......................................................
2-7
Se puseră pe râs amândoi.
Renn îi spusese că se născuse în Liverpool, dar că, în anii şaptezeci, el şi cu familia se mutaseră în San Francisco. Fusese o dată căsătorit, era amuzant, inteligent şi nu-i plăceau femeile complicate.
Se spunea despre bărbaţii care nu aveau copii că rămâneau ei însişi copii o viaţă, dar Emma n-avea această impresie. Ea credea că Richard este un bărbat în toată firea: responsabil, afectuos şi serios. Atunci de ce-i făcea ei curte în timp ce era cu Renn? Atâta timp cât exista credinţa, exista şi îndoiala şi fiecare făcea ce putea cu mijlocele de care dispunea la momentul respectiv. Asta-i dădea ei oare dreptul să se bage într-o poveste cu iubitul prietenei ei?
Scopul justifica faptele? Şi în ce măsură era acesta un lucru bun?
Sentimentul de bucurie este ghidul şi consilierul cel mai deştept şi eficace al unei persoane. Dar avem oare dreptul să ne creăm fericirea în detrimentul unei alte fiinţe umane?
Ceea ce ne aduce bucurie este întotdeauna corect?
Capitolul 4
Câteva zile mai târziu, judecătorul Tomas Miller îşi privea neputincios Porche-ul zgâriat.
Era a doua oară într-o săptămână când se confrunta cu aşa ceva. Prima dată i se furaseră retrovizoarele, iar acum toată caroseria era zgâriată şi cauciucurile tăiate.
- Știţi cine ar fi putut face asta? întrebă unul din poliţiştii prezenţi. Cine credeţi că vă vrea răul?
- Vrei să spui, în afară de criminalii pe care i-am băgat la răcoare în ultimii 15 ani?
Kiddo, care era ascuns în garajul clădirii, se amuza copios urmărind scena.
De când ieşise din puşcărie, nu făcuse decât să-l urmărească pe Tom; Tom care locuia într-un imobil şic în plin centrul Manhattan-ului, Tom cu noua lui soţie la restaurant, Tom pe Lexington Avenue cu Emma, fosta lui soţie şi familia. Se pare că domnul judecător avea o viaţă plină şi foarte satisfăcătoare, lucru care trebuia să ia sfârşit odată pentru totdeauna.
- Vă vom pune un ofiţer de poliţie la dispoziţie, 24 de ore din 24 şi-l vom prinde pe nenorocitul care a făcut asta.
„O s-o prinzi pe mă-ta, sticlete nenorocit!”, îşi zise Kiddo cu chipul schimonosit de ură.
Hotărî să-i dea o pauză judecătorului şi să se concentreze un timp asupra micii lui familii. Tom avea doi copii frumoşi şi, din ce observase el, domnul judecător era foarte ataşat de ei. Tot aşa cum fusese şi el ataşat de părul lui, pe care „colegii” de celulă i l-au smuls din cap zi după zi, în acea nenorocită de puşcărie unde îl băgase Tom Miller.
Trebuia să afle exact fiecare mişcare a copiilor lui: cum se duceau la şcoală, unde mâncau, ce prieteni aveau. Apoi, când va veni ora ideală, va ataca.
Timpul era cheia reuşitei.
La Renn’s House atmosfera era jovială, ca de obicei. Cele trei prietene erau la o masă şi sporovăiau vesele.
Renn se plimba prin restaurant şi-şi saluta zâmbitoare clienţii, inspectând fiecare detaliu în parte. Nu-i scăpa nimic ochiului ei ager şi făcea tot posibilul ca toţi cei ce mâncau acolo să plece mulţumiţi.
- Ce faci? îşi auzi ea o clientă întrebându-şi fata - cam de vreo 30 de ani - care dădea la o parte creveţii din farfurie.
- Dau creveţii şi pătrunjelul la o parte.
Renn zâmbi slab. Ambele femei erau elegante şi amuzante, având obiceiul să se contrazică des.
- De când nu-ţi plac creveţii?
- De pe la 5 ani, când ţi-am spus prima oară „berk, ce-i asta?”
Săptămânal, mama şi fiica luau cina acolo; se tachinau, glumeau, vorbeau de ce au făcut în acea săptămână, apoi, cu un sărut în fața restaurantului, îşi luau la revedere şi fiecare se urca într-un taxi ce le ducea spre casă. Trecând pe lângă altă masă, Renn salută două prietene care luau prânzul acolo aproape zilnic. Renn nu se băga niciodată în discuţii dacă nu era invitată; îi plăcea să respecte intimitatea clienţilor ei, iar discreţia era apreciată de toţi obişnuiţii casei.
- De câtva timp, m-am împrietenit cu cineva pe internet, spunea una dintre femei. M-am simţit vinovată şi, în ultimele zile, nu m-am mai conectat, dar ieri m-a contactat din nou. Să-i răspund?
- Depinde. E cineva care-ţi cere bani sau o posibilă iubire?
- Să zicem că nu-i datorez nicio leţcaie, răspunse femeia, iar Renn zâmbi trecând la urmatoarea masa; adora să audă poveştile celor din jurul ei şi-şi zicea că putea să se considere o femeie normală dacă se compara cu unele din clientele ei.
Lumea era plină de nebuni, gândi ea, şi apoi îl văzu cum deschide uşa restaurantului şi intră. Zâmbetul îi îngheţă, iar inima începu să-i bată cu putere. Ava observă reacţia prietenei lor şi urmări cu atenţie discuţia contradictorie dintre cei doi. Bărbatul plecă repede, dispărând în noapte. Era brunet, nu prea înalt, cu ochi negri, urâţi, şi o cicatrice pe obraz.
Renn era bulversată când se aşeză la masa prietenelor ei, care văzuseră totul.
- E unchiul meu, spuse fără ca ele să-i ceară socoteală. M-a violat când aveam 11 ani. Din fericire, mama mea s-a prins repede. Eu eram total panicată şi mi-era frică să le spun alor mei. Când mama m-a întrebat, eram atât de terorizată c-o să-mi omoare familia - aşa cum mă ameninţase el - încât n-am putut scoate niciun cuvânt. Ea nu s-a lăsat păcălită de tăcerea mea şi i-a interzis fratelui ei să mai vină la noi.
- De ce? o întrebase el surprins.
- Pentru că rişti să-ţi fotografiez colonul dacă te mai învârti în jurul copilului meu, pedofil nenorocit!
- Nick n-a mai venit niciodată la noi de atunci, iar mama n-a mai deschis subiectul, însă ştiam că tata era furios şi-l căuta. Am făcut 4 ani de terapie, timp în care n-am avut o noapte liniştită. Am crezut că nu voi mai dormi niciodată. Apoi, încet, coşmarurile s-au rărit, dar n-au dispărut niciodată. La 17 ani, când într-o seară mă întorceam acasă de la sală, l-am simţit în spatele meu - aveam în mine ceva ca un semnal de alarmă sau un instinct animalic de supravieţuire. Nu-mi mai era frică. Eram în Manhattan şi era plin de oameni. M-am surprins să văd că, de fapt, în adâncul sufletului meu, îl aşteptam. Era o carte închisă, dar fără un sfârşit şi, în acea seară, am decis să scriu finalul poveştii de groază care mă bântuise în ultimii ani şi care pusese capăt atât de repede copilăriei mele. Ani de zile, fusesem terorizată la gândul că va reveni şi apoi, într-o zi, obosită de a trăi sub teroare, mi-am interzis să mă mai gândesc la el cu frică. În acea seară, eram pregătită să-i arăt că fata inocentă de altădată nu mai există – o omorâse el. Am intrat într-un magazin şi mi-am cumpărat suc de mere. Am ieşit afară şi mi-am continuat drumul simţindu-l tot timpul în spatele meu, apoi am luat-o pe o străduţă lăturalnică. Cred că aveam pulsul o mie. Brusc, m-am întors cu faţa la el şi l-am privit în ochii urâţi. A rânjit aşa ca în amintirile mele.
”Mi-a fost dor de tine, păsărică! Ce-ar fi să stăm puţin la taclale?”
”N-am chef de poveşti cu tine”, i-am răspuns eu, cu un calm pe care nu-l simţeam.
”Vrei să mi-o sugi direct? Nici un preludiu, ca în vremurile bune?”
Se apropiase mult de mine şi atunci am făcut ceea ce-mi doream de mult să fac. Îmi repetasem scena în gând de sute de ori. Era uşor. Într-o secundă, am spart sticla de suc şi, în a doua secundă, avea faţa plină de sânge. Nu se aştepta la aşa ceva şi, din cauza şocului, a lăsat garda jos. Cu toată ura ce-o acumulasem în 6 ani, l-am lovit în testicule şi l-am pus jos.
”Cum e să fii la pământ, ordinar nenorocit?”
Am dat în el ca într-un sac. O femeie ne-a văzut şi s-a apropiat precaută de noi, îndreptând un telefon portabil spre mine.
”Opreste-te, că sun poliţia!” m-a avertizat ea.
”M-a violat la 11 ani.”
Ea s-a gândit o secundă, apoi mi-a zis:
”Stârpeşte-l pe nenorocit, dar nu-l omorî! Nu merită să faci puşcărie pentru un jeg uman”, zise femeia, după care îi dădu un picior în burtă la rândul ei şi plecă.
Timp de 5 minute l-am bătut încontinuu, m-am răcorit şi m-am eliberat de toate fantomele trecutului. Înainte să leşine, i-am spus că a doua oară, dacă va mai reveni, n-o să mai fiu atât de generoasă. În secunda următoare, şi-a pierdut cunoştinţa, iar eu mi-am aranjat părul, am vomat, mi-am aranjat iarăşi părul şi apoi am plecat acasă. Când m-a văzut mama, a ştiut că Nick a revenit.
”Sper că i-ai tăiat penisul şi i l-ai înfundat pe gât!”
”I-am dat doar o lecţie bună, dar sunt sigură că n-o s-o uite curând.”
De atunci nu l-am mai văzut până în seara asta.
- Ce voia? întrebă Ava.
- Mi-a spus că intrase întâmplător în restaurant. Nu ştia că îmi aparţine. Bineînţeles, minte.
- Ești OK? întrebă Tora.
- Nu. Dar voi supravieţui. Voi cere ajutorul poliţiei şi chiar voi angaja un detectiv.
Richard îşi făcu apariţia în restaurant.
- Oh nu, comentă Renn, numai de el n-aveam chef în seara asta.
Emma se foi stânjenită pe scaun, iar Tora sesiză.
- Bună seara, le salută el jovial, în superbul lui costum de pilot.
- Nu ştiam că ajungi azi, spuse Renn, forţându-se să pară amabilă.
- Nu trebuia, dar a intervenit ceva şi iată-mă, zise el, ridicându-şi puţin mâinile şi privind-o direct pe Emma.
Renn era bulversată şi nu observă, dar Torei nu-i scăpă nimic. Emma era roşu-bordo, o culoare deloc sănătoasă, şi nu ştia dacă era din cauza fericirii sau a vomei ce-i urca încet în gât.
- Despre ce vorbeaţi aşa înfocate? le întrebă el.
- Despre Emma şi Jack, sări repede Renn. Nu e bine că se văd atât de rar.
Emma o privi ca prin ceaţă şi spuse:
- Merci, Renn. Nici nu ştii cât contează părerea ta pentru mine.
- Dacă vrei să faci omletă, trebuie să spargi nişte ouă, mai spuse Renn fără nicio noimă.
”Aş sparge eu ceva, dar nu ouă”, gândi Emma. Richard îi făcu un semn discret lui Renn, după care se retraseră în zona barului.
- Va trebui să-mi vorbeşti într-una din zilele astea, Renn, şopti el.
- De ce? Îţi trebuie o grefă de măduvă?
- Nu înţeleg de ce eşti atât de pornită împotriva mea?
- Vrei să spui, în afară de faptul că minţi pe rupte?
- N-am minţit. Am uitat să-ţi spun. Nu e acelaşi lucru, Renn.
- Mda. Şi n-ai putut să dai un telefon. Ai preferat să mergi direct la hotel. De când dormi tu la hotel în New York şi de ce?
- Mi-am greşit tura. Apoi am hotărât să ies cu băieţii în oraş. N-am vrut să te trezesc la 4 dimineaţa. Ce e aşa complicat?
- Poate faptul că dintr-odată ieşi cu băieţii, iar eu nu ştiu nici măcar despre ce vorbeşti? Nu te-am auzit niciodată să vorbeşti despre prietenii tăi. Nu ştiam că ai aşa ceva.
- Ei bine, da, am prieteni pe care tu nu-i cunoşti. Nu suntem obligaţi să ştim chiar totul unul despre celălat. Tocmai asta mi-a plăcut la tine. Faptul că eşti foarte misterioasă. Respectă şi tu grădina mea secretă.
- Începi să-mi poluezi atmosfera, spuse Renn rece. N-o să ezit să dau cu tămâie pentru detoxifiere umană, crede-mă!
- N-am chef să mă cert cu tine, Renn. În noaptea asta voi dormi tot la hotel. Când îţi trec nervii, sună-mă. Să ştii că n-o să aştept o viaţă!
Le salută discret pe fete, după care părăsi restaurantul.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Emma, când Renn se întoarse la ele.
- Ne-am certat acum câteva zile. E din ce în ce mai absent... chiar şi când e acasă. Şi minte pe rupte. Acum a plecat la hotel.
- Cu Nick prin zonă nu-i o idee prea bună, spuse Tora.
- E mai bine aşa, oftă Renn. Sunt prea epuizată ca să mă mai cert în noaptea asta.
- Și moartea e epuizantă, ştii? zise Ava. Ar trebui să uiţi pentru câteva zile problemele tale cu Richard şi să-l iei acasă. Nu sta singură.
- Tony portarul mi-e suficient, zâmbi Renn. Cred că, la ora, asta am o relaţie mult mai sănătoasă cu el decât cu Richard. Noul meu alb deocamdată e negru, înţelegeţi?
Nu, nu înţelegeau, dar lui Renn nici că-i pasă. Făcu stânga împrejur şi se duse la bucătărie.
- Credeți că Richard are pe cineva? întrebă Ava.
- Nu ştiu, tu ce crezi Emma? o întrebă acuzator Tora.
Emma se foi jenată, iar Ava le privi mirată.
- Am ratat un episod sau doar mi se pare?
- N-ai ratat nimic, se burzului Emma. Tora vede prea multe filme proaste.
- Crezi? De câte ori Richard e în zonă, te înroşeşti ca un rac, o certă Tora.
- Poate am bufeuri, e bine?
- Esti prea tânără ca să intri la menopauza, Emma, şi prea inteligentă ca să te îndrăgosteşti de iubitul prietenei tale!
Ava nu spunea nimic.
- Nu sunt îndrăgostită de nimeni, iar pe Renn o ştiu doar de 5 luni!
- O frază care arată exact unde te situezi în relaţia cu Jack şi cât de mult îţi pasă de Renn.
Emma ridică din umeri.
- De Jack v-am spus deja, iar pe Renn chiar o cunosc de 5 luni. Ce-i aşa şocant?
- Faptul că nu-ţi dai seama de gravitatea situaţiei? interveni Ava. Noi nu ne culcăm cu iubiţii prietenelor.
- Bine, bine, am înţeles. Voi muri singură şi cinstită, iar primarul o să-mi ridice o statuie în parc, chiar lângă statuia copilaşului care face pipi.
La 3 zile de la acea discuţie, Emma îşi făcea jogging-ul în parc.
Când ajunse la Boathouse se opri şi zâmbi cu nostalgie. Intră în restaurant şi se instală în faţa focului, savurând un ceai verde de iasomie. Se trezi gândindu-se la Richard. Făcea des asta în ultimul timp.
Cu o seară în urmă, în timp ce făcea dragoste cu Jack, se surprinse gândindu-se la iubitul lui Renn. Îl alungă repede din patul lor, dar Jack simţi că ea nu era deloc acolo.
- Ce te preocupă? o întrebă el, tandru.
- Nimic. Mă stresează noul meu roman. Sunt total blocată.
- La fel şi eu, glumi el.
- Nu e de râs. Nu-mi mai vin ideile deloc.
- Și te-ai gândit să le cauţi în patul conjugal, îi reproşă el, puţin agasat.
- În patul meu, Jack! Nu e patul nostru conjugal.
- Și din cauza cui?
- Doar n-o să-mi pui mie asta în cârcă? se răsti ea. Ţi-e mai comod aşa, ştiu, dar nu te voi lăsa să întorci situaţia în defavoarea mea, doar pentru că nu te-ai gândit niciodată să mă ceri de nevastă.
- Ce ai zice dacă ţi-aş propune ca de Crăciun să ne căsătorim?
Ea sări din pat şi-şi îmbrăcă halatul, încercând să câştige timp.
- Nu-mi place să-mi forţezi mâna, Jack!
- Nici mie nu-mi place ianuarie, dar n-am de ales, nu-i aşa?
- Faci asta doar ca să mă provoci.
- Am vrut să te provoc mai de mult, dar mi-era frică de reacţia ta. Tot aşa cum ţie ţi-e foarte frică să te angajezi într-o relaţie. Emma, „trăind, rişti să mori. Iubind, rişti să nu fi iubit.” Dar fără să încerci, nu poţi avea nimic.
- De când ţi-e ţie frică de mine? Ce credeai c-o să-ţi fac? C-o să te dau pe mâna federalilor, Jack?
- Nu. Doar c-o să reacţionezi aşa cum faci în acest moment, Emma.
- Și dacă am fi căsătoriţi, ce? Ai sta mai mult pe acasă? Vrei să spui că e vina mea pentru că tu n-ai avut niciodată curajul să-mi propui o viață în doi?
- Ei bine, vreau să zic că, uneori, mi-e mai uşor să fiu în Afganistan decât cu tine în aceeaşi cameră.
- Ah, ăsta da motiv de-a dori să ne unim vieţile pentru eternitate, suflă ea, săgetându-l nervoasă cu privirea. Nu da vina pe mine doar pentru că ţi-e frică să recunoşti că nu vrei să te angajezi!
- E ridicol ce spui. Tu nu vrei să te angajezi, Emma.
- Pardon? Cred că, dintre noi doi, eu am fost cea care a stat mai mult în cuplu.
- Și aţi fost fericiţi? o întrebă el, ignorând motivul despărţirii Emmei de Tom.
Ei nu-i plăcea să vorbească niciodată despre asta. Era un subiect dureros şi tabu. Doar cei foarte apropiaţi ei o ştiau. Nu intrase niciodată cu el in detaliile dureroase.
- Mai fericiţi decât suntem noi în acest moment, asta-i sigur!
- Nu-ţi reproşez nimic, Emma. Încerc doar să-ţi explic de ce nu ţi-am făcut alte propuneri.
- Mai degrabă, te justifici.
- Fie cum vrei tu. Oricum ar fi, ştiu că nu voi avea niciodată ultimul cuvânt cu tine.
- Ah! sări ea ca arsă. Cum de ai putut suporta 1 an o femeie atât de egoistă, încăpăţânată şi feroce?
- Acceptând cât mai des misiuni în Afganistan. Terenul era mai puţin minat acolo decât aici!
Emma preferă să nu mai spună nimic şi părăsi dormitorul, lăsându-l pe Jack să se îmbrace. Jack o privea trist cum se îndepărtează de el şi simţea un gol oribil în el, în jurul lui. O linişte urâtă şi un gol pe care-l ura deja. Nu-l privi când se îndreptă spre ieşire.
- Noapte bună, Emma.
Ea nu-i răspunse, iar când rămase singură răsuflă uşurată. Era fericită că acesta avea apartamentul lui. Avea nevoie de spaţiu, iar el o sufoca. O agasa faptul că uneori trata femeile ca pe o boală incurabilă. Era un bărbat bun, dar câteodată se comporta ca un cretin superficial.
Acum, sorbind din ceaiul cald, se întrebă dacă reacţionase aşa pentru că-i stătea capul la Richard sau pentru că atinsese stadiul maxim cu Jack... şi apoi îl depăşise. Probabil că momentul lor culminant trecuse deja - asta însemnând că, dacă nici măcar nu-l remarcase, nu fusese atât de intens.
Se trezi gândindu-se iarăşi la Richard - știa că nu era bine ce face, dar măcar nu mai se gândea la Tom şi la Albă ca Zăpada.
Din acea seară la restaurantul lui Renn, nu-l mai văzuse pe pilotul cel sexi.
Ea sperase că o s-o sune, dar el n-o făcuse. Puse mâna pe telefon şi formă numărul lui, după care închise. La a treia tentativă, se hotărî să meargă până la capăt. Când îi auzi vocea, stomacul i se strânse de emoţie.
- Alo, Richard... sunt eu, Emma. Voiam să văd dacă eşti bine.
- Și mie mi-a fost dor de tine, răspunse el cu voce caldă. Mă bucur că m-ai sunat.
”Happiness is homemade”, îi strigă o voce mică în urechi. Ce bine-i părea că-l sunase; se simţea de parcă ar fi putut să zboare.
- Ești la New York? îl întrebă.
- Da. Mâine plec la Roma.
- Faci iarăşi curse lungi?
- Da. E mai simplu aşa, cred.
- Da, e mai simplu să fugi decât să înfrunţi problema, dar nu aşa o s-o rezolvi. Sunt la Boathouse, vrei să-mi ţii companie la un ceai?
- Ar fi cea mai mare plăcere, dar sunt ocupat.
- Oh, făcu ea dezamăgită şi părându-i rău că-l invitase.
- Dar dacă eşti disponibilă diseară, putem cina împreună.
- Ah... făcu ea plăcut surprinsă şi pe amândoi îi pufni râsul.
- Un oh şi un ah, să înţeleg că e un da?
- În orice caz nu este un NU.
- Și dacă-ţi promit că te duc la Grenouille, te conving?
- M-ai convins deja de la ”şi mie mi-a fost dor de tine”.
Nu ştia dacă era nebunesc ce făcea şi n-avea niciun chef să-şi mai contorizeze erorile. O dată în viaţă o să treacă la fapte fără să se gândească prea mult. Puţină nebunie nu strică nimănui; fără ea, viaţa ar fi fost doar o grămadă de marţi sau miercuri sau joi, puse cap la cap.
Răufăcătorii. Erau de toate culoriile şi taliile. Puteau fi bărbaţi, femei, tineri sau în vârstă şi ne puteau tulbura viaţa în diferite feluri. Dacă la început, îi putem ignora, fără a-i lua prea mult în serios, într-o bună zi, ei ne pot transforma viaţa într-un veritabil coşmar.
Ploua cu găleata şi jumătate din Manhattan era scufundat în beznă. Era doar 7 seara, dar Emma avea impresia că e miezul nopţii. Se pregătea pentru cina cu Richard şi se simţea ca o şcolăriţă.
- Ce frumoasă eşti, mama, spuse fiica ei, Sara. Cu cine te întâlneşti?
- Cu o prietenă din Los Angeles pe care n-o cunoşti, minţi ea.
- Ah, deci Lucas avea dreptate. Poate chiar vei face sex în seara asta.
- Despre ce vorbeşti? o întrebă Emma surprinsă.
- Să ştii că nu mă deranjează, dacă asta-ţi doreşti. Poţi s-o faci, atâta timp cât nu e peşte sau un criminal în serie.
- Îţi mulţumesc, râse Emma. Dar tu nu vrei să mergi la Cucki? Lucas e plecat, s-ar putea să te plictiseşti.
- Nu mă plictisesc deloc. Şi-apoi, de câte ori iau masa la Cucki, mi-e frică să nu-mi ating dinţii cu furculiţa şi s-o enervez pe maică-sa. E capabilă să pună poliţia să ne aresteze, dacă încălcăm codul bunelor maniere.
Emma zâmbi imaginându-și scena.
- Şi tatăl ei tot aşa râde?
- Da, răspunse Sara. Dar Cucki a zis că, măcar aşa ştiu toţi ai casei ca nu mai are gânduri de sinucidere, ca anul trecut... sau impulsul de a omorî pe cineva!
- I-a dat şi el o palmă Dorei şi acum, gata, din criminal nu-l mai scoateţi.
- Adevărul este că sora lui Cucki chiar merită câte o palmă din când în când. N-are nicio clasă; diferenţa între ea şi o vacă, constă în câteva volănaşe şi sclipiciuri.
- Credeam că e foarte populară la voi în şcoală, râse Emma.
- Mă rog, da, puţin. Mai ales de când s-a împrietenit cu franţuzoaica, noua elevă care stârpeşte cuvintele cum vrea şi toţi cred că e cool. În realitate e doar o vacă de import. E proastă şi mândră, o combinaţie teribilă.
Emma-şi privi copilul amuzată. Era deşteaptă, frumoasă şi puţin obraznică - un personaj cunoscut şi admirat, prea puţin aplaudat. Dar Sara nu aştepta aplauzele nimănui. Principiile după care funcţiona ea sfidau orice logică, dar, când trăgeai linia, la final aveai un rezultat satisfăcător. Îi plăcea să cotcodăcească, dar nu era o persoană cinică sau rea. Viaţa prietenilor ei o interesa, iar dacă putea ajuta pe cineva, nu ezita nicio secundă.
- Dar cu Alexandra ce s-a mai întâmplat? întrebă Emma, punându-şi cerceii cu diamante. De ce n-a mai venit pe la tine?
- Şi acolo-i folclor curat. Maică-sa divorţează de englez şi sunt toţi depresivi.
- Serios? Din afară, păreau un cuplu atât de fericit; îmi pare tare rău de ei. De ce divorţează, ştii?
- S-o fi săturat săraca femeie de băut atâta ceai. Şi-apoi, mai e treaba cu blenoragia.
Emma se opri din coafat şi-o privi uimită.
- Da, o înşală. Şi nu-s toate albe... sau femei, dacă înţelegi ce vrei să spun.
- Dar e oribil ce povesteşti, zise Emma, în timp ce-şi încălţa cizmele crem.
- Hei, nu te lua de mine. Nu eu m-am culcat cu jumătate din transexualii din Brooklyn şi răspândit sifilisu’ în cartier. De-aia n-o să mă mărit niciodată.
- De ce? Pentru că tatăl vitreg al Alexandrei preferă diversitatea sexuală?
- Nu. Pentru că bărbaţii sunt ca autobuzele; când ţi-e lumea mai dragă, BUM, te loveşte unul.
- Nu sunt toţi aşa, spuse Emma, aranjându-şi rochia neagră, strânsă pe corp şi despicată pe picior într-un stil sexi, dar nu vulgar.
- Ştii cu cine s-ar potrivi englezul? întrebă puştoaica. Cu Renn. O altă poamă.
- De ce spui asta?
- Acum câteva zile, când m-am dus până la ea, era cu un tânăr cam de vârsta mea. Era ciufulită şi îmbrăcată într-un halat prin care i se vedeau şi ovarele. Nu m-a lăsat să intru; a bălmăjit ceva că e cu băiatul de la cablu şi-i mulţumea pentru nu ştiu ce.
- Şi l-ai văzut? Ai spus ceva?
- Am întrebat-o doar dacă nu putea să-i mulţumească cu chiloţii pe ea.
- N-ai făcut asta! zise Emma, şocată.
- Ţi-am zis doar, i-am văzut ovarele.
- Cum ai putut s-o întrebi aşa ceva? Am impresia că sunt cel mai oribil părinte, spuse Emma aşezându-se pe pat şi lăsând să-i cadă geanta bej pe jos.
- Nu... mai e şi tata, râse fata. Hei, linişteşte-te, nu-s chiar aşa proastă. Glumeam doar.
- Deci nu i-ai zis nimic de chiloţi?
- Nu.
Sara se amuză copios.
- Doar de ovare. Lui Renn îi place mult sexul - dar n-o judec - şi o face des. Doar aici o judec, dar nu-i arăt niciodată. Pe femeia asta e bine s-o ai de partea ta, continuă fata, intrigând-o pe mama ei.
- De ce spui asta?
- Nu ştiu, aşa simt eu. Pe Renn nu trebuie s-o ai de duşman.
Acelaşi lucru simţea şi Emma. Dar tot avea să meargă la întâlnirea cu Richard - întâlnire la care era deja în intarziere.
- Iubita mea, mă grăbesc.
- Da, îi tăie fata vorba, peştele.
- Ce glume mai aveţi şi voi, comentă Emma, îndreptându-se spre ieşire şi punându-şi pardesiul din caşmir de un portocaliu pal. Dacă ai o problemă, o suni întâi pe Ava, apoi pe mine.
- N-o să am nicio problemă; îmi torn un pahar de Pouilly fume şi mă uit la X Factor.
Emma râse, îşi pupă copilul şi o luă grăbită spre lift. O sună pe Ava şi-o minţi că are întâlnire cu editorul ei.
- Pe vremea asta? Tu nu vezi că se pregăteşte de uragan?
- Urcă pe la Sara mai târziu; e singură acasă.
Se simţea ca o delicventă juvenilă minţindu-şi prietena, dar n-avea încă chef să bată toba. Richard şi cu ea erau doar prieteni. Prieteni intimi, care probabil, într-una din seri, se vor vedea goi, aruncaţi într-o postură intimă.
De mult nu mai avusese fluturaşi în stomac. De la Tom. Nu-şi aducea aminte de asemenea trăiri cu Jack. De câte ori se ataşa de el, trebuia iarăşi să plece în misiune luând cu el fluturii, emoţiile şi răbdarea ce-o mai avea.
În acea seară, avea o presimţire rea. Din cauza vremii, îşi spuse ea.
Era o noapte neagră şi ploua torenţial. Întregul oraş părea pustiu, ca şi cum furtuna gonise toţi locuitorii lui. Când intră în restaurant, uită de ploaie, de şoferul pakistanez care înjurase tot drumul şi de fata ei de 15 ani care era singură acasă.
Un fulger cumplit scufundă tot imobilul în întuneric, iar Tony- portarul - căuta disperat o lanternă în sertar.
Dintr-odată, în spatele uşii vitrate i se păru că vede pe cineva holbându-se la el. Îndreptă lanterna spre uşa de-afară, dar nu văzu pe nimeni. Mi s-a părut, îşi spuse el, luând ultimul număr din Playboy şi începând să-l răsfoiască - singurele cărţi pe care Tony le deschidea. Un zgomot îi atrase atenţia şi, când ridică ochii, îl văzu privindu-l. De data asta, nu se mai ascunsese. Stătea acolo în noapte şi se holba cu ochi urâţi la el. Într-o fracţiune de secundă, oribilul personaj era chiar în faţa lui şi ultimul lucru pe care Tony şi l-a mai amintit, a fost lovitura puternică din creştetul capului. Bărbatul a trecut peste corpul lui Tony şi, intrând la recepţie, a luat o cheie, după care a urcat scările în fugă, oprindu-se la etajul 15.
Apartamentul 1533. Un număr providenţial şi o uşă care avea să se deschidă şi să-l primească pe tărâmul dulce al răzbunării. Momentul atât de mult aşteptat sosise, iar Tom urma să plătească în sfârşit pentru tot răul pe care i-l făcuse. Oare nu asta era cea mai cruntă pedeapsă pentru un părinte? Dispariţia copilaşului iubit? Băgă cheia în uşă şi fu surprins când auzi voacea feminină:
- Lily, ce ai uitat?
Uşa se deschise şi Sara apăru în prag. Fata nu avu timp să reacţioneze pentru că hidoasa creatură sări pe ea şi, cu o cârpă îmbibată în formol, o adormi. Tocmai când se pregătea s-o ia în braţe, o lovitură fulgerătoare îi răni rinichii.
- Hei, ce faci? urlă Ava, lovindu-l încă o dată cu cheia lângă tâmplă.
Bărbatul, disperat de durere, lovi aerul şi o nimeri pe Ava în stomac. Ea căzu instantaneu şi ochii verzi i se umbriră de durere. Îşi îndepărtă şuviţele de păr de pe faţă, dar el dispăruse. Până ce vecinii ieşiră pe hol, oribila creatură era deja în stradă, dispărând în noaptea neagră şi urâtă, tot aşa ca ochii lui.
- De ce nu l-ai omorât pe nenorocit? o întrebă doamna Kravitz, vecina Emmei de palier.
- Pentru că e interzis de lege. Şi pentru că mi-a scăpat, răspunse tânăra femeie, aranjându-şi părul ca abanosul.
Emma petrecea o seară plăcută în compania lui Richard când Ava o sună să-i spună ce se întâmplase.
Când a ajuns acasă, poliţia şi Tom erau deja acolo.
Sara se trezea încet, iar Tony, cu un bandaj mare la cap, se străduia să-l descrie pe individ.
- Cunoasteţi pe cineva care să arate aşa? o întrebă poliţistul pe Emma.
- Nu, de ce? Ar trebui?
- Probabil, spuse Tom, că cineva încearcă să se răzbune pe mine. Îi povesti ce păţise cu maşina şi cum îl bănuia pe Kiddo.
- Şi ce aşteptai ca să ne pui în gardă?
Emma era supărată.
- Nu e încă nimic sigur şi n-am vrut să te sperii, iubito.
Deseori, uita că nu mai erau căsătoriţi şi că acum iubita lui era Abigail. Sau cel puţin aşa ar fi trebuit să fie. Nu reuşise niciodată s-o uite pe Emma. Fusese dragostea vieţii lui şi, probabil, avea s-o iubească până la ultima suflare.
- Şi cum crezi că aş fi reacţionat când aş fi primit colonul lui Sara prin poştă? îl întrebă Emma, obişnuită să-i spună „iubito”.
- Îmi pare atât de rău, spuse Tom spăşit, iar ea se calmă.
- Era foarte urât, zise Sara încet.
- Avea un nas coroiat enorm, continuă Ava, şi păr ţepos negru. Dar cei mai marcanţi erau ochii: întunecaţi şi răi. Erau mici şi apropiaţi, cu o sclipire nebună în ei.
După încă 10 minute de discuţii, curentul electric reveni şi toată lumea - cu excepţia Avei - plecă.
- Ce noroc că ai ajuns la timp! Mulţumesc că i-ai salvat viaţa fiicei mele.
- Nu eram deloc liniştită când am auzit cum tună şi fulgeră. Ce cretin şi editorul tău să-ţi propună o întâlnire în plin uragan.
- N-a fost uragan, şopti Emma, simţindu-se vinovată. Şi nu m-am întâlnit cu Lary. Am fost cu Richard.
- Sper că vorbeşti de Richard Gere, nu de Richard al lui Renn!
Emma îşi dădu capul pe spate.
- Ne-am apropiat mult în ultimul timp.
Ava o privi şocată.
- Prin apropiere vrei să spui sex?
- Nu, nici vorbă. Nici măcar nu ne-am sărutat. Ne întâlnim la cafea sau în jurul unei mese bune, povestim, râdem...
- Dar e mai grav decât credeam! Vă cunoaşteţi, vă îndrăgostiţi unul de celălalt. Va trebui să te opreşti.
- Dar mă simt atât de bine cu el. Nu m-am mai simţit aşa, de când m-am despărţit de Tom.
- Şi cu Jack cum rămâne?
Emma ridică din umeri.
- Ne-am certat iarăşi. Nu mai suntem pe aceeaşi frecvenţă.
- Bine. Atunci cum rămâne cu Renn? E prietena noastră, iar noi nu facem aşa ceva între prietene, Emma, doar ştii asta.
- Iar tu ştii că nu am astfel de obiceiuri. De când mă cunoşti, câţi bărbaţi ai văzut perindându-se pe aici? Unul, după Tom. N-am şi eu dreptul la puţină fericire?
- Ba da. Dar nu cu unul din bărbaţii noştri!
O bătaie în uşă le întrerupse conversaţia, spre uşurarea Emmei. Când deschise, dădu nas în nas cu Renn.
- Esti OK? Am auzit ce vi s-a întâmplat. Sara e bine?
- Da, Renn, mulţumesc. Acum doarme. Cum se face că nu eşti la restaurant? întrebă Emma.
- Cu ploaia asta, n-am avut mulţi clienţi, aşa că am plecat. Dar nu ştiu dacă am făcut bine; mă învârt în cerc şi mă tot gândesc la Richard. Şi la unchiul meu. Crezi că e posibil să fi fost el? Poate mă caută pe mine şi a greşit uşa, se smiorcăi ea, aşa cum nu-i stătea în fire niciodată.
Renn ura persoanele slabe, iar în acel moment se ura pentru că era aşa. Paranoia revenise. Şi ea, care crezuse atât că se vindecase.
- Nu cred că era el, zise Ava, nefiind atât de sigură. Era întuneric şi totul s-a petrecut foarte rapid. Richard e tot la hotel? o întrebă, iar Renn confirmă.
- Chiar aşa? întrebă Emma prea repede.
Ava o lovi pe sub masă... şi rată.
- Auu! strigă Renn. Mi-ai spart rotula.
- Ai de gând să te împaci cu Richard? o întrebă Emma.
- Ma gândeam la ceva mai romantic, răspunse Renn, frecându-şi glezna. Cum ar fi căsătoria? Ca să fiu sinceră, cred că e mai securizantă decât celibatul.
- Despre ce securitate vorbeşti? sări Emma. Eşti multimilionară. Poţi să-l angajezi şi pe Kevin Costner ca şi gardă de corp, dacă asta vrei.
De data asta Ava n-o rată, iar Emma deveni stacojie.
- Ah, am înţeles, zise Renn, ţie chiar nu-ţi place Richard şi nu ştii cum să-mi spui.
Emma o privi tâmp, înclinându-şi capul puţin spre stânga.
- Mmm, nu aş spune chiar aşa.
Ava-şi lăsă şi ea capul într-o parte şi se holbă la Emma, care începu să se fâstâcească.
- Mă refeream la faptul că e mereu plecat.
- Tocmai de aceea avem o viaţă sexuală atât de intensă, spuse Renn.
Prietenele ei o priveau fără să înţeleagă, aşa că ea continuă.
- Varietatea! completă Renn.
- Vorbeşti serios? întrebă Emma. Crezi că te înşală?
- Posibil. Dar fiindcă nu m-a interesat niciodată, n-am căutat să ştiu, deci n-am nicio probă. Atâta timp cât acasă e incredibil de competitiv, n-are sens să mă agit inutil, nu?
- Competitiv? întrebă Emma, aproape înecându-se cu propria-i limbă.
- Şi eu am pe cineva, mărturisi Renn, iar Emma o lovi cu toată forţa pe sub masă pe Ava. Lucrează pentru mine şi e frumos în draci. Mă iubeşte la nebunie şi, ah da, are 30 de ani!
Cincisprezece după Sara, îşi spuse Emma.
- Dar n-ai niciun bărbat frumos şi tânăr la restaurant, comentă Emma.
- Cine a zis că e la restaurant? Am zis doar că lucrează pentru mine.
Treizeci de ani, sexi, îndrăgostit şi nu lucrează la restaurant. Emma era furioasă. Geloasă? Probabil că amândouă la un loc. A fost violată la 11 ani, n-ar trebui să fie frigidă?
- Dar m-am decis să petrec mai mult timp cu omul pe care-l iubesc, concluzionă Renn, mândră de ea. N-avea nicio remuşcare; nu era genul ei să se tortureze şi nici nu permitea altora s-o facă. Aşa o învăţase mama ei.
Şi, evident, unchiul avusese un mare rol în asta.
- Şi Richard nu crezi c-o să sufere? o înţepă Emma ironică.
- Bine, bine, admise Renn, am meritat asta, dar ca să fie clar, mă refeream la Richard, când ziceam „omul pe care-l iubesc”.
- Ah, e bine că ne explici. Nu înţelesesem deloc asta!
Emma realiză că era furioasă şi că n-avea niciun drept să fie. În plus, nu era deloc stilul ei să fie răutăcioasă, dar cumva, sentimentele ei pentru Richard schimbaseră asta.
- Ştii când o să înţeleg cuvântul dreptate? o întrebă ea pe Ava, după ce roşcata lor prietenă plecă. Când Renn va crăpa.
- Dar eşti în viaţă, şi-n plus tu te-ai băgat în cuplul lor. Nu cred că...
- Tu de partea cui eşti, de fapt? se răsti Emma, după care intră în camera ei, trântind uşa cu putere.
Nici asta nu-i stătea în fire de obicei, dar faptul că Ava avea atâta dreptate, o agasa. Îşi dădu drumu la apă să-şi facă baie, aprinse câteva lumânări, şi-şi turnă un pahar de Jasper & Tate. Era bulversată de ceea ce se întâmplase în acea seară şi nespus de recunoscătoare Avei. Oare cine le dorea răul? Acum regreta că toată lumea plecase. Faptul că discutase cu prietenele ei o ajutase să mai uite puţin de oribilul eveniment. Sara dormea dusă. Emma presără uleiuri esenţiale în cada enormă, gândindu-se la Richard. Ştia că ar trebui să-şi asculte prietenele, dar pur şi simplu n-avea chef. Voia să iasă puţin din rutină. În toţi acei ani, avusese o viaţă cu program zilnic stabilit, echilibru alimentar perfect, vizite trimestriale la dentist, vizita săptămânală la psiholog, la cosmetică, ginecologie şi naiba mai ştia unde. Avea chef de puţin suspans în viaţa ei, iar dacă Renn cea cu mersul de Jurassic Park nu era fericită, problema ei, concluzionă Emma agasată.
Camera ei era mare şi plăcută. Avea un pat rotund, alb, decorat minuţios cu modele discrete argintii, iar din dressing ajungeai direct în baia somptuoasă, unde la fiecare colţ avea câte o lampă mică din cristal, cu abajur galben.
Cada transparentă se afla în faţa unui perete de sticlă, de unde se putea vedea Central Park-ul. Se scufundă în apa caldă spumoasă şi sorbi din paharul de Chardonnay. Când telefonul sună şi-l auzi pe Richard, inima îi tresări de fericire.
- Cum eşti? o întrebă.
- Acum, mai bine. Am fost foarte norocoase. Nu mi-aş fi iertat-o niciodată, dacă i s-ar fi întâmplat ceva Sarei. Ştii omul acela care m-a îmbrâncit pe stradă şi mi-a spus că, următoarea dată când voi sufla într-o lumânare, voi rămâne în întuneric; am crezut că m-a confundat cu cineva, dar acum nu mai sunt sigură. Tom are atâţia duşmani; toţi acei criminali pe care, ani de-a rândul, i-a băgat în puşcărie...
- Da. Dar nu i s-a întâmplat nimic.
- Richard, cred că e un semn.
- Tâmpenii!
- Ştii bine că e greşit ce facem.
- Nu facem decât să bem cafea sau să mâncăm, Emma.
- Şi când o să te saturi de ceai şi conversaţie, ce-o să faci?
- N-am planificat nimic. Asta este viaţa.
- Viaţa nu doar se întâmplă, ci ne-o facem noi în marea majoritate. Avem de ales între bine şi rău, avem decizii de luat şi...
- Da, ştiu, lista poate fi lungă, dar, dacă de fiecare dată despici firul în patru, n-o să avansezi.
- Să avansez spre ce? Spre trădare? Nu sunt sigură că asta-mi doresc, Richard.
- Dacă nu încerci, nu vei ştii niciodată, nu-i aşa? Poţi să mă dai afară din viaţa ta şi să te întrebi tot restul zilelor ce-ar fi fost dacă sau poţi să mă primeşti şi să trăieşti o poveste frumoasă. Emma, ceea ce simt pentru tine n-am mai simţit pentru nimeni şi cred că e şi cazul tău. Cu aşa ceva nu ne întâlnim decât o dată în viaţă.
În sinea ei era de acord cu el, dar în realitate era o femeie cu mai mult bun simţ de atât.
- Am avut o zi grea, Richard, hai să discutăm asta altădată. Deciziile nu se iau când eşti trist, frustrat sau speriat.
- Da, sunt de acord cu tine. Atâta timp cât n-o să mă refuzi, adăugă el, mai în glumă mai în serios, acordă-ţi tot timpul de care ai nevoie.
După ce închise, se gândi la el. Îi plăcea eleganţa mersului lui, corpul atletic, felul de a vorbi şi privirea intensă. Îi plăcea totul la el. Oare ce ar fi spus Tora dacă ar fi ştiut? N-ar fi fost de acord cu ea, asta e sigur. Şi nu înţelegea de ce prietena ei era atât de corectă vis-à-vis de cineva ca Renn, care trişa. La fel ca şi Carter, bărbatul ei. De multe ori, Emma se întrebase dacă Tora era la curent cu escapadele soţului ei.
Soneria telefonului o trezi din visare. Se gândi să nu răspundă dacă era iarăşi Richard. Dar era Jack, iar Emma era dezamăgită.
- Bună, răspunse ea politicoasă. Doamne, cât se mai săturase să fie politicoasă şi diplomată.
- Mi-e dor de tine. Nu-mi place când suntem certaţi. Mai am puţin şi plec în Irak, iar noi nu ne-am văzut aproape deloc.
Avea vocea blândă şi şi-l imagină în dormitorul lui, cu părul ondulat puţin răvăşit şi ochii albaştri inocenţi. Jack era un bărbat bun, un tată extraordinar.
N-avusese noroc în căsătorie şi nu avea o relaţie sănătoasă cu fosta lui soţie, dar supravieţuise şi, de câte ori era acasă, făcea o grămadă de lucruri cu copiii. Parcă i se făcu dor de el.
- Ce-ar fi să mergem sâmbătă cu copiii la cinema şi apoi în Time Square, la Marriott. Ella şi Brady adoră restaurantul de la etajul 48, la fel şi copiii mei.
- Ar fi minunat, dar eu sâmbătă plec.
Emma simţea cum o cuprinde încet enervarea. Povestea vieţii lor se repeta.
Nu-şi puteau face planuri niciodată, amintiri sau tradiţii, pentru că el pleca mereu, iar ea trebuia să se obişnuiască iarăşi fără el. Şi când revenea, la fel, îi trebuiau câteva zile să se adapteze, să-şi modifice programul în funcţie de el.
- Atunci, ce-ar fi s-o lăsăm pentru anul viitor, Jack?
- Emma, te rog. Nu te supăra!
- În seara asta, fata mea a fost atacată în propriul apartament, aşa că poţi merge şi pe lună, dacă asta vrei!
- Dumnezeule, Emma, cum aşa? E bine, n-are nimic?
- Totul e-n ordine acum. Dar oricum, ce mai contează? Dacă aş avea nevoie de tine, ar trebui să zbor în Irak.
Închise fără să-l salute şi nici asta nu-i stătea în obicei. Dar, în ultimul timp, făcea multe lucruri ce nu trebuiau făcute.
Capitolul 5
Trecuseră zece zile de când Renn nu-l mai văzuse pe Richard, iar acesta nu-i dăduse niciun semn de viaţă, aşa că se hotărî să facă ea primul pas. El răspunse la a doua sonerie.
- Alo, Richard, sunt eu.
- Ştiu, răspunse el sec, făcând-o să regrete că-l sunase.
În definitiv, avea tot dreptul să fie supărată, iar el acum făcea psihologie inversă, insultându-i şi inteligenţa. Gary, noul şi frumosul detectiv pe care-l angajase, îi spusese că-l văzuse de două ori cu o şatenă frumoasă. Se purtaseră amical, fără gesturi tandre sau priviri languroase, dar cine ştie?
Tare şi-ar fi dorit să vadă faţa acelei femei, dar imbecilul de Gary îşi spărsese aparatul într-una din misiunile lui nocturne.
- Ai spus să te sun când îmi trece supărarea, continuă ea pe un ton controlat.
- Mda, şi ţi-am spus că n-o să aştept o viaţă.
Ea preferă să nu adauge nimic şi el îi simţi starea de nervozitate.
- Renn... mă simt bine la hotel.
- Îmi dai papucii, Richard?
- Am nevoie de timp de gândire, zise el, încercând să câştige timp.
Ea nu-i făcuse niciun rău, dar nici prea mult bine.
- Credeam că asta ne este rezervat mai mult nouă, femeilor.
- Da, dar tu eşti mai mult bărbat decât femeie, Renn.
Se înroşi toată de nervi, dar controlul era principiul de bază al tuturor reuşitelor – ştia asta. Aşa fusese învăţată de mică, iar în cei 2 ani cât locuise în Franţa, înţelesese ce înseamnă să-ţi pierzi controlul, fie şi numai pentru o secundă.
- Cred că ar trebui să ne întâlnim. Nu putem avea o asemenea discuţie prin telefon.
- Sunt foarte ocupat zilele astea. Am făcut numai curse lungi şi sunt obosit.
Ea ştia că, în ultimele zece zile, nu părăsise New York-ul. De ce minţea oare? Avea să-i ceară lui Gary să-l urmărească zi şi noapte, dacă era nevoie.
Nu că i-ar fi păsat atât de mult, dar acum, când ştia că nu-l poate avea, devenea totul mai interesant. În acea noapte, în timp ce se ocupă de tânărul ei iubit, îl făcu să-i promită că, la rândul lui, se va ocupa de Richard. Toate „contractele” le semnau în pat şi Gary nici măcar nu realiză că devenise marioneta lui Renn.
Richard ştia la ce oră Emma ieşea la alergat. Ei îi plăcea rutina, credea că familiaritatea creează un sentiment de siguranţă, securitate şi pace, aşa că avea un fel de ritual.
Dimineaţa se trezea, se spăla, apoi îşi bea cafeaua în pat citind, după care ieşea la alergat. Era uşor să-i ştii programul, iar acum Richard plănuise ca totul să pară întâmplător. Atunci când, după 10 minute, dădură nas în nas pe una din aleile parcului, ea chiar crezu că e mâna destinului. Au alergat împreună o jumătate de oră, după care s-au plimbat la pas, admirând frumuseţea naturii, veveriţele care mâncau din mâna oamenilor, au vorbit despre copiii ei, ploaie şi despre ultima piesă a lui Patrick Lakin. Au evitat să vorbească despre ei, iar Richard îşi dorea ca ea să fie cea care va face primul pas. Nu voia s-o sperie, aşa că lăsă romantismul de-o parte. Era prietenos, amuzant, cald şi incredibil de seducător.
Richard era un bărbat superb, fără să facă nici cel mai mic efort, şi avea un mare impact asupra femeilor. Emma se simţea bine în prezenţa lui şi-i plăcea să discute cu el. La un moment dat, s-a hotărât să-l întrebe de Renn.
- Probabil c-o voi vedea zilele astea, îi mărturisi el. Mi-a propus un fel de ofertă de pace, dar care vine prea târziu.
Emma se bucură când îl auzi.
- Nu ştiu ce să spun, Richard.
- Nu e nimic de zis.
Se opri şi-i atinse braţul.
- Cred că sunt pe cale să mă îndrăgostesc de tine, Emma. Parcă sunt şcolar; mă gândesc mereu la tine.
Ei îi venea să sară în sus de bucurie, dar nu se arată.
- Şi mie-mi place de tine, dar nu pot să devin una din acele femei fără scrupule, înţelegi? Renn este totuşi prietena mea. Poate nu cea mai bună, dar îmi e prietenă.
- Da, înţeleg. Dar asta nu înseamnă că sunt şi de acord. O cunoşti doar de 5 luni de zile şi nici măcar nu vă placeţi prea mult.
- N-are prea mare importanţă, răspunse Emma, ridicând din umeri şi nefiind deloc sigură pe ea, nu pot să mă bag aşa în viaţa cuiva. Nu poţi să arunci bombe în jur şi apoi să-ţi doreşti ca toată lumea să te placă, ca şi cum n-ai făcut nimic rău.
- Nu trebuie să ştie nimeni, insistă el, punându-i ambele mâini pe umeri şi privind-o adânc în ochi.
- Voi ştii eu, e suficient. Este între mine şi mine, mai spuse ea, dorindu-şi cu ardoare ca el s-o sărute.
Dar el n-o făcu şi părea trist, fapt care-l făcea şi mai sexi.
- Cum doreşti, dar o să-mi fie dor de tine, Emma.
- Vom putea să ne vedem ca amici, completă ea, ştiind că aşa ceva nu mai era posibil. Erau prea atraşi unul de celălalt ca să poată face doar conversaţie şi să bea ceai.
Câteva ore mai târziu, Richard se afla la Renn’s House, iar ea îi servea mâncarea lui preferată: supă de matzoh-ball şi răţuşcă în sos de miere cu portocale.
Ca de obicei, restaurantul era plin. Ca să ai o masă acolo, trebuia să rezervi cu câteva săptămâni înainte. Renn era o gazdă perfectă, ocupându-se minuţios de clienţii ei; le ştia numele şi felul preferat de mâncare, vinul care le plăcea şi masa lor preferată. Când unul dintre clienţi venea cu amanta, Renn evita să-i transmită salutări soţiei şi copiilor, era discretă şi mută ca o uşă de biserică.
Richard o observă pe Renn cum se mişca unduindu-şi agale coapsele frumoase, zâmbind la toată lumea şi controlând ca totul să fie perfect. Era sigură pe ea şi, pentru o fracţiune de secundă, Richard se întrebă dacă într-adevăr îşi dorea s-o părăsească.
- Arăţi foarte bine, o complimentă el, atunci când Renn se instală la masa lui.
Părea atât de feminină în rochia ei din mătase în culorile curcubeului, cu o centură fină ce-i marca talia subţire.
- Îţi mulţumesc! Nu mă simt deloc aşa.
Oare bănuia ce avea el de spus? Nu s-ar fi mirat; Renn fusese întotdeauna o psiholoagă bună, cu un fler excelent. El se hotărâ să-i spună direct, nu era altă cale. Nu cu ea.
- Mă bucur că m-ai sunat, Renn. Voiam să discutăm.
- Îmi place să discut cu tine, spuse ea zâmbindu-i şi mângâindu-i mâna cu un deget.
Spune-i repede, îşi zise el, altfel n-o s-o poţi face niciodată. E şarmantă şi a decis să te tortureze, nu te lăsa dus de nas.
- Unele lucruri nu sunt uşor de zis, şopti el, retrăgându-şi mâna.
- Sunt gravidă, mărturisi ea brusc, iar el avu impresia că-i lansa bomba în faţă, savurând explozia.
Se uită şocat la ea şi încercă să proceseze vestea, dar nu se putea concentra.
Restaurantul atât de plăcut cu 5 minute înainte, devenise prea aglomerat şi gălăgios. Atmosfera intimă se transformase într-una apăsătoare şi era mult prea cald. Aproape că nici nu mai putea respira.
- Cu tine! adăugă Renn, savurând fiecare moment.
N-avea de gând să-i uşureze viaţa nenorocitului, dacă acesta decidea să se debaraseze de ea ca de un obiect vechi. Nimeni nu se debarasa aşa uşor de Renn Roussel.
Dintr-odată, ea nu i se mai părea atât de frumoasă şi realiză că, de fapt, nu-i admirase niciodată temperamentul băieţos; diplomat, dar în forţă.
Întotdeauna ştia să apese pe punctul slab al persoanei din faţa ei şi aproape întotdeauna obţinea ce-şi propunea. Înainte ca Renn să se implice într-o relaţie, studia în amănunt cazul, explora orice unghi drept sau mai puţin drept, fiecare slăbiciune sau nevroză, apoi, când te aşteptai mai puţin, trecea la atac. Avea creier, bani şi relaţii; Renn nu era o persoană neglijabilă... sau o persoană pe care s-o neglijezi. Richard o privea cum mustăceşte victorioasă şi-şi spuse că existase o vreme când probabil o iubise, dar nu întotdeauna o plăcuse. Renn era manipulatoare, exigentă şi ascunsă.
- Ziceai că nu-ţi doreşti copii, se fâstâci el.
- Iar tu spuneai că lucrezi la Air America, dar nu e adevărat.
- Ce vrea să însemne asta? o întrebă el, încercând să câştige timp. Nu se aşteptase ca ocupata lui iubită să-i scotocească viaţa.
- Ca eşti un mincinos, asta înseamnă. Sau poate ai altă explicaţie?
- Aş avea, dar nu văd de ce m-aş pierde în detalii cu tine, replică el.
Renn îl privi fix.
- Pentru că suntem un cuplu de aproape 2 ani, pentru că port copilul tău şi pentru că nu mai suntem în 1930, când femeile nu contau în afară bucătăriei. Dar sunt sigură că nu răspunzi, pentru că ai fost luat prin surprindere şi n-ai nimic pregătit.
- Vei păstra copilul? o întrebă el, ştiind deja răspunsul.
Renn avea un suflet bun, dar era ranchiunoasă. Ar fi fost capabilă să se arunce în cap de la etaj, doar pentru a acuza pe cineva de crimă cu premeditare.
- Posibil, răspunse ea vag. Te-ar încânta?
Îşi bătea joc de el. Deţinea un uter şi credea că-şi putea permite să-l şantajeze cu copilul pe care-l purta. O ura pentru că-l minţise şi pentru că-i încurca planurile cu Emma, tocmai acum. când o simţea gata să cedeze.
- Ce să mă încânte? Faptul că mă împovărezi cu responsabilitatea de a fi tată pentru tot restul vieţii?
Ea ştiuse de la început că el nu-şi dorea copii, dar acum nu-i mai păsa şi îi făcea deosebită plăcere să-l tortureze.
- Ai decis să ai acest bebe doar ca să te răzbuni pe mine? Ştiu că nici tu nu-ţi doreşti copii, Renn. Şi niciun copil pe lumea asta nu merită să-şi înceapă viaţa într-un mediu ostil.
- Despre ce ostilitate vorbeşti? Sunt bogată, sănătoasă şi pot să ofer copilului şi mie tot ce ne dorim.
- Totul, în afara unui tată. Ascultă-mă, te rog, Renn, nu-mi doream un copil cu tine nici înainte, când credeam că te iubesc, acum nici atât!
- N-are nicio importanţă ce-ţi doreşti tu. Este corpul meu şi fac ce vreau cu el.
El ridică nepăsător din umeri, iar ea se enervă.
- Ai face bine să-ţi găseşti un serviciu adevărat pentru că intenţionez să-ţi cer pensie alimentară.
Oare când relaţia lor comodă se transformase într-un coşmar cu copii, acutece şi pensie alimentară? Nu-i plăcea deloc întorsătura pe care o luau lucrurile, iar noua ei faţă, nici atât. Poate că aşa fusese întotdeauna, dar n-o văzuse el. Rea, egoistă şi răzbunătoare. Nu-i mai găsea feminitatea care-l atrăsese la început. Era o femeie interesantă, trebuia să recunoască, dar plină de contraste, iar acum nu mai ştia dacă ăsta era un lucru bun sau nu.
- Renn, iubito, sincer regret că am ajuns aici, dar credeam că şi tu eşti ca mine. Credeam că nu vrei ceva atât de serios.
- Şi nici nu vreau. Dar copilul rămâne. Nu uita să plăteşti nota înainte să pleci.
Îi întoarse spatele şi-l lăsa cu gura căscată.
- Probleme? auzi o voce în stânga lui.
Se întoarse şi dădu cu ochii de cea mai simpatică roşcată pe care-o văzuse vreodată. Avea ochii verzi, iar părul cu bucle grele îi curgea pe umerii rotunzi. Zâmbea cu o gură roşie mare şi îl întrebă dacă nu poate să-i ţină companie. El acceptă.
- De ce această întrebare? o întrebă el.
- Furculiţa, răspunse ea. Când i-aţi cerut-o, am crezut c-o să vi-o înfigă între ochi.
El râse, dând din cap, şi întinse mâna să se prezinte.
- Richard, ştiu, spuse ea. Sunteţi pilot imaginar, sexi, politicos şi cu un copil pe drumuri. Pardon, zâmbi ea, un copil pe drum.
- Iar dumneavoastră sunteţi: fie conştiinţa mea, fie o frumoasă doamnă care trage cu urechea.
- Da, dar trebuie să recunoaşteţi că o fac cu oarece clasă.
Şi cum el o privea fără să zică ceva, ea continuă:
- Să trag cu urechea?
Richard zâmbi, jucându-se cu ceva imaginar de pe faţa de masă.
- Ştiti că sunteţi foarte atrăgător?
El o privi puţin mirat. Era obişnuit să fie curtat, dar parcă ea era prea directă. Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Susan îi spuse repede că nu încerca să-l seducă.
- Vreau doar să vă ridic moralul.
- Atunci, daţi timpul înapoi, sugeră el trist.
- Am să încerc, zâmbi la rândul ei. Unde să mă opresc?
- La perioada în care eram încă un pilot respectat şi n-aveam niciun copil pe drumuri.
Ea-i privi tristeţea din ochi şi i se făcu milă de el. Părea un bărbat bun, ca să nu mai spună cât de incredibil de seducător era.
- Sunteţi din New York? schimbă el subiectul.
- Sunt cam de peste tot. Deţin mai multe galerii de artă aici, în Miami şi San Francisco, deci sunt mai mult în avion decât în orice alt loc. Se pare că avem ceva în comun, nu-i aşa?
- Unde preferaţi să fiţi cel mai mult? o întrebă.
- Iubesc viaţa pe care o am şi mă simt bine peste tot. Am o meserie pasionantă, prieteni buni şi o fată minunată.
- Deci celibatară. Cum e posibil ca o femeie atât de fumoasa să fie singură? se miră el.
- Toţi bărbaţi pe care-i întâlnesc sunt ori gay, ori căsătoriţi, ori în terapie. Câteodată toate trei odată!
Râsete.
- Sărbătoriţi ceva anume în seara asta? o întrebă, văzând buchetele de flori ce le pusese pe un scaun.
- Da. Este pre-aniversarea mea şi întotdeauna îmi place să o sărbătoresc singură. Apoi, timp de o săptămână, o celebrez cu familia şi cu prietenii.
- De ce o săptămână? fu el curios.
- Pentru că am mulţi prieteni şi nu toţi se înţeleg între ei, aşa că evit să-i pun în aceeaşi încăpere, râse ea. Într-un an, am făcut această greşeală şi a fost un masacru.
- De ce? Nu toţi prietenii dumneavoastră sunt fiinţe umane?
Ea râdea cu poftă, gândindu-se că nu era prea departe de adevăr.
- Dacă nu sunt indiscret, câţi ani sărbătoriţi?
Nu ştia de ce o întrebase asta. În general era mai diplomat de atât.
- Treizeci şi opt... pentru a treia oară, râse ea, arătându-şi dinţii perfecţi şi hotărând să fie corectă.
- Aş fi crezut şi dacă mi-aţi fi spus că aveţi 30 de ani. Arătaţi perfect.
- Da, femeia perfectă care încă aşteaptă dragostea perfectă. Îl mai aştept pe Richard Gere să urce scările balconului meu.
- Pentru asta ar trebui să fii prostituată, nu-i aşa? se auzi în spatele lor vocea lui Renn.
Niciunul n-o văzuse când se apropiase de masa lor. Susan o privi zâmbind, deloc intimidată, iar Renn fierbea.
- Eşti obligată să fii atât de dezagreabilă cu toată lumea? o întrebă el.
- Nu. O fac doar cu tine şi cu anturajul tău prost. Acum ieşiţi naibii afară din restaurantul meu!
- E doar geloasă, spuse Susan, când aşteptau pe trotuar un taxi. Apoi se hotărî să-l întrebe: Ce ai spune dacă te-aş invita la un ultim pahar la mine? Locuiesc la două blocuri distanţă.
El o privi şi zâmbi.
- E doar o propunere prietenească, adăugă ea, văzându-l cam încurcat.
Nu ştia ce să creadă despre el. În general, bărbaţii ar fi făcut orice ca să fie în compania ei. Ori acum, ea se simţea ca văduva neagră.
-Facem un pact: n-o să vă bag în patul meu la sfârşitul serii.
El ridică din umeri şi avea aerul unui băieţel când îi spuse:
- Am facut pactul ăsta cu majoritatea femeilor de pe Terra, deci sunt obişnuit. Toate întâlnirile mele sunt aşa în ultimul timp.
Ea râse cu poftă, iar el acceptă să meargă la un ultim pahar.
Avea un apartament spaţios şi bine amenajat. Lângă geam, avea o masă mare de sticlă, cu veselă de la Tiffany şi Cartier, tablouri scumpe pe pereţi şi o privelişte superbă. Acel apartament ar fi fost frumos şi fără nimic în el. New York-ul noaptea era cel mai frumos tablou la care te puteai uita, gândi el.
Erau lumânări aprinse peste tot şi Richard realiză că nu erau singuri. Poate ea era o psihopată care agăţa bărbaţi şi-i omora acasă, în faţa superbei priveliști a Manhhatan-ului şi înconjuraţi de obiecte scumpe. Râdea în sinea lui şi-şi spuse că asta ar face şi Susan dacă ar ştii la ce se gândeşte el.
Sau poate l-ar da afară şi i-ar ura o viaţă bună în continuare.
- Fiica mea e acasă, justifică ea lumânările aprinse, parcă citindu-i gândurile. N-o să vă ard de viu, staţi liniştit.
O plăcea. Era amuzantă, veselă şi deloc complicată. Carla, fiica ei, îşi făcu apariţia în salon şi îi salută cu nonşalanţă. Făcu o mică piruetă şi întrebă:
- Mami, arăt bine cu sacoul ăsta?
- Da, dacă mergi la un meci de rugby sau la o demonstraţie pentru Green Peace, răspunse Susan.
- Mă duc la cinema cu Brian şi sacoul e perfect pentru filmul din seara asta. Iarăşi!
- Ce film vedeţi?
- Unul de genul acela în care la sfârşit vezi o tută ce zice: Ah, dragostea era chiar în faţa mea şi eu o căutam pe lună!
Clara îşi dădu ochii peste cap, făcându-i să râdă. Era blondă, cu părul ondulat ca al mamei ei şi pielea bronzată. Avea sprâncene bogate şi arcuite frumos, ceea ce-i dădea un aer sexi, furios câteodată.
- Nu crezi c-ar trebui să-i spui că nu-ţi plac filmele siropoase? spuse mama ei. Poate nici lui nu-i plac şi face asta doar pentru tine.
- Glumeşti, sări fata. Le adoră. Plânge de fiecare dată la sfârşit.
- Poate de bucurie că s-a terminat, zise Richard mai în glumă, mai în serios.
- Nu, nu, negă Clara, plânge de emoţii. Era cât pe ce să-l pierd când i-am arătat prin telefon toate lumânările aprinse în cinstea lui. E foarte sensibil.
Susan îşi privi fiica într-un fel care-l făcu pe Richard să zâmbească. Nu-şi putea permite să râdă aşa cum ar fi vrut, fata-l cunoştea doar de două secunde.
- Lacrimi în ochi, filme siropoase...
- Ce insinuezi? i-o tăie fata, nelăsând-o să-şi termine fraza. Că este homosexual?
- Şi tu crezi asta? zise repede Susan. Deci nu sunt singura?
- Ba da! ţipă Clara. Eşti singură pe toată linia!
Susan ridică mâna în semn de retragere; fusese o glumă, dar o supărase pe Clara şi nu voia să-i strice seara.
- Din punctul meu de vedere... încercă ea să-şi repare gafa, însă fata n-o lăsă.
- Punctul tău de vedere singular? Nu, mersi, la orice ai vrea să spui.
Apoi îl privi pe Richard, ca şi cum atunci l-ar fi văzut pentru prima dată.
- Şi el cine este?
- Richard, un amic vechi, minţi Susan.
- Amici ca Tom şi Jerry sau precum Cleopatra şi Cezar?
Telefonul portabil sună, iar fata se aruncă plictisită pe canapea.
- Cincizeci de apeluri pe oră şi niciunul nu e pentru mine! se văită ea. Brian a dat un anunţ stupid pe Facebook şi a pus numărul meu de telefon.
Apoi, ca şi cum vorbea doar pentru ea, spuse:
- E un anunţ despre nu ştiu ce simbol al lalelelor galbene şi...
Sări ca arsă:
- Dumnezeule, ăsta chiar e homosexual! De ce nu mi-ai spus până acum? urlă ea la mama ei.
- Iubita mea, eu doar glumeam.
Clara îl privi brusc pe Richard.
- Vă plac lalelele galbene?
- Nu într-atât încât să public ceva despre ele pe o reţea publică, răspunse el încet.
Fata dispăru în camera ei, după ce suflă furioasă în lumânări.
- Spune-i că nu sunt acasă. Sau spune-i ce vrei, zise ea, dând din mână şi începând să plângă. Mă duc să fumez.
- Când te-ai apucat iar de fumat, Clara?
- Când am dat peste pachet, răspunse ea, agasată. Eşti mulţumită? o întrebă supărată, după care părăsi camera.
- O să supravieţuiască, zise Susan. E tânără, inteligentă şi ştie să facă diferenţa între obiectul dorinţei şi simulaţie.
Tom Miller credea că va fi o noapte liniştită, dar se înşela.
Soţia lui, Abigail, îi servise coniacul preferat şi se pregăteau să joace o partidă de table. Pe frumosul şemineu erau înşirate o grămadă de poze: el cu Abigail la prima lor întâlnire oficială, Abigail cu Sara pe marginea unei piscine, Emma cu copiii şi cu Tom. Erau amintiri frumoase şi ce admira el cel mai mult la Abigail era faptul că acceptase ideea că Emma va face întotdeauna parte din viaţa lui. Nu erau prietene, dar, când se întâmpla să se întâlnească, nu ieşea foc. Nici măcar scântei, cum îi plăcea Sarei să spună. Abigail se născuse în Fayetteville în Carolina de Nord, fiind crescută doar de tatăl ei, un psihiatru care-şi pierduse soţia mult iubită la naşterea fetiţei. Abigail avusese o copilărie liniştită, dar destul de singuratică, tatăl ei având tendinţa de a o superproteja.
Când l-a cunoscut pe Tom, era pierdută; îşi îngropase tatăl, care murise de cancer de colon, şi se mutase la New York pentru a începe o viaţă nouă.
Avea senzaţia că, în faţa ei, se întindea o lume a tenebrelor şi ştia că avea nevoie de determinare şi de un motiv bun pentru a merge mai departe, dar încă nu ştia cum. Şi, într-o zi, îl observase pe Tom în parc pe o bancă, părând la fel de pierdut ca și ea. Apoi începuse să-l vadă zilnic. Din când în când, dădea mâncare veveriţelor, alteori stătea doar şi privea în gol.
Începuseră să se salute uşor din cap, apoi, cu timpul, intraseră în vorbă.
Nimic foarte serios; două suflete pierdute, în căutarea a ceva ce încă niciunul nu ştia prea bine.
- Nefericirea are nevoie de companie, îi spuse el într-o zi, aşezându-se pe bancă lângă ea şi aruncând alune veveriţelor.
- Vreți să le omorâţi sau doar să le hrăniţi? îl întrebă Abigail, când el tocmai nimerise o veveriţă în cap.
Tom râse. Era pentru prima oară când o făcea în ultimele luni. Apoi, tot pentru prima oară, o privi. Era frumoasă. Părea pură, blândă şi drăguţă, cu şuviţele ei rebele pe faţa albă. Îi înlătură o şuviţă din ochi, mângâindu-i încet părul. Abigail nu consideră gestul deplasat. Era bizar că nu i se părea bizar şi-i era ruşine că nu-i este ruşine. Avea atâta solitudine în noua ei viaţă, încât orice apropiere era binevenită. Pe de altă parte, se vedea că Tom nu căuta să-i facă curte... sau s-o omoare. Câteodată, stăteau doar pe o bancă şi îşi ţineau tacit companie, altădată vorbeau de toate şi de nimic.
Într-o zi, când el a întrebat-o ce i-ar face cel mai mult plăcere, ea i-a răspuns:
- Coppelia. Mi-ar place să văd Coppelia.
- Și mie-mi place baletul, am putea merge împreună într-o zi, sugeră Tom. Nu suntem obligaţi să ne vorbim.
Ea zâmbi. Parcă-i citea gândurile. Aşa au început să se vadă. Nu era nimic romantic acolo, deveniseră prieteni buni şi au constatat că aveau multe în comun. Îşi povesteau peripeţiile săptămânii, evenimentele mai importante, apoi el începu să i se confeseze în legătură cu Emma. Îi spuse cât de mult o iubea şi cât de tare îl durea că nu putea s-o ţină lângă el. Ea îi povestea despre viaţă şi familia ei rămasă în Fayetteville. Toţi erau supăraţi că ea venise la New York şi nu înţelegeau de ce voia să întoarcă pagina.
- Așa am simţit să fac, după ce tata a murit. Nu cunosc pe nimeni aici şi totuşi am preferat să las totul în urma mea.
- Ai o relaţie bună cu mătuşile şi unchii tăi? o întrebă el.
- În familia noastră nu există certuri, ţinem totul închis în noi. De aia marea majoritate mor de afecţiuni ale colonului, completă ea cu un zâmbet trist.
Avea floricele mici albastre prinse în părul lung şi negru, iar Tom îşi spuse că rar mai întâlneai feţe atât de frumoase, fără pic de machiaj. Era îmbrăcată într-o rochie din in alb, lungă până la glezne, şi săndăluţe plate din curele subţirii maro. Părea coborâtă dintr-o poveste a lui Andersen.
- Nu eşti căsătorită?
- Nu. De atâtea ori m-am ars în dragoste, încât ar trebui să umblu cu extinctorul la mine.
El zâmbi. Nu mai ştia să râdă, deşi îi era dor s-o facă.
- Deci, mergem la balet? o întrebă el, iar ea acceptă.
Au început să se vadă din ce în ce mai des, atât cât le permiteau slujbele. Ea era asistentă medicală la New York Presbyterian Hospital şi făcea ture de noapte. Era în anul trei de facultate când tatăl ei se îmbolnăvise. Abigail aproape că făcuse depresie. Şi-a îngheţat anul, urmând să-şi continue facultatea de medicină după un an sau doi, dar, din păcate, nu s-a mai reîntors la şcoală chiar dacă, pe patul de moarte, îi promisese tatălui ei c-o va face. Poate într-o zi, îşi spuse ea. Până atunci, exersa meseria de asistentă.
Era cu 10 ani mai mică decât Tom şi avea câteodată impresia că îl vedea în el pe tatăl ei. Nu ştia dacă-l deranjează sau nu treaba asta; se simţeau bine unul cu altul şi-şi mai alinau durerea. Îl făcea să uite puţin pierderea oribilă din viaţa lui. După 3 ani de la despărţirea de Emma, când pricepuse că nu mai avea nicio şansă cu ea, Tom se hotărî s-o ceară în căsătorie pe Abigail. N-a fost o nuntă mare: doar ei şi copiii lui. Nicio rudă din Carolina de Nord.
Erau liniştiţi împreună şi, pentru prima oară în ultimii ani, Tom se simţea aproape normal. Nu fericit, ci mai puţin culpabil, mai puţin criminal, aşa cum îl numise Emma.
Telefonul sună şi Abigail se duse să răspundă. După câteva secunde, închise.
- Număr greşit? întrebă Tom, aranjând tablele.
- Nu vorbeşte nimeni, zise ea, punându-şi în ureche cercelul mare cu piatra albastră.
Avea aceeași culoare cu a ochilor ei, care păreau de-o inocență dulce.
Tom ridică din umeri.
- Săptămâna asta, continuă ea, este a patra oară. Dar, de data asta, i-am auzit respiraţia.
- Ce vrei să spui? întrebă Tom.
- Respira sacadat. Voia ca eu să ştiu că e pe fir şi că nu a greşit numărul.
- De ce nu mi-ai spus că cineva sună şi nu vorbeşte, Abigail?
- Nu mi s-a părut important. Şi, până în seara asta, nu auzeam nimic pe fir.
Tom era mai mult decât îngrijorat. Prietenii lui de la poliţie îl informaseră că McKidd ieşise şi avea gânduri de răzbunare. În toţi acei ani de închisoare, susţinuse sus şi tare că singurul lui ţel în viaţă era să-l jupoaie pe judecătorul Miller. Tom era obişnuit cu astfel de ameninţări, dar de data asta simţea că acestea erau mai mult decât nişte simple ameninţări. Întâi maşina zgâriată, apoi Sara, iar acum telefoanele. Oare ce mai urma? Nu putea permite ca viaţa Emmei şi a copiilor să fie puse în pericol. N-ar mai fi putut suporta încă o dată pierderea cuiva drag. Abigail era însărcinată, nu voia s-o pună în pericol. Telefonul sună din nou şi Tom sări să răspundă.
- Alo, alo! zise el, când auzi respiraţia individului. Cine-i acolo?
- Ți-a sunat ceasul, bastard nenorocit!
- Cine eşti şi ce vrei? întrebă Tom, cu o calmitate falsă.
- Coșmarul vieţii tale, bestie umană!
Tipul era furios, dar vorbea şoptit, ca şi cum nu voia ca altcineva să-l audă. Tom auzea pe fundal zgomot de trafic şi înţelese că individul suna de la o cabină publică. Abigail veni şi se lipi de el.
- Spune-i iubitei tale soţii c-o să-i fac o vizită într-una din zilele în care tu vei fi prea ocupat să bagi oameni cinstiţi la pârnaie.
Tom începu să se uite panicat în jur, ca şi cum individul ar fi putut să-i observe. Erau la etajul douăzeci, deci aşa ceva nu era posibil... numai în eventualitatea în care cineva i-ar fi pus camere de filmat. „Paranoia, sentimentul iraţional că toată lumea ne vrea răul...” Dar el nu era paranoic!
El chiar avea de-a face cu un criminal care se pusese pe treabă de câteva săptămâni.
- Dacă te mai apropii de familia mea...
Nu reuși să termine fraza.
- Ce, Tom? Ce-o să-mi faci mai rău decât mi s-a făcut în nopţile din închisoare?
- McKidd, ştiu că eşti tu. Tu mi-ai spart maşina, tu ai atacat-o pe fata mea. Am totul pe cameră, minţi el, dacă ţii la libertatea ta, retrage-te şi trăiește-ţi viaţa liniştit într-un cătun de munte. Nu te pune cu mine, că nu ai nimic de câştigat. Un fir de păr al familiei mele să fie atins şi vei înfunda puşcăria pentru tot restul vieţii!
- Fir de păr? Imbecil inconştient, anul ăsta vei rămâne fără familie! Vor dispărea toţi, rând pe rând, inclusiv cel care e pe drum.
- Bestie nenorocită! urlă Tom, dar la celălalt capăt se auzi un râset lugubru, după care veni tonul.
Mai erau două săptămâni până la Crăciun, dar Emma nu simţea magia sărbătorii aşa ca altădată.
Ultima ei carte fusese un succes, copiii îi erau sănătoşi şi fericiţi, dar ea se simţea neîmplinită. Cu ani în urmă, când micuţa Angel dispăruse, luase cu ea cheful de viaţă care ardea în Emma, care o făcea să fie o femeie pasională şi energică. Acum era doar o femeie care se trezea de dimineaţă şi apoi se forţa să respire. Apoi venea o altă zi în care trebuia să se scoale şi să continue iarăşi să respire. Cu timpul, învăţase să depăşească aceste momente oribile şi-şi făcuse ritualul ei, care funcţiona din ce în ce mai bine, dar îşi pierduse orice speranţă că, într-o zi, focul pasiunii va arde iarăşi în ea.
Nu era mândră de faptul că se vedea cu Richard, iubitul prietenei ei, sau de relaţia la distanţă cu Jack, ca să nu mai vorbească de sentimentele ce le nutrea încă pentru Tom, care acum era un om însurat. Câteodată îşi dorea să-i poată spune că încă îl iubea şi că şi-ar dori ca totul să fie ca înainte; dar nimic nu mai putea fi ca înainte şi acum el o avea pe Abigail, ceea ce însemna că ea nu putea debarca în viaţa lui, să facă şi să desfacă după bunul ei plac. Aceea era realitatea, viaţa lor, nu design de interior a unei case de vacanţă.
Trăise ca pe un fel de trădare căsătoria lui şi, chiar dacă era conştientă că el făcuse totul să n-o piardă, ea tot continua să se simtă înşelată. „Până când moartea ne va despărţi”, asta-şi juraseră în biserică cu ani în urmă, de ce nu-şi respectaseră promisiunea? Copilul lor murise, apoi încet, se stinseseră şi ei. Dar erau încă în viaţă, supravieţuiseră, deşi uneori asta nu era suficient, îşi spuse ea tristă.
Acum, singurele momente în care nu suferea la gândul că-l pierduse definitiv, era când se afla în prezenţa lui Richard. Avea oare dreptul să renunţe la acest lux, doar pentru că el era în cuplu cu Renn, o femeie pe care ea nici măcar n-o plăcea şi de care el voia oricum să se despartă? Nu ştia sigur încă ce va face, dar îşi dorea cu ardoare să se trezească de dimineaţă şi să sară iarăşi în sus de bucurie, nu să se târască, aşa cum o făcea de o vreme. Nu mai avea chef să-şi facă chef şi-şi pierduse curajul de a fi curajoasă, deşi îşi dorea mult să redevină femeia de altădată.
De multe ori, Tora, care era cea mai bună şi veche prietenă a ei, reuşea s-o scoată din amorţeală, dar avea şi ea problemele ei. Oricât ar fi încercat aceasta cu o seară în urma să-şi ascundă vânătăile, Emma le văzuse şi îl ura pe Carter pentru asta. Tora nu merita aşa ceva; era una din persoanele cele mai calde şi puţin egoiste pe care Emma le cunoscuse vreodată. Nu mai voia să-i consume prietenei ei energia de care avea atâta nevoie ca să supravieţuiască unei vieţi pe care n-o merita. Tragedia era că ea nu se lăsa ajutată şi nega totul față de prietenele ei.
Îşi făcu un ceai de muşeţel şi se aşeză pa canapeaua mare, albă. Îşi prinsese părul lung șuvițat într-o coadă de cal şi-şi întinse picioarele lungi cu unghii frumoase bordo, pe masa joasă din cristal masiv. Se simţea singură şi deprimată şi regreta că Tom luase copiii. Se distra bine când era cu ei şi nu mai avea timp să se gândească la toate tâmpeniile.
Soneria telefonului o trezi din amorţeală şi răspunse automat.
- Ce mai faci? se auzi vocea familiară a lui Richard, iar inima ei începu să bată mai repede. Deci încă îi funcţiona, gândi ea, nu era numai un organ care-o ţinea în viaţă.
- Fac cercetări pentru noua mea carte, minţi ea. Nu pot să vorbesc acum, Richard, regret.
- Am încercat să te uit, dar n-am reuşit, insistă el.
Atunci suntem doi, îşi zise ea. Cineva bătu la uşă, iar ea-i spuse că nu mai putea vorbi, apoi închise. Ştia că nu se comporta civilizat, dar era singurul mod de a-l putea ţine la distanţă.
Cum faci să-i îndepărtezi pe toţi posibilii pretendenţi? o întrebase Sara într-o zi, sătulă de tristeţea mamei ei.
E incredibil ce poate face un NU spus categoric. Şi apoi, cred că o femeie trecută de treizeci şi cinci de ani are mai mari şanse să devină astronaută decât să-şi găsească un bărbat normal, râse Emma. Sara nu era de acord cu mama ei; ştia că ar fi putut avea orice bărbat şi-ar fi dorit, dar n-avea pe nimeni pentru că încă îl iubea pe tatăl ei.
Deschise uşa şi-l văzu în prag: înalt, frumos şi cu o privire fierbinte în ochi.
Ea îi zâmbi plăcut surprinsă şi, dintr-un pas, Richard puse stăpânire pe buzele ei moi şi primitoare, iar ea se simţi din nou vie. Cât de bine era să se simtă iarăşi iubită şi cât de mult îi plăcea căldura corpului lui. Gesturile lui erau tandre şi sigure, iar ea găsea asta foarte sexi. El închise uşa cu piciorul, nedezlipindu-şi buzele de ale ei şi, cu o uşurinţă surprinzătoare o luă în braţe şi-o duse în dormitor. Avea impresia că aparţinea acelui loc şi, când cu mişcare sigură îi smulse chilotul de sub halatul alb de mătase, ei i se păru normal.
- Mi-a fost nespus de dor de tine, zise el încet, coborându-şi gura pe sânii ei fermi.
Când îi luă vârful roz în gură, ea gemu încet şi-şi curbă spatele, iar el înnebuni total. O acoperi de sărutări pe tot corpul şi nu-i neglijă niciun milimetru din frumosul trup, iar când ea era în culmea extazului, o pătrunse ridicând-o şi mai mult pe culmile plăcerii. Corpurile lor se împleteau armonios, ca şi cum ar fi fost făcute unul pentru celălalt, iar când, într-un târziu, dansul luă sfârşit, el o ţinu tandru în braţe pupând-o pe păr, pe tâmple şi pe ceafă.
Era atât de plăcut şi natural să fie cu el. Pentru prima oară în ultimii ani, îşi spuse că poate, în sfârşit, va putea să-l uite pe Tom şi toată viaţa ei anterioară. Poate, în sfârşit, soarele va răsări iarăşi pe strada ei şi va putea redeveni o fiinţă normală, care nu trebuie să se forţeze să zâmbească, să respire sau să trăiască pur şi simplu.
- Cum te simţi? o întrebă el tandru.
- Nepermis de bine, zâmbi ea.
- Consideri asta ca pe o greşeală? o întrebă el.
- Greșeala este când îţi uiţi cheile undeva. Noi am făcut ce am făcut intenţionat, zise ea. Dar nu, nu regret. Chiar dacă mai multe persoane vor suferi din cauza asta.
- Te referi la Renn?
- La Renn, la Jack şi ar mai fi câţiva pe listă.
- Pe Jack nu l-am cunoscut, deci pentru mine nu există, concluzionă Richard, luându-şi iarăşi aerul acela de băieţandru, pe care ea-l îndrăgea atât.
Râdea în hohote, iar el începu s-o gâdile şi s-o facă şi mai tare să râdă. Apoi au făcut dragoste din nou şi el i-a demonstrat cât de puţin egoist era. S-a ocupat de ea, a răsfăţat-o şi a făcut-o să se simtă ca şi cum era singura femeie de pe Pământ. Se simţea adorată, în siguranţă şi împlinită, aşa cum nu mai fusese demult.
- M-am rugat să pot să stau departe de tine, îi şopti Emma, fericită că era în braţele lui. M-am rugat să nu mă mai cauţi, dar se pare că Dumnezeu nu mi-a auzit rugile.
- Tu crezi că rugăciunea n-a fost ascultată. Dar poate că nicio secundă nu ţi-ai dorit să fie, poate că este exact ceea ce-ţi doreşti, dar nu vrei să recunoşti. Dar El le ştie pe toate. Ştie cât de bun sunt pentru tine şi câtă nevoie ai să fiu în viaţa ta. Şi tu în a mea. Deseori lucrurile care ne sperie şi ne fac să vrem s-o luăm la fugă, pot să devină lucruri esenţiale în viaţa noastră.
- Crezi în Dumnezeu? îl întrebă ea.
- Da. Şi mai cred că ceea ce facem noi nu este un păcat. Ar fi fost o crimă dacă nu ne-am fi întâlnit. Nu este dat tuturor să cunoască ce cunoaştem noi.
Suntem norocoşi şi pentru asta sunt foarte recunoscător. Simt din nou că trăiesc şi ştiu că şi tu simţi la fel.
- Credeam că ai fost fericit cu Renn, zise ea. Ne spunea într-o zi că viaţa cu tine a fost ca un vis.
- Da, recunoscu el, dormeam foarte mult împreună.
Râsete. Au vorbit, au râs şi au făcut dragoste până la 5 dimineaţa, iar când adormiră unul în braţele celuilalt, niciunul din ei nu se mai gândea la Renn.
Capitolul 6
Cu 3 etaje mai jos, Renn îşi instruia noul căţeluş, iar singurul mod în care-i putea capta atenţia lui Gary, era sexul.
Aşa că Renn făcea ce putea ca aceste întâlniri să fie constructive pentru amândoi. Nu era întotdeauna uşor cu Gary, care era obsedat de corpul ei şi veşnic plin de dorință, dar ea ştia exact ce trebuia să-i dea pentru a obţine ea însăşi ceea ce-şi dorea.
- Oh, gemu Gary, când Renn se ridică de pe el, îmi vine să-ţi fac lucruri interzise prin lege şi nu mă refer la crimă, râse el, convins că spusese o frază inteligentă şi amuzantă. Înţelegi ce vreau să spun? insistă tânărul bărbat.
- Da. Din păcate, răspunse Renn, întrebându-se cât îl mai putea suporta pe acel cretin.
Era o enciclopedie ambulantă de informaţii inutile, dar avea nevoie de serviciile lui. Ea nu-şi mai putea permite să încalce legea. O făcuse de două ori şi scăpase ca prin urechile acului. În Antibes fusese un accident oribil, dar Jean-Claude murise, lăsând în urmă doi copii mici şi o nevastă care habar n-avea că e înşelată de mai bine de un an. Când ea îl anunţase că se săturase să se mai ascundă şi să petreacă serile singură, în timp ce el cina în familie, Jean-Claude deveni agresiv.
- N-ai niciun drept să-mi faci asta! urlase el, scuturând-o tare.
- N-o să-mi citeşti tu mie drepturile, excroc sentimental, ţipă Renn la el, sătulă de atâtea capricii.
Soţia lui era plecată pentru o lună în Sardinia, iar ea se instalase în căminul lor doar de două zile şi deja începuseră să se certe din nimic. Ba arunca zaţul cafelei în chiuvetă înfundând-o, iar soţia lui, Anne, îi interzisese cafeaua, ba se pieptăna în sufragerie în loc să stea liniştită în baie şi să nu-şi împrăştie ADN-ul în tot apartamentul, iar ultima veste era că inocenta şi perfecta Anne rămăsese iarăşi gravidă, chiar dacă el susţinuse sus şi tare că nu mai împărţeau patul conjugal.
- A fost un accident, înţelegi? ţipă el. Eram băut şi nu ştiam ce fac; crede-mă, te iubesc la nebunie, Renn.
- Nu sunt atât de prostă, iar tu nu eşti atât de deştept. Şi dacă te cred un mincinos, asta este pentru că așa eşti! S-a terminat, îmi iau tălpăşiţa şi ADN-ul şi te las în apartamentul tău perfect cu soţia ta gravidă, căreia i-e frică să nu faci infarct din cauza cafelei! Bandă de dobitoci...
Când începu să-şi strângă cele câteva lucruri pe care le adusese cu ea, el înnebuni. Dorise s-o prindă de umăr, dar, din greșeală o trăsese de păr, iar ea se înfuriase şi-l pleznise.
- Când aveai de gând să-mi spui că o să mă părăseşti? o întrebă el, aproape plângând.
- Exact când ţi-am spus, răspunse ea fără să-l privească, luându-şi periuţa de dinţi din baie.
Partea din ea care ştia că e greşit să se încurce cu un om însurat preluase controlul şi acum ştia clar ce avea de făcut.
- Dar până acum nu te-a deranjat, se smiorcăia el, iar Renn îl privea pentru prima oară aşa cum era într-adevăr.
Un laş plângăcios şi un trişor execrabil.
Cum putea să-i explice ceva ce ea însăşi nu pricepea prea bine? Şi, de altfel, de ce ar fi trebuit să-i explice lui ceva? Nu-i datora nimic acelui bărbat care, luni de zile, o ţinuse ascunsă şi doar se servise de ea când avusese nevoie.
N-o scosese niciodată la restaurant sau la cinema; singurele lor întâlniri erau în patul ei, între patru şi cinci jumătate după-amiaza. N-aveau prieteni comuni şi nimeni din anturajul lui nu bănuia că el era un soţ infidel. Nimeni nu ştia de existenţa ei.
- Am multe proiecte pentru noi doi, îi spuse Jean-Claude, te rog mai ai puţină răbdare.
- În timp ce tu proiectezi şi visezi la stele verzi pe pereţi, viaţa mea trece şi merit ceva mai bun de atât. S-a terminat pentru totdeauna, Jean-Claude, va trebui să accepţi asta.
- Niciodată! urlă el şi sări la ea, bruscând-o.
Ea se sperie şi îl împinse. Nu intenționase ca el să cadă peste balustrada scărilor din loft. Fusese un teribil accident şi, după ce îşi reveni, Renn îşi şterse cu minuozitate urmele şi dispăru. N-avea niciun chef să i se citească drepturile în acea ţară... sau în oricare alta.
......................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu