Acea zi din septembrie, Carmen Suissa

 .................................................

6-7

                 Genunchii îi tremurau şi se topi în braţele lui. Nimeni nu-i mai spusese vreodată ceva atât de frumos. O frază simplă care spunea totul. Aşa era Tom, un bărbat care vorbea puţin, dar spunea multe.

   - Tata, se auzi Lucas din camera lui, spune-i lui mamii cum l-am bătut pe Toby la tenis ieri.
   - O să-i fie greu, se auzi Sara strigând, tata are limba în gura ei.
   Fata stătea ţanţoşă lângă ei şi-i privea sarcastică.
   - Putem să avem puţină intimitate? întrebă Emma, surprinsă.
   - De ce?
   Sara n-avea de gând să plece aşa uşor.
   - Am auzit despre ce vorbeaţi. Ei da, spuse ea când ei se mişcară jenaţi, adolescenţii ascultă pe la uşi.
   - Ce-ar fi să îţi vezi de treaba ta, îi ceru Tom.
   Sara îşi încrucişă braţele şi începu să se mişte încet, ca şi cum ar fi îmbrăţişat pe cineva, apoi spuse imitându-şi tatăl :
   - Oohh, iubito, dar eşti nevinovată. Vino să-ţi dau un sărut inocent, nimic serios. Un joc fără urmare.
   Apoi, luând o mină serioasă şi ducându-şi mâna la gură ca şi cum ar fi ţinut un microfon, continuă:
   - Femeia se reţinu un timp, dar nu era uşor, iar după nici 5 minute, copulară pe masa din sufragerie.
   După ce-şi termină numărul, îşi puse mâinile în şold şi-i privi. Emma era roşie de ruşine; nu era la curent că Sara ştie de eschibiţia lor sexuală. Tom o privi ofensat:
   - Îmi aduc şi acum aminte de prima oară când am îndrăznit să fiu obraznic cu părinţii mei...
   - Nu eşti singurul, i-o tăie Sara. De atâtea ori ne-ai spus povestea asta, încât n-o s-o uităm niciodată.
   - Dar se pare că nu v-a servit la nimic, zise Tom.
   - Oh, ba da. Ştiu care-i urmarea dacă nu plec, aşa că dispar. Prefer să stau închisă în camera mea, decât să mai ascult o dată povestea aia stupidă, zise fata, după care dispăru.
   Le stricase momentul şi amândoi regretau, dar ştiau că era mai bine aşa. Îşi făceau sânge rău degeaba; el era căsătorit şi în curând tătic, iar ea, era niciunde şi urmărită de un psihopat care-i voia răul.
   - Ar fi bine să plec, înainte ca Abigail să facă vreo prostie, spuse Tom. Mă ocup eu de toate, dar te rog să ai grijă.
   Ea dădu din cap şi-i spuse că totul era în regulă. Minţea. Cum ar fi putut să fie liniştită, când un străin le dădea târcoale.
   Tom le ceruse prietenilor lui din poliţie să-l supravegheze de-aproape pe McKidd, dar se pare că acesta intrase în pământ.
   După ce el plecă, Emma îşi făcu un ceai de tei şi se apucă de scris la noul roman. Când îi sună telefonul, fu surprinsă să-i audă vocea lui Jack.
   - Bună, draga mea. Ce mai faci?
   - Jack, eşti la New York? Te aud foarte bine.
   - Nu. Sunt în San Francisco. Am primit un post interesant aici şi m-am decis să accept. Eşti prima căreia îi spun.
   - Jack, mă bucur pentru tine. Dar cu copiii ce vei face?
   - Ella a decis să se transfere la Heald College, situat în districtul financiar din San Francisco, iar Brady va veni cu noi. Timmy vrea să se mute în Europa cu noua ei prietenă lesbiană şi a spus să-l ţin pe băiat un an-doi la mine.
   - Câteodată, trebuie să luăm rute haotice ca să ajungem la destinația dorită, nu-i așa? Dar lucrurile se aranjează foarte bine pentru tine și mă bucur nespus de mult, Jack.
   Ştia cât de mult îşi dorea copiii lângă el. Nu-l mai văzuse din ziua în care-l părăsise în acea cafenea, dar, din când în când, el îi dădea veşti. Nimic sentimental, pură prietenie. Emma era mulţumită că reușiseră să rămână prieteni; Jack era un om bun şi n-o deranjase prea tare niciodată. Pur şi simplu n-a fost să fie între ei şi nu era vina nimănui.
   - Poate ne vedem la o cafea, când ajung la New York, spuse el.
   - Cu cea mai mare plăcere, Jack. Şi ne vom vedea destul de des în San Francisco. Vreau să mă implic mai mult într-un orfelinat de acolo.
   - Îmi amintesc. Beautiful House, nu-i aşa? Fetiţa de culoare pe care ai cunoscut-o în parc. E ziua în care m-ai părăsit, mai spuse el, dar fără reproş.
   - Da. Jack, îmi pare rău dacă te-am făcut să suferi.
   - Îți mulţumesc, Emma. Eşti o femeie extraordinară. Vreau să ştii că nu sunt supărat pe tine. Probabil că şi eu aş fi făcut la fel.
   - Nu. N-ai fi făcut, zise ea încet. Femeia care va intra în viaţa ta va fi o norocoasă.
   - Mulțumesc, zise el iarăși. În decembrie, merg în Vermont la ski cu copiii. I-am promis lui Ella c-o las să conducă. De altfel, ea va pleca cu două zile mai repede, şi-i dau maşina mea.
   - Și tu cu cine te întorci?
   - În ambulanţă. N-am mai schiat de vreo 10 ani.
   Emma râse cu poftă. Jack putea fi foarte amuzant. Se distraseră bine împreună, dar clipele le fuseseră întotdeauna numărate. Niciodată n-avuseseră timp să construiască ceva şi, înainte ca acel ceva să se nască, el trebuia sa plece in Golf, Afganistan sau cine știe pe unde.
   - Jack, vreau să știi că mă bucur că ți-ai găsit în loc de muncă unde nu riști să fi împușcat, zise ea cu tandrețe.
   - Hei, suntem în America, chiar crezi că un asemenea loc există? De altfel nici în Europa nu e liniște în ultimul timp. Tu cum mai ești, draga mea? Dormi noaptea?
   - Vrei să ştii dacă am insomnii sau altceva?
   Ea ştia că el se referea la oribilele coşmare.
   - Amândouă, îndrăzni el.
   - Coşmare încă mai am, în rest dorm dusă, minţi ea.
   Câteodată, nu întrebarea era importantă, ci răspunsul. Şi tot câteodată, adevărul nu era posibil; mai ales atunci când ştiai că ar putea răni o persoană dragă.

Capitolul 12

   Richard stătea în cafeneaua micuţă de pe Broadway şi o aştepta pe Susane.
   De o săptămână nu mai avea veşti de la Emma şi nu ştia ce să facă. Îi era dor de ea, dar îi diplăcea faptul că era complicată. Oare de ce femeile doreau întotdeauna să controleze bărbaţii, să-i schimbe şi să-i transforme în marionete? Apoi, după ce reuşeau să-i castreze, îi tratau de fătălăi sau de papagali fără personalitate.
   Chelneriţa se îndreptă spre el şi-i aruncă un zâmbet de reclamă la pasta de dinţi. Dacă n-ar avea proteze mamare, aş jura că e bărbat, îşi spuse Richard.
   - Vă pot servi cu ceva?
   - O cafea irlandeză. Dar, vă rog, asiguraţi-vă că whisky-ul cu zahăr e tot atât de cald ca şi cafeaua. Altfel nu e bun.
   - Sunteți barman? îl întrebă tânăra... sau tânărul.
   - Nu, spuse el simplu, neavând chef să continue discuţia cu transexualul cafenelei.
    Era sigur că e bărbat. Avusese cu ani în urmă o experienţă cu o femeie superbă, pe care o cunoscuse într-un bar. Când o dusese la hotel şi-i văzuse ditamai penisul, aproape că leşinase. Îi trebuiseră zile întregi să-şi revină după acel şoc, iar vânătăile de la ochi îi trecuseră mult mai târziu.
   Nenorocitul fusese şi agresiv.
   La masa de lângă el, se afla o femeie îmbrăcată elegant, cu ochii cei mai trişti din lume. Richard o privi cum dădu paharul de vin peste cap. Nu bea de plăcere, ci asemeni cuiva care avea mare nevoie. Femeia îl surprinse privind-o şi zâmbi.
   - Azi mi s-a pronunțat divorţul, intră ea direct în subiect.
    Mângâia paharul cu degete frumoase, lungi şi perfect manechiurate.
    - Al doilea divorţ, dar cu acelaşi bărbat.
   - Îmi pare rău...
   - Am crezut că a doua oară vă fi mai uşor. Nu pentru că poţi să faci lucrurile mai bine, ci pentru că ştii că, orice ai face, n-o să fie exact cum vrei şi deci nu mai ai parte nici de stres şi nici de surprize neplăcute. Ei bine, m-am înşelat. Încă o dată! De stres am avut parte zilnic, iar când l-am prins în pat cu menajera, pot spune că am fost foarte surprinsă.
   - Îmi pare rău, zise iarăşi Richard, de parcă nu mai ştia alte cuvinte.
   - Ce e mai groaznic, e că am pierdut-o şi pe femeia de menaj. Era extraordinară. Pentru 7 dolari pe oră, continuă ea mai luând o gură de vin, muncea de-i săreau capacele. Habar n-aveam că face şi ore suplimentare cu patronul.
   După ce-şi termină paharul, o strigă pe chelneriţă şi-i ceru să-i aducă sticla şi s-o lase pe masă.
   - Aveam un doctor care-mi făcea curte de câtva timp, dar mi-am spus că nu e genul meu. L-am preferat pe escrocul de soţ al meu care m-a înșelat şi cu portarul blocului. Data următoare o să încerc cu un bărbat nepotrivit.
   Când apăru Susane, Richard se simţi uşurat.
   - Îmi cer scuze pentru întârziere, spuse ea, dar mi-a venit cineva la galerie cu un tablou de-al Georgiei O’Keeffe pe care-l vreau de mult.
   - Ooo, Georgia O’Keeffe, atunci nu-i problemă, spuse el, înţeleg.
   - Îţi place şi ţie? întrebă Susane, bucuroasă.
   - Poate. Dacă aş ştii cine e, recunoscu el, luându-şi o mină serioasă şi făcând-o să râdă.
   - Este o pictoriţă modernistă americană din secolul XX.
   - A murit în Santa Fe în 1986, zise vecina lor de masă. Am cunoscut-o. A fost mătuşa mea.
   - Serios? întrebă Susane, impresionată.
   - Da. Şi am fost obligată să împart cu nenorocitul de soţ al meu toate lucrările pe care le aveam de la ea. Niciodată nu i-a dat vreun telefon și nici n-a vizitat-o cât a fost internată pentru depresie, dar tablourile a ştiut să le ia.
   - Ador tablourile ei florale, spuse Susane.
   - Se vând bine? întrebă Richard încet.
   - Unul dintre ele a fost vândut cu peste 44.4 milioane de dolari, îi spuse Susane. Georgia O’Keeffe a făcut parte din avangarda artei newyorkeze.
   - Cu ce vă servesc? se auzi chelnerița-bărbat.
   - Același lucru ca și prietenul meu, dar cu o doză dublă de whisky, ceru Susane.
   - Zi grea? o întrebă el.
   - Nu. Dar simt ne voia să beau ceva tare.
   - Ce ai zice de un cinema diseară?
   - Astăzi nu pot, dar dacă oferta e valabilă şi mâine, cu cea mai mare plăcere.
   - Sunt liber ca pasărea cerului până sâmbătă, când zbor în Copenhaga.
   - Probleme în Paradis? întrebă ea.
   - Ne-am certat săptămâna trecută din cauza ta.
   - Din cauza mea? Da’ ce am făcut?
   - M-ai sunat noaptea şi am stat de vorbă cu tine prea mult.
   - Ah, asta, făcu ea.
   - Adică ce? Îi dai dreptate?
   - Mi-ar plăcea să-ţi spun nu, dar aş minţi.
   - De partea cui eşti? glumi el.
   Chelneriţa îi aduse cafeaua lui Susane şi-l privi ostentativ pe Richard.
   - Vă mai aduc ceva?
   - Lasă-ne naibii în pace! se răsti el.
    Imediat, se simţi ca un imbecil.
   - Ce-ţi veni? îl întrebă Susane, iar când el îi povesti peripeţia pe care o avusese cu ani în urmă, râseră cu poftă.
   - Nu-i vina chelneriţei, spuse el, dar am o repulsie vădită pentru transexuali. Ce să fac?
   - Du-te și spune-i că eşti un idiot şi dup-aia cere-ţi scuze. Apoi sun-o pe Emma şi cere-i şi ei scuze. Ea ştie deja că eşti un idiot.
   - Ce m-aş face fără tine? Apropos, ce faci diseară de nu poţi veni la cinema?
   - Mă întâlnesc cu Mark, fostul meu iubit. Este pasionat de artă la fel ca mine şi câteodată ne întâlnim, strict profesional.
   - De ce v-aţi despărţit?
   - Nu ne-am iubit; a fost mai mult o chestie fizică între noi.
   - Adică făceaţi mult sport? întrebă el, luând o mină serioasă.
   Râsete.
   - Du-te şi sun-o pe Emma.
   Se ridică şi salută ca la armată, după care ieşi în stradă şi-i telefonă. Fu surprins să audă la celălalt capăt vocea unui bărbat.
   - Bună, sunt Richard. Pot vorbi cu Emma? Cu cine vorbesc?
   - Emma este într-o şedinţă. Sunaţi-o mai târziu. Cam peste 2-3 săptămâni.
   Apoi pauză. Nenorocitul îi închisese telefonul. Cum îndrăznea ea să-i facă morală? Ajuns înăuntru, Susane văzu că era nervos.
   - N-a decurs cum ţi-ai dorit?
   - Nu. Fostul ei soţ nu mi-a dat-o la telefon. Cred că el era.
   - Oh.
   - Da, oh. Data viitoare n-am să te mai ascult, bodogăni el ca un şcolar.
   - „Bătutul laptelui dă untul, lovitura peste nas face să ţâşnească sângele”, zise Susane, ridicându-se să plece.
   - Ce faci? o întrebă.
   - Ai chef de ceartă, dar eu nu. Ne auzim mâine, spuse ea, după care-l pupă pe obraz şi plecă.
   Vecina lui de masă, care acum era mai puţin bine coafată, îl privi ca prin ceaţă şi zâmbi tâmp.
   - Ce-or avea toţi cu castelele de nisip? Mi se par foarte plictisitoare, spuse ea fără nicio noimă, punându-şi fruntea în palme.
   - Vă simţiţi bine? o întrebă Richard.
   - Grupul din cap a încetat să mai cânte, dar tot nu mi-e bine. Probabil n-o să-mi mai fie niciodată.
   A doua zi, pe prima pagină a jurnalului, Richard văzu poza femeii. Îşi trăsese un glonte în cap în toaleta cafenelei unde se întâlniseră. Patruzeci şi şapte de ani, multimilionara Tillman Georgia şi-a luat viaţa lăsând în urma ei haos şi tristeţe.
   - Am fost acolo cu ea, îi zice Richard lui Susane, şi n-am făcut nimic. Ştiam că e nefericită şi, în loc să o ajut, am plecat. Mă plictisea s-o aud plângându-se de viaţa ei. Cât de dobitoc poate fi un om ca să facă asta?
   - Și eu mă simt oribil, recunoscu ea. Ne-am purtat atât de egoist. Şi-o facem zilnic, fără să realizăm. Până în ziua în care aflăm că ceva oribil s-a întâmplat şi apoi regretăm, dar e tardiv. Oare de ce fiinţele umane au nevoie de o catastrofă ca să se poată comporta mai uman cu aproapele lor?

   Tora îşi făcea cumpărăturile la magazinul din colţul străzii, încercând cu greu să se concentreze asupra lucrurilor de care avea nevoie. Cu o oră în urmă, Carter dăduse buzna în apartamentul ei, agresiv şi pus pe umilinţe. O lovise, dar nu atât cât să lase urme şi, din păcate, nimeni nu-l văzuse, aşa că nu putea face nimic.
   Simţi o mână pe umăr şi, când se întoarse, dădu cu ochii de o femeie micuţă cu dinţi galbeni şi faţa acoperită cu cremă albă. Avea batic în cap şi era prost îmbrăcată, dar nu arăta a cerşetoare. Zâmbea timid şi, cu voce joasă, o rugă ceva pe Tora, dar ea nu înţelese şi îi ceru să repete. Femeia cu cremă solară pe faţă -in luna noiembrie- se uită cu jenă în jur şi repetă:
   - Îmi cumpăraţi şi mie pachetul ăsta de biscuiţi, vă rog?
    Şi iar se uită sfioasă în jur.
   - Da, sigur, spuse Tora, fac câteva cumpărături şi ne întâlnim la casă.
   Femeia care n-avea mai mult de 35 de ani, zâmbi timid şi-i spuse că prefera să o aştepte la raionul de prăjituri.
   - Bine, acceptă Tora, voi veni aici.
   După 15 minute, femeia cu dinţii galbeni o găsi la raionul cu produse biologice.
   - Am crezut că v-am pierdut, spuse ea cu zâmbetul timid pe buzele subțiri şi strângând pachetul de biscuiţi la piept ca pe o comoară inestimabilă.
   Tora nu-şi terminase încă cumpărăturile, dar, neavând la ea decât cartea de credit, se hotărî să meargă la casă şi să plătească, apoi s-o lase să plece.
   - Putem ieşi împreună? întrebă femeia. Mi-e ruşine să ies singură.
   Nu ştia de ce, dar, dintr-odată, Torei i se făcu frică.
   - Nu. Va trebui să mă întorc în magazin; mai am câte ceva de cumpărat, dar duceţi-vă liniştită.
   Femeia-şi luă pachetul de biscuiţi şi dispăru într-o secundă. Tora nu văzu în ce direcţie a luat-o şi privea intrigată prin magazin, apoi pe trotuar. Nu mai cumpără nimic, preferă să meargă acasă. Era deja întuneric şi o senzaţie bizară puse stăpânire pe ea. Auzi paşi în spatele ei şi se întoarse brusc. Un trecător normal o privi zâmbind ironic. Ce de nebuni în oraşul ăsta, spuse el în treacăt.
   Apoi îl văzu. Stătea pe trotuarul din faţă şi o privea. Era urât ca noaptea, nu-i vedea prea bine faţa, dar ştia că se uita la ea. Apoi îl văzu pe Tony ieşind din bloc şi individul o luă la fugă.
   - Cine era? întrebă ea portarul, după ce traversă strada.
   - Nu sunt sigur, dar parcă semăna cu individul care-a atacat-o pe Sara în apartament.
   - Cum nu eşti sigur? Doar l-ai văzut, nu? Ieşea din bloc.
   - Avea ochelari negri şi şapcă pe cap. I-am spus să se legitimeze, dar a ieşit afară fără un cuvânt. Nu l-am văzut mai mult de câteva secunde.
   Uşa de la intrare se deschise şi Renn îşi făcu apariţia. Părea bulversată:
   - Mi se pare mie sau tocmai l-am văzut pe cerşetorul care m-a şantajat o viaţă?
   - Despre ce vorbeşti? o întrebă Tora.
   - E o poveste lungă, spuse Renn, trăgând-o de mână. Şi ca să ți-o spun, avem nevoie de alcool şi de câteva ore.
   - Mergem la mine. Lily trebuie să se întoarcă de la spectacol dintr-o secundă în alta. Tata lui Amy o aduce diseară.
   - Oh, tăticul cel sexi şi celibatar.
   - Părăsit de soţia care l-a prins în pat cu dentista lui Amy, spuse Tora apăsând pe butonul ascensorului.
   - Şi mama lui Amy l-a avut ca amant pe profesorul de italiană al fetei, spuse Renn. Timp de 3 ani.
   - Biata copilă, râse Tora, ce părinţi nebuni mai are.
   Când intrară în apartament şi Renn văzu deranjul din casă, îşi dădu seama că ceva se întâmplase. În general, prietena ei era foarte meticuloasă şi bine organizată. La ea nu existau obiecte nearanjate la locul lor sau praf pe mobilă.
   - Lily a venit cu câţiva prieteni, se justifică ea, stânjenită.
   - Pe naiba. Spune adevărul, altfel o să te găsim într-o zi strangulată în baie.
   - Da, a fost Carter. A dat buzna în casă şi m-a târât de păr în tot apartamentul.
   - Nenorocitul. Va trebui să faci ceva, altfel n-o să te lase în pace niciodată.
   - L-am sunat deja pe Tom şi i-am spus că accept să i se interzică să se mai apropie de mine. Am tărăgănat-o până acum pentru Lily, dar ei chiar nu-i pasă. L-a şters de pe hartă şi nu mai vrea să ştie nimic de Carter.
   - Cam drastic, nu? E tatăl ei doar.
   - A încercat să o violeze.
   O bătaie în uşă le întrerupse discuţia şi Lily îşi făcu apariţia împreună cu Amy şi George. Într-adevăr, acesta era un bărbat atrăgător. Dar cel mai plăcut la el era firea lui deschisă, zâmbetul cald şi dragostea pe care-o avea pentru fata lui. Se ştia că era un tată extraordinar, motiv pentru care Amy decisese să rămână cu el şi nu cu mama ei.
   - Cum a fost? întrebă Tora.
   - M-a făcut de râs, răspunse Amy, supărată.
    Apoi, întorcându-se spre tatăl ei:
    - Ziceai că ştii să cânţi, de aia am acceptat să participi la spectacolul nostru.
   - Era mai uşor când eram beat, le şopti el lui Tora şi Renn, făcându-le să râdă.
   - Vrei să bei ceva? îi propuse Tora lui George, care privea dezastrul din cameră. Sau să dai cu aspiratorul?
   - Puţin alcool nu mi-ar strica, dacă îmi ţineţi companie.
    Ele acceptară fericite; în seara aceea, toată lumea avea nevoie de o tărie.
   - Îmi pare rău de tine şi Carter, spuse George, după ce se instală confortabil în fotoliul mare maro.
   - Tu cu Pam cum sunteţi?
   - Tot divorţaţi.
   - Am văzut-o la sala de sport a lui Ava săptămâna trecută, spuse Renn. Era cu un tip gay.
   - Nu e gay, e iubitul ei francez.
   - Al meu iubit, zise Renn fericită, mi-a trimis la restaurant un coş mare de flori şi un bilet în care mă invită la cabana lui din Vermont. Mă aşteaptă acolo cu o surpriză.
   - Vei conduce 6 ore singură? întrebă Tora.
   - Va fi cea mai plăcută călătorie din viaţa mea.
   - Abia aştept să aud detaliile, chicoti Tora.
   - Mă rog să am detalii, spuse Renn, apoi serioasă se întoarse spre George şi spuse: am petrecut o săptămână împreună, dar nu am făcut dragoste.
   - E bine să iei lucrurile mai încet câteodată, spuse George, puţin jenat.
    O ştia pe Renn doar din vedere.
   - Da, e bine. Dar a fost mai mult alegerea lui, recunoscu ea, fără să adauge că încercase toate tertipurile ca să îl bage pe Mike în patul ei.
    Fără succes, însă. El era genul căruia-i plăcea suspansul.
   Acum George părea încă și mai jenat.
   - Poate ai înţeles tu greşit?
   - Prefer să o iau încet, Renn. Asta a zis.
   - Mda, spuse George, e clar ca bună-ziua.
   - E un semn bun?
   - Evident că e un semn bun, interveni Tora, iar George îi fu recunoscător. E mai diferit de tot ce ai cunoscut până acum. Mike e un bărbat fantastic.
   În general, bărbaţii cu care fusese Renn vroiau totdeauna ceva de la ea, dar înainte aveau grijă s-o acopere de elogii şi să-i promită luna de pe cer. Cu Mike totul era diferit. Diferit e bun, își spuse ea, pregătită să primească ce-i ofera viitorul.

   Conducea de mai bine de 5 ore şi începea să se întunece.
    Era puţin obosită şi regretă acum că era singură în maşină. De altfel, nu mai avusese veşti deloc de la Mike. În biletul trimis, îi spusese că aşteptarea făcea ca lucrurile să fie mai interesante şi, ca atare, n-o s-o sune în cele două zile ce-i despărţea. Era fascinată de acest bărbat şi îşi dorea să iasă totul perfect. În două luni, urma să se mute la New York şi era sigură că relaţia lor urma să fie una fantastică.
   GPS-ul îi indica să o ia la stânga şi intră în inima pădurii. Nu-i plăceau pădurile noaptea. Vântul sufla sinistru printre copaci şi umbrele o înspăimântau.
   Prefera să se gândească la vacanţele ei din copilărie. Cabana familiei, cu salonul mare în care ardea un foc frumos în şemineu, canapele şi fotolii înflorate peste tot şi mirosul plăcut al lemnului. Vecinii lor veniți ca și ei, în Aspen de Crăciun, închiriau în fiecare an cabana de alături şi petreceau întotdeauna o săptămână de vis. Rămaseră prieteni şi după ce familia lui Renn părăsise Bostonul, şi în fiecare an, cu ocazia sărbătorilor de iarnă, se întâlneau acolo. Mergeau la schi, frigeau grătare, făceau bezele şi torturi de ciocolată, pe care copiii le decorau cu bomboane colorate. Renn îi considera pe copiii familiei Thomson ca pe fraţii ei. Împodobeau brazi enormi, cântau colinde şi, în noaptea de Crăciun, mergeau la biserică. Totul era un vis perfect; până în momentul în care Nick trecea şi el în vizită. Nu stătea mult, dar în fiecare noapte se strecura în camera lui Renn, murdărind visul copilăriei.
   De multe ori, Renn se gândise că ar fi înnebunit dacă n-ar fi avut părinţi care o adorau şi-o răsfăţau atât. Tatăl ei era iubitor şi blând, iar mama ei, era temelia. Înaltă, frumoasă, plină de iniţiativă, Laura Monaghan Roussel era bărbatul familiei. O învăţase de mică pe Renn să facă diferenţa între bine şi rău, între grav şi mai puţin grav şi îi spusese să nu se pună niciodată pe locul doi pentru un bărbat. Cu cât te vei iubi mai mult, cu atât te va respecta şi iubi mai tare. Dar pentru asta, trebuie întâi să fii independentă. O mironosiţă narcisistă cu cerinţe mari n-are succes la nimeni şi nimic.
   Chiar dacă Renn era moştenitoarea unei averi mari, părinţii ei o învățaserăsă preţuiască banul. De mică făcea tot felul de munci câştigându-şi banii de buzunar, iar când a decis că vrea să-şi deschidă un restaurant şi să studieze cu cei mai mari şefi din Paris, părinţii ei au susţinut-o.
   Era prin pădure de mai bine de 15 minute, iar GPS-ul murise de tot. Se uită la telefonul mobil; n-avea semnal deloc. Nu i se mai părea atât de romantic ca în ziua în care Mike îi propusese să-l întâlnească la cabană.
   Atunci era la restaurantul ei, înconjurată de clienţii obişnuiţi şi câţiva prieteni şi totul i se păruse perfect. Acum, cu vântul urlând printre copaci şi fără telefon, nu i se mai părea atât de extraordinar.
   În sfârşit, în depărtare, se vedeau umbrele unei cabane, vag luminate. Nu era nimic în jur şi, la un moment dat, i se păru că aude un motor de maşină în spate. Fericită, cu gândul la Mike, se uită în oglindă, dar nu văzu nimic.
   Parcă în faţa micii cabane şi zâmbi privind zecile de lumânări pe care el le aprinsese pentru ea. Încet, urcă cele patru trepte şi ajunse pe verandă, apoi deschise uşa şi intră în casă. Pe şemineu o aştepta un alt bilet pe care scria: ”Urmează lumânările”.
   În spatele căsuţei mai era o altă ieşire care dădea înspre pădure şi drumul era trasat cu lumânări. Ieşi afară şi urmă lumânările care o duceau spre pădure. Îşi frecă braţele, dar nu mai era deloc încântată să fie acolo şi chipul mamei ei îi veni în minte: Să nu mergi singură în locuri izolate şi să ne spui, nouă şi prietenilor, adresa unde te putem găsi. Bărbaţii misterioşi pot fi periculoşi câteodată. Oare de ce nu se gândise la ce o învăţase mama ei?
   Nu-i stătea în obişnuinţă să fie atât de impulsivă. Oare mai spusese cuiva, în afară de Tora şi George, unde era? Începea să intre în panică urmând drumul lumânărilor şi începea s-o îngrijoreze faptul că Mike nu era nicăieri.
   Nu i se păruse bizar că n-o sunase în cele două zile; nu erau încă la faza în care să-şi scrie mesaje de noapte bună şi să-şi telefoneze de trei ori pe zi.
   Sperase că, după acea seară, relaţia lor va avansa, dar acum, în noaptea neagră, luminată slab de lumânări albe urâte, nu mai era sigură de nimic.
   - Mike, strigă ea.
    Se opri crezând că auzise ceva. Nimic. Apoi, pe un copac, văzu lipit cu scotch un tradafir roşu şi un bilet: Bine ai venit, iubita mea.
   Continuă drumul. Mai este puţin şi vom fi uniţi pe veşnicie. Renn se uită înfiorată în jur, dar nu văzu nimic altceva. Uniţi pe veşnicie!? Nu-l cunoştea prea bine pe Mike, dar era sigură că nu el fusese cel care scisese asta. Pe loc realiză greşeala enormă pe care o făcuse. Cum putuse să creadă în cuvintele de pe un bilet şi să plece la 6 ore de New York, în mijlocul pădurii, fără să prevină pe nimeni? Tora era la curent, dar ea avea atâtea probleme, încât numai la ea şi Mike nu se gândea. Panicată, îşi privi telefonul. Nimic, nici măcar o linie.
    Înfrigurată, se întoarse cu faţa spre căsuţa mică şi urâtă, scufundată în noapte, şi realiză că cineva stinsese lumânările dinăuntru. Era din ce în ce mai sigură că i se întinsese o cursă. Cum putuse să fie atât de naivă? Panicată, o luă la fugă spre casă, rugându-se să ajungă cât mai repede în siguranţa maşinii ei. Dintr-odată auzi un râs sinistru și îngheţă, ca bătută în cuie. În stânga ei, nu departe, văzu silueta neagră a unui bărbat care se îndrepta încet spre ea.
   - Îmi pare rău, dar Mike m-a trimis pe mine în locul lui, spuse individul care deja ajunsese lângă ea.
   Punându-şi o lanternă sub barbă, lăsă să i se vadă chipul oribil. Când îi văzu nasul coroiat şi ochii negri mici, ea-l recunoscu şi o luă la fugă. Dintr-o săritură rapidă, el îşi băgă mâna în părul ei şi trase cât de tare putu, făcând-o să ţipe de durere.
   - Opreste-te, căţea! îi ordonă el. N-am pistol, dar arunc foarte bine cu cuţitul şi, dacă nu vrei să te tai in bucăţele şi să te arunc la urşi, fii docilă!
   - Ce vrei? îl întrebă ea. Nu-i de ajuns că m-ai şantajat o viaţă?
   Ridică pumnul mare şi o lovi în plină faţă, făcând să-i țâșnească sângele pe nas.
   - Nu mai vorbi pe tonul ăsta cu mine, căţea în călduri. Ai venit după sex şi asta-ţi voi da. Ţi-a plăcut s-o sugi de mică, iar eu am omorât din cauza ta un om nevinovat. Sunt sigur că în noaptea aceea ştiai că eram acolo şi ai minţit. L-am omorât pe bietul tău unchi, iar tu ce ai făcut? M-ai plătit două luni şi te-ai debarasat de mine.
   - McKiddo, nu eu te-am băgat în puşcărie.
   - Nu tu, ci prietenul tău, Tom Miller. Nu-i aşa că viaţa asta e bizară? Dintre toţi judecătorii din lume, cu cine te-ai făcut prietenă? Cu inamicul numărul unu. Mi-a fost uşor să vă am pe toţi în vizor, bandă de ipocriţi ce sunteţi! Voi, Superclasa care patronaţi lumea şi vă impuneţi regulile cu voce dulce. Voi, bogătaşii care deţineţi puterea şi nu negociaţi cu nimeni. Am să vă arăt eu pe rând la toţi că, oricâţi bani ai avea, tot în pământ ajungi. Voi începe cu tine, apoi încet am să-i distrug familia domnului judecător. De data asta, n-am s-o mai ratez pe Sara, dar, ca să fiu sigur că scumpa voastră vecină nu-şi mai bagă nasu’ unde nu-i fierbe oala, am s-o ard de vie în clubul ei de caţele în călduri.
   Renn îl privea îngrozită şi ar fi vrut să o ia la fugă, dar îi era frică. McKiddo avea bale la gură şi era înfierbântat ca un animal în cuşcă.
   - După ce o să mă ocup de micuţa Sara şi de păsărica ei, voi trece la Emma Miller, distinsa scriitoare care îl călărește pe iubitul tău. Iar în final, am s-o eliberez de suferinţă pe blânda şi nebuna Abigail. Îi voi lua domnului judecător tot ce are. Nu, pe el n-am să-l omor. Vreau să trăiască şi să sufere.
   - Îţi dau câţi bani ai nevoie, dar te rog, lasă-ne în pace, încercă Renn să negocieze.
   Era paralizată de frică şi înţelese cât de periculos era acel om. Fusese martor când ea-l lăsase lat pe unchiul ei care o violase, o şantajase apoi spunându-i că, după plecarea ei, acesta murise, când în realitate, el îi sucise gâtul din două mişcări. Apoi, o făcuse să trăiască un coşmar, ameninţând-o c-o va da pe mâna poliţiei dacă nu-i dădea bani mai mulţi. Totul se terminase când acesta fusese băgat în puşcărie de Tom. Dar de când ieşise, McKiddo îi urmărea pe toţi şi îi era foarte uşor, dat fiind faptul că locuiau în acelaşi imobil. Sări pe ea, smulgându-i cămaşa bleu şi încercând să o dezbrace.
   - Doar nu crezi că te-am chemat aici să stau la şuetă şi ceai cu tine, căţea!
   Renn reuși să scape şi o luă la fugă, dar o lovitură puternică în cap o făcu să se oprească. Simţi ceva cald pe ceafă şi realiză că era sângele ei.
   Nenorocitul îi spărsese capul. Nu mai avea ce pierde, gândi ea. Trebuia să lupte pentru viaţa ei, aşa că îşi impuse să nu-i mai fie frică. Dacă tot trebuia să moară, era datoare să se bată până la ultima suflare. Crezuse întotdeauna în miracole; poate că, în seara asta, Dumnezeu avea să-i asculte ruga. Se întoarse spre McKiddo şi-l privi în ochii mici şi apropiaţi.
   - Să te ia dracu, parazit urât! urlă ea, sărind pe el şi surprinzându-l.
   Nu se aştepta ca ea să-i ţină piept. Victimele lui niciodată nu-i ţineau piept, ci se conformau docile, în speranţa că-l vor îmbuna şi lui îi va fi milă. Dar lui nu-i era niciodată milă, iar când le lua viaţa, o făcea încet şi profita de fiecare secundă. Renn îi dădu un picior în testicule, dar rată şi-l lovi în picior, enervându-l la maxim.
   - Căţea, vei avea o moarte lentă, şuieră el, lovind-o în plină figură cu dosul palmei.
    Apoi, cu piciorul, o lovi în ambele picioare, făcând-o să cadă la pământ. Ameţită, îl văzu cum îşi desface pantalonul şi-şi scoate penisul mic şi flasc. Încercă să se ridice, dar capul o durea îngrozitor şi îi era frig, pentru că avea cămaşa umedă de sânge. Îl mai văzu pe McKiddo cum îşi îndreaptă sexul spre faţa ei, iar apoi un zgomot puternic şi înfundat îl făcu să cadă pe ea. În secunda următoare, Renn leşină.

   Lumini şi copaci. Nu mai erau lumânări, ci felinare.
    Îşi mişcă încet mâinile şi văzu că nu e legată; apoi îşi atinse încet faţa şi îşi simţi ochiul umflat. Nu vedea prea bine, dar ştia că este într-o maşină şi că nu mai era în pădure.
   Recunoscu felinarele ce înconjurau Central Park-ul şi realiză că nu era departe de casă. Deci într-adevăr existau miracole, îşi spuse ea cu un efort supraomenesc, după care căzu în inconştienţă.
   Se visă că era aruncată pe trotuar în faţa blocului ei. Era în pielea goală şi ambii sâni îi fuseseră tăiaţi. Sângera ca porcul şi lumea o privea îngrozită; apoi ca roboţii, îşi scoaseră toţi telefoanele şi vorbeau frenetic. O fată îi făcu o poză, apoi vomă lângă ea. Ce coşmar oribil! îşi spuse, rugându-se să se trezească. Dar oare chiar dormea?

   Emma ajunse in San Francisco, la Beautiful House, pe la ora 11 dimineaţa, într-o zi însorită.
   Îşi propusese ca, în acea după-amiază, să-i scoată pe copii la plimbare. O parte din ei luaseră de dimineaţă avionul spre New York; aşa era de fiecare dată, când o parte din copiii din New York veneau la San Francisco, cei din Frisco plecau în vacanţă la New York.
   Emma îşi propusese să mănânce cu copiii la Fisheman’s Wharf, să le cumpere mici cadouri din Union Square şi apoi să ia The Cable Cars. Hope fusese foarte bine dispusă în timpul zborului şi vorbise non-stop, ca întotdeauna. În avion făcuse conversaţie cu toţi vecinii.
   - Nu-mi place şcoala. Aş vrea să nu mai merg, dar tati nu e de acord, îi spuse ea lui Emma.
   - Trebuie să înveţi ca să fii independentă. Pentru asta, e bine să mergi la şcoală.
   - Dar tata are destui bani.
   - Nu poţi să depinzi de el o viaţă.
   - Sunt prea tânără ca să mă mărit, nu-i aşa?
   - Da, răspunse vecinul din stânga ei, râzând.
   - De ce râzi, John? îl întrebă Hope. Pot să-ţi spun John?
   - Poţi. Dar mă cheamă Paul.
   - Vreau alune, spuse fetiţa, apăsând pe butonul stewardeselor.
   - Manânci enorm, constată Paul, care o găsea amuzantă pe micuţa negresă.
   - Da, sunt gurmandă, John.
   - Paul, o corectă el.
   - Aşa, spuse Hope, uitându-se să vadă dacă cineva vine să-i ia comanda.
   Stewardesa se apropie cu zâmbetul pe buze:
   - Da, Hope, cu ce-ţi pot fi de folos de data asta?
   - Vreau nişte alune roşii, te rog, şi o Coca-Cola.
   - Nu vrei mai bine un ceai de muşeţel? întrebă stewardesa, făcându-i pe toţi din jur să zâmbească.
   - Nu, răspunse fetiţa arătându-şi dinţii mari şi albi, mă moleşeşte.
   - Ohhhh, se auzi un geamăt mai în spate şi toţi se puseră pe râs.
   - Hei, ţipă Hope fericită, văzând un băieţel cu 3 rânduri mai în spate, te ştiu.
   - Am călătorit unul lângă altul acum două luni, explică băieţelul, nu prea fericit s-o revadă. Ai vomat pe mine de la câte alune ai mâncat.
   Hope ridică din umeri:
   - Nu erau proaspete.
   Stewardessa îi aduse alunele şi Hope luă una în gura, strâmbându-se.
   - Ughhh, ce-i gustul ăsta de boia?
   - Boia, răspunse stewardesa. Ai vrut alune roşii.
   - Vorbeam de pungă, spuse Hope, care înghiţise deja jumătate din pachet. Acuma lasă-le aici, m-am obişnuit cu gustul lor prost.
   - Stai bine cu digestia? o întrebă Paul, râzând.
   - Vorbeşti foarte tare, John, spuse fetiţa, apoi se întoarse fericită spre Emma:
   - Vreau să fac caca. Pot să merg la toaletă?
   - Chiar te rog, răspunse Emma.
   Râsete.

   Beautiful House era o casă în stil victorian, cu o grădină frumoasă. Lui Hope îi plăcea să spună că tatăl ei cumpărase acolo, doar pentru că, în apropiere, locuise Francis Coppola şi Doamna Doubtfire.
   - Ştii că Doamna Doubtfire e un personaj de film, da?
   - Da, răspunse Hope, jucat de Robin Williams. L-am plăcut mult, îmi pare rău că a murit.
   Când Emma intră în casă, fu surprinsă de intimitatea plăcută a salonului enorm. Erau multe canapele în culori pastel, fotolii confortabile frumoase şi măsuţe drăguţe, de diferite dimensiuni. La etaj, erau dormitoarele: patru la primul etaj şi altele patru la al doilea. Fiecare dormitor avea câte două paturi suprapuse şi erau foarte frumos aranjate. Copiii nu păreau traumatizaţi deloc, iar Hope se simţea ca la ea acasă.
    Fugi repede şi-l căută pe Baxter, prietenul ei de unsprezece ani, iar Emma se duse să discute cu măicuţele. Era o plăcere să fii în compania lor; erau blânde, recunoscătoare de locul unde locuiau şi fericite că pot ajuta copiii abandonaţi. Singurul lor regret era că nu existau mai multe case ca aceea, unde orfelinii să se simtă iubiţi şi protejaţi, ca în sânul unei familii adevărate. Emma era încântată de Beautiful House şi-şi propuse în gând să deschidă ea însăşi încă două asemenea case la New York.

   Abigail i se părea din ce în ce mai bizară lui Tom. Decise să-şi ia o zi liberă şi să o urmărească, să vadă ce făcea exact toată ziua. Aşteptă 3 ore într-o cafenea, de unde putea supraveghea ieşirea din imobilul unde locuiau, până când ea ieşi.
   Se îmbrăcase cu un palton frumos roşu, cizme negre cu toc subţire şi mănuşi albe. Era foarte elegantă şi-ţi făcea plăcere s-o priveşti. Părea calmă, fericită chiar. Cu pas uşor, se îndrepta spre Parc, iar Tom o urmarea îndeaproape, nescăpând-o din priviri.
   Ajunsă la destinaţie, se opri în faţa unui copac mare şi scoase din poşetuţa albă, alune; începu să hrănească veveriţele râzând cu poftă. Tom o privea cât era de fericită şi-şi spuse că poate i se păruse lui că e bizară. Un străin trecu pe lângă ea şi-i spuse ceva, dar Tom era prea departe ca să audă.
   Abigail schimbă două vorbe cu trecătorul şi-şi continuă plimbarea, când, la un moment dat, se opri şi privi în stânga o fetiţă care-o strigase pe nume.
   Puştoaica cu păr şaten lung fugi spre ea şi bătrânica care o însoţea, se străduia să ţină ritmul cu copila, spunându-i s-o aştepte.
   - Rain, opreşte-te!
    Dar fetiţa n-o făcu până nu ajunsese lângă Abigail.
   Aceasta, panicată, se uită rapid în jur, se lăsă la nivelul fetiţei şoptindu-i ceva la ureche, apoi, Abigail o strânse doar o secundă în braţe, după care o luă la fugă. Tom privea scena fără să înţeleagă; o văzu pe fetiţă alergând spre bunica ei, care o luă de mână şi o duse cu ea, iar pe Abigail îndreptându-se spre ieşirea din Parc. Nici urmă de seninătatea pe care o simțise cu 10 minute în urmă.
    Traversă strada fără să se uite nici în stânga, nici în dreapta, şi fu cât pe ce să fie dărâmată de un taxi. Stătea în mijlocul străzii, blocând circulaţia, şi-l privea cu ochi goi pe taximetristul rus, care urla la ea jumătate în rusă, jumătate într-o engleză bizară. Tom o ajunse din urmă şi-i puse mâna pe umăr. Îl privi fără să fie surprinsă:
   - Ce-i interesant în acest oraş, spuse ea pe ton normal, e că nu se ştie niciodată dacă taxiurile ne salvează sau ne iau viaţa.
   - Du-te în mă-ta de nebună! urlă taximetristul, trecând cu o viteză de nebun pe lângă ei.
   - Nu eşti deloc prudentă când traversezi, spuse Tom, iar ea se făcu că nu-l aude.
   - Credeam că eşti la serviciu.
   - Am fost, dar mi-am anulat toate întâlnirile de după-amiază; vreau să stau cu tine. Nu mai e mult până naşti şi vreau să fiu sigur că totul e în regulă. Unde ai fost?
   - Aşa crezi tu, că totul o să fie în ordine? O să mă supui la interogatorii penibile, iar eu va trebui să răspund, indiferent dacă am sau nu chef.
   - Voiam doar să fac conversaţie.
   - Atunci, spune-mi că sunt frumoasă sau că ţi-a fost dor de mine...
   - Eşti frumoasă, Abigail. Şi vreau să fii fericită.
   - Atunci nu mai planifica atât cum să mă faci fericită. Fă-o pur şi simplu! E epuizant să te gândeşti mereu la ziua de mâine, fără să-ţi trăieşti viaţa deloc. Ori tu nu ţi-o trăieşti deloc; am impresia că vrei s-o trăieşti pe a mea.
   - E o tâmpenie să spui că vreau să-ţi trăiesc viaţa. Îmi place viaţa mea.
   - Evident că-ţi place; ai două femei şi amândouă te acceptă aşa cum eşti. Mă întreb câteodată dacă eşti un om corect care a făcut o greşală sau pur şi simplu eşti o jigodie umană?
   - Despre ce vorbeşti?
   Ea se gândi rapid dacă să-i spună că ştia de la Sara că el şi Emma făcură dragoste cu câteva luni în urmă. Nu vedea de ce n-ar face-o; dar nu astăzi, îşi spuse ea. Ar fi vrut să-l urască, dar era prea istovită psihic, iar ura necesita multă energie.
   - Nu te-am înşelat niciodată, dacă asta insinuezi, minţi el fără să clipească.
   - Dar ai vrut? îl întrebă ea, doar ca să vadă până unde e capabil să ajungă.
   - Sunt doar o fiinţă umană.
   Fie din neglijenţă, fie că-şi dorea asta, Tom îşi imagina că ea nu ştia nimic în legătură cu faimoasa noapte în care făcuse dragoste cu Emma. N-avea chef să despice firul în patru şi se rugă ca nici ea să n-o facă.
   - Bănuiesc că nici cu chelneriţele din restaurant nu flirtezi, nu-i aşa, Tom? Eşti doar amabil cu ele, ca să compensezi comportarea dezagreabilă a altor clienţi sau doar faptul că vremea e tristă în luna noiembrie.
   - Vrei să mergem acasă? sugeră el, dorindu-şi ca ea să înceteze acea discuţie.
    Niciodată nu flirtase cu chelneriţele, aşa cum îl acuza; era doar un bărbat politicos, nimic mai mult.
   - Casa în care nimeni nu e fericit?
   - Încetează cu tâmpeniile, spuse el, pierzându-şi răbdarea, şi hai să intrăm.
   Tonul nu-i lăsa nici o posibilitate de a alege sau a refuza, iar ea se conformă. Ştia când trebuie să cedeze în faţa lui; îl cunoştea de acum bine.
   Din păcate îi era dor de vremea când nu ştia atâtea despre el. Îi plăcuse misterul lui şi şi-l imaginase dintotdeauna ca pe bărbatul perfect. Câte sacrificii pentru un om ordinar, gândi ea. Nu meritase atâta osteneală pentru ceva care, de fapt, nici nu-i mai trezea vreo pasiune. Se îndrăgostise de o imagine dintr-un talk-show sau de judecătorul pe care mergea să-l vadă aproape zilnic la tribunal. Fusese o fantezie a ei, care luase sfârşit repede.
   - Pari nervoasă ca naiba, zise Tom. De ce?
   - Pentru că sunt nervoasă ca naiba, i-o trânti ea, odată cu uşa de la dormitorul lor.
   - De ce-mi trânteşti mereu uşa-n nas, Abigail? Vreau să vorbim.
   - Mistic non-sens, spuse ea, după care umplu cada roz argintie cu apă.
    Sala de baie era mare, cu gresie şi faianţă în tonuri calde de roz, cu modele argintii, iar pe pereţi erau aplice cu abajururi gofrate, galbene. Era o baie caldă, de unde se vedea frumosul Manhattan şi o parte din Central Park.
   Păcat că nu mai era fericită cu el; avea ea secretele şi păcatele ei, dar el o depăşise de mult. Cel puţin ea nu-l înşelase cu un alt bărbat. La început, se simţise specială în prezenţa lui. Acum se simţea doar invizibilă. Era prea ocupat ca s-o ocrotească pe iubita lui Emma, ca să mai poată avea grijă şi de ea. S-o facă să se simtă mai puţin grasă, mai puţin nebună şi cât de cât utilă. Nu, el uitase ce înseamnă asta şi îndrăznise să se culce cu fosta lui soţie. Începea să creadă că Tom făcea parte din categoria persoanelor care, patologic, erau incapabile de a fi corecte. Doamne, câte păcate-şi făcuse ca să-l aibă pe acel om! Şi ea cu ce se alesese în final? Cu bărbatul unei singure femei, iar acea femeie nu era ea, ci Emma, persoana pe care o ura cel mai mult pe lumea asta. O mironosiţă cu conştiinţa exacerbată a imaginii personale. Într-o vreme, obsedată că Tom era încă îndrăgostit de Emma, încercase s-o imite; fizic era imposibil, dar din punct de vedere comportamental făcuse multe eforturi. Îşi imitase atât de bine modelul, încât îşi pierduse propria identitate.
   „De ce faci asta?” o întrebă singura ei prietenă care locuia în Queens şi de care nimeni nu ştia.
    Era o femeie cu cazier judiciar bogat, iar în lumea lui Tom, locul acestor persoane era în spatele gratiilor şi nicidecum în sufrageria lui.
   „Tu eşti singura care ştii totul despre mine, spuse Abigail, ce-ţi spune instinctul?”
   „Că eşti o proastă, căsătorită cu un porc care te înşală şi, în plus, te chinui ca naiba să-i imiţi fosta soţie, cu speranţa c-o să ţi-o tragă şi ţie din când în când.”
   „Ești prea crudă, spusese Abigail aproape în lacrimi. Ce vrei să fac? Să nu mai vorbesc cu el? Şi ce să-i spun? Din ce motiv?”
   „Spune-i că ştii că s-a culcat cu târfa de nevastă-sa şi că te-ai săturat să te mai ia de proastă.”
   Da, prietena ei avusese dreptate: ea nu era decât o fraieră. Durerea lui Abigail era palpabilă; se băgă în cadă şi dădu drumul la jacuzzi, încercând să se relaxeze. Avea impresia că existenţa ei era un câmp minat. Şi ce urma după explozie? Ruinele! Nu mai avea nevoie de atâtea lacrimi în viaţa ei.
   Naşterea copilului ar fi trebuit să fie un eveniment fericit, dar nu era. Îl voia pe Tom, dar nu aşa. Nu cu forţa; putea să-i facă şi zece copii, Emma va face întotdeauna parte din viaţa lui.
   Apa era prea caldă şi nu suportă să mai stea în cadă; se puse ghem în pat şi plânse ore în şir pentru viaţa ei. Avea impresia că se află pe o scenă într-un orăşel urât, uitat de lume şi asistă la o piesă de teatru oribilă. Clişee peste clişee i se perindau prin faţa ochilor înecaţi de lacrimi: ea copilă, cu mama ei de mână, patul rece şi infirmierele care-o răneau, micuţa ei prietenă blondă şi frumoasă care îi adusese alinare pentru un timp. Era un haos total pe scena micului teatru al orăşelului urât. Era scena vieţii ei. Ce ar fi putut face ca să-i fie mai bine? Şi atunci se gândi la Emma.

Capitolul 13

   Renn se ridică în patul de spital şi le zâmbi prietenilor care veniseră în vizită:
   - Abia aştept să ies de aici, spuse ea, aranjându-şi părul roşu rebel.
    Chiar fără pic de machiaj, Renn era o femeie frumoasă.
   - Mâine, iubita mea, spuse Garry, detectivul şi fostul ei iubit, care de o săptămână nu se mişcase de lângă patul ei.
   - Nu sunt iubita ta, zise Renn, privindu-l blând. Eşti bărbatul căruia-i datorez viaţa. Dacă nu erai obsedat de mine şi nu mă urmăreai, la ora asta eram pământ de flori.
   - În continuare, trebuie să fii atentă, spuse Tom. Nenorocitul e în libertate şi nu ne vrea binele niciunuia dintre noi.
   - Nicio idee despre unde ar putea fi? întrebă Renn, iar el dădu negativ din cap.
   Telefonul lui Garry sună şi, după 5 minute, îi anunţă că trebuie să plece.
   O pupă pe Renn pe cap şi-i spuse că urma să se întoarcă mai pe seară.
   - Nu voi mai scăpa acum niciodată de el, oftă roşcata.
   - Ştie de Mike? o întrebă Emma.
   - Da. Mă spiona de mult şi era la curent cu tot ce făceam. După tragedia asta, pare mai înţelegător; nu mai este atât de dezagreabil când dă nas în nas cu Mike. Ieri, de exemplu, nu l-a înjurat decât de două ori. Parcă s-a consolat cu faptul că nu mai vreau să fiu cu el.
   - Asta poate şi fiindcă părinţii tăi i-au făcut cadou de mulţumire un cec de 20 de mii de dolari, nu crezi? întrebă Tora.
   - Posibil. Dar nu mă interesează. Omul m-a scăpat de la viol şi moarte, o moarte cruntă, deci preţul e mic. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc, înainte să leşin, este penisul flasc al lui McKiddo, care se îndrepta spre faţa mea.
   - De ce ne-ai minţit în legătură cu el? întrebă Tom.
   - Ce era să vă spun? Că ani de zile am fost convinsă că eu l-am omorât pe unchiul meu Nick, când de fapt McKiddo o făcuse şi apoi m-a şantajat? Nu eram pregătită pentru asta. Acum sunt. Mă simt mult mai apropiată de voi. Chiar şi de tine, Emma, râse Renn.
   - M-ai speriat de moarte, răspunse aceasta, mângâind-o pe mână. Hope s-a supărat pe mine că am plecat de la San Francisco în fugă.
   - V-aţi împăcat? zâmbi Ava, care o admira mult pe Emma pentru tot ceea ce făcea cu cei de la orfelinat.
   - Da. I-am cumpărat o duzină de eclere cu ciocolată, alune roşii - care acum au devenit favoritele ei - şi o păpuşă mare neagră pe care o iubeşte. Când una din măicuţe a văzut păpuşa, şi-a făcut repede semnul crucii, murmurând diavolul, diavolul, apoi a făcut stânga-mprejur şi-a luat-o la fugă, râse Emma. Păpuşa este într-adevăr foarte urâtă, dar, din nu ştiu ce motiv, Hope o adoră.
   - Pare simpatică foc fetiţa asta, râse Renn, făcând un efort supraomenesc.
   Avea capul spart, o coastă ruptă, iar pielea de pe faţă şi mâini era plină de zgârieturi.
   - E haioasă de tot, continuă Emma. O urmăream în Frisco cum se joacă cu prietenul ei, Baxter: el calm, ea agitată, îi dădea ordine pe care el le executa fără nici un chef. Nu-l lăsa niciodată să decidă şi el ce urmau să se joace, iar când am întrebat-o ce are în comun cu băiatul de 11 ani, mi-a răspuns dintr-o suflare: Amândoi credem că sunt genială.
   Râsete.
   - Va trebui să vă las, le întrerupse Tom, un coleg de-al meu e internat aici, la secţia de psihiatrie, şi vreau să văd ce face.
   - Îl cunosc? întrebă Emma.
   - Da. E Clint. A făcut o depresie urâtă în urma morţii soţiei lui şi se pare că nu-și mai poate reveni. Mă duc să vorbesc cu doctorul lui.
   Când intră în salonul lui Clint, acesta se uita fix într-un punct. Nu reuşi să scoată nici măcar o vorbă de la el şi, după 10 minute, Tom se duse să-l caute pe psihiatru.
   - Buna ziua, domnule judecător, auzi el o voce de femeie.
   - Buna ziua. Ne ştim? o întrebă el pe asistentă.
   - Eu vă ştiu, zâmbi femeia fericită. L-aţi închis pe ginerele meu; un borfaş de ultimă speţă, care-mi bătea fata mereu. De atunci, citesc tot ce pot despre dumneavoastră şi, de fiecare dată când merg la biserică, vă aprind o lumânare.
   - Vă mulţumesc.
   - Ce mai face soţia dumneavoastră?
   - Bine. Aţi lucrat împreună?
   - Nu, răspunse femeia dintr-odată parcă încurcată, mi-a fost pacientă cu ani în urmă. O femeie atât de frumoasă...
   - Pacientă? Aţi stat în Carolina de Nord şi dumneavoastră?
   - Nu, răspunse femeia. M-am născut la New York şi toată viaţa am stat aici. Soţia dumneavoastră e o veche pacientă de-a noastră, dar de câţiva ani n-am mai văzut-o. Ne-a spus, când v-aţi căsătorit, că preferă să meargă la un alt spital. Niciodată nu ne-a mai dat veşti.
   - Internată aici, la psihiatrie? întrebă Tom, mirat.
   - Da. Nu ştiaţi? întrebă asistenta, care se simţea din ce în ce mai prost.
   - Se pare că nu ştiu multe... Vă rog, continuă el, aş dori să vorbesc cu doctorul care a tratat-o. Mă puteţi ajuta?
   - Nu e niciun fel de problemă, domnule judecător.

   Era 6 dimineaţa când Emma îşi puse treningul pe ea şi ieşi la alergat.
   Avea nevoie să-şi descarce energia şi asta o ajuta cel mai bine. În 3 ore, avea întâlnire cu agentul Dolan de la FBI şi dorea să fie în formă. Fără ca Tom să ştie, ea se hotărâse să-l sune pe Frank, care era un bun prieten de-al lor şi să vorbească cu el despre Angel. Fusese coleg de liceu cu Emma şi apoi cu Tom, iar pe parcursul anilor se intersectară deseori: uneori la serviciu, alteori la câte o seară de grătare stropite cu bere, fără agenţi FBI, judecători sau scriitori în căutare de materiale.
   La ora 7, intră sub duş, iar la 7 şi un sfert, coafeza ei Delphine, o franţuzoaică frumoasă din Cannes, îşi făcu apariţia cu valijoara ei magică.
   Emma avea păr şaten lung, suviţat şi uşor de coafat, dar îi trebuiră totuşi 30 de minute până când fu aranjată aşa cum ceruse.
   Îmbrăcă compleul de la Chanel roz cu bej, încălţă patofii de culoarea pielii şi-şi puse pe umeri frumosul pardesiu din caşmir alb. Era de o eleganţă rafinată.
   - Ai o întâlnire importantă? o întrebă coafeza, privind-o pe sub sprâncenele-i groase.
   - Da. Cu trecutul meu.
   - Şi ăsta-i un lucru bun?
   - Excelent, în cazul meu.
   Se adeveri a nu fi chiar atât de genial cum îşi imaginase ea. Frank venise cu 10 minute întârziere, apoi îşi căută pastilele de stomac încă 10 minute:
   - Mă termină aciditatea asta; dacă nu-mi iau Inexiul, voi voma.
   - Măcar n-o vei face din cauza impozitelor pe care trebuie să le plăteşti, nu-i aşa?
   - Am o hernie atala şi mă seacă...
   - Da, îmi pare rău pentru aciditatea şi flora ta stomacală, dar nu sunt medic. Putem trece la subiectul care ma interesează? îl repezi Emma fără să vrea.
   El se opri din ce făcea şi o mângâie pe mâini.
   - Nu, nu eşti doctor într-adevăr, dar ai putea să-mi fii măcar două minute prietenă?
   - Oh, Frank, iartă-mă. Nu ştiu ce m-a apucat...
   El o privi plin de compasiune şi bestia din ea se trezi iarăşi:
   - Ţi-e milă de mine! Fir-ai tu să fii, iar ţi-e milă de mine! zise ea, smulgându-şi mâinile.
    Nu era prima oară când se vedeau şi ea ştia că, de fiecare dată când avea acea privire în ochi, veştile nu erau bune.
    - La naiba, Frank, sunteţi toţi: ori nişte puturoşi inveteraţi, ori proşti ca naiba. Cum e posibil să nu o găsiţi după atâta timp? Poate mă minţiţi cu toții...
   - Mă cunoşti mai bine de atât, Emma. Ne ştim de-o viaţă, pentru Dumnezeu! Nu mi-aş permite să te mint. Şi ştii şi tu că am o lege sfântă în viaţa asta...
   - Ce? Împarte o bere cu cine poţi? spuse ea ironică şi sătulă până peste cap de căutările zadarnice şi răspunsurile evazive ale poliţiei.
   N-avea nevoie de mila nimănui, o voia doar pe Angel şi adevărul.
   - Ca de fiecare dată, te iei de mine, iar eu trebuie să mă justific pentru ceva de care nu sunt vinovat. Ştii cum mă faci să mă simt, Emma?
   - Hai să-ţi spun eu, Frank, cum mă simt de 5 ani de când Angel a dispărut.
   - A murit înecată, o corectă el slab.
   - Pe naiba! Ai găsit un amărât de baschet în apă şi bereta de pe cap în larg şi gata, crezi că s-a înecat. Unde-i este corpul, Frank? Trebuia să-l găsim de mult.
   - Nu le găsim întotdeauna, Emma. Şi tu ştii asta.
   - Nu le găsim, pentru că sunt în viaţă. Angel a fost răpită, exact aşa cum ţi-a povestit şi ţie Sara.
   - Şi tot aşa cum ţi-a spus psiholoaga, s-ar putea ca ea să reacţioneze aşa pentru că nu poate să accepte pierderea surorii mai mici. Se simte vinovată şi crede ca ar fi putut s-o salveze dacă ar fi ţipat. Nu mai poate suporta faptul că te-a pierdut ca mamă, în urma acelei tragedii. Tocmai de aceea, mi-am permis astăzi s-o aduc pe Sara aici.
   - Ai înnebunit, Frank? Am spus că nu vreau să fie ceva oficial!
   - Şi nici nu este. Ne aşteaptă în cafeneaua din faţă.
   - Mi-ai luat copilul minor de la şcoală şi l-ai lăsat singur într-o cafenea?
   - Da, cafeneaua FBI-ului. Chiar crezi că cineva ţi-ar putea-o răpi de acolo?
   - Nu, Frank, nu mai cred nimic. Cum nu credeam nici în ziua aceea că cineva-mi va lua copilul de pe veranda casei, în plină zi, cu noi toţi în jur. Vezi tu, Frank, nenorocirile astea se întâmplă atunci când te aştepţi mai puţin.
   Sara era aşezată într-un colţ la o măsuţă, şi mânca cu poftă french toast cu multă miere şi scorţişoară, coacăze cu miere şi ciocolată caldă.
   - Să nu mă stresaţi prea tare, îi preveni fata, că voi voma pe voi. Mănânc de o oră încontinuu.
   - Nu ştiam că vei veni aici, draga mea, spuse Emma blând.
   - Frank a zis că e mai bine să las hokey-ul azi, când ajunsesem în finală, şi să mă las interogată de tine. A mia oară! Nu puteai s-o faci acasă, după ce câştigam meciul? Acum toată echipa o să mă urască. Și pe Frank la fel.
   - Promit să remediez pagubele săptămâna viitoare, îi zise el Sarei, făcându-i cu ochiul.
   - Hai să trecem la subiect, Frank. Vorbeşti de parc-ai fi francez.
   - Ăsta-i un lucru bun?
   - Întreabă-i pe englezi.
   - Sara, începu Frank, eşti sigură că în ziua aceea pe verandă a venit bărbatul acela frumos şi înalt şi a luat-o pe Angel?
   - Nu era aşa înalt, iar frumos, nici vorbă. Din contră.
   Emma se foi pe scaun:
   - Dar tu asta ne-ai spus la început.
   - Ce vrei, mamă? Aveam doar 10 ani. Nu îmi mai amintesc dacă era urât sau frumos. Ştiu sigur că era cu el un băieţel de vreo 5 ani, că a luat-o pe Angel de mână şi au plecat.
   - Unde? întrebă Emma, febrilă.
   - Asta e bizar, spuse Sara, când mi-am ridicat iarăşi ochii, ea nu mai era. Parcă ar fi luat-o pe aleea dinspre plajă.
   - Nu mi-ai mai spus asta! Şi e foarte important, Sara, ridică Emma tonul.
   - Ştii ce e şi mai important? Că Lucas şi cu mine suntem în viaţă şi că, de 5 ani, suntem orfani. Noroc că avem bani, altfel am fi fost fiii ploii, ţipă fata la mama ei.
   - De ce eşti aşa agresivă? Tu nu vrei s-o găsim pe Angel?
   - Eu vreau s-o găsesc pe mama mea, care mă iubea şi avea grijă de mine; pe mama care mă pupa în fiecare seară la culcare şi-mi scria poveşti incredibile. Ce te face să te întorci la povestea asta nenorocită de fiecare dată?
   - Dorul sfâşietor, tristeţea şi golul din sufletul meu ... Ah, mai este şi frica. Frica, că nu o voi mă ţine niciodată în braţe, că n-o să-i mai ating niciodată pielea catifelată şi n-o să-i mai simt mirosul acela incredibil.
   - Îmi pare rău, mamă, dar, aşa cum am discutat şi cu psiholoaga, cred că în ziua aceea, Angel a plecat totuşi singură la ocean. Pe cei doi îi vedeam în depărtare, dar ea nu mai era.
   - De ce n-ai venit să ne spui?
   - Am vrut. Dar ţipai aşa de tare la tata, că m-am speriat. Apoi am uitat... Îmi pare aşa de rău.
    Plângea. Iarăşi. Oare niciodată nu se va mai termina acel coşmar? Câteodată îşi dorea ca ea să fi murit în locul lui Angel.
    - Abia aştept să fac 18 ani şi să plec naibii din casa ta!
   Sara se ridică şi merse la o altă masă, lăsând-o pe Emma cu inima frântă.
   - Nu există copil să nu fi aruncat măcar o dată în faţa părinţilor această frază.
   - Eu n-am spus asta.
   - Situaţia ta a fost mai specială, Emma.
   - Of, Frank, dacă ai şti ce m-am săturat de toate situaţiile speciale din viaţa mea. Va trebui probabil să mă obişnuiesc cu ideea că Angel ne-a părăsit definitiv...
    Era pentru prima oară când admitea asta.
   - A venit timpul să-mi îngrop copilul negăsit. Voi face o ceremonie la Catedrala Sfântul Patrick, apoi voi încerca să merg mai departe. Dar va fi lucrul cel mai greu pe care va trebui să-l fac vreodată.
   În acel moment, Tom intră agitat în cafenea şi, văzându-i, veni la ei:
   - Aţi văzut-o pe Abigail?
   Părea bulversat şi nici măcar nu i se părea bizar că Emma era acolo cu Frank.
   - Nu, răspunse prietenul lui. Şi suntem aici cam de o oră.
   - Ne-am certat cumplit. Eram pe stradă, nu departe de aici, când a luat-o la fugă şi am avut impresia că a intrat in cafenea. De fapt, ea s-a certat. I-am spus că am aflat ceva despre trecutul ei şi că aş dori să discutăm. A sărit la mine ca o leoaică înfometată de sânge.
   Le arătă zgârieturile de pe gât.
   - De ce ţi-a făcut asta? întrebă Emma, supărată. E nebună?
   - Nici nu ştii ce bine vorbeşti. Schizofrenică, cu acte! Încă din copilărie. Tot ce mi-a spus despre ea şi familia ei, este minciună. S-a născut în Charlote, dar n-a stat acolo decât până la 7 ani, când a agresat o fetiţă în curtea şcolii şi au exmatriculat-o.
   - Pentru o bătaie între copii? se miră Emma.
   - Nu. Pentru că i-a smuls urechea fetiţei. De ruşine, părinţii ei au părăsit Carolina şi s-au mutat la New York. Tatăl ei n-a fost un ilustru psihiatru, aşa cum mi-a spus ea şi n-a murit de cancer. Ea l-a omorât în somn, când avea 10 ani!
   - Doamne Dumnezeule, spuse Emma şocată, dar e groaznic ce spui. Chiar crezi toate astea?
   - Am stat de vorbă cu psihiatrul ei, care-i are tot dosarul. La şcoala din Queens unde locuiau, a rănit mai mulţi copii. Părinţii au fost forţaţi de director s-o ducă la un psihiatru, iar acesta, după ce şi-a făcut ancheta şi a consultat-o în privat 1 an întreg, le-a sugerat s-o interneze permanent într-o clinică de psihiatrie. Seara, în dormitorul lor, părinţii au discutat, iar ea a ascultat la uşă cum mama ei plângea, iar tatăl îi spunea că trebuia să-l asculte pe psihiatru. În noaptea aceea, Abigail şi-a ucis tatăl în somn. Până când mama ei a aprins lumina şi a realizat ce se întâmplă, ea îl înțepase deja cu cuţitul de 7 ori. O să ne fie mai bine fără el, i-a spus ea mamei, după care s-a dus liniştită şi s-a culcat. Toată tinereţea şi-a petrecut-o în diferite centre psihiatrice şi a fost o pacientă model. La 23 de ani, medicii au declarat că nu mai e periculoasă dacă îşi urmează tratamentul cum trebuie. Ani de zile a fost docilă şi, săptămânal, îşi vedea psihiatrul, împreună cu mama ei sau singură. Apoi, când m-a cunoscut pe mine, le-a spus că va vedea un alt medic. Toate astea sunt încă noi pentru mine, de abia le-am aflat, spuse Tom cu o mină disperată. Va trebui acum să vorbesc şi cu actualul ei medic, dar ea a dispărut. Când i-am spus că l-am cunoscut pe psihiatrul ei, a înnebunit de tot. E gravidă în aproape 9 luni cu copilul meu, un criminal care mă urăşte stă undeva la pândă, iar ea, e nebună şi liberă prin natură. O nebună în pericol, care habar n-am dacă-şi ia sau nu tratamentul.
   Cei doi o priveau muţi; părea un scenariu de groază.
   - Era bizară în ultimul timp, continuă Tom. Era când agresivă, când închisă într-o lume ei. De o oră o caut în toate locurile unde ştiu că merge, dar nici urmă de ea.
   - De ce aici? întrebă Frank.
   - Zicea că se simte în siguranţă înconjurată de oamenii legii.
   Îşi lăsă capul pe masă, apoi, ridicându-l din nou, o privi pe Emma:
    - Cum am putut ajunge aici? Aveam o viaţă minunată, cu vacanţe frumoase, prieteni buni şi cine de Thanksgiving şi Crăciun, unde eram toţi recunoscători. Unde am greşit, de alerg prin parc şi cafenele după o nebună care-mi poartă numele?
   Acum plângea, iar Emma făcea eforturi supraomeneşti să-şi reţină lacrimile.
   Era fericită că fiica lor părea ocupată cu telefonul şi nu-şi vedea tatăl plângând. Emma îl mai văzuse aşa doar o dată; când dispăruse Angel. Şi asta era o prelungire a acelui eveniment de coșmar. Putea ea să organizeze câte ceremonii voia la Sfântul Patrick şi să accepte o dată pentru totdeauna dispariţia coilaşului ei; niciodată acel coşmar nu avea să se termine. Un astfel de eveniment îţi intră în viaţă fără să-ţi ceară permisiunea şi rămâne pe veci. Rănile se transformau după ani grei în cicatrici, dar acestea sângerau la cea mai mică amintire. Emma se gândise mereu că, probabil, era pedepsită de Dumnezeu din cauza păcatelor părinţilor ei. Mama ei, care se căsătorise de câte ori putuse, nu legalizase niciodată uniunea cu tatăl Emmei; era un copil născut în păcat, botezată la 3 ani de o mătuşă catolică credincioasă. Da, probabil că ei plăteau păcatele mai multor generaţii ale familiilor lor.
   - Îmi pare atât de rău... şopti Emma, mai mult pentru ea.
   - Este atâta tristeţe în viaţa mea, încât nu mai suport, clacă Tom.
   Frank se ridică jenat şi se scuză că trebuia să plece. Îi părea extrem de rău pentru prietenii lui, care erau oameni cumsecade şi buni.
   - Mi-aş dori atât de mult să mă întorc în timp, continuă Tom plângând, să-i spun senatorului să se ducă naibii cu toate şedinţele lui, să fi rămas cu voi la Montauk. Sau să nu fi mers niciodată pe acea plajă blestemată!
   - Opreşte-te, Tom, spuse Emma cu blândeţe, n-o s-o aduci înapoi, chiar dacă puterea gândurilor e enormă. Dacă aşa ceva era posibil, o făceam eu de mult.
   - Sunt pierdut, Emma. Pentru prima oară în viaţă, simt că sunt pe cale să mă scufund. Prea multe s-au acumulat, iar eu mă simt singur pe o barcă nenorocită, într-o furtună grozavă.
   - Sunt aici, Tom. Îţi promit că, de data asta, n-am să te mai las baltă.
   - Nu va mai fi niciodată ca înainte. Au trecut 5 ani şi nu ne este mai uşor; speram că, în timp, ne vom mai reveni, dar nu este adevărat. Doar am învățat să trăim cu suferinţa, am uitat cum mai este să fii fericit şi, precum roboţii, ne continuăm viaţa, pentru că asta aşteaptă toţi de la noi. Pentru că aşa trebuie... Nici nu ne dăm seama când renunţăm la speranţa unei existenţe mai bune. Dar o facem şi ne târâm pe străzi, în sălile de tribunal, la cocktail-uri inutile şi prin viaţă. Apoi mergem acasă şi ne băgăm în pat, dar nu putem dormi, luăm o carte, dar nu putem citi şi, în final, stingem lumina şi întunericul ce este deja în noi, devine şi mai negru, mai înfricoşător şi abia aşteptăm să vină ziua, dar nu fiindcă suntem bucuroşi pentru ceva; ci doar pentru că fantomele care ne bântuie nu sunt chiar atât de oribile ziua. Ne epuizăm cu munca, pentru a nu ne mai gândiți la viaţa noastră amărâtă, apoi ne extenuăm cu sportul când avem o oră liberă, dar nimic din toate astea nu ne serveşte la nimic. Platon avea dreptate când spunea că medicii greşesc atunci când încearcă să vindece trupul, fără a încerca să ne vindece mintea. Nu ar trebui separate; dacă mintea nu e bună, trupul nici el nu e bun.
   Emma îl privi tristă, ştiind că el avea dreptate. Se iubiseră cu disperare şi încă se mai iubeau şi ar fi vrut să-l poată ajuta cumva, dar nu putea. Nu după tragedia pe care o trăiseră; golul era atât de mare, încât nimeni nu mai putea să-l umple vreoodată. Doar Angel, dar ea nu mai era. Dispăruse fără urmă, luând cu ea o mare parte din ce avuseseră bun în viaţă, precum şi toate speranţele lor.
   Un cerşetor intră în cafenea şi, fără un cuvânt, puse pe masă o iconiţă şi un bileţel, apoi se duse şi puse ceva asemănător şi pe celelalte mese, sperând că cineva-i va da bani. Emma lua biletul şi-l citi cu voce tare: „Căci oricine cere ia, cel care caută află şi celui care bate i se va deschide.” Se priviră fără să spună nimic, dar amândoi se întrebau dacă acel bilet fusese pus acolo doar întâmplător. Se uitară după cerşetor, dar acesta nu mai era nicăieri.

   Tora acceptase să se întâlnească cu Carter la cafeneaua spitalului.
    De la ultima vizită surpriză, el n-o mai căutase, dar Tora nu era niciodată liniştită când era vorba de soţul ei cel imprevizibil. Cu o seară în urmă, îi telefonase şi o rugase să-l întâlnească a doua zi. Avea ceva foarte important să-i spună.
   Acum, îmbrăcată toată în negru, îl aştepta la masa de lângă fereastră.
   Cafeneaua era plină de cadrele spitalului, dar ea nu era liniştită deloc. Mulţi bărbaţi care treceau pe lângă masa ei o priveau pe furiş. Tora, cu părul ei blond à la Marilyn Monroe şi cu privirea melancolică, părea exact ca o stea de cinema coborâtă din Vogue.
   După 10 minute de aşteptări, îl văzu pe Carter făcându-şi apariţia: înalt, zâmbitor şi sigur de el.
   - Bună, Tora. Arăţi superb în negru. De fapt, tu arăţi superb cu orice culoare.
   Ea-l privi mirată. Nu-i mai făcuse complimente de o eternitate şi tot de o eternitate nu mai fusese atât de amabil.
   - Te-am iubit întotdeauna, să ştii, continuă el, şi încă te mai iubesc, dar acum ştiu sigur că meriţi ceva mai bun.
   - Şi pentru asta m-ai chemat azi aici? Ca să-mi spui cât sunt de superbă şi ce bine e că nu mai suntem împreună?
   Tora era o persoană bună, dar fericirea lui o deranja. Poate că şi-ar fi dorit ca ea să fie mai întâi fericită. O bătuse, o umilise şi o făcuse să-şi piardă încrederea în ea, iar acum, zâmbea ca un bou mulţumit de viaţa lui.
   - Nu, iubita mea. Te-am chemat aici să-ţi spun că vreau să-ţi redau libertatea.
   - De ce atâta serenitate? Ţi-ai găsit vreo nouă amanta sau te-au diagnosticat cu cancer în ultima fază?
   Ea nu avea obiceiul să-i vorbească pe tonul acela, dar ştia că era în siguranţă acolo. N-ar fi îndrăznit s-o atace într-un loc public şi mai ales pe teritoriul lui, unde se considera un zeu şi unde îl ştia toată lumea. El râse cu poftă, iar Tora l-ar fi plesnit cu cea mai mare plăcere. Nu se comporta ca un chirurg, ci mai degrabă ca un şofer de camion. Iar când apăru tânăra asistentă, Tora înţelese că soţul ei nu era cu nimic mai bun decât un taur în călduri. El se ridică în picioare şi îşi puse braţul pe umerii lui Brandy cea cu ţâţe mari.
   - Tora, ea este viitoarea mea soţie, o anunţă el, cu un zâmbet care cerea palme.
   Brandy, micuţă, cu şolduri rotunde şi sâni mari, îşi scutură coama bogată de păr roşu şi întinse o mână cu unghii scurte, dar curate:
   - Mă bucur să vă cunosc, spuse ea, zâmbind cu o gură frumoasă roşie, fără ruj.
   - Îmi pare rău pentru tine, spuse Tora sincer, după care se ridică şi, privindu-l pe Carter, îi spuse: fă actele cât mai repede. Ziua în care voi scăpa definitiv de tine, va fi cea mai fericită din viaţa mea.
   - Nici nu ştii ce repede ţi se va realiza visul, zise el, cu acelaşi zâmbet antipatic încă pe faţă. Mi s-a oferit un post extraordinar la Paris şi am acceptat.
   - Sper să nu te mai văd niciodată în viaţa mea, mai spuse Tora, după care, ignorând-o total pe „buze în flăcări”, trecu pe lângă ei şi părăsi cafeneaua.
   Vântul rece îi mângâie faţa, făcându-i bine. Ar fi trebuit să fie fericită, dar nu era. De ce ar fi fost? La 40 de ani, rămăsese singură şi asta după o căsătorie în care 10 ani suferise ca un câine. Fiica ei de 14 ani terminase de mult cu copilăria, iar el, cel care-i distrusese toate visele, o anunţa fericit că se mută la Paris şi-şi va începe noua viaţă cu o tânără superbă de 25 de ani. Îl ura din tot sufletul. Şi se ura şi pe ea pentru că îl ura. Ea nu cunoscuse acest sentiment până atunci. Colegii de la şcoala unde preda ea engleza, îi spuneau că e o sfântă. Toată lumea o iubea pe Tora datorită firii ei pacifiste, a calmului pe care-l afişa indiferent de situaţie şi a vorbelor bune ce le avea pentru fiecare.
    Îşi aduse aminte de un paragraf pe care-l citise şi care o marcase: Nu poţi să te forţezi să simţi altfel decât ceea ce simţi. Dar poţi să te forţezi să faci bine, în loc de rău.
   Ea nu făcuse niciodată rău nimănui, dar tare şi-ar mai fi dorit să-i fi şters de pe faţă zâmbetul acela impertnent. Părinţii ei niciodată nu-l plăcuseră, dar ea nu îi ascultase atunci când o sfătuiseră să-şi vadă de drum, iar pe el să-l abandoneze pe o cărare lăturalnică.
   „E un fenomen, tată”, îi spusese ea părintelui ei, când acesta o rugase să nu se căsătorească cu el.
   „Fenomen misogin de Neanderthal, draga mea.”
   Câtă dreptate avusese părintele ei!
   „Cunoaşte pe toată lumea, oriunde ar merge. Când sunt cu el, mă simt şi eu specială.”
   „Dar eşti specială, Tora”, îi spusese mama ei, o fostă balerină la New York City Ballet.
   Aceasta participase la Festivalul Internaţional de la Vancouver, dansase în Paris, Roma, Barcelona şi pe aproape tot ţinutul Statelor Unite. În anii şaizeci, împreună cu alţi dansatori de la NYCB, călătoriseră la Hamburg, în Germania de Vest, pentru celebrarea celei de-a 80-a aniversare a lui Stravinsky. În anul 1962, Arthur Miller a numit-o Prima ballerina, iar la 2 ani după aceea, s-a îndrăgostit de Conrad Rodgers, un om de afaceri din Chicago, cu care s-a căsătorit şi a avut-o pe Tora.
   Noiembrie. Un compromis stupid între vară şi iarnă. Încă puţin, gândi Tora, şi luna aceea oribilă se va sfârşi şi va putea să-şi vadă părinţii de Crăciun. Nu voise să le strice croaziera cu veştile ei proaste. Meritau să fie fericiţi. Fuseseră sprijinul ei, întotdeauna prezenți acolo când avusese nevoie. Spera ca şi ea să-i ofere acel confort lui Lily.

   Emma era bucuroasă să-l întâlnească pe Jack. Opri un taxi şi, veselă, dădu adresa şoferului.
   - E la două blocuri, comentă acesta obraznic, nu puteţi să mergeţi pe jos?
   Nu, nu putea pe tocurile alea. În acea zi, se făcuse elegantă şi, pentru prima oară de mult timp, era fericită să-l vadă pe Jack. Spera doar că acesta nu va fi prea melodramatic. Când îl văzu la masa din mijlocul cafenelei, ţinând de mână o blondă spălăcită, Emma înţelese că el dorea s-o prezinte noii lui iubite.
   Îi spusese doar Renn că ea făcea parte dintre acele femei care erau mai mult în zona bună prietenă:
   - Nu sunt doar o bună prietenă, negase Emma.
   - Eşti regina zonei, râse Renn.
   Îndreptându-se spre masa porumbeilor, care mai că nu zburau de atâta fericire, Emma se străduia să zâmbească şi se ruga să nu-i iasă doar o grimasă oribilă.
   - Lola, spuse Jack ridicându-se în picioare, ţi-o prezint pe Emma.
   Lola, cea fără machiaj, ojă şi tocuri, zâmbi politicos şi întinse o mână cam neîngrijită.
   - Bună, Lola, spuse Emma, notându-şi în minte să-şi dezinfecteze mâinile, mă bucur să te cunosc.
   - Da. O să trebuiască să ies puţin afară, spuse ea într-o engleză bizară.
   - Fumează, explică Jack.
   - Oare de ce voi americanii faceţi atâta tam-tam din asta? întrebă Lola ironic şi, fără să aştepte vreun răspuns, ieşi.
    Era îmbrăcată în pantaloni negri din piele, o geacă lăbărţată care nu se asorta cu nimic din ce avea pe ea, iar părul îi era bizar. Trei laţe încâlcite şi neîngrijite.
   - Şarmantă, spuse Emma. E franţuzoaică?
   - Ţi-ai dat seama după accent?
   - Nu. După miros. Spune-i că s-a abolit pedeapsa cu moartea în Franţa; acum poţi face o baie săptămânal, glumi ea.
   - E fată faină, dă-i o şansă.
   - Să nu-mi spui că vă căsătoriţi?
   - Ba da şi sunt mândru să fiu cu ea. E pictoriţă, iar în Montpelier o cunoaşte toată lumea. Are prieteni interesanţi, iar eu ador Franţa.
   - Ce s-a întâmplat cu Frisco?
   - Patronul de acolo este un bou arogant. N-o să pot niciodată să-l pup în fund aşa cum vrea, deci mă fac francez.
   Privirea Emmei fu atrasă spre intrarea în cafenea şi atunci îl văzu intrând, cu mersul lui leneş şi sexi, îmbrăcat într-un palton lung gri, având ca accesorii un fular verde şi o roşcată zâmbitoare la braţ. Richard îi trase scaunul lui Susane, după care se aşeză lângă ea, sărutând-o tandru.
   Nu-i venea să creadă ce i se întâmplă. Jack, care se muta în Franţa cu pictoriţa lui nespălată şi arogantă, şi Richard care-i spăla dinţii roşcatei de mai bine de 20 de secunde. Da, Renn avusese dreptate, ea era doar prietenă bună, cea cu care te întâlneai înainte să te căsătoreşti cu o alta.
   Cum de nu ştiuse asta? Poate pentru că toată viaţa ei fusese cu Tom, iar el o tratase întotdeauna ca şi cum ar fi fost prima şi ultima femeie de pe Pământ.
   Îi era dor să fie prioritatea cuiva; aşa cum fusese ea pentru Tom... sau roşcata pentru Richard. Lola veni la masă înfrigurată şi nervoasă:
   - Târâtura aia de chelneriţă mi-a zis că n-au croissante.
   - Noi nu utilizăm acest cuvânt, o corectă blând Jack, ca şi cum i-ar fi fost frică de ea.
   - Croissante? întrebă ea ironică şi pusă pe ceartă. Pruzi mai sunteţi voi americanii, zise franţuzoaica ironic, lingându-şi degetele pline cu cremă de ciocolată.
    Apoi, întorcându-se spre Emma, o întrebă direct cu ce se ocupă.
   - Sunt scriitoare, răspunse ea fără nici un chef, dar nevrând să-l supere pe Jack, care părea îndrăgostit.
   Adevărul era că, dacă n-ar fi ţinut la el, nici măcar n-ar fi băgat-o în seamă pe acea creatură murdară şi arogantă.
   - Toată lumea scrie în ziua de azi, spuse Lola, mai luând o muşcătură din ecler. Eşti cunoscută?
   - Doar de cei care citesc, răspunse Emma, calm.
    N-o plăcea deloc pe viitoarea mireasă, iar când aceasta lua pişcotul căzut pe jos şi-l înfulecă, Emma se forţă să nu se strâmbe.
   - De ce te strâmbi? o întrebă Lola.
    Deci nu reuşise, gândi Emma.
   - Ți-e scârbă că am luat pişcotul de pe jos? Olala, voi, americanii ăştia, tare simandicoşi mai sunteţi!
   - Doar curaţi, o corectă Emma, enervată de atitudinea femeii şi de faptul că Richard era atât de prins cu roşcata.
    Se hotărî să meargă la masa lui. Nu ştia încă ce avea să-i spună, dar n-avea nici un chef să se ascundă la masa obraznicei franţuzoaice.
   - Bună, Richard, salută ea, după care o privi calm pe Susan, aşteptând să fie prezentată.
   El se ridică brusc în picioare şi se uită mut la ea:
   - Ăăă...
   - Emma, îl ajută ea.
   - Emma, sări el jenat, ştiam. Evident că ştiu cum te cheamă... îmi pare rău de situaţie.
   - Că ai fost prins sau că eşti un mincinos?
   - Crede-mă, se fâstâci el, nu e ceea ce pare.
   - Bineînţeles că nu e! Este doar fructul imaginaţiei mele bogate.
   Apoi, întorcându-se spre partenera lui:
    - Bănuiesc că sunteţi relaţia lui platonică, prietena cu care Richard conversează la miezul nopţii.
   - Da, spuse Susan cu o voce mică, ştiu cine sunteţi şi vă admir. Am citit toate cărţile dumneavoastră.
   - Atunci aveţi noroc. Eu nu ştiu nimic despre dumneavoastră.
   - Pot să-ţi explic? încercă Richard.
   - Da, ai putea, dacă m-ar interesa, dar nu e cazul.
   - Îmi pare rău...
   - Prea puţin şi prea târziu!
   O privi pe Susan o secundă, apoi plecă. N-avea niciun sens să se obosească mai mult cu el. Se simţea umilită şi enervată. Se hotărî să-şi ia la revedere de la Jack şi să plece naibii de acolo.
   - Jack, îmi cer scuze, dar nu mă simt prea bine. Prefer să mă retrag, dacă nu te deranjează.
   Franţuzoaica râse ironic:
   - Ce ţi-am spus, că ăla e iubitul ei şi l-a prins în flagrant delict?
   Emma o privi în ochi şi-i spuse:
   - Ştii, Lola, noi americanii poate că suntem pruzi, dar suntem respectuoşi, curaţi şi-i trimtem la naiba pe toţi cei care ne vorbesc de rău, care sunt geloşi pe noi sau aroganţi. Îmi pare rău, Jack, mai spuse ea, întorcându-i spatele franţuzoaicei, nu sunt obligată să suport toate astea. Am încercat să fiu politicoasă, dar este pur şi simplu oribilă. Îţi doresc mult noroc, mai zise ea, dar dacă poţi, abandoneaz-o undeva în taxi sau metro şi vezi-ţi în continuare de viaţă.
   Îl pupă pe obraz şi părăsi cafeneaua. Nu-i era în obicei să fie atât de nepoliticoasă, dar nu se întâmpla în fiecare zi să-şi vadă foştii cu noile iubite.
   Aerul rece al lunii noiembrie avea să-i facă bine, îşi spuse ea, ridicându-şi gulerul din vizon al pardesiului şi privind frumosul Chrysler făcut din marmură, oţel şi granit. Avusese şi ea odată duritatea oţelului, acum îi mai rămăsese doar răceala granitului.
   O frază din Biblie îi veni în minte: „Căci din mulţimea grijilor se nasc visele.” Visase că, într-o zi, suferinţa ei enormă se va estompa. Mai visase că, poate, se va împăca cu Tom, dragostea vieţii ei; apoi, când acesta se căsătorise cu Abigail, Emma visase că, poate, într-o zi, îşi va găsi şi ea din nou sufletul pereche. Da, într-adevăr, multe din vise se năşteau din cauza multor griji.
   Se plimbă puţin pe străzile Manhattan-ului şi, după 20 de minute inutile, în care nu reuşise deloc să se destindă, hotărî să meargă acasă. O să-şi facă o baie cu spumă şi o să bea un pahar de Bordeaux, după care îl va chema pe Jorg să-i facă un masaj cum numai el ştia. La gândul ăsta, se simţi puţin mai veselă. Dură până când ajunse în dreptul uşii ei şi găsi un şobolan mort. Biletul sprijinit de uşă îi dădu fiori pe şira spinării. Luă plicul negru încet şi-l desfăcu cu frică, ca şi cum ar fi putut exploda dintr-o secundă în alta.
   Cu litere majuscule lipite, scria:
   Căci soarta omului şi soarta dobitocului este aceeaşi: precum moare unul, moare şi celălalt...
   Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi,
   Vreme este să te naşti şi vreme să mori,
   Vreme este să plângi... dar TU nu vei mai avea vreme să râzi!
   Vreme este să crapi, căţea!

   Citatele din Biblie amestecate cu frazele criminale, îi dădură fiori reci. Şi de ce nu? McKiddo era liber pe undeva prin zonă şi o prevenise pe Renn că-i va extermina pe toţi ca pe nişte şobolani.

   Ceremonia avu loc la Catedrala Saint Patrick într-o zi ploioasă şi tristă, la fel ca mica adunare.
   Tom era îmbrăcat în negru şi avea umerii lăsaţi, ca şi cum ar fi purtat întreaga durere a lumii pe ei. Emma, agăţată de braţul lui, se ascundea în spatele unor ochelari enormi negri. Nu conta că afară ploua cu găleata, nu voia să-i dea jos. Era ca un fel de protecţie împotriva urâtei realităţi. Nu crezuse vreodată că va ajunge să facă o slujbă de înmormântare unuia dintre copiii lor. Şi nu mai crezuse nici că va trebui să trăiască o viaţă fără Tom; o viaţă mohorâtă, în care se târa şi îşi făcea zilnic curaj. Tora îşi scoase o batistă imaculată din poşeta Chanel neagră şi-i şterse lacrimile prietenei ei. Atât Emma cât şi Tom, se simţeau ca naiba.
   - Credeam c-o să mă simt eliberată, îi mărturisi ea lui Tom, plângând amarnic. Nu cred că a fost o idee bună. Nu serveşte la nimic, Angel tot moartă rămâne, cu sau fără ceremonie.
   - Linişteşte-te, iubita mea.
   Emma se ridică în picioare, vrând să plece.
   - Poţi să anulezi, dacă asta-ţi doreşti, spuse Ava, ridicându-se şi ea.
   - Nu mi-o doresc decât pe Angel, zise Emma plângând şi simţind cum se sufocă. Îmi este rău, trebuie să iau aer, altfel voi leşina, spuse ea, după care o luă la fugă spre uşa din spate.
   Tom se scuză față de preot şi, împreună cu micul grup, părăsiră catedrală în viteză. La nici 5 minute după plecarea lor, o explozie grozavă îl omorî pe preotul care încă mai era înăuntru şi pe mulţi trecători care se aflau în locul nepotrivit, la o oră nepotrivită.
   Emma vomită când află de explozie. Avuseseră noroc că plecaseră mai devreme din Catedrală, altfel ar fi fost cu toţii morţi. McKiddo nu fusese nici de data asta prins şi reuşise să semene panica peste tot.
   - Dar cum a ştiut că vei face o ceremonie, asta nu înţeleg, zise Renn.
   - Editorul meu a dat anunţ în ziar. Nu s-a gândit că ne-ar putea face rău.
   - Cine ar crede că un criminal odios citeşte jurnalul? spuse Tom, care era îngrijorat şi pentru faptul că încă nu avea veşti de la Abigail.
    Părea că dispăruse total de pe suprafaţa pământului şi, la fel ca şi McKiddo, nu era de găsit.
   - George, tatăl lui Amy, are o casă de vacanţă în Dunsmuir, California şi mi-a propus să merg acolo pentru câteva zile, spuse Tora. Nu credeţi că ar fi bine să plecăm împreună? La toţi ne-ar face bine o schimbare de aer. E un orăşel mic, vestit pentru cea mai bună apă de pe pământ, care vine din White Mountain. Putem schia, escalada sau să mergem pe munte cu bicicleta. În plus, acolo nu există trafic; nici măcar nu au semafoare.
   - Este exact ce-mi trebuie la 16 ani, se lamentă Sara. Apă pură şi escaladări pe un nenorocit de munte unde nu mă ştie nimeni!
    Adulţii preferară s-o ignore.
   - Te vezi din ce în ce mai mult cu George ăsta, remarcă Renn, zâmbind insinuant. Asta înseamnă că, în sfârşit, ai o viaţă sexuală ?
   - Suntem doar prieteni, răspunse Tora, calm.
   - Dacă tu zici, făcu Renn. De obicei, nu-mi place să mă ascund, continuă ea, schimbând subiectul, dar, de data asta, cred că e o idee bună. Ca Tora să se împrietenească şi mai mult cu frumosul George, zâmbi ea făcându-i cu ochiul, iar noi să evadăm din coşmarul ăsta. Nenorocitul de McKiddo e periculos şi liber; n-are nimic de pierdut şi doar o idee în cap. Să te distrugă pe tine, zise ea privindu-l pe Tom, omorându-ţi întâi familia şi apoi anturajul. Probabil că tot el ţi-a omorât secretara.
   - Nu e sigur, dădu Tom din cap. Poliţia mi-a spus că era băgată în afaceri cu nişte dealeri de droguri. Şi ei l-au crezut inițial vinovat pe McKiddo, dar încă nu sunt siguri de nimic.
   - Oricum, cred că este o idee bună să plecăm toţi de aici, fu de acord şi Ava.
   - Mergem şi noi? întrebă fericit James, băiatul Avei.
   - Da, zâmbi mama lui, tati oricum pleacă în Italia pentru o lună, să ajute la deschiderea noului hotel din Roma. Dar dacă nu poţi lipsi de la şcoală...
   - Ba da, ba da, ţipă copilul fericit, pot. Hai să ne jucăm, îi spuse el lui Lucas, trăgându-l de mânecă, mâine nu mergem la şcoală. Ştiu că nu e bine, dar îl iubesc pe McKiddo.
   - Prostule, făcu Lily, iar Sara îşi dădu ochii peste cap.
   - Chiar nu-mi lipsea povestea asta de pe cap, mârâi fata. Deja viaţa mea socială e la pământ; o săptămână într-un oraş bizar, parcă de pe altă planetă, o să-mi distrugă şi bruma de reputaţie pe care-o mai am.
   - Nici să fii ucisă n-o să-ţi ridice popularitatea mai mult de 5 minute, spuse Renn. Nu mergem în vacanţă, ci ne ascundem de un psihopat nenorocit, care ne vrea răul! Eşti suficient de mare ca să înţelegi asta şi să laşi capriciile.
    Sara o privi pe Renn cu ochii mijiţi. Ar fi omorât-o dacă nu era interzis de lege.
   Lucas şi James o priviră îngrijoraţi o secundă.
   - Mulţumesc, Renn, zise Emma. Nici n-o să aibă coșmaruri la noapte, copiii ăştia.
   - Sunt obligată să merg? întrebă Sara.
   - Ştii petrecerea la care ai fost pe ascuns în Long Island, începu Tom. Ai fost pedepsită, dar după o săptămână m-ai implorat să ţi-o anulez. Mi-ai spui că-mi rămâi datoare pe viaţă. Ei bine, a venit momentul să te revanşezi. Şi dacă nu vei fi o pacoste, de Anul Nou te las să mergi în Colorado cu prietenii tăi.
   Sarei îi veni să sară în sus de bucurie, dar nu voia să le arate cât de bine-i părea.
   - Culpabilitate şi mită? întrebă ea, ridicându-şi o sprânceană.
   - Mda, zâmbi Emma. Astea două ţin familia împreună de secole. E tradiţie.
   - Bănuiesc că oricum n-am de ales, continuă fata, aşa că mă pliez. Şi voi fi o dulceaţă de fată; voi face orice ca să merg în Colorado.
   Vei merge dacă McKiddo va fi prins, gândiră în acelaşi timp părinţii ei.

Capitolul 14

   - Mai că preferam să-mi risc viaţa, decât să vin în satul ăsta amărât, comenta Sara, privind prin geamul maşinii.
    Dunsmuir era un orăşel mic, care arăta ca în anii ’20. George, care era amabilitatea personificată, se oferi să vină cu ei în week-end, să-i ajute să se instaleze. Pe stradă nu era nimeni şi aveai impresia că va ninge dintr-un moment în altul. Închiriaseră două maşini de la aeroport, iar acum se îndreptau spre casa în care crescuse George şi unde obișnuia să vină adesea în copilărie. Nimeni nu vorbea. Chiar şi copiii erau trişti, privind atmosfera gri a acelui oraş parcă abandonat.
   - Poate că au plecat toţi de aici din cauza extratereştrilor, comenta James. Sunt sigur că ăsta-i un oraş de extratereştri.
   - Te înşeli, mârâi Sara, ăsta nu-i oraş! E o văgăună împuţită. Nici nu-i de mirare că parcarea e gratuită peste tot. Nu e nimeni aici.
   George zâmbi.
   - Nu-i chiar aşa de rău cum pare la prima vedere. Eu am amintiri extraordinare.
   - Mda, pufni Sara, pariez că cea mai tare amintire e ziua în care te-ai cărat de aici.
   Tom şi Emma se priviră jenaţi, dar hotărâră să nu spună nimic; aveau să discute mai târziu cu Sara. Fata era din ce în ce mai obraznică.
   După 5 minute, se opriră în faţa unei case mari şi frumoase, făcută din lemn şi piatră. Interiorul era ameţitor. Din sufrageria înaltă se vedea superbul parc. Trei din pereţi erau din sticlă şi un foc plăcut ardea în şemineul mare din piatră. Tavanul era făcut din bârne de lemn de culoarea mierii, iar de o parte şi de alta a șemineului erau băncuţe cu perne în carouri gri şi albastre. Pături din mohair bej erau cam peste tot, aruncate într-o dezordine aranjată. Tot parterul era deschis, având 4 canapele mari, multe fotolii şi măsuţe din sticlă cu incrustraţii din lemn aurit. Pe jos era parchet de culoare gri, la fel ca piatra de pe peretele unde se află șemineul, iar bucătăria era enormă. Avea o insulă mare în mijloc şi din tavanul cu putre cobora un fel de suspensie, unde erau tot felul de tigăi şi ustensile.
   Tejgheaua mare ce separa partea bucătăriei de salon era deja aranjată şi cel puţin şase persoane puteau mânca liniştite acolo.
   Când ajunseră la etaj, descoperiră 7 dormitoare superbe. Toate erau echipate cu şeminee, iar pereţii erau din geamuri, lăsând să se vadă frumosul parc. Pe jos erau mochete de culoarea cafelei cu lapte, iar paturile erau toate din lemn roşcat, roşu sau alb, moderne. La etaj erau patru băi separate de dormitoare printr-o uşă de sticlă, iar căzile erau rotunde, ovale şi dreptunghiulare. Nu le venea să creadă că o asemenea casă putea fi construită în acel orăşel. Pe pereţi erau câteva tablouri de bun gust, în ton cu culoarea mobilei.
    Sara îşi alese un dormitor alb-crem, cu covoare groase de culoarea mierii, cu pereţi albi şi putre roşiatice. Acestea erau peste tot şi dădeau un şarm deosebit casei. La parter se mai afla o bibliotecă cu rafturi construite direct în pereţi, unde era o masă frumoasă Henry Holland şi scaune Thomas Hope. Pereţii erau lambrisaţi şi, la fel ca și-n celelalte încăperi, şemineul ocupa un loc de onoare.
   - Cine-i Voltaire? întrebă Lily, privind colecţia îmbrăcată în piele din bibliotecă. Am uitat.
   - Scriitor şi filozof francez, răspunse Tora. S-a bătut împotriva fanatismului religios, luptând pentru toleranţă şi libertatea gândirii.
   - Am învăţat ceva la şcoala de el, spuse Sara plictisită. Tot ce-mi aduc aminte este un citat debil: Englezii au o sută de religii şi doar un singur fel de sos.
   - Da, zâmbi Emma, nu e prea mult.
   Pe masa aflată lângă geamul mare, de unde se vedea domeniul plin de verdeaţă, Lucas găsi un bileţel vechi şi o brichetă minusculă. Le luă în mână şi le privi interesat.
   - Ştii ce înseamnă asta? şuşoti James, pus pe năzbâtii.
   - Că putem face un foc mititel? răspunse Lucas vesel, sub privirile atente ale lui George.
   - Este un bilet pe care bunicul meu l-a găsit într-una din cărţile lui Oscar Wilde. Singura modalitate de a te elibera de ispită este să-i cedezi, îl cită George pe scriitorul irlandez.
   - Aghhh, gemu Sara, dacă voi fi obligată să suport un week-end cultural, mă voi sinucide.
    Se simţea ca o marţiană printre atâţia adulţi intelectuali.
   Nu-i era suficient ca o avea pe mama ei, care toată ziua o punea să citească, care o incita în permanență să se instruiască, acum trebuia să-l suporte şi pe noul prieten al Torei.
    - Nu puteai să-ţi găseşti un alt iubit? şuşoti ea la urechea lui Tora.
   - E doar un prieten, spuse ea, dar fata părăsise deja încăperea.
   - Pe care sper că-l vei vedea gol cât de repede, spuse Renn, trecând pe lângă ea. E fain şi te adoră.
   După ce se instalară fiecare, coborâră în salonul mare, unde George le pregătise tuturor ciocolată fierbinte. Pe masă se mai găseau diferite sortimente de brânzeturi, struguri, căpşuni şi coacăze proaspete.
   - Mulțumim mult, spuse Emma, plăcut impresionată. Este foarte frumos aici şi avem mare noroc că ai acceptat să venim cu toții. Focul ardea vesel în cămin, iar veiozele erau aprinse peste tot. Cine te-a ajutat să faci toate pregătirile?
   - O femeie de aici, care are grijă tot restul anului de casă. Părinţii mei locuiesc în San Francisco şi, chiar dacă vin destul de des aici, casa are nevoie de o întreţinere permanentă. Barbara aproape că face parte din familie; o ştiu dintotdeauna, iar când eram mic îmi era bonă. Îmi făcea chec din banane şi faină de cocos, cu nuci şi bucăţi de ciocolată. Asta înseamnă să mănânci sănătos, spunea ea, strângându-mă la pieptul ei voluminos. Barbara este pentru mine ca o mamă; ba chiar am petrecut mai mult timp cu ea decât cu ai mei, care erau veşnic ocupaţi. Tata a fost reporter sportiv, iar când venea acasă, vorbea numai de sport şi de interviurile cu sportivii mai mult sau mai puţin cunoscuţi, iar mama a fost stewardesă.
   - Aici? întrebă Sara mirată. N-aveţi nici semafoare, nu-mi spune că aveţi aeroport!
   - Ba da, Aeroportul Municipal Dunsmuir-Mott, răspunse George, fără să se supere de tonul zeflemitor al Sarei.
    Era obişnuit cu fiica lui, Amy, şi încerca, la fel ca şi Tom şi Emma, să fie un părinte bun. George era chirurg la spitalul Presbyterian din New York, unde lucrase şi soţul lui Tora, pe care nu-l plăcuse niciodată. Îl considera un bărbat arogant şi un afemeiat fără pereche.
   - De ce ai divorţat? îl întrebă Tora mai târziu, când beau o cană de ceai în faţa focului.
   - Nu-mi place s-o vorbesc urât pe Pam, dar când eram cu ea, era ca şi cum aveam un radio deschis în permanenţă.
   Tora, dădu din cap.
    - Apoi a mai fost şi Joe, profesorul ei de golf, mai zise el, după care se opri.
   Tora îl privi aşteptând, dar el se pare că nu mai voia să zică nimic.
   - Ai terminat fraza? îl întrebă, neştiind dacă putea sau nu să râdă. Ce e cu Joe?
   - O vedea prea des... goală.
   - Oh...
    Râsete. Tora se bucură că el poate glumi pe tema asta; însemna că rănile erau închise. Îi plăcea de el că era amuzant.
   - Da. Suntem divorţaţi de 3 ani, dar trebuia s-o fac mai de mult.
   - Şi Amy cum a trăit divorţul vostru?
   - Bine, răspunse el. A preferat să stea cu mine, deşi e în relaţii bune cu mama ei. Week-endul ăsta, de exemplu, merg amândouă la schi.
   - N-ar fi vrut să mergi cu ele?
   - Nu. Era fericită că te acompaniez. Îmi reproşează mereu că n-am viaţă socială. De multe ori, a încercat să mă cupleze cu mămicile prietenelor ei.
   Tora râse.
    - I-am spus că-mi pot găsi şi singur o femeie. Care nu sângerează? m-a întrebat Amy.
    Cei doi zâmbiră. Erau doar amici, părinţii a două fete care deveniseră prietene şi care aveau în comun divorţul.
   - N-ai avut nicio iubită, de când te-ai despărţit de Pam? îl întrebă Tora, nedorind să fie indiscretă; se simţea foarte apropiată de tatăl lui Amy şi, în ultimul timp, acesta-i fusese un suport psihic extraordinar.
   Fără să-i facă curte, era mereu prezent când avea nevoie de ceva.
   - Nimic serios, răspunse el relaxat. Tu?
   Tora se mişcă jenată, gândindu-se dacă să-i spună sau nu de aventura ei.
   - Nu am pe nimeni... Dar, la un moment dat, am cunoscut pe cineva.
   - Nici nu-i de mirare, spuse George, care simţi jena ei. Cu un soţ ca al tău, aveai dreptul să te muţi şi pe lună.
   - Deci îl cunoşti bine? îl întrebă ea, privindu-şi vârful pantofilor.
   Îi era ruşine de privirile compătimitoare a celor care-i ştiau situaţia şi care erau foarte numeroşi. „Biata Tora, cea bună şi înşelată” sau „Biata Tora, iar are un ochi vânăt”. Emma se apropie discretă de ei şi se puse lângă prietena ei, pe canapea.
   - Draga mea, i se adresă blând Torei, a avut loc un atentat terorist acum câteva ore... la Paris. Se pare că un chirurg american foarte cunoscut, a murit împuşcat.
   Şi-ar fi dorit s-o poată spune altfel, dar nu exista niciun mod blând când trebuia să anunţi o catastrofă.
   Tora o privea clipind des, încercând să înregistreze informaţia. Capul o durea, iar inima i-o luă la galop. Începu să vorbească tare şi fără nicio noimă, iar ochii îi erau neobişnuit de sticloşi. O privea fix pe Emma, fără s-o vadă, iar ei îşi dădură seama că era în stare de şoc.
   - E Carter? îndrăzni ea să întrebe, într-un târziu.
   - Nu au spus numele, dar ar trebui să verifici.
   - Dar nu ştiu în ce hotel stă, zise ea cu lacrimi în ochi. Am stat 15 ani împreună şi acum nici măcar nu ştiu unde să telefonez ca să văd dacă e sau nu în viaţă. Plângea de-a binelea. Ultima frază pe care i-am spus-o, a fost „sper să nu te mai văd niciodată în viaţa mea”. Dacă într-adevăr a murit, n-am să mi-o iert...
   Lily îşi privea mama plângând, apoi îi spuse, rece:
   - De ce? Doar nu tu l-ai omorât!
   Tora se ridică şi o plesni. N-o mai făcuse niciodată înainte.
   - Cum îndrăzneşti? Dacă într-adevăr a fost omorât, vei regreta toată viaţa cuvintele spuse.
   - Nu, ţipă fata ei, care acum plângea, ştii ce voi regreta până la moarte? Faptul că m-a violat şi n-am zis nimic!
   Tora o privea şocată, la fel ca restul.
   - Bine, dar ai spus...
   - Am minţit, spuse Lily. Nu voiam să-ţi fac rău. Cum nu vreau nici acum să suferi pentru un monstru. Dacă a fost omorât, înseamnă că îngerul meu păzitor mi-a ascultat rugile.
   - Te-a violat? întrebă Tora şocată.
    Capul îi vâjâia şi parcă nu mai vedea bine. Simţi că-i vine să verse şi se aşeză pe canapea, fiindu-i frică să nu cadă.
   - Doar nu crezi că pot minţi cu aşa ceva? Nimeni n-ar fi capabil de asemenea minciuni. Nu sunt bolnavă psihic... Dar dacă nenorocitul mai stătea o zi cu noi, cred că înnebuneam.
   - Te-a violat? repetă Tora, ca şi cum nu mai ştia alte cuvinte.
    Lacrimile îi curgeau fără să se oprească şi toţi prezenţi erau sub şoc.
   - Ziua în care l-ai dat afară din casă, a fost cea mai fericită zi din viaţa mea, şopti Lily, luându-şi mama în braţe.
   Toată lumea privea scena îngrozită. Nu le venea să creadă ce auzeau. Şi atunci, telefonul Torei sună. Se priveau unii pe alţii cu o frică nerostită, iar când Tora se decise să răspundă, ştiu că ceea ce urma să audă avea să fie ceva îngrozitor şi definitiv.
   - Sunt Brandy, se auzi vocea plângăcioasă a amantei lui Carter, îmi pare atât de rău...
    Tora asculta mută, iar lacrimile-i şiroiau pe faţă, înnodându-se în bărbie.
    - Ştiu că n-a fost un sfânt, continuă fata, dar eu l-am iubit.
    Se auzi cum îşi suflă nasul, apoi Brandy continuă:
    - Eram obosită din cauza decalajului orar, aşa că el s-a dus singur... şi acum e mort. S-a dus să bea o cafea la Le Carillon. Îmi pare atât de rău...
    Plângea.
   Tora închise telefonul fără să fi spus măcar un cuvânt; ar fi dorit s-o poată reconforta pe Brandy, dar din păcate nu se simţea capabilă. Era un haos teribil în capul ei. Soţul ei, cu care conviețuise aproape 20 de ani, îi ieşise din viaţă fără mare tam-tam, însă lăsase în urma lui un dezastru sufletesc şi multe iluzii frânte. Acum putea să-şi descrie viaţa în câteva nenorocite de cuvinte: înşelată şi bătută, fetiţă violată, mort într-un bar parizian. Suferea cumplit, dar îl vedea pe Carter aşa cum fusese el în realitate: un părinte oribil, şi un soţ lamentabil, care toată viaţa îşi căutase scuze la trişările şi înşelăciunile pe care le făcuse.
   - Era Brandy, spuse Tora, epuizată. A murit. Carter a murit.
   - Îmi pare rău... şopti Emma plângând.
    Prea multe li se întâmplaseră tuturor şi nu mai suporta atâta durere în vieţile lor. Toţi din acea încăpere înţelegeau bine ce însemna „să nu-ţi dea Dumnezeu mai mult de cât poţi răbda”. Fusese un an oribil pentru toţi, dar pentru familia ei, dezastrul începuse cu ani în urmă. Şi ajunsese la o concluzie: nu te puteai obişnui cu durerea. Nu atunci când pierdeai pe cineva drag. Supravieţuiai dacă trebuia, dar nu mai trăiai.
   - Să nu-ţi pară rău, spuse Tora cu voce de gheață și parcă mai bătrână cu zece ani. Dacă nu se întâmpla dezastrul ăsta la Paris, îl omoram eu cu mâna mea. Mi-a violat copilul, zise ea privindu-şi prietena de-o viaţă în ochi. Iar eu n-am văzut nimic.
    Se prăbuşi pe canapea şi începu să plângă în hohote.
   - Mami, sunt bine. N-a făcut-o de multe ori. I-am spus că-l spun lui Clinton, directorul spitalului.
   - De ce nu mi-ai spus mie? întrebă Tora pierdută.
   - Mi-a spus că te va omorâ în bătaie dacă o fac. Nu puteam să-l văd că-ţi face şi mai mult rău.
   Se luară amândouă în braţe şi rămaseră aşa minute întregi, plângând şi legănându-se ca două fete mici. Nu erau singure; prietenii lor erau acolo cu ele şi ştiau că pot conta pe ei. Erau ca o familie. Trebuiau doar să găsească curajul să meargă mai departe, să lase oribilul trecut în urmă.
   Viaţa nu venea întotdeauna ambalată într-un pachet perfect. Tora se gândi la începuturile ei cu Carter. Totul fusese ca într-un vis. Cuvinte magice, promisiunea unei vieţi plină de sărbători. Sărbătorirea vieţii! Acesta fusese doar ambalajul sau ceva în genul unui compromis de vânzare-cumpărare. El îi promisese ei o existenţă minunată, iar ea acceptase să se căsătorească cu el, în ciuda faptului că părinţii ei o avertizaseră. Ce obţinuse însă fusese o viaţă în minciună, iar ea, era un mit creat din deznădejde şi disperare.

   Mike ajunse la Dusmuir la două zile după ei.
    În ciuda veştilor şi evenimentelor oribile din ultimele săptămâni, micul grup încerca să ia acea escapadă ca pe o vacanţă. Nu le era uşor, ţinând cont de ce făcuse Carter, de moartea acestuia şi ştiind că McKiddo era încă în libertate. Abigail nu dăduse nici ea nici un semn de viaţă, iar Tom se îngrijora din cauza copilului lor nenăscut... sau poate deja născut, cine ştie pe unde.
   Părinţii lui Carter aduseră corpul fiului lor în America, dar Tora refuzase să asiste la înmormântare. Nu avusese niciodată legături prea strânse cu socrii ei, dar aceştia erau oameni cumsecade.
   - Nu pot asista la înmormântarea lui, după tot ce-a făcut, îi explică Tora soacrei ei, care plângea încet.
   - Te înţeleg, draga mea, şi-mi pare teribil de rău pentru tot ce aţi îndurat.
   Prea multe şocuri într-un interval atât de scurt. Îl considerase pe Carter, tatăl şi soţul ideal, chirurg eminent şi un fiu bun. În câteva zile, tot ce rămăsese era cadavrul unui medic celebru, mort într-un bar oarecare din Paris, violatorul fiicei lui... şi copilul lor pierdut.
    Lisa şi-l mai amintea şi acum pe Carter când, mic fiind, se juca de-a chirurgul. Era blond şi vesel, atașant şi plin de dragoste pentru familia lui. La început, mama lui se îngrijoră că nu avea prieteni, apoi, cu timpul, se obişnui. Ca adult, reuşise bine şi nu exista săptămână să nu-şi sune părinţii măcar o dată. Trăiseră cu impresia că fiul lor era un medic bun, căsătorit cu o femeie excepţională.
   Tora era bunătatea şi blândeţea personificată, puţin prea timidă, dar o mamă şi o soţie perfectă. În cei cincisprezece ani de când fusese căsătorită cu fiul lor, nu existase Paşte sau Crăciun fără ca Tora să nu le trimită un cadou, iar la telefon avea numai vorbe bune de spus. Acum, după ce aflaseră trista realitate, cei doi părinţi erau devastaţi.
   - Regret că a trebuit să aflaţi adevărul, dar nu puteam să nu vă spun motivul pentru care Lily şi cu mine nu vom veni la înmormântare.
   - Te înţeleg, draga mea, şi nu te condamn, spunea Lisa, dar n-am să-ţi ascund că, în fundul inimii mele, sper ca într-o zi să depăşeşti această fază şi să redevii tu cea care ai fost o viaţă, Tora cea dulce cu inima de aur şi care nu urăşte pe nimeni: fiecare om are dreptul de a fi judecat după momentele lui cele mai bune. Aşa a spus Emerson şi aşa cred şi eu că este de cuviinţă. Ştiu că nu vei putea uita niciodată răul ce vi l-a făcut, dar ai putea tu oare să încerci să-l ierţi cu timpul? Să-ţi aduci aminte din când în când de momentele lui extraordinare?
   Dacă s-a reuşit să se facă penicilină din pâine mucegăită, gândi Tora, atunci în mod sigur voi reuşi şi eu să-i aprind lui Carter o lumânare din când în când.
    Pentru Tora, indulgenţa şi iertarea nu erau semne de slăbiciune sau pasivitate. Ea le considera forţa unei persoane şi, chiar dacă nu avusese forţa necesară pentru a o consola pe Brandy, ştia că va trebui să fie puternică pentru fiica ei. Poate nu chiar în acea zi, dar foarte curând. Îşi luă la revedere de la soacra ei, promiţându-i s-o sune în scurt timp şi, închizând telefonul, hotărî să treacă la un alt capitol al vieţii ei. Sau cel puţin să încerce.
   În sufragerie, Renn era doar un zâmbet, privindu-l pe Mike cum le servea la toţi ceai de muşeţel şi chec de lămâie. Mişca fără să-şi dea seama din picior şi toată lumea putea să vadă cât de agitată era.
   - Ţine, îi întinse Mike o ceaşcă de ceai, o să te liniştească.
    Ren îl privi mijindu-și ochii, iar prietenele ei zâmbeau.
   - Poate doar dacă-i dai să mănânce direct florile, râse Ava.
   - Multe, multe flori, completă şi Emma, iar Renn nu-şi mai mişcă piciorul.
   - Oh, îşi dădu ea ochii peste cap, mai lăsaţi-mă în pace. De ce nu ieşiţi în oraş să hărțuiţi nişte străini de care nu vă pasă şi pe care n-o să-i mai vedeţi? Sau care nu vă pot lovi... Dar mai bine ies eu să iau aer, e sufocant aici.
   - Ia un feon, comentă Sara, care nu era nici pe departe atât de adorabilă precum le promisese părinţilor.
   Renn se ridică de pe canapea fără să o bage pe fată în seamă, îşi puse o căciulă gri pe cap şi ieşi în parc.
   - E nepoliticoasă, bârfitoare şi încrezută, îi şopti Lily lui Sara la ureche.
   - Termenul colectiv este căţea!
   Mike privi în urma ei, apoi decise s-o acompanieze. Nu avuseseră ocazia să fie prea intimi, din cauza tuturor evenimentelor din viaţa lor, dar era din ce în ce mai prins de superba roşcată. Era în ea o decadenţă inocentă care îl înnebunea. De Thanksgiving dorea să-i facă surpriză, ducând-o la noul lui cabinet dentar din Soho. Era fericit că, în sfârşit, putea să se mute în New York; o plăcea mult pe Renn şi voia să vadă unde putea duce acea relaţie. O luă în braţe pe la spate şi o pupă pe păr.
   - Ai nevoie să fii singură sau pot să te acompaniez?
   - Tocmai atunci când zeii vor să ne pedepsească, ei ne aud rugăciunile, i-l cită ea zâmbind pe Oscar Wilde.
   O luă de mână şi se plimbă cu ea în parcul frumos, gândindu-se cât de plăcut era să nu fie singur. Ajunseră la un mic pârâu şi admirară frumuseţea peisajului. Renn se întoarse spre el şi-l privi adânc în ochii gri.
   - Dacă nu te aveam pe tine în gânduri, după tot ce mi s-a întâmplat, cred că aş fi înnebunit, îi zise ea, nefiindu-i frică să se exteriorizeze în faţa lui.
    Se schimbase mult; era mai generoasă şi mai puţin sarcastică, continuând totuşi să se iubească extrem de mult pe ea însăşi.
   El îi înlănţui mijlocul şi, privind în jos la ea, hotărî să-i spună:
   - Sper să te ţină ceva gândurile astea, pentru că, de pe întâi decembrie, mă mut în New York.
   Ea sări în sus de fericire:
   - Chiar?
   - Doar dacă eşti fată cuminte şi n-o să-mi spui în două luni că te-ai plictisit de mine.
   Ea râdea. Se apropie de el, cuibărindu-se în braţele-i puternice, simţindu-se protejată. N-avea nevoie de un colac de salvare, doar de dragostea şi tandreţea unui om bun. Se sărutară lung şi tandru, iar Renn îşi spuse că nu mai simţise niciodată pentru nimeni aşa ceva. Viaţa ei fusese cam agitată, luând-o des pe cărări haotice, dar în final se pare că ajunsese la o destinaţie bună. De data asta însă nu vroia să grăbească lucrurile. Se retrase din strânsoarea lui şi continuă să se plimbe.
   - Mă simt bine cu tine, spuse ea.
   - Dar?
   Ea zâmbi. Îi plăcea că el ştia aproape întotdeauna ce dorea ea, sau că-i cunoştea stările.
   - Vreau s-o luăm încet? M-am ars de mai multe ori şi, de data asta, vreau să mă protejez, înţelegi?
   - Auto-prezervarea, dădu el din cap. Suntem născuţi cu ea. Dacă o practicăm prea mult, suntem consideraţi egoişti, dar în cazul de faţă, este de înțeles.
   - Ce-i aşa rău în a fi puţin egoist?
   - Puţin, nu e grav. O doză mai mare însă, ne izolează, împiedicându-ne să creăm interacţiuni constructive.
   - Nu ştiam că eşti atât de filozof, zâmbi ea.
   - Citesc “Înţelegerea vieţii”, de celebrul psihoterapeut Alfred Adler. E o carte foarte interesantă, care îmi dă de gândit.
   - E exact ce nu vreau eu să fac în tot timpul cât stau în Dusmuir, spuse Renn parcă abătută. Să gândesc. Vreau să mă odihnesc, să încerc să uit ce s-a întâmplat. Trebuie să-mi recuperez forţele, să-mi regăsesc pofta de viaţă.
   - Durerea face parte din noi, fie că vrem sau nu. Trebuie s-o accepţi dacă vrei să-ţi continui viaţa, altfel va fi greu. Ştia că el avea dreptate, dar, din păcate, sfaturile erau întotdeauna mai uşor de dat, decât de urmat.
   - Cum poţi să ai tot timpul dreptate? îl întrebă ea zâmbind.
   - E simplu, când eşti înconjurat de oameni care nu au, glumi el, făcându-i cu ochiul şi înnebunind-o cu zâmbetul lui sexi.
   Se mai plimbară încă 10 minute, după care se întoarseră în casă. Renn se simţea fericită că Mike intrase în viaţa ei, dar evenimentele din ultima vreme o epuizaseră şi nu vroia să spună nimănui. N-avea niciun sens să transforme apatia generală în coşmar. Toţi cei de acolo trecuseră prin momente oribile, la fel ca ea, şi tot ce trebuiau să facă, era doar să fie uniţi şi pozitivi. Şi foarte prudenţi.
   - Mă duc să-mi fac somnul de frumuseţe, spuse Renn, vreau să arăt impecabil de Thanksgiving.
   - Pentru asta ar trebui să te trezeşti în anii nouăzeci, râse Sara ironic, luând o prăjitură pe care George tocmai o puse pe masă.
    O scuipă pe loc, făcând o grimasă:
    - De ce are gust de brânză?
   - Pentru că e brânzoaică, răspunse George calm, fără să se supere pe Sara.
   Era obişnuit cu adolescenţii şi îi erau chiar simpatici când nu săreau calul prea mult.
   - Asta explică atunci mirosul de ciorapi murdari!
   - Ce te-apucă, Sara? o certă Emma, care se săturase de atitudinea fiicei ei.
   - Urăsc văgăuna asta de sat şi urăsc faptul că suntem blocaţi aici. Urăsc prăjitura asta şi culoarea parchetului! zise fata, luând-o apoi la fugă pe scări.
   - E plăcut să vorbeşti cu ea, râse George. Noroc că n-are un cuţit în mână.
   - Îmi cer scuze în numele ei, zise Emma. E foarte afectată şi foloseşte ironia ca sistem de apărare. Nu este atât de rea precum pare.
   - N-a atacat-o nimeni, comentă Lucas.
   - Ba da, McKiddo, acum câteva săptămâni, interveni şi Tom, care, oricât de jenat era de comportamentul fiicei lui, nu voia să fie prea sever.
    Toţi trecuseră prin clipe grele şi învăţaseră pe propria lor piele că viaţa putea fi foarte scurtă uneori. Încercau să se destindă, dar încă plutea un aer de tristeţe şi frică în aer.
   Tora stătea în faţa focului privind-o pe Lily, care nu părea traumatizată. “E mai puternică ca mine”, gândi ea bucuroasă, ca mai apoi să realizeze că, de fapt, nu ştia mare lucru despre fata ei. Nici măcar nu-şi dăduse seama că biata de ea fusese traumatizată de Carter. Ea, o adultă, fusese păcălită de o puştoaică de treisprezece ani; voise s-o protejeze şi, ascunzându-i adevărul, Tora pierduse posibilitatea de a-şi proteja propriul copil.
   - Arăţi la fel de nefericită precum mă simt eu când te văd aşa. La ce te gândeşti, mami? o surprinse Lily.
   - La părinţii prietenei tale, Jessica, minţi Tora. De ce au divorţat?
   - El îi purta toate rochiile şi Dora se săturase. Apoi l-a cunoscut pe Bill şi au devenit foarte sexuali.
   Râsete.
   - Jessica mi-a spus asta, continuă Lily, luându-şi un aer matur.
   - Abia aştept să devin şi eu sexual, zise Lucas cu o mină serioasă.
   - Ce ar fi să schimbăm subiectul? propuse blând Emma, deşi, mai bine vorbeau de sex decât de Carter sau McKiddo.
   - Sexul e un subiect bun, se auzi o voce nouă. E mai bine decât discuţiile despre densitatea osoasă, spuse fosta bonă a lui George, care tocmai intră în încăpere.
    Era o femeie cu piept voluminos şi o figură plăcută de om bun.
   Avea zâmbetul plin de viaţă, iar obrajii-i erau roz.
    - Mă cheamă Barbara, dar toată lumea îmi spune Betty, şi-mi plac bărbaţii frumoşi, spuse fixându-l pe Tom. Cât de fierbinte e tipul ăsta, ă? îl întrebă ea pe George, ca şi cum nimeni din încăpere n-ar fi auzi-o.
    Râsete.
   - Pe o scară de la unu la soţul tău? replică George, fericit să-şi vadă fosta bonă pe care o adora.
    Era o femeie glumeaţă, harnică şi cea mai corectă persoană pe care îi fusese dat s-o întâlnească în toată viaţa lui. Vorbea de bărbaţi frumoşi, dar era căsătorită şi fidelă aceluiaşi bărbat de peste 40 de ani.
   - Libidoul trece înaintea principiilor, glumi Betty, strângându-l pe George în braţe.
    El o ridică şi o învârti ca pe o fetişcană.
   - Mi-a fost dor de tine, Barbara, şi mă bucur c-o să stai cu noi pe tot timpul şederii aici.
   - Stă şi el? întrebă privindu-l iarăşi pe Tom şi dându-i lui George un cot prea tare în coaste.
    Acesta se plie în două de durere şi gemu, făcându-i pe toţi să râdă.
   - Vom cânta colinde, zise Lucas, care deja o plăcea pe Barbara. Ştii să cânţi?
   - Doar când beau puţin, răspunse femeia, mângâindu-i capul băiatului. Două păhărele şi devin o adevărată soprană.
   - Hai să ţi-i prezint pe prietenii mei, Betty, zise George, după ce-şi recuperă suflul.
    Începu cu Tora şi termină cu Tom.
   - Tora. Un nume frumos, spuse ea, privind-o lung și cercetând-o, parcă.
   - E iubita lui George, zise repede Lucas.
   - Mda, dădu bătrâna din cap a înţelegere, e evident. Am simţit că are ceva pentru ea de la semaforul din colţ.
   - Dar n-aveţi semafoare aici, se auzi Sara care, după ce ascultă de sus discuţiile, se hotărî să coboare.
   - Am avut unul, spuse Betty, privind-o pe adolescenta suplă şi înaltă, dar l-au scos. Prea multe accidente din cauza lui. La Dusmuir nu ne plac schimbările. Preferăm plăcinta nostră de mere în locul pretenţioasei „tarte tartin” franceze, coastele de porc în loc la fois gras şi bărbaţii ca Tom.
   Sara se aruncă de sus pe canapea, dar nu înainte de a sufla dezgustată un „pfff”. Pentru ea, tatăl ei era un om normal, judecătorul sever şi părintele ei, nicidecum un bărbat sexi, genul lui Barbara.
   - Eşti rebela familiei, nu-i aşa? zâmbi Betty. Nu e uşor să ai rolul ăsta, chiar dacă unii aşa cred.
   - Sunteţi medium? întrebă Lily râzând.
   - Nu. Dar aş putea, dacă aş vrea. Oricine poate îndruga vrute şi nevrute, punând apoi totul în cârca morţilor.
   - Da, interveni George, Betty e un foarte bun psiholog. Când eram mic, nu puteam să ascund nimic de ea.
   - Tu te-ai născut bătrân, George. N-ai fost niciodată mic, spuse Betty cu un aer serios, foarte comic.
   Apoi, adresându-i-se Torei:
    - Un băiat excepţional şi un bărbat, pâinea lui Dumnezeu.
   George văzu inconfortul Torei şi îi spuse lui Barbara că erau doar prieteni buni.
   - Atât de buni, comentă Sara, încât se văd goi în orele libere. Dar ăsta e un secret, şopti fata.
   - Ce ar fi să mergi sus, dacă n-ai nimic bun de zis? o privi Emma furioasă.
   - N-am niciun chef, răspunse Sara, ridicând din umeri şi privindu-şi unghiile date cu ojă neagră.
   - Îmi place de voi, declară Betty veselă. Tu eşti o puştoaică haioasă, iar Emma o mamă minunată. Păcat că Amy n-a avut parte de aşa o mamă, i se adresă ea lui George.
   - Ce tot spui, Betty, Pam este o mamă excelentă.
   - Da, atât de minunată că şi-a uitat copilul în restaurant.
   - Doar o singură dată.
   - În Abu Dhabi!
   - N-a plăcut-o niciodată pe fosta mea soţie, le explică el prietenilor.
   - Şi, din păcate, am avut dreptate. Niciodată n-am mai văzut o femeie care să semene atât de mult cu un bărbat prost crescut. Pic de feminitate sau de sensibilitate în ea, comentă Betty.
   - E bine că-ţi place genul care lăcrimează şi dă din cap, se băgă iarăşi Sara, referindu-se la Tora, iar Tom îi ceru din priviri să tacă.
    Fata-şi dădu ochii peste cap şi pufni iarăşi, dar nu mai spuse nimic.
   - De sus te aud, Sara, zise Renn coborând scările. Câteva ore cu tine şi trec direct de la depresie la catatonie.
   - Păr de foc, spuse Betty, privind-o pe Renn care cobora scările cu o eleganță incredibilă.
    Nu-şi dădea seama cât era de decorativă, chiar şi îmbrăcată în egării gri perla şi puloverul de culoarea cerului.
   - Mai degrabă, buze fierbinţi, se băgă iarăşi Sara.
    Încercase să se abţină, dar era imposibil în prezenţa lui Renn.
   - Haha, râse Betty, mi-e drag de voi. De toţi. De mult n-am mai văzut aşa oameni simpatici. Acum mă duc să fac o plăcintă cu cartofi şi coaste de porc la grătar. Mă ajuţi? o întrebă ea direct pe Sara care, ducându-şi mâna la cap, întrebă:
   - N-o să-mi miroasă părul?
   - Puţin. A ciorapi. Dar bănuiesc că eşti obişnuită cu odorul, ţinând cont că ai un frate.
    Sara râse veselă. Îi plăcea şi ei de Betty.
   - Vrei să-ţi spun Kate sau domnişoară Kate? o întrebă femeia, îndreptându-se spre bucătărie.
   - Poți să-mi zici Kate, dar să ştii că mă cheamă Sara.
   - Da. Nu ţi se potriveşte. Eşti mai mult o Kate.
    Fata ridică din umeri şi, fericită, o urmă la bucătărie.
   - Venim şi noi, strigară în cor Lucas şi Lily.

..................................................