acum, cât o ţineau plămânii.
   Tânăra lăsă privirea în jos, dorindu-şi să fie în altă parte.
   - Îmi pare rău, zise ea. Poate doar l-a pierdut... Vă ajut s-o căutaţi pe plajă.
   Şi au căutat-o ore lungi, fără niciun rezultat. S-au făcut cercetări zile întregi în ocean şi în împrejurimi, dar niciodată n-au găsit trupul lui Angel. Viaţa lor se desfăşura de acum doar în culoarele sumbre şi morbide ale cruntei realităţi. O realitate dură, pe care n-au mai spus-o la nimeni; nici chiar între ei nu aveau curaj s-o rostească cu voce tare. S-au certat şi au uitat de copil!
   Şi-au lăsat nesupravegheat copilul de 5 anişori, asta era realitatea. N-a fost mult, 5, maxim 10 minute, dar se ştie că unei catastrofe nu-i trebuie mai mult de-o secundă ca să intre în viaţa cuiva şi s-o facă praf.
   Emma se transformă într-o somnambulă care nu mai ştia nici ce oră sau zi este; de abia realiza dacă este dimineaţă sau seară. Devenise o femeie frustrată, cu un trecut dureros şi greu. De obicei, era puternică şi toţi se sprijineau pe ea, dar acum nu încercă să-şi ascundă slăbiciunea, frica şi vulnerabilitatea. Ştia că trebuia să-şi revină; Lucas avea doar 4 ani, iar Sara 10, însă nu putea să facă nimic. De câte ori suna telefonul, aştepta crispată vestea care să o anunţe că s-a găsit corpul lui Angel. Apoi, dintr-odată, auzea ticăitul ceasului. Nu era niciun ceas în încăpere, dar ea-l auzea foarte clar.
    Tot aşa cum îl auzise cu cincisprezece ani în urmă, când telefonul o trezise noaptea şi, la capătul celălalt, cineva îi spusese că mama ei a avut un accident de maşină şi că nu supravieţuise. Era acelaşi nenorocit de ceas invizibil care-i ticăia sinistru în urechi. Zgomotul morţii, al tristeţii şi al unui şir lung de dureri, regrete şi lacrimi grele. Nici nu mai avea ochi să vadă că Tom devenise peste noapte un om cu inima frântă, un bărbat terminat şi furios pe neputinţa lui de a schimba cursul destinului şi de a-şi proteja familia. Nu putea să înţeleagă cum dispăruse Angel atât de repede, cum nimeni n-a văzut nimic. Parcă ar fi fost înghiţită de pământ, fără un zgomot, fără o urmă. Pur şi simplu se volatilizase, lăsând în urma ei iepuraşul şi un gol enorm.
   Au urmat zile de coşmar în care Emma rătăcea fără niciun scop pe străzile New York-ului, în parcuri şi în biserici. N-avea stare să rămână în apartament şi, de câte ori ajungea acasă, avea impresia că pereţii se strângeau în jurul ei, împiedicând-o să mai respire.
    Ea, care de obicei era îngrijită şi elegantă, acum nu mai ieşea din blugi sau treninguri. Coama frumoasă de păr şi-o purta mereu într-o coadă de cal şi nu se mai machia deloc. Avea noroc că era frumoasă natural; ochii mari, umbriţi de gene lungi, negre, erau mereu trişti şi umezi şi, cel puţin de trei ori pe zi, plângea.
   Niciodată nu fusese grasă, dar acum ajunsese prea slabă. La cei 176 cm cântarea 53 de kilograme şi încetase orice activitate sportivă. Antrenorul ei personal care, de obicei, venea în fiecare dimineaţă la şase, renunţase s-o mai bată la cap. Nu mai făcea sport, nu se mai ducea la coafor, cosmetică sau altă activitate care o obliga să întâlnească fiinţe umane. Nici pe copii nu-i mai ducea la şcoală.
   Au avut noroc cu Peter şi Hilary - părinţii lui Tom - care au avut grijă de ei. Locuiau în Tribeca acum şi zilnic treceau s-o vadă pe Emma, îi luau pe nepoţi la ei, îi ducea la şcoală şi grădiniţă şi făceau tot posibilul să le uşureze viaţa. Tom practic se îngropase în muncă şi abia dacă apucau să se mai vadă. Din ziua accidentului, cei doi n-au mai reuşit să se privească în ochi şi cumva, cu timpul, au ajuns să se urască. Dragostea lor fantastică se transformase în muţenie, priviri furişe şi frustare.
   Apoi, într-o noapte, ceva se întâmplă. Telefonul sună şi îi trezi. Aveau camere separate, dar în acea noapte ploioasă şi rece aveau să fie iarăşi împreună. Speranţa era ultima care murea, şi avea să-i unească iarăşi, făcând din ei cuplul de altădată. Sau aproape.
   - Știu unde este copilul vostru, se auzi la capătul firului o voce joasă, şoptită.
    Emma, care se ridicase prima, stătea în capul oaselor, încercând să perceapă fraza.
   - Angel, continua străinul, copilul tău, este la mine.
   Emma avea mii de întrebări, dar nu reuşea să articuleze niciun cuvânt. Ceva o strângea de gât şi o cuprinse din nou migrena.
   - Copilul meu, reuşi ea să îndruge într-un final.
   - Ai 24 de ore să strângi 2 milioane de dolari. Te sun pentru noi ordine. Să nu îndrăzneşti să implici poliţia, că-ţi trimit copilul în colet în piese detaşate, e clar?
   - Ce garanţii avem că într-adevăr o ai pe Angel? se auzi Tom la celălalt capăt.
   - N-ai, domnule judecător. Două milioane mâine seară sau, dacă nu, mă joc puţin cu ea şi ţi-o trimit pachet.
   - Dacă îndrăzneşti...
    Tonul telefonului îi ţiuii în ureche şi realiză că individul închisese. Se duse repede la Emma în dormitor, iar aceasta încă stătea cu telefonul în mână şi cu faţa udă de lacrimi.
   - Oprește zgomotul ăsta, Tom, te rog!
   Avea impresia că 10 sirene de ambulanţe îi urlă în cap. Tom îi luă telefonul de la ureche încet, apoi blând o ajută să se aşeze pe pat. Se uită la el cu ochii plini de implorare.
   - Te rog să nu chemi poliţia! Fă-o pentru mine, te rog, plângea ea. Sunt mama ei, simt că e în viaţă şi c-o vom recupera. Te implor, fă ce-ţi cere el şi vom fi iarăşi familia de altădată.
   - Da, iubita mea, voi face tot ce vrei tu, îţi promit, spuse plin de dragoste şi ar fi făcut orice ca să-şi recupereze viaţa înapoi.
   - Angel va reveni, totul va fi bine.
   Pentru prima oară după zile întregi de ură, cei doi au dormit unul în braţele celuilalt. Sau cel puţin au încercat să se reconforteze reciproc, pentru că niciunul din ei n-a reuşit să adoarmă.
   A doua noapte, au aşteptat lângă telefon până la ora unu. Aveau totul pregătit, iar el se ţinuse de cuvânt. Nu spusese la nimeni nimic şi, după ce a scos banii, a stat toată ziua cu Emma. Ea era mai mult în transă şi, din când în când, avea câte-o zvâcnire nebună. Se plimba fără scop prin casă şi încerca să se facă utilă, dărâmând totul în calea ei. Într-un târziu, îi spuse menajerei să plece acasă, iar aceasta se execută pe loc, fiind obişnuită cu reacţiile bizare din ultima vreme ale patroanei ei.
   Când telefonul a sunat, erau amândoi cu nervii întinşi la maxim, plini de speranţă şi de emoţii. Le-a dat întâlnire în Brooklyn, într-o zonă murdară şi abandonată. Au aşteptat timp de o oră şi, chiar când Tom îi spunea că cineva a făcut o glumă proastă, se auzi un zgomot de paşi. Muţi, îşi îndreptară privirile şi îl văzură; nu era prea înalt, avea faţa acoperită şi era îmbrăcat tot în negru, cu excepţia unui fular verde sau albastru. În picioare purta cizme de cowboy scumpe şi avea mâinile băgate în buzunar. Nici vorbă de Angel.
   - Unde sunt banii? îl întrebă direct pe Tom, iar acesta îi arătă mica valijoară.
   - Deschide-o! îi ordonă individul cu o voce joasă, hotărâtă.
   Tom deschise valiza şi-i arată banii.
   - Unde-mi e copilul? îl întrebă la rândul lui.
   - În seara asta eu pun întrebările, domnule judecător. Împinge valiza spre mine cu piciorul şi ţine-ţi mâinile la vedere, îi ordonă ferm necunoscutul.
   Emma privea paralizată de frică, iar în cap n-avea decât o întrebare: unde era Angel?
   - Unde mi-e copilul? Unde e Angel? Angel! se apucă să strige, panicându-i pe cei doi bărbaţi.
   - Spune-i dracului să tacă, altfel o fac eu să tacă definitiv.
    Scoase mâna din buzunar şi îndreptă un pistol spre ei.
   Tom lăsă automat valiza jos şi o luă pe Emma pe după umeri, vorbindu-i blând, încercând s-o calmeze.
   - Angel, Angel! urlă ea cât o ţineau plămânii, şi Tom o zgudui, obligând-o să-l privească.
   - Calmează-te, iubito, nu e momentul.
   - Bine, dar îi e frig. Uită-te cum plouă; mititica este în mod sigur îngheţată de frig şi frică. Ştii doar că nu-i place întunericul, se tânguia ea, rupându-i inima lui Tom.
   Se întoarse spre omul în negru, însă acesta, cu valiza în mână se pregătea s-o şteargă.
   - Ce faci? îl întrebă Tom şocat.
   - Nu se vede? rânji namila. Mâine la prima oră să fii la restaurantul prietenei voastre. Fata va fi acolo.
   - Nu asta ne-a fost înţelegerea, spuse Tom rece, ridicând puţin tonul. A fost vorba să facem schimbul în noaptea asta!
   - Şi ce-o să faci? O s-o pui pe nebuna de nevastă-ta să-mi sară în cap?
   Emma privea scena chiar cu ochi de nebună.
   - Habar n-ai unde mi-e copilul, nu-i aşa? întrebă Tom, plin de dezamăgire. Eşti doar o persoană care vrea bani. Ai citit nenorocirea noastră în jurnal şi ce ţi-ai spus? Hai să fac ceva bani cu proştii ăştia.
   Emma se întoarse brusc spre individ şi buzele ei cărnoase îi tremurau când îl întrebă:
   - E adevărat? Spune-mi te rog că fetiţa mea e bine şi că mă aşteaptă, plângea ea.
   El nici nu o luă în seamă. Strângând valiza la piept, îi spuse lui Tom:
   - Mâine la prima oră, să fii la restaurant!
   Nu termină bine fraza, când brusc simţi o durere cruntă în gât. Într-o secundă, Emma pricepu că n-o să-şi mai vadă copilul niciodată, că acea persoană habar n-avea ce simţeau, şi cu toată puterea ei îl lovi în gât cu cheia maşinii. Străinul îşi reveni rapid şi o împinse atât de tare, încât Emma căzu, lovindu-se cu capul de unul din tomberoane. Soţul ei sări pe individ şi începură o luptă pe viaţă şi pe moarte. Tom era înalt şi bine făcut, dar individul era mai puternic ca el, și nu după mult timp, namila îl încălecă.
   - Am să te omor, putreziciune nenorocită, şuieră animalul plin de ură, dându-i un pumn în ochi. Câtor persoane le-ai distrus viaţa, vierme? întrebă el, lovindu-l iarăşi cu toată puterea în faţă.
   Tom se zbătea, dar namila de pe el nu-i permitea să se mai mişte. Şi atunci, ea luă o cărămidă de pe jos şi cu toată forţa îl lovi în cap. Bărbatul căzu peste Tom şi rămase aşa.
   - Hai, ridică-te, îi ordonă ea soţului ei, şi s-o căutăm pe Angel. Poate e pe undeva pe aici şi ne aşteaptă.
    Tom împinse masa de carne de pe el şi-şi recuperă portofelul ce-i căzuse pe jos. Apoi, se auzi soneria unui telefon.
   Cei doi se priviră, apoi îl priviră pe individ; buzunarul îi sună, iar Tom luă telefonul şi răspunse şoptit:
   - Da.
   - Ai recuperat banii? Să nu cumva să vii fără ei, se auzi vocea unei femei. Orice s-ar întâmpla, să nu spui nimic! Ei n-au cum să ştie.
   Atât Emma cât şi Tom erau foarte absorbiţi de telefon şi nu-l văzură pe criminalul care încet îşi revenea. Brusc, îi prinse piciorul lui Tom şi-l ridică cu o viteză nebună, făcându-l să cadă de sus.
   - Alo, alo, se auzea vocea din telefon.
   Încet, omul încercă să se ridice, dar Emma, furioasă de ceea ce auzise îi trase un picior în cap cu toată puterea ei.
   O fracţiune de secundă i se arătă imaginea fetiţei ei blonde cu faţa plină de sânge şi Emma înnebuni. Se aruncă asupra lui şi cu cărămida începu să-l lovească în cap. Nu se ştie cât timp a durat, însă, când Tom s-a dezmeticit, n-a mai recunoscut faţa bărbatului. Ea era plină de sânge, cu părul răvăşit şi ochi de nebună. Soţul ei a oprit-o blând şi, fără nicio speranţă, a încercat să vadă dacă individul mai avea puls.
   - Mi-a omorât copilul, se văicărea ea, venindu-şi încet în fire. Crezi că a făcut-o să sufere?
   - Nu ştiu, iubita mea, dar nu mai are nicio importanţă, l-ai omorât.
   Ca şi cum atunci realiză ce-a facut, Emma îşi duse mâinile la gât.
   - Doamne, Dumnezeule, mă vor închide...
   - Nu merge nimeni în puşcărie, ai auzit? o linişti el.
   - Nu? întrebă ea automat, cu ochii plini de speranţă, ca şi cum el ar fi fost Dumnezeu cel atotştiutor.
   În depărtare, se văzură farurile a 3 maşini care se îndreptau spre locul unde se aflau ei. Tom ştia că nimeni care venea la acea oră din noapte în zona respectivă, n-avea nimic bun de făcut şi rapid o luă pe Emma de braţ şi-o târî după el la 100 de metri, în spatele unor maldăre de fier.
    Cele 3 maşini se opriseră nu departe de ei şi şase persoane coborâră încet. Tom nu putea să le vadă faţa, dar îi auzea destul de bine. Au început o discuţie contradictorie despre bani şi cocaină şi, în nici 5 minute, locul se transformă în teren de tir. O singură persoană rămase în viaţă şi acesta începu să scotocească prin buzunarele victimelor. Scuipa, înjura încontinuu şi apoi ajunse la maşina lor, de unde fură tot ce putu, fără să-şi pună prea multe întrebări în legătură cu proprietarul ei. Se uită puţin prin jur, studie câteva momente corpul necunoscut, apoi urcă în maşină şi plecă, lăsând în urma lui şase cadavre.
   În noaptea aceea, Tom o duse pe Emma la un motel dubios unde nimeni nu era prea curios, o spălă şi o băga în pat, veghind-o până o văzu adormită.
   Căzu într-un vis agitat, dar reuşi să doarmă până la opt dimineaţa.
   El adormise îmbrăcat lângă ea şi deschise ochii imediat ce-o simţi că se mişcă.
   - Deci n-a fost un coşmar, şopti ea mai mult pentru ea şi uitându-se în jur.
   - Îmi pare rău, iubita mea.
   - Nu mai vreau niciodată să vorbesc despre această noapte, ai înţeles?
    Faţa i se aspri şi parcă ura îi răsări în ochi, transformând-o iarăşi în persoană aceea rece şi bizară din ultimele săptămâni.
   El aprobă, rugându-se lui Dumnezeu să nu i-o ia iarăşi. Dar în dimineaţa aceea, Dumnezeu nu-i ascultă ruga.
   - Noi doi, continuă Emma fără nicio expresie pe faţă, nu suntem buni împreună. Ne purtăm ghinion unul altuia.
   Tom o privea înlăcrimat, negând din cap. Ea ridică un deget şi-l mişcă spre el.
    - Noi doi purtăm păcatele familiilor noastre pe umeri, suntem blestemaţi, nu trebuie să mai facem ceva împreună; creăm doar moarte şi durere. Poate că separaţi, blestemul nu va mai funcţiona.
    Tom îşi privea iubita vieţii lui şi ştia că nu putea face sau zice nimic ce-ar fi putut-o convingă că se înşală. O iubea de o viaţă şi acum ea îi spunea că restul eternităţii va trebui s-o petreacă fără ea.
   Din acea zi, pentru Emma, Tom n-a mai existat. Se închise în ea şi-l evita fără nici un pic de jenă, iar când Tom încerca ceva, îl privea ca şi cum atunci l-ar fi văzut pentru prima oară în viaţa ei. Săptămâni în şir nu şi-au adresat un cuvânt bun, şi aproape că nici nu se mai suportau în aceeaşi încăpere; apoi ea a început să bea. Justin, editorul şi prietenul ei, o bătea la cap să se reapuce de scris, dar pentru ea, acesta era un capitol încheiat.
   De câte ori Tom ajungea acasă, Justin era mereu acolo şi, într-o seară, aceştia s-au certat foarte tare. Cei doi bărbaţi nu se apreciau deloc, iar acum, mai puţin ca niciodată. Justin îi spunea Emmei că avea un soţ ce n-o merită, iar Tom îi reproşa faptul că petrecea prea mult timp cu el.
   - Nu vezi că e îndrăgostit de tine? o certă el. Îi dai speranţe, Emma.
   Dar ea susţinea că era doar editorul ei şi că era ridicol să creadă altceva.
   După tragedie, Justin a ştiut să şi-o apropie din ce în ce mai mult pe Emma, iar Tom nu putea decât să fie un simplu spectator al căsătoriei lui care se ducea pe apa sâmbetei. Apoi într-o zi, Tom a primit un plic cu poze în care Emma se săruta cu Justin. A fost ca un şoc electric pentru el. În doar câteva luni îşi pierduse copilul, liniştea, iar acum, pe femeia vieţii lui.
   Fără un cuvânt, i-a pus plicul în faţă, pe măsuţa de cristal din living. Ea stătea înfundată în fotoliul ei crem şi se făcea că citeşte. Avea cartea întoarsă invers şi doar privea un punct fix. Lângă ea, pe măsuţă, era paharul de whisky, care mai nou făcea parte din decor. Nu-şi mai amintea de ultima dată când o văzuse trează sau netranchilizată.
   - Ce-i asta? întrebă ea, privind plicul fără interes.
   - Tu să-mi spui, zise el cu un calm pe care nu-l simţea.
   - Am putea avea această discuţie altădată, te rog? Acum sunt obosită.
   - Eşti tot timpul „obosită”?
   Sări ca arsă de pe fotoliu.
   - Du-te dracului! urlă cât o ţineau plămânii. Ţi-am spus să mă laşi în pace, nu să mă presezi. Mi-ai omorât copilul şi acum te aştepţi să fiu femeia de altădată! Ei bine, domnule judecător, femeia aceea nu mai există şi nu va mai reveni niciodată. Ai omorât-o tu!
   Era pentru prima oară când i-o servea verde în faţă. Da, îl considera vinovat pentru faptul că o distrăsese cu plecarea lui nenorocită. Şi mai era vinovat şi senatorul acela corupt, care-l chemase de urgenţă în oraş. De vină erau şi oceanul, vântul nenorocit care umflase apele luând cu el corpul micuţ al lui Angel şi toate speranţele şi bucuriile unei familii. Da, Emma învinuia totul din jurul ei, dar cel mai tare se învinuia pe ea. Cum a putut-o uita pe copila de 5 ani singură pe terasă? Nici măcar în curtea interioară n-a observat asenţa ei. Ce fel de mamă se purta aşa cu bebeluşul ei?
   - Ia plicul, Emma, şi desfă-l! îi ceru el.
   Fără niciun chef, puse mâna pe el şi scoase conţinutul. Se uită calmă la poze, fără nicio expresie pe faţă; pentru asta era necesară multă energie, ori ea şi-o pierduse pe dunele plajei din Montauk.
   - De unde ai astea? îl întrebă fără niciun interes.
   - Cred că întrebările le voi pune eu, Emma. Tu doar străduieşte-te să răspunzi.
   Ea dădu din cap de la stânga la dreapta.
   - Sunt o glumă proastă. Sunt trucate, zise ea deloc convingător.
   - Şi vrei să te cred? urlă el, nervos că nici măcar nu punea mai mult suflet în ce spunea.
    Nu încerca deloc să-l convingă; el ar fi acceptat orice, încă o iubea foarte mult.
   - Nu mă interesează dacă crezi sau nu! urlă la rândul ei. Nu mă mai interesează dacă trăieşti sau mori, înţelegi? Te urăsc şi când mă uit la tine nu fac decât să-mi amintesc acea nenorocită zi în care mi-am pierdut copilul. Ştii ce înseamnă asta?
    Se apropie cât de tare putu de el, şi Tom îi simţi respiraţia plină de alcool.
    - Înseamnă că, din partea mea, te poţi duce dracului! S-a terminat pe veci, ai înţeles? Pentru mine nu mai eşti Tom, soţul meu iubit, care nu mă face să sufăr, care are grijă de noi. Pentru mine eşti criminalul care mi-a omorât copilul!
   Trist, şocat şi foarte obosit, părăsi apartamentul şi se duse la Waldorf să-şi ia o cameră pentru o noapte. Erau prea grele cuvintele ce i le spuse. Se simţea vinovat până în măduva oaselor şi fără ca ea să-i scuipe veninul în faţă. De câte ori nu-şi rememorase acea zi nefastă. Dacă n-ar fi răspuns la apelul senatorului, sau dacă s-ar fi dus în Aspen cu prietenii lor. Dacă, dacă... Iar acum ea îi punea chiar totul în cârcă. Nu era drept; el n-a vrut asta şi nu merita să sufere aşa. Îi era frică să nu cadă în depresie.
   A doua zi a sunat-o, dar ea n-a răspuns, şi i-a lăsat un mesaj spunându-i unde-l poate găsi în caz că doreşte să-i vorbească. N-a avut niciun semn de la ea timp de o săptămână, iar părinţii lui îi spuneau că stă tot timpul pe întuneric cu sticla de whisky lângă ea. Nu mai accepta pe nimeni în viaţa ei; le tăiase de pe listă chiar şi pe Tora şi Ava, prietenele ei cele mai bune.
   Locuind în acelaşi imobil cu ea, cele două treceau zilnic pe la ea, dar întotdeauna erau întâmpinate foarte prost; până-ntr-o zi, când au găsit uşa complet închisă. Singurul care avea acces era Justin, iar acesta, îndrăgostit de ani de zile de Emma, profită de situaţie şi făcu totul ca Tom să creadă că sunt într-o relaţie.
   Nu s-au despărţit din cauza lui, ci pur şi simplu ea nu făcea decât să-i confirme, de câte ori îl vedea, că-l urăşte.
   După 1 an de coşmar, ea s-a lăsat de băut şi a început să revină puţin la viaţă, dar în niciun moment n-a încercat să repare podul fragil care încă îi lega. Într-o seară, el s-a decis să-i vorbească.
   - Emma, spune-mi ce vrei şi-ţi promit că voi face tot ce-mi ceri. Nu mai suport atâta nefericire. Aş vrea să fim ca înainte; eu încă te iubesc enorm, dar nu mai ştiu...
   - Vreau să divorţăm, îi aruncă ea în faţă, fără pic de milă. N-am să te mai iubesc niciodată. Pentru mine vei rămâne veşnic cel care mi-a omorât copilul. Bărbatul care mi-a furat viaţa.
   Se ridică de la masă şi-l lăsă singur în livingul imens. Nu mai era nimic de spus acolo, zarurile fuseseră aruncate. Privi trist pe fereastra enormă şi văzu parcul acoperit de zăpadă. Îi plăcea iarna şi-i plăcea să se plimbe cu ea prin parc, dar acum ea nu mai voia să facă nimic cu el. Îl ştersese de pe hartă, îl aruncase la coşul cu vechituri, iar lui îi venea să moară.
   “Viața e mai bună ca moartea, iar dragostea e mai bună ca amândouă”.
   Şi-ar fi dorit şi el să aibă o licoare a dragostei, ca în Tristan şi Isolda, dar aşa ceva nu exista în viaţa reală. Din păcate, dragostea dintre Emma şi el devenise tot atât de imposibilă ca a celor două personaje din faimoasa legendă celtică.

   De mic copil, Tom era un băiat fericit, deschis şi deloc complicat.
    Se născuse în Madison-Wisconsin, şi tot aşa ca şi deviza statului, lui îi plăcea sa meargă doar înainte. Îşi dorise întotdeauna un frate sau o surioară, însă părinţii lui nu au mai avut un alt copil. Când înţelese că ei erau fericiţi doar cu el şi că nu se vor răzgândi, Tom acceptă şi îşi făcu o droaie de prieteni.
   În fiecare sfârşit de săptămână, toţi se strângeau la familia Miller, iar părinţii lui se dovedeau a fi gazde minunate.
   Tatăl lui Tom, Peter, era un judecător renumit, dar din păcate nu era prea prezent în viaţa băiatului său. Ca să-şi compenseze absenţa, Peter îi oferea băiatului tot ce acesta-şi dorea, lucrul care nu l-a împiedicat să devină un tânăr respectuos, loial şi generos. Făcea tenis şi participa la numeroase turnee, iar de la treisprezece ani a început să călătorească în mai multe state.
   Se simţea în largul lui oriunde se afla şi, datorită caracterului lui plăcut, era primit bine peste tot.
   La 15 ani, avea deja 1 metru 80, iar la 16 îşi depăşea tatăl, modelul lui dintotdeauna. În ziua în care a dat nas în nas cu el şi cu amanta lui, piedestalul pe care Tom îşi urcase tatăl, s-a dărâmat. Şi-a lăsat prietenii la masa din micuţa cafenea şi s-a dus să discute cu tatăl lui.
   Hellen, asistenta lui Peter, s-a retras fără un cuvânt, lăsându-i pe cei doi să-şi rezolve problemele.
   - Cu ce să încep? întrebă tatăl lui, când băiatul se aşeză pe scaunul din faţă.
   - Cu adevărul, dacă nu ţi se pare un mod prea convenţional de a proceda, răspunse Tom calm.
   - N-am să încerc să te mint; eşti mult prea inteligent pentru asta şi...
   - Credeam că eşti fericit cu mama. Că vă iubiţi. Ştiu sigur că ea te iubeşte.
   - Oricât de absurd ţi se pare în această situaţie, Tom, să ştii că şi eu o iubesc enorm.
   - Şi din atâta dragoste, te-ai gândit să-ţi iei o amantă, spuse băiatul liniştit.
   Tom era întotdeauna calm, aşa cum erau şi părinţii lui. În familia lor, chiar şi când erai nervos, rămâneai calm. Stăpânirea de sine era un lucru important la o persoană, asta auzise dinotdeauna.
   - Nu s-a întâmplat nimic între Hellen şi mine. Sunt aproape tot atât de cinstit ca ieri, zise Peter nereuşind să-şi privească fiul în ochi.
   - Ori eşti cinstit, ori eşti necinstit. Nu există nuanţe între cele două, tata. Tu m-ai învăţat asta.
   - Da, ştiu Tom. Adevărul este că m-am lăsat dus de vânt, dar nu se va mai întâmpla.
   - Viaţa nu doar se întâmplă, te citez!
   Peter aprobă din cap şi ridică mâna să puncteze ce avea de spus.
   - Îţi promit că nu s-a întâmplat încă nimic între Hellen şi mine, şi nici nu se va întâmpla. Am primit un post bun în New York. Îl voi accepta, voi lăsa totul în spate, dacă vrei şi tu s-o faci. Îmi pare rău că trebuie să te desparţi de prietenii de-o viaţă, ştiu cât de ataşat eşti de ei.
   - Da. Dar sunt mai ataşat de tine şi de mama, răspunse Tom cu un zâmbet larg. Şi apoi, oricum la anul trebuie să merg la facultate.
   Se strânseră în braţe şi, din acel moment, nu mai pomeniră niciodată de Hellen. Tom nu era un băiat ranchiunos, îi plăcea să privească lucrurile în faţă, să le rezolve, şi apoi să meargă mai departe.
   Aşa au ajuns să locuiască în Staten Island, într-o casă frumoasă din Todt Hill, nu departe de locul unde se filmase Naşul , cum îi plăcea lui Tom să spună. A părăsit statul lui Orson Welles şi-a lui Houdini, şi-a luat la revedere de la toată lumea din St. Ambrose Academy şi, plin de entuziasm, şi-a luat zborul spre o viaţă nouă.
   Prima fată care-i ieşi în cale în noul lui liceu fu Emma. Slăbuţă, cu ochi mari blânzi şi buze cărnoase, fata semăna cu o căprioară.
   - Mă cheamă Emma, se prezentă ea, întinzându-i mâna. Eşti noul venit, nu-i aşa?
   - Da, zâmbi el. Mă numesc Tom. Îmi pare bine să te cunosc.
    „Nu ştiu cât de bine i-ar părea lui Constance”, îşi spuse el gândindu-se la iubita lui din Wisconsin, cu care ieşise aproape un an.
   - Dacă vrei, am să te prezint tuturor prietenilor mei, spuse fata amabilă. Am o grămadă. În ciuda a ceea ce se spune despre New York, să ştii că noi suntem o trupă foarte faină şi avem relaţii frumoase, necomplicate.
   - Ce se spune despre New York? întrebă Tom zâmbind. „Dacă reuşeşti aici, poţi reuşi oriunde?”, îl cită el pe Sinatra, făcând-o pe Emma să râdă.
    Emma râdea cu uşurinţă, era spontană, veselă şi aproape îndrăgostită deja de Tom, care i se părea cel mai chipeş băiat din liceu... şi din întregul Univers.
   Aşa a început prietenia lor şi au devenit aproape inseparabili. Peter şi Hilary - părinţii lui - o plăceau mult, dar au înţeles că Tom o vede doar ca pe o prietenă. Fata era amabilă, comunicativă şi obsedată de bacterii. De câte ori putea, se spăla pe mâini.
   - Vă asigur, le zicea ea cu nonşalanţă părinţilor lui Tom, nu sunt nebună, dar mă simt mai bine când sunt curată.
   Nu părea complexată şi ştia că exagera, dar se aştepta să fie acceptată aşa cum era. Tot aşa cum şi ea, la rândul ei, nu judeca pe nimeni şi respecta felul de a fi al fiecăruia.
   Rapid, Emma a înţeles că dorea mai mult decât amiciţie cu Tom şi ştia că, dacă rămânea prea mult în rolul de prietenă, risca să rămână doar o prietenă.
   Apoi, într-o seară când se plimbau şi povesteau, Emma şi-a propus să facă lucrurile să avanseze; încă nu ştia cum, dar dorea ca Tom să fie al ei.
   - Constance mi-a zis că-i este din ce în ce mai greu fără mine, îi mărturisi Tom.
   - Şi mie mi-ar fi, zise blând Emma.
   - Da, dar nu l-ai lăsa pe arogantul de Max să se apropie de tine, nu-i aşa?
   - Oricine în afara ta s-ar apropia de mine, m-ar face să vomit , îi spuse Emma.
    Răspunsul veni rapid şi din inimă, iar ea începu să se fâstâcească.
   Nu era genul de fată care să facă curte unui băiat, fie el şi Tom.
   El se opri brusc şi-o privi, iar Emma îi înfruntă privirea şi pentru nimic în lume n-ar fi vrut să recunoască faptul că îi plăcea de el la nebunie.
   - Eşti îndrăgostită de mine? o întrebă el, atingându-i blând faţa.
    Ea căuta disperată un răspuns, apoi alese adevărul.
   - Nu, dacă tu nu eşti!
   Şuviţe blonde îi încadrau chipul blând şi-şi strânse buzele cărnoase şi roşii într-un fel care pe el îl amuză.
   - Cred că aş putea uşor să mă îndrăgostesc de tine, Emma, zise el tandru, înlăturându-i o şuviţă din ochi.
   Ea îl privi extaziată pentru o secundă, apoi îşi reveni.
   - Bine, dar să ştii că nu sunt uşor de convins. Va trebui să-mi faci curte aşa cum se cuvine, sunt o fată foarte respectabilă.
   - Cine mai vorbeşte aşa în 2016? râse Tom, fără să fie ironic.
   - O fată a cărei mamă s-a căsătorit de câte ori a putut. Eu când mă voi mărita, va fi pe viaţă, vom avea tradiţii familiale, iar divorţul nu va fi una din ele.
   Da, la 17 ani totul părea mai uşor. Acum, la 40, Tom se trezi la linia de start. Sau mai bine zis, pe linia de plutire. Era prea tânăr ca să vorbească de final şi, chiar dacă era căsătorit cu Abigail, nu putea pune în aceeaşi frază cuvintele Emma şi sfârşit. Ar fi fost o abominație.
   Tom devenise un judecător tot atât de bun ca şi tatăl lui şi, în ciuda părului lui şaten veşnic în dezordine şi a zâmbetului copilăros, ştia să se facă respectat. Ochii albaştri zâmbitori ascundeau forţa de caracter impresionantă ce-o avea; cinci minute în compania lui, şi înţelegeai cu cine aveai de-a face. Era un bărbat mândru, loial şi deştept, iar valorile familiale însemnau totul. De aceea, când în urma tragediei, Emma decise că el este persona non grata, Tom căzu din al nouălea cer. Nu-şi imaginase că ceva ar fi putut vreodată să-i despartă. Şi totuşi viaţa îi despărţise, iar acum erau amândoi în două relaţii mai mult sau mai puţin confortabile, întrebându-se dacă au făcut alegerea bună. Şi dacă da, atunci de ce erau atât de neîmpliniţi?

Capitolul 3

   Sunetul telefonului întrerupse conversaţia Emmei cu Tora, prietena ei din copilărie; blânda şi buna Tora, copia fidelă a lui Marilyn Monroe, care fusese lângă Emma în toate momentele de cumpănă ale vieţii ei.
   - Nu răspunzi? o întrebă Tora, când văzu că ea n-are intenţia să ridice.
   - De ce există mesagerie? întrebă Hope indiferentă, apoi vocea fiicei ei se auzi pe robot: „N-am nimic frumos de spus în mesajul ăsta. Oh, răţoi! Da, răţoii sunt drăguţi. Acum e rândul vostru.”
    Tora râse:
   - Iar a schimbat mesajul?
   - În fiecare săptămână. Ăsta e drăguţ; cel dinainte suna ceva de genul „un nazist bun, e unul mort..., dar şi atunci e periculos.” A fost pedepsită o lună.
   - E cineva acasă? se auzi Ava, care intra în apartament.
    De 7 ani se mutase în bloc împreună cu soţul şi băieţelul ei, fiind convinsă că aceea fusese una din deciziile lor bune. Cele trei femei se înţelegeau bine, dar nu fusese aşa întotdeauna. Datorită vieţilor lor diferite în acea perioadă, în primele luni abia dacă se salutau. Cu timpul, Ava a înţeles că nu era nici snobism, nici răutate; doar viaţa.
   În copilărie, după moartea părinţilor ei, Ava fusese trambalată dintr-un orfelinat în altul. Se născuse în Little Rock– Arkansas, într-o familie iubitoare. Mama ei era profesoară la şcoala de dans a oraşului, iar tatăl ei, poliţist. Aveau o existenţă modestă, dar era atâta dragoste în acea familie, încât erau fericiţi. De mică, Ava a învăţat se cânte şi să danseze şi participa la tot felul de spectacole, făcându-şi părinţii foarte mândri de ea. Era o brunetă frumoasă, cu ochi verzi ca smaraldul, veşnic binedispusă, şi toată lumea o iubea. Când a împlinit 12 ani, tatăl ei a fost împuşcat în timp ce încerca să salveze viaţa unui copil şi, nu mult după aceea, mama Avei şi-a refacut viaţa lăsând pe drumuri două fetiţe.
   Acum, era căsătorită cu Carter şi, la cei 38 de ani, arăta senzaţional, în parte şi pentru că era profesoară de sport. Soţul ei era director la Astoria Hotel, iar stilul ei de viaţă se îmbunătăţise considerabil, neuitând însă niciodată de unde plecase.
   În ciuda tuturor greutăţilor pe care le avusese în viaţă, Ava era o persoană pozitivă şi generoasă, care reuşise să lase trecutul în urmă, fără să mai privească înapoi. Ramăsese fidelă concepției de „bine” și „rău”, chiar și după ce viața îi luase familia de lângă ea. Singurul ei regret era că nu reuşise să-şi găsească sora. Cineva îi spusese că murise, un alt orfelinat spunea că e în viaţă, dar că nu vrea să aibă de-a face cu nimic din fosta ei viaţă. În final, Ava renunțase să mai caute, însă, o dată pe an, publica un anunţ în ziar, spunându-i surorii ei că o așteaptă. Nu se întâmplase nimic niciodată, iar în final Ava îşi pierduse orice speranţă.
   - Ce faceţi? întrebă ea, făcându-şi apariţia în salonul luminos al Emmei.
    Era îmbrăcată în egări argintii şi avea un tricou bleu, prin care i se conturau sânii mari şi frumoşi.
   - Renn ne aşteaptă la canastă, le spuse ea, umezindu-şi buzele senzuale.
   - Oh da, zise Tora, hai să mergem, altfel iar se supără regina de gheaţă.
   Renn intrase în micul lor grup cu 5 luni în urmă şi locuia cu 3 etaje mai jos de Emma. Era amuzantă, simpatică şi câteodată vorbea de fidelitate de parcă era o noţiune ridicolă şi depăşită. Renn era proprietara unui restaurant în vogă de pe strada 34, nu era măritată, iar de copii nici nu se punea problema. Concubinul ei, Richard, nu-i propusese niciodată s-o ducă la altar, iar ea nici măcar nu era sigură că-şi dorea asta. El fusese deja căsătorit, lucru care nu l-a împiedicat să aibă o iubită în fiecare oraş în care ateriza, credeau ele. Richard era un pilot de linie foarte sexi, iar a seduce o fată frumoasă nu fusese niciodată o problemă pentru el. Fetele cu care se întâlnea erau în general manechine, actriţe sau stewardese. Renn lua lucrurile aşa cum erau şi era aproape sigură că iubitul ei terminase cu acea viaţă, deşi uneori putea fi foarte enigmatic.
   Richard o cunoscuse pe Renn cu 15 luni în urmă, la restaurantul ei. O plăcuse imediat pe roşcata veselă, cu ochi verzi diabolici. Râdea mult şi în general nu se forţa. Îşi iubea restaurantul şi făcea tot posibilul ca cei ce veneau acolo să plece mulţumiţi. La doar 35 de ani, avea o afacere înfloritoare şi mai multe proprietăţi în Manhattan. Era o moştenitoare bogată, harnică şi câteodată prea sigură de ea, iar el hotărî că o place. După ce s-au frecventat trei luni, Richard i-a propus să locuiască împreună.
   - De ce? Nu suntem bine aşa? întrebă ea.
   Nu. Richard voia să se mute cu Renn, fiind convins că pe ea n-o interesau plozii, angajamentele de lungă durată sau monogamia. Ce mai, era femeia perfectă; singura femeia pe care n-o înșelase aproape niciodată. Din când în când, mai avea câte o scăpare, dar pentru el erau doar acrobaţii. Acum locuiau împreună de aproape un an şi nimic nu se schimbase. Sexul era fenomenal şi, în general, duceau o viaţă uşoară, plăcută.
   - În sfârşit aţi ajuns, comentă Renn, când cele trei prietene intrară în apartamentul ei. Ce-ar mai fi fost dacă una din voi ar fi locuit în Brooklyn?
   Emma o privi bosumflată.
   - N-am niciun chef să joc azi.
   - Menajera a anulat şi te-a dat total peste cap? o luă Renn peste picior.
   - E mai complicat de atât, răspunse Emma agasată şi încă nesigură dacă o place pe Renn.
   - Complicat, dar te mobilizezi şi te comporţi ca o adultă, sau ”complicat şi-o să ne plângi în cap toată după-amiaza”? comentă Renn, care nu suporta slăbiciunile şi care nu cunoştea total viaţa Emmei.
   - Am şi eu nemulţumirile mele, răspunse Emma, aşezându-se elegant în fotoliul mare şi confortabil din piele maro. Nu poţi o dată în viaţa să fii şi tu înţelegătoare? Toţi avem nefericirile noastre, iar prietenii de aia ne sunt prieteni, ca să ne susţină.
   - De câte ori a trebuit să-mi ştergi lacrimile? o întrebă Renn serioasă.
   - Niciodată, admise Emma fără chef. Tu ştii să-ţi ascunzi mai bine sentimentele. Sau poate te descarci la restaurant.
   - Faptul că nu-mi etalez în public sentimentele înseamnă doar că sunt o femeie rafinată. Şi nu, nu mă ”descarc” la muncă. Nu-mi pot permite să plâng în Bouillabaissa clienţilor mei. Şi apoi, mi se pare atât de epuizantă nefericirea.
   - De parcă ar fi o opțiune, pufni Emma enervată.
   - Chiar este, nu se lăsă Renn, privind-o pe Emma cu ochi verzi de gheaţă.
   Femeia simţea un disconfort teribil în prezenţa slăbiciunilor şi a mieunatului.
    - Sunt sigură că Jack îţi face mizerii... sau ţi s-a rupt o unghie?
   - Ha, ha, făcu Emma. Aici nu e vorba - ca şi în cazul iubitului tău, Richard - de cui i-o trage sau nu Jack. Poate primi un glonte în fund oricând. E logic să fiu îngrijorată.
   - Da, într-adevăr, Emma, continuă să fii negativă, aşa o să-l ţii în viaţă.
    O privea cu duritate în ochi, iar Emma era sigură că antipatia era reciprocă.
   - Întotdeauna dramatizezi! încheie Renn plictisită.
   - Mă cunoşti de 5 luni, cuvântul ”întotdeauna” e deplasat.
   - Ce aţi zice totuşi de o mică partidă? interveni Tora, care cu orice preţ dorea să împiedice o nouă ceartă dintre cele două prietene.
    Tora era genul acela de femeie căreia nu-i puteai da o vârstă. Era caldă, bună şi veşnic dornică să ajute. Carter, soţul ei de peste 15 ani, o iubea, spunea el, dar nu i-o arăta aşa cum ar fi meritat. Împreună o aveau pe Lily, o adolescentă simpatică şi foarte protectoare cu mama ei. Tora era profesoară de engleză la Columbia Secondary School, iar Carter era chirurgul şi armăsarul spitalului Metropolitan Hospital Center.
   - Sau hai mai bine să desfacem o sticlă de Chateau du Nozet şi să râdem puţin, sugeră Renn şi toate căzură de acord.
   - Tu şi Jack, sugeră Renn Emmei, ar trebui să mergeţi undeva. Numai voi doi. Cu atâţia copii pe cap n-o să mai apucaţi niciodată să vă vedeţi goi.
   - Ca şi cum totul s-ar reduce la sex, zise Emma, rotindu-şi ochii în cap.
   - Crede-mă, sexul este foarte important.
   - Aş vrea să te cred. Dar te înşeli atât de des, cu atât de multe lucruri.
   Renn avea impresia că părul de culoarea focului i se ridicase în vârful capului. Cu o mână frumos manichiurata şi-l prinse într-o coadă de cal, apoi o privi în ochi pe Emma şi o întrebă calm:
   - Ce aştepţi de la mine?
   - Compasiune, ceva respect...
   - Dacă încă n-ai observat, sunt o femeie foarte ocupată şi nu am timp să-ţi plâng de milă, dar asta nu înseamnă că nu te respect. Totul vine de la tine; nu te simţi confortabil în prezenţa mea şi nu ştiu de ce. Ce nu-ţi place la mine, Emma?
   Nu ezită nicio clipă atunci când răspunse:
   - Faptul că te placi prea mult, Renn.
   - Şi de ce nu? Dacă n-o fac eu, cine o va face? Sunt o femeie puternică, care trăieşte în prezent. Urăsc frica. E stupidă! Atunci când ai înţeles asta, vei şti că nu sunt o snoabă ascunsă, aşa cum ai tu tendinţa să mă consideri.
   Dacă ar fi ştiut trecutul Emmei, Renn n-ar fi vorbit aşa. Era o femeie puternică şi câteodată putea fi rece, dar nu era o scorpie insensibilă, aşa cum mulţi credeau.
   - Cum arăţi când îţi pierzi busola, Renn? Nevoia asta a ta permanentă de a fi distinsă, chiar şi cu prietenii, nu te oboseşte?
   - Nu, pentru că nu fac niciun efort. Chiar sunt distinsă.
   Renn zbură cu gândul în trecut; nu fusese întotdeauna aşa, dar prefera viaţa ei actuală. Închisese uşa în urma ei şi ştia că ar putea-o deschide cu uşurinţă, dar nu mai voia.
   - Ceea ce mă oboseşte în schimb foarte mult, este teatrul tău nevrotic, Emma. În Universul tău, când totul e perfect, ceva nu e în regulă.
   Emma o privi calm.
   - Cinismul tău te împiedică să vezi realitatea, Renn. Femei ca tine o fac pe Maica Tereza să semene cu Stalin.
   - Iar tu îl faci pe Stalin să semene cu Maica Tereza. Eşti o plângăcioasă iremediabilă şi, într-una din zile, va trebui să te uiţi puţin în jurul tău şi să vezi că nu eşti cea mai oropsită din lume.
   Ava şi Tora, care cunoşteau trecutul Emmei, lăsară jenate capul în jos. Ele ştiau că prietena lor nu era deloc plângăcioasă, slabă sau răsfăţată.
   Fără un cuvânt, Emma se ridică şi părăsi apartamentul - nu era pentru prima oară. Renn regreta că se întâmplase în locuinţa ei. ÎI plăcea să fie o gazdă model, dar cu afurisita de Emma nu-i ieşea niciodată. Gândul îi zbură iarăşi în trecut şi o năpădi o avalanşă de emoţii conflictuale. De când o văzuse pentru prima oară, o şocă asemănarea Emmei cu femeia aceea din Antibes.
   Nu mai spusese nimănui niciodată. Cu timpul, aproape că acceptase ce se întâmplase, iar acum nu mai avea coşmare atât de des. Ce rost mai avea să dezgroape morţii după atâţia ani? Toată lumea avea o poveste de spus, nu-i aşa? Ea, la fel.
   Mica lor reuniune se stricase şi regretau toate patru.
   - Nu prea am încredere în Renn, îi spuse Ava lui Tora, când părăsiră şi ele apartamentul, imediat după Emma.
   Tora fu de acord şi apăsă pe butonul 16 al ascensorului.
   - În general, găsesc că e odihnitor când ai în faţă pe cineva discret, dar simt că în cazul lui Renn, e mai mult decât atât. Uneori tind să cred că ar avea nevoie de ajutor, dar nu îndrăzneşte să-l ceară. Ce-ar fi să-l inviţi la una din serile noastre pe verişorul tău, psihologul?
   - Doar pretinde că este, spuse Ava, ridicând din umeri. În realitate este peşte. Chiar a luat 2 ani pentru proxenetism.
   Izbucniră în râs şi-n final deciseră să meargă la Emma. Copiii se întorseseră de la şcoală şi făceau o hărmălaie de nedescris.
   - Dumnezeule, da’ câţi copii ai şi unde i-ai ascuns până acum? o întrebă Ava râzând.
   - Nu, nu, sunt doar ei doi şi prietena Sarei. Şi eu am impresia câteodată că sunt vreo treizeci în apartament, zâmbi Emma, la rândul ei.
    Era obişnuită să-i fie casa plină de prietenii copiilor şi nu-i displăcea.
   Lucas apăru îmbrăcat într-o cămaşă albă şi cu vesta bleumarin - parcă era dat jos dintr-o reclamă de la Abercombie. Era scump foc, cu guriţa lui frumoasă şi părul lung castaniu.
   - Pot să beau o ceaşcă de cafea? îşi întrebă el mama, cu aerul cel mai nonşalant din lume.
    Emma râse şi-l pupă pe creștet. Sara apăru şi ea în salon dându-şi peste cap frumosul păr negru şi strâmbând ironic din nas.
   Fata ei devenise o domnişoară. Emma avea impresia că trecuse de la Pampers direct la tocuri.
   - Mi-o prezinţi şi mie pe noua ta colegă de clasă? îşi întrebă Lucas sora.
   - E frumoasă? se interesă Emma.
   - Da, dacă-ţi plac fetele cu cap mare şi picioare scurte, răspunse Sara plictisită.
   Lucas o privi agasat.
   - Iar tu eşti geloasă pentru că, acolo de unde vine, era foarte populară şi ţi-e frică să nu-ţi ia locul.
   - Nici la vârsta asta ştii să te exprimi. Ai ascultat pe la uşi, microb?
   - Da. Şi ştii ce am mai auzit? Că ai dinţi mari şi IQ mic.
   Apoi îi întoarse spatele şi-şi întrebă mama dacă erau bogaţi.
   - Numai din punct de vedere financiar, se pare, răspunse Emma, privindu-şi copiii care se certau şi făcându-şi prietenele să râdă.
   - Ne faci o cafea sau ai de gând să ne ţii doar în hărmălaia copiilor? o întrebă Ava.
   Odată instalate în livingul confortabil, Emma aduse vorba de Renn.
   - Va trebui să faceţi un efort şi să nu vă mai certaţi, spuse Ava.
   - Nu mă forţaţi s-o văd prea des. În final am s-o omor, şi-o să-mi şi placă. Mă tratează de parcă aş plânge toată ziua. De acum încolo, o să-i vorbesc doar despre meteo şi despre cum Guvernul SUA a contactat întreaga producţie de teflon a companiei Du Pont pe durata războiului din Coreea.
   - N-ai apucat să ne spui mai multe despre Jack, schimbă Tora subiectul. Ce ţi-a mai scris?
   - Vrei să spui, în afară de cele 10 cuvinte mâzgălite pe cartea poştală, prin care a desfiinţat 1 an de relaţie?
   - Chiar? se miră Tora.
   - Jack e un bărbat fascinant şi mă simt foarte bine când e cu mine. Dar asta nu se întâmplă mai mult de 5 minute pe an. Singura noastră sursă de comunicare este mail-ul sau Poşta Americană.
   - Ştiai ce meserie are când te-ai băgat în această relaţie, spuse Tora. Şi de altfel e admirabil ceea ce face.
   - Doar nu crezi că face toate astea doar pentru a primi un bonus în cer! O face pentru un salariu exorbitant. Şi, de fapt, nici nu ştiu dacă-l iubesc. Mama spunea că „amour et toujour” sunt doar nişte cuvinte frumoase. Încep să cred asta din ce în ce mai mult.
   - Mda. De aia nu te laşi niciodată curtată? o întrebă Ava, iar Emma o privi fără să înţeleagă ce voia să spună. Niciodată nu ai dat numărul de telefon unui bărbat când ţi l-a cerut, şi nu mai eşti cu Tom de mult, iar pe Jack nu-l iubeşti.
   - Nu ştiai că e imprudent să dai detalii necunoscuţilor? zise Emma cu faţa copilăroasă.
   - Da. La 16 ani.
   Lucas intră iarăși în cameră şi îşi întrebă mama:
   - E adevărat că vacile dăunează stratului de ozon sau iar îşi bat alea joc de mine? Ai fi putut să-mi faci şi mie un frăţior, îi reproşă el, după care părăsi camera, fără să aştepte vreun răspuns.
   - Ah, am uitat să vă spun, zâmbi Emma, în prezenţa lui evitaţi să abordaţi subiecte ca: foametea în lume, seceta şi produsele bio.
   - La revedere, se auzi prietena Sarei din hol, apoi uşa se trânti cu putere, făcând să cadă micul tablou atârnat pe perete. Iarăşi.
   - De ce a plecat Cucki? o întrebă Emma pe fiica ei.
   - A spus ceva cum că taică-su e alergic şi că pisoiul ei are tumoare... Sau că motanul face o criză de alergie şi Mike are o tumoare. Una din două, zise fata ridicând indiferentă din umeri. Despre ce vorbeați?
   - Îi spuneam maică-tii să iasă în lume, să se distreze puţin, răspunse Ava.
   - Cine o să cumpere vaca dacă distribuie laptele gratis? sări Sara, ironică. Ce conversaţii mai aveţi şi voi acum la menopauza.
   - Unu la mână: când zic distracţie nu mă refer la sex, şi, doi, nu suntem la menopauză, spuse Ava.
   - Sunteți o excepţie, zise adolescenta, dându-şi ochii peste cap. Ar trebui să scrieţi la National Geografic, aţi câştiga probabil un premiu şi aţi deveni celebre.
   - O femeie la 40 de ani, spuse Tora, astăzi nu mai este considerată bătrână.
   - Da. De o altă femeie de 40! Dar de noi adolescenţii, este. Nu-mi vine să cred că stau sâmbătă seara în casă şi discut despre progesteron. Sunt la două degete de a mă arunca de la etaj.
   - Ar fi păcat, draga mea, zise Emma obişnuită cu capriciile fiicei ei, urăşti înălţimea.
   Sara dădu din mână.
   - Mă duc să mă culc şi sper să nu mă mai trezesc.
   Tânăra dispăru în camera ei şi, după câteva secunde, Rihanna urla cât o ţineau plămânii la combina muzicală. Decisese să aleagă viaţa.

   În timp ce Emma şi Renn făceau pace într-un restaurant cochet din Soho, Kadeem McKidd îşi număra zilele până la eliberare.
    Kiddo - cum îl numeau toţi „camarazii” - nu era nici prizonier de război, nici militar. Era un puşcăriaş oribil care făcuse mult rău în viaţa lui şi pe care anii petrecuţi în spatele gratiilor nu-l îmblânziseră deloc. Încă din adolescenţă, Kiddo era o brută sumbră, dublată de un cretin trist. Tristeţea îi apăruse atunci când îşi găsise mama lată, într-o baltă de sânge. Nu era pentru prima oară, dar acum era diferit. De data asta, nu mai respira şi nu avea nici puls. Iar el asistase la tot şi nu făcuse nimic. În toţi acei ani îşi lăsase tatăl să-i terorizeze, iar acum mama lui era moartă. Nu fusese o mamă exemplară, dar el o iubise. Iar acum nu mai avea pe nimeni în afară de bruta de taică’su, care le făcuse viaţa un iad.
   La cei 13 ani, Kiddo a luat decizia să fie un câştigător în viaţă, iar pentru asta cineva trebuia să piardă. Când tatăl lui, beat turtă ca de obicei, s-a aruncat pe canapeaua soioasă să tragă un pui de somn, Kiddo s-a dus calm la cămară, a luat ciocanul de pe raft şi, fără nicio emoţie, i-a crăpat craniul, după care a sunat la poliţie să raporteze cele două morţi.
   Când oamenii legii au sosit, Kiddo stătea lângă mama lui şi era plin de sânge din cap până în picioare.
   - Ar fi trebuit să-l omor mai de mult, spuse el poliţiştilor, aşa ea ar fi trăit.
   N-avea nicio expresie în ochi şi, când părăsi casa împreună cu poliţiştii, ştiu că n-avea să se mai întoarcă acolo niciodată.
    Un timp a stat la Seattle Children’s Hospital, după care a fost purtat de la o familia la alta. Kiddo nu-şi găsea locul nicăieri şi nimeni nu-l iubea. Era ursuz, niciodată amabil şi deloc de încredere, iar cu timpul ajunsese să urască pe toată lumea. Pe tot parcursul vieții lui, McKiddo a preferat să „blesteme întunericul decât să aprindă o lumânare”, si n-a avut parte decât de întuneric. Când a împlinit vârsta de 21 de ani, şi-a sărbătorit libertatea bând singur într-un bar sordid, după care şi-a încheiat noaptea pe o alee sumbră în compania unei prostituate. În loc de cei cincizeci de dolari promişi, prostituata s-a ales cu gâtul frânt. Acea noapte a fost începutul unui lung şir de crime, iar preferaţii lui erau prostituatele şi bărbaţii agresivi. Nu-şi întreba niciodată victimele ce nume aveau. Numele transforma individul în cineva unic, cu trecut şi viitor, cu succese, eşecuri şi o familie. Lui Kiddo nu-i plăcea să socializeze, aşa că nu purta discuţii prea multe cu aleşii lui.
   ”Un idiot care face pe idiotul”, asta-i spusese tatăl lui o viaţă, şi asta făcea cel mai bine. Acum însă ştia că nu te naşti erou, ci devii unul şi, ca atare, decisese să cureţe străzile oraşului de scursurile societăţii. Să devină eroul din umbră.
   După câţiva ani de dezlănţuiri furioase, inspectorul Frank Duffy a pus mâna pe el, iar într-o zi urâtă şi ploioasă, judecătorul Miller - care nu era la curent cu toate crimele lui - l-a băgat în spatele gratiilor. Acum, Kiddo îşi număra zilele până la ieşirea din pușcărie şi abia aştepta să-i facă o vizită celui care-l băgase acolo. Individul care considerase că sistemul judiciar era prea blând pentru oameni ca el, care într-o secundă îi răpise libertatea şi se declarase omul legii numărul unu al anului.
    Acum venise timpul ca Robocob să plătească. La fel şi Vera Atkins, cum îl numea el pe detectivul Duffy. Kiddo avusese timp în puşcărie să se instruiască, citind articole despre această Atkins, care fusese cea mai importantă femeie-spion în cel de-al Doilea Război Mondial. Încercase şi ceva cărţi motivaţionale ale lui Hill, dar i se păreau o pierdere de vreme. El era un bărbat adevărat şi prefera cărţi ca Shining sau Misterul din camera X, nu încurajări pentru plângăreţi. El n-avea nevoie de încurajări; dorea doar cinci minute cu nenorocitul de Miller.
    Kiddo închise ochii, iar pe chipul hidos îi apăru un rânjet, gândindu-se că, în câteva zile, visul avea să i se realizeze.

   Era sâmbătă seara şi restaurantul lui Renn era plin. Lângă fereastră rezervase o masă mare pentru prietenii ei.
    Nu se întâmpla des ca toţi să se reunească în acelaşi timp, dar în seara aceea chiar şi Richard avea să fie prezent. Locuiau împreună de aproape 1 an şi ea încă-l considera ca pe un fel de musafir. Avea tot dreptul să gândească aşa, pentru că nu ştia prea multe despre el. Ştia doar ce-i spusese el, iar ea nu se gândise să verifice.
   Nu plecaseră niciodată în vacanţă, nu-i prezentase niciun prieten de al lui - în afară de imbecilul cu care venise prima oară la ea la restaurant - iar de părinţii lui îi vorbea foarte rar. Ştia că locuiesc în San Francisco, că mama lui era o casnică fericită, iar tatăl, un macho al anilor 40. Nu-şi exprimau niciodată dorinţa să viziteze New York-ul şi, dacă totuşi veniseră în vizită, ea nu era la curent.
   Renn se născuse în Boston, dar, când avea 5 ani, părinţii ei veniseră în New York şi de atunci locuia acolo - cu excepţia a 2 ani, când plecase la Paris să lucreze cu A. Ducasse, renumitul bucătar. Oraşul Luminilor îi plăcuse, dar pentru ea nimic nu era mai frumos ca ţara ei dragă. America era într-adevăr Pământul Făgăduinţei, iar oamenii erau buni, civilizaţi şi uniţi. Aproape că nu se mai gândea niciodată la Franţa şi la persoanele arogante pe care le întâlnise acolo. Voia să uite ce se întâmplase în Antibes...
   - Bună, Renn, zise Tora care tocmai sosise cu fiica ei, Lily, şi cu Carter.
   Erau o familie plăcută, credea ea, deşi nu-i cunoştea prea bine. Exemplul personificat de modestie, clasă şi inteligenţă. Cu toate că, uneori, discreţia şi fineţea lui Carter lăsau de dorit. Se zicea despre el că făcea curte tuturor asistentelor din blocul operator, dar era uşor să bârfeşti pe cei care erau în lumina reflectoarelor şi care erau atât de invidiaţi pentru succesul lor.
   - Bine aţi venit! le ură ea. Emma şi Jack nu sunt cu voi?
   - Vin cu Ava, răspunse Tora.
   - Sara şi Lucas sunt la Tom, spuse Lily, nefericită. Dar sper să vină pentru desert, altfel voi muri de plictiseală.
   - Ava îl aduce şi pe James, draga mea, zise blând Carter.
   - Am 14 ani, iar el, 10, tata.
   - E un băieţel foarte perspicace.
   - Iar eu sunt în avans pentru vârsta mea, deci ne întoarcem la punctul de plecare. Mă voi plictisi îngrozitor!
   Însă Lily se înşela. Seara urma se fie mult mai interesantă decât se aştepta.
   La ora 8 toată lumea sosise, iar Renn le pregătise foie gras , momiţe de viţel şi ravioli cu rață în sos dulce-acrișor. Ca desert, au avut soufle cu Grand Marnier şi bezele cu ciocolată, preferatele lui James. Emma era destul de agitată. În ultima clipă, Jack anulase - unul dintre copii nu se simţea bine şi se dusese la fostul cămin conjugal.
   - Esti OK, Emma? o întrebă Richard, care stătea la masă în dreapta ei, urmărind-o din când în când pe Renn, regina balului.
   - De ce n-aş fi? Editorul mi-a zis că noul meu roman e plictisitor, proprii copii mă urăsc pentru că le-am anulat week-end-ul cu prietenii lor, iar Jack, care a venit doar pentru câteva zile, mă evită cât poate. Dar partea bună este că, foarte des, câştig la table.
   El bufni în râs şi o bătu prieteneşte pe mână. Lily şi James îşi făcură semne pe sub masă.
   - Crezi că sunt amanţi? întrebă James, încet.
   - În mod cert, răspunse repede Lily. Şi eu aş avea o amantă dacă ar trebui să locuiesc cu Renn. E bizară, n-o plac deloc.
   - Mie-mi place de ea. Mai ales când poartă tocuri, şopti băiatul.
   - Poartă tot timpul tocuri. Cred că doarme cu ele!
   - Nu, proasto, dar aşa femeile par că au picioarele mai lungi.
   Lily îşi dădu ochii peste cap.
   - Bine, bine, super masculule, acum ce-ar fi să mergi şi să-i spui lui Renn că Richard o curtează pe Emma?
   - De ce eu?
   - Pentru că la 10 ani ni se mai permit gafele, în schimb la 14, sfârşim pe canapeaua unui psiholog căruia-i pute gura.
   - Nu vreau s-o fac. Mi-e ruşine.
   - Și luni la şcoală, când o fată o să-ţi spargă dintii, n-o să-ţi fie ruşine?
   James strâmbă din nas.
   - Toată lumea te crede un înger, dar în realitate tu chiar ai nevoie de un exorcist, Lily. Şi mama ta, care pare atât de perfectă, nu este deloc. Sunt poate cel mai mic din clanul ăsta, dar vă ştiu la toţi părţile întunecate. Iar Tora, crede-mă că are...
   - Ești nebun, Lucas, zise fata nebăgându-l prea mult în seamă.
   Emma abuzase cam mult de vin, iar acum râdea zgomotos, aşa cum nu-i era în obicei. Toată seara se amuzase cu Richard, iar lui Renn nu-i scăpa.
   - Nu crezi că te simţi un pic prea bine cu Richard? o întrebă Tora. Te sfătuiesc să stai de-o parte, Renn e cu ochii pe tine.
   - A asculta sfaturile cuiva ţine de ficţiune, râse Emma. Nimeni nu mai ascultă de nimeni în ziua de azi, doar tu, blânda si supusa mea prietenă de-o viaţă.
    Tora dădu uşor din cap; ştia că nu era momentul să-i facă morală lui Emma. Chiar dacă motivele pentru care se simţea bine nu erau prea ortodoxe, Tora prefera s-o vadă aşa decât cu capul băgat în perna udă de lacrimi. Trăise cu ea ani grei şi câteodată avusese impresia că prietena ei dragă nu se va mai ridica niciodată.
   Tot restul serii, Emma nu se despărţi de Richard. Glumeau, râdeau şi apoi au trecut la tatonări timide, parcă încercând să se descopere.
   Începând cu acea seară, Emma îl întâlni din ce în ce mai des pe Richard.
   Evident, totul era un hazard. Când, într-o zi, s-au întâlnit la curăţătoria chimică unde-şi ducea hainele, ea i-a zis râzând:
   - Dacă nu te-aş cunoaşte, aş spune că mă urmăreşti.
   - Chiar asta gândeam şi eu despre tine. Ieri la cafeneaua mea de pe Riverside Bulevard, acum două zile alergai în Central Park...
   - La fel ca alte sute de oameni, râse ea.
   Râdea des când era cu el.
   - Ești în vacanţă? îl întrebă.
   - Nu, dar mi-am luat curse mai scurte. Nu mai trec oceanul.
   - Poţi să schimbi asta după bunul tău plac?
   - Da. Când eşti un pilot extraordinar ca mine, zise el luând un aer de adolescent năzdravan.
   Râsete. Da, Tora avusese dreptate. Se distra mult prea bine cu el.
   - Richard, nu ştiu dacă e bine ce facem.
   - Ce-ar fi să discutăm toate astea în jurul unei cafele? propuse el cu aerul cel mai inocent posibil, iar ea nu putu să-l refuze.
       „Ce-o să te faci, deşteapto, când o să vrea ceva mai mult decât o cafea şi o vizită la curăţătoria chimică?”
    Scutură capul ca să înlăture gândul şi-şi spuse că va studia problema mai târziu. Intrară la Boathouse şi, în final, el îi propuse să mănânce.
   - Dacă ţi se pare că aici e prea romantic, ne putem duce unde se serveşte snack-ul şi de unde vederea la lac nu e atât de superbă, glumi el.
   - Supele de pui la 3 dolari nu mă mai încântă aşa ca în anii studenţiei.
   - Ah, pentru că ai mai mult de douăzeci de ani?
   - Dacă-ţi imaginezi că mă flatezi spunându-mi asta, râse ea, ei bine... ai dreptate.
   El îşi înclină puţin capul spre stânga şi-o privi admirativ. Ei îi plăcea să fie  privită aşa. Şi îi mai plăcea şi faptul că, la cei 43 de ani ai lui, Richard era un bărbat frumos, atletic şi foarte sexi. Avea dinţii perfecţi, de un alb strălucitor, ceea ce îi dădea un aer de vedetă de cinema. Nu vorbea prea mult şi era întotdeauna calm - ceva în genul lui Kevin Costner în Bodyguard. Îi trase scaunul şi o ajută să se instaleze confortabil. Ploua, iar focul din şemineu dădea o notă de intimitate foarte plăcută. Emma iubea New York-ul şi era îndrăgostită de Central Park, care era frumos în toate anotimpurile.
   - La ce te gândeşti, Emma?
   - Admir lacul. Suntem norocoşi să trăim aici.
   El aprobă.
   - Ai vizitat atâtea ţări, Richard, care te-a impresionat cel mai mult?
   - Mi-a plăcut mult Franţa: Parisul, Coasta de Azur, Valea Loarei sunt locuri extraordinare. N-am să înţeleg niciodată de ce francezii sunt atât de plângăcioşi şi nemulţumiţi. Cred că nu există un alt popor care să facă mai des grevă ca ei.
   - Și, în general, funcţionează, râse Emma. Lucrează 35 de ore pe săptămână, au asigurare medicală extraordinară şi ajutor social admirabil.
   - Exact. De aceea nu înţeleg de ce sunt nemulţumiţi. Este foarte confortabil să locuieşti în Franţa; ca să nu mai vorbim de brânzeturile lor, de pâinea şi vinul cel de toate zilele.
   - Da, spuse Emma, şi mie-mi place Franţa, dar ador America. Ce poate fi mai frumos ca San Francisco, Utah, Montana sau Yelow Stone?
   Richard râdea.
   - Am înţeles, eşti foarte patrioată. Şi eu cred că avem o ţară superbă.
   - Ai stat şi în Seattle un timp, nu-i aşa? De ce ai plecat de acolo?
   - Pentru că ploua mult. Şi mi-am surprins soţia în pielea goală cu prietenul meu cel mai bun.
   Spusese asta cu calmul ce-l caracteriza. Nu se simţea nici regret, nici tristeţe în glasul lui. Erau răni deja cicatrizate.
   - Sper că făceau dragoste, glumi Emma şi amândoi pufniră în râs.
   - Sex de-o noapte, continuă el. Se pare că au băut prea mult şi au gândit prea puţin. Aşa s-a justificat ea când îmi cerea să n-o părăsesc.
   - Și ce-ai făcut?
   - Aveam de ales între a fi bun sau a fi fericit. Am ales fericirea.
   - Ești fericit cu Renn?
   El își lăsă capul in jos și se gândi o secundă.
   - E uşor să fii cu ea. Nu pune niciodată întrebări deranjante şi nici nu cere nimic.
   - Și asta este tot ce-ţi doreşti de la viaţă? O femeie căreia nu trebuie să-i dai explicaţii?
   - Văd unde baţi, spuse el, dar nu-mi plac femeile gălăgioase sau capricioase. Cu Renn mă înţeleg bine, e plăcută şi misterioasă.
   N-o iubeşte, gândi ea. Ca mulţi bărbaţi, preferă facilitatea.
   - Ştiu la ce te gândeşti, o surprinse el. Îţi spui că sunt un bărbat superficial care nu vrea să se angajeze.
   Oare avea puteri supranaturale sau era ea atât de uşor de citit?
   - Eşti? îl întrebă.
   - Posibil. Dar n-am fost întotdeauna aşa. Am avut mai multe experienţe triste care mi-au tăiat aripile puţin câte puţin. Divorţul mi le-a frânt de tot. Şi probabil nici n-am cunoscut încă persoana potrivită.
   Părea trist când spunea asta şi, uitându-se în ochii lui, ea-şi zise că era tipul de bărbat de care orice femeie s-ar fi putut îndrăgosti repede. Emana forţă şi vulnerabilitate în acelaşi timp, combinaţie ce putea înnebuni mai mult de jumătate din Terra.
    Emma luă o înghiţitură de vin de Sauternes şi, privindu-l printre gene, se gândea la tot felul de lucruri. Marea majoritate erau obscenităţi, gândi ea amuzată şi surprinsă totodată. A fost salvată de ospătăriţă care, arătându-i meniul lui Richard, îşi împinse ostentativ sânii în faţa lui. În ziua de astăzi, femeile puteau fi la fel de „porci” ca bărbaţii, gândi Emma, cu un zâmbet pe buze.
   - Râzi cu mine sau de mine? o întrebă el, după ce chelneriţa plecă.
   - Pentru o secundă, am avut impresia că te va alăpta, răspunse Emma amuzată.

.........................................