Acea zi din septembrie, Carmen Suissa

 ...........................................

7.

                McKiddo era un semianalfabet arogant, fără cei 7 ani de acasă, fără trecut şi fără viitor.

   Trăise toată viaţa în sărăcie, aceasta chinuindu-i sufletul şi obligându-l să se încline în faţa destinului. Nu era uşor să fi paria societăţii, să-i vezi pe toţi cum te privesc bizar... Sau nu te privesc deloc.
   Stătea la pândă în faţa frumoasei case de pe insulă, ştiind că avea să iasă la ora şapte fix. Îi ştia de acum programul bătrânului; nu fusese complicat. În fiecare zi avea aceeaşi rutină: mers două mile pe jos, cumpărat ziarul de la acelaşi chioşc, un capucino la Violet, cafeneaua lui preferată, apoi se întorcea acasă tot pe jos şi nu mai ieşea decât seara. Părea că este apreciat de toţi vecinii; îl salutau veseli şi erau încântaţi să-l vadă.
   La acea oră matinală, nu se vedea nimeni la orizont şi McKiddo aştepta liniştit în mica pădurice pe unde trebuia să treacă Peter Miller, tatăl lui Tom.
  La cei 70 de ani, nu arăta deloc rău şi era foarte activ. Juca golf cu prietenii marţea, joia şi sâmbăta, tenis cu soţia lui luni şi duminica, iar canastă în fiecare sâmbăta seara, câteodată şi vinerea. Locuiau într-o casă ca în filme, având o viaţă pe măsură.
   Auzi un zgomot şi se întoarse să vadă dacă, în sfârşit, fostul judecător Peter Miller îşi făcea apariţia. Nu era el; doar un câine scăpat din lesă, care-l atacă. Nenorocită de potaie, mârâi McKiddo când animalul sări pe el. Într-o fracţiune de secundă, îi suci gâtul, aruncându-l de pe el ca pe o cârpă.
   - Ce se întâmplă? strigă proprietarul câinelui care îşi făcu apariţia de după un boschet.
   - Se întâmplă că eşti în locul nepotrivit, la ora la care vei muri! decretă oribila creatură, scoţând pistolul şi luându-i viaţa omului, fără să stea pe gânduri.
   Enervat că incidentul îi stricase planurile, îşi băgă repede pistolul în buzunar şi o luă la fugă. În New York era mai uşor să se ascundă şi, după ce lucrurile se vor calma, va veni şi-şi va termina treaba pe insulă, dar acum trebuia s-o şteargă înainte ca cineva să descopere corpul fără viaţă. Ieşi din mica pădurice având un aer aproape normal. Trebuia să pară aşa, dacă nu voia să atragă atenţia.
    Văzuse mai demult un film şi îl marcase o frază: Dacă n-aveţi aerul că vă ascundeţi, nimeni n-o să vă caute. De atunci, întotdeauna încerca să treacă neobservat. Dar era greu din cauza feţei lui hidoase. Ochii erau cei mai impresionanţi. Oricât încerca să ascundă, privirea lor rece şi neagră, îţi dădea fiori pe coloana vertebrală.
   - Stai pe loc! se auzi o voce impunătoare în spatele lui.
   McKiddo nici măcar nu ezită când scoase pistolul şi-l omorî pe tânărul poliţist. Dar din păcate pentru el, era prea târziu. Din pământ, răsăriră 6 maşini de poliţie care-l înconjurară. Ştiind că nu mai are nici o şansă, îşi duse pistolul la tâmplă. O bubuitură oribilă îl făcu să cadă la pământ. Privea cerul gri şi lacrimile începură să-i curgă din ochi. Nu ştia când fusese ultima oară când plânsese. De fapt, nu-şi amintea să fi plâns vreodată. Copil fiind, ştia că trebuia să se ascundă când tatăl lui era acasă, apoi cu timpul, ajunsese să se ascundă mereu. După ce i-a frânt gâtul prostituatei pe acea străduţă lăturalnică, n-a făcut altceva decât să se ascundă. Continuase s-o facă şi după ieşirea din puşcărie. Se târa ca şobolanul pe lângă ţevile calde din subsolurile sinistre, ştiind că nimic bun n-avea să i se întâmple în viaţă.
   Deasupra lui văzu capetele în cerc ale mai multor poliţişti. Îl priveau furioşi şi aveau pistoalele îndreptate spre el. Ce nu înţelegea McKiddo, era, cum de reuşea încă să gândească. Doar îşi trăsese un glonţ în cap. Era oare o persoană specială cu super puteri? Poate că era cu un scop pe acel Pământ şi în sfârşit lumea îşi va da seama cine este el. Va fi respectat şi adulat şi va deveni un lider mondial foarte apreciat. Tot ce nu fusese tatăl lui.
    Piciorul îl durea îngrozitor, iar când poliţista îi dădu un şut în genunchi, ştiu că focul pe care îl auzise mai înainte, nu provenea de la pistolul lui, ci al unui nenorocit de sticlete, care-l împuşcase în picior. Nici măcar să se sinucidă nu reuşise, darămite să conducă o lume întreagă! Nu va muri şi nici nu va deveni lider, gândi McKiddo trist, în schimb se va întoarce iarăşi în puşcărie şi ştia că de data asta va fi fără ieşire. La câte crime avea la activ, n-avea nici o şansă să mai fie vreodată liber. Nu-i mai rămânea decât să se ascundă în cochilia lui, în timp ce cei mai mari borfaşi ai Americii îl violau şi-şi băteau joc de el. Judecătorul Miller avea să-şi continue viaţa liniştit, în timp ce el va fi terorizat de cei mai mari criminali, care-o să-i demonstreze că viaţa nu începea şi nici nu se termina cu el.
   - Ridică-te, vierme nenorocit! îi ordonă un poliţist furios. Ţi-a sunat ceasul.
   Da. Ştia că sfârşitul nu-i era departe şi n-avea decât un regret: Tom. Ordinarul, rămăsese nepedepsit. Tare i-ar fi plăcut să-i trimită cadavrele părinţilor în tribunalul lui nenorocit. La fel şi pe nebuna lui de nevastă însărcinată, care bătea străzile fără nicio noimă.
   - Unele persoane sunt patologic incapabile să aibă sentimente bune, se auzi o voce în spatele lui. Natura umană e înspăimântătoare.
   - Crezi că va lua închisoare pe viață?
   - Nici nu există îndoială. Va fi în mod cert băgat cu cei mai mari criminali ai epocii noastre, aşa că s-ar putea să fie eliberat prin moarte, mai repede decât îşi imaginează. Asta, dacă e norocos.
   Ar fi vrut să se întoarcă la ei şi să le spună că oamenii nu se nasc răi. Ceva pe parcursul vieţii lor se întâmplă şi totul se transformă în ură, haos şi mirosuri urâte. Detesta puşcăriile şi mirosul lor, pe deţinuţi şi pe gardieni, dar cel mai mult detesta faptul că toţi acolo erau doar numere. În spatele zidurilor toţi îşi pierdeau numele şi, odată cu el, dreptul civic. Dreptul la orice. Mama lui îi spusese de mult că numele unei persoane era foarte important. Îi vorbise de Apollon, Scarlett şi parcă de Pinochio. Nu îşi amintea multe momente de tandreţe dintre el şi mama lui, dar îi fusese întotdeauna dor de ea. Chiar şi când era în viaţă. McKiddo tânjise toată viaţa lui după căldură umană şi, dacă nu-i fusese dată de bună voie, o luase el cum putuse. Mila din ochii victimelor îi încălzise sufletul, iar sângele lor, ii încălzise mâinile.
   Înainte să intre în maşina poliţiei, îi privi pe oamenii legii şi le zâmbi.
   Adevărul din spatele zâmbetului lui, ar fi îngheţat sângele oricărei fiinţe umane.

Capitolul 15

   La doar o săptămână de la sosirea lor în Dusmuir, poliţia îi anunţară de încarcerarea lui McKiddo.
   Tom era fericit ca nenorocitul nu reuşise să-i omoare tatăl. Micul grup sărbători evenimentul şi hotărâră să mai stea acolo încă două zile. În sfârşit, erau liberi. Petrecură momente plăcute împreună şi se ajutară unul pe altul cât putură. Cel mai greu însă îi era lui Tom, care nici acum nu ştia nimic de Abigail. Emma făcuse totul ca să-l consoleze, iar el o asculta ca un băieţel de şcoală primară. Se apropiară mult unul de altul în micul lor sejur, dar din păcate nu era o perioadă tocmai propice pentru romantism. Ştiau că se vor iubi mereu, dar nu erau siguri că ar mai fi putut trăi împreună. Cicatricele erau încă foarte adânci şi-şi pierduseră speranţa că vor mai putea fi vreodată integri.
    Ori de câte ori se gândeau la o eventuală împăcare, retrăiau tragedia şi totul redevenea sumbru şi urât.
   Nu acelaşi lucru putea spune Renn, care, după o ultimă zvâcnire incredibilă, îl privi pe Mike, care era deasupra ei şi-i zâmbea fericit. Fusese totul atât de neaşteptat, încât nici nu realizase bine ce se întâmplă.
   - Ce-a fost asta? întrebă ea, dându-şi părul rebel de pe faţa îmbujorată.
   - Orice ar fi fost, nu-i aşa că mai vrei? zâmbi Mike, după care o trase lângă el şi-o sărută pe gât.
   - Mă faci să roşesc, spuse Renn. Şi să ştii că eu nu roşesc des.
   - Asta pentru că începi să te îndrăgosteşti de mine. Şi, cu cât mă vei cunoaşte mai bine, cu atât mă vei iubi mai mult.
   - Crezi? râse Renn, fericită.
   - Sigur. Noi oamenii nu iubim lucrurile pe care nu le cunoaștem De aceea e esenţial să învățăm să ne cunoaştem mai întâi.
   - Ești foarte înţelept, spuse Renn, mângâindu-i faţa şi simţindu-se norocoasă; era chipeş, tandru, amuzant şi foarte inteligent.
    În timpul acelei săptămâni, îl observase îndeaproape; ştia când era important să tacă şi ştia, de asemenea, când tăcerea constituia o eroare mai gravă ca luarea cuvântului. Chiar dacă, în mai multe ocazii, fuseseră în dezacord în legătură cu câteva subiecte, relaţia lor nu era conflictuală. Mike era bun şi ea realiză că bunătatea putea fi foarte incisivă. Avea un efect pozitiv asupra ei. Chiar şi prietenele ei observaseră.
   - Ești sigură că e dentist şi nu exorcist? râse Ava într-o zi, când o văzu pe Renn supusă şi tandră.

   Mai târziu, aşezate în faţa focului, cele patru prietene povesteau liniştite.
   Erau recunoscătoare că, în sfârşit, McKiddo fusese prins şi că puteau să se întoarcă la casele lor. Nu că le-ar fi displăcut acolo. Aveau doar amintiri agreabile. Emma trecuse la o etapă superioară cu Tom, iar George cu Tora deveniseră mult mai apropiaţi, fără însă a depăși stadiul prieteniei. Poate că, aşa cum spusese Ava, ea era doar regina zonei de prietenie. Era încă prea devreme să se pronunţe, dar lui Tora îi plăcea să creadă că, poate, într-o zi, îşi va găsi şi ea sufletul pereche. Şi nu i-ar fi displăcut ca acela să fie George.
   Renn se îndrăgostise nebuneşte de Mike, versiunea hollywood-iana a lui Sfântul Petru, cum îi plăcea ei să-i spună, şi se gândea că era foarte norocoasă. Acceptarea cuiva cu defecte cu tot, nu era unul din punctele ei forte, dar pentru Mike era gata să facă un efort. Cumva, acel bărbat scotea din ea ce era mai bun.
   Toată lumea era bine dispusă, cu excepţia Sarei care, evident, avea întotdeauna câte o remarcă de făcut.
   - Ce ţi-ar face plăcere de Crăciun? îl auzi ea pe Mike întrebându-şi iubita.
   - Îi plac tablourile, se băgă Sara. E simplu: manechine scheletice sau bebeluşi graşi. Mai există şi alte teme, ştii? i se adresă fata lui Renn.
   - Nu cred că există ceva mai oribil ca o puştoaică care-şi bagă nasul peste tot, spuse roşcata.
   - Mai oribil ca asta, este să porţi un pulover maro cu un pantalon gri-verde! zise Sara, privind critic vestimentaţia lui Renn.

   Tora se plimba cu George pe strada principală a micului orăşel.
    Totul era liniştit şi plăcut, iar oamenii prietenoşi. Majoritatea persoanelor cu care se intersectară îl cunoșteau pe George şi veneau la el pe stradă să îl salute.
   Intrară în micul restaurant în formă de vagon, decorat pentru Thanksgiving, şi se așezară la o masă lângă geam. Chelnerița în vârstă care-l ştia pe George de mic, se apropie de masa lor şi, scoţându-şi creionul de după ureche, îi întrebă ce doresc. Comandară câte un ceai de afine, apoi Rhonda îl bătu pe George prieteneşte pe umăr.
   - Mă bucur că nu ai uitat de noi şi ne mai vizitezi din când în când.
   - Da, Rhonda, şi mie-mi face plăcere să vin aici. Din păcate, nu întotdeauna pot să mă eliberez. Nu mai am cinci ani. Acum muncesc.
   - De mic era un băiat harnic, i se adresă femeia lui Tora. Cine pune mâna pe el, face o afacere bună. Cu George poţi să-ţi împărtăşeşti secretele. Nu cele care-ţi vine să le strigi în gura mare, ci cele pe care nu îndrăzneşti să le spui nimănui, dădu femeia din cap.
   - Sunt impresionată, spuse Tora. Ești foarte apreciat în zonă.
    George decise să rămână cu ei toată săptămâna şi avusese timp să-l cunoască mai bine. Îi plăcea ce descoperise: era un bărbat generos, calm şi ştia să asculte.
   - A fost o nebună Pam că te-a lăsat! mai spuse chelneriţa, după care îi lăsă în pace.
   - Crezi în magia Crăciunului? o întrebă el, iar Tora dădu din cap, nesigură. Ştii, visele chiar se pot împlini. Nu e doar un mit.
   - Hmmm, visele! Pentru asta trebuie să dormi, nu-i aşa?
   - Îmi imaginez cât de greu poate să-ţi fie.
   - Mi-e frică să pun capul pe pernă şi să închid ochii, admise ea. Îl văd în faţa mea pe Carter de câte ori vreau să dorm. Ba mă loveşte, ba o violează pe Lily. E cumplit; nu cred că voi mai reuşi vreodată să dorm.
   - Și eu, care credeam că stai trează în faţa focului doar pentru a fi cu mine, glumi blând George.
   Ea îl privi cu ochi plini de recunoştinţă.
   - Dacă n-ai fi fost tu, probabil de mult mi-aş fi zburat creierii. Tu şi Lily sunteţi persoanele care mă ajută să mă apropii de linia de plutire. Nu a fost uşor să fiu căsătorită cu acel om.
   Se gândi la faptul că ştiuse de la început că, în cuplul lor, Carter era învingătorul; că ea pierduse. Apoi a crezut că era normal ca el să-i ia totul: sufletul, mândria şi libertatea. Nici măcar nu mai reuşea să-i pronunţe numele. N-avea nimic bun de spus la adresa lui, dar ştia că pe morţi nu era bine sa-i vorbesti de rău.
   - Nu a avut o personalitate puternică, aşa cum cred părinţii lui şi cei ce-l cunosc, era doar agresiv, continuă ea. Dar, aşa cum a spus Solomon acum trei mii de ani, nu e nimic nou sub Soare, nu-i aşa?
   - Bărbații care sunt capabili să facă ce a făcut el, nu intră în cadrul catalogului de normalitate, spuse George, mângâind-o pe mână. Dar, în final, viaţa a făcut dreptate.
   - Clemenţa fără justiţie n-are nici un sens, spuse ea încet.
   Apoi privirea-i fu atrasă de imaginea de la televizor. Agitându-şi mâna în aer, strigă:
   - Televizorul, da-ţi-l mai tare, vă rog!
   Azi dimineaţă, la ora 5, pe treptele orfelinatului Hope’s House din San Francisco, a fost găsită o femeie care tocmai îşi abandona nou-născutul, se auzea crainicul, apoi chipul lui Abigail se afişă pe ecran. Tânăra femeie pare foarte derutată şi repetă la nesfârşit faptul că nu ştie cine este. Neavând niciun act în posesia ei, nu putem încă fi siguri, dar se pare că este vorba de Abigail Miller, soţia judecătorului Miller.
   - Trebuie să mergem acasă să-i spunem lui Tom, zise Tora, ridicându-se în picioare, agitată. Abigail a dispărut de mai bine de două săptămâni şi el este îngrijorat la culme.
   - Are şi de ce, zise George, deschizându-i portiera de la maşină, ajutând-o să urce.

   În casă toată lumea era agitată. Telefonul lui Tom suna non-stop, iar Emma urcase la etaj să-şi facă bagajele:
   - Plec cu el la San Francisco, îi spuse ea lui Tora. Abigail e într-o clinică de psihiatrie, iar fetiţa lor e la orfelinatul Hope’s House. Ce coincidenţă, nu-i aşa?
   - Da, admise Tora. Din atâtea orfelinate, l-a ales tocmai pe a lui Hope.
   - Bietul Tom. Viaţa n-a fost întocmai bună cu el. Un bărbat atât de minunat... La începuturile noastre, ne simţeam foarte norocoşi. Şi chiar eram. Aveam totul: dragoste, bani, poziţie socială. Apoi viaţa ne-a luat-o pe Angel şi, odată cu ea, speranța şi cheful de viaţă. Banii şi poziţia socială nu mai înseamnă nimic când aşa ceva ţi se întâmplă.
   Tora îşi înţelegea perfect prietena. Din fericire, copila ei era încă în viață... chiar dacă, câteodată, să supravieţuieşti nu era de ajuns. Orice ar fi fost, Tora îi mulţumea în gând lui Dumnezeu că o avea încă pe Lily. Spera că, într-o zi, totul avea să intre pe un făgaş normal, că vor îngropa trecutul şi că vor avea o viaţă minunată. Poate... Într-o zi... Dar Emma ce mai putea să spere? Timp de cinci ani, imediat şase, visase că fetiţa ei era pe undeva ascunsă şi că, într-o zi, o va regăsi. Apoi, realitatea cruntă o făcuse să-şi deschidă ochii şi să înceteze să se mai mintă. Oricât de trist era, viaţa mergea mai departe. Se scurgea lin, sau mai puțin lin, dar pentru cei în doliu după cineva drag, viața doar trecea. Nu mai rămâneau decât regretele și amintirile unor timpuri mai bune, apuse acum.
   - Dacă ar mai fi pierdut încă un copil, continuă Emma, Tom n-ar mai fi putut continua. Probabil că totul se trage din familia lui, spuse Emma, mai mult pentru ea.
   - Despre ce vorbeşti?
   - Păcatele.
    Tora îşi mişca capul în sus şi în jos.
    - Ne naştem cu păcatele a 7 generaţii pe umerii noştri. Prin botez, o pornim de la zero.
   - Nu văd legătura cu Tom.
   - N-a fost botezat, spuse Emma. Blestemul vine de la el, înţelegi?
   - Crezi?
   - Mai mult ca niciodată.
   - Ce ai de gând să faci, Emma? o întrebă prietena ei, când aceasta o luă la fugă pe scări cu valizele în mână.
   - Mergem la Hope’s House s-o luăm pe Angel, apoi plecăm la New York. Am foarte multe lucruri de făcut, iar Tom va avea nevoie de mine mai mult ca niciodată.
   - Pe Angel?!
   - Știi ce vreau să spun. Mergem după fetiţă, apoi mă voi ocupa personal de botezul copilului. Şi a lui Tom!

   În avion nu au vorbit prea mult. Tom se foia în permanenţă pe scaun şi abia aştepta să-şi vadă copilul.
   - Nu înţeleg de ce Abigail a făcut asta.
   - Nu fi prea aspru cu ea, Tom. Boala e de vină.
   - În ultimul timp, dialogurile noastre erau o litanie fără sens. Un bla-bla care nu ducea nicăieri: cum-ești-azi-bine-mulțumesc-vrei-să-discutăm-nu-e-bine-așa. Doi străini care nu se auzeau. Dar mie îmi păsa. Chiar dacă ea spunea că nu. Era obsedată că te iubesc pe tine mai mult.
   Emma-şi dorea să-l întrebe dacă Abigail avea dreptate, dar n-o făcu. Nu era momentul potrivit şi îi era frică de răspuns. Oricare ar fi fost acela.
   - Nu spui nimic? o întrebă el.
   - Te ascult.
   El o privi cu nespusă tandreţe.
   - Întotdeauna ai ştiut să asculţi of-urile cuiva. Asta te face şi mai frumoasă decât eşti. La fel şi zâmbetul tău incredibil.
   Fusese întotdeauna bun cu ea. Chiar şi atunci când ea fusese un monstru.
   - Da, sunt o bună ascultătoare, dar pe tine n-am putut să te ascult. Am fost o laşă slabă.
   - N-ai fost şi nici nu eşti o femeie slabă sau lașă. Eşti cea mai puternică persoană pe care am cunoscut-o vreodată. Te-ai protejat cum ai putut. În perioada aceea, ai făcut ce ai putut ca să te poţi salva de la depresie.
   - A fi puternic nu constă numai în a te proteja, Tom, ci în a-i proteja şi pe cei dragi ţie. Eu n-am făcut decât să mă ascund: întâi în alcool, apoi în spatele cochiliei.
   - Ai vrut să laşi lucrurile rele în spate. Te-ai debarasat de ce-ţi făcea rău. Ai fost obligată, Emma, altfel n-ai fi putut merge mai departe.
   - N-am ajuns prea departe, nu-i aşa?
   - Ești prea dură cu tine.
   - Am devenit un robot. Sunt cablată ca o maşină. Cu emoţii în plus. De ele chiar m-aş lipsi.
   - Emoțiile pot fi un cadou frumos, Emma.
   - Sau nu...
   El îi luă mâna şi i-o sărută.
   - Voi fi lângă tine doar dacă vrei. Dacă-ţi pasă.
   Da. Îi păsa. Dar nu ştia dacă ar mai fi putut vreodată forma o familie cu el.
   Îşi dorea foarte mult, dar îi era frică că uniunea lor purta ghinion. Îi intrase asta în cap şi nu mai putea să şi-o scoată din minte. Avea coșmare oribile cu el și era întotdeauna acelaşi vis: pe Tom nu-l vedea, dar ştia că era prezent.
   Iar ea, era întotdeauna goală şi cu o fundă roşie la gât. În încăpere nu se mai vedea nimeni, dar simţea prezenţa cuiva. Întotdeauna îl asocia pe Tom cu un monstru lubric şi vulgar. Îl ura în vis din toată fiinţa ei şi-l trata de bastard nenorocit! Bastardul din mine e perfect pentru târfa din tine, spunea oribila creatură. În momentul în care monstrul se îndrepta spre ea, Emma vedea doar o umbră cu părul lung. Apoi umbra începea să plângă şi, cu voce de femeie, spunea: “îmi pare rău, dar a trebuit s-o fac” ”bine, te iert”, spunea Emma, dar niciunul dintre ei nu aveau încredere în acele vorbe. Dar dacă n-o făceau, alternativa era moartea.
   Discutase cu psiholoaga ei despre coşmar, iar aceasta o întrebase dacă nu avusese în trecut vise premonitorii. Nu. Nu i se întâmplase niciodată. Apoi Emma voia sa discute iarăşi despre viața ei cu Tom.
   - După ani de zile în care am auzit „Avem o relaţie platonică. Nu suntem nici rude, nici iubiţi, nici homosexuali. Doar ciudaţi”, n-ai vrea sa treci la altceva, Emma? Credeam că vrei să lași trecutul în trecut. Nu te-ai săturat de aceeaşi placă? o întrebă psiholoaga, care acum îi era prietenă.
   Da, poate că Sonia avea dreptate. Era timpul să închidă patefonul şi să caute o altă placă.

   Când au ajuns în San Francisco, au luat taxiul şi s-au îndreptat direct către Spitalul de copii Benioff de la Centru Medical UCSF, unde se afla fetiţa nou născută a lui Tom.
    Emma vorbise cu Benedict, călugăriţa de la Hope’s House, şi aceasta-i spusese că sora Ursula era cu micuţa Joy. Emma surâse când auzi că măicuţele îi dăduseră deja un nume bebelușului şi spera ca lui Tom să-i placă tot atât de mult ca şi ei.
   ”Psihodinamica furtului compulsiv este un act comis pentru a uşura o stare de culpabilitate anterioară, o formă de răzbunare împotriva persoanei care te-a făcut să suferi”, spunea voce masculină a crainicului de la radio.
    Mai auzise asta undeva, gândi Emma, privind pe geam la ceaţa deasă specifică acelui oraş. Îi plăcea Frisco pe orice vreme şi, într-un timp, dorise să deschidă un orfelinat acolo, însă era mai practic în New York. Dorea să se implice la maxim şi-i era mult mai uşor dacă nu trebuia să facă naveta mereu. Tusea gălăgioasă a şoferului o trezi din visat. Îl privea cum îşi şterge mâna de pantalonii gri, lucioşi de mizerie, şi i se făcu greaţă. Bunele maniere sunt făcute din mici sacrificii, spusese Emerson odată, dar era sigură că şoferul n-auzise niciodată de el. Sau de cuvântul maniere. Ajunşi în faţa spitalului, Tom luă mâna lui Emma şi ea i-o simţi umedă de emoţii.
   Cel puţin, el avea să-şi găsească copilul, dar ea nu mai avea s-o vadă niciodată pe micuţa Angel. De fapt, acum ar fi avut aproape 11 ani.
   Şi-ar fi dat sufletul pentru a-şi mai strânge copilul în braţe măcar o dată.
   Fără să-şi dea seama, lacrimile-i curgeau pe faţă, iar ochii îi erau plini de tristeţe.
   - Angel? o întrebă el, cunoscând-o bine.
   - Mi-e atât de dor de ea, Tom.
   - În viaţă totul are două părţi, iubito, încercă el s-o consoleze.
   - Şi dacă partea frumoasă a fost la început, iar acum am doar asta? Dacă partea asta va rămâne pentru eternitate? Ce-o să mă fac, Tom?
   - Mi-ar plăcea atât de mult să cunosc răspunsul la această întrebare.
   - M-am săturat de nopţile mele albe, de suferinţa de la ora 4, apoi 5. Ziua are 24 de ore, din care eu sufăr cam 20. În celelalte 4, doar supravieţuiesc şi joc teatru.
   - Nu se vede, spuse Tom trist. Eşti într-adevăr o artistă.
   - Da. O artistă disperată, care s-a săturat să provoace milă în jurul ei. Nu mai ştiu ce să fac.
   - Aşteaptă dimineaţa. Vei vedea, într-o zi, viaţa va merge mai departe. Tu vei merge mai departe.
   - Pentru asta, trebuie să cunoşti direcţia, Tom, ori eu habar nu mai am pe ce planetă mă aflu.
   Îşi pierduse de mult orice speranţă, dar nu mai spusese nimic. În 5 minute, Tom îşi va lua copilaşul în braţe, iar ea va fi mulţumită să-l vadă fericit.
   Când asistenta îi aduse fetiţa, Tom lăcrimă. Era mică, roz şi parcă zâmbea.
   - Eu cred că numele de Joy i se potriveşte de minune, spuse Emma, iar el fu de acord.
   - Am s-o iubesc atât de mult, încât o să fie cel mai fericit copil din lume.
   Emma zâmbi şi ştiu că el aşa va face. Nimeni nu ştia să iubească mai frumos ca Tom. După câte suferise în viaţă, el îşi păstrase compasiunea şi bunul simţ. Întotdeauna avea o vorbă bună pentru cineva şi un umăr pe care să te sprijini, să plângi sau să râzi. Din păcate, în viaţa lor nu mai fuseseră multe zâmbete, dar ea spera că, poate, într-o zi, totul va fi mai uşor. Un loc oribil putea deveni frumos, dacă aduceai iubirea acolo. Îl privea şi îl iubea fără să i-o poată spune. Avea impresia că-şi priveşte viaţa care trecea pe lângă ea. Stătea parcă bătută în cuie, cu stomacul ghem, şi se uita la Tom cum îşi strângea al patrulea copil în braţe. Micuţa parcă semăna leit cu Angel.
   - Nu ţi se pare...
   - Că seamănă cu Angel? îi termină ea întrebarea. Da, seamănă leit.
    Încă-şi mai terminau unul altuia frazele şi ea era sigură că, dacă ar fi început să fredoneze în minte o melodie, el ar fi auzit-o și ar fi fredonat-o cu ea. În capătul coridorului, văzu o mămică care plângea, iar Emmei i se făcu milă de ea. Soţul ei o consola, dar femeia n-avea urechi să-l audă. Copilaşul de două zile îi murise şi luase o parte din ea cu el.
   - Nu înţelegi, îi reproşa ea soţului ei, care încerca zadarnic s-o consoleze.
   - Cum să nu înţeleg? Sunt sigur că toate fiinţele de pe planeta asta au simţit asta măcar o dată în viaţă.
   “Unii mai mult ca alţii”, gândi Emma, fiindu-i milă de copilaşul femeii, de Joy care va creşte fără mamă şi de copilaşul ei dispărut, probabil mort şi neîngropat.
    Se așeză pe scaunul din sala de aşteptare, lăsându-l pe Tom singur cu copilul lui. Lângă ea era un cuplu cu un adolescent, iar femeia arăta foarte nemulțumită.
   - Băiatul nostru a venit cu o prostituată sub acoperişul meu! se răsti ea la fostul soţ. I-am interzis să aducă un caniș în casă, iar tu-mi ceri să nu-l cert pentru că a adus o prostituată?
   - Are 18 ani, comentă bărbatul. Nu mai fi atât de rigidă.
   Băiatul se ridică jenat, vrând să părăsească sala de aşteptare, iar mama lui îl întrebă unde merge.
   - Să-mi schimb scutecele, spuse tânărul, apoi părăsi încăperea.
   - E mult mai uşor când sunt mici, i se adresă străina lui Emma.
   - Sau când sunt în viaţă, se trezi Emma spunând.
   - Oh, îmi pare atât de rău, se scuză femeia.
   - Dar aveţi dreptate în legătură cu prostituatele, îi şopti ea la ureche. Nu cedaţi. Bărbaţii sunt nişte porci.
   - Fără excepţie, fu de acord vecina ei de scaun.
   - Nu chiar, comentă Emma, privindu-l pe Tom. El este diferit.
   - Sper să nu-i daţi drumul niciodată, atunci. Emma o privi şi dădu din cap. Vă doresc succes cu copilul... şi cu restu’, zise Emma, după care se duse la Tom.
   - Vrei să mergem la orfelinat de aici? Mi-ar plăcea să-ţi prezint pe toată lumea.
   - Da, spuse Tom, mi-ar plăcea mult să-i cunosc pe copii şi pe măicuţe.
   - Ar fi bine să participi şi tu cu mine la deschiderea noului orfelinat din New York, îi propuse Emma.
   - Da. Îţi voi da câţi bani vrei, dar nu mă pune să fac şi altceva pentru că nu mă pricep. Sunt judecător şi atât.
   - Jimmy Carter ştia doar să cultive alune, şi a ajuns al treizeci şi nouă-lea preşedinte al Statelor Unite, câştigând Premiul Nobel pentru Pace. Cred că şi tu te vei putea descurca cu nişte suflete pierdute.

   Fură întâmpinaţi cu căldură de măicuţe şi copii.
    Tom era impresionat de cât de intimă era acea casă. Nu semăna deloc cu un orfelinat, iar copiii păreau fericiţi şi normali. Alergau veseli prin salonul mare, mobilat în acelaşi stil plăcut cu al celui din New York. Un şemineu din piatră trona pe un perete împodobit deja pentru Thanksgiving şi zeci de dovleci erau împrăştiaţi ordonat cam peste tot. Unii copii desenau, alţii se ocupau cu tăierea dovlecilor, iar câţiva băieţei se jucau fotbal cu perna roz de pe canapea.
   - Puneți-o la loc! le ordonă sora Anna, care era cea mai severă de acolo.
   - Vrăjitoare, mârâi un băieţel roşcat cu pistrui pe nas, aranjând perna la locul ei. Hai afară să ne jucăm, îi propuse el prietenului mai mare, iar acesta se conformă.
    O fetiţă brunetă, cu rochiţa lungă până aproape de glezne, veni la ei şi-i privi un moment în tăcere. Apoi începu să vorbească şi nu se mai opri.
   - Sunteti căsătoriţi?
   - Nu, răspunse Emma zâmbind.
   - Păcat. Vă stă bine împreună.
   - Am fost căsătoriţi odată, spuse Tom, fără să ştie de ce.
   - Și ţi-ai găsit o altă iubită?
    Când el dădu să răspundă, fetiţa continuă.
    - Şi tata şi-a găsit o altă iubită. Îmi spunea mereu că totul e în regulă. Apoi, de Crăciun, ne-a părăsit.
   Ei o priveau muţi, fără să ştie ce să-i spună copilei.
   Părea inteligentă şi deloc traumatizată.
    - Mama a plâns zile întregi, iar eu n-am putut face nimic.
    Acum ochii copilei deveniră trişti.
    - Eram micuţă, dar ştiam că mama suferă, aşa că încercam să n-o supăr şi eu. Mă jucam mult în camera mea şi câteodată mă culcam nemâncată. Nu voiam să cobor la bucătărie; mama stătea chircită pe canapea şi plângea mereu. Apoi şi-a pierdut serviciul şi, ca prin miracol, a încetat să mai plângă. Seara îi mulţumeam lui Dumnezeu că mama nu mai lucra. Credeam că era un lucru bun. Într-o zi, mama m-a luat în poala ei şi m-a strâns în braţe ore întregi. ”Ai slăbit”, mi-a spus ea. ”N-am fost o mamă bună, nu-i aşa?” ”Nu are importanţă, mami”, i-am spus eu. ”Acum eşti cu mine şi totul va fi bine.” ”Da, mi-a spus ea, totul va fi bine.” În seara aceea, mi-a făcut pui cu sos de ciuperci, plăcintă cu brânză şi mărar, preferata mea, şi un tort mare cu cremă de alune. Am râs şi am povestit amândouă până târziu; aceea a fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea. A doua zi, când am venit de la şcoală, am găsit-o în cada plină cu apa roşie. Mă părăsise. De atunci, nu mai cred pe nimeni când îmi spune că totul va fi bine.
   - Și tatăl tău? o întrebă Emma, abia reținându-și lacrimile.
   - Tata m-a adus aici şi mi-a spus că, după ce o va convinge pe soţia lui, va veni şi mă va lua la ei acasă. Apoi ea i-a făcut un bebeluş şi, dup-aia, încă unul. Mi-a zis că îi era greu să mă ia la el, pentru că soţia lui nu lucra şi nu aveau bani suficienţi. Venea la mine în fiecare sâmbătă, dar nu stătea mult. Îmi aducea mereu jeleuri cu gust de coca-cola. Apoi, într-o zi, n-a mai venit deloc. Într-un an, de Crăciun, am primit o scrisoare de la el; îmi spunea că se mutase în Canada şi că-i părea rău că nu mai putea să mă vadă. Mi-a zis că era sigur că voi reuşi să mă descurc, pentru că eram foarte deşteaptă.
   Fetiţa îşi privea unghiile mâncate.
    - N-am putut niciodată să îi spun că uram jeleurile cu gust de coca-cola.
    Emma o privea cu fața plină de lacrimi.
   - Fetiţa asta, este a ta? îl întrebă ea pe Tom, schimbând subiectul pe neaşteptate.
   - Da. Ai văzut-o?
   - Puţin. Am vizitat-o la spital, dar Rain a pus stăpânire pe ea.
   - Cine este Rain? întrebă Tom, dar Rebecca o luă deja la fugă după prietenul ei roşcat şi nebunatic.
   Măicuţele păreau obişnuite cu vânzoleala copiilor; pe la ora patru, au servit chec din lămâie şi crumbel de mere, cu ceai de tei. Făcuseră focul în şemineu şi toţi se strânseseră în jurul mesei. Unii copii stăteau pe jos, alţii în picioare şi, cei mai norocoşi, pe scaune. Privirea Emmei fu atrasă spre geam, unde pe un fotoliu mare alb, stătea o fetiţă şatenă cu părul până la brâu. O privea direct, iar când Emma se uită ţintă la ea, fetiţa nu-şi plecă ochii. Emma n-o mai văzuse niciodată, dar era fascinată de mica făptură care o privea insistent. Luă o bucată de chec şi se îndreptă spre geam.
   - Bună, spuse fetiţa când Emma puse pe măsuţa din lemn roşcat prăjitura, mă cheamă Rain.
   Emma se aşeză pe celălalt fotoliu şi se prezentă la rândul ei.
   - Ai venit aici ca să înfiezi un copil? o întrebă Rain.
   - Nu. Dar nu e o idee rea.
   - Da. Şi eu credeam că am idei geniale, dar mama îmi spunea mereu că nu e adevărat.
   - Eu cred că eşti o fetiţă genială, Rain. Şi ai un păr minunat.
   - Mulţumesc. Sunteţi actriţă?
    Emma negă din cap, iar fata îi spuse că probabil seamănă cu una.
   - Unde sunt părinţii tăi, Rain?
   - Pe tata nu l-am cunoscut, iar mama e pe aici.
   - Pe aici, prin casă?
   - Nu. Dar mă vizitează câteodată. E foarte bogată. Are o casă aici şi una la New York. Am vizitat-o nu de mult.
   Emmei îi părea rău să audă poveştile triste ale acelor copilaşi nevinovaţi. Se simţea atrasă de ei, iar Rain o fascina. Oare cum putuseră acei părinţi să-şi abandoneze copiii? Era mai hotărâtă ca niciodată să deschidă un orfelinat.
   Sau mai multe, dacă asta putea salva suflete nevinovate.
   - Ce-ţi doreşti să înfiezi? o întrebă Rain.
   - Nu ştiu. Nu m-am gândit.
   - Gândeşte-te.
   - Poate un băieţel. Am şi eu unul şi sunt convinsă că şi-ar dori un frăţior. S-a săturat să se mai măsoare şi să capete ordine de la sora lui mai mare.
   - Ah, deci ai doi.
    Emma ar fi vrut să-i spună trei, dar n-o făcu.
   - Nu te-ai gândit vreodată că poate ar fi bine să înfiezi şi o fată? Poate că fiicei tale i-ar plăcea compania mea, nu crezi?
    Fusese o frază simplă, dar plină de disperare, de dor şi de nevoia de a fi iubită.
   - Ți-ar plăcea să fii adoptată?
   - Mă simt bine aici, spuse Rain. Dar mi-ar plăcea să mă iei la tine.
   - De ce?
   - Pentru că eşti frumoasă, bună şi spui povești minunate.
   - Dar nu ţi-am spus încă niciuna, zise Emma, iar Rain ridică din umeri şi plecă, când o văzu pe sora Anna venind spre ele.
   - Deci aţi cunoscut-o pe Rain, spuse bătrâna cu un aer amuzat. E ceva fata asta.
   - Care e povestea ei?
   - V-a spus de mama ei care are reşedinţe cam peste tot în lume?
    Emma zâmbi aprobând, şi o lăsă pe femeie să vorbească.
    - Câteodată este o prinţesă, altădată, părinţii sunt în vacanţă şi trebuie să vină s-o ia. E plină de imaginaţie şi incredibil de talentată când e vorba să înflorească o povestioară. Acum şi-a băgat în cap că bebeluşul abandonat pe treptele casei - la fel ca ea - este cumva o rudă a ei.
   - A fost abandonată de mult?
   - Da. Şi nu s-a aflat niciodată. Ea spunea că mătuşa ei a lăsat-o acolo. Altădată spunea că a fost mama ei. E un copil bun, dar îi place să înflorească orice povesteşte.
   - Si puştoaica brunetă?
   - Liana. Povestea ei e tragică şi adevărată, din păcate. Am adus-o la timp aici şi nu are sechele prea mari. La un moment dat, o familie a vrut s-o adopte, iar ea a refuzat. În ciuda voinţei ei, aceştia au luat-o acasă, dar le-a făcut viaţa un coşmar şi au fost obligaţi s-o aducă înapoi. E o fată plăcută şi ne ajută cât poate cu cei mici. E inteligentă, serioasă şi cu multă iniţiativă.
   - Şi Rain?
   - Rain este artista casei. Ea spune poveşti copiilor, compune poezii şi face scrisori pentru Moş Crăciun, preşedintele Obama sau spiritul lui Abraham Lincoln.
    Emma zâmbi. Şi ea îi scrisese lui Moş Crăciun şi unui spirit, dar nu-şi mai aducea bine aminte.
    - Câte zile vreţi să staţi la noi? întrebă măicuţa.
   - Depinde când medicul ne lasă s-o luăm pe Joy acasă.
   - Avem o cameră de oaspeți; ne-ar face mare plăcere s-o folosiţi.
   - Mulțumesc pentru propunere, dar cred că e mai indicat să mergem la hotel.
   - Sunt două paturi în cameră, spuse măicuţa care simţise stânjeneala Emmei.
   - Sunteți sigură, soră Anna?
   - Ne va face o plăcere deosebită să vă avem printre noi.
   Camera de oaspeţi era mare şi curată. Mobilierul nu era cine ştie ce, dar era confortabil şi util. Perdelele albe din borangic erau transparente şi, în depărtare, se vedea insula Alcatrazului. Pe jos era parchet alb şi un covor mare crem cu roz trona în mijlocul camerei. Două paturi de o persoană, cu aşternuturi imaculate, erau aşezate lângă geam şi fiecare avea câte o noptieră crem cu marginile roz.
   - E foarte primitoare această cameră. Vă mulţumesc pentru ospitalitate, spuse Emma. De altfel, întreaga casă este frumoasă.
   - Da, spuse sora Anna, încercăm să dăruim copiilor un cămin, nu doar un acoperiş şi câţiva pereţi.
   Restul zilei, îl petrecură în compania copiilor şi se distrară de minune. Au făcut gogoşi, bezele şi cartofi prăjiţi.
    Pe la ora 6, Tom şi-a exprimat dorinţa să meargă s-o vadă iarăşi pe Joy la spital, iar Emma l-a încurajat să o facă. Seara vorbi la telefon cu Sara şi aceasta-i spusese că ajunseseră cu bine la părinţii lui Tom. Casa era fastuoasă, iar bunicii lor pregătiseră toate mâncările lor preferate. După 10 minute, Sara îi ură mamei ei noapte bună. Îi spuse că o iubeşte şi că, în mod cert, Tora va petrece în sfârşit prima ei noapte de sex cu George cel cumsecade. Emma nu voi să intre în amănunte cu fata ei pe acest subiect, dar ştia că unde nu era foc, nu ieşea fum. Îşi dorea ca prietena ei din copilărie să fie fericită şi să întoarcă pagina unei vieţi pe care n-a meritat-o niciodată.
   Când Tom se întoarse de la spital, avea un zâmbet larg pe faţă. Fericirea era cel mai frumos accesoriu, gândi ea.
   - E atât de drăguţă, Emma. Şi să fiu al naibii dacă nu-ţi seamănă.
   Ea râse şi-l pupă pe cap, apoi se duse să se spele pe dinţi. Când ieşi din baie îl văzu pe Tom privind pe geam.
   - Știi, spuse el privind Alcatrazul, cea mai cumplită noapte pentru prizonierii de pe insulă era noaptea de Anul Nou. În timp ce ei stăteau închişi în celulele minuscule, oamenii liberi sărbătoreau, iar muzica şi voia bună ajungea până la urechile lor. În timp ce, pentru oamenii normali, Revelionul însemna speranţă şi o super petrecere, pentru prizonieri era conştientizarea a ceea ce au pierdut. “Cine a încălcat legea, merge în închisoare şi cine a încălcat legea închisorii, merge la Alcatraz”. M-au impresionat cuvintele acestea scrise pe un afiş enorm lipit pe unul din pereții puşcăriei. La fel și pozele lui Al Capone și ale celorlalți ucigași cu privirile lor sarcastice si demoniace. După câţiva ani de Alcatraz, aceştia au devenit parcă mai „mici”, înfrânţi şi pierduţi.
   - Da, am văzut poza aceea în care cei mai crunţi criminali, care speriaseră o lume întreagă, erau în şir indian pe culoarele Alcatrazului, cu capetele plecate şi umerii gârboviţi. Înfrânţi, ăsta e cuvântul, într-adevăr.
   Emma îşi dădu cu cremă pe mâini şi, punându-şi un halat pe ea, îi spuse lui Tom că merge să le spună noapte bună copiilor.
   - Dar le-ai spus o dată.
   - Nu şi lui Rain. Era la duş şi n-am vrut s-o deranjez.
   Când ajunse în camera fetiţei, aceasta stătea cu veioza aprinsă şi citea o carte. În mâna avea un prosopel uzat pe care-l freca la colţuri, iar când Emma îşi făcu apariţia, fetiţa îşi ascunse prosopelul.
   - Şi eu am avut o pernuţă cu care dormeam mereu când eram mică, spuse Emma. Am numit-o Nanici şi am fost devastată când, într-o vară, la un hotel din Caraibe, fără să-şi dea seama, menajera mi-a luat pernuţa cu celelalte aşternuturi şi mi-a dus-o la curăţat. N-am mai găsit-o niciodată şi am plâns zile întregi. Mama mi-a luat o altă pernuţa, în formă de inimă, dar nu era acelaşi lucru.
   - Pe el îl cheamă Lost, spuse Rain, luându-şi prosopelul şi ducând colţul la nas.
   - Îl ai de mult?
   - Cred că da, spuse vag fetiţa. Dacă mă adopţi, va trebui să-l luăm şi pe Lost cu noi.
   - De ce l-ai numit Lost?
   - Pentru că e pierdut. Tot aşa ca mine.
   - Dar ai spus că mama ta ştie unde eşti.
   - Da, dar nu vine după mine şi atunci tot pierdută sunt, nu-i aşa?
   - Bănuiesc că da, spuse Emma tristă. Ce ai zice dacă în vacanţa de Crăciun te-aş lua la mine acasă, în New York?
   Fetiţa sări în capul oaselor şi, cu nespusă fericire în ochi, întrebă:
   - Chiar? Ai face tu asta pentru mine?
   - Sigur. Eşti cea mai dulce fetiţă pe care am văzut-o vreodată.
   - Şi fetiţa ta?
   - Şi Sara e dulce, dar tu eşti mai micuţă şi mai inocentă.
   Când se întoarse în camera lor, Emma îi povesti totul lui Tom. Era emoţionată şi plină de fericire la gândul că fetiţa va petrece Crăciunul cu ei, dar deocamdată voia să țină secretă vizita fetiței la New York.
   - Doamne, Tom, ştiu că Rain nu e Angel, dar și seamănă atât de mult.
   - Angel era blondă, iubito, iar Rain e şatenă.
    El ar fi vrut să-i spună că nu diferenţa de culoare a părului era problema, ci faptul că fetiţa era moartă.
   Dar n-o făcu.
   - Ştiu, ştiu. Fizic nu-i seamănă şi, de altfel, măicuţele estimează că fata are cam 13 ani, dar are ceva ce-mi aduce aminte de Angel. Uite, de exemplu, faptul că-şi freacă colţul prosopului de nas. Tot aşa făcea şi Angel cu urechea iepuraşului.
    Tom o privi trist. Niciodată nu va reuşi s-o uite pe copilă şi va căuta s-o găsească în orice fiinţă umană, gândi el.
   - Aşa ca multe alte zeci de copii, zise Tom.
   Emma se culcă, fără să-i spună că plănuia s-o ia pe Rain la New York în timpul Crăciunului. Înainte să adoarmă, îşi imagină cum o strângea pe Angel la piept şi o mângâia pe părul moale blond. Mirosul familiar îi invadă simţurile şi-şi strânse perna în braţe; adormi plângând şi se visă iarăşi pe plaja din Montauk, unde se juca cu fata ei.
    Apoi, cineva o striga şi ea se întorcea pentru o secundă să privească persoana din zare, dar nu vedea pe nimeni şi, când „revenea”, Angel nu mai era nicăieri. Dintr-odată, plaja frumoasă se transforma într-un loc sinistru şi o furtună puternică umfla marea care venea ameninţător spre ea. Şi fugea, fugea, dar avea picioarele grele, era obosită şi-i curgea sânge din ochiul stâng. O căuta disperată pe Angel, dar n-o găsea nicăieri şi, apoi, se trezea într-un cimitir, în faţa unei pietre funerare pe care scria „Aici e casa ta. Khalua şi îngheţată. Whisky și cola.”
   Aşa se terminau toate coşmarele ei. Cu ceva ce nu înţelegea, bizar şi dureros, la fel de oribil ca și propria ei viaţă.

Capitolul 16

   În timp ce Emma şi Tom petreceau Thanksgivingul în San Francisco cu orfelinii şi cu Joy, care tocmai ieşise din spital, Renn inspecta pentru ultima oară restaurantul.
    Voia ca totul să fie perfect. Mike urma s-o prezinte părinţilor lui şi, fiindcă Renn era îndrăgostită nebuneşte de el, voia cu orice preţ ca aceştia s-o placă. Îşi schimbase vestimentaţia de vreo 5 ori, iar în final se decisese pentru ceva simplu, dar elegant şi un machiaj foarte discret. Rochia verde-albastră din mătase îi cădea perfect pe silueta zveltă şi îşi ridicase părul în coc, lăsând câteva şuviţe rebele să-i cadă în jurul feței şi pe gâtul lung. Ca bijuterie, îşi pusese nişte cercei mici din diamante şi o brăţară din aceleaşi pietre care străluceau frumos. Şi-ar fi dorit ca părinţii ei să fie acolo, dar erau plecaţi în Europa şi nu se întorceau decât puţin înaintea Crăciunului.
   Uşa restaurantului se deschise şi primii clienţi apărură. Zâmbetul lui Renn dispăru când îl văzu pe Richard la braţ cu Susan.
   - Bună seara, spuse el jovial, sărutând-o pe obraz.
    Susan salută reticentă, neştiind care va fi reacţia lui Renn de data aceea.
   - Bine aţi venit, spuse ea, politicoasă.
   Nici măcar ei nu puteau să-i strice buna dispoziţie. Şi de altfel, Richard nu mai era problema ei, ci a Emmei. Sau probabil că nici măcar a ei; în timpul petrecut la Dusmuir, Tom și cu ea fuseseră mai apropiați ca niciodată şi Renn cu prietenele pariaseră pe împăcarea lor. Doar Tora fusese mai reticentă, dar era şi ea prinsă în povestea cu George, aşa că nu avusese timp să analizeze cuplul Miller.
   - Îți prezint geniul care a decretat că sunt un geniu, spuse Richard, referindu-se la Susan. Dar v-aţi văzut deja.
   Renn zâmbi:
   - Îmi pare rău pentru prima noastră întâlnire, se scuză ea, iar Susan acceptă scuzele fericită, în timp ce Richard o privea ca pe un extraterestru.
   - Ei, da, făcu Renn, sunt fericită, deci fericirea altora nu mă mai deranjează. Am devenit mai bună, mai îngăduitoare. Sper să mă şi ţină.
   Râsete. Renn întotdeauna ştia să râdă de ea însăși; îşi cunoştea defectele şi încerca să şi le corecteze. În general, avea un suflet bun şi cei care ajungeau s-o cunoască bine, ştiau că era doar foarte capricioasă, nu şi egoistă.
   - Mă bucur că nu m-ai dat afară din restaurant, spuse el, când Susan plecă la toaletă.
   - Ți-am spus: sunt îndrăgostită, iar cu Emma am fost sigur de la început că n-aveai nici o şansă. E prea îndrăgostită de Tom.
   - Da. Nu-l va uita niciodată, de aceea am preferat să mă retrag.
   - E serios între tine şi roşcata asta drăguță?
   - Nu ştiu încă, dar o plac mult. E inteligentă, sofisticată şi simplă în acelaşi timp, şi nu-şi mai doreşte copii. Iar eu, ştii bine că nu mi-am dorit niciodată, aşa că, da, s-ar putea să devină serios. Am tot timpul din lume ca să văd unde merge relaţia asta.
   - Pe mine m-ai iubit? îl întrebă ea.
   - Mult. Dar cu timpul ne-am pierdut. Era ceva în relația noastră care m-a deranjat întotdeauna, dar nu știu să definesc exact.
    Ea dădu din cap:
   - Nu eram compatibili. Pasionați, dar nepotriviți. Devine frustrant, nu-i așa?
    El era de acord.
   Apoi, Renn îi povesti rapid de Mike şi cum că, în acea seară, urma să-i cunoască părinții, iar Richard fu fericit pentru ea. Era bine că reuşiseră să rămână prieteni. De fapt, era cel mai bun lucru care putea să li se întâmple.

   La ora 8 fix, Mike îşi făcu apariţia împreună cu Grace şi Oliver Wright, un cuplu frumos chiar şi la 70 de ani.
    Mama lui George era îmbrăcată într-o rochie din caşmir gri-perlă, avea părul blond coafat pe spate, a la Jane Fonda, iar Oliver, în smoking-ul negru, era eleganţa întruchipată. Înalt, bronzat şi cu riduri care-l prindeau bine, aveai impresia că tocmai coborâse dintr-o reclamă de la Armani. Renn se simţea nervoasă, dar, după ce se instalară la masă, îşi dădu seama că părinţii lui Mike erau foarte haioşi.
   Glumeau din orice şi Renn îşi spuse că s-ar fi înţeles perfect cu părinţii ei, cărora la fel ca şi cuplului Wright, le plăcea să râdă. Oliver fusese controlor de trafic aerian, iar soţia lui, anestezistă în diferite spitale din Washington.
   - Ne place de tine, Renn, decretă Oliver, între pate-ul de foie gras şi supa de homar. Iar restaurantul tău e minunat. Mâncarea e delicioasă şi totul aici este simbolul discreţiei.
   - Da, fu de acord Grace, suntem uşuraţi că eşti normală.
   Mike o privi pe mama lui şi ştiu că aceasta avea să-i pună iarăşi pe tavă relaţia cu ultima lui iubită.
   - La un moment dat, continuă Grace, credeam că va deveni serios între el şi Alicia.
   - Alice, o corectă Mike, ştiind că mama lui o făcea intenţionat.
   - N-am ştiut de existența lui Alicia până în seara asta, spuse Renn, făcându-i să zâmbească.
   - Oh, da, făcu George, au fost cam un an împreună.
   - Şi ce s-a întâmplat? întrebă Renn, nebăgându-l în seamă pe Mike.
   Grace luă o gură de şampanie şi, cu ochii în farfurie, mormăi ironic:
   - S-o fi săturat să doarmă în aceeaşi cameră cu cele două pisici ale ei, care se urau, şi cu papagalul nevrotic şi vulgar.
   Râsete.
   - Nu este chiar atât de...
   - Este o persoană oribilă, îi tăie Oliver vorba lui Mike.
   - Mă refeream la papagal, spuse Mike.
   - Și papagalul era oribil, continuă Grace.
   - Cum arată Alicia? întrebă Renn
   - Îți aduci aminte de Julia Roberts în Pretty Woman? zise Oliver. Ei bine, era opusul ei.
   Renn se amuză de minune. Îi adora pe părinţii lui George.
   - De câţi ani sunteţi căsătoriţi şi care este secretul vostru? îi întrebă ea, admirativ.
   - Suntem împreună de 48 de ani, răspunse Grace şi avem o căsătorie fericită. Dar dacă un judecător ne-ar înregistra când ne certăm, sunt sigură că ne-ar da închisoare pe viaţă.
   Renn râdea cu lacrimi.
   - Secretul, începu Oliver, este că am susţinut-o în tot ce-a vrut să facă în viaţă.
    Apoi mai încet:
    - Şi Dumnezeu mi-e martor că a încercat să facă un milion de lucruri.
   - Mda, zise Grace, tare m-ai mai susţinut când am vrut să scriu o carte.
   - Pentru Dumnezeu, Grace, era o carte despre furnici! Te-am susţinut cât am putut, spuse el dezinvolt, aruncându-i lui Mike o privire amuzată.
   - Aaa, da, zise Grace, punându-şi arătătorul la tâmplă, îmi aduc exact aminte ce mi-ai spus. „Cartea asta ar trebui s-o numeşti: Cum să reuşeşti când eşti proastă şi plângăcioasă?”
   - E adevărat că în acea perioadă te smiorcăiai mereu, zise Oliver, ridicând din sprâncene.
    Erau în dezacord, dar nu se certau şi se înţelegeau aşa cum perechile căsătorite ar fi trebuit să se înţeleagă, dar cum deseori nu se întâmpla.
    - Te-am susţinut în toate proiectele tale feministe, mai spuse el deloc convins, iar Mike buşi în râs.
   - Mda, pufni Grace, dacă-ţi pasă atât de drepturile femeii, ar fi trebuit să găteşti mai des.
   - Ar fi fost inutil, iubito. Eşti o gospodină atât de bună şi fericită. Eşti o mamă perfectă şi-n plus nu te-ai îngrăşat deloc.
    Renn zâmbi.
   - Ooo, iar începi cu grăsimea? Am luat 4 kilograme, nu mai dramatiza atât.
   - Ați stat vreodată o săptămână fără să vă vedeţi? îi întrebă Renn amuzată.
   - Da. Într-un an m-am dus la Mike, în California, să am grijă de labradorul lui, în timp ce el era în vacanţă, spuse Grace.
   - Nu eram în vacanţă, ci în Africa, să-i ajut pe copiii defavorizaţi, mamă. Şi mi-ai pierdut câinele!
   - N-am spus niciodată că sunt o expertă în îngrijirea animalelor. Și-apoi, îi şopti Grace lui Renn, era foarte prost dresat animalul.
   - Ştii că nu sunt surd și că sunt chiar lângă tine, da?
   - Oh, iubitule, spuse ea mângâind mâna lui Mike, îmi pare rău pentru căţel... şi pentru toate celelalte. În acea vacanță, i-am dat şi foc la casă, îi explică ea lui Renn. Nu ştiu cum s-a întâmplat.
   - Ai aprins beţişoare chinezeşti peste tot, comentă Oliver, asta s-a întâmplat. Şi doar i-am spus cât de tare le urăsc.
   - Credeam ca pe chinezi îi urăşti, spuse Grace, făcându-se că-i pasă.
   - Eraţi şi dumneavoastră acolo? îl întrebă Renn, confuză.
   - Nu. Dar aş fi putut fi, răspunse Oliver.
   - Aș fi preferat să-mi scot un ochi cu cuţitul de la bucătărie, decât să fie şi el cu mine în acea perioadă. Mă obosea îngrozitor cu problemele lui de la serviciu.
   Oliver o privi mirat:
   - Dar nu mi-ai spus niciodată asta.
    Grace ridică din umeri şi atacă raţa a l’orange pe care chelnerul tocmai i-o pusese în faţă.
    - Sau asta e pentru treaba cu grăsimea? o întrebă el tandru și ea ridică din umeri.
   - Unde v-aţi cunoscut? întrebă Renn, râzând.
   - La bibliotecă, răspunse Grace zâmbind. Mai multe prietene de-ale mele îşi găsiseră perechea acolo, aşa că am decis să mă pun şi eu pe citit, glumi ea, mama lui Mike fiind o femeie foarte cultivată. După nici o săptămână, un lungan osos şi creţ s-a prezentat la masa mea şi mi-a spus că-i plac fetele deştepte. Am ieşit din plictiseală cu el de vreo două ori şi apoi am înţeles că-mi plăceau băieţii cărora le plăceau femeile deştepte. Din păcate, nu-l agream deloc pe tatăl lui. Nu-i convenea că ieşeam cu prietenele mele în oraş. Într-o zi, m-a întrebat dacă nu mă plictisisem să vorbesc cu ele atât de des despre cusut şi reţete de bucătărie. El asta-şi imagina că făceam. I-am spus că noi vorbeam doar despre sex şi că nu ne plictiseam deloc.
   Renn râse.
   - Și, ce s-a întâmplat când i-aţi spus asta?
   - A făcut o criză cardiacă şi a murit, răspunse Oliver în locul ei, iar Renn regretă că pusese întrebare.
   - După 5 ani! Dragul meu soţ nici acum nu m-a iertat, îi explică ea lui Renn. Şi doar mă împăcasem cu dragonul. Am ajuns chiar să-l iubesc, iar Oliver ştie asta.
    Mike își privea părinții cu drag. Așa fuseseră mereu: veseli și puțin nebuni, dar îi dădură toată dragostea pe care un părinte putea s-o dea unui copil, și pentru asta le era foarte recunoscător.

   Tora şi Ava sărbătoreau împreună Thanksgivingul şi petreceau o seară agreabilă.
    James şi Lilly se înţelegeau de minune, chiar dacă fata avea cu 3 ani mai mult ca el. Cele două prietene îi lăsaseră pe copii să decidă în privinţa meniului în acel an, iar acum priveau masa plină cu pizza, hamburgeri şi tot felul de prăjituri pline de coloranţi.
   - Spune-mi, zise Ava, de ce am fost de acord cu aşa ceva?
   - A fost un an greu pentru toată lumea, îi aminti Tora, zâmbind.
   - Da. Iar acum, că am scăpat din mâna lui McKiddo, o să-i omorâm noi pe copii cu toată combinaţia asta de grăsimi şi zahăr, nu-i așa?
   - Se vede că eşti instructoare de sport, râse Tora.
   Era primul an în care sărbătorea Thanksgiving-ul fără Carter, şi-i era recunoscătoare lui Dumnezeu că viaţa ei anterioară luase sfârşit. George şi cu ea erau din ce în ce mai mult împreună şi acesta regreta că nu putea fi cu ea în acea seară, dar îi promisese de mult lui Amy să sărbătorească Thanksgivingul cu ea şi cu mama ei. Connor era încă la Roma, aşa că cele două prietene erau fericite că pot fi împreună.
   Petrecură o seară veselă, bogată în calorii, râsete şi filme de Crăciun şi nimeni nu pomeni de tragediile acelui an.

   De când ajunsese la New York, Emma se gândea mereu la Rain şi nu înceta să le vorbească prietenelor de ea: Rain era inteligentă şi amuzantă, Rain compunea cele mai frumoase cântece pe care le auzise vreodată.
    Lui Rain nu-i plăcea ficatul - exact ca şi ei - dormea cu un prosopel, tot aşa cum dormise și ea în copilărie cu Naniciul. Cele trei prietene o priveau fără să spună nimic, dar Renn făcea eforturi supraomenești să n-o repeadă. Apoi, într-o zi, plictisită de ce-i plăcea sau nu lui Rain, îi zise lui Emma că mai erau şi alte subiecte de conversaţie.
   - Cum ar fi, de exemplu? Familia Wright?
   - Ce vrei să spui?
   - Că şi tu ne oboseşti cu Olivier al tău şi cu Grace cea amuzantă.
   - Mă pedepseşti pentru că m-am împrietenit cu Susan, nu-i aşa?
   - Deloc, răspunse Emma. Richard nu înseamnă nimic pentru mine. Şi, de altfel, nici nu ştiam că te-ai împrietenit cu ea. Cum este?
   - Haioasă, spontană şi foarte relaxată, în general. Nu poţi să nu o placi.
   Emma ridică indiferentă din umeri. La ora aceea tot ce-o interesa era Rain.
   - Dar tu şi Tom cum sunteţi? o întrebă Ava.
   - În dezacord în ceea ce o priveşte pe Rain. Aş dori s-o aduc aici de Crăciun, dar el spune că nu e o idee bună.
   - Și de când asculţi tu ce-ţi spune el? întrebă Renn.
   - N-am spus că ascult. Am hotărât că, de Crăciun, fetiţa va veni la mine, iar dacă lui Tom nu-i place, n-are decât să stea acasă cu Joy... chiar dacă asta m-ar întrista.
   - Cum e Joy? întrebă Tora.
   - Superbă, roz şi incredibil de calmă. Doarme toata noaptea, visul oricărei mame.
   - Probabil că de la medicamentele pe care le-a înghiţit nebuna de Abigail, spuse Renn. Unde este ea?
   - Tom a transferat-o la spital în New York; medicul ei e foarte competent şi lui Tom îi va fi mai uşor s-o viziteze aici. A aflat că tot ceea ce i-a spus, a fost o minciună. Mama lui Abigail l-a sunat şi i-a spus că Abigail refuzase cu ani în urmă să-i mai vorbească. Nu l-a contactat niciodată pe Tom înainte, deoarece ştia că fiica ei era bine, şi a crezut că datorită stabilităţii lor conjugale, ea se vindecase miraculos. I-a mai spus lui Tom că Abigail a avut câţiva ani foarte bizari; ani scăldaţi în droguri şi alcool. Frecventase persoane foarte excentrice, iar câţiva dintre prietenii ei erau foşti puşcăriaşi.
   - Incredibil, spuse Ava, când o vedeai ai fi putut jura că e o sfântă.
   - Da, comentă Renn. Eu n-am avut niciodată încredere în ea.
   - Tu n-ai încredere în nimeni, zise Emma.
   - Și am dreptate. Ce am rezolvat dacă am crezut în tine? Mi-ai furat iubitul, zise ea pe un ton serios, dar amuzant. Tom ce-a obţinut cu încrederea lui în Abigail? O schizoidă, cu trecut dubios, care şi-a abandonat copilul pe treptele unui orfelinat.
   - Ce viaţă, biata Abigail! spuse Tora.
   - Avea dreptate George din serialul Seinfeld când zicea că “ciclul vieţii e de-andăratelea”. Bonusul vieţii ar trebui să fie orgasmul de început, nu azilul de bătrâni, spuse Renn.
   - Nu văd legătura cu Abigail, spuse Emma.
   - Nici nu e. Doar voiam să spun că mi-e dor de serial.
   - Te plac părinţii lui Mike? o întrebă Emma, încrucişându-şi picioarele.
   - De ce nu m-ar plăcea? Sunt inteligentă, puternică, independentă şi frumoasă.
   - Tu chiar eşti convinsă că Soarele răsare din fundul tău, Renn, nu-i aşa? întrebă Emma şi toate bufniră în râs.
   - Renn e ca şi Tony Montana din Scarface, glumi Ava. Tot ce are este cuvântul de onoare şi testiculele.
   - Ai uitat perspicacitatea, glumi Renn.
   - Asta ţi se trage doar din spionat, glumi Emma.
   - A fost o perioadă tranzitorie, spuse roşcata. Perioada în care v-am pus pe toate sub urmărire e apusă de mult.
   - Ce? întrebară toate trei, în același timp.
   - Oh, am uitat că nu v-am spus despre asta. Întotdeauna mă interesez de “noii prieteni”. Nu uitaţi, sunt moştenitoarea unui imperiu colosal.
   - Și asta înseamnă că toţi ceilalţi suntem nişte viermi răufăcători?
   - Nu. Doar că nevroza e mare la mine în familie şi aşa am fost obişnuită. Să cercetez în amănunt fiecare persoană care-mi intră în viaţă. După ce primesc informaţiile, totul intră în normal. Sau nu. Cu voi totul e în regulă şi promit că niciodată n-o să vă mai pun sub urmărire... fără motiv.
   - Ai plătit un detectiv? întrebă Tora a treia oară.
   - Doar la început, răspunse Renn. Apoi ne-am descurcat altfel; e vorba de Gary. Apropo, ştiţi că săptămâna trecută a venit la restaurant şi mi-a spus că se mută în Vancouver? Şi-a regăsit pe Facebook iubita din liceu şi s-a hotărât să plece la ea.
   - Foarte interesant, i-o tăie scurt Ava. Ce amănunte ai aflat despre mine?
   - Că nu-ţi place Renoir; spui că picta femei pe care le credea stupide.
   - Ăsta nu-i un secret, spuse Ava.
   - Ah, vrei secrete? făcu Renn, apropiindu-și faţa de cea a Avei. Te deghizezi pentru Connor în fiecare sâmbătă.
   - Cum naiba știi asta?! sări Ava.
   - M-a costat o grămadă de bani, spuse Renn serioasă.
   Emma şi Tora râdeau pe înfundate.
   - Nu văd în ce măsură te putea interesa ce fac eu în dormitor cu soţul meu!
   - Am auzit că voi, instructoarele de sport, sunteţi beton în pat şi voiam să învăţ o mişcare-două.
    Ochii Avei ieşiră din orbite şi pe Renn o bufni râsul.
   - Ai văzut ce uşor te pot omorî? Camează-te, n-am angajat niciun detectiv pentru asta.
    Ava respiră uşurată.
    - James mi-a spus.
   - Ce? sări Ava.
   Râsete.
   - Într-o seară, când te-am sunat, James mi-a spus că nu te poate da la telefon pentru că eşti ocupată cu Connor, să faci pe cowboy-ul.
   Râsete isterice. Ava se uită de la una la alta şi nu găsea nimic de spus.
   - Iarăşi faci chestia aia cu sprâncenele, zise Emma, forţându-se să nu mai râdă.
   - Nu-i adevărat, spuse Ava. Ce chestie?
   - Hai, spuse Renn amuzată, dă-ne mai multe detalii. N-avem nimic împotriva fetelor care se joacă de-a cowboii şi a băieţilor ce dau cu biberonul.
   - Despre ce biberon vorbeşti? Cum poate un cuvânt ordinar să pară atât de vulgar în gura ta?
   Se distrau copios pe seama Avei, dar le-a venit rândul fiecăreia în parte. În final, au petrecut o seară aşa ca altădată, când nici un criminal nu era pe urmele lor şi când încă mai știau cum este să râzi. De fapt, au petrecut mai bine ca niciodată, pentru că se cunoşteau mai bine; povestea cu McKiddo le apropiase mult, se apreciau, respectau şi iubeau. Deveniseră aproape ca o familie şi nu-şi doreau decât binele una alteia. Făcuseră greşeli şi învăţaseră din ele, iar acum erau pregătite să meargă mai departe, evitând să mai facă aceleaşi erori şi încercând să profite de viaţă la maxim, să fie recunoscătoare pentru ce aveau şi pentru ce nu pierduseră.

   Abigail stătea în camera albă şi-l aştepta pe Tom. Îşi făcuse o listă cu hotărâri importante: nu fi agitată, vorbeşte calm, vorbeşte cursiv, nu-l lăsa să-ţi vadă tremuratul mâinilor, arată-i că-ţi pare rău de ce ai făcut, nu-i vorbi de copilă şi nu-l lăsa să-ţi vadă disperarea.
    Apoi scotoci prin buzunar şi scoase altă listă: flori, lapte, tequila şi prezervative. Decise că nu era lista bună, aşa ca o băgă în gură şi o mâncă.
   Tom intră în salon, îmbrăcat într-un pardesiu negru care-l făcea să arate ca un zeu. Ea-şi aduse aminte de săptămânile în care-l pândise şi-n care-şi imaginase cum ar fi fost dacă ar fi făcut dragoste cu ea. Fusese doar un vis care devenise realitate şi care apoi se transformase în coşmar.
   - Te iubesc dintotdeauna, spuse ea fără să vrea.
    Apoi încet:
    - Fii calmă, fii fericită.
    În sufletul ei, simţea că el se va întoarce la Emma şi îl detesta pentru asta, dar ştia că nu-l va uita niciodată. Tot aşa cum ştia că nici el n-o va ierta niciodată atunci când avea să afle ce i-a făcut lui şi familiei lui. Tom o privea cum se chinuia şi aproape că-i venea să plângă de mila ei.
   - Abigail, te simţi mai bine?
   Ea se puse pe râs. Un râs lugubru care-i schimonosea faţa, făcând-o să pară urâtă.
   - Giuseppe Verdi. Ştii cum e tradus în engleză? îl întrebă. Joe Green. Ha ha.
   Apoi brusc se întrerupse şi-l privi din cap până-n picioare.
    - Vii de la ea, nu-i aşa?
   - O cheamă Joy şi e frumoasă din cale afară, spuse el blând.
   - O cheamă Emma şi o urăsc din toată fiinţa mea.
   - Vorbesc despre fetiţă, Abigail.
   - Angel?
   El o privi cu milă.
   - Nu, iubito. Despre fetiţa noastră. Am numit-o Joy. Eşti de accord? Mi se pare un nume perfect pentru ea.
   Abigail îşi mişcă ochii din stânga în dreapta şi începu să-şi roadă unghiile.
   Fii interesantă. Fii cursivă. Nu-i arăta cât de disperată eşti.
   - Şi Angel? întrebă ea cu o privire sticloasă.
   - De ce mă întrebi de Angel? Ştii bine povestea.
   Abigail începu să ţipe ca din gură de şarpe şi, în câteva secunde, camera se umplu de asistente şi medici. Psihiatrul ei i-a cerut lui Tom, ca un timp să nu mai vină la ea. Orice vagă amintire o perturba, făcându-i rău.

   Emma decorase apartamentul de pe 6 decembrie deja.
    În familia lor, a decora bradul de Sfântul Nicolae, era o tradiţie la care ţineau. Erau ghirlande luminoase peste tot, Moşi Crăciuni şi fulgi de zăpadă de un luciu ce-ţi lua ochii. Lângă geam, puseseră pomul înalt de peste doi metri, plin de lumini şi globuri de toate culorile. Mirosea a brad şi beteala era agăţată pe toate lustrele şi veiozele din casă. Atmosfera era festivă şi toţi prietenii se strânseseră la ei. Renn comandă mâncare de la restaurantul ei: pui a la Maryland, cotlete de miel la grătar, sardine afumate şi maioneză de somon.
   Pentru final, aveau un platou bogat de brânzeturi: Cheshire, Stilton, Edam, Gorgonzola. Iar ca desert, struguri, mere şi un tort de lămâie, reţetă de la străbunica lui Renn care, spunea ea, avea origini române. Copiii erau toţi la capătul mesei şi se îndopau de parcă nu mai văzuseră mâncare vreodată.
   Prietenele lui Sara, Cuki şi Alexandra, erau şi ele invitate, dar erau la regim.
   Joy, aşezată într-un coşuleţ frumos şi confortabil, bolborosea ceva în limba ei, iar Lucas se juca cu picioruşele ei mici, între două înfulecări.
   Mike, aşezat lângă Renn, o privea cu ochi admirativi; era spontană şi veselă, făcându-i pe toţi să râdă, iar el era mândru să fie cu ea. Nu întotdeauna era de acord cu ce spunea, dar avea grijă ca ea să aibă acest drept. Hotărâse ca în seara de Crăciun s-o ceară în căsătorie, iar părinţii lui erau foarte fericiţi de alegerea făcută. Fiind conştientă de privirea lui, Renn se întoarse puţin şi se uită la el printre gene. Mirosea la fel cum arăta. Era un amestec de Tom Ford, aer curat şi trabuc. Se lipi discret de el şi îşi arcui lent trupul, ca o amintire uitată, trezită la viaţă. Se săturase să mai fie vitează de una singură şi se săturase de iubiţi neinteresanţi, egoişti şi mincinoşi. Ştia că Mike era exact ce-i trebuia şi, pentru prima oară în viaţă, îşi dori cu adevărat să se căsătorească. Era primul bărbat care umbla mai mult după mintea ei decât după femeia din ea. Asta-l diferenţia de restul.
   Niciodată nu-i trecuse prin minte să se culce cu ea, ca să-i poată coordona viaţa. Cel puţin aşa credea ea. Se săturase de versiunea adultă a cocoşeilor de 16 ani, iar instinctul îi spunea că Mike era cel bun.
   Cât despre Tom, purta un pantalon bleumarin din flanel, cămaşa albă şi un pulover roşu din caşmir. Nu era prea vorbăreţ, dar avea un aer mulţumit pe faţă. Joy era bucuria lui şi o iubea tot atât de mult ca pe Lucas şi Sara. Poate chiar mai mult, ţinând cont de faptul că biata fetiţă nu avea să crească lângă mama ei. Emma era prezentă aproape zilnic şi Tom aprecia enorm faptul că aceasta se implica în viaţa copilei. Ea ajunsese s-o îndrăgească mult pe Joy şi căuta diferite scuze că să meargă acasă la Tom şi s-o vadă.
   - Poţi să treci când vrei, îi spuse el într-o zi, ştiu că ţi-e dragă şi asta-mi face plăcere.
   Emma îi mulţumi. Era, într-adevăr, topită de dragoste pentru micuţa Joy.
   Nu avea niciun bărbat în viaţa ei, dar era liniştită şi, în afară de dorul ei permanent, starea generală era bună.
   Acum îşi privea prietenii şi era recunoscătoare să-i aibă pe toţi acolo. Tora părea din ce în ce mai îndrăgostită de George, iar Lily nu părea să aibă sechele evidente. Se ştia că cicatricile sufletului erau cele care se vindecau cel mai greu, dar fata avea doar 13 ani şi era plină de resurse.
   - Ce-i asta? se strâmbă Lucas, luând o gură de sole meunière.
   - E peşte, răspunse Renn, şi crede-mă, n-o să te omoare. Mai lasă şi tu pastele alea. Încearcă nişte legume la grătar. Sunt delicioase.
   - Mulţumesc pentru sfat. Acum pot merge să vomit? făcu băiatul, iar Renn îi întoarse spatele.
   - E scump Van Clef Arpel? întrebă Lily.
   - Numai dacă o să cumperi ceva, răspunse ironic Alexandra, „deşteapta” grupului.
   - Alexandra, tu n-ar trebui să vorbeşti cu fiinţe umane, râse Lucas, care se amuza întotdeauna pe seama prietenelor lui Sara.
    Le găsea interesante, sofisticate şi puţin cam nebune, dar în ansamblu era o plăcere să fii în compania lor.
   - Astăzi am reuşit să finalizez actele pentru noul orfelinat, îi anunţă Emma, ridicându-se în picioare cu un pahar de şampanie, şi cu o strălucire nouă în ochi. Sunt atâţia copii pe lumea asta care au nevoie de ajutor. Vă invit pe toţi să contribuiţi. Pentru mine, aceşti copii nu sunt doar nişte bieţi orfelini, sunt: Owen, care până la 6 ani a trăit cu mama lui handicapată, şi care a murit chiar în seara de Thanksgiving; Dean, dolofanul vesel care provine dintr-o familie de zece copii; Amanda, a cărei mamă a murit, iar superba iubită a tatălui ei n-o doreşte. Îi e frică că va face vergeturi şi-o să-i cadă sânii, dacă o să aibă un copil în casă! Amanda plânge de fiecare dată când se întoarce de la ei, dar ei nu-i pasă.
   - Indiferenţa este lipsa omeniei şi e cel mai mare păcat, spuse Tora tristă, cu gândul la micuţa Amanda şi la ceilalți orfani.
   - Sunt mândru de tine, Emma, spuse Tom, ridicând la rândul lui paharul. Şi-mi cer scuze că nu am fost mai maleabil în ceea ce priveşte venirea lui Rain pe 24.
   - Scuze acceptate, făcu ea o reverenţă, dar nu vei scăpa doar cu atât. După ce trec sărbătorile, vreau să redecorez totul aici şi doresc ca tu să mă ajuţi.
   - Cu cea mai mare plăcere, acceptă Tom, dar de ce vrei să modifici un decor perfect?
   - Pentru că am nevoie de această schimbare; ori acest apartament este aşa de 10 ani. Vreau ceva nou.
   - Nu e o idee rea, spuse Tora. Voi modifica şi eu totul la mine în apartament. Va fi o nouă casă, pentru un nou început.
   George o privi şi se bucură că decisese să întoarcă pagina, iar ea-l mângâie pe mână. O plăcea din ce în ce mai mult şi se vedeau destul de des, deşi nu fusese întotdeauna cazul. Ea îi spusese că, deocamdată, nu se putea angaja într-o relaţie şi, la un moment dat, el chiar avu impresia că ea se îndepărtează; spera însă din tot sufletul să nu ia o decizie greşită. Tora fusese trădată şi-şi pierduse încrederea în finalurile fericite. Pentru ea, nu existau decât lecţii de viaţă. George era din ce în ce mai îndrăgostit de ea.
   Era o femeie bună, inteligentă şi cu suflet, exact combinaţia ce-o căuta într-o persoană.
   - Este o mângâiere de bună ziua sau una de adio? o întrebă el, sperând ca soarta să fie de partea lui.
   - Te las pe tine să decizi, zâmbi ea.
    El se pierdu în ochii ei şi, în timp ce-şi apropie buzele de ale ei, îi şopti „bună ziua, iubita mea adorată”.
   Renn, care nu pierduse niciun cuvânt schimbat de cei doi, se apropie şi-i şopti Torei la ureche:
   - Diseară vor ieşi scântei în patul tău cel vechi pe care vrei să-l schimbi. Profită!
   Tora se foi jenată pe scaun şi-şi privi mâinile aşezate în poală. Aşa făcea mereu când ascundea ceva şi Renn începea s-o cunoască bine.
   - Nu-mi spune că n-aţi depăşit încă stadiul sărutărilor.
   - Ce ai împotriva sărutărilor? Poate fi foarte romantic şi satisfăcător.
   - Da. La 14 ani!
   Tora fu salvată de Lucas, care avea şi el un anunţ de făcut:
   - Vreau să fac un stagiu de chirurg.
    Adulţii aplaudară fericiţi, iar părinţii lui erau mândri de el.
    - Sau de barman, continuă copilul, dându-şi puloverul jos şi expunându-şi un tricou pe care scria Beţi mai puţin, dacă nu vreţi să urinați mult.
   - Ce-i cu tricoul ăsta? întrebă Emma.
   - E mişto, nu?
   - Fantastic. De unde-l ai?
   - James mi l-a împrumutat.
   - De ce, pentru că e aşa frumos? întrebă Emma.
   - Era un secret, şopti James.
   - N-a auzit decât mama, spuse Lucas. Şi Renn. Vulpei ăsteia nu-i scapă nimic. Cred că a captat şi Alexandra. Sara ştia de mult.
   James îşi lasă capul pe spate:
   - Mă omoară mama, dacă află că i-am furat bani ca să-mi iau tricoul ăsta.
   Renn îl sărută pe Mike şi toţi copiii îi priveau cu ochii ieşiţi din orbite.
   - E doar un sărut inocent. Ce vă holbaţi aşa? întrebă roşcata. Unde vă sunt telefoanele?
   - E mai aproape de porno, comentă Sara, iar Cucki şi Alexandra izbucniră în râs.
   - Mâncaţi fetelor, spuse Renn amuzată, v-aţi înrăit de la foamea ce-o faceţi.
   Ava veni lângă James şi-l ajută să-şi taie puţin miel.
   - Mulţumesc, mami. Te iubesc.
   - Mănâncă liniştit. Discutăm mâine de tricou.
   Copilul îl privi pe Lucas:
   - Ţi-am zis eu că nu pot ascunde nimic. Ţie ţi-e bine c-o ai pe Sara. Eu sunt singur în plină scenă, iar luminile reflectoarelor îmi ard ceafa în permanenţă.
   Când Ava trecu pe lângă Sara, fata o luă de mână şi spuse încet:
   - Trebuie să te întreb ceva, Ava. Ca să-mi încep viaţa sexuală, chiar trebuie să-mi iubesc partenerul?
   - Da, altfel n-ai nici o şansă să...
   - Ţi-am spus eu că trebuia s-o întrebi pe Renn, şuşoti Cucki, nelăsând-o pe Ava să termine..
   - Aveţi doar 15 ani, fetelor.
   - Despre ce tot şuşotiţi acolo? vru Emma să ştie.
   - Despre câinele lui Cucki, răspunse Sara, dându-şi ochii peste cap.
    Apoi, brusc, îşi aduse aminte că se întâlnise cu Ella, fata lui Jack.
    - Ai salutări de la fostul tău iubit căruia i-ai frânt inima, îi spuse ea lui Emma. S-a mutat în Franţa, dar iubita lui nebună l-a părăsit după o lună. Se pare că a trimis-o să facă un duş şi nu s-a mai întors. Poate apa a ucis-o!
   - E mai bine aşa, zise Emma, nu se potriveau deloc. Am să-l sun zilele astea.
   - Se pare că va rămâne definitiv în Franţa, spuse Sara. S-a îndrăgostit de viţa lor de vie şi de putoarea Camembert-ului.
   - Vorbeşte cum trebuie, îi atrase Tom atenţia.
   - De parcă ar fi vina mea că brânza aia pute, vorbi fata în barbă.

   - Suntem ceea ce facem în mod repetat.
   McKiddo nu auzise niciodată de Aristotel, dar de 20 de minute îl cita cu voce tare.
   - Taci dracului din gură, pocitură! urlă un puşcăriaş din celula vecină.
   - Suntem ceea ce facem în mod repetat, suntem ceea ce facem în mod repetat, suntem ceea ce facem în mod repetat.
   - Ce dracu are urâtu’ de McKiddo azi? se auzi un alt prizonier.
   - Se aude că-l vor transfera în statul Washington, comentă un alt puşcăriaş ras în cap şi fără dinţii din faţă.
   - Şi ce-l deranjează? se băgă un altul. Nu-i place să călătorească în autobuz sau o să-i fie dor de nopţile fierbinţi de aici?
   Râsete, fluierături şi ţipete isterice.
   - Boilor, în Washington îl trimit pe culoarul morţii, urlă un altul.
   - Albastrul pentru fete, roz pentru băieţi, albastrul pentru fete, roz pentru băieţi, se auzea McKiddo, care privea fix un punct imaginar de pe tavan.
   Părea la mii de mile depărtare, undeva unde umilinţele şi durerile nu-l mai puteau ajunge, dar nici bucuriile. De fapt, nu fusese niciodată fericit în viaţa lui şi ăsta era unul din cele mai mari păcate a lui, după crimele comise şi răutatea dusă la extrem.
   - A luat-o razna, spuse namila rasă pe cap. Pregătiţi-vă pentru diseară să-i facem o petrecere de adio.
   - O poştă mică, McKiddo, o poştă mică. Să te speli la poponeţ, că vei avea musafiri.
   Singurii musafiri în toată viaţa lui McKiddo fuseseră: eşecul, dezamăgirea şi umilinţa. Iar acum, puşcăriaşii, care formau un întreg din cele trei. Nu crezuse niciodată în treimea sfântă şi, ca atare, avusese parte doar de treimea nefastă.
   Se puseră pe urlat că fiarele dezlănţuite şi un gardian veni să facă ordine.
   Lovi cu o bară de fier în gratiile celulelor şi, încet, gălăgia puşcăriaşilor încetă. Liniştea însă în asemenea locuri, era cea mai periculoasă.

Capitolul 17

   Era 24 decembrie, ajunul Crăciunului şi ziua mult aşteptată de Emma. Casa îi era perfect aranjată, iar sub brad erau cel puţin 30 de pachete frumos ambalate. Rain trebuia să vină la ora 4 împreună cu Hope şi tatăl ei; urmau să sărbătorească noaptea sfântă împreună.
   - Va fi o noapte magică, spuse Emma, frecându-şi mâinile fericită.
   Nici nu ştia ea cât de adevărat grăia.
   Tom apăru cu micuţa Joy pe la ora trei. Era îmbrăcat festiv şi încerca să pară vesel. Dar ea-l ştia mai bine ca oricine.
   - Ce s-a întâmplat? îl întrebă.
   - Nimic. Hai să ne ocupăm doar de această seară.
   - Ai ochii roşii. Ai plâns.
   - Emma, te rog! Avem tot timpul să povestim. Hai să petrecem azi.
   - Nu. Spune-mi ce s-a întâmplat.
   - Abigail, spuse el parcă stors de puteri, nu mai are nicio şansă. Medicul ei mi-a spus că a făcut o criză puternică; s-a dat cu capul de toţi pereţii şi a muşcat de umăr o asistentă. A rămas cu carnea ei în gură şi era plină de sânge. Mi-au arătat filmarea; te-ai fi crezut în Hanibal.
   - Îmi pare atât de rău, spuse Emma blând.
    Îl luă în braţe, iar el începu să plângă că un copil.
   - Mi-e frică pentru Joy, spuse el, iar ea nu-l întrebă de ce.
    Ştia la ce se referea el.
   Citise undeva că cercetările arătau o incidenţă cu 15% mai crescută a bolii la subiecţii cu unul din părinţi schizofrenici. Asta era temerea lui.
   - Totul va fi bine, Tom, vei vedea. Simt eu asta. Şi nu doar pentru că este Crăciunul.
   - Promiţi? întrebă el cu voce tristă.
    Era glasul speranţei care se topea şi a viselor pierdute.
   - Promit, spuse ea, ştiind că nimeni n-avea un răspuns exact la acea boală.
   Doar întrebări. Viaţa nu le făcuse numai cadouri şi, de când Angel dispăruse, zilele lor păreau nesfârşit de lungi din cauza suferinţei. Nu existase un început, un sfârşit sau o parte din zi care să le fi oferit alinare; doar un chin permanent. Trecuseră împreună prin apă şi foc de multe ori în viaţă, dar supravieţuiseră. Când sufletul era rănit, era mult mai greu, dar în acea seară sfântă încercau să fie recunoscători pentru ce le mai rămăsese în urma taifunului creat de dispariția lui Angel.
   Se spune că lumea nu începe şi nu se termină la o persoană; în cazul lor, se terminase în acea zi oribilă de septembrie, pe plaja din Montauk. Erau ca doi condamnaţi eliberaţi condiționat, iar gardianul închisorii lor de aur era chiar sufletul lor rănit.

   La ora 4 fix, portarul îi anunţă că vizitatorii urcau cu liftul.
    Emma deschise larg uşa şi ieşi în culoar să-i întâmpine. Luase o jumătate de Valium ca să se ajute puţin, iar acum se simţea ca şi cum avea aripi şi putea să zboare. Să zbori este să încerci să nu te izbeşti de pământ şi să ratezi, gândi ea. Poate ar fi trebuit să ia o doză mai mică?
   Uşile liftului se deschiseră şi Rain cu Hope ieşiră în fugă şi se aruncară în braţele lui Emma. Tatăl lui Hope, un bărbat de statură mijlocie, dar cu o faţă de om bun, le urmă calm şi zâmbitor. Ochii erau cei ce te marcau la el. Erau ochii unui om care suferise mult.
   - Mi-a fost dor de tine, îi spuse Rain lui Emma. Mi-era frică să nu anulezi această vacanţă.
   - Eu fac parte din oamenii care se decid repede şi nu se mai răzgândesc nici în o mie de ani. Când spun ceva, aşa este.
   Fetiţa era îmbrăcată într-un paltonaş culoarea untului, cu inimioare aurii.
   - Eşti foarte elegantă, o admiră Emma. La fel şi Hope.
   - Tyler mi-a făcut cadou tot ce e pe mine, spuse Rain mândră, privindu-l pe tatăl lui Hope.
   Emma îi era recunoscătoare bărbatului generos. O cuprinse mila şi o dragoste imensă pentru Rain. Viaţa era atât de tristă uneori. Avea chef s-o strângă în braţe şi să nu-i mai dea drumul niciodată. Să-i împiedice lacrimile şi sufletul să-i sângereze de dor şi lipsă.
    Tom observă tristeţea Emmei şi, când intrară cu toţii în salon, spuse:
   - Cât de norocoşi suntem să avem printre noi două fetiţe cu nume excepţionale. Rain. Hope.
   - Sara... completă fata lui cea mare şi pe toţi îi bufni râsul.
   - Sara înseamnă prinţesă, spuse Tyler, iar tu semeni cu una.
   Cu părul lung căzut pe umeri şi rochia ei albă vaporoasă, Sara chiar arăta ca o prinţesă. Emma spera să se comporte ca una. Când fata ei voia, putea să fie adorabilă.
   În seara aceea, Emma comandase meniul de la Del Posto, unul din restaurantele ei preferate. Următoarea zi, la restaurantul lui Renn, aveau să celebreze un Crăciun tradiţional, cu tot arsenalul de mâncăruri specifice. În acea seară, comandă ce ştia ea că le-ar place şi fetelor. Avea mai multe feluri de paste, dovlecei cu calamari într-un sos picant cu unt şi ierburi, cartofi dulci cu brânză caldă, pâine prăjită cu usturoi şi cod. Copiii se înfruptau cu de toate, doar Hope comenta din când în când. Ca de obicei, era foarte haioasă, iar Rain o adora.
   - Mi-ar plăcea mult să vii cu mine la San Francisco, îi spuse Rain prietenei ei. Am fi cele mai bune prietene, Hope.
   - Suntem deja. Dar de ce nu vii tu la New York? Aşa ai putea fi mai aproape de Emma.
   - Ce idee bună, spuse Tom, văzând privirea entuziasmată a Emmei.
   - Măicuţa Ursula şi Benedict vor fi triste dacă plec, spuse Rain.
   - Dar eu voi fi foarte fericită, adaugă Emma. Voi putea să te văd săptămânal, să facem cumpărături împreună, să mergem la restaurant şi la teatru.
   - Da, mi-ar plăcea, răspunse fata, cu modestie. Dar Sara poate veni cu noi?
   Sara o privi plăcut impresionată şi dădu din cap că da. Fata asta avea ceva special. Ceva ce te făcea s-o iubeşti.
   - Şi o să mă duci în camera ta şi o să ne uităm la televizor?
   - Cum ştii că am televizor în cameră? întrebă Sara, iar Rain ridică din umeri, luând o muşcătură de şniţel şi înghesuindu-și în gură câţi cartofi pai putu.
   - Toată lumea normală are televizor în cameră, răspunse Hope, în plină vervă. Nu-i aşa, Tyler, că o să-mi iei televizor când ne vom muta împreună?
   - Promit, spuse acesta, iar Hope aplaudă.
   - Chiar v-aţi hotărât s-o luaţi pe Hope cu dumneavoastră? întrebă Emma fericită.
   - Da. M-am hotărât să mă stabilesc la New York şi să-i ofer fetiţei mele o viaţă normală. Aşa şi-ar fi dorit mama ei, Cristal.
   - Ce veste minunată, spuse Emma, ştiind ce însemna asta pentru iubita ei Hope.
   - Nu vreţi să mă adoptaţi şi pe mine? îl întrebă Rain pe Tyler, iar lui Emma îi apărură lacrimile în ochi.
   - Îmi pare rău, se scuză ea. Îmi pare atât de rău...
   Acum plângea de-a binelea. Se ridică de la masă şi fugi în baie. Îşi propusese să fie gazda perfectă și, în loc de asta, era doar gazda umedă.
   Rain o urmă în baie şi, deschizând primul sertar, luă un şerveţel şi i-l întinse Emmei.
   - Mulţumesc, spuse femeia, privind-o lung. De unde ştii că acolo ţin şerveţele?
  - Nu am idee. Ştiu doar.
   - Rain, mai ştii ceva de mama ta?
   - Da. E aici, în New York. Dar nu mă poate lua la ea pentru că e bolnavă. E foarte bolnavă.
   Se întoarseră la masă şi, pe tot parcursul serii, Emma n-o scapă din priviri.
   - Nu ţi se pare familiară? îl întrebă ea încet pe Tom.
   - Doar din cauză că ne e dor de Angel. Dar nu uita, Angel e moartă, iar noi nu ne vom mai minţi. Am făcut-o zadarnic atâţia ani şi a fost catastrofic.
   Emma nu mai spuse nimic, ci se duse să aducă deserturile. Aveau tort de lămâie, souffle de ciocolată şi tiramisu. Îi servi pe toţi cu câte o bucăţică din fiecare, dar când ajunse la Rain, aceasta îi spuse că nu doreşte decât tort de lămâie şi souffle.
   - Nu-ţi place tiramisu? o întrebă, privindu-l semnificativ pe Tom.
    Acesta lasă furculiţa jos şi aşteptă.
   - Nu. Mă face să vomit, veni răspunsul prompt al fetiţei, iar Emma şi Tom se priviră de parcă o bombă tocmai explodase în salon.
   - Mama, spuse Sara luând-o de mână, vino cu mine.
   - Nu. Nu acum, Sara.
   - Acum! spuse fata, trăgând-o de mână şi târând-o în dormitor. E Angel. Ea e!
   - Şi tu crezi asta? o întrebă Emma, plângând.
   - Am simţit ceva încă de la început.
   - A ştiut exact unde sunt şerveţele în baie, îi spuse ea lui Tom, care veni în dormitor.
   - Poate e o coincidenţă.
    Inima-i bătea puternic şi avea impresia c-o să-i iasă din piept. Nu îndrăznea să spere că fata din salon era Angel a lor. O făcuse de atâtea ori şi deziluziile fuseseră tot atât de mari ca speranţele. Nu mai putea îndura asta încă o dată.
   - Întotdeauna spunea că tiramisu o face să vomite, spuse Sara.
   - Nici mie nu-mi place tiramisu, spuse Tom. Asta nu e o dovadă că e Angel.
   - Vrei dovada? spuse Emma. Vino să ţi-o dau.
   Când se întoarseră în sufragerie, Rain o întrebă dacă-i era bine şi ea îi spuse că da.
   - Când aveţi de gând să vă luaţi un apartament? îl întrebă Emma pe Tyler.
   - Luni ne mutăm deja, răspunse Hope în locul lui, iar el confirmă cu o mişcare a capului.

   La ora 10, Tyler şi fata lui plecară, iar Emma abia aştepta s-o instaleze pe Rain în fostul dormitor al lui Angel. Când fetiţa se băgă în pat, Emma şi Tom se puseră lângă ea.
   - Vrei să-ţi citim o poveste? o întrebă Emma.
   - Şi el?
   - Da, răspunse Tom. Mi-ar plăcea şi mie să stau puţin cu voi, vrei?
   - Da, sări Rain fericită. Te plac mult. Eu n-am avut niciodată un tătic.
   - De ce? Unde e tăticul tău? o întrebă Emma
   - Mama mi-a spus că e un bărbat foarte important, dar că a părăsit-o pentru că s-a îndrăgostit de o femeie foarte rea şi urâtă. Mama plângea des.
   Rain se opri brusc şi arată cu degetul spre ecranul televizorului care mergea încet: ea e mama mea ! Când Emma şi Tom priviră ecranul, o văzură pe Abigail. Crainicul spunea că soţia judecătorului Miller fusese internată în Centrul de Psihiatrie din Manhattan şi că trecutul acesteia era foarte dubios.
   Apoi pe ecran apăru chipul lui Tom, şi Rain bătu din palme:
   - Eşti la televizor, eşti la televizor!
   - Rain, spuse blând Emma, de ce ai spus că femeia aceea este mama ta?
   - Pentru că este, răspunse fetiţa. Ţi-am spus că e la New York şi că e bolnavă. Tot pentru că era bolnavă m-a lăsat în acea noapte la orfelinat. Apoi nu a mai venit.
   - Şi n-ai mai văzut-o niciodată? întrebă Emma.
   - Ba da. Data trecută când am venit la New York în vizită la Beautiful House. Eram cu măicuţa Anna în Central Park şi am văzut-o. Am fugit la ea şi m-a strâns în braţe, apoi a fugit. Tot bolnavă era.
   Tom îşi aducea perfect aminte de ziua în care o urmărise pe Abigail şi văzuse scena din parc.
   - Îmi citiţi o poveste?
   - Da, spuse Emma, scoţând o carte de fraţii Grimm. Pe care o vrei?
   - Toate îmi plac. În afară de Cenuşăreasa.
    Tom şi Emma se priviră deasupra capului fetiţei.
    - Urăsc că mama ei a murit şi a lăsat-o singură. E trist. Şi mama mea m-a lăsat singură; şi mi-a jurat că nu va muri niciodată.
   - Dar nu e moartă, zise Emma, cu un glas şoptit. Tocmai ai văzut-o la televizor.
   - Asta e a doua mea mămica, cred. Prima mi-a zis că n-o să moară niciodată.
   - Dar unde este prima ta mamă? întrebă Tom, aproape în stare de şoc.
   - Nu sunt sigură, răspunse fetiţa trist. Poate că totuşi a murit, la fel ca mama Cenuşăresei. Poate că e în Rai. Era o femeie bună.
   - Îţi aduci aminte? întrebă Emma încet, cu obrazul ud de lacrimi.
   - Doar aici, zise fetiţa, punându-şi mâna pe inimă. Nu-mi mai amintesc faţa ei, dar ştiu c-o iubeam mult.
   - Câţi ani ai, Rain? întrebă Tom.
   - Cred că 10. Dar la orfelinat mi-au spus că am 13.
   - Tu de ce crezi că ai 10 ani, iubito?
   - Deoarece, mama mi-a spus, în ziua în care m-a lăsat la orfelinat, că făceam 7 ani. Măicuţa Anna mi-a zis că, în septembrie, s-au făcut 3 ani de când sunt la orfelinat. Deci am 10 ani.
   Sara apăru în cameră cu Lucas, care ţinea în mână iepuraşul lui Angel.
   Când Rain dădu cu ochii de el, sări din pat strigând:
   - Story, iepuraşul meu! Unde-i este pantofiorul?
   Şah şi mat. Zarurile fuseseră aruncate, iar ei câştigaseră cel mai mare Jackpot care existase vreodată. Emma şi Tom plângeau şi-şi priveau fetiţa cum îşi strângea iepuraşul în braţe. De data asta, era într-adevăr ea şi nimeni nu le-o mai putea lua înapoi. Sara-şi privea părinţii şi înţelese. Se duse la ei şi, plângând, îi luă în braţe:
   - Ea e! V-am spus că n-a murit.
   - Am făcut ceva rău? întrebă Rain.
   - Nu, iubito, spuse Emma repede, mergând la ea.
   - Atunci de ce plângeţi toţi?
   - Pentru că suntem fericiţi că eşti cu noi, spuse Tom. Sunt lacrimi de fericire.
   - Asta înseamnă că poate o să mă luaţi la voi pentru totdeauna?
   Emma plângea acum în hohote şi-şi strângea copilul în braţe, nevenindu-i să creadă că oribilul coşmar luase sfârşit. Miracolul Crăciunului într-adevăr exista.
   - Iubita mea, n-o să mai pleci multă vreme de lângă noi, spuse Emma. Aici este locul tău, iar noi suntem familia ta.
   - O să mă adoptaţi?
   - Nu e nevoie, spuse Tom, zâmbind printre lacrimi. Eşti fetiţa noastră.
   Angel se întoarse spre Emma şi o privi câteva secunde. Emma dădu din cap că da, şi-şi strânse copilul la piept. O mirosi şi-o mângâie, îi pupă faţa, ochii şi mâinile. Se simţea liberă, vie şi fericită, aşa cum nu mai fusese din ziua în care o pierduse. În noaptea sfântă de Crăciun, Dumnezeu îi făcuse cel mai frumos cadou pe care putea să-l primească o mamă: copilul pierdut şi jelit ani de zile.
   - Şi n-ai să mă mai părăseşti niciodată? o întrebă Angel, mângâindu-i faţa cu mâinile ei micuţe. Îmi promiţi că n-ai să mă mai părăseşti niciodată?
   Plângeau toţi, chiar şi Lucas care, de-abia acum începea să se înțeleagă ce se întâmplă.
   - Îţi promit că nu voi mai pleca niciodată de lângă tine, doar când tu mi-o vei cere.
   - Eşti mămica mea de-adevăratelea?
   Emma dădu din cap că da, iar acum şi fetiţa plângea.
   Tom cu Lucas şi Sara, strângeau în braţe mama cu copilul regăsit. Familia lor se întregise, blestemul fusese rupt şi păcatul iertat. Câştigaseră, dar preţul victoriei lor fusese exorbitant. Ore lungi în noapte, pline de nesomn, ochi arşi de lacrimi grele de dor, culpabilitate şi neputinţă. Zile, săptămâni şi ani pierduţi doar luptându-se să supravieţuiască. Efortul supraomenesc de a zâmbi în faţa străinilor, atunci când ei voiau doar să se târască şi să se ascundă în gaură de şarpe. Fără Angel, nu mai aparţineau nici unui loc. Şi când tocmai credeau că la capătul tunelui nu-i aştepta decât o gaură neagră, lumina apăruse. Preţul fusese mare, dar victoria lor era pe măsură şi nu le mai rămânea decât să sărbătorească regăsirea, viaţa, dragostea şi pe Dumnezeu care era atât de bun.

EPILOG
Crăciunul

   Restaurantul lui Renn era plin cu clienţi şi prieteni, obişnuiţii casei, care preferau să sărbătorească seara de Crăciun în ambianţa primitoare de pe strada 34.
    Decorurile erau frumoase şi de bun gust, predominând auriul, argintiul şi roşu. Un brad care imita ţurţurii de gheaţă era instalat în dreapta şemineului, iar lângă geamul mare prin care se vedea strada îmbrăcată în alb, un pianist cânta în surdină colinde de Crăciun. Toţi cei din restaurant se cunoşteau, întorcându-se cu drag acolo în fiecare an. Erau aproape ca o familie mare... cu certurile în minus. Din vedere se ştiau toţi, iar acum se salutau şi-şi urau ”sărbători fericite”. În şemineu ardea un foc vesel, iar trosnetul lemnului te făcea să te simţi undeva într-o cabană de munte şi nu în plin Manhattan.
   Renn era îmbrăcată într-o rochie roşie simplă, dreaptă până la genunchi şi cu mâneci trei sferturi. Pantofii crem cu tocuri înalte şi subţiri o făceau să arate ca un manechin de la Tiffany şi, în timp ce se mişca, cerceii cu diamante sclipeau în mii de lumini. Renn era sofisticată şi simplă în acelaşi timp, purtând ca accesorii cerceii, brăţara cu diamante moştenită de la bunica ei, şi zâmbetul strălucitor. Se simţea fericită şi îşi primea oaspeţii cu câte o vorbă bună, o îmbrăţişare caldă sau o glumă.
   Când Mike, împreună cu părinţii lui, îşi făcu intrarea, ea le ieşi în întâmpinare, afişând un calm pe care nu-l simţea. Aceea era seara în care părinţii lor aveau să se cunoască şi Renn îşi dorea din suflet ca totul se iasă perfect. Mike era prea important pentru ea şi nu avea să permită nici unei crize familiale să-i strice planul. Toţi prietenii ei se strângeau în seara aceea acolo, iar ea ştia cât de repede se putea dezlănţui furtuna.
   - Bună seara, Renn, spuse tatăl lui Mike, totul arată minunat. Îţi mulţumim de invitaţie.
   Renn îl pupă pe Oliver pe obraz şi o strânse în braţe pe Grace, făcându-i complimente sincere şi spunându-le cât de bucuroasă era să îi aibă acolo în acea seară, şi cât de bine arătau amândoi. Mike o privea cu drag pe iubita sa, iar părinţii lui erau încântaţi să-l vadă atât de fericit.
   În mai puţin de 15 minute, aproape toată lumea ajunsese: Ava cu familia, Tora cu George şi fetele, părinţii lui Tom, ai lui Renn şi Tyler cu Hope, care, ca de obicei, arată foarte mulţumită. Când ajunse la masă, le zâmbi la fiecare în parte şi decretă sus şi tare că se simte extraordinar. Toată lumea începu să râdă; buna dispoziţie a fetiţei era contagioasă.
   - Sunt epuizat, glumi Tyler, iar Hope dădu fericită din cap.
   - Emma ne-a spus că ne-a pregătit o surpriză, zise Renn. Ştie cineva ceva?
   Toţi se priveau unul pe celălalt, dar se pare că nimeni nu ştia nimic.
   Când familia Miller intră pe uşă în compania lui Rain şi-i văzură fericirea din ochii Emmei, prietenele ei gândiră acelaşi lucru: îşi găsise o păpuşică pe care o transformase în Angel, punându-şi în ea toate iluziile ei pierdute. Un rol greu pentru bietul copil.
   Erau toţi îmbrăcaţi elegant, iar Rain purta o coroniţă. Coroniţa de îngeraş care fusese cândva a Emmei, primită într-o seară de Crăciun de la mama ei.
   Apoi ea i-o dăduse lui Angel şi fetiţa o purtase cu ani în urmă, la fiecare Crăciun. Angel îi ceruse mamei ei să-i promită că n-o va da niciodată la nimeni. Tora privi coroniţa, o privi pe Rain, apoi pe Emma. Aceasta, cu ochi înlăcrimaţi îşi privea fix prietena de-o viaţă care ştia povestea coroniţei, aprobând printr-o mişcare subtilă a capului.
   - E...?
    Tora nu îndrăznea să rostească numele.
   - Da, zâmbi Emma printre lacrimi şi ambele prietene se strânseră în braţe cu dragoste.
    Apoi, privindu-i pe fiecare în parte, Emma le-o prezentă pe fata lor. Făcu o pauză şi când ştiu că avea atenţia tuturor, continuă:
    - O cheamă ANGEL.
   Toţi, în afara Torei, o priveau cu milă.
   - Nu, nu, continuă Emma privindu-i agitată, nu vă uitaţi în farfurii! Nu am înnebunit. E într-adevăr Angel! Aseară ne-am dat seama, chiar dacă eu am simţit asta din prima clipă în care am văzut-o.
   Acum ei îl priveau pe Tom, „normalul” familiei.
   - Da, le confirmă el, nu suntem nebuni, iar ea este într-adevăr Angel. Emma a găsit-o printr-un fericit hazard la orfelinatul din San Francisco, locul unde Abigail a abandonat-o pe Joy. Mică pauză. Şi unde a abandonat-o pe Angel, acum 3 ani.
   Toţi erau şocaţi. Nu îndrăzneau nici să respire.
   - Se pare că Abigail a plănuit răpirea cu mult înainte ca eu s-o cunosc. Nu am multe detaliile; toată noaptea am stat cu FBI-ul şi am încercat să dezlegăm misterul cu ajutorul celor aflate de la Angel. Aşa cum Sara ne povestise, Angel a fost răpită din faţa vilei noastre din Montauk, de un bărbat. Din descrierile poliţiştilor şi după ce am discutat şi cu mama lui Abigail azi noapte, se pare că acest bărbat era unul din prietenii lui Abigail, care tocmai ieşise din puşcărie. Ea l-a găzduit, cu condiţia de a-mi fura copilul.
   - De ce? întrebă mama lui Tom.
   - Pentru că era îndrăgostită de mine... şi schizofrenică. M-a văzut o dată la televizor şi a făcut obsesie; se pare că mă urmărea de ani de zile. Cunoştea fiecare mişcare a mea şi probabil a ştiut că, odată cu răpirea lui Angel, ne va fura şi viaţa de familie. Nu s-a înşelat. Cuplul nostru a murit odată cu dispariția lui Angel. Apoi, întâlnirea noastră „întâmplătoare” n-a fost deloc un joc al hazardului, ci un plan bolnav întocmit cu măiestrie. Abigail a reuşit să obţină tot ce şi-a propus. A ţinut-o pe Angel la ea cam 2 ani; un apartament mic într-o zonă insalubră, după poveştile copilei, o femeie grasă care-şi spunea ”mătuşa Doly” şi care scuipa mult şi înjura şi mai mult. Apoi un alt apartament, dar de data asta nu în New York, ci undeva cu mult soare. În mod cert, San Francisco. Bărbatul care a răpit-o pe Angel era adesea cu ele, nu avea serviciu, se uita mult la televizor şi bea bere, după spusele copilului nostru.
   Toţi îl priveau şi, chiar dacă nimeni nu scotea niciun cuvânt, atmosfera era plină de urlete tari şi clare. Aveau impresia că se aflau la o piesă oribilă de teatru, iar Emma, Tom şi Angel erau actorii. Fetița îşi aranjă rochiţa argintie şi spuse calmă:
   - I-am iertat... şi într-o zi, poate o să-i iert şi mai mult. Aşa m-au învăţat măicuţele.
   Nu părea traumatizată, dar i se furaseră cinci ani din viaţă cu familia ei.
   Angel se aşeză lângă Sara şi îşi puse mâna micuţă în mâna ei. Scena era impresionantă, iar Sara se străduia să-şi ascundă lacrimile.
   - Nu i-au făcut nimic rău? întrebă Ava şoptit.
   - În afară de faptul că au răpit-o, nu. Dar au lăsat-o mult singură şi o închideau în casă.
   - Mă uităm la televizor, îi surprinse Angel, care era foarte ageră şi avea o atenţie distributivă remarcantă. Uneori mi-era foame şi alteori mama plângea, dar când nu aveam nimic de mâncare, mă pupa mult şi-mi trecea. O iubeam...
   - Şi acum? o întrebă Lucas trist.
    O îndrăgea pe Angel; era blândă şi bună, iar mama lor era din nou fericită.
   - Şi acum o iubesc, dar sunt puţin supărată pe ea. A spus că nu mă va părăsi niciodată. Mi-a promis.
   - Iubito, eu ţi-am promis asta, spuse Emma blând, cu vocea înecată de lacrimi. Adu-ţi aminte, în fiecare seară veneam la tine în cameră şi-ţi dădeam un pupic de îngeraş, tu râdeai, apoi mă puneai să-ţi promit că nu te voi părăsi niciodată. Ţii minte?
    Angel dădu din cap că da, dar se vedea că habar n-avea.
   - Ce-i ăla un pupic de îngeraş? întrebă ea, iar Emma îşi apropie genele de năsucul ei şi începu să închidă şi deschidă pleoapa, gâdilând-o cu genele şi făcând-o pe copilă să râdă.
   - Vecinii voştri nu ştiau că ei te închid în casă? întrebă Sara, cu inima frântă.
   - Nu aveam vecini. Sau prieteni. Şi nu mergeam nici la școală, spuse ea, luând o căpşună mare cu ciocolată şi scăpând-o pe rochiţă.
    Dintr-odată ochii i se umplură de lacrimi şi începu să-şi ceară scuze.
   - Iubito, sări repede Emma, nu face nimic. Pata o vom scoate cât ai clipi din ochi.
    Angel se uită mirată la ei, apoi zâmbi şi mulţumi. Chiar şi Renn avea lacrimi în ochi.
   - Lui mama îi era frică de terorişti, continuă fetiţa, străduindu-se din răsputeri să-şi şteargă pata cu şervetul umed. Câteodată ne ascundeam în locuri reci şi fără mobilă, dar trebuia să stăm acolo ca să nu ne găsească.
   - Cine, iubito? întrebă Tora, iar Angel ridică din umeri.
   - Teroriştii.
   - Poate erau extratereştrii, zise James fascinat.
   - Poate, răspunse Angel, apoi privind-o pe Emma, o întrebă: pot să stau lângă el, mami?
   - Sigur, iubito, lui James îi va face mare plăcere, nu-i aşa?
    Băiatul aprobă din cap şi Angel, trăgând-o pe Sara după ea, se mută lângă James şi Lucas.
   După ce au discutat pe acea temă o oră întreagă, toţi cei de la masă se simţeau ca şi cum se cunoşteau de mult; o familie cu trecut şi viitor, care împărtăşeau bune şi rele. Seara sfântă îi apropiase pe toţi, iar în sufletele lor ei se iubeau deja, ca şi cum le-ar fi fost destinat să se cunoască cu toţii. Era nostalgie în aer, dar se simţeau bine; povestea urâtă avea un sfârşit spectaculos, iar la masă predomina dragostea şi voia bună.
   Părinţii lui Renn şi ai lui Mike se împăcau de minune, iar acum plănuiau să-şi petreacă doua sâmbete pe lună jucând golf. Renn era mulţumită şi parcă, pentru prima oară în viaţă, se simţea total împlinită. Când Mike o întrebă dacă vrea să se căsătorească cu el, ea-şi simţi inima sărindu-i afară din piept şi jucând țonțoroiul pe pianul de lângă fereastră. Afişă totuşi calmul specific ei şi, dându-şi ochii peste cap, spuse:
   - Credeam că n-o să-mi propui niciodată! Oare de ce eşti aşa mocofan? glumi ea.
   - Chiar că e mocofan, zise Grace, mama lui Mike, care auzise frânturi şi înţelesese cu totul altceva. I-au trebuit câteva luni ca să-şi dea seama că Margo nu-şi dorea deloc copii. Apoi, după doi ani, el încă mai voia copii, dar ea a decis că-l vrea pe Carlos, antrenorul de Pilates.
    Femeia luă o înghiţitură de vin, după care, punând paharul jos, continuă:
    - S-au căsătorit după 3 luni, iar ea e gravidă. Mike ne-a spus ca niciodată n-a intenționat să se căsătorească cu ea, dar noi nu l-am crezut.
   - Mamă, spuse Mike pe ton coborât, nu cred că ai înţeles despre ce vorbeam.
   - Ca de obicei, se băgă şi tatăl lui Mike în vorbă. Iubito, nu discutau de Margo, ci de Yoko.
    Mike îi privi pe amândoi cu ochi mijiţi, iar Renn se abţinu să nu râdă.
    - Este asiatică şi lesbiană, continuă Oliver, privindu-i pe fiecare în parte şi dând din cap.
   - Cred că tocmai a cerut-o în căsătorie, interveni Sara amuzată, dar e mai interesantă povestea cu lesbiana.
   Toţi de la masă îi priveau pe Renn şi Mike, fiind fericiţi pentru ei; Grace aplaudă ca o fetiţă şi-i felicită.
   - Doar i-am propus, n-a răspuns încă, şopti Mike mamei lui şi toţi cei prezenţi îşi ascundeau zâmbetele, făcându-se că n-aud.
   - Eşti o partidă foarte bună, şopti Oliver la rândul lui, de ce n-a acceptat?
   Mike îşi băgă mâna în păr, apoi îşi privi părinţii.
   - Poate pentru că n-a avut timp. Sau poate din cauza voastră, acum chiar o să zică „nu”, ar mai fi vrut el să spună, dar n-o făcu.
    Îşi adora părinţii, dar uneori puteau fi foarte bizari.
   - N-o să zic „nu”, îi şopti Renn zâmbind, iar el o privi mirat.
   - Am zis-o cu voce tare? o întrebă.
   - Nu, dar gândurile pot fi foarte puternice, iar eu am un dar în a le citi.
   - E prea târziu ca să mă răzgândesc? glumi el.
   - Mult prea târziu. Eşti al meu pe viaţă, spuse ea, sărutându-l fericită, iar cei de la masă începură să aplaude şi să-i felicite.
   Toţi cei prezenţi acolo erau fericiţi pentru ei, chiar şi părinţii lui Renn, care câteodată puteau fi dificili. Îl plăcură pe Mike din prima clipă şi vedeau cât de transformată le era fata. Parcă plutea pe un nor.
   - Voi nu vă căsătoriţi? îşi întrebă Angel părinţii şi, dintr-odată, se făcu linişte la masă.
    Tom întoarse capul şi o privi lung pe Emma, iar aceasta zâmbi, luându-i mâna pe sub masă.
   - Cred că va trebui să fac ceva în privinţa asta, nu-i aşa? îi făcu el cu ochiul lui Angel.
   - Încerci şi poate obţii ceva. Nu faci nimic şi pierzi, zâmbi Emma.
   Renn se ridică în picioare şi aplaudă ca o şcolăriţă:
   - Ce-ar fi să facem nunţile împreună?
   - Am împărţit o dată ceva şi n-a ieşit deloc bine, o privi Emma sugestiv. Cred că cel mai bine este să avem fiecare nunta noastră.
   - Bine, fu Renn de acord, dar hai să-l invităm şi pe Richard cu Suzan a lui.
   Emma râse; n-avea nimic împotriva nimănui. Chiar era încântată pentru cei doi, care acum formau un cuplu. Viaţa era iarăşi frumoasă şi avea mii de lucruri pentru care putea să fie recunoscătoare din nou.
   - Îţi mulţumesc că revii în viaţa mea, îi spuse Tom uşor, dându-i la o parte o şuviţă de păr din ochi.
   - Noi nu ne-am despărţit niciodată, spuse Emma, privindu-l cu dragoste nespusă. Doar am plecat unul de lângă celălalt, dar ne-am aşteptat mereu. Întotdeauna, în străfundul sufletului meu, am ştiut că vom fi din nou împreună, în aceeaşi formaţie. Am ştiut că Dumnezeu va ierta păcatul moştenit şi că, într-o bună zi, vom fi iarăşi o familie . Îţi mulţumesc că ai fost mereu prezent, Tom. Că n-ai acceptat acel post în Washington şi nu te-ai îndepărtat de mine.
   - Nici dacă aş fi vrut, n-aş fi putut; eşti dragostea tinereţii mele şi, cumva, cred că am avut întotdeauna încredere în instinctul tău. Când îmi spuneai mereu că Angel e în viaţă...
   Îi luă faţa în mâini şi o sărută uşor pe buze, simţindu-se din nou acasă.
   „Ai încredere în instinct până la sfârşit, chiar dacă nu ai nici un motiv”.
   Asta a spus Ralph Waldo Emerson şi asta vă sfătuiesc şi eu pe voi, făcând eu însămi acelaşi lucru.

SFÂRŞIT