..................................................
3-7
A doua zi, ea părăsi teritoriul Franţei şi nu se mai întoarse niciodată acolo.
Aflase din ziare că faimosul bucătar francez avusese un accident în apartamentul lui, frângându-şi singur gâtul în căderea peste balustradă. Încă o dată, soarta fusese de partea ei, dar ea ştia că nu trebuia să forţeze destinul.
În noaptea aceea, după ce-şi bătu unchiul care o violase în copilărie, se jură că n-o să mai permită niciodată unui bărbat s-o facă să sufere sau să-şi pună libertatea în pericol. Şi totuşi, un vagabond care asistase la scena dintre ea şi Victor, reuşise să o tortureze pe ea şi familia ei, timp de ani de zile.
După ce Renn plecase, lăsându-şi unchiul într-o baltă de sânge, vagabondul ascuns în spatele tomberoanelor ieşise şi, cu o mişcare sigură, îi sucise gâtul violatorului. Ura bărbaţii agresivi şi, de câte ori vedea unul, făcea singur dreptate. După ce-i luă viaţa nenorocitului, o urmări pe Renn până acasă şi-şi notă mental adresa.
Când, a doua zi, poza lui Victor a apărut în ziar, criminalul a ştiut că venise momentul să-şi asigure existenţa. A început să scrie scrisori de ameninţare familiei Roussel şi să le zică că ştia totul. Dacă nu-i dădeau lunar 5 mii de dolari, până la sfârşitul vieţii lui, avea să spună totul poliţiei. Renn nu ştia ce se întâmplase cu unchiul ei după ce ea plecase, dar îşi amintea că acesta încă respira când ea părăsise locul crimei.
Aşa că familia ei a început să-l plătească pe criminal în fiecare lună. După 2 ani, acesta nu s-a mai prezentat ca în fiecare lună la uşa lor, iar ei estimaseră că probabil fusese omorât într-o bătaie dintre interlopi. De aceea, când criminalul se prezentase după o lipsă de cincisprezece ani la restaurantul ei, Renn rămase șocată.
Nu se aştepta să-l mai vadă vreodată pe nenorocit şi, în niciun caz, într-o seară în care prietenele ei erau acolo şi trebuia să se justifice. Apoi îi veni rapid ideea cu unchiul ei şi salvă cât de cât situaţia. Era mai simplu să le spună că acela era unchiul ei şi nu un cerşetor care o şantaja de ani. Nu avea chef să se destăinuiască mai mult.
Emma şi Richard îşi făcuseră un ritual din a se vedea când copiii erau la Tom sau la vreun prieten.
Se cunoşteau, se tatonau şi se descopereau unul pe celălalt, simţindu-se bine împreună. Se întâlneau pe ascuns în diverse hoteluri, cafenele sau restaurante, unde ştiau că nu riscau să fie văzuţi de cunoscuţii lor. De când era cu el, Emma îşi neglijase şi prietenele, iar Tora, care bănuia ceva, începea să se îngrijoreze pentru ea. De câte ori o sunase, Emma invocase diverse scuze: ba era ocupată cu editorul ei, ba avea întâlnire cu Tom sau era la tenis cu Lucas.
Însă, în acea zi, Tora hotărî să nu se mai lase dusă de nas, aşa că o luă direct.
- Te sun să te pun în gardă. Nu ştiu sigur ce faci în ultimele săptămâni şi cu cine, dar tocmai am luat prânzul cu Renn şi mi-a zis că a angajat un detectiv privat.
- Mă urmăreşte?
- Nu pe tine. Pe Richard, dar bănuiesc că e acelaşi lucru, nu?
- De când l-a angajat? întrebă panicată Emma.
- De vreo 3 săptămâni. E rău?
- E dramatic!
- Îţi place să fii în centrul dramei mai nou, Emma.
- Nu chiar. Dar, din păcate, am ceva experienţă.
- Deci, eşti cu Richard? întrebă Tora.
- M-ai crede dacă ţi-aş spune că nu?
- Nu, răspunse categoric Tora.
- Atunci sunt cu el! Şi, înainte să mă cerţi, vreau să ştii că sunt fericită. N-am mai fost aşa de la... încă nu îndrăznea să rostească cuvintele. Ştii tu de când.
- Pe Renn de când n-ai mai văzut-o?
Emma se gândi puţin.
- Ne-am întâlnit în ascensor acum 3 zile. Era amabilă.
- Ea nu e niciodată amabilă cu tine, ai grijă. Poate nu ştie încă de voi doi.
- Crezi? îndrăzni Emma să spere.
- Ești încă în viaţă, nu? Ştim amândouă că Renn e capabilă de multe când se înfurie, indiferent de masca pe care şi-o pune în public.
- Da, admise Emma, mi-e frică de femeia asta câteodată.
- Frica nu te-a împiedicat totuşi să-i furi iubitul. Când va afla, va face urât.
- Ce-o să mă fac?
- O să-ţi spun eu ce n-o să faci. N-o să-l mai vezi pe Richard. Ştiu că Renn e superficială şi că probabil nu e îndrăgostită de el, dar este iubitul ei, nu al tău.
- De partea cui eşti?
- Știi bine că sunt de partea ta, dar asta nu înseamnă că sunt de acord cu ce faci.
- Prea târziu. Sunt îndrăgostită de el, declară Emma sus şi tare.
- Ești îndrăgostită de ideea de a fi îndrăgostită, spuse blând prietena ei.
- Are vreo importanţă, Tora? Pentru prima oară de ani de zile, mă dau jos din pat şi nu-mi doresc să mă arunc de la etaj sau să mă calce vreun autobuz. Tu eşti singura care ştie povestea mea cel mai bine, iar acum te întreb: crezi că trebuie să renunţ la dreptul de a fi fericită? Chiar şi dacă, aşa cum ai spus, este doar o fantasmă. Tom este căsătorit şi fericit. Niciodată nu va mai fi al meu şi cel mai greu de suportat este faptul că totul e din vina mea. L-am lăsat să plece, Tora. Ba nu! L-am gonit şi-am aruncat cu pietre după el, iar acum trăiesc doar cu momente furate şi nu mai ştiu ce scuze să invoc ca să-l văd. Discutăm de copii, dar tot ce am eu chef de fapt, este să mai am un copil cu el. Sau chiar zece! Înțelegi acum felul în care îmi petrec eu nopţile? Sau, dacă cumva am norocul şi nu mă gândesc la asta, chipul micuţ al lui Angel îmi apare în faţa ochilor. Se uită la mine şi plânge încet, mă cheamă şi mă întreabă de ce am lăsat-o singură în noaptea neagră? Îmi zice că-i e frig şi frică, apoi mă trezesc şi mi-e frig şi frică şi mie. Şi mă întreb de ce am lăsat-o singură pe nenorocita aia de prispă. Şi-mi doresc să dau timpul înapoi, dar nu pot! Iar în nopţile în care sunt norocoasă, reuşesc în vis să dau timpul înapoi şi îmi iau copilul în braţe, îl strâng la piept, nu-i mai dau drumul şi plâng de fericire că-i simt mirosul şi-i simt căldura. Apoi mă trezesc şi realizez că nu e cu mine, că nu va mai fi niciodată! Şi plâng, dar de data asta de durere. M-am săturat de atâtea lacrimi în viaţa mea, Tora, iar dacă Richard poate măcar pentru scurt timp să mă facă să uit, ei bine, accept. Ştiu că nu e bine, dar dacă nu o fac, voi muri de inimă rea. Nu mai pot să fiu atât de tristă mereu...
Plângea încet şi o făcu şi pe Tora să plângă.
- N-am ştiut că încă ţi-e atât de greu, după toţi anii ăștia. De ce nu mi-ai spus?
- Fac parte dinr-un club din care nimeni nu vrea să facă parte. Apoi, ai problemele tale cu Carter, n-am vrut să te mai supăr şi eu.
- Știi? o întrebă Tora.
- Evident că ştiu. Am crescut împreună, te ştiu pe de rost. Ceea ce nu înţeleg este de ce accepţi asta? De ce îl laşi? Sau de ce nu îl laşi?! Tu eşti cea mai curajoasă fiinţă pe care o cunosc. De ce nu pleci?
- Știi ce se spune: „curajul se află adesea la un pas de frică”. Apoi Carter nu are numai puncte negative.
- Nimeni nu este doar rău sau doar bun, frumos său urât, ştiu asta. Fiecare persoană are nuanţe şi toane. Dar dacă toanele lui Carter te umplu de vânătăi pe tot corpul, eu cred că trebuie să faci ceva pentru asta, Tora.
- Nu e chiar atât de demonic cum crezi, îşi apără ea soţul, demonstrându-i Emmei că este genul de femeie bătută care n-are curajul să plece, care se simte vinovată şi crede că merită să fie pedepsită. Poate fi foarte tandru şi atent...
- Și crezi că el deţine monopolul? Ştiu că soţul tău are şi părţi bune, dar compasiunea şi cruzimea pot coabita în aceeaşi persoană. Nu poţi să stai cu un om care-ţi face viaţa un coşmar, doar pentru că o dată pe an este plin de compasiune.
- Se urăşte de fiecare dată când mă răneşte. Habar n-ai prin ce suferinţă trece. Şi apoi îi spun că dacă el nu se poate ierta, încerc să-l iert eu...
- Pare o activitate solitară. Nu te-ai săturat să fii bătută şi minţită, apoi să ierţi?
- Suntem o familie de nobili, deci minţim cum respirăm şi facem totul ca să ne ascundem cât mai bine problemele, recunoscu ea.
- Dar tu n-ai probleme Tora, el are. Şi nu tu o să i le reglezi. Va trebui să-l ajuţi impunându-i să facă terapie. Primul pas spre vindecare esta să accepte că are o problemă. Şi dacă vezi că nicicum nu-l poţi convinge, pleacă! Ştii care este definiţia nebuniei? Repetarea aceluiaşi comportament şi aşteptarea unui rezultat diferit. Dacă nu iei măsuri, niciodată nu vei obţine un alt rezultat. Poate doar unul mai rău, cum ar fi moartea. Şi ştii că aceasta este definitivă, adică fără cale de întors!
- Nu e chiar aşa grav cum faci să pară, Emma.
- Crezi că nu ştiu că anul trecut ai plecat singură la cura de detoxifiere? Te-ai retras să-ţi lingi rănile, să le faci să dispară. Dar din sufletul tău nu vor dispărea niciodată.
- Dar încă îl iubesc în felul meu, minţi Tora.
- Îl iubeşti pentru că ţi-e frică de el sau ţi-e frică că-l iubeşti prea tare şi-o să-ţi lipsească bătăile lui?
- Nu sunt atât de nebună, admise ea. Dar ai dreptate, trebuie să fac ceva. Îmi pare rău că n-am vorbit până acum cu tine, dar nici eu nu voiam să te supăr cu micile mele probleme.
- Mici probleme?
- Da, răspunse blând Tora, în comparaţie cu ale tale, sunt mici. Şi, Emma, nici măcar pe sfert nu am curajul tău. Ești cea mai dârză femeie pe care am cunoscut-o vreodată şi sunt mândră că eşti prietena mea. De acum încolo, trebuie să ne promitem c-o să păstrăm secretele între noi şi că n-o să mai avem secrete una faţă de alta.
- Promit, zâmbi Emma, iubindu-şi prietena din tot sufletul.
- Ce-ar fi să mergem sâmbătă seara la restaurantul lui Renn?
Îmbrăcate elegant, cele trei prietene stăteau la masa frumos decorată de Renn. Copiii aveau şi ei masa lor nu departe şi se anunţa o seară plăcută.
Renn părea înfloritoare, fericită şi foarte suplă, iar Emma se întreba dacă nu cumva îşi inventase sarcina doar ca să-l pedepsească pe Richard.
- Arăți bine, o complimentă Emma, iar burtica nu ţi se vede deloc. În ce lună spuneai că eşti?
- N-am spus, o fulgeră roşcata din priviri.
Apoi, uitându-se la celelalte prietene, adăugă:
- În 6 săptămâni, cred.
- Nu munceşti prea mult? o întrebă Tora. Primele 3 luni sunt importante.
- Mă simt bine şi munca mă ajută să mă gândesc mai puţin la Richard.
În timp ce vorbea, se uita prin restaurant, ştiind exact impactul pe care-l avea asupra bărbaţilor. Îşi unduia coapsele, clipea des şi se juca cu părul roşu buclat, într-un fel senzual. Emma ar fi plesnit-o.
- Ai spasme la gât? nu putu ea să se abţină, iar Renn se opri din ce făcea şi iarăşi o săgetă cu privirea.
- Ce miroase aici? întrebă Sara, care venise până la masa lor.
- A mediocritate, răspunse Renn, aruncându-şi părul lung pe spate şi privind-o pe Emma.
Da, părea clar că Renn era la curent.
- A descoperit ceva detectivul tău? o întrebă Ava pe Renn.
- Da. Se întâlneşte cu o roşcată creaţă şi superbă. M-a părăsit pe mine, dar se pare că tot pe mine mă caută. Femeia-mi seamănă leit, mi-a spus detectivul. M-aş mira ca el să-şi găsească fericirea într-un surogat.
- Ai să te miri cât de repede o să se consoleze pilotul cel chipeş, râse Sara, care niciodată n-o plăcuse pe Renn, dar care în secret o admira. E frumos în draci!
- Iar tu ai 15 ani! o fulgeră Renn cu privirea.
- Asta nu înseamnă decât că sunt o adolescentă normală.
- Nu chiar, interveni Emma. Asta înseamnă că tu învăţai să umbli când el îşi sărbătorea a 30 şi treia aniversare.
- Bine, bine, îşi dădu puştoaica ochii peste cap. Oricum sunt îndrăgostită de Alain, aşa că Richard al vostru s-ar putea plimba gol pe aici, că nu m-ar interesa... foarte, foarte tare, mai adăugă fata râzând.
- Te gândeşti înainte să-ţi dai drumul la gură? o întrebă mama ei, bucuroasă că nu erau şi străini la masă.
- Gândirea profundă îmi provoacă sângerări nazale, zise fata, făcându-i cu ochiul.
Era departe de a fi proastă, iar la şcoală avea rezultate bune, însă îi plăcea câteodată să se ia de adulţi.
- Ce vreţi să mâncaţi? schimbă Tora subiectul.
- Orice, în afară de supe şi piureuri, răspunse Sara. M-am săturat de atâta vacanţă pentru dinţi, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.
Nu, nu înţelegeau toţi, dar copiii de la masa apropiată pricepeau şi se puseră pe râs, enervând-o pe Renn fiindcă deranjau intimitatea restaurantului.
Acolo nu erau la Mc Donald; Renn’s House era un restaurant şic, unde copiii gălăgioşi nu erau bineveniţi.
- Iarăși s-a umflat în pene vulpea de la etajul 12, remarcă Cristal, prietena Sarei de 16 ani. Nu-i plac copiii?
- Doar pe cei fericiţi îi urăşte, răspunse Sara. Şi nu mă refer doar la copii. Renn urăşte pe toată lumea: femei, bărbaţi, copii şi animale.
- Atât de tare m-am plictisit la ora de istorie ieri, încât mi-am ţinut respiraţia, se băgă şi Lucas în seamă. Moartea nu mi se mai părea atât de crudă.
Lily, fata de 14 ani a Torei, se ridică şi se duse la masa adulţilor.
- Ce este sifilisul? o întrebă ea direct pe mama ei, fără nici o introducere.
- De ce întrebi? încercă Emma să câştige timp. Despre asta vorbiţi voi la masă?
Fata ridică din umeri.
- Asta şi faptul că l-am invitat pe prietenul meu Skypy la schi cu noi. Vine şi mama lui.
- De ce, de ce ai făcut asta? sări Sara. Maică-sa e o cretină şi nu mai avem nevoie de una în plus.
Emma îşi lăsă capul pe spate.
- Şi ce trebuia să fac? întrebă Lily. De fapt, s-au autoinvitat.
- Să minţi! Aşa cum fac toţi oamenii normali: ce bine arăţi! N-ai nici un rid. Copilul e superb! Toate camerele de la cabană sunt ocupate! ţipă Sara la fată.
- Iubito, întrebă Tora încet, de ce vorbiţi de sifilis?
- L-am auzit pe tata aseară ”ţipând” în şoaptă la telefon.
Tora se albi la faţă, iar prietenele ei încercară să salveze situaţia.
- Este o marcă de scooter, zise Ava.
- Știu şi cu cine vorbea, continuă fata, parcă hotărâtă să nu se mai oprească până nu-i provoca o criză cardiacă mamei ei. Cu mătuşa lui Connie; am fost odată cu tati la ele acasă.
- La ele acasă? se bâlbâi Tora.
- Da. E drăguţ... odată ce te-ai obişnuit cu mirosul de varză.
- Va trebui să faci ceva, spuse blând Ava, după ce fata plecă.
Tora dădu din cap că da, dar ştia că-i era aproape imposibil.
- Și dacă-şi ia viaţa? Într-o zi, când i-am spus că-l părăsesc, m-a ameninţat că se sinucide.
- Iar dacă tu mai stai mult cu omul ăsta, zise Emma, n-o să trebuiască să te sinucizi, pentru că te va omorî el!
- Ești independentă material, ce te leagă de bruta asta care te înşală prin toate spitalele şi umple suburbiile cu sifilis? se revoltă Ava.
- Nu puteţi voi cumva să vorbiţi cu el? întrebă Tora.
- Nu, zise Renn. Dar putem să-i spunem că e un porc oribil şi că-l dăm pe mâna poliţiei dacă se mai atinge de tine.
- Și tu ştii? se miră Tora, fără să audă când Renn ajunsese la masa lor.
- Eu, precum şi întregul Manhattan şi câteva suburbii. Tu chiar crezi că nimeni nu înţelege când te ascunzi în spatele ochelarilor negri de soare sau când, pe o vreme de 40 de grade, te îmbraci cu bluze cu mâneci lungi? Fă ceva, femeie, altfel o să te trezeşti că a trecut viaţa pe lângă tine. Sau n-o să te mai trezeşti deloc. Lucrurile n-or să dispară dacă pretinzi că nu există, Tora. Fii sinceră cu tine şi cu noi şi lasă-ne să te ajutăm.
- Și cum rămâne cu familia mea? se plânse ea.
- Tora, spuse Renn, membrii unei familii nu împart doar un acoperiş, ci visuri şi speranţe. Ce speranţă mai ai tu pentru această căsătorie? Că poate totuşi, data următoare când vei da cu capul de colţul mobilei, n-o să te loveşti la tâmplă şi-o să supraviețuiești?
Renn o plăcea mult pe Tora şi-i părea rău pentru ea. Când, pentru prima oară, înţelesese ce se întâmplă în viaţa ei, dorise s-o ajute, dar a înţeles că Tora nu era încă pregătită să-şi spele hainele în public.
- Să ceri ajutorul nu e un semn de slăbiciune, spuse blând Emma, ci un semn de maturitate.
- Am pe cineva, le mărturisi Tora, șocându-le pe toate.
Se aşteptau la orice, numai la asta nu. Tora nu înşela niciodată pe nimeni.
- Credeţi că sunt suficient de matură acum?
Şi cum nimeni nu zise nimic, ea continuă:
- De mai bine de 1 an. Şi ne iubim mult; el mi-a cerut să ne căsătorim, dar mi-e frică. Mi-e frică dacă stau şi mi-e frică să plec, mi-e frică să mai tac şi mi-e frică să vorbesc. Mi-e frică de tot, chiar şi de umbra mea.
Emma îşi puse încet mâna pe braţul prietenei sale.
- Umbrele n-au nimic securizant, într-adevăr, dar ar trebui să-l părăseşti pe Carter. Nu neapărat ca să mergi la iubitul tău, ci pur şi simplu ca să-ţi salvezi viaţa.
- Sunt căsătorită cu un om pe care nu-l mai suport şi mi-e frică să-l las pentru un bărbat care este opusul lui. Acum 2 ore, Carter m-a sunat de la spital şi mi-a zis că are o surpriză pentru mine. O fi aflat, credeţi?
Tora era complet terorizată.
- Poate te anunţă doar că se mută în Antarctica cu una din curvele lui sifilitice şi plictisite din suburbie, replică Renn, părându-i rău pentru teroarea prin care trecea prietena ei. În orice caz, faptul că ai un amant e cea mai bună veste pe care am auzit-o de mult timp. Reprimată şi deprimată, merg împreună. La fel ca şi whisky cola, spuse Renn sevindu-i lui Tora un pahar de alcool.
Seara lor liniştită, în final, nu fusese chiar atât de liniştită. Aflaseră multe secrete la micuța masă din restaurant şi, cumva, cele patru prietene se simţeau mai apropiate. În acea seară, prietenele au convins-o pe Tora să iasă din mariajul acela periculos, să-i pese mai mult de viaţa ei şi să trăiască pentru ea. Eșecul doare, respingerea doare, la fel şi tristeţea; se spune că, dacă faci tot posibilul în viaţă să eviţi toate astea, atunci nu mai cunoşti bucuria succesului, a fericirii. Dar oare chiar trebuie să trecem prin toate nenorocirile ca să conştientizăm?
Trecuseră 2 ore de când Sara trebuia să fie deja acasă. Era a treia oară în acea săptămână când întârzia, iar Emma se plimba nerăbdătoare prin apartament.
O sunase de mai multe ori, dar fata nu răspunsese, iar acum era tentată să-l sune pe Tom, dar nu voia să-l alarmeze. Probabil că ea era vinovată de comportamentul Sarei; fusese prea severă cu ea şi fata acum se revolta. Ura sentimentul acela de vină, era demodat şi epuizant. Îşi luă mobilul şi o sună din nou. La a patra sonerie, fata răspunse:
- Sunt în taxi, acum ajung, nu mă mai hărţui.
- Trebuia să fi deja de 2 ore acasă, Sara. Ai doar 15 ani.
- N-am putea avea această discuţie mai târziu? şuşoti ea. Sunt cu prietenii mei.
- Care din ei?
Fata îi închise în nas. Când, după două ore, îşi făcu apariţia, o anunţă pe mama ei că vrea să se mute la Tom.
- Nu-mi mai place să stau la tine. Eşti non stop în spatele meu şi trebuie să mă justific pentru tot ce fac.
- Şi ai impresia că la tatăl tău va fi altfel? Ne cunoşti mai bine de atât, Sara. Trebuie să discutăm.
- Oh nu, se văită fata, iarăşi? Spune-mi că n-o să fie unul din acele momente care o să mă adoarmă şi peste 10 ani, când o să-mi amintesc.
- Îţi promit că nu vei adormi deloc. Ştiu că sâmbăta trecută n-ai fost la familia Jackson, aşa cum ne-ai zis, şi mai ştiu că prietenii tăi au fost arestaţi pentru deţinere de droguri. Nu vreau ca problemele lor grave să devină problemele tale grave, aşa că n-ai să-i mai vezi.
- De ce? Pentru că am doi prieteni care au îndrăznit să fumeze marihuana? Am vrut şi eu să văd cum e să te laşi dus de val pentru un minut, ce e aşa grav?
- Iar eu aş vrea să-i trag un picior în fund lui Putin, dar pentru asta nu iau primul avion spre Rusia, Sara. Nu mai vreau să-i vezi pe cei doi drogaţi, e clar?
- Marihuana, mama, nu mai exagera atât.
- Şi crezi că asta e vitamină, Sara? Ia caută pe Google. Unde-ţi este Ipadul?
- În camera mea, pe masa de machiat.
- Pe birou, Sara. Ăla e biroul tău. Şi vreau să ştiu unde exact ai fost în seara asta şi cu cine? De unde ai avut bani să-ţi cumperi cureaua de la Hermes şi cerceii cu diamante?
Fata căuta disperată un răspuns.
- Ce este, Sara? Prea multe întrebări? Prea repede? Şi n-ai niciun răspuns pregătit? Am găsit în camera ta, ascuns în dulap, un flacon de Jasmin Rouge de la Tom Ford, care costă peste două sute cincizeci de dolari! Poţi să explici?
- Intimitate, ştii ce e aia? urlă fata. Ai îndrăznit să-mi scotoceşti camera?! N-am dreptul la puţină viaţa privată?
Emma se apropie atât de tare de ea, încât aproape că nasurile li se atingeau.
Sara era cu un cap mai mică decât mama ei, iar Emma se aplecă puţin ca ochii să le fie la acelaşi nivel. O privi fix şi şuieră:
- Nu cunoşti diferenţa dintre „a avea dreptul” şi „intimitate”! Ai dreptul să respiri, să mănânci şi să faci duş. Intimitatea este un privilegiu, iar privilegiu poate fi suprimat când hotărăsc eu, domnişoară. Crezi că eşti prea deşteaptă sau prea cool ca să asculţi de părinţii tăi? Ei bine, începând de astăzi îţi interzic orice ieşire cu prietenii. Şoferul te va duce şi aduce de la şcoală, n-ai voie pe Facebook şi-ţi confisc telefonul.
Sara o privi în ochi, fără să-şi lase privirea nicio clipă în jos, după care îi întoarse spatele şi trânti uşa de la camera ei cu putere.
- Ştiu că ţi se pare injust, dar mi-e egal, spuse Emma la uşa ei. Prefer o adolescentă supărată, decât una în puşcărie sau moartă.
- Nu sunt Angel, mama, ieşi fata plângând. Şi nu mai am 5 ani. Vei putea oare vreodată să depăşeşti momentul şi să-ţi continui viaţa? Să ne laşi şi pe noi să ne vedem de vieţile noastre? Nu te mai agaţa de ceva care te face atât de nefericită. Nu o să mă fure nimeni, stai liniştită.
- Despre ce vorbeşti? întrebă Emma, mijindu-şi ochii.
- Angel. A fost furată. Când vă certaţi sus în cameră, eu am intrat în casă să trag cu urechea. Şi l-am văzut când a luat-o. Mai era şi un alt copil.
Emma o privea şocată, fără să înţeleagă prea bine ce voia să zică. Simţi un vid enorm şi o căldură mare, apoi pereţii holului păreau să cadă peste ea şi un val alb i se puse pe ochi.
- Mama, eşti bine?
- Apă, adu-mi apă, zise ea sprijinindu-se cu mâinile de perete.
Când se întoarse cu paharul, o găsi pe Emma leşinată pe parchetul de culoarea mierii. Avea impresia că atât faţa, cât şi părul, aveau culoarea podelei. Sara, panicată, o luă la fugă pe scări şi bătu disperată la uşa Torei.
Două minute mai târziu, Carter o reanima; nu fusese nimic grav, dar era prea firavă pentru o asemenea veste.
- Te simţi mai bine? o întrebă el şi ea dădu din cap că da. Tora va sta puţin cu tine, dar nu e nimic grav, o linişti el, apoi plecă.
Sara stătea pe jos, lângă canapeaua pe care era mama ei întinsă, şi plângea.
- Totul e bine, o linişti Tora. Ce s-a întâmplat?
- I-am spus că am văzut când Angel a plecat în acea zi cu un bărbat şi un copil, răspunse Sara.
Tora privi şocată spre Emma şi apoi iar spre fată:
- Eşti sigură?
Sara afirmă din cap.
- De ce n-ai spus nimic până acum?
- Pentru că bărbatul m-a ameninţat. A spus că dacă suflu o vorbă, o să ne ardă în somn ca pe şobolani. Mi-a fost frică ani de zile; apoi când mama şi-a mai revenit, n-am vrut s-o mai supăr. Voiam să uităm toţi acea tragedie. Dar acum am înţeles c-o să ne urmărească toată viaţa.
Emma sări în capul oaselor.
- Ai vorbit cu el?! Unde? Când?
- Pe prispă. A venit până la intrare. Copilul celălalt îl aştepta mai departe.
- Era copilul lui? întrebă Emma, nejudecând clar. Câţi ani avea?
- Nu ştiu. Nu-mi aduc aminte, aveam doar 10 ani.
- Te implor, începu Emma să plângă, trebuie să-ţi aminteşti ceva! E important, foarte important.
- Băiatul era blond, la fel ca Angel, şi nu cred că era cu mult mai mare ca ea. Avea un fular subţire verde, pe care îl târa după el. Îmi aduc aminte de fular pentru că, atunci când Angel a ajuns în dreptul lui, băieţelul a pus eşarfa la gâtul iepuraşului ei.
- Şi de ce a venit pe prispă? întrebă Emma sub şoc, masându-și tâmplele care o dureau îngrozitor. Nu-i venea să creadă ce auzea.
Era pentru prima oară când fiica ei pomenea de așa ceva.
- S-o ia pe Angel. Când l-am văzut, am ieşit din casă şi atunci mi-a zis că dacă suflu o vorbă, ne omoară pe toţi.
- Cum arăta? o întrebă febril Emma.
- Era înalt şi frumos parcă, cu părul destul de lung. Purta ochelari negri de soare şi un fular la gât, care-i acoperea puţin gura.
- A mai spus ceva?
- Da. A mai spus: Ştii de ce toată lumea spune că viaţa nu e justă? Pentru că la sfârşit se termină urât! Fă în așa fel ca viața ta și a familiei tale să nu se termine atât de repede. Asta depinde de cum știi tu să păstrezi un secret.
Apoi m-a mângâiat pe cap, a luat-o pe Angel de mână şi a plecat.
- A mai văzut cineva scena asta? Doamna Jackie, de exemplu?
Sara negă din cap, după care se puse iarăşi pe plâns.
Trecuseră câteva săptămâni de la marea dezvăluire, iar Emma şi Tom alertaseră poliţia din Mantauk, FBI-ul şi toate instituţiile care ar fi putut să-i ajute s-o găsească pe Angel.
Aşteptau un semn de viaţă, dar fata pur şi simplu dispăruse fără urmă. Nu înţelegeau cum era posibil aşa ceva în secolul XXI, însă din păcate, era. Emma şi Tom erau epuizaţi şi se susţineau unul pe celălalt cât puteau, uitând s-o supravegheze pe Sara care, după 10 zile liniştite, decise să-şi îmbunătăţească viaţa socială. Profită de faptul că părinţii ei erau pierduţi cu ancheta lui Angel şi, fără nicio jenă, îi minţea de câte ori avea ocazia.
În acea seară, Emma cină cu Lucas şi Sara, apoi, la ora 10, copiii se duseră liniştiţi la culcare. La fel ca în celelalte seri ale ultimelor săptămâni, mama lor făcea doar act de prezenţă, nu participa prea mult la discuţii. Se decise să-l sune pe Tom. Avea nevoie să-l audă.
- Sper că nu te deranjez, spuse ea liniştită.
- Nu, nici vorbă. Şi apoi ştii, tu nu mă deranjezi niciodată, Emma.
Vocea lui era caldă ca de obicei, iar ei i se făcu dor de el şi de braţele lui, de căldura corpului lui şi de tot ce aparţinea de el. Cu câteva luni în urmă, făcuseră dragoste la ea în apartament şi fusese mai bine ca niciodată. Nu fusese nimic planificat, dar pur şi simplu au fost luaţi de val.
- E greşit ce facem...îi zise ea.
- Poate de aia ne simţim atât de bine?
- Nu cred, răspunse ea. În ciuda acestui fapt.
Ar fi vrut să-i aducă aminte de momentele lor geniale, dar considera că, pentru o singură seară, îi făcuse suficient rău lui Abigail.
Emma scutură din cap, ca şi cum ar fi vrut să-şi şteargă imaginea lor înlănţuiţi unul în braţele celuilalt.
- Aveam nevoie să-ţi aud vocea, şopti ea tristă, dar nu vreau să-ţi creez probleme cu Abigail.
- E la spital, lucrează în noaptea asta. Eu tocmai am închiriat „Rebecca” lui Hitchcock şi îi admiram jocul lui Joan Fontaine.
De multe ori, când erau încă împreună, vizionaseră acel film. Îşi făceau popcorn şi petreceau o seară de cinema.
- Şi, continuă tandru Tom, n-am uitat ce mi-ai spus cam de vreo 10 ori - că pe actriţă de fapt o cheamă Joan de Beauvoir de Haviland şi că este sora Oliviei de Haviland, interpreta Melaniei din Pe aripile vântului.
Emma râdea.
- Deci ai învăţat bine lecţia. N-am mai văzut filmul ăsta de când...
Se opri. Nu putea termina fraza. Dacă o zicea cu voce tare, părea definitivă, pecetluindu-le parcă soarta.
- De când eram împreună, adăugă el cu voce tristă.
Timp de 16 ani, fuseseră un cuplu care-şi terminau frazele unul celuilalt. Perechea perfectă. Iar acum, locuiau la 2 kilometri unul de celălalt şi... încă puteau să-şi termine frazele unul altuia.
- Vrei să iau DVD-ul şi să vin la tine? o surprinse el, făcând să-i bată inima cu putere.
- Da. De ce nu? Aşa o să putem vorbi şi despre Sara.
- Am o sticlă de vin Latour 1974, zise el ca un licean, deja în picioare şi punându-şi pantalonii pe el.
Cincisprezece minute mai târziu, îmbrăcat în blugi bleu deschis şi cu un tricou de la Abercomie&Fitch, Tom îşi făcu apariţia la uşa ei. Îşi dădu jos geaca maro deschis şi puse sticla de vin în frapiera deja pregătită.
- Ai venit repede.
- Iar tu eşti foarte frumoasă, constată el vesel, pupând-o pe cap.
- Mulţumesc, zâmbi ea, simţindu-se deja mai bine.
- Copiii dorm?
- Ori dorm, ori ascultă pe la uşi, răspunse ea.
- Cum a fost cina?
- Ca să-l citez pe Lucas, mult prea verde, iar Sara a strâmbat de 2 ori din nas, şi-a dat ochii de 3 ori peste cap, apoi s-a scuzat şi a părăsit masa. Deci, rutină.
- Despre ce vorbiţi când sunteţi doar voi două? o întrebă Tom.
- Discuţiile obişnuite mamă-fiică: sex, drog, arme. Ah da, adăugă ea, mai este şi abuzul dreptului parental.
Tom râdea. Întotdeauna îi plăcuse umorul ei şi o iubea cu pasiune şi acum, după douăzeci şi trei de ani. Pasiunea făcea ca viaţa să merite să fie trăită.
Începură să povestească de toate şi de nimic, iar el turnă vin în pahare.
Emma aprinsese câteva lumânări, fără să-i fie teamă că el ar putea crede că vrea să-l seducă. Făcea des asta, iar el ştia.
- Am mâncat cu Marc ieri la prânz, spuse el. Ştii, femeia aceea superbă despre care ne-a spus că o cunoscuse la bar, într-o noapte? Ei bine, zise Tom serios, e bărbat, deci să nu te pregăteşti încă de nuntă.
Emma râse, imaginându-şi-l pe prietenul lui Tom de 39 de ani, care decretase peste noapte că s-a săturat de celibat. Era armăsarul Manhattan-ului şi femeile roiau în jurul lui. Era psihiatru şi Tom spunea că Marc era mai nebun ca toţi pacienţii lui la un loc. Vorbesc serios, spunea el, viziunile pe care le-am avut sunt o combinaţie de modele geometrice vii cu imagini ecleziastice.
- Ce a făcut când şi-a dat seama că e bărbat?
- Ceea ce face un heterosexual normal. A luat-o la fugă, după care s-a îmbătat în primul bar.
- Cliche, râse Emma. Transsexual e mai bine decât criminal în serie, nu? Dar cum rămâne cu ultima lui iubită, care se lauda că serveşte masa numai în porţelan de la Tiffany?
- Marc a spus că dinţii-i sunt din acelaşi porţelan, aşa că a lăsat-o baltă, ca de obicei.
- Sunt sigură că suferă de tulburări bipolare sau ceva leziuni cerebrale traumatice, râse ea. De aia l-am poreclit Hamingway.
Auziră un zgomot mic din direcţia uşii de la intrare şi se opriră din râs.
- Sunt vecinii sau...
El îi făcu un semn discret să tacă şi, încet, se ridică de pe canapea şi merse la uşă. Nu era nimeni, dar, când să închidă, văzu plicul rezemat de perete. El intră şi i-l arătă Emmei; primul ei gând zbură la Richard. Poate-i scrisese câteva rânduri de dragoste şi se ascunsese pe scări, ca să-i facă o surpriză.
N-ar fi vrut ca Tom să afle în felul ăsta de relaţia ei secretă.
- Ziua precedentă celei în care viaţa ţi se schimbă, este o zi ca oricare alta...citi Tom. Emma privin cu ochii aproape ieșiți din orbite.
- Ce vrea să însemne asta? întrebă ea, panicată.
Ştia că nu e o scrisoare de dragoste şi nici nu era scrisă de cineva care-o iubea. Tom se apropie de Emma şi-şi puse braţul pe umerii ei, strângând-o blând la piept, vrând s-o protejeze. Ea tremura ca o foaie de hârtie; fusese puternică odată, dar viaţa o făcuse să devină fricoasă. Pe ea personal, lucrurile care n-au ucis-o, n-au întărit-o deloc. Chiar au şubrezit-o, iar Tom ştia asta.
- Voi dormi aici în noaptea asta, spuse el.
Şi mâine? ar fi vrut ea să-l întrebe, dar ştia că ar fi fost prea mult. Avea nevoie de el. Tom ştia întotdeauna ce trebuie să facă, emana putere, iar puterea era ceva de care ea avea nevoie. De asemenea, era și cel mai mare afrodisiac. Iubea felul în care Tom îi vorbea, stilul lui de mers şi felul în care o privea sau o asculta când vorbea. Dar cel mai mult adorase la el faptul că voia s-o protejeze.
- Şi lui Abigail ce-o să-i spui?
Că-ţi ador faţa şi-ţi iubesc vulnerabilitatea, gândi el, că-mi place când te pierzi în ochii mei şi că te ador în cizmele tale grosolane pe care le iei când plouă şi eşti deprimată. Că te iubesc când mă faci să râd şi te iubesc chiar şi când mă faci să plâng. Asta aş striga în gura mare, dacă aş putea.
- Văd eu până atunci, răspunse el în schimb. Acum sunt aici cu tine.
- Şi-ţi sunt recunoscătoare, Tom. Cât ar mai fi vrut să-i spună că-l iubeşte şi că-l vrea înapoi. Dar avea oare dreptul să-i spună ce simte, acum când era căsătorit cu blânda Abigail?
Şi dacă nu-şi iubea nevasta, ci doar se căsătorise pentru că detesta singurătatea şi pentru că ea fusese foarte categorică când îl gonise?
Nu mai este cale de întors şi nici nu va mai fi vreodată. O ştiu! îi aruncase ea crud în faţă.
Când Tom a cunoscut-o pe Abigail, era singur şi nefericit, la fel ca ea. S-au consolat unul pe celălalt. O relaţie bazată pe asta nu putea dura, se ştia de când lumea, gândi Emma.
Se spunea că „fericirea nu este rezultatul obţinerii a ceva ce nu ai, ci a recunoaşte şi aprecia ceea ce ai”. Aşa că, în seara aceea, Emma refuză să-şi mai încarce mintea cu tot felul de întrebări fără răspuns; avea de gând să trăiască momentul şi să fie recunoscătoare pentru orele pe care urma să le împartă cu iubitul ei Tom. Fusese o perioadă când, după ce-au divorţat, se simţea pierdută în spaţiu, fără niciun reper sau dorinţă. Ca şi Da Vinci, dacă şi-ar fi pierdut desenele. Citise asta undeva pe Facebook şi-i plăcuse mult.
- Cum te simţi? o întrebă el, aşezând-o pe canapea lângă el.
- Îmi vine să vomit. Cred că am băut şi prea multă apă.
- Apa e bună, n-are nicio legătură, zise Tom. Cred că eşti doar speriată.
- Un litru jumătate pe zi e bun, cantitatea pe care am ingurgitat-o eu poate da un edem cerebral sau hiponatremie de diluţie.
- Ai băut 30 de litri de apă?
- Nu, râse ea, nu chiar.
Îşi puse capul pe umărul lui şi închise ochii. Asta însemna să te simţi acasă, îşi spuse ea în gând.
- De ce te-ai separat de Jack? o întrebă el, surprizând-o. Avusesem tot timpul impresia că formaţi o super echipă. Eram foarte gelos.
Iubise la el întotdeauna sinceritatea cu care spunea lucrurile. Lui Tom nu-i plăceau ambiguităţile şi nici nu le crea.
- Ne plăcea într-adevăr sportul la amândoi, începu ea, dar nu acelaşi. Apoi mai erau şi filmele: după cum ştii, ador filmele cu finalele fericite, el adoră Avatar, Star Trek şi mai ştiu eu ce. Mai era şi complicata lui fiică, Ella, care mă agasa deseori. Nu-i o fată rea, doar obositoare. De exemplu, când o întrebam dacă doreşte o cafea, nu răspundea mersi nu, ci, are prea mulţi radicali liberi.
- Şi de asta îl părăseşti pe bietul bărbat? întrebă el cu un ton atât de comic, încât o făcu să râdă. Fiindcă Ellei nu-i place cafeaua, iar el adoră SF-ul?
- Ai dreptate. Sunt un monstru androgin, râse ea.
- Abigail are şi ea chichiţele ei, zise Tom. Am impresia că fuge de Crăciun, aniversări şi sărbători, în general. Parcă i-ar fi frică de tradiţii...sau de fericire. Şi nici nu ştiu sigur dacă nu mimează în pat când facem dragoste.
Emma nu se aştepta la asemenea destăinuiri.
- Poate e lesbiană, glumi ea şi amândoi începură să râdă.
El nu se supără, îi cunoştea umorul prea bine. Câte crize nebune de râs nu trăiseră în cei 23 de ani de când se cunoşteau. Emma nu era răutăcioasă, doar glumeață.
- Şi ai ceva împotriva lesbienelor? întrebă el.
- Nu.
Îl privi puţin, apoi mijindu-şi ochii îl întrebă:
- Dar nu crezi că ar trebui să se scoată o lege care să interzică asta?
Râdeau cu lacrimi ca doi copii şi Tom se gândea că poate era un râs nervos, dar le prindea bine. Ea avea o grămadă de prieteni homosexuali şi nu era genul care să scoată astfel de fraze, dacă nu doar în glumă.
- Poate lui Abigail nu-i place să facă dragoste, continuă Tom.
- Sau, zise Emma cu o expresie serioasă şi făcând o mică pauză, poate-i place, dar nu cu tine.
Râdeau ca nebunii şi nu-l auziră pe Lucas când ieşi din camera lui.
- Hei, ce-i hărmălaia asta? M-aţi trezit.
- Lucas, ne pare rău, zise Tom, încercând să se oprească din râs.
- Nu. Nu vă pare deloc, spuse puştiul deloc supărat şi aruncându-se pe unul din fotolii. Şi nici mie. Îmi place când râdeţi. O să vă împăcaţi?
Emma şi Tom se mişcară jenaţi, neaşteptându-se la acea întrebare. Lucas era un băiat de 10 ani care-şi iubea părinţii şi care încă visa la familia lor perfectă.
- Ah, spuse puştiul, am stricat ambianţa.
- Nici vorbă, scumpule, spuse mama lui. E ceva ce-ţi stă pe suflet şi poate că e bine să discutăm. Nu putem să ne căsătorim. Tata este deja căsătorit cu Abigail.
Tom se întoarse spre ea şi făcu ochi mari:
- Mulţumesc! Cum a fost azi la şcoală? schimbă Tom subiectul.
- Am s-o citez pe Sara: pereţi zgâriaţi, profesori uzaţi şi elevi demotivaţi. O şcoală ca toate celelalte.
Copilul îşi pupă ambii părinţi, după care se retrase în camera lui.
Rămăseseră iarăşi amândoi, dar nu le mai ardea de râs. Ce-ar fi dorit Tom să-i spună, era că lipsa ei îl durea ca o boală. Dar n-avea niciun drept să-i facă asta lui Abigail. Ea nu era vinovată că intrase în viaţa unui bărbat care aparţinea unei singure femei. Aşa că era obligat să mintă pentru tot restul vieţii lui. A minţi devenise un mod de viaţă pentru el şi ura asta. Se ridică şi-şi servi un whisky, nu pentru a-l savura sau a se destinde, ci pentru că avea nevoie.
- Chiar? zâmbi ea. Whisky şi vin?
El ridică din umeri şi avea în ochi acea privire care o topea pe ea. Îi părea rău că suferă; nu merita asta. Tom fusese un bărbat foarte bun, nu merita să plătească aşa scump. Mai ales când moneda de schimb era chiar o parte din existenţa lui.
- Am fost rea cu tine, aşa-i?
- Nu... dacă te compar cu Hitler, glumi el. Credeam că vom îmbătrâni împreună, Emma. C-o să ne creştem copiii şi, după aceea, nepoţii. Eu am amintiri extraordinare din copilărie cu bunicii mei.
- Cu bunică-mea, zise Emma, mă uitam la filme sexi. Ah, da, şi la comedia Mult zgomot pentru nimic.
- Hm, o bunică amatoare de Shakespeare şi porno. Mi-ar fi plăcut s-o cunosc.
- A murit, săraca, neîmpăcată. Of-ul ei era să se împace cu una din surori, dar nu i s-a împlinit dorinţa niciodată. Am o soră care mă detestă şi o alta pe care o detest. Crezi că totuşi voi vedea raiul? Mă întreba des asta în ultimele ei luni de viaţă, iar eu îi răspundeam: Nu după câte filme porno ai văzut, Baby!
Emma dădea din cap zâmbind.
- Da, de mică îmi ceruse să-i spun Baby. Sau de câte ori mergeam să mă destăinuiesc la ea, mă privea ca pe un mic extraterestru: Nu ştiu despre ce vorbeşti, draga mea, dar ai toată atenţia mea. Voi, copiii, sunteţi foarte bizari. Era amuzantă şi extraordinar de frumoasă. Eşti mai inteligentă decât credeam, i-am zis într-o zi, uimită de cât de frumos scria. Sunt mai inteligentă decât toată lumea crede, draga mea. Şi chiar era. Niciodată nu lua pe nimeni de sus; era politicoasă şi îi plăcea mult să glumească. Mama-mi spunea mereu că semăn cu Baby. Am umorul ei şi pasiunea scrisului.
- Ai uitat de frumuseţe şi de personalităţile multiple, îi spuse el, mângâindu-i braţul. Câteodată - şi ăsta e un compliment - am impresia că în tine sunt zece femei!
Şi toate femeile din mine te iubesc, ar fi vrut ea să-i spună.
- Dar întotdeauna ai ştiut să-mi arăţi cea mai bună versiune a ta, Emma.
Asta însemna, atunci când spuneai că dragostea e oarbă, gândi ea. Fusese un monstru în ultimul lor an împreună, dar el nu-i reproşase niciodată nimic, iar ea îl iubea şi mai mult pentru asta. Tom fusese întotdeauna un bărbat special; nici chiar când ieşea din zona lui de comfort, nu devenea dezagreabil. Unele gânduri se ţineau ascunse şi ăsta era un lucru bun câteodată, dar acum ea ar fi vrut să-i spună cât de mult îl iubeşte; însă ar fi sunat ca o nouă chemare înapoi, un nou angajament pe care el nu putea să şi-l ţină, pentru că era căsătorit. Îşi dorea cu disperare s-o ia în braţe, să o strângă la piept şi să facă dragoste ore în şir.
- Eşti foarte serioasă. La ce te gândeşti?
Obscenităţi, marea majoritate sunt obscenităţi, gândi Emma.
- La cel care a lăsat plicul la uşă. Mi-e frică, Tom.
Şi lui îi era, dar nu putea să-i spună, aşa că se ridică şi puse DVD-ul cu filmul. Adormi în braţele lui pe canapea, iar el ar fi vrut să oprească timpul în loc.
- Crezi că e încă îndrăgostită de mine? o întrebă el pe Tora într-o zi, când luau prânzul împreună.
- Soarele va răsări mereu la est, după o salată o să-ţi fie mereu foame, iar Emma întotdeauna va fi îndrăgostită de tine şi tu de ea!
La 7 dimineaţa, îi trezi soneria telefonului lui mobil.
- Tom, eşti bine? se auzi vocea alarmată a lui Abigail, care sosise după tura de noapte şi nu-l găsise în patul lor.
- Oh, Abigail, scuză-mă că te-am îngrijorat. N-am vrut să te deranjez aseară, dar am venit acasă la Emma şi la copii. Cineva a pus la uşă o scrisoare dubioasă şi am preferat să rămân. O să-ţi povestesc mai târziu, du-te să te culci.
Pauză.
- Acasă la Emma şi la copii? Trebuie să mă îngrijorez, Tom?
- Nu, iubito, nici vorbă.
- Tot din cauza problemelor Emmei, nu ai venit nici la înmormântarea unchiului meu, acum o lună. Problemele ei sunt mereu prioritare în faţa problemelor mele? ridică ea puţin tonul.
- Bineînţeles că nu, Abigail. Şi te rog, nu striga la mine. Nu eu l-am omorât pe unchiul tău. Am spus că discutăm mai târziu, ce altceva mai doreşti?
- Doresc să fiu fericită, Tom, spuse ea, după care închise.
- Probleme? îl întrebă Emma care se trezise.
O privi cât era de frumoasă aşa nemachiată şi cu părul puţin dezordonat. Emma era genul acela de femeie-copil, căreia nu puteai să-i dai o vârstă.
Telefonul îi sună iarăşi şi crezu că era din nou Abigail. Fu surprins să vadă că un avocat îl sună într-o zi de sâmbătă. Nu avu timp, în primele 2 minute, să scoată niciun cuvânt şi începea să se simtă agasat că îl deranjau într-o sâmbătă, pentru starea de sănătate a unui deţinut. Puteau să aştepte până luni.
- Eu sunt judecător, zise Tom calm, dar Emma ştia că era enervat. Mă ocup mai mult de pedepsele criminalilor decât de refluxul lor gastric sau ejacularea precoce. Acum mă scuzi, dar nu am chef să avem această discuţie azi. Salută şi închise.
- Ejaculare precoce? se auzi Sara, care tocmai îşi făcuse intrarea.
- Ai putea oare să-ţi aminteşti doar de refluxul gastric? întrebă Emma.
- Mda, aş putea. Dar n-am niciun chef. Aţi petrecut noaptea împreună?
- Da. Am dormit, se justifică Emma, iar Sara râse.
- Mda. Ca acum o lună. Faceţi cam mult zgomot când dormiţi. Mă duc să-mi fac o cafea, cine mai vrea?
Emma şi Tom se priveau ca doi liceeni; nu se aşteptau ca fata lor să înceapă să bea cafea la 15 ani... sau să fie la curent cu viaţa lor sexuală.
- Noi vrem cafea, dar tu nu, spuse Tom.
- De ce, mă rog? Am 15 ani.
- Tocmai de aia, pentru că ai 15 ani.
- Îţi înşeli soţia cu fosta nevastă, comentă fata obraznic, chiar doreşti să-mi ţii o lecţie de morală?
- Sunt tatăl tău, nu-mi vorbi ca ultimului pervers.
- Săracii sunt perverşi, bogaţii sunt doar excentrici, asta vrei să spui?
- Aşa-ţi vorbeşte şi ţie? o întrebă Tom uimit pe Emma.
- Doar când e acasă, răspunse aceasta glumeţ, dar lui nu-i ardea de glume. Nu demult, mi-a spus ceva de genul că o deranjează coabitarea noastră forţată şi deloc pacifistă. Voia să se mute la tine.
- Dar poate că e necesar, spuse Tom. Ai atâtea pe cap, nu poţi să te ocupi şi de o adolescentă recalcitrantă şi lipsită de respect.
- Sau poate ar trebui să te muţi tu aici, sugeră ironic fata, aşa v-ar fi mai uşor cu sexul.
Tom o privea perplex, iar Emma interveni.
- Ceea ce bănuieşti şi ceea ce se întâmplă într-adevăr, sunt două lucruri diferite, Sara. Şi aş aprecia dacă ţi-ai vedea de treburile tale.
- Şi care ar fi, mă rog, treburile mele?
- Acela de a-ţi controla tonul cât mai rapid, de a te comporta ca o fată de vârsta ta și de a-ți respecta părinții. Eşti agresivă şi obraznică, spuse Tom cu voce joasă, dar fermă. Eşti doar un copil.
- Doar un copil?! urlă Sara privindu-i provocator.
- În situaţia asta, orgoliul este un lux pe care nu ți-l poți permite, Sara, spuse blând Emma şi fata o săgetă iarăşi cu privirea. Vrei diseară să mergi la petrecerea cu colegii sau doar vrei să ai dreptate?
Copila o mai privi o secundă, după care cedă. Ştia că nu trebuia să o supere pe mama ei, dacă voia să aibă puţină viaţă socială. Zâmbi teatral, dar nu obraznic, făcu o reverenţă, după care se retrase în camera ei.
- Ai văzut, zâmbi Emma satisfăcută, trebuie să ştii s-o iei. Puţin şantaj şi îmi mănâncă din palmă.
- Ai grijă să nu ţi-o roadă până la cot, spuse Tom serios.
Se îngrijora pentru fata lor şi, în ultimul timp, nici nu-i plăceau prietenii ei.
Nu era sigur că trebuia s-o lase să meargă la acea petrecere.
- De fiecare dată când te-am întrebat cum merg lucrurile cu Sara, ai fost evazivă, Emma. E ora adevărului. Zi-mi exact în ce termeni sunteţi.
- Scandenberg, cunoşti?
- Scandenberg - braţ de fier, sau Scanderbeg - eroul naţional al Albaniei? întrebă el, ştiind deja răspunsul.
Oricare din cele două variante ar fi ales, tot luptă însemna. Nu era vorba de Imperiul otoman, ci de războiul familiei Miller.
- Ce se întâmplă cu fata asta în ultimul timp? Va trebui să discut cu ea serios.
- Mă ţine aşa de cel puţin trei săptămâni. Se închide în camera ei şi nici măcar nu pot să văd ce face. Ar trebui să te uiţi acum ce face, sugeră Emma. În timpul ăsta, eu o să încerc să mă controlez ca să nu-i arunc calculatorul la gunoi. I-am confiscat telefonul, dar are toate aplicaţiile şi pe laptop, iar pe acela nu i-l pot lua, pentru că îi trebuie la şcoală.
Tom se ridică şi merse la fată în cameră. Bătu la uşă şi, fără să aştepte să fie poftit, intră direct. Sara era pe pat, îşi făcea unghiile de la picioare.
- Vreau să fiu singură, spuse ea, fără să-l privească.
- Nimeni nu vrea să fie singur. Cum eşti? o întrebă el blând, dezaprobând oja neagră, dar abţinându-se de la orice comentariu.
- Sunt bine. Încă o săptămână aşa bună şi mă sinucid.
- De ce? Ce se întâmplă?
- Nimic. Tocmai asta e problema. Nu se întâmplă niciodată nimic special în viaţa mea.
- Nu te mai vezi cu Cristal şi Cucki? Te simţeai bine cu ele.
Fata ridică plictisită din umeri, dar parcă se mai îmbunase puţin.
- Cristal e ocupată să se mediatizeze. Iar Cucki e ocupată să se găsească pe ea însăşi.
- Bine, dar ai o grămadă de alţi prieteni.
- E o întrebare sau chiar îmi spui tu mie câţi prieteni am? Nu vă place de nimeni, continuă fata, şi nu mai am chef să vorbesc cu voi despre asta. Mă ascultaţi, dar nu mă auziţi, aşa că lăsaţi-o baltă.
- Nu poţi spune că nu te auzim, Sara. Suntem părinţi buni, ştii asta. Faptul că te supraveghem nu înseamnă decât că te iubim enorm şi vrem să fii în siguranţă. Nu e o boală părintească.
- Da, da, cunosc, mârâi ea. Totul este pentru binele meu. Numai că, vezi tu, când mă trimiteţi într-o tabără gen Club Med cum îi spuneţi voi, pentru mine este mai degrabă ceva de genul Program de protecţie al martorilor.
- Ai 15 ani, doar nu-ţi imaginezi c-o să te lăsăm fără supraveghere, Sara.
- Sunt o adolescentă rezonabilă, de ce nu mă lăsaţi puţin în pace?
- Ești rezonabilă 2-3 ore pe zi. Dar ziua are 24 de ore, zise Tom, agasat că nicicum nu ajungea la un rezultat cu ea. Orice am face pentru tine, nu eşti niciodată mulţumită, iar nemulţumitului i se ia darul. În seara asta, vei rămâne acasă. Nu vreau să mergi la acea petrecere. Ai o atitudine greşită de câteva săptămâni deja, aşa că, dacă vrei să-ţi îmbunătăţeşti viaţa socială, va trebui mai întâi să-ţi îmbunătăţeşti atitudinea.
Ea îl privi furioasă, dar nu spuse nimic, apoi Tom părăsi camera.
- E foarte încăpăţânată, îi zise el Emmei. Şi total metamorfozată într-o versiune bizară a ei.
- Hormonii îi ţin creierul prizonier, glumi Emma slab.
- Esti obosită?
- Da. Cam din anul două mii, râse ea.
- Ce ai zice să mergem să ne plimbăm cu ambii copii prin parc? îi propuse el, iar ei i se păru o idee bună.
- Putem să ne dăm întâlnire cu Tora şi Ava la prânz, completă ea, dintr-odată mai veselă.
- Da. E o idee bună. Abigail oricum nu se va trezi înainte de ora 3-4.
- Şi dacă o face înainte şi vede că eşti absent, ce se va întâmpla?
- O să mă mut la tine, glumi el, iar ea se abţinu să nu i se arunce în braţe.
Nu mai exista nici Richard, nici Jack şi niciun alt bărbat atunci când Tom era în preajmă.
În noaptea aceea, după ce-şi bătu unchiul care o violase în copilărie, se jură că n-o să mai permită niciodată unui bărbat s-o facă să sufere sau să-şi pună libertatea în pericol. Şi totuşi, un vagabond care asistase la scena dintre ea şi Victor, reuşise să o tortureze pe ea şi familia ei, timp de ani de zile.
După ce Renn plecase, lăsându-şi unchiul într-o baltă de sânge, vagabondul ascuns în spatele tomberoanelor ieşise şi, cu o mişcare sigură, îi sucise gâtul violatorului. Ura bărbaţii agresivi şi, de câte ori vedea unul, făcea singur dreptate. După ce-i luă viaţa nenorocitului, o urmări pe Renn până acasă şi-şi notă mental adresa.
Când, a doua zi, poza lui Victor a apărut în ziar, criminalul a ştiut că venise momentul să-şi asigure existenţa. A început să scrie scrisori de ameninţare familiei Roussel şi să le zică că ştia totul. Dacă nu-i dădeau lunar 5 mii de dolari, până la sfârşitul vieţii lui, avea să spună totul poliţiei. Renn nu ştia ce se întâmplase cu unchiul ei după ce ea plecase, dar îşi amintea că acesta încă respira când ea părăsise locul crimei.
Aşa că familia ei a început să-l plătească pe criminal în fiecare lună. După 2 ani, acesta nu s-a mai prezentat ca în fiecare lună la uşa lor, iar ei estimaseră că probabil fusese omorât într-o bătaie dintre interlopi. De aceea, când criminalul se prezentase după o lipsă de cincisprezece ani la restaurantul ei, Renn rămase șocată.
Nu se aştepta să-l mai vadă vreodată pe nenorocit şi, în niciun caz, într-o seară în care prietenele ei erau acolo şi trebuia să se justifice. Apoi îi veni rapid ideea cu unchiul ei şi salvă cât de cât situaţia. Era mai simplu să le spună că acela era unchiul ei şi nu un cerşetor care o şantaja de ani. Nu avea chef să se destăinuiască mai mult.
Emma şi Richard îşi făcuseră un ritual din a se vedea când copiii erau la Tom sau la vreun prieten.
Se cunoşteau, se tatonau şi se descopereau unul pe celălalt, simţindu-se bine împreună. Se întâlneau pe ascuns în diverse hoteluri, cafenele sau restaurante, unde ştiau că nu riscau să fie văzuţi de cunoscuţii lor. De când era cu el, Emma îşi neglijase şi prietenele, iar Tora, care bănuia ceva, începea să se îngrijoreze pentru ea. De câte ori o sunase, Emma invocase diverse scuze: ba era ocupată cu editorul ei, ba avea întâlnire cu Tom sau era la tenis cu Lucas.
Însă, în acea zi, Tora hotărî să nu se mai lase dusă de nas, aşa că o luă direct.
- Te sun să te pun în gardă. Nu ştiu sigur ce faci în ultimele săptămâni şi cu cine, dar tocmai am luat prânzul cu Renn şi mi-a zis că a angajat un detectiv privat.
- Mă urmăreşte?
- Nu pe tine. Pe Richard, dar bănuiesc că e acelaşi lucru, nu?
- De când l-a angajat? întrebă panicată Emma.
- De vreo 3 săptămâni. E rău?
- E dramatic!
- Îţi place să fii în centrul dramei mai nou, Emma.
- Nu chiar. Dar, din păcate, am ceva experienţă.
- Deci, eşti cu Richard? întrebă Tora.
- M-ai crede dacă ţi-aş spune că nu?
- Nu, răspunse categoric Tora.
- Atunci sunt cu el! Şi, înainte să mă cerţi, vreau să ştii că sunt fericită. N-am mai fost aşa de la... încă nu îndrăznea să rostească cuvintele. Ştii tu de când.
- Pe Renn de când n-ai mai văzut-o?
Emma se gândi puţin.
- Ne-am întâlnit în ascensor acum 3 zile. Era amabilă.
- Ea nu e niciodată amabilă cu tine, ai grijă. Poate nu ştie încă de voi doi.
- Crezi? îndrăzni Emma să spere.
- Ești încă în viaţă, nu? Ştim amândouă că Renn e capabilă de multe când se înfurie, indiferent de masca pe care şi-o pune în public.
- Da, admise Emma, mi-e frică de femeia asta câteodată.
- Frica nu te-a împiedicat totuşi să-i furi iubitul. Când va afla, va face urât.
- Ce-o să mă fac?
- O să-ţi spun eu ce n-o să faci. N-o să-l mai vezi pe Richard. Ştiu că Renn e superficială şi că probabil nu e îndrăgostită de el, dar este iubitul ei, nu al tău.
- De partea cui eşti?
- Știi bine că sunt de partea ta, dar asta nu înseamnă că sunt de acord cu ce faci.
- Prea târziu. Sunt îndrăgostită de el, declară Emma sus şi tare.
- Ești îndrăgostită de ideea de a fi îndrăgostită, spuse blând prietena ei.
- Are vreo importanţă, Tora? Pentru prima oară de ani de zile, mă dau jos din pat şi nu-mi doresc să mă arunc de la etaj sau să mă calce vreun autobuz. Tu eşti singura care ştie povestea mea cel mai bine, iar acum te întreb: crezi că trebuie să renunţ la dreptul de a fi fericită? Chiar şi dacă, aşa cum ai spus, este doar o fantasmă. Tom este căsătorit şi fericit. Niciodată nu va mai fi al meu şi cel mai greu de suportat este faptul că totul e din vina mea. L-am lăsat să plece, Tora. Ba nu! L-am gonit şi-am aruncat cu pietre după el, iar acum trăiesc doar cu momente furate şi nu mai ştiu ce scuze să invoc ca să-l văd. Discutăm de copii, dar tot ce am eu chef de fapt, este să mai am un copil cu el. Sau chiar zece! Înțelegi acum felul în care îmi petrec eu nopţile? Sau, dacă cumva am norocul şi nu mă gândesc la asta, chipul micuţ al lui Angel îmi apare în faţa ochilor. Se uită la mine şi plânge încet, mă cheamă şi mă întreabă de ce am lăsat-o singură în noaptea neagră? Îmi zice că-i e frig şi frică, apoi mă trezesc şi mi-e frig şi frică şi mie. Şi mă întreb de ce am lăsat-o singură pe nenorocita aia de prispă. Şi-mi doresc să dau timpul înapoi, dar nu pot! Iar în nopţile în care sunt norocoasă, reuşesc în vis să dau timpul înapoi şi îmi iau copilul în braţe, îl strâng la piept, nu-i mai dau drumul şi plâng de fericire că-i simt mirosul şi-i simt căldura. Apoi mă trezesc şi realizez că nu e cu mine, că nu va mai fi niciodată! Şi plâng, dar de data asta de durere. M-am săturat de atâtea lacrimi în viaţa mea, Tora, iar dacă Richard poate măcar pentru scurt timp să mă facă să uit, ei bine, accept. Ştiu că nu e bine, dar dacă nu o fac, voi muri de inimă rea. Nu mai pot să fiu atât de tristă mereu...
Plângea încet şi o făcu şi pe Tora să plângă.
- N-am ştiut că încă ţi-e atât de greu, după toţi anii ăștia. De ce nu mi-ai spus?
- Fac parte dinr-un club din care nimeni nu vrea să facă parte. Apoi, ai problemele tale cu Carter, n-am vrut să te mai supăr şi eu.
- Știi? o întrebă Tora.
- Evident că ştiu. Am crescut împreună, te ştiu pe de rost. Ceea ce nu înţeleg este de ce accepţi asta? De ce îl laşi? Sau de ce nu îl laşi?! Tu eşti cea mai curajoasă fiinţă pe care o cunosc. De ce nu pleci?
- Știi ce se spune: „curajul se află adesea la un pas de frică”. Apoi Carter nu are numai puncte negative.
- Nimeni nu este doar rău sau doar bun, frumos său urât, ştiu asta. Fiecare persoană are nuanţe şi toane. Dar dacă toanele lui Carter te umplu de vânătăi pe tot corpul, eu cred că trebuie să faci ceva pentru asta, Tora.
- Nu e chiar atât de demonic cum crezi, îşi apără ea soţul, demonstrându-i Emmei că este genul de femeie bătută care n-are curajul să plece, care se simte vinovată şi crede că merită să fie pedepsită. Poate fi foarte tandru şi atent...
- Și crezi că el deţine monopolul? Ştiu că soţul tău are şi părţi bune, dar compasiunea şi cruzimea pot coabita în aceeaşi persoană. Nu poţi să stai cu un om care-ţi face viaţa un coşmar, doar pentru că o dată pe an este plin de compasiune.
- Se urăşte de fiecare dată când mă răneşte. Habar n-ai prin ce suferinţă trece. Şi apoi îi spun că dacă el nu se poate ierta, încerc să-l iert eu...
- Pare o activitate solitară. Nu te-ai săturat să fii bătută şi minţită, apoi să ierţi?
- Suntem o familie de nobili, deci minţim cum respirăm şi facem totul ca să ne ascundem cât mai bine problemele, recunoscu ea.
- Dar tu n-ai probleme Tora, el are. Şi nu tu o să i le reglezi. Va trebui să-l ajuţi impunându-i să facă terapie. Primul pas spre vindecare esta să accepte că are o problemă. Şi dacă vezi că nicicum nu-l poţi convinge, pleacă! Ştii care este definiţia nebuniei? Repetarea aceluiaşi comportament şi aşteptarea unui rezultat diferit. Dacă nu iei măsuri, niciodată nu vei obţine un alt rezultat. Poate doar unul mai rău, cum ar fi moartea. Şi ştii că aceasta este definitivă, adică fără cale de întors!
- Nu e chiar aşa grav cum faci să pară, Emma.
- Crezi că nu ştiu că anul trecut ai plecat singură la cura de detoxifiere? Te-ai retras să-ţi lingi rănile, să le faci să dispară. Dar din sufletul tău nu vor dispărea niciodată.
- Dar încă îl iubesc în felul meu, minţi Tora.
- Îl iubeşti pentru că ţi-e frică de el sau ţi-e frică că-l iubeşti prea tare şi-o să-ţi lipsească bătăile lui?
- Nu sunt atât de nebună, admise ea. Dar ai dreptate, trebuie să fac ceva. Îmi pare rău că n-am vorbit până acum cu tine, dar nici eu nu voiam să te supăr cu micile mele probleme.
- Mici probleme?
- Da, răspunse blând Tora, în comparaţie cu ale tale, sunt mici. Şi, Emma, nici măcar pe sfert nu am curajul tău. Ești cea mai dârză femeie pe care am cunoscut-o vreodată şi sunt mândră că eşti prietena mea. De acum încolo, trebuie să ne promitem c-o să păstrăm secretele între noi şi că n-o să mai avem secrete una faţă de alta.
- Promit, zâmbi Emma, iubindu-şi prietena din tot sufletul.
- Ce-ar fi să mergem sâmbătă seara la restaurantul lui Renn?
Îmbrăcate elegant, cele trei prietene stăteau la masa frumos decorată de Renn. Copiii aveau şi ei masa lor nu departe şi se anunţa o seară plăcută.
Renn părea înfloritoare, fericită şi foarte suplă, iar Emma se întreba dacă nu cumva îşi inventase sarcina doar ca să-l pedepsească pe Richard.
- Arăți bine, o complimentă Emma, iar burtica nu ţi se vede deloc. În ce lună spuneai că eşti?
- N-am spus, o fulgeră roşcata din priviri.
Apoi, uitându-se la celelalte prietene, adăugă:
- În 6 săptămâni, cred.
- Nu munceşti prea mult? o întrebă Tora. Primele 3 luni sunt importante.
- Mă simt bine şi munca mă ajută să mă gândesc mai puţin la Richard.
În timp ce vorbea, se uita prin restaurant, ştiind exact impactul pe care-l avea asupra bărbaţilor. Îşi unduia coapsele, clipea des şi se juca cu părul roşu buclat, într-un fel senzual. Emma ar fi plesnit-o.
- Ai spasme la gât? nu putu ea să se abţină, iar Renn se opri din ce făcea şi iarăşi o săgetă cu privirea.
- Ce miroase aici? întrebă Sara, care venise până la masa lor.
- A mediocritate, răspunse Renn, aruncându-şi părul lung pe spate şi privind-o pe Emma.
Da, părea clar că Renn era la curent.
- A descoperit ceva detectivul tău? o întrebă Ava pe Renn.
- Da. Se întâlneşte cu o roşcată creaţă şi superbă. M-a părăsit pe mine, dar se pare că tot pe mine mă caută. Femeia-mi seamănă leit, mi-a spus detectivul. M-aş mira ca el să-şi găsească fericirea într-un surogat.
- Ai să te miri cât de repede o să se consoleze pilotul cel chipeş, râse Sara, care niciodată n-o plăcuse pe Renn, dar care în secret o admira. E frumos în draci!
- Iar tu ai 15 ani! o fulgeră Renn cu privirea.
- Asta nu înseamnă decât că sunt o adolescentă normală.
- Nu chiar, interveni Emma. Asta înseamnă că tu învăţai să umbli când el îşi sărbătorea a 30 şi treia aniversare.
- Bine, bine, îşi dădu puştoaica ochii peste cap. Oricum sunt îndrăgostită de Alain, aşa că Richard al vostru s-ar putea plimba gol pe aici, că nu m-ar interesa... foarte, foarte tare, mai adăugă fata râzând.
- Te gândeşti înainte să-ţi dai drumul la gură? o întrebă mama ei, bucuroasă că nu erau şi străini la masă.
- Gândirea profundă îmi provoacă sângerări nazale, zise fata, făcându-i cu ochiul.
Era departe de a fi proastă, iar la şcoală avea rezultate bune, însă îi plăcea câteodată să se ia de adulţi.
- Ce vreţi să mâncaţi? schimbă Tora subiectul.
- Orice, în afară de supe şi piureuri, răspunse Sara. M-am săturat de atâta vacanţă pentru dinţi, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.
Nu, nu înţelegeau toţi, dar copiii de la masa apropiată pricepeau şi se puseră pe râs, enervând-o pe Renn fiindcă deranjau intimitatea restaurantului.
Acolo nu erau la Mc Donald; Renn’s House era un restaurant şic, unde copiii gălăgioşi nu erau bineveniţi.
- Iarăși s-a umflat în pene vulpea de la etajul 12, remarcă Cristal, prietena Sarei de 16 ani. Nu-i plac copiii?
- Doar pe cei fericiţi îi urăşte, răspunse Sara. Şi nu mă refer doar la copii. Renn urăşte pe toată lumea: femei, bărbaţi, copii şi animale.
- Atât de tare m-am plictisit la ora de istorie ieri, încât mi-am ţinut respiraţia, se băgă şi Lucas în seamă. Moartea nu mi se mai părea atât de crudă.
Lily, fata de 14 ani a Torei, se ridică şi se duse la masa adulţilor.
- Ce este sifilisul? o întrebă ea direct pe mama ei, fără nici o introducere.
- De ce întrebi? încercă Emma să câştige timp. Despre asta vorbiţi voi la masă?
Fata ridică din umeri.
- Asta şi faptul că l-am invitat pe prietenul meu Skypy la schi cu noi. Vine şi mama lui.
- De ce, de ce ai făcut asta? sări Sara. Maică-sa e o cretină şi nu mai avem nevoie de una în plus.
Emma îşi lăsă capul pe spate.
- Şi ce trebuia să fac? întrebă Lily. De fapt, s-au autoinvitat.
- Să minţi! Aşa cum fac toţi oamenii normali: ce bine arăţi! N-ai nici un rid. Copilul e superb! Toate camerele de la cabană sunt ocupate! ţipă Sara la fată.
- Iubito, întrebă Tora încet, de ce vorbiţi de sifilis?
- L-am auzit pe tata aseară ”ţipând” în şoaptă la telefon.
Tora se albi la faţă, iar prietenele ei încercară să salveze situaţia.
- Este o marcă de scooter, zise Ava.
- Știu şi cu cine vorbea, continuă fata, parcă hotărâtă să nu se mai oprească până nu-i provoca o criză cardiacă mamei ei. Cu mătuşa lui Connie; am fost odată cu tati la ele acasă.
- La ele acasă? se bâlbâi Tora.
- Da. E drăguţ... odată ce te-ai obişnuit cu mirosul de varză.
- Va trebui să faci ceva, spuse blând Ava, după ce fata plecă.
Tora dădu din cap că da, dar ştia că-i era aproape imposibil.
- Și dacă-şi ia viaţa? Într-o zi, când i-am spus că-l părăsesc, m-a ameninţat că se sinucide.
- Iar dacă tu mai stai mult cu omul ăsta, zise Emma, n-o să trebuiască să te sinucizi, pentru că te va omorî el!
- Ești independentă material, ce te leagă de bruta asta care te înşală prin toate spitalele şi umple suburbiile cu sifilis? se revoltă Ava.
- Nu puteţi voi cumva să vorbiţi cu el? întrebă Tora.
- Nu, zise Renn. Dar putem să-i spunem că e un porc oribil şi că-l dăm pe mâna poliţiei dacă se mai atinge de tine.
- Și tu ştii? se miră Tora, fără să audă când Renn ajunsese la masa lor.
- Eu, precum şi întregul Manhattan şi câteva suburbii. Tu chiar crezi că nimeni nu înţelege când te ascunzi în spatele ochelarilor negri de soare sau când, pe o vreme de 40 de grade, te îmbraci cu bluze cu mâneci lungi? Fă ceva, femeie, altfel o să te trezeşti că a trecut viaţa pe lângă tine. Sau n-o să te mai trezeşti deloc. Lucrurile n-or să dispară dacă pretinzi că nu există, Tora. Fii sinceră cu tine şi cu noi şi lasă-ne să te ajutăm.
- Și cum rămâne cu familia mea? se plânse ea.
- Tora, spuse Renn, membrii unei familii nu împart doar un acoperiş, ci visuri şi speranţe. Ce speranţă mai ai tu pentru această căsătorie? Că poate totuşi, data următoare când vei da cu capul de colţul mobilei, n-o să te loveşti la tâmplă şi-o să supraviețuiești?
Renn o plăcea mult pe Tora şi-i părea rău pentru ea. Când, pentru prima oară, înţelesese ce se întâmplă în viaţa ei, dorise s-o ajute, dar a înţeles că Tora nu era încă pregătită să-şi spele hainele în public.
- Să ceri ajutorul nu e un semn de slăbiciune, spuse blând Emma, ci un semn de maturitate.
- Am pe cineva, le mărturisi Tora, șocându-le pe toate.
Se aşteptau la orice, numai la asta nu. Tora nu înşela niciodată pe nimeni.
- Credeţi că sunt suficient de matură acum?
Şi cum nimeni nu zise nimic, ea continuă:
- De mai bine de 1 an. Şi ne iubim mult; el mi-a cerut să ne căsătorim, dar mi-e frică. Mi-e frică dacă stau şi mi-e frică să plec, mi-e frică să mai tac şi mi-e frică să vorbesc. Mi-e frică de tot, chiar şi de umbra mea.
Emma îşi puse încet mâna pe braţul prietenei sale.
- Umbrele n-au nimic securizant, într-adevăr, dar ar trebui să-l părăseşti pe Carter. Nu neapărat ca să mergi la iubitul tău, ci pur şi simplu ca să-ţi salvezi viaţa.
- Sunt căsătorită cu un om pe care nu-l mai suport şi mi-e frică să-l las pentru un bărbat care este opusul lui. Acum 2 ore, Carter m-a sunat de la spital şi mi-a zis că are o surpriză pentru mine. O fi aflat, credeţi?
Tora era complet terorizată.
- Poate te anunţă doar că se mută în Antarctica cu una din curvele lui sifilitice şi plictisite din suburbie, replică Renn, părându-i rău pentru teroarea prin care trecea prietena ei. În orice caz, faptul că ai un amant e cea mai bună veste pe care am auzit-o de mult timp. Reprimată şi deprimată, merg împreună. La fel ca şi whisky cola, spuse Renn sevindu-i lui Tora un pahar de alcool.
Seara lor liniştită, în final, nu fusese chiar atât de liniştită. Aflaseră multe secrete la micuța masă din restaurant şi, cumva, cele patru prietene se simţeau mai apropiate. În acea seară, prietenele au convins-o pe Tora să iasă din mariajul acela periculos, să-i pese mai mult de viaţa ei şi să trăiască pentru ea. Eșecul doare, respingerea doare, la fel şi tristeţea; se spune că, dacă faci tot posibilul în viaţă să eviţi toate astea, atunci nu mai cunoşti bucuria succesului, a fericirii. Dar oare chiar trebuie să trecem prin toate nenorocirile ca să conştientizăm?
Trecuseră 2 ore de când Sara trebuia să fie deja acasă. Era a treia oară în acea săptămână când întârzia, iar Emma se plimba nerăbdătoare prin apartament.
O sunase de mai multe ori, dar fata nu răspunsese, iar acum era tentată să-l sune pe Tom, dar nu voia să-l alarmeze. Probabil că ea era vinovată de comportamentul Sarei; fusese prea severă cu ea şi fata acum se revolta. Ura sentimentul acela de vină, era demodat şi epuizant. Îşi luă mobilul şi o sună din nou. La a patra sonerie, fata răspunse:
- Sunt în taxi, acum ajung, nu mă mai hărţui.
- Trebuia să fi deja de 2 ore acasă, Sara. Ai doar 15 ani.
- N-am putea avea această discuţie mai târziu? şuşoti ea. Sunt cu prietenii mei.
- Care din ei?
Fata îi închise în nas. Când, după două ore, îşi făcu apariţia, o anunţă pe mama ei că vrea să se mute la Tom.
- Nu-mi mai place să stau la tine. Eşti non stop în spatele meu şi trebuie să mă justific pentru tot ce fac.
- Şi ai impresia că la tatăl tău va fi altfel? Ne cunoşti mai bine de atât, Sara. Trebuie să discutăm.
- Oh nu, se văită fata, iarăşi? Spune-mi că n-o să fie unul din acele momente care o să mă adoarmă şi peste 10 ani, când o să-mi amintesc.
- Îţi promit că nu vei adormi deloc. Ştiu că sâmbăta trecută n-ai fost la familia Jackson, aşa cum ne-ai zis, şi mai ştiu că prietenii tăi au fost arestaţi pentru deţinere de droguri. Nu vreau ca problemele lor grave să devină problemele tale grave, aşa că n-ai să-i mai vezi.
- De ce? Pentru că am doi prieteni care au îndrăznit să fumeze marihuana? Am vrut şi eu să văd cum e să te laşi dus de val pentru un minut, ce e aşa grav?
- Iar eu aş vrea să-i trag un picior în fund lui Putin, dar pentru asta nu iau primul avion spre Rusia, Sara. Nu mai vreau să-i vezi pe cei doi drogaţi, e clar?
- Marihuana, mama, nu mai exagera atât.
- Şi crezi că asta e vitamină, Sara? Ia caută pe Google. Unde-ţi este Ipadul?
- În camera mea, pe masa de machiat.
- Pe birou, Sara. Ăla e biroul tău. Şi vreau să ştiu unde exact ai fost în seara asta şi cu cine? De unde ai avut bani să-ţi cumperi cureaua de la Hermes şi cerceii cu diamante?
Fata căuta disperată un răspuns.
- Ce este, Sara? Prea multe întrebări? Prea repede? Şi n-ai niciun răspuns pregătit? Am găsit în camera ta, ascuns în dulap, un flacon de Jasmin Rouge de la Tom Ford, care costă peste două sute cincizeci de dolari! Poţi să explici?
- Intimitate, ştii ce e aia? urlă fata. Ai îndrăznit să-mi scotoceşti camera?! N-am dreptul la puţină viaţa privată?
Emma se apropie atât de tare de ea, încât aproape că nasurile li se atingeau.
Sara era cu un cap mai mică decât mama ei, iar Emma se aplecă puţin ca ochii să le fie la acelaşi nivel. O privi fix şi şuieră:
- Nu cunoşti diferenţa dintre „a avea dreptul” şi „intimitate”! Ai dreptul să respiri, să mănânci şi să faci duş. Intimitatea este un privilegiu, iar privilegiu poate fi suprimat când hotărăsc eu, domnişoară. Crezi că eşti prea deşteaptă sau prea cool ca să asculţi de părinţii tăi? Ei bine, începând de astăzi îţi interzic orice ieşire cu prietenii. Şoferul te va duce şi aduce de la şcoală, n-ai voie pe Facebook şi-ţi confisc telefonul.
Sara o privi în ochi, fără să-şi lase privirea nicio clipă în jos, după care îi întoarse spatele şi trânti uşa de la camera ei cu putere.
- Ştiu că ţi se pare injust, dar mi-e egal, spuse Emma la uşa ei. Prefer o adolescentă supărată, decât una în puşcărie sau moartă.
- Nu sunt Angel, mama, ieşi fata plângând. Şi nu mai am 5 ani. Vei putea oare vreodată să depăşeşti momentul şi să-ţi continui viaţa? Să ne laşi şi pe noi să ne vedem de vieţile noastre? Nu te mai agaţa de ceva care te face atât de nefericită. Nu o să mă fure nimeni, stai liniştită.
- Despre ce vorbeşti? întrebă Emma, mijindu-şi ochii.
- Angel. A fost furată. Când vă certaţi sus în cameră, eu am intrat în casă să trag cu urechea. Şi l-am văzut când a luat-o. Mai era şi un alt copil.
Emma o privea şocată, fără să înţeleagă prea bine ce voia să zică. Simţi un vid enorm şi o căldură mare, apoi pereţii holului păreau să cadă peste ea şi un val alb i se puse pe ochi.
- Mama, eşti bine?
- Apă, adu-mi apă, zise ea sprijinindu-se cu mâinile de perete.
Când se întoarse cu paharul, o găsi pe Emma leşinată pe parchetul de culoarea mierii. Avea impresia că atât faţa, cât şi părul, aveau culoarea podelei. Sara, panicată, o luă la fugă pe scări şi bătu disperată la uşa Torei.
Două minute mai târziu, Carter o reanima; nu fusese nimic grav, dar era prea firavă pentru o asemenea veste.
- Te simţi mai bine? o întrebă el şi ea dădu din cap că da. Tora va sta puţin cu tine, dar nu e nimic grav, o linişti el, apoi plecă.
Sara stătea pe jos, lângă canapeaua pe care era mama ei întinsă, şi plângea.
- Totul e bine, o linişti Tora. Ce s-a întâmplat?
- I-am spus că am văzut când Angel a plecat în acea zi cu un bărbat şi un copil, răspunse Sara.
Tora privi şocată spre Emma şi apoi iar spre fată:
- Eşti sigură?
Sara afirmă din cap.
- De ce n-ai spus nimic până acum?
- Pentru că bărbatul m-a ameninţat. A spus că dacă suflu o vorbă, o să ne ardă în somn ca pe şobolani. Mi-a fost frică ani de zile; apoi când mama şi-a mai revenit, n-am vrut s-o mai supăr. Voiam să uităm toţi acea tragedie. Dar acum am înţeles c-o să ne urmărească toată viaţa.
Emma sări în capul oaselor.
- Ai vorbit cu el?! Unde? Când?
- Pe prispă. A venit până la intrare. Copilul celălalt îl aştepta mai departe.
- Era copilul lui? întrebă Emma, nejudecând clar. Câţi ani avea?
- Nu ştiu. Nu-mi aduc aminte, aveam doar 10 ani.
- Te implor, începu Emma să plângă, trebuie să-ţi aminteşti ceva! E important, foarte important.
- Băiatul era blond, la fel ca Angel, şi nu cred că era cu mult mai mare ca ea. Avea un fular subţire verde, pe care îl târa după el. Îmi aduc aminte de fular pentru că, atunci când Angel a ajuns în dreptul lui, băieţelul a pus eşarfa la gâtul iepuraşului ei.
- Şi de ce a venit pe prispă? întrebă Emma sub şoc, masându-și tâmplele care o dureau îngrozitor. Nu-i venea să creadă ce auzea.
Era pentru prima oară când fiica ei pomenea de așa ceva.
- S-o ia pe Angel. Când l-am văzut, am ieşit din casă şi atunci mi-a zis că dacă suflu o vorbă, ne omoară pe toţi.
- Cum arăta? o întrebă febril Emma.
- Era înalt şi frumos parcă, cu părul destul de lung. Purta ochelari negri de soare şi un fular la gât, care-i acoperea puţin gura.
- A mai spus ceva?
- Da. A mai spus: Ştii de ce toată lumea spune că viaţa nu e justă? Pentru că la sfârşit se termină urât! Fă în așa fel ca viața ta și a familiei tale să nu se termine atât de repede. Asta depinde de cum știi tu să păstrezi un secret.
Apoi m-a mângâiat pe cap, a luat-o pe Angel de mână şi a plecat.
- A mai văzut cineva scena asta? Doamna Jackie, de exemplu?
Sara negă din cap, după care se puse iarăşi pe plâns.
Trecuseră câteva săptămâni de la marea dezvăluire, iar Emma şi Tom alertaseră poliţia din Mantauk, FBI-ul şi toate instituţiile care ar fi putut să-i ajute s-o găsească pe Angel.
Aşteptau un semn de viaţă, dar fata pur şi simplu dispăruse fără urmă. Nu înţelegeau cum era posibil aşa ceva în secolul XXI, însă din păcate, era. Emma şi Tom erau epuizaţi şi se susţineau unul pe celălalt cât puteau, uitând s-o supravegheze pe Sara care, după 10 zile liniştite, decise să-şi îmbunătăţească viaţa socială. Profită de faptul că părinţii ei erau pierduţi cu ancheta lui Angel şi, fără nicio jenă, îi minţea de câte ori avea ocazia.
În acea seară, Emma cină cu Lucas şi Sara, apoi, la ora 10, copiii se duseră liniştiţi la culcare. La fel ca în celelalte seri ale ultimelor săptămâni, mama lor făcea doar act de prezenţă, nu participa prea mult la discuţii. Se decise să-l sune pe Tom. Avea nevoie să-l audă.
- Sper că nu te deranjez, spuse ea liniştită.
- Nu, nici vorbă. Şi apoi ştii, tu nu mă deranjezi niciodată, Emma.
Vocea lui era caldă ca de obicei, iar ei i se făcu dor de el şi de braţele lui, de căldura corpului lui şi de tot ce aparţinea de el. Cu câteva luni în urmă, făcuseră dragoste la ea în apartament şi fusese mai bine ca niciodată. Nu fusese nimic planificat, dar pur şi simplu au fost luaţi de val.
- E greşit ce facem...îi zise ea.
- Poate de aia ne simţim atât de bine?
- Nu cred, răspunse ea. În ciuda acestui fapt.
Ar fi vrut să-i aducă aminte de momentele lor geniale, dar considera că, pentru o singură seară, îi făcuse suficient rău lui Abigail.
Emma scutură din cap, ca şi cum ar fi vrut să-şi şteargă imaginea lor înlănţuiţi unul în braţele celuilalt.
- Aveam nevoie să-ţi aud vocea, şopti ea tristă, dar nu vreau să-ţi creez probleme cu Abigail.
- E la spital, lucrează în noaptea asta. Eu tocmai am închiriat „Rebecca” lui Hitchcock şi îi admiram jocul lui Joan Fontaine.
De multe ori, când erau încă împreună, vizionaseră acel film. Îşi făceau popcorn şi petreceau o seară de cinema.
- Şi, continuă tandru Tom, n-am uitat ce mi-ai spus cam de vreo 10 ori - că pe actriţă de fapt o cheamă Joan de Beauvoir de Haviland şi că este sora Oliviei de Haviland, interpreta Melaniei din Pe aripile vântului.
Emma râdea.
- Deci ai învăţat bine lecţia. N-am mai văzut filmul ăsta de când...
Se opri. Nu putea termina fraza. Dacă o zicea cu voce tare, părea definitivă, pecetluindu-le parcă soarta.
- De când eram împreună, adăugă el cu voce tristă.
Timp de 16 ani, fuseseră un cuplu care-şi terminau frazele unul celuilalt. Perechea perfectă. Iar acum, locuiau la 2 kilometri unul de celălalt şi... încă puteau să-şi termine frazele unul altuia.
- Vrei să iau DVD-ul şi să vin la tine? o surprinse el, făcând să-i bată inima cu putere.
- Da. De ce nu? Aşa o să putem vorbi şi despre Sara.
- Am o sticlă de vin Latour 1974, zise el ca un licean, deja în picioare şi punându-şi pantalonii pe el.
Cincisprezece minute mai târziu, îmbrăcat în blugi bleu deschis şi cu un tricou de la Abercomie&Fitch, Tom îşi făcu apariţia la uşa ei. Îşi dădu jos geaca maro deschis şi puse sticla de vin în frapiera deja pregătită.
- Ai venit repede.
- Iar tu eşti foarte frumoasă, constată el vesel, pupând-o pe cap.
- Mulţumesc, zâmbi ea, simţindu-se deja mai bine.
- Copiii dorm?
- Ori dorm, ori ascultă pe la uşi, răspunse ea.
- Cum a fost cina?
- Ca să-l citez pe Lucas, mult prea verde, iar Sara a strâmbat de 2 ori din nas, şi-a dat ochii de 3 ori peste cap, apoi s-a scuzat şi a părăsit masa. Deci, rutină.
- Despre ce vorbiţi când sunteţi doar voi două? o întrebă Tom.
- Discuţiile obişnuite mamă-fiică: sex, drog, arme. Ah da, adăugă ea, mai este şi abuzul dreptului parental.
Tom râdea. Întotdeauna îi plăcuse umorul ei şi o iubea cu pasiune şi acum, după douăzeci şi trei de ani. Pasiunea făcea ca viaţa să merite să fie trăită.
Începură să povestească de toate şi de nimic, iar el turnă vin în pahare.
Emma aprinsese câteva lumânări, fără să-i fie teamă că el ar putea crede că vrea să-l seducă. Făcea des asta, iar el ştia.
- Am mâncat cu Marc ieri la prânz, spuse el. Ştii, femeia aceea superbă despre care ne-a spus că o cunoscuse la bar, într-o noapte? Ei bine, zise Tom serios, e bărbat, deci să nu te pregăteşti încă de nuntă.
Emma râse, imaginându-şi-l pe prietenul lui Tom de 39 de ani, care decretase peste noapte că s-a săturat de celibat. Era armăsarul Manhattan-ului şi femeile roiau în jurul lui. Era psihiatru şi Tom spunea că Marc era mai nebun ca toţi pacienţii lui la un loc. Vorbesc serios, spunea el, viziunile pe care le-am avut sunt o combinaţie de modele geometrice vii cu imagini ecleziastice.
- Ce a făcut când şi-a dat seama că e bărbat?
- Ceea ce face un heterosexual normal. A luat-o la fugă, după care s-a îmbătat în primul bar.
- Cliche, râse Emma. Transsexual e mai bine decât criminal în serie, nu? Dar cum rămâne cu ultima lui iubită, care se lauda că serveşte masa numai în porţelan de la Tiffany?
- Marc a spus că dinţii-i sunt din acelaşi porţelan, aşa că a lăsat-o baltă, ca de obicei.
- Sunt sigură că suferă de tulburări bipolare sau ceva leziuni cerebrale traumatice, râse ea. De aia l-am poreclit Hamingway.
Auziră un zgomot mic din direcţia uşii de la intrare şi se opriră din râs.
- Sunt vecinii sau...
El îi făcu un semn discret să tacă şi, încet, se ridică de pe canapea şi merse la uşă. Nu era nimeni, dar, când să închidă, văzu plicul rezemat de perete. El intră şi i-l arătă Emmei; primul ei gând zbură la Richard. Poate-i scrisese câteva rânduri de dragoste şi se ascunsese pe scări, ca să-i facă o surpriză.
N-ar fi vrut ca Tom să afle în felul ăsta de relaţia ei secretă.
- Ziua precedentă celei în care viaţa ţi se schimbă, este o zi ca oricare alta...citi Tom. Emma privin cu ochii aproape ieșiți din orbite.
- Ce vrea să însemne asta? întrebă ea, panicată.
Ştia că nu e o scrisoare de dragoste şi nici nu era scrisă de cineva care-o iubea. Tom se apropie de Emma şi-şi puse braţul pe umerii ei, strângând-o blând la piept, vrând s-o protejeze. Ea tremura ca o foaie de hârtie; fusese puternică odată, dar viaţa o făcuse să devină fricoasă. Pe ea personal, lucrurile care n-au ucis-o, n-au întărit-o deloc. Chiar au şubrezit-o, iar Tom ştia asta.
- Voi dormi aici în noaptea asta, spuse el.
Şi mâine? ar fi vrut ea să-l întrebe, dar ştia că ar fi fost prea mult. Avea nevoie de el. Tom ştia întotdeauna ce trebuie să facă, emana putere, iar puterea era ceva de care ea avea nevoie. De asemenea, era și cel mai mare afrodisiac. Iubea felul în care Tom îi vorbea, stilul lui de mers şi felul în care o privea sau o asculta când vorbea. Dar cel mai mult adorase la el faptul că voia s-o protejeze.
- Şi lui Abigail ce-o să-i spui?
Că-ţi ador faţa şi-ţi iubesc vulnerabilitatea, gândi el, că-mi place când te pierzi în ochii mei şi că te ador în cizmele tale grosolane pe care le iei când plouă şi eşti deprimată. Că te iubesc când mă faci să râd şi te iubesc chiar şi când mă faci să plâng. Asta aş striga în gura mare, dacă aş putea.
- Văd eu până atunci, răspunse el în schimb. Acum sunt aici cu tine.
- Şi-ţi sunt recunoscătoare, Tom. Cât ar mai fi vrut să-i spună că-l iubeşte şi că-l vrea înapoi. Dar avea oare dreptul să-i spună ce simte, acum când era căsătorit cu blânda Abigail?
Şi dacă nu-şi iubea nevasta, ci doar se căsătorise pentru că detesta singurătatea şi pentru că ea fusese foarte categorică când îl gonise?
Nu mai este cale de întors şi nici nu va mai fi vreodată. O ştiu! îi aruncase ea crud în faţă.
Când Tom a cunoscut-o pe Abigail, era singur şi nefericit, la fel ca ea. S-au consolat unul pe celălalt. O relaţie bazată pe asta nu putea dura, se ştia de când lumea, gândi Emma.
Se spunea că „fericirea nu este rezultatul obţinerii a ceva ce nu ai, ci a recunoaşte şi aprecia ceea ce ai”. Aşa că, în seara aceea, Emma refuză să-şi mai încarce mintea cu tot felul de întrebări fără răspuns; avea de gând să trăiască momentul şi să fie recunoscătoare pentru orele pe care urma să le împartă cu iubitul ei Tom. Fusese o perioadă când, după ce-au divorţat, se simţea pierdută în spaţiu, fără niciun reper sau dorinţă. Ca şi Da Vinci, dacă şi-ar fi pierdut desenele. Citise asta undeva pe Facebook şi-i plăcuse mult.
- Cum te simţi? o întrebă el, aşezând-o pe canapea lângă el.
- Îmi vine să vomit. Cred că am băut şi prea multă apă.
- Apa e bună, n-are nicio legătură, zise Tom. Cred că eşti doar speriată.
- Un litru jumătate pe zi e bun, cantitatea pe care am ingurgitat-o eu poate da un edem cerebral sau hiponatremie de diluţie.
- Ai băut 30 de litri de apă?
- Nu, râse ea, nu chiar.
Îşi puse capul pe umărul lui şi închise ochii. Asta însemna să te simţi acasă, îşi spuse ea în gând.
- De ce te-ai separat de Jack? o întrebă el, surprizând-o. Avusesem tot timpul impresia că formaţi o super echipă. Eram foarte gelos.
Iubise la el întotdeauna sinceritatea cu care spunea lucrurile. Lui Tom nu-i plăceau ambiguităţile şi nici nu le crea.
- Ne plăcea într-adevăr sportul la amândoi, începu ea, dar nu acelaşi. Apoi mai erau şi filmele: după cum ştii, ador filmele cu finalele fericite, el adoră Avatar, Star Trek şi mai ştiu eu ce. Mai era şi complicata lui fiică, Ella, care mă agasa deseori. Nu-i o fată rea, doar obositoare. De exemplu, când o întrebam dacă doreşte o cafea, nu răspundea mersi nu, ci, are prea mulţi radicali liberi.
- Şi de asta îl părăseşti pe bietul bărbat? întrebă el cu un ton atât de comic, încât o făcu să râdă. Fiindcă Ellei nu-i place cafeaua, iar el adoră SF-ul?
- Ai dreptate. Sunt un monstru androgin, râse ea.
- Abigail are şi ea chichiţele ei, zise Tom. Am impresia că fuge de Crăciun, aniversări şi sărbători, în general. Parcă i-ar fi frică de tradiţii...sau de fericire. Şi nici nu ştiu sigur dacă nu mimează în pat când facem dragoste.
Emma nu se aştepta la asemenea destăinuiri.
- Poate e lesbiană, glumi ea şi amândoi începură să râdă.
El nu se supără, îi cunoştea umorul prea bine. Câte crize nebune de râs nu trăiseră în cei 23 de ani de când se cunoşteau. Emma nu era răutăcioasă, doar glumeață.
- Şi ai ceva împotriva lesbienelor? întrebă el.
- Nu.
Îl privi puţin, apoi mijindu-şi ochii îl întrebă:
- Dar nu crezi că ar trebui să se scoată o lege care să interzică asta?
Râdeau cu lacrimi ca doi copii şi Tom se gândea că poate era un râs nervos, dar le prindea bine. Ea avea o grămadă de prieteni homosexuali şi nu era genul care să scoată astfel de fraze, dacă nu doar în glumă.
- Poate lui Abigail nu-i place să facă dragoste, continuă Tom.
- Sau, zise Emma cu o expresie serioasă şi făcând o mică pauză, poate-i place, dar nu cu tine.
Râdeau ca nebunii şi nu-l auziră pe Lucas când ieşi din camera lui.
- Hei, ce-i hărmălaia asta? M-aţi trezit.
- Lucas, ne pare rău, zise Tom, încercând să se oprească din râs.
- Nu. Nu vă pare deloc, spuse puştiul deloc supărat şi aruncându-se pe unul din fotolii. Şi nici mie. Îmi place când râdeţi. O să vă împăcaţi?
Emma şi Tom se mişcară jenaţi, neaşteptându-se la acea întrebare. Lucas era un băiat de 10 ani care-şi iubea părinţii şi care încă visa la familia lor perfectă.
- Ah, spuse puştiul, am stricat ambianţa.
- Nici vorbă, scumpule, spuse mama lui. E ceva ce-ţi stă pe suflet şi poate că e bine să discutăm. Nu putem să ne căsătorim. Tata este deja căsătorit cu Abigail.
Tom se întoarse spre ea şi făcu ochi mari:
- Mulţumesc! Cum a fost azi la şcoală? schimbă Tom subiectul.
- Am s-o citez pe Sara: pereţi zgâriaţi, profesori uzaţi şi elevi demotivaţi. O şcoală ca toate celelalte.
Copilul îşi pupă ambii părinţi, după care se retrase în camera lui.
Rămăseseră iarăşi amândoi, dar nu le mai ardea de râs. Ce-ar fi dorit Tom să-i spună, era că lipsa ei îl durea ca o boală. Dar n-avea niciun drept să-i facă asta lui Abigail. Ea nu era vinovată că intrase în viaţa unui bărbat care aparţinea unei singure femei. Aşa că era obligat să mintă pentru tot restul vieţii lui. A minţi devenise un mod de viaţă pentru el şi ura asta. Se ridică şi-şi servi un whisky, nu pentru a-l savura sau a se destinde, ci pentru că avea nevoie.
- Chiar? zâmbi ea. Whisky şi vin?
El ridică din umeri şi avea în ochi acea privire care o topea pe ea. Îi părea rău că suferă; nu merita asta. Tom fusese un bărbat foarte bun, nu merita să plătească aşa scump. Mai ales când moneda de schimb era chiar o parte din existenţa lui.
- Am fost rea cu tine, aşa-i?
- Nu... dacă te compar cu Hitler, glumi el. Credeam că vom îmbătrâni împreună, Emma. C-o să ne creştem copiii şi, după aceea, nepoţii. Eu am amintiri extraordinare din copilărie cu bunicii mei.
- Cu bunică-mea, zise Emma, mă uitam la filme sexi. Ah, da, şi la comedia Mult zgomot pentru nimic.
- Hm, o bunică amatoare de Shakespeare şi porno. Mi-ar fi plăcut s-o cunosc.
- A murit, săraca, neîmpăcată. Of-ul ei era să se împace cu una din surori, dar nu i s-a împlinit dorinţa niciodată. Am o soră care mă detestă şi o alta pe care o detest. Crezi că totuşi voi vedea raiul? Mă întreba des asta în ultimele ei luni de viaţă, iar eu îi răspundeam: Nu după câte filme porno ai văzut, Baby!
Emma dădea din cap zâmbind.
- Da, de mică îmi ceruse să-i spun Baby. Sau de câte ori mergeam să mă destăinuiesc la ea, mă privea ca pe un mic extraterestru: Nu ştiu despre ce vorbeşti, draga mea, dar ai toată atenţia mea. Voi, copiii, sunteţi foarte bizari. Era amuzantă şi extraordinar de frumoasă. Eşti mai inteligentă decât credeam, i-am zis într-o zi, uimită de cât de frumos scria. Sunt mai inteligentă decât toată lumea crede, draga mea. Şi chiar era. Niciodată nu lua pe nimeni de sus; era politicoasă şi îi plăcea mult să glumească. Mama-mi spunea mereu că semăn cu Baby. Am umorul ei şi pasiunea scrisului.
- Ai uitat de frumuseţe şi de personalităţile multiple, îi spuse el, mângâindu-i braţul. Câteodată - şi ăsta e un compliment - am impresia că în tine sunt zece femei!
Şi toate femeile din mine te iubesc, ar fi vrut ea să-i spună.
- Dar întotdeauna ai ştiut să-mi arăţi cea mai bună versiune a ta, Emma.
Asta însemna, atunci când spuneai că dragostea e oarbă, gândi ea. Fusese un monstru în ultimul lor an împreună, dar el nu-i reproşase niciodată nimic, iar ea îl iubea şi mai mult pentru asta. Tom fusese întotdeauna un bărbat special; nici chiar când ieşea din zona lui de comfort, nu devenea dezagreabil. Unele gânduri se ţineau ascunse şi ăsta era un lucru bun câteodată, dar acum ea ar fi vrut să-i spună cât de mult îl iubeşte; însă ar fi sunat ca o nouă chemare înapoi, un nou angajament pe care el nu putea să şi-l ţină, pentru că era căsătorit. Îşi dorea cu disperare s-o ia în braţe, să o strângă la piept şi să facă dragoste ore în şir.
- Eşti foarte serioasă. La ce te gândeşti?
Obscenităţi, marea majoritate sunt obscenităţi, gândi Emma.
- La cel care a lăsat plicul la uşă. Mi-e frică, Tom.
Şi lui îi era, dar nu putea să-i spună, aşa că se ridică şi puse DVD-ul cu filmul. Adormi în braţele lui pe canapea, iar el ar fi vrut să oprească timpul în loc.
- Crezi că e încă îndrăgostită de mine? o întrebă el pe Tora într-o zi, când luau prânzul împreună.
- Soarele va răsări mereu la est, după o salată o să-ţi fie mereu foame, iar Emma întotdeauna va fi îndrăgostită de tine şi tu de ea!
La 7 dimineaţa, îi trezi soneria telefonului lui mobil.
- Tom, eşti bine? se auzi vocea alarmată a lui Abigail, care sosise după tura de noapte şi nu-l găsise în patul lor.
- Oh, Abigail, scuză-mă că te-am îngrijorat. N-am vrut să te deranjez aseară, dar am venit acasă la Emma şi la copii. Cineva a pus la uşă o scrisoare dubioasă şi am preferat să rămân. O să-ţi povestesc mai târziu, du-te să te culci.
Pauză.
- Acasă la Emma şi la copii? Trebuie să mă îngrijorez, Tom?
- Nu, iubito, nici vorbă.
- Tot din cauza problemelor Emmei, nu ai venit nici la înmormântarea unchiului meu, acum o lună. Problemele ei sunt mereu prioritare în faţa problemelor mele? ridică ea puţin tonul.
- Bineînţeles că nu, Abigail. Şi te rog, nu striga la mine. Nu eu l-am omorât pe unchiul tău. Am spus că discutăm mai târziu, ce altceva mai doreşti?
- Doresc să fiu fericită, Tom, spuse ea, după care închise.
- Probleme? îl întrebă Emma care se trezise.
O privi cât era de frumoasă aşa nemachiată şi cu părul puţin dezordonat. Emma era genul acela de femeie-copil, căreia nu puteai să-i dai o vârstă.
Telefonul îi sună iarăşi şi crezu că era din nou Abigail. Fu surprins să vadă că un avocat îl sună într-o zi de sâmbătă. Nu avu timp, în primele 2 minute, să scoată niciun cuvânt şi începea să se simtă agasat că îl deranjau într-o sâmbătă, pentru starea de sănătate a unui deţinut. Puteau să aştepte până luni.
- Eu sunt judecător, zise Tom calm, dar Emma ştia că era enervat. Mă ocup mai mult de pedepsele criminalilor decât de refluxul lor gastric sau ejacularea precoce. Acum mă scuzi, dar nu am chef să avem această discuţie azi. Salută şi închise.
- Ejaculare precoce? se auzi Sara, care tocmai îşi făcuse intrarea.
- Ai putea oare să-ţi aminteşti doar de refluxul gastric? întrebă Emma.
- Mda, aş putea. Dar n-am niciun chef. Aţi petrecut noaptea împreună?
- Da. Am dormit, se justifică Emma, iar Sara râse.
- Mda. Ca acum o lună. Faceţi cam mult zgomot când dormiţi. Mă duc să-mi fac o cafea, cine mai vrea?
Emma şi Tom se priveau ca doi liceeni; nu se aşteptau ca fata lor să înceapă să bea cafea la 15 ani... sau să fie la curent cu viaţa lor sexuală.
- Noi vrem cafea, dar tu nu, spuse Tom.
- De ce, mă rog? Am 15 ani.
- Tocmai de aia, pentru că ai 15 ani.
- Îţi înşeli soţia cu fosta nevastă, comentă fata obraznic, chiar doreşti să-mi ţii o lecţie de morală?
- Sunt tatăl tău, nu-mi vorbi ca ultimului pervers.
- Săracii sunt perverşi, bogaţii sunt doar excentrici, asta vrei să spui?
- Aşa-ţi vorbeşte şi ţie? o întrebă Tom uimit pe Emma.
- Doar când e acasă, răspunse aceasta glumeţ, dar lui nu-i ardea de glume. Nu demult, mi-a spus ceva de genul că o deranjează coabitarea noastră forţată şi deloc pacifistă. Voia să se mute la tine.
- Dar poate că e necesar, spuse Tom. Ai atâtea pe cap, nu poţi să te ocupi şi de o adolescentă recalcitrantă şi lipsită de respect.
- Sau poate ar trebui să te muţi tu aici, sugeră ironic fata, aşa v-ar fi mai uşor cu sexul.
Tom o privea perplex, iar Emma interveni.
- Ceea ce bănuieşti şi ceea ce se întâmplă într-adevăr, sunt două lucruri diferite, Sara. Şi aş aprecia dacă ţi-ai vedea de treburile tale.
- Şi care ar fi, mă rog, treburile mele?
- Acela de a-ţi controla tonul cât mai rapid, de a te comporta ca o fată de vârsta ta și de a-ți respecta părinții. Eşti agresivă şi obraznică, spuse Tom cu voce joasă, dar fermă. Eşti doar un copil.
- Doar un copil?! urlă Sara privindu-i provocator.
- În situaţia asta, orgoliul este un lux pe care nu ți-l poți permite, Sara, spuse blând Emma şi fata o săgetă iarăşi cu privirea. Vrei diseară să mergi la petrecerea cu colegii sau doar vrei să ai dreptate?
Copila o mai privi o secundă, după care cedă. Ştia că nu trebuia să o supere pe mama ei, dacă voia să aibă puţină viaţă socială. Zâmbi teatral, dar nu obraznic, făcu o reverenţă, după care se retrase în camera ei.
- Ai văzut, zâmbi Emma satisfăcută, trebuie să ştii s-o iei. Puţin şantaj şi îmi mănâncă din palmă.
- Ai grijă să nu ţi-o roadă până la cot, spuse Tom serios.
Se îngrijora pentru fata lor şi, în ultimul timp, nici nu-i plăceau prietenii ei.
Nu era sigur că trebuia s-o lase să meargă la acea petrecere.
- De fiecare dată când te-am întrebat cum merg lucrurile cu Sara, ai fost evazivă, Emma. E ora adevărului. Zi-mi exact în ce termeni sunteţi.
- Scandenberg, cunoşti?
- Scandenberg - braţ de fier, sau Scanderbeg - eroul naţional al Albaniei? întrebă el, ştiind deja răspunsul.
Oricare din cele două variante ar fi ales, tot luptă însemna. Nu era vorba de Imperiul otoman, ci de războiul familiei Miller.
- Ce se întâmplă cu fata asta în ultimul timp? Va trebui să discut cu ea serios.
- Mă ţine aşa de cel puţin trei săptămâni. Se închide în camera ei şi nici măcar nu pot să văd ce face. Ar trebui să te uiţi acum ce face, sugeră Emma. În timpul ăsta, eu o să încerc să mă controlez ca să nu-i arunc calculatorul la gunoi. I-am confiscat telefonul, dar are toate aplicaţiile şi pe laptop, iar pe acela nu i-l pot lua, pentru că îi trebuie la şcoală.
Tom se ridică şi merse la fată în cameră. Bătu la uşă şi, fără să aştepte să fie poftit, intră direct. Sara era pe pat, îşi făcea unghiile de la picioare.
- Vreau să fiu singură, spuse ea, fără să-l privească.
- Nimeni nu vrea să fie singur. Cum eşti? o întrebă el blând, dezaprobând oja neagră, dar abţinându-se de la orice comentariu.
- Sunt bine. Încă o săptămână aşa bună şi mă sinucid.
- De ce? Ce se întâmplă?
- Nimic. Tocmai asta e problema. Nu se întâmplă niciodată nimic special în viaţa mea.
- Nu te mai vezi cu Cristal şi Cucki? Te simţeai bine cu ele.
Fata ridică plictisită din umeri, dar parcă se mai îmbunase puţin.
- Cristal e ocupată să se mediatizeze. Iar Cucki e ocupată să se găsească pe ea însăşi.
- Bine, dar ai o grămadă de alţi prieteni.
- E o întrebare sau chiar îmi spui tu mie câţi prieteni am? Nu vă place de nimeni, continuă fata, şi nu mai am chef să vorbesc cu voi despre asta. Mă ascultaţi, dar nu mă auziţi, aşa că lăsaţi-o baltă.
- Nu poţi spune că nu te auzim, Sara. Suntem părinţi buni, ştii asta. Faptul că te supraveghem nu înseamnă decât că te iubim enorm şi vrem să fii în siguranţă. Nu e o boală părintească.
- Da, da, cunosc, mârâi ea. Totul este pentru binele meu. Numai că, vezi tu, când mă trimiteţi într-o tabără gen Club Med cum îi spuneţi voi, pentru mine este mai degrabă ceva de genul Program de protecţie al martorilor.
- Ai 15 ani, doar nu-ţi imaginezi c-o să te lăsăm fără supraveghere, Sara.
- Sunt o adolescentă rezonabilă, de ce nu mă lăsaţi puţin în pace?
- Ești rezonabilă 2-3 ore pe zi. Dar ziua are 24 de ore, zise Tom, agasat că nicicum nu ajungea la un rezultat cu ea. Orice am face pentru tine, nu eşti niciodată mulţumită, iar nemulţumitului i se ia darul. În seara asta, vei rămâne acasă. Nu vreau să mergi la acea petrecere. Ai o atitudine greşită de câteva săptămâni deja, aşa că, dacă vrei să-ţi îmbunătăţeşti viaţa socială, va trebui mai întâi să-ţi îmbunătăţeşti atitudinea.
Ea îl privi furioasă, dar nu spuse nimic, apoi Tom părăsi camera.
- E foarte încăpăţânată, îi zise el Emmei. Şi total metamorfozată într-o versiune bizară a ei.
- Hormonii îi ţin creierul prizonier, glumi Emma slab.
- Esti obosită?
- Da. Cam din anul două mii, râse ea.
- Ce ai zice să mergem să ne plimbăm cu ambii copii prin parc? îi propuse el, iar ei i se păru o idee bună.
- Putem să ne dăm întâlnire cu Tora şi Ava la prânz, completă ea, dintr-odată mai veselă.
- Da. E o idee bună. Abigail oricum nu se va trezi înainte de ora 3-4.
- Şi dacă o face înainte şi vede că eşti absent, ce se va întâmpla?
- O să mă mut la tine, glumi el, iar ea se abţinu să nu i se arunce în braţe.
Nu mai exista nici Richard, nici Jack şi niciun alt bărbat atunci când Tom era în preajmă.
Capitolul 7
La ora 13, s-au întâlnit la Tavern on the Green cu familiile Roberts şi Hill. Tora venise cu abominabilul ei soţ şi cu fata lor, Lily, iar Ava, cu James şi Connor.
- Nu te-am mai văzut de mult, Carter, i se adresă Tom soţului Torei.
- Păi, din vina cui? Data trecută când te-am sunat, Abigail ţi-a interzis să ieşi la o bere între prieteni.
- Adevărul este că eram foarte obosit şi nu aveam chef să ies în oraş. Dar putem organiza ceva săptămâna viitoare. Ce zici, Connor?
- Dacă mă lăsa soţia, cu cea mai mare plăcere, răspunse el, făcând-o pe Ava să râdă.
- De când ai nevoie de permisiunea mea?
- Nu ştiu exact, dar cred că din 30 noiembrie 1996, la ora 10 a.m., răspunse el, făcându-i pe toţi să râdă. Se ştia că foarte rar Connor ieşea din cuvântul Avei, şi nu-l deranja să recunoască, soţia lui fiind o persoană rezonabilă.
Erau o familie fericită, iar ca director la Waldorf Astoria, lucra ore multe. Când Ava îi solicita prezenţa în timpul liber, lui i se părea normal.
- Ce-i mai important decât soţul ideal? întrebă Ava, sărutându-l tandru pe obraz.
- Pantofii ideali asortaţi perfect la geanta Chanel? râse Lily, iar Sara aprobă mulţumită din cap.
- Fetelor, să ştiţi că dacă nu eşti îmbrăcat în Chanel sau Dior, nu înseamnă că eşti purtătorul unui virus mortal, spuse Hope.
- Cum e la noua şcoală, Lily? o întrebă James curios.
În general se înţelegeau bine.
- Primele zile par una și aceeași: ai impresia că ai debarcat pe o nouă planetă şi respiri un alt aer.
- Ce complicate sunteţi voi, femeile, interveni Lucas, luându-şi un aer matur, nu puteţi şi voi răspunde simplu cu un bine sau naşpa.
- Nu. Suntem mai sofisticate, zise Sara, privindu-l ironic. Şi acum, ce ar fi să ne ignorăm în următoarele două ore, i se adresă ea lui James şi Lucas, astfel, toată lumea va petrece o după-amiază liniştită.
- Altă idee n-aţi găsit decât să nu vă vorbiţi? întrebă Emma politicos.
- Nu. Mai am una. Dar risc să ajung în puşcărie, răspunse fata obraznic şi toţi cei patru copii izbucniră în râs.
- Cere-ţi scuze, îi ceru Tom ferm.
- E prea dureros, spuse fata ironică şi având întreaga admiraţie a celor mici.
- Dacă vrei să-ţi atenuez durerea, o să-ţi facem un fel de peridurală, şopti Tom, vizibil agasat. În limbaj părintesc: trei săptămâni în camera ta, fără telefon, televizor sau calculator.
- Îmi cer scuze, cedă fata. Nu ştiu cui, dar mă rog, dacă asta poate opri lecţia plictisitoare de morală, mă închin.
Nu era deloc un înclin în ochii părinţilor ei, dar n-avea sens să-i facă o scenă în restaurant. James îşi duse mâinile la ureche.
- Ce ai? îl întrebă Sara.
- Ești foarte gălăgioasă, răspunse băiatul de 10 ani, care de fapt o admira pe Sara.
- Eu, gălăgioasă?
- Numai când vorbeşti, spuse copilul, iar Lucas se prăpădi de râs.
- Oh, Dumnezeule, îşi dădu Sara ochii peste cap, cu ce am greşit ca să am o asemenea viaţă?
Tom se aplecă şi-i şopti la ureche.
- Te poţi abţine puţin? Ai uitat tot ce ţi-am spus sau doar ai ales să ignori? De ce eşti mereu furioasă, Sara?
- Pensiile handicapaţilor au fost reduse, asigurările medicale lasă de dorit şi eu sunt veşnic pedepsită, comentă fata.
- Stop, interveni Emma. De 30 de minute suntem aici şi tot de atâta timp suntem obligaţi să-ţi suportăm toanele. Te previn pentru ultima oară: înainte să deschizi gura data viitoare, n-o face!
Spre norocul Sarei la masa lor veni o blondă minionă, drăguţă şi băgăreaţă.
- Buna ziua, domnule doctor, i se adresă ea lui Carter.
Când acesta dădu cu ochii de tânăra care n-avea mai mult de 30 de ani, se ridică respectuos şi o pupă pe obraz.
- Sally, bună. Ce faci aici? întrebă el, uitându-se agitat să vadă de cine era însoţită.
- Bănuiesc că acelaşi lucru ca şi dumneavoastră, doctore. Am venit să mănânc.
Întinse amabilă mâna spre Tora şi o salută:
- Încântată să vă cunosc în sfârşit, spuse tânăra femeie pe un ton fals amabil. Am auzit multe despre dumneavoastră; în sfârşit pot pune un chip pe toate poveştile.
- Aveți noroc că sunteţi atât de informată, răspunse calm Tora. Eu n-am auzit nimic despre dumneavoastră, deşi mi-aş fi dorit.
- Sunt...
- Este una din asistentele mele de la blocul operator, i-o tăie repede Carter.
- Millefeuille de legume cu brânză? întrebă chelnerul, care tocmai ajunsese la masa lor, punând capăt acelei discuţii jenante.
Tora acceptă din cap când chelnerul o privi întrebător şi apoi scăpă pe Carter espadonul cu taboule.
- Vă rog să mă scuzaţi, spuse repede chelnerul. E prima mea zi aici, vă rog să nu mă reclamaţi.
- E prima zi şi ca ospătar? întrebă Carter agasat şi luându-şi peştele din poală.
Tora zâmbea.
- Mizeriile altora te fac atât de fericită? o întrebă el, sec.
- Nu, iubitule, doar ale tale.
El o privi şocat; nu era obişnuit ca ea să-i dea replica. În niciun caz în public.
- Te rog să nu faci o scenă, o rugă el, dar toată lumea ştia că Tora nu se dădea niciodată în spectacol. Voia doar s-o umilească şi să inverseze rolurile. Era nebun dacă-şi imagina, fie şi pentru o secundă, că reuşea să păcălească pe cineva de la acea masă. Nici chiar pe copii.
- Baza solidă a relaţiei voastre sunt anxioliticele, nu-i aşa? râse Sara singură.
De data asta, nimeni n-o acompanie şi-şi dădu seama că făcuse o gafă.
- Pardon, continuă ea, adresându-i-se Torei, nu sunt amuzantă deloc. M-a luat gura pe dinainte.
- N-are nimic, iubito, spuse calm Tora. Nici nu ştii câtă dreptate ai. Chiar aceasta este baza căsătoriei noastre.
Carter se întoarse şi o privi ameninţător.
- Nu aici, Tora. Nu voi accepta să fiu tratat aşa în public.
- De ce? Pentru că ştii că nu mă poţi corecta?
- Pentru numele lui Dumnezeu, femeie, continuă el, de ce faci atâta pe martira? Sally e doar o colegă de muncă.
- Pe care bănuiesc că, ocazional, o vezi goală.
- Vrei să-mi strici prânzul, Tora? Asta vrei?
- Nu. Vreau doar să divorţez, spuse ea calmă, luând o muşcătură din deliciosul millefeuille.
Prietenele ei o priveau admirativ. Toată lumea ştia că Tora merita ceva mai bun decât un chirurg patetic, curvar şi agresiv. El o privi şocat, iar când chelnerul veni cu al doilea espadon, explodă.
- Du-te dracului de aici, urlă el la bietul băiat. Până când moartea ne va despărţi! îţi spune ceva fraza asta, doamnă Roberts?
- Sunt moartă de mult, Carter.
Pentru prima oară, nu-i mai era frică de el şi ştia ce avea de făcut.
- Și n-ai găsit alt moment să mi-o serveşti, decât în faţa prietenilor noştri, odată cu espadonul pe care cretinul ăla mi l-a pus în poală?!
- În realitate, se băgă Emma, suntem doar prietenii ei şi nu ne deranjează dacă ea decide să te părăsească.
- Dacă sunteţi prietenii ei, atunci aduceţi-vă aminte că avem un copil care va fi purtat din stânga în dreapta, doar pentru că doamna a decis dintr-odată că nu-i mai place să fie căsătorită cu mine.
Nu se mai străduia să joace teatru, iar faţa din spatele măştii era grotescă.
- De fapt, interveni fata lor de paisprezece ani, chiar îmi doresc să divorţaţi. M-am săturat să tot urli şi s-o loveşti.
Carter se ridică în picioare şi-o privi nervos pe Tora.
- Discuţia asta nu va continua în prezenţa acestei bande de snobi ignoranţi. Te aştept acasă.
Pe faţa Torei se văzu brusc teama, iar lui Tom nu-i scăpă.
- Până diseară, voi obţine un ordin judecătoresc care-ţi va interzice să te mai apropii de ea pe o rază de 200 de metri, spuse Tom. Conformează-te, altfel îţi voi face mai multe probleme decât îţi poţi imagina.
- Vom merge la un consilier, i se adresă Carter lui Tora, voi face tot ce-mi ceri.
- Te-ai culcat şi cu terapeuta care-mi spunea că merit să fiu iubită, deci refuz să mă mai întind pe nu ştiu ce banchete pentru tine. Eşti ca o boală urâtă, dar slavă Domnului, am realizat că nu e o boală incurabilă. O pot trata cu o simplă decizie de divorţ.
- Vreau să repar tot răul pe care vi l-am făcut, spuse el pe un ton plângăgios, urându-se pentru asta.
- La început, mi-ai dat toată atenţia ta, spuse calmă Tora, m-ai răsfăţat cu cadourile cele mai scumpe şi m-ai iubit aşa cum nimeni n-a făcut-o niciodată. Apoi, fără niciun motiv, te-ai îndepărtat, lăsând în urma ta mii de întrebări fără răspuns. Mi-am pierdut încrederea în mine, iar prima oară când m-ai lovit, mi-am pierdut şi stima de sine. Nu-ţi ajung nici zece vieţi să repari ce ai făcut.
O privi atent.
- Ești diferită, zise el.
- Diferită de ce? De victima pe care ai maltratat-o ani de zile? Sunt obosită, Carter.
- Obosită eşti de când te ştiu. Acum e altceva.
- Acum sunt mai obosită şi nu mai pot să ascund aşa ca înainte. Mi-ai făcut rău de prea multe ori şi de prea mult timp, iar acum mă simt epuizată, ca după o boală lungă.
- Așa numeşti tu căsătoria noastră? O boală lungă? În ultimii ani m-am schimbat, recunoaşte, insistă Carter enervat.
- Tu nu te-ai schimbat niciodată. Doar femeile care s-au perindat prin patul tău au făcut-o.
- N-ai fost niciodată mulţumită, de aia m-am oprit şi n-am mai vrut să-ţi fac plăcerile.
- Sunt cei care dau şi cei ce primesc. Tu faci parte din a doua categorie. De aceea te-ai oprit.
- Dacă ai fi fost mai amuzantă, poate te-aş fi iubit mai mult, zise el sătul să se ascundă în spatele măştii.
Diplomaţia în exces îi dădea arsuri la stomac.
- Sunt prea mulţi de dacă şi poate în fraza ta, Carter. Căsătoria asta a fost o eroare şi orice eroare are întotdeauna şi consecințe. Eu le-am suportat destul. De acum e rândul tău.
- Eroare a fost ziua de azi, când ţi-ai permis să mă umileşti în faţa lor. Te voi târâ în justiţie şi voi obţine custodia lui Lilly.
- Ești chirurg, omule, interveni sec Tom, chiar nu realizezi că vorbeşti în faţa unor oameni care, dacă e necesar, se vor prezenta la bară, ca martori împotriva ta? Am un mesaj pentru tine...
- Așa cum ai spus, Tom, sunt chirurg, nu recepţionistă, deci las-o baltă cu mesajele. Dar dacă începi să sângerezi, pot să-ţi fac un garou din oribila cămaşă ce-o porţi şi să-ţi opresc sângele. În ceea ce privesc femeile de la masa asta, pot face faţă doar la o bară anume: cea verticală din mijlocul unei săli pline cu şoferi de camion. Iar tu, se adresă el lui Tora, trăieşte viaţa ta, nu a curvelor ăstora.
- E o mare diferenţă între a-mi trăi viaţa şi a fi în viaţă. Cu tine am făcut doar să supravieţuiesc, să mă târăsc zi de zi, să mă forţez dimineaţa să cobor din pat şi să-ţi servesc micul dejun, să mă forţez să-i zâmbesc copilului meu, când de fapt aş fi dorit doar să stau întinsă pentru că-mi rupseseşi două coaste şi mă durea teribil. Apoi, mai târziu, mă forţam să ies afară din casă pentru că înăuntru înnebuneam. Îmi puneam masca pe care o uram şi mă duceam la prietenele mele, pe care mă forţam să le mint. Vezi tu, Carter, viaţa mea a fost doar o serie de măşti, forţări şi luptă pentru existenţă.
Ava şi Emma o priveau şi aproape că le venea să plângă de mila ei; ştiuseră că-i este greu cu Carter, dar nu realizaseră cât. Nu înţelegeau de ce Tora nu acceptase niciodată să discute cu ele.
- Chiar suntem obligaţi să asistăm la discuţia asta? întrebă Sara. Mâncarea a fost mai proastă ca niciodată, iar ambianţa de căcat.
- Nu mai ai niciun control asupra a ceea ce-ţi iese din gură? întrebă Tom, agasat.
Era deja suficient de greu să descopere că blânda şi buna Tora trăia un coşmar de ani de zile şi că nimeni nu făcuse nimic. Îl deranja insensibilitatea fiicei lui şi-şi spuse că va trebui să ia măsuri de urgenţă.
Fata lui întotdeauna fusese o şmecheruţă inteligentă şi independentă, dar acum devenise o obraznică fără niciun pic de respect.
- Nu mă mai trata ca pe o fetiţă de 5 ani, care nu-şi poate ţine gura.
- Dar ca pe o adolescentă care nu-şi ţine gura, pot?
- Am de învăţat, vreau să plec acasă.
Tom şi Emma acceptară.
- Să nu te abaţi din drum, îi zise mama ei.
Fata-şi duse mâinile la tâmple şi afişă o figură comică.
- Mă simt ca şi cum o minte transcedentală mi-a invadat creierul, zise ea, mişcându-şi mâinile în aer. Plec înainte că starea mea mintală să mă conducă la un declin abrupt şi brusc. Ciao!
- Chiar aşa des se certau părinţii tăi? o întrebă Lucas pe Lily.
- Nu. Doar când îşi vorbeau, răspunse ea tristă, obosită şi sătulă parcă de toate şi de toţi.
Pe Renn începea s-o obosească relaţia ei cu Garry.
Era un bărbat frumos şi era o plăcere să-l priveşti când zâmbea, când povestea cu pasiune despre Oslo, calul lui cu care participa la diverse concursuri, sau cât de senzual se mişca. Ai fi spus că Garry era senzaţional într-un pat, dar nu era. În plus, nu era prea inteligent şi se lăsa greu manipulat, iar această combinaţie nu-i convenea deloc tinerei femei. Sperase să se distreze puţin cu el şi să îndeplinească anumite sarcini, dar se înşelase total în privinţa lui. Mai avusese asemenea relaţii şi, în general, acestea mureau de la sine de o moarte bună. Simţea însă că, de data aceasta, finalul va fi mai complicat.
În viaţă faci ce trebuie ca să te descurci, iar Renn făcea totul ca să-i fie bine.
Îşi permitea luxul să se joace cu bărbaţi mai tineri şi incredibil de sexi, nu avea nevoie de cineva real care voia să se implice, însă Renn aştepta întotdeauna un retur de la bărbatul din patul ei.
- Mărită-te cu mine, Renn, îi ceru el, rostogolindu-se de pe ea. Am putea merge în Vegas săptămâna viitoare. Mulţi dintre prietenii mei s-au căsătorit acolo.
- Și sunt fericiţi? întrebă Renn, fără interes.
N-avea nicio intenţie să-şi unească destinul cu cretinul profund din patul ei.
- Da, râse el. Dar cu alte persoane. Gandi o să ne fie martor.
- Arhitectul spaniol, îl luă ea peste picior, sau cretinul cu inele în nas pe care mi l-ai prezentat săptămâna trecută?
- Nu e deloc cretin, iubito. Fumase o marijuana şi plutea puţin, dar de obicei e băiat bun.
- Las-o baltă, Gary, şi uită-l pe Gandi.
- Ce te deranjează la el?
- Răspunsurile lui la întrebări. Sunt oribil de scurte.
- Doar nu vrei să-l iei de bărbat. Pe de altă parte, nici nu-l cunoscuseşi de două minute şi-l interogai mai rău ca poliţia. Pentru o femeie distinsă cum te crezi, ai cam dat-o în bară, râse el, punându-şi mâinile sub cap.
- Ce-ar fi să-ţi iei bagajele şi să pleci, dacă nu sunt suficient de rafinată pentru tine.
- N-am spus că...
- Gary, i-o tăie ea sec, n-a fost o întrebare, ci un ordin. Mi-e somn, iar tu mă oboseşti foarte tare. Acum pleacă.
Se ridică goală puşcă din pat şi se duse la duş. El îi privea mersul leneş şi silueta frumoasă; nu voia să renunţe la ea. Femeia asta pur şi simplu îl fascina.
Tom ajunse acasă la 4 după-amiaza. Abigail era în living, cu părul în dezordine şi ochii obosiţi.
- Acum te-ai trezit, iubito?
- Chiar arăt ca o persoană care s-a odihnit, Tom?
- Bănuiesc că e vina mea, dar Emma chiar avea nevoie de mine.
- Stop! ţipă ea. M-am săturat să-mi tot vorbeşti de problemele Emmei sau de tribunalul tău nenorocit.
- Când ai acceptat să te căsătorasti cu mine, ai ştiut că am un bagaj, că am un trecut şi o familie. De asemenea, am crezut că eşti mândră de mine că sunt judecător. Şi că mă iubeşti.
- Nu te iubesc pentru că eşti judecător, Tom, sau pentru că ai mai fost o dată însurat. Ci în ciuda acestor fapte.
- Îmi pare rău că vezi lucrurile aşa.
- Nu pot începe ceva, Tom, dacă ştiu că nu o să pot termina, spuse ea trist.
- E cam tardiv să-mi serveşti această frază, nu crezi? întrebă el, făcând un semn spre burtica ei însărcinată, apoi îi luă mâna şi i-o pupă. Îmi pare rău că te-am supărat; fac un ceai de muşeţel, vrei?
- Cred că-i prea târziu, şopti ea, privindu-şi mâinile strânse în poală.
Avea unghii curate şi frumoase.
- Pentru ce? Pentru ceai?
- Pentru tot...
Se ridică şi părăsi încăperea. Tom nu ştia ce să creadă. Ea nu era nici certăreaţă, nici nu arunca cu vorbele doar aşa, ca să se afle în treabă. Probabil că nu realizase cât de tare o deranja relaţia lui cu Emma. Şi pe bună dreptate, gândi el. Abigail nu era nici pe departe proastă şi, în plus, era un excelent psiholog. Dar era oare vina lui că încă o iubea pe Emma, că erau legaţi unul de celălalt? O iubea şi pe Abigail, în felul lui. Îi admirase întotdeauna originalitatea. La începuturile lor, uneori, serile îi servea micul dejun, apoi făcea dragoste cu el toată noaptea. Acum nu-şi mai amintea când toate astea se opriseră. Realiză că o neglijase mult în ultimul timp, deşi făcuse multe eforturi să nu simtă. Dragostea reală nu cerea sacrificii, amândoi ştiau asta. Se plictiseau deja împreună şi el era conştient că plictiseala duce fatal la despărţire. Te ajuta admirabil.
Telefonul îl trezi din visare.
- Tom, sunt eu, auzi el vocea Emmei.
- Emma, nu e momentul potrivit.
- Sara nu e acasă. Tony, portarul, mi-a spus că nu a venit deloc.
- Fata asta chiar îşi bate joc de noi, zise el enervat.
- Și dacă i s-a întâmplat ceva?
- Încetează să mai vezi negru peste tot, Emma. E doar o puştoaică tupeistă care a decis să se joace cu nervii noştri. Doar nu crezi că a răpit-o cineva în plină amiază în Central Park.
Emma dădu din cap.
- Da. Bănuiesc că ai dreptate. Oricum, prefer varianta ta decât scena de groază din capul meu.
- Ține-mă la curent. Dacă ai nevoie de mine, nu ezita să mă suni.
Când se întoarse dădu cu ochii de Abigail.
- De când eşti aici? o întrebă.
- De la „nevoie de mine şi sună-mă”, răspunse Abigail sec.
- Sara nu e acasă.
- Nu mă interesează nevrozele fostei tale soţii, Tom. Fata voastră are 15 ani şi încă intrați în panică dacă întârzie 5 minute.
- Da, recunoscu el, suntem patetici.
- Dar vă puteţi opri. Spune-mi, Tom, că vă puteţi opri, altfel cred c-o iau razna.
El o privi agasat. Probabil că exagerau, dar trăiseră deja o tragedie și rămaseră toţi cu sechele. Cum putea fi atât de insensibilă? În special acum, când mai avea câteva luni şi devenea mamă.
- Asta este viaţa reală, nu un film din anii patruzeci, Abigail. Am vrea să fim mai relaxaţi, dar nu e atât de simplu precum crezi. Ştiu că nu e uşor nici rolul tău, dar va trebui să înţelegi, altfel...
- Altfel ce, Tom? Hai spune-o, ştiu că arzi de nerăbdare s-o spui. De când m-am îndrăgostit de tine mi-a fost frică de această frază, dar ştii ceva? M-am săturat să-mi fie frică mereu că vei merge la ea. Frica scoate ce-i mai rău din fiinţele umane. Ea învie vechii demoni.
- Nu văd legătura, spuse el.
Abigail plângea şi-l privea îndurerată cu ochii ei albaştri frumoşi şi buni.
- Când tata a murit, m-am pierdut de tot. Eram încă în casa copilăriei mele, dar mă simţeam atât de departe de casă... şi de mine. Plecase şi luase cu el o parte din mine. Poate cea mai bună. Murise, dar eu am trăit-o ca pe o trădare. Ştiam că nu era normal să gândesc aşa, dar ultimii lui ani de boală i-am trăit în frică. Teama, că mă va părăsi. Îmi doream să fiu mai pozitivă, dar nu reuşeam nicicum. Şi apoi s-a întâmplat. Credem că, dacă ultimii ani ai cuiva drag sunt plini de suferinţe, atunci când ziua fatală vine, suntem pregătiţi. Dar nu suntem. Inteligenţa emoţională este capacitatea de a înţelege şi a-ți controla propriile emoţii. Eu le-am controlat, ascunzându-le adânc în mine. Nu m-am dat în spectacol, dar nici nu mi-am făcut un favor. M-am torturat singură şi m-am închis în mine, apoi am închis uşa în nas tuturor celor ce voiau să mă ajute să-mi aducă puţin alinare. În cele din urmă a trebuit să plec, să las tot ce ştiam în urma mea. Tata îmi spusese că regula de aur a vieţii este să continui, să laşi în urmă toate regretele. Şi aşa am şi făcut. Am lăsat totul în urmă. Mai puţin regretele, care se ţineau scai de mine. Apoi te-am întâlnit pe tine, un alt suflet pierdut şi, pentru prima oară de multă vreme, am început să iubesc iarăşi viaţa. În ziua când am realizat că nu iubeam doar viaţa, ci şi pe tine, frica mi-a revenit. Dacă şi el va pleca? Dacă Emma mi-l va lua? Am fost la răscruce de drumuri şi am ales cărarea pe care erai tu.
O privea cum stătea acolo şi-l lăsa să-i vadă temerile, cicatricile şi demonii ei ascunşi. Îi spunea povestea din spatele poveştii. Inima ei plângea cu glas tare, iar el îşi dorea cu disperare s-o ajute, însă ce-i cerea ea, el nu putea să-i ofere. Ea voia un nou început, o viaţă doar cu el şi cu viitorul lor copil, dar viaţa lui nu-i aparţinea. El fusese dintotdeauna al Emmei şi aşa va fi până în clipa în care va închide ochii. Se angajase cu Abigail pentru că Emma îi spusese că totul era terminat, dar el nu încetase s-o iubească. Avea de gând să-şi onoreze contractul, dar niciodată nu-i va putea da totul frumoasei Abigail. Unele lucruri nu se schimbau niciodată, gândi Tom, ştiind că relaţia Emmei şi a lui era ambiguă. Toţi trei probabil că-şi făceau speranţe false: Abigail spera ca Tom va fi într-o zi numai al ei, el spera ca într-o zi ceaţa din viaţa lui avea să dispară, iar Emma... Tare şi-ar fi dorit să cunoască speranţele ei. Speranţe false. Nu înţelesese niciodată ce voiau toţi să spună cu această expresie debilă. Ori sperai, ori nu.
Abigail părea o fetiţă fără apărare, lăsată singură într-o lume crudă şi rece.
O îndrăgea mult, dar niciodată nu stârnise focul în el, doar câteva scântei.
Când avusese nevoie de cineva, ea fusese blândă, primitoare şi la îndemână. Abigail fusese doar un antidot pentru singurătatea lui, iar acum, el trebuia să-şi petreacă tot restul vieţii fiindu-i recunoscător.
- Eu vreau mai mult decât îmi poţi tu da, Tom, spuse ea trist, dându-i de înţeles că ajunseseră la sfârşit.
- Nu vreau să pleci, Abigail, n-ai unde merge.
Imediat ce-şi termină stupidă fraza, realiză gafa ce-o făcuse.
- Ăsta nu e un motiv suficient pentru a rămâne, nu-i aşa, Tom?
- Ştiu, iubito, m-am exprimat greşit. Voiam doar să zic că locul tău e aici lângă mine, cu copilaşul nostru. Eşti de acord? Nu părea deloc sigur de ce spunea, iar Abigail simţi incertitudinea lui.
- Mă simt ca la o emisiune de Teleshopping care spune: Nu aştepta prea mult, oferta expiră în curând.
El nu mai spuse nimic, iar Abigail se retrase în camera lor.
Când se făcu ora 12 noaptea şi Sara tot nu apăru, toată lumea începu să se îngrijoreze. Abigail nu spuse nimic când Tom o anunţă că pleacă acasă la Emma.
- Dispariţia ei are legătură cu scrisoarea de la uşă, Tom! spuse Emma când el ajunse la ea.
Şi lui îi era frică de asta, dar nu îndrăznea s-o spună cu voce tare. Ar fi omorât-o.
- Ce-i roşu şi rău pentru dinţi? se auzi Lucas, din cealaltă parte a sufrageriei.
- Poftim? îl întrebă Emma, privindu-l ca şi cum atunci îl vedea pentru prima oară.
- O cărămidă, strigă copilul.
- Sora ta a dispărut, iar ţie-ţi arde de glume? îl certă Emma.
- Sau poate e la cheful la care i-aţi interzis să meargă, spuse puştiul.
- Știi unde se ţine petrecerea, Lucas? îl întrebă Tom, păstrându-şi calmul pe care se bazau toți..
- Uitați-vă pe Facebook, are totul în detaliu pe pagina ei. Parola e: ”stropeştelcusânge” .
Ajunseră la intersecţia 241 West cu 37th Street şi, când intrară în imobil, îi cerură portarului să le spună unde se ţine petrecerea.
Acesta îi conduse la apartamentul 802, unde era o hărmălaie de nedescris. Un tânăr cu părul în ochi, plin de ţinte, cuie şi inele, le deschise uşa.
- Care-i treaba? îi întrebă el.
- O căutam pe Sara Miller, spuse Emma, dar tânărul ridică indiferent din umeri.
- N-o cunosc. Eu doar am acompaniat pe cineva care a fost invitat. Dar organizatorul chefului ar trebui să ştie, bănuiesc. E tipul acela în sacou negru cu sclipici... sau mătreaţă.
Emma se îndreptă spre tipul cu mătreaţa, căutând-o din priviri pe Sara.
- Bună, eşti cumva Norbert? îl întrebă ea.
Tânărul o măsură din cap până-n picioare.
- Depinde cine întreabă.
- Sunt Emma Miller, mama Sarei.
El lasă berea pe masă şi-şi şterse repede mâna.
- Încântat de cunoştinţă, doamnă Miller, o salută el. Păreţi prea tânără pentru a avea o fată atât de mare.
- Nu e mare deloc, Norbert, interveni Tom. Este minoră şi a venit la această petrecere fără consimţământul nostru.
- Dar nu este aici, dle Miller. A fost, dar a plecat.
- Cum ai putut lăsa o minoră să plece noaptea din casa ta? Eşti drogat? urlă Tom.
- Nu, domnule, eu niciodată...
- Poate ar trebui, zise Tom nervos.
- Sara a plecat pe la ora 9 de aici; nu mi s-a părut cine ştie ce, se justifică tânărul.
- Nu a ajuns acasă, zise Emma. Ai vreo idee unde ar putea fi?
Norbert negă din cap, apoi chemă o fată de vârsta Sarei, care era puternic machiată şi mesteca gumă.
- Diana, ai vreo idee unde a plecat Sara?
- Nu, replică ea, spărgând un balon de gumă şi uitându-se strâmb la părinţii Sarei. Dar dacă aş avea o familie aşa şi eu mi-aş lua câmpii.
Emma se enervă.
- Probabil că gloss-ul de pe buze ţi-a atacat creierul şi nu mai judeci. E două noaptea şi fata noastră minoră nu e nicăieri. Dacă ştii unde este, e momentul să vorbeşti.
Tânăra o privi indiferentă şi mai sparse un balon de gumă, după care le întoarse spatele. Tom închise muzica şi, când văzu că are toată atenţia, îi întrebă dacă cineva ştia ceva de Sara. Toţi îl priveau sarcastic, apoi cineva urlă să pună muzică la loc şi ceilalţi se puseră pe râs.
- Bun, continuă Tom, voi încerca altceva. Dacă nu-mi spuneţi unde mi-e fata, în 5 minute locul ăsta va fi ticsit de poliţişti cu câini care vor căuta droguri, iar mâine toţi părinţii voştri vor fi înştiinţaţi şi convocaţi împreună cu voi, în tribunalul meu. E clar?
Dintr-odată se făcu linişte, apoi se auzi vocea unei fete:
- Mi-a spus că pleacă la o petrecere în Long Island. Ştia că o s-o pedepsiţi pe viaţă, aşa că şi-a propus să profite, dar nu ştiu mai multe detaliile.
În noaptea aceea, n-au mai aflat nimic. Au stat treji în sufrageria Emmei, dar Sara n-a apărut. Pe la ora 5 au adormit în fotolii, iar când Emma s-a trezit, o oră jumătate mai târziu, avea impresia că fusese bătută toată noaptea. Se duse în bucătărie şi pregăti o cafetieră plină de Carte Noir 9, cafeaua ei preferată în ultimele zile.
- Ai pus calmante în ea? o întrebă Tom, când ea îi întinse o ceaşcă.
- Ar fi trebuit, nu-i aşa?
Amândoi erau apatici. Era aproape 7 dimineaţa şi Sara tot nu venise.
Emma puse cafetiera pe măsuţa din cristal şi se duse să se îmbrace. Îşi aruncă o pereche de ginşi decoloraţi pe ea, un pulover alb şi cizme maro deschis, puţin mai înalte de glezne.
- Ce faci? o întrebă Tom mirat, când ea se îndreptă fără nicio explicaţie spre ieşire.
Nu avu timp să-i răspundă, pentru că uşa se deschise şi Sara, cu chipul murdar de machiaj, îşi făcu apariţia.
- Pleci aşa devreme? întrebă Sara.
- Intri aşa târziu?
Emma o privea parcă de pe o altă planetă.
- Unde mergi?
- De unde vii?
Vorbeau ca doi roboţi şi Tom răsuflă uşurat că fata-i ajunsese acasă. Nu mai era loc pentru o altă dramă în viaţa lor.
- De la un chef din Long Island, răspunse copila, privindu-şi vinovată părinţii.
Avea părul încâlcit şi plin de confetti, iar mascaraua îi cursese, făcând-o să pară ca dintr-o scenă a groazei.
- Ne urăşti atât de tare? o întrebă Emma rănită, furioasă şi uşurată în acelaşi timp.
- Nu. Bineînţeles că nu.
- Doar ai decis că avem nevoie de puţin suspans în vieţile noastre, zise Tom rece.
- Niciodată n-am să mai fac asta. Promit.
- Niciodată e o cale lungă, Sara. Dar te voi ajuta eu să-ţi ţii promisiunea o bună perioadă.
Tom o privea cu ochi de gheaţă.
- Timp de o lună, nu vei face altceva decât școală, casă şi lecţii. La primul pas greşit, te trimit într-o pensiune atroce de fete şi vei mai ieşi de acolo doar la 18 ani.
- Îmi pare rău... spuse fata smerită, ştiind că Tom ar fi capabil de aşa ceva.
- Prea târziu, fu răspunsul lui. Acum du-te, fă-ţi un duş şi culcă-te. Arăţi ca naiba.
Sara dispăru rapid, iar Emma se lăsă să alunce pe canapeaua mare.
- De ce, Tom, mi-e atât de frică? La cel mai mic incident mă aştept ca unul din copii să apară la jurnalul de seară.
Părea epuizată şi vulnerabilă. Femeia puternică de altădată dispăruse o dată cu pierderea lui Angel. Fusese stânca lui, iar acum era... nici el nu mai ştia ce-i era, ce avea voie să-i fie.
- N-a fost un mic incident, iubito. N-a venit acasă o noapte întreagă, iar drama noastră a lăsat urme adânci, care nu vor dispărea niciodată.
- Poate doar dacă am găsi-o, Tom.
- Sara avea doar 10 ani când s-a întâmplat. Nu cred că-şi aduce bine aminte. Sau poate a fost doar o refulare a creierului ei, aşa cum a spus psiholoaga. S-au făcut anchete, a căutat-o FBI-ul şi toate unităţile posibile, legale şi ilegale. Dacă ar fi fost în viaţă, am fi găsit-o.
- N-am urât pe nimeni niciodată aşa cum îl urăsc pe cel care mi-a luat copilul din faţa casei. Inamicul invizibil.
Situaţie atroce, cauză injustă. Judecătorul Miller şi soţia lui, cunoscuta scriitoare Emma Miller, şi-au pierdut copilul de 5 ani pe plaja din Montauk.
Luni de zile fuseseră pe prima pagină a jurnalelor, apoi alte drame mai proaspete le luaseră locul. Dar pe Angel tot n-a găsit-o nimeni.
Ea tot credea că fetiţa era pe undeva, în aşteptarea ei. Nicicum nu voia să accepte realitatea şi el ştia că nu trebuia să mai insiste. N-ajungeau niciodată la niciun rezultat.
- Ce mai face Abigail? îl întrebă Emma, dorind să schimbe conversaţia.
- Caută ce mai poate lua cu ea, şopti Tom mai mult pentru el, dar Emma înţelese. Ea înţelegea întotdeauna ce voia el să spună şi, la fel ca în urmă cu ani, încă îşi terminau unul altuia frazele.
- O iubeşti, Tom?
- În felul meu, da, răspunse el, după ce se gândi puţin.
- Felul tău de a iubi e genial, Tom.
- Nu de data asta.
- Ce vrei să spui? îl întrebă.
- Nimic. Nu vreau să mai spun nimic.
Emma dădu din cap şi-l lăsa în pace. Îl aborda cu respect şi-i lăsa o şansă să decidă dacă voia să se deschidă sau nu în faţa ei. Acum, erau două persoane separate pe traiectorii paralele, care se intersectau regulat şi se atingeau din când în când. Ea încă îl iubea, dar nu ştia sigur ce voia. De fapt ştia, dar îi era frică că uniunea lor purta ghinion, năştea păcatul la care trăgea pedeapsa cea mai rea. Nu-şi mai putea permite să piardă pe cineva şi, atunci, hotărîse să-l lase pe Tom să-şi vadă de viaţa lui. Nu era just pentru nimeni, dar cine spusese că viaţa e justă? Şi ştia că şi el are sentimente pentru ea, dar n-aveau niciodată curajul să pună cărţile pe masă. Erau unul pentru celălalt un fel de uşă de salvare şi era plăcut să ştii că aceasta există, indiferent dacă ajungeai s-o deschizi sau nu.
Emma realiză că liniştea dintre ei era asurzitoare.
- Ţii minte, începu ea, când am vizitat Capela Scrovegni din Padova şi...
- Și m-am făcut de râs vorbind despre una din picturile lui Giotto, râse el. Voiam să par mai inteligent decât eram. Eram căsătoriţi de aproape 10 ani şi încă voiam să te impresionez.
Cumva, ajungeau mereu pe acea pantă periculoasă. Oricât încercau amândoi s-o evite, tot acolo ajungeau.
- Da. A fost atât de bine...
În tonul ei era nostalgie şi dor, un fel de chemare veche de când lumea, iar el îşi spuse că o dorea mai mult decât va ştii ea vreodată. Amintirile îi făceau pe amândoi să se simtă mahmuri. Într-o epocă tristă a vieţii lor, au crezut că şi-au jucat toate cărţile, că au aruncat toate zarurile şi că nu mai era nimic de spus. Ea i-a impus regulile şi el, ca un tâmpit, le-a acceptat.
Câteodată, să joci după reguli era stupid. Tot aşa au fost şi ei când au încetat să se mai caute, să se bată pentru căsătoria lor. Acum, de fiecare dată când se găseau singuri, se trezeau revenind la viaţa lor de altădată. Era dureros, aşa că, într-o zi, au făcut o listă cu toate lucrurile despre care nu aveau voie să vorbească. Acum mai trebuia să găsească despre ce anume ar putea vorbi.
....................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu