Soția campionului, Peggy Nicholson

 1-3
CAPITOLUL 1

      „Dar de ce nu ne lasă în pace? De ce se înverșunează împotriva noastră? De ce?” repeta Coffee Dugan cu voce slabă, înfigând cu furie bețele în zăpadă.

   Schiurile ei alunecau cu zgomot înăbușit pe poteca bătătorită. Trei pași și apoi o împingere zdravănă cu bețele: hotărât lucru, pasul finlandez era cel mai rapid în mersul cu schiurile.

   „Mai repede, mai repede, altfel nu voi ajunge la timp!” se gândi ea.

   La timp pentru ce? Întrebarea era prea complicată și Coffee o alungă din minte aruncându-și spre spate minunat ei păr blond. Ah, dacă grijile ar putea fi evitate cu o simplă mișcare a capului! Dacă acestea și-ar putea lua zborul ca fulgii de zăpadă, departe, departe, dincolo de munți!

   Tânăra femeie se opri în josul colinei și își ridică privirea cu  un gest automat.

   Orice schior din Jackson, frumosul orășel de munte din New Hampshire, știa că schiorul care cobora avea prioritate. Și chiar dacă acest schior era grăbit, cum era Coffee astăzi, regula se respecta. Mai ales dacă ai avut experiența unei întâlniri neașteptate cu un schior incapabil să-și controleze schiurile!

   Când zări deodată o siluetă năpustindu-se direct asupra ei, Coffee se aruncă instinctiv în zăpada afânată. Cine era nebunul care se repezea pe această pantă cu o asemenea viteză? Încă unul dintre acei imprudenți care-și încheiau traseul cu nasul într-un brad!

   Dar schiorul, în loc s-o depășească, se opri exact în dreptul ei, cu un frumos viraj controlat care făcu schiurile să scârțâie și zăpada să zboare.

   - Peter! exclamă Coffee râzând. Nu te-am recunoscut. Ce mai faci?

   În timp ce vorbea, reveni pe pârtie, gata să pornească din nou, în ciuda plăcerii de a sta de vorbă cu tânărul instructor. Trebuia să ajungă acasă, să se schimbe în mare grabă și să plece la North Conway cu fiul ei Jeffie, pentru a merge la cinema. Asta îi va permite să scape pentru câteva ore de cei ce o hărțuiau...

   - Fug, Peter, sunt îngrijorată și grăbită.

   - Ei, stai puțin, Coffee! Te caut de o oră întreagă. Cineva vrea să te vadă și...

   - Știu, știu. Lisa m-a prevenit deja, murmură ea, întristându-se.

   Era un străin, foarte frumos, într-o luxoasă mașină sport neagră, îi spusese Lisa. Întrebase de drumul care ducea spre casa lui Richard Dugan. Coffee tremură și o cuprinse din nou spaima. Timp de 1 an nu mai venise nimeni. Crezuse că se terminase, că va avea în sfârșit liniște. Dar nu, începea din nou.

   - S-a oprit și la Hilltop Farm pentru a se interesa unde poate găsi casa lui Maureen.

   - Maureen? repetă ea, uluită.

   Ochii ei mari, albaștri, fixară un punct în depărtare. Munți albi străluceau în soare, iar zăpada își întindea mantia imaculată peste toată valea. Numai brazii și casele păreau să-și fi scuturat această blândă albeață, formând pete întunecate în imensitatea albă.

   Așadar, necunoscutul știa numele lui Maureen, soacra ei. Ciudat. În general, ziariștii nu cunoșteau decât numele de Richard Dugan. Celebrul Richard Dugan. Dar nu numai familia trăia în umbra celui dispărut. Tot orășelul Jackson se coalizase de altfel împotriva curioșilor, răspunzând negativ la toate întrebările privitoare la cei din familia Dugan.

   - Nu te neliniști, Coffee, Ike n-a spus nimic, nu te îndoi de asta.

   - Da, bineînțeles. Dar... trebuie să plec, Peter. Toate astea nu-mi spun nimic bun.

   - Liniștește-te, când am trecut pe la tine, Jeffie stătea cuminte în solariu, jucând o partidă cu  unul dintre clienții voștri.

   - Jeffie juca? Ce juca, Peter? întrebă Coffee, intrând brusc în panică.

   - De afară, n-am văzut bine. Semăna cu un joc de dame sau cam așa ceva. Jeffie mi-a strigat de la fereastră că totul este în ordine, că Maureen este în oraș și tu...

   - Am plecat, Peter, este urgent!

   - Vrei să te însoțesc?

   - Nu, mulțumesc. Pe curând, Peter.

   Cu o mișcare iute, tânăra femeie se avântă pe pârtie, parcă îmboldită de cuvintele lui Peter.

   Un joc care seamănă cu jocul de dame... Nu, nu, era imposibil! Părul auriu flutura în urma ei, vântul îi biciuia obrajii când lua mașinal virajele.

   O cuprinse o adevărată panică. Cu cine juca Jeffie? În momentul acesta, Owe Brook Inn nu avea drept clienți decât doi tineri căsătoriți aflați în luna de miere. Și în clipa asta cei doi tineri amorezi schiau fără îndoială pe pantele lui Wildcat, adică la vreo 30 de kilometri depărtare.

   În cazul acesta, cu cine juca Jeffie?

   Sări peste o ridicătură de teren, profitând de asta pentru a prinde panta pe versantul cel mai abrupt, ceea ce-i permitea să o scurteze prin pădure. Din fericire, era o bună schioară. Puțini se aventurau pe această pârtie considerată dificilă. Dar trebuia să ajungă repede, orice s-ar întâmpla. Pentru a-l salva pe Jeffie.

   Cele mai rele temeri ale ei erau oare pe cale să devină realitate? Imposibil, Coffee își luase atâtea măsuri de precauție, își recădise lumea ei și a lui Jeffie cu atâta răbdare și migală! În universul lor nu mai era loc decât pentru jocul care-l omorâse pe Richard Dugan: șahul. Coșmarul lui Coffee.

   Pentru marea masă a muritorilor de rând, a juca șah era un mod oarecare de a pierde timpul. Dar pentru Coffee avea o cu totul altă semnificație. Jocul acesta era la originea nenorocirii ei și a îngrozitoarei tragedii a lui Richard. El îi luase totul, bucuria de viață fericirea, chiar și viața. Ea își jurase că Jeffie nu se va atinge niciodată de vreo piesă a acestui joc blestemat. Niciodată.

   Dacă din nenorocire cineva va îndrăzni să pună o tablă de șah în fața fiului ei...

   Coffee lovi cu putere zăpada cu bețele pentru a sări peste albia unui mic pârâu. Când atinse din nou zăpada, picioarele îi tremurau de efort. Dar furia îi înzecea forțele. Nu străbătuse niciodată atât de repede drumul acesta. Era extrem de grăbită. Șahul îl ucisese soțul și era hotărâtă să-și apere fiul în vârstă de 7 ani de fascinația morbidă a acestui joc.

   Câteva minute mai târziu, Owe Brook apăru în depărtare. Coffee privi cu un suspin de ușurare cabana mare, atât de familiară, în întregime din lemn, cu coșul fumegând pe acoperișul plin de zăpadă.

   Își recăpătă curajul. Totul era atât de calm, atât de liniștit. De la cabană, valea se întindea asemenea unei mări albe, până la primele contraforturi ale lui Iron Mountains.

   Ce înseamnă acest val de panică? O prostie! Peter trebuie să se fi înșelat, iar ea, obsedată de coșmarurile ei, clădise un scenariu din cele mai rele și negre culori pe baza câtorva cuvinte neînsemnate.

   După ce-și aranjase schiurile, Coffee urcă până la solariul situat la cel de-al doilea etaj și aruncă o privire pe fereastră. Nimeni. Este adevărat că soarele dispăruse în spatele munților. Frigul îi alungase fără îndoială pe Jeffie și pe oaspetele lui misterios în salonul aflat în cealaltă parte a cabanei. Tânăra femeie intră pe ușa laterală în încăpere, își roti privirea și înregistră dezordinea pernelor de pe canapeaua din fața măsuței joase.

   Cineva stătuse acolo cu puțin timp în urmă.

   Cu inima bătându-i cu putere, traversă bucătăria mare unde duduia o mașină de gătit uriașă, placată cu faianță veche. Obrajii îi ardeau, iar picioarele îi tremurau. Tăcerea era prea adâncă și cabana prea liniștită, ca și cum nenorocirea căzuse deja asupra ei.

   Se înfioră. Numai să nu fie prea târziu!

   - Și acum îmi mut regina aici! se auzi în clipa aceea vocea lui Jeffie.

   Regina.. La cuvântul acesta, Coffee se sprijini de perete și închise ochii, îngrozită. Prea târziu! Intuiția n-o înșelase.

   Prin ușa întredeschisă răsună un râs de copil, un râs victorios, plin de ațâțare nervoasă. Nu, nu, era un coșmar, în câteva secunde se va trezi și totul va fi ca înainte.

   O imagine familiară îi revenea obsedant în fața ochilor: un ecran de televizor, o tablă de șah și doi bărbați față-n față. În prim-plan, mâna frumoasă și fină a lui Richard împingând o piesă. Apoi, camera fixată pe adversarul său, un rus. Figura acestuia exprima o asemenea neliniște, o asemenea spaimă, încât Coffee, dezgustată, închisese brusc aparatul. După aceea, nu mai urmărise niciodată vreun turneu al lui Richard.

   Iată cum devenise el campion mondial: cu prețul unei lupte nemiloase. Și oamenii numeau șahul un „joc”!

   - Dacă o pui acolo, după părerea ta, ce voi face eu cu nebunul? răspunse cu calm o voce de bariton.

   Auzind-o, Coffee tresări și reveni la realitate.

   Jeffie! Trebuie să-l salveze pe Jeffie! Dacă mai era timp...

   Împinse cu o mișcare bruscă ușa care se deschise larg și intră în încăperea unde un foc vesel ardea în șemineu.

   Jeffie și un necunoscut erau așezați pe covor. Întrei ei se găsea o tablă de șah cu pătrate negre și albe. O mică tablă de șah portabilă, asemănătoare cu aceea de care Richard nu se despărțea niciodată. Nici ziua și nici noaptea.

   Bărbatul și copilul erau aplecați asupra jocului cu un aer concentrat. Cu deosebirea că necunoscutul era calm și stăpân pe sine, în timp ce Jeffie fixa tabla de șah mușcându-și buzele. Ochii lui străluceau cu focul acela ciudat pe care ea îl ura atât de mult. Pasiunea șahului.

   Era atât de absorbit încât nici măcar nu observă intrarea grăbită a mamei sale în salon.

   - Atunci, Jeffie? reluă bărbatul.

   - Eu... regina mea s-ar putea plasa aici... oh, nu, imposibil... atunci, aș putea...

   Luă piesa cu mâna lui de copil și o ținu nehotărât deasupra tablei de șah.

   - Șah și mat, prietene, concluzionă necunoscutul. Oriunde te-ai duce, ești pierdut!

   Pierdut, da, acesta este cuvântul, gândi Coffee, nemișcată la câțiva metri de el.

   După moartea soțului ei, timp de 3 ani lungi și grei, reușise să-l țină pe Jeffie departe de jocul acesta blestemat. Aruncase toate tablele de șah din casă, arsese piesele în șemineu și surghinuise în pod cărțile lui Richard, ascunse bine în fundul unui cufăr, împreună cu trofeele lui.

   În felul acesta, casa era purificată și ea hotărâse să înceapă o viață nouă împreună cu Jeffie, fiul ei. O viață fără șah, fără turnee, fără regi și dame, și nebuni. Lui Maureen îi interzisese chiar să rostească aceste cuvinte în fața lui Jeffie.

   Și iată că necunoscutul acesta distrugea în câteva minute eforturile ei de 3 ani! Ce ce drept dădea buzna în viața lor? Cu ce drept pusese o tablă de șah în fața fiului ei, trezind amintiri pe care ea se străduise în fiecare zi să le alunge din minte?

   Tremurând de furie, traversă încăperea și se lăsă în genunchi lângă fiul ei.

   - Jeffie, unde este bunica ta?

   Fiul ei abia dacă auzea. El căuta cu disperare o soluție, un mijloc de a scăpa de implacabila logică a jocului. Chipul său tânăr era crispat de un amestec de teamă și furie.
   Când îi văzu expresia, lui Coffee îi veni să plângă.

   - Jeffie, răspunde-mi! spuse ea luându-l de mână.

   El întoarse spre ea o privire mirată și Coffee avu un șoc. Ochii aceștia de un albastru foarte deschis, ciudat de absenți, ca și cum nu vedea nimic. Dumnezeule! Erau ochii lui Richard! Exact aceeași. Cu aceeași expresie de nesiguranță pe care i-o remarcase la începutul căsătoriei lor, atunci când se întâmplase să-l întrerupă în mijlocul uneia dintre partidele lui.

   - Mamă, ești aici? Eu...

   - Du-te imediat în camera ta, Jeffie, îi spuse ea cu o voce plină de veselie falsă. Îndată ce-ți termini lecțiile mergem la North Conway. În seara asta mergem la cinema! Și după aceea la restaurant.

   - Mamă, trebuie neapărat să încerc ceva cu regele meu. Nu pot să mă las bătut așa!

   - Nu, Jeffie! Uită de jocul ăsta stupid și du-te să-ți faci lecțiile, repetă ea pe un ton mai hotărât.

   Cu o mișcare energică, îl obligă pe fiul ei să se ridice și-l antrenă spre ușă. Spre marea ei surprindere, Jeffie se opuse cu ochii plini de mânie.

   - Nu, mamă, vreau să termin partida.

   - Te rog, Jeffie, ascultă-mă.

   El o privi revoltat, tremurând din cap până-n picioare.
   Cu brațele încrucișate pe piept, Coffee susținu neînduplecată privirea fiului ei. Cel puțin, nu mai avea aerul acela rătăcit de adineauri. Și era hotărâtă să lupte pentru a-l apăra de el însuși, chiar dacă va trebi să folosească forța!

   - Haide, Jeffie, du-te! îi ordonă cu hotărâre. Este inutil să insiști, nu voi ceda.

   Jeffie fugi asemenea unui iepure și pașii lui furioși răsunară pe scară.

   Îndată ce știu că ajunsese în camera lui, ea închise ușa cu un gest brusc înainte de a se întoarce spre necunoscut, cu ochii strălucind de furie.

   - Ieșiți de aici, spuse foarte încet. Ieșiți și să nu mai puneți niciodată piciorul în casa mea!

   - Presupun că sunteți doamna Dugan?

   Nu se mișcase din locul său și mâinile lungi i se odihneau pe genunchii strânși. Lungi și fine, la fel ca cele ale lui Richard, dar mai late și mai puternice. O privea cu niște ochi de un negru profund, iar pe buze îi rătăcea un zâmbet ușor.

   Furia ei se dublă și se repezi la tabla de șah, luând piesele și aruncându-le la grămadă în cutia lor.

   - Gluma a durat destul! Ieșiți de aici sau chem poliția! Și luați-vă jocul cu dumneavoastră, dacă nu vreți să-l arunc pe foc.

   - Poliția! Drace!

   - Bineînțeles, ați intrat prin efracție!

   - Nici vorbă, m-a invitat fiul dumneavoastră.

   - Ei bine, eu vă cer să plecați! Și încă repede!

   - Așa cum a făcut-o bietul Jeffie? Nu-mi imaginam că în această casă voi găsi un căpitan de jandarmi!

   Își bătea joc de ea. Ce insolență în privirea lui! Câtă aroganță! Insuportabil individ! Merita să-i dea o lecție. Coffee luă un pumn de piese și ridică brațul, gata să le arunce în șemineu. Necunoscutul se ridică dintr-o săritură și o opri cu hotărâre, prinzându-i încheietura mâinii într-o strânsoare de fier.

   - Doar n-o să faceți așa ceva!

   Dezechilibrată de gestul lui, Coffee căzu pe spate și vârful unui pion i se înfipse în palmă, aducându-i pe chip o strâmbătură de durere. Respirând greu, își privi adversarul, care se afla acum la câțiva centimetri de ea.

   - Sunt foare atașat de jocul acesta, explică el cu mult calm. Îl am de la tatăl meu.

   Amintirile îi năvăliră în gând. Îl revăzu pe Richard oferindu-i lui Jeffie primul lui joc de șah pentru aniversarea de 4 ani... 

   Cu prețul unui efort, alungă imaginea din minte și-l privi pe necunoscut. Degetele lui îi ardeau pielea, iar ochii lui negri, pătrunzători, o făceau să-și piardă capul. Simți o tulburare ciudată și o cuprinse teama. În mod nedeslușit, simțea că este periculos, la fel de periculos pentru Jeffie, ca și pentru ea.

   Mâna i se deschise, eliberând piesele din lemn de abanos care căzură pe covor.

   - Scuzați-mă, reacția mea este stupidă, dar...

   Se întrerupse. Să-i vorbească acestui străin despre disperarea ei? Nici vorbă! De ce să se clatine în fața lui după ce se ținuse tare până acum în fața haitei de ziariști care veneau cu regularitate s-o hărțuiască? Nu. Respiră adânc pentru a-și recăpăta stăpânirea e sine. Trebuia cu orice preț să scape de el.

   Dar înainte de a avea timp să se elibereze, el îi dădu drumul și se îndepărtă.

   - Numele meu este Dodge Phillips, declară cu vocea lui profundă.

   - Și? De ce credeți că ar trebui să mă intereseze? Nu puteți să mă lăsați în pace? Am spus o dată pentru totdeauna că nu am nimic de declarat, absolut nimic. Pentru cine lucrați? „Time Magazine”? „American Chess”? Oricum, nu contează. Tot ce vreți este să scormoniți în viața mea particulară ca să aflați de ce a murit Richard Dugan, dacă nu a rostit niciun cuvânt înainte de a se stinge, nu-i așa? Și unde este aparatul de fotografiat ca s-o imortalizați pe văduva îndurerată?

   Își aruncă pe spate părul de aur cu un gest sfidător, oferindu-i chipul pe care-i curgeau lacrimi de mânie.

   - Poftim, nu găsiți că este perfect? adăugă ea cu un mic râs nervos. „Trei ani după dramă, soția lui Richard Dugan încă mai plânge.” Cât de frumos este genul acesta de frază! Pentru asta ați venit?

   - Nu. În sfârșit, nu numai. Eu...

   - Ah, știam eu, i-o tăie pe un ton sarcastic. Poate că doriți să fiți călăuziți într-o vizită? Un mic tur al Muntelui Washington, acolo unde a murit? Sau la mormântul lui din micul cimitir de munte? În definitiv, aș putea să vă duc acolo, dacă țineți neapărat.

   Coffee știa exact unde vrea să ajungă. Era gata de orice ca să-l atragă afară din casă, să-l apere pe Jeffie de influența lui malefică. Și de asemenea, pentru a scăpa de farmecul acestor ochi negri, fixați cu intensitate asupra ei.

   - L-am cunoscut pe soțul dumneavoastră, doamnă Dugan. Am jucat chiar de câteva ori împotriva lui. Nu sunt ziarist, ci mare maestru de șah.

   Era mai rău decât orice! Un jucător de șah! Coffee se dădu instinctiv înapoi și-și întoarse spatele. Un turn îi scăpă din mâna tremurândă și se rostogoli pe covor.

   Dodge Phillips reprezenta dușmanul cel mai periculos dintre toți, cel mai viclean. Un reporter nu însemna nimic pe lângă el. Dodge Phillips aparținea acele elite care trăia într-o altă lume, lumea obsesivă și nemiloasă a șahului. O lume în care nimic nu avea importanță decât mișcările acelor detestabile piese de fildeș pe o planșetă cu pătrate negre și albe. O lume de fanatici, de smintiți cu privirea pironită pe câmpul acela de bătaie în miniatură.

   Și bărbatul acesta vrusese să-l ispitească pe Jeffie? Dar era diavolul în persoană!

   - Plecați, domnule Phillips, plecați repede, murmură ea. Nu am nimic să vă spun.

   Fără să rostească vreun cuvânt, el începu să aranjeze cu gijă piesele în cutia lor de piele. În sfârșit, se hotărî să plece.

   Coffee își înăbuși un suspin de ușurare. Poate că totul se va opri aici.

   - Am vorbit deja cu socrul dumneavoastră, declară el cu voce neutră.

   - Mi-e indiferent. Nici măcar nu ne vedem.

   Coffee îl ura. Dacă Richard devenise o ființă absorbită de o asemenea pasiune încât să-și iasă din minți și să fie nepăsător față de restul lumii, era vina tatălui său. Pentru că John Dugan fusese primul care-l introdusese pe Richard în universul care mai târziu îl distrusese.

   De altfel, John Dugan nu venise la înmormântare. Nu era oare proba cea mai evidentă că-i păsa prea puțin de fiul său, din moment cu nu mai profita de celebritatea lui?

   - Da, sunt la curent. Ați refuzat întotdeauna să vă întâlniți cu John Dugan. Într-un anume fel vă înțeleg. Reprezentați cealaltă existență a lui Richard Dugan. Era prins între dumneavoastră și șah, nu-i așa? Asta însemna una sau alta, dar nu amândouă împreună?

   Dodge Phillips își cufundă privirea în ochii ei.

   Da, era adevărat. Cum ghicise oare atât de repede? Dar ce importanță avea, doar n-o să se destăinuie acestui străin! Cu toate astea, lui Coffee îi era greu să reziste dominației acestor ochi negri care-i scrutau chipul, urmărindu-i cea mai mică mișcare. Deodată simți teama să nu-i pătrundă secretul cu ciudata lui intuiție.

   Într-un reflex de apărare, își întoarse capul pentru a scăpa de privirea aceasta pătrunzătoare și începu să adune restul pieselor răspândite pe covor. Observă că regele alb își pierduse coroana.

   - Iată ce căutați, spuse Phillips întinzându-i o minusculă tiară de fildeș.

   - Îmi pare rău, eu sunt aceea care am stricat piesa, spuse zâmbind.

   - S-ar spune că vă face plăcere!

   - Este prea mult spus. La drept vorbind, mi-e indiferent. O piesă de șah poate fi oricând reparată. Nu și o ființă umană.

   - Urâți șahul mai mult decât orice, nu-i așa? Și nu suportați că soțul dumneavoastră era pasionat de jocul acesta, nu-i așa, Catherine Dugan? L-ați obligat să aleagă între șah și dumneavoastră! Să renunțe la rațiunea lui de a trăi.

   Greșit, domnule Phillips, ar fi vrut ea să riposteze. Complet greșit. Richard s-a comportat întotdeauna cum a crezut de cuviință. Modul de viață și moartea lui au fost opțiuni solitare, de la care ea fusese exclusă. Fusese oare vreodată apropiată de el? Gândindu-se la asta, Coffee era tentată să răspundă „nu”. La început, poate, la început de tot....

   Să-i explice asta lui Dodge Phillips însemna să-și deschidă sufletul în fața lui, să lase să-i cadă masca și să-i arate cât de mult suferise. Niciodată!

   - Cu ce drept vă permiteți să mă judecați?

   - Pentru că eu sunt....

   Zgomotul ușii de la intrare, urmat de pași grei și râsete, îl întrerupse. Sam și Janey Daley, perechea de tineri căsătoriți, se întorceau de la plimbare.

   - Trebuie să mă ocup de clienții mei, domnule Phillips. Dacă-mi permiteți...

   - Da, desigur!

   El puse regele la locul lui, încruntă sprâncenele cercetând celelalte piese și apoi închise cutia zâmbind. Intrigată, Coffe se întrebă care să fie motivul.

   Când să deschidă gura să-l întrebe, Sam strigă din bucătărie:

   - Este cineva acasă?

   - Vin acum, Sam, răspunse Coffee, grăbindu-se spre ușă.

   În timp ce ieșea din salon, păstră în minte zâmbetul ciudat al lui Dodge Phillips, un zâmbet care-i cuprinsese și ochii, aducându-i mici riduri la colțurile pleoapelor. Un zâmbet neașteptat pe această față cu trăsături dure, pronunțate.

   Pregătind în bucătărie tava pentru ceai, Coffee ascultă zgomotele provenind din salon.

   Oare când se va hotărî Dodge Phillips să plece? Și dacă nu pleca? La perspectiva unei noi confruntări, ea tremură. Bărbatul acesta o înspăimânta.

   Dacă era periculos, asta se datora atât apartenenței sale la lumea șahului, cât și acestui magnetism tulburător pe care-l emana. Cum reușise oare s-o aducă în această stare de tulburare pe ea, Coffee Dugan, renumită pentru sângele rece și siguranța ei.

   Ce întâlnire stranie! De fapt, totul, de la început, fusese ciudat între ei. Furia pe care i-o provocase, atingerea electrizantă a mâinii lui, reacțiile atât de exagerate pe care le avusese. Doamne, dar ce se întâmpla oare cu ea de se comporta în acest fel?

   Auzi zgomotul ușii de la intrare. Uf, plecase, în sfârșit! Șuieratul strident al ceainicului o făcu să tresară și se repezi la mașina de gătit. În timp ce turna apa fierbinte, își dădu seama că mâinile îi tremurau. Fusese atât de aproape de catastrofă!

   Dintr-o dată, se gândi că el plecase fără să-i destăinuie motivul venirii lui. Cu atât mai rău! Să nu mai calce la Owe Brook, iată ce era important. Numai Jeffie să-l uite.

   Gândindu-se la fiul său, oftă. Dacă se gândea mai bine, era uimitor: Jeffie nu jucase șah după moartea tatălui său, adică de 3 ani. Or, o oră sau două i-au fost suficiente pentru a-și aminti combinațiile foarte complexe ale jocului. Este adevărat că Jeffie nu era un copil obișnuit. Nu în asta consta adevărata problemă...

   - Nu puteai rămâne la tine acasă, Dodge Phillips? murmură ea cu voce scăzută, punând mâna pe tava încărcată cu serviciul de prăjituri și ceai.

   La ce bun să se revolte? Răul fusese făcut, acum trebuia să-l îndrepte, cu răbdare și metodă.

   În momentul în care ea traversa palierul, Sam i se adresă de la etajul întâi:

   - Coffee, spune-mi, te-ai supăra dacă...

   Cu un aer stingherit, tânărul se întrerupse și roși. Zâmbind, Coffee continuă în locul lui:

   - ...dacă ați lua ceaiul în camera voastră? Pentru nimic în lume, Sam! Altfel, la ce ar mai fi bună luna de miere?

   - Ești adorabilă, Coffee, spuse Sam repezindu-se spre ea pentru a-i lua tava. Hm, toate astea sunt atât de delicioase!

   - Un ceai bun cu specialitatea casei, brioșa noastră cu stafide și fructe zaharisite.

   Îndată ce Sam dispăru, ea reveni în salon și se apropie de fereastră. O precauție fără îndoială inutilă, căci Dodge trebuie să fi plecat de cel puțin 10 minute. Dar, atunci când îndepărtă perdeaua, încremeni. El era acolo, discutând liniștit cu Maureen! 

   Monstrul! Acum avea intenția s-o cucerească pe Maureen?

   După cum zâmbea Maureen, ea ghici că soacra ei nu manifesta nicio ostilitate față de el. Ceea ce era și mai rău, părea să-i facă plăcere să stea de vorbă cu el. Coffee fierbea de nerăbdare. Să intervină, trebuia să intervină.

   Dar în momentul în care se pregătea să iasă, Phillips se înclină înaintea lui Maureen și se îndreptă în direcția mașinii sale, parcată la câțiva metri mai încolo. Coffee se opri brusc. Și de data aceasta, era prea târziu!

   În timp ce Maureen dispărea în spatele cabanei, Phillips urcă într-un superb Porsche negru al cărui motor zbârnâi îndată. Iată o mașină care i se potrivea de minune. Sigur de el și arogant, nu și l-ar fi putut închipui decât la volanul unei astfel de mașini. Dar pentru că pleca, la urma-urmei...

   Mașina dădu înapoi, execută o jumătate de întoarcere cu roțile patinând pe zăpadă, apoi se angajă în direcția șoselei naționale. Drum bun, îi ură ea în gând, cu brațele încrucișate la piept. În clipa aceea el opri, coborî geamul și-și agită mâna în direcția celui de-al treilea etaj.

   Lui Coffe îi îngheță sângele în vine. Cui îi era adresat acest semn? Lui Jeffie, bineînțeles, instalat fără îndoială la fereastra camerei sale, privind cu ardoare spre noul lui prieten.

   Înnebunită de furie, Coffee ieși alergând din casă și se repezi spre Porsche-ul căruia începu să-i zgâlțâie portiera din toate puterile.

   - Ce-i cu dumneata, doamnă Dugan? Păreți foarte furioasă.

   - Lăsați-mi băiatul în pace, Phillips, ați înțeles? Să nu vă mai apropiați niciodată de fiul meu, altfel...

   - Altfel ce? Îmi veți trage un glonț în inimă?

   El zâmbea ironic, nesuferit, cu aerul atât de satisfăcut de a rămâne calm în fața ei. Ah, cât de ușor era rolul ei! Cât de ușor era să influențeze sufletul unui băiețel de 7 ani, atât de dornic de a găsi o nouă imagine paternă! Da, numai pentru atât și ar fi vrut să-l omoare.

   Timp de câteva secunde, îl privi fără o vorbă. Figura lui Dodge era nepăsătoare și numai privirea fără strălucire a ochilor lui negri îi trăda iritarea.

   - Plecați și nu vă mai întoarceți niciodată aici, rosti ea în cele din urmă.

   - Îmi pare rău, dar soacra dumneavoastră m-a invitat mâine la masă.

   - N-am să vă dau voie să intrați.

   - Haide, doamnă Dugan, nu fiți ridicolă! Dacă am înțeles bine, pensiunea este proprietatea soacrei dumneavoastră.

   - Bine, ați câștigat. Veți lua așadar mâine masa aici. Dar vă interzic să adresați vreun cuvânt fiului meu. Și să jucați șah cu el.

   Cu un gest furios, își aruncă pe spate masa de păr blond. Nu mai simțise niciodată o asemenea ură pentru cineva.

   El zâmbi din nou și-și puse cu nepăsare brațul pe marginea portierei.

   - Prea târziu, Coffee. Fiul dumneavoastră are șahul în sânge! Refuzați să recunoașteți, dar acesta este adevărul. Orice ați face, Jeffie va juca șah. Nu puteți să vă opuneți talentului pe care-l are. Absolut deloc!

   Auzindu-l spunându-i „Coffee”, tresări. Oare cum se făcea că-i cunoștea porecla? Numai cei din familie și prietenii ei din Jackson îi spuneau așa. Dar el, un necunoscut, un străin?

   - Cine sunteți dumneavoastră, domnule Phillips? Cine sunteți?! strigă, scoasă din sărite.

   - Sunt cel care va scrie biografia soțului dumneavoastră, Richard Dugan. Atenție la degete!

   Apăsă pe un buton și geamul se ridică imediat. Coffe abia avu timp să se retragă. Bădăranul!

   Mașina demară și ajunse repede la șoseaua asfaltată pe care se avântă vâjâind.

   Voia să scrie biografia lui Richard! Consternată, rămase nemișcată în zăpadă, fără să ia în seamă frigul care se lăsa odată cu amurgul.

   - Nu te voi lăsa niciodată să faci așa ceva, Dodge Phillips! strigă ea în direcția șoselei. Mă voi opune din toate puterile, îți voi pune piedici și vei pleca de aici fără să-ți dai seama ce s-a întâmplat!

   Apoi, Coffee tăcu. Ce rost aveau blestemele acestea? Pentru prima dată în viața ei îi era cu adevărat teamă.

CAPITOLUL II

   - Jeffie? Ești aici, dragul meu?

   Vocea lui Coffe tremura puțin când intră în camera fiului ei. Încăperea era cufundată în penumbră și nimic nu se mișca. Apoi distinse pata palidă a părului blond al lui Jeffie, ghemuit într-un colț al patului său, cu un aer îndărătnic și cu bărbia pe genunchi.

   - Dragul meu, ascultă-mă, vreau să-ți vorbesc, să-ți explic motivele atitudinii mele, continuă Coffee așezându-se lângă el.

   Copilul nu se mișcă și nici nu întoarse capul spre ea.

   Ce să-i spună? Cum să-l facă să înțeleagă lucruri care-l depășeau? Un băiat de 7 ani este însă plin de întrebări care impun răspunsuri precise și concrete. Răspunsuri pe care ea nu era în stare să i le dea. Poate că era mai bine să părăsească subiectul cu blândețe și să evite cearta care-i aștepta?

   - Jeffie, nu trebuie să te urci în pat cu pantofii în picioare, spuse pe un ton hotărât.

   - Mi-e indiferent, bombăni el fără s-o privească.

   - Ei bine, mie nu mi-e indiferent! Am să te ajut să-i scoți, propuse începând să-i dezlege șireturile. Ți-ai făcut lecțiile?

   Nu obținu drept răspuns decât un mormăit nedeslușit însoțit de o ridicare din umeri. Împăcarea se anunța dificilă.

   - Nu vom putea pleca la cinema atât timp cât nu vor fi terminate, Jeffie!

   - Nu-mi pasă!

   De data aceasta, trebuia să reacționeze. Nu mai putea suporta această insolență sub pretextul că era o situație excepțională.

   - Îți interzic să vorbești așa, spuse pe un ton aspru.

   - De ce n-ai vrut să mă asculți mai înainte? De ce?

   Era atâta revoltă în vocea lui, încât Coffee tresări.

   - Eu... ce voiai să-mi spui, dragul meu?

   - Voiam să-ți spun că prima partidă o câștigasem! Înțelegi, mamă, o câștigasem. Și dacă nu m-ai fi oprit, aș fi câștigat-o și pe a doua! Trebuia să-mi plasez bine regina și puteam s-o scot la capăt.

   Coffee privi consternată chipul fiului ei. Nu-l mai recunoștea! Era un alt copil, cu ochii strălucind de o înflăcărare ciudată, obsedat de ceva asupra căruia ea nu avea nicio putere. Dumnezeule, ce nenorocire! Era mai rău decât își imaginase. Și toate astea din cauza acelui blestemat de Dodge Phillips!

   După ce respiră adânc, Coffe se hotărî să contraatace. Trebuia să taie răul din rădăcină. Îl apucă pe Jeffie de mână și-i spuse cu voce tremurătoare:

   - Nu vreau să joci jocul acesta, Jeffie! Niciodată!

   - Șah? De ce?

   - Pentru că... pentru că... așa, se bâlbâi ea.

   Dumnezeule, era vrednică de milă! Ea care-și jurase să nu apeleze niciodată la răspunsuri stupide care inhibă copiii! Dar se simțea aruncată într-o prăpastie. Jeffie părea atât de hotărât, atât de puternic! Stătea acum foarte drept, iar privirea îi era aspră, ca cea a unui adult.

   O cuprinse panica: era pe cale să-l piardă și neputința o copleșea.

   - Și nu vreau să-l mai vezi pe bărbatul acela, ne-am înțeles? adăugă ea.

   - Se numește Dodge... bărbatul acela!

   - Nu-mi pasă! Ți-am mai repetat de atâtea ori că nu se invită străini în casă.

   - L-a cunoscut pe tata.

   - Și ce dacă? Acesta nu este un motiv.

   După moartea lui Richard, Coffee se străduise să aibă un comportament corect față de Jeffie. Figura lui Richard trebuia să fie prezentă în casă și numeroase fotografii ale lui împodobeau pereții.

   Dar dacă Jeffie cunoștea chipul tatălui său, el nu știa cine fusese în realitate. Marele campion de șah. El nu știa nimic despre circumstanțele morții lui. Întrebările vor veni mai târziu și ea va avea timp să găsească răspunsurile potrivite.

   - Eu nu știu nimic despre acest Dodge Phillips. Și nu vreau să-l văd în casă, nici să se joace cu tine... șah.

   - De ce?

   - Jeffie, ajunge. Câteodată, există lucruri care nu pot fi explicate unui copil, încearcă să mă înțelegi.

   Dar ar putea el înțelege la 7 ani? Voia el oare să asculte un ordin în aparență absurd? Copiii au nevoie de logică. Și ea ce-i aducea? Mânie. Spaimă. Nu era deloc surprinzător că el se revolta.

   Cu sprâncenele încruntate, cu gura strânsă în semn de îmbufnare, Jeffie o cerceta cu scepticism descurajant. Oh, numai dacă ar putea să o creadă! De obicei, erau un băiat amabil, vesel, afectuos. Dar astăzi, Jeffie era schimbat. El se opunea din toate puterile mamei sale. Și de ce asta? „Pentru că avea șahul în sânge.”

   Cuvintele lui Dodge îi reveniră în minte. Timp de o secundă, ea închise ochii, descurajată. Oare își pierduse fiul?

   Într-un gest posesiv, îl strânse la piept. Nu, nu i-l va lua pe Jeffie al ei. Nu, el nu-și va petrece viața expunându-se ca un animal de circ în turnee internaționale. Va trebui să treacă peste trupul ei pentru a ajunge la asta.

   Când își deschise pleoapele, întâlni privirea uimită a lui Jeffie și simți nevoia să-l liniștească.

   - Iartă-mă, dragul meu, astăzi sunt puțin obosită. Haide, gata. Uităm această discuție stupidă?

   - Dacă vrei tu, consimți el cu vârful buzelor.

   Era mai bine decât nimic, se consolă ea, mângâindu-i părul des. Îi ridică mașinal gulerul cămășii, observă nasturii lipsă, încă o încăierare la școală, desigur, apoi văzu pumnul închis.

   - Ce ai în mână?

   - Nimic, absolut nimic.

   - Ba da, arată-mi, îi ceru ea.

   De ce nu se comporta ca de obicei? De ce nu-i dădea voia să aibă micile lui secrete, ca toți copiii? Un fel de presimțire, de intuiție fulgerătoare că ținea acolo un obiect foarte important. Și pentru el și pentru ea.

   - Arată-mi, Jeffie, repetă ea pe același ton.

   Privirea pe care i-o aruncă băiatul îi făcu rău: citi în ea, pentru prima dată, neîncredere. Mânia spulberă toate bunele ei intenții și, cu o mișcare aproape brutală, deschise mâna copilului.

   În căușul palmei, se găsea o piesă de șah, regele negru.

   Coffee înțelese imediat. Iată motivul zâmbetului lui Dodge Phillips în timp ce închidea cutia! Lipsea o piesă și el nu spusese nimic. Pentru că știa că Jeffie îi furase regele pentru a-l păstra, asemenea unui talisman. Era o victorie în contul lui!

   - Dă-mi-l, porunci ea.

   - Nu, este al meu!

   - Jeffie, te rog, nu mă obliga să mă supăr! Trebuie să-l înapoiem domnului Phillips.

   - Nu.

   - Ba da.

   - Nu, niciodată, țipă Jeffie, scos din fire.

   Totul se petrecu foarte repede atunci, Coffee neavând timpul să-și controleze reacțiile. Sări asupra fiului ei, gata să-i smulgă regele acela blestemat. Jeffie se zbătea țipând, dar ea nu-i dădea drumul.

   - De data asta, ai mers prea departe Jeffie! Dă-i drumul.

   - Nu, nu și nu!

   Imposibil să-i desfacă degetele. Coffee avea impresia că trăiește un coșmar. Să se bată cu fiul ei! Ce grozăvie! Cu toate astea, nu trebuia să cedeze.

   - Să încercăm să găsim o cale de înțelegere, propuse ea cu respirația tăiată. Îl punem în sertarul biroului și nimeni nu se atinge de el, de acord?

   - Nu sunt de acord.

   - Dragul meu Jeffie, era o simplă formută de politețe și pentru că te încăpățânezi...

   Cu un gest brusc, reuși să-i desfacă degetele. Piesa neagră de fildeș se rostogoli pe podea. Coffee, mai rapidă, îl ridică și, cu mâna liberă, deschise sertarul și-l aruncă acolo.

   În mod ciudat, din momentul acela, Jeffie nu mai opuse rezistență. Privea buimac regele zăcând pe lemnuul deschis la culoare. Ochii îi erau plini de lacrimi, în timp ce trăsăturile delicate ale feței exprimau frustrare.

   Ea puse o mână tremurătoare pe umărul lui, dar el o respinse și plecă în fugă.

   Când ușa se trânti violent în urma lui, crezu că i se frânge inima. Jeffie nu se comportase niciodată în felul acesta. Nici ea, de altfel. Cu o mișcare furioasă, închise sertarul.

   - Felicitările mele, Dodge Phillips! Poți să fii mândru de tine.

   În marea bucătărie a pensiunii, Coffee forfotea de colo-colo, ca în fiecare vineri.

   Cât de mult iubea această încăpere care își păstrase specificul de odinioară, cu pardoseala din dale roșii și mobilele din lemn închis la culoare. De pereți era agățată o întreagă panoplie de vase de aramă care străluceau, frecate cu grijă de cele două stăpâne ale casei. Mari buchete de flori uscate dădeau o ultimă notă caldă centrului vital al cabanei.

   În general, ea făcea în așa fel încât să pregătească în acea zi meniurile pentru întregul weekend. Era atât de plăcut să simtă plutind în casă mirosuri de prăjituri și compoturi.

   Totuși, în seara asta, inima n-o trăgea deloc la treabă. Cearta cu Jeffie o neliniștea. De ce fusese atât de nestăpânită? Ce greșeală gravă! Dar era prea târziu să mai dea înapoi.

   Pe deasupra, lucru care nu repara nimic, Maureen se declara de partea lui Dodge Phillpis. Asta întrecea orice limită!

   - Nu te înțeleg, Coffee, spuse soacra ei ridicând un capac. Ce rău vezi în faptul că acest bărbat vrea să scrie biografia lui Richard?

   - O biografie! Nu este decât un pretext pentru a-și vârî nasul în viața noastră particulară! exclamă ea.

   Soacra ei era de o naivitate incredibilă.

   - Este ca toți ceilalți ziariști, Maureen! Curiozitatea lui este periculoasă.

   - Nu mi se pare.

   - Eu așa simt.

   - Bărbatul acesta mi s-a părut foarte amabil și extrem de politicos.

   - Ai văzut pe cineva să fie dezagrabil când caută să-mi smulgă secrete?

   Cu o mișcare nervoasă, Coffee vărsă făina în vasul de inox și începu să amestece viguros ouăle, în timă ce Maureen clătina din cap, mustrătoare.

   - Mă întreb uneori dacă nu exagerezi lucrurile, Coffee. Dodge Phillips l-a curnoscut bine pe Richard și dacă vrea informații, ei bine, eu sunt gata să i le dau. Vrea să-i vorbesc despre Richard; de ce l-aș refuza?

   Coffee nu răspunse. Câte reproșuri conținea această mică frază inofensivă. Căci ea, după moartea lui Richard, preferase să se închidă în tăcere. Amintirile ei erau otrăvite de un anumit sentiment de culpabilitate.

   De fiecare dată când se gândea la soțul ei, la moartea lui, se simțea vinovată. Vinovată că lăsase situația să se degradeze și că nu prevăzuse reacțiile lui Richard. Vinovată că nu știuse să-l iubească îndeajuns. Vinovată că nu înțelesese ceva esențial. Dar ce anume? Își luase secretul în mormânt și ea nu va ști niciodată.

   Singura șansă de a nu înnebuni fusese să refuze să se gândească la el, să vorbească despre el, să-l lase să-i stăpânească memoria. Și îi impusese și lui Maureen această lege dură.

   Astăzi își dădea seama cât de mult trebuia să fi suferit Maureen din cauza acestei tăceri. Să interzică unei mame să vorbească despre fiul ei, ce cruzime!

   - Iartă-mă, Maureen, eu... am pretins de la tine un lucru îngrozitor. Dar a fost din cauza lui Jeffie, știi bine.

   - Detest ziariștii la fel de mult ca și tine și am refuzat întotdeauna să le fiu de folos. Dar Phillips este altfel: el scrie o carte și este interesat cu adevărat de Richard. Vezi tu, uneori mi-e teamă ca Richard să nu fie uitat.

   - Să fie uitat? Dar, Maureen, asta este imposibil! Richard era cunoscut în toată lumea. Partidele lui vor fi studiate ani de zile și...

   - Eu nu mă gândesc la campionul de șah, ci la omul care a fost.

   Omul. Chipul lui Coffee se înăspri. Cine fusese în realitate Richard Dugan? O ființă dificilă, neîndurătoare, egoistă, autoritară. Și cu toate acestea, Maureen nu încetase niciodată să-l adore. Desigur, era vorba de fiul ei și îngăduința e era scuzabilă.

   Dar la cel bun să-l reînvie pe Richard? Oh, bineînțeles, s-ar obține portretul fascinant al unui om plin de contradicții, imaginea geniului chinuit care fusese. Asta îi va pasiona pe cititori. Personalitățile puternice plac întotdeauna, mai ales când oferă asemenea contraste.

   Cât despre ea, tremura la gândul ce ar putea descoperi Dodge Phillips.

   - Maureen, nu mi-ar place ca Jeffie să citească o asemenea carte despre tatăl său. Prefer să-i păstrez imaginea pe care i-o oferim noi și nu am încredere în interpretarea pe care un străin poate s-o dea caracterului lui Richard. Este atât de ușor să denaturezi faptele.

   - Nu vei putea să-l ții pe Jeffie în ignoranță la nesfârșit, Coffee. Într-o zi, o să vrea să știe și va trebui să-i spui adevărul.

   - Adevărul, cine-l va cunoaște vreodată? murmură cu amărăciune. Și va dori cu adevărat să-l cunoască?

   - Poftim? Ce ai spus, Coffee? De ce vorbești atât de încet?

   - Oh, nimic... Nu m-am gândit niciodată să-l mint pe Jeffie, reluă ea, mai tare. Dar este bine să mai așteptăm. Deocamdată, este un copil. Și dacă reușesc să-l țin departe de șah...

   Își lăsă fraza neterminată, evitând s-o privească pe Maureen.

   În timp ce continua să frământe aluatul, revăzu în gând albumul de fotografii al lui Maureen, ascuns în podul casei. Richard la 8 ani, cu ocazia primului său turneu, cu mica lui față gravă și serioasă aplecată asupra tablei de șah. Apoi la 9 ani, în fața unui adult pe care urma să-l învingă. Și la 10, purtând un trofeu aproape cât el de mare.

   Toate fotografiile semănau și niciodată Richard nu zâmbea. Niciodată. Fusese oare vreodată copil? Un copil fără griji, vesel, având ochii vârstei lui? Nu, el fusese propulsat foarte curând în lumea adulților, într-o luptă înverșunată și neîncetată.

   Coffee își jurase că Jeffie nu va călca pe urmele tatălui său. Chiar dacă va fi tot atât de dotat ca și el. Fiul ei va avea o copilărie normală, cu încăierări, genunchi juliți și partide de fotbal. Și, plin de râsete și bucurie. Albumul ei de fotografii va fi umplut cu zâmbetele lui Jeffie și nu cu victoriile lui. Pentru ce să fie cel mai bun dacă trebuie să facă să sufere atâta lume în jurul său?

   Cu un gest repezit, Coffee trânti aluatul alb pe tăblia de marmură a mesei și începu să-l întindă cu mâna.

   - Sunt în stare de orice ca să-l apăr pe Jeffie, te previn, Maureen, spuse cu voce tremurândă. Vreau să aibă o viață normală și atâta timp cât va fi minor, nu se va atinge de jocul de șah. Voi pleca de aici, mă voi duce să trăiesc în altă parte, dar niciodată, înțelegi, niciodată...

   - De acord, pleacă! Ia-mi nepotul, taie-i rădăcinile, du-l departe de această casă, de casa lui! exclamă Maureen înaintând spre ea. Vei îndrăzni să mă lași singură cu pensiunea pe cap?

   La aceste cuvinte, Coffee își înălță caul și cele două femei se priviră în tăcere. Ochii lui Maureen erau plini de lacrimi și Coffee simți furnicături sub pleoape.

   Doamne, ce scenă! O adevărată melodramă! Privi fața mare a soacrei ei, bogatul ei păr alb pieptănat pe spate, silueta ei masivă, expresia hotărâtă. Ce femeie! Era demnă să figureze într-o epopee a goanei după aur!

   Și-o imagină cu ușurință conducând o căruță cu toată viteza pentru a scăpa de săgețile indienilor. Sau apărându-se cu o armă, cu un aer crâncen.

   Fără voia ei, Coffee zâmbi acestor imagini. Nu era prima dată când Maureen se lansa într-o asemenea tiradă. Bineînțeles, câștiga întotdeauna.

   - Ce șantaj. Nu ți-e rușine, Maureen? Mă acuzi că te las cu povara pensiunii. Peste 1 minut, o să-mi spui că la cei 60 de ani și cu reumatismele tale, ți-e greu să urci scara Povești ca să mă îndulcești și să mă înduioșezi.

   - Într-adevăr, Coffee, tocmai voiam să-ți vorbesc despre vârsta mea înaintată, recunoscu soacra ei, îmblânzită.

   - Te cunosc foarte bine. De atâta timp...

   Cu blândețe, Coffee o forță să se așeze pe scaun, punându-și mâinile pe umerii ei.

   - Așa, liniștește-te. Cum aș putea să te părăsesc? Știi foarte bine că voi rămâne întotdeauna aici. Nu numai pentru că este casa lui Jeffie, ci pentru că este și a mea, singurul meu cămin. Crezi că am uitat tot ce ai făcut pentru mine? Ziua când am sosit aici...

   Zgomotul ușii date de perete o întrerupse. Cu părul zbârlit și pijamaua pe jumătate descheiată, Jeffie intră în bucătărie căscând.

   - Mamă, mi-e foame.

   - Coffee, ți-am spus că bietul micuț...

   - Maureen, te rog!

   În ajun, Jeffie refuzase să cineze cu ele și ea îi interzisese soacrei sale să urce în camera lui pentru a-i duce de mâncare. Dacă se hotărâse săă facă nazuri, ei bine, nu avea decât să suporte consecințele.

   - O ceașcă de ciocolată și cereale îți convine?

   Jeffie se legănă de pe un picior pe celălalt, șovăind între dorința de a se opune mamei lui și aceea de a se repezi asupra unui asemenea îmbietor mic dejun.
   Ascunzându-și un zâmbet, Coffee urmări chipul nehotărât al fiului ei. Foamea îl răzbise și dădu din cap, foarte țeapăn, înainte de a se îndrepta spre masă.

   Maureen, întotdeauna gata să-l răsfețe, se grăbi imediat spre el și-i pregăti totul pe o tavă.

   - Ține, dragul meu, du-te și mănâncă în fața șemineului din camera de zi; îți va fi bine acolo, la cald. Îți dau o brioșă foarte proaspătă. Privește, este călduță încă, abia am făcut-o.

   - Mulțumesc, bunico, murmură Jeffie cu un aer grav.

   Cu tava în mână, el ieși din bucătărie, la fel de drept, fără să-și privească mama. Dar Coffee nu mai era furioasă: Jeffie trebuia să-și apere într-un fel sau altul amorul propriu. Din moment ce nu dădea dovadă de insolență prea evidentă...

   - Vezi, Coffee, este un băiat bun, zise Maureen oftând. Ești prea aspră cu el. Bietul copil, când mă gândesc că aseară l-ai lipsit de masă...

   - El s-a lipsit de masă, o corectă coffee pe un ton lipsit de gravitate. Dacă te-ar auzi cineva, ar crede că Jeffie este un înger și eu o mamă îngrozitoare.

   Pentru Maureen, a sări o masă era lucrul cel mai rău. Și a-l pedepsi pe Jeffie era o crimă.

   Coffee nu reuși să-și stăpânească un zâmbet emoționat privind-o pe soacra ei mișcându-se cu toată greutatea spre mașina de gătit. Bunătatea ei era la fel de legendară ca robustețea ei. Ce fericire că o avea pe Maureen în viața ei...

   - Trebuie să cumpărăm făină, spuse Maureen inspectând dulapul. Și zahăt. Ieri am uitat.

   - Nu avea grijă, mă duc mâine în oraș și voi trece pe la magazin. De fapt, Maureen...

   - Da?

   - Dacă discuți cu acest Dodge Phillips, aș prefera să nu-i vorbești despre Jeffie, nici despre mine. Promiți?

   - De acord. Dar nu ai dreptate să nu-i acorzi încredere acestui tânăr: mi se pare un bărbat bine și complet cinstit.

   - Poate, dar eu nu vreau să figurez în biografia lu Richard, răspunse Coffee.

   Pacea revenise la Owe Brook. Dar pentru cât timp?

   Presimțirile lui Coffee s-au dovedit îndreptățite: armistițiul a fost de scurtă durată.

   A doua zi dimineața, când deschise sertarul din biroul lui Jeffie, era gol. Regele negru dispăruse. N-o să lase lucrurile așa! Dar, deodată, se răzgândi. La cel bun să provoace o nouă dramă? Trebuia să se gândească, să rămână calmă, să găsească argumente și să discute cu fiul ei.

   La urma urmei, era vina lui Dodge Phillips.

   De la sosirea lui la Jackson, totul mergea anapoda.

   Trecând prin hol, își luă hanoracul și se îndreptă spre bucătărie, unde soacra ei pregătea gustarea de dimineață. Își stăpâni iritarea la vederea suculentei plăcinte cu pui și ciuperci pe care soacra ei o pregătea de câteva ore în onoarea lui Dodge Phillips. Prea multă osteneală pentru un om care-i adusese atâtea neplăceri.

   - Mauree, ai putea să-l întrebi pe domnul Phillips care este adresa lui?

   - Da, bineînțeles. De ce? Ai intenția să-i scrii?

   - Nu, ar fi o prostie. M-am gândit la piesa de la jocul de șah pe care a păstrat-o Jeffie. Spune-i doar că o să i-o trimit prin poștă.

   - Bine.

   - Plec. Mă întorc pe la ora două, adăugă ea pe un ton rece.

   Încă iritată și preocupată, merse pe terasă, se încălță și luă schiurile. Câteva minute mai târziu, zbura pe pista de pe Wildcat Valley, cu părul blond fluturând în vânt.

   Cerul era de o puritate extraordinară, de un albastru care avea transparența cristalului.

   Coffee respira aerul rece și înviorător, inspirând cu plăcere parfumul pinilor amestecat cu cel al zăpezii proaspete. Ce bucurie simțea să străbată muntele imaculat. Mâine, va fi invadat de schiorii veniri în weekend, dar azi, îl avea numai pentru ea.

   Amețită de soare și de frig, Coffee se opri o clipă, cu brațele sprijinite pe bețele înfipte în zăpadă. Din locul unde se găsea, vedea micul orășel Jackson jos în vale, ascuns sub zăpadă. Dincolo de el, culmile lui Black Mountains, sfâșiind cerul cu colții lor de gheață. Ce frumusețe! Cum să fii nefericit în mijlocul unui peisaj de o asemenea splendoare?

   Grijile ei din ajun dispăruseră, alungate de efortul fizic. Jeffie era un băiat bun, îi va asculta sfaturile, vor râde împreună. Cât despre Dodge Phillips...

   - Dodge Phillips, murmură cu voce scăzută, zâmbind.

   Își aduse aminte de figura lui cu trăsături energice, de minunații lui ochi negri, de părul brun și statura atletică. De ce i se părea ciudat că o tulburase? Era atât de frumos! Și la cel 26 de ani ai ei, ea mai avea încă dorințe pe care și le înăbușea în adâncul ființei. Fără îndoială, ieri se treziseră. Normal, o femeie rămâne femeie.

   Și, apoi, povestea asta cu biografia poate că nu era atât de neliniștitoare precum își închipuia ea. Voia să scrie o carte ca atâția alți oameni, asta era tot. După ce va vorbi cu Maureen și va aduna unele informații de la locuitorii din Jackson, observând tăcerea de rigoare, bineînțeles, va pleca. Și ea nu va mai auzi niciodată vorbindu-se de el.

   Viața își va relua cursul normal și Jeffie va uita de șah. Coffee avea de gând să-i arate că viața este de o mie de ori mai bogată decât mișcarea stupidă a unor piese pe tabla de șah.

   Apăsă cu putere pe bețe și se lansă pe pârtia care ducea direct la Owe Brook. În timp ce ocolea cu virtuozitate ridicăturile de teren, simți un minunat sentiment de libertate. Fericirea și liniștea sufletului ei nu depindea decât de ea...

   Întorcându-se la cabană, câteva ore mai târziu, ea intră direct pe ușa din spate. Se îndreptă în vârful picioarelor spre salon și aruncă o privire. Maureen era singură, așezată în fotoliul ei preferat de lângă fereastra cea mare. Pe genunchii ei se afla frumoasa cuvertură de pat la care lucra. Uf!

   Coffee deschise ușa și intră.

   - A plecat? întrebă imediat.

   - Da, acum o oră.

   - Perfect. Ai adresa lui?

   - Ți-o va trimite îndată ce-și va găsi o locuință.

   - Cu.... cum? Are intenția să se stabilească în Jackson?

   - Așa am impresia. Vrea să rămână aici pentru a-și continua cercetările. Trebuia să viziteze micuța cabană a Elsei Warner.

   - Nici vorbă! exclamă Coffee, revoltată. Nu poate face așa ceva! Și Elsa nu-i va închiria nimic, îți garantez. Mă ocup imediat de asta.

   - În fine, Coffee, este liber să procedeze cum vrea. Dacă dorește să-și petreacă aici câtva timp...

   - Nu, am să-l împiedit. Nu voi permite prezența acestui om în Jackson! Aici sunt la mine acasă!

   - Suntem în America, draga mea. Toată lumea are dreptul să trăiască unde vrea.

   - Nu-mi pasă, spuse formând numărul de telefon al Elsei Warner.

   Cu degetele bătând în masă nerăbdătoare, Coffee auzi soneria răsunând. O dată, de două ori, de trei ori... După a zecea oară, închise cu furie.

   - Mă duc acolo.

   - Unde, Coffee?

   - La Elsa. Lucrurile nu vor rămâne așa!

   - N-ar trebui să-ți ieși din fire, Coffee. Dodge mi s-a părut hotărât să rămână la Jackson. Și am impresia că este un om care nu-și schimbă cu ușurință hotărârile.

   - Rămâne de văzut! Și eu sunt încăpățânată, Maureen.

CAPITOLUL III

   Micuța cabană pe care Elsa Werner o închiria turiștilor în trecere era sigutată în afara orașului, în munte.

   Pentru a ajunge la ea, trebuia fie să urmezi drumul, traseul cel mai lung, fie să mergi pe schiuri, pe o potecă printre brazi. Ceea ce făcu și ea, în graba ei. I-a trebuit mai puțin de un sfert de oră pentru a ajunge la frumoasa casă de lemn, construită pe un soi de promontoriu natural din mijlocul pădurii, care domina valea.

   Când văzu un firicel subțire de fum ieșind pe coș, înțelese că era prea târziu. Dodge se mișcase mai repede. Fără îndoială, se afla deja în fața șemineului, aprinzând un foc de bușteni.

   Oricât de absurd ar fi fost asta, nu va îngădui ca acest om să se instaleze aici. Nu avea dreptul! Cu atât mai puțin nu avea dreptul să intre în viața ei cu aroganță. Drept cine se credea? Nu-i arătase oare cu destul ostilitate pentru a-l descuraja?

   Orice persoană înzestrată cu un minim de sensibilitate, nu s-ar fi arătat niciodată înaintea ei. Ideea că el se afla acolo, gata să-i fure amintirile, pândind prima slăbiciune, așteptând asemenea unui vânător la pândă, îi era de nesuportat.

   Înfigându-și cu hotărâre bețele în zăpadă, se apropie de cabană. Să plece! Dodge Phillips nu avea ce căuta aici.

   În timp ce înainta pe poteca acoperită cu zăpadă, zări deodată urme de pași. Două mari și, alături, două mici. Phillips nu era singur. În cazul acesta, cine putea fi cu el? Cine altul, dacă nu... Jeffie?

   Se repezi înnebunită spre mica terasă de lemn care înconjura cabana și văzu schiurile fiului ei rezemate de perete.

   Calm, calm, își repetă ea, nu trebuie să se înfurie și să apară într-o situație ridicolă în fața lui Jeffie și a lui Phillips. Cu pași mici, stăpânindu-și bătăile inimii, înaintă spre ușa întredeschisă.

   Auzind vocea lui Jeffie, se opri.

   - Mă duc să mai caut niște lemne, Dodge, spunea Jeffie pe un ton vesel.

   - Nu, mulțumesc, dragul meu, sunt de ajuns. Voi adăuga doar puțin cărbune de lemn și vom avea un foc pe cinste.

   Așadar, Jeffie îi spunea pe numele mic! Copleșită, nu era în stare să se miște. În clipa aceea, silueta lui Didge apăru în deschizătura ușii.

   - Ia te uită, doamna Dugan!

   La aceste cuvinte, Jeffie se repezi spre Dodge, care-i puse mâna pe umăr într-un gest protector. Gura băiatului se rotunji într-un „oh” de surpriză și chipul lui căpătă o expresie vinovată.

   „Nu, domnule Phillips, n-o să-mi iei fiul. Nu înainte de a mă sacrifica eu, mama lui”, își spuse ea văzând mâna mare a lui Phillips pe umărul lui Jeffie.

   Îi era teamă, o teamă teribilă. Jeffie nu manifestase niciodată o atracție atât de instantanee față de un bărbat. Nici o asemenea încredere. Dacă ar ști ce rău se pregătea să-i facă Dodge Phillips!

   Totul se revolta în ea și o cuprinse dorința de a-i smulge copilul, dar se stăpâni.

   - Ce faci aici, Jeffie? întrebă ea cu o voce al cărei calm o uimi.

   - Eu...hm... eu...

   Stingherit, copilul ridică o privire întrebătoare spre Phillips, ca pentru ajutor. Acesta îi zâmbi și, după ce-l bătu încurajator pe umăr, îl împinse cu blândețe spre mama lui. Apoi încrucișă brațele la piept și o măsură ca și cum avea să-i reproșeze ceva. Jeffie ridică ochii spre el cu un gest îndrăzneț. Bineînțeles, simțea în Phillips un aliat. Un aliat împotriva ei.

   Indignată, era gata să-i arunce câteva observații usturătoare, dar își aminti de necesitatea de a nu dramatiza lucrurile.

   - Așadar, Jeffie?

   - Am venit să-i restitui regele. Dodge avea nevoie de el să joace, răspunse el pe un ton mai sigur.

   - Bine, acum că ai făcut-o poți să te întorci acasă. De altfel, bunica are nevoie de tine, știi foarte bine. Trebuie s-o ajuți să pregătească totul pentru clienții noștri din weekend. Hai, du-te repede, te ajung și eu îndată ce voi vorbi cu domnul Phillips.

   Cu regret, Jeffie coborî pe treptele terasei. Își târa picioarele, în semn de nemulțumire. Dar sfârși prin a-și pune schiurile și, după ce-și trase căciulița pe cap, porni pe cărare fără să arunce o privire în urma lui.

   - Pe curând, Jeffie, îi strigă Dodge cu o voce caldă.

   Abia dispăruse băiatul între brazi și ea se întoarse spre Dodge, cu ochii strălucind de mânie.

   - V-am cerut să-mi lăsați băiatul în pace! exclamă ea.

   - Afară este frig. Eu intru, îi aruncă el.

   Cum? Avea intenția să-i întoarcă spatele, punând în felul acesta capăt discuției dintre ei? Nici vorbă!

   Coffee îl urmă imediat și intră în urma lui în cabană, trântind ușa pentru a-și sublinia furia.

   Pocnetul ușii fu urmat de o tăcere de plumb. Ea cuprinse cu privirea încăperea. Canapelele mari, un șemineu frumos în care focul trosnea vesel, pereții albi înviorați de o mică friză de stuc. Totul respira confort și după-amieze de iarnă când, după o zi de schat, te odihnești în fața unui ceai fierbinte.

   Prin fereastra largă se zărea o panoramă splendidă: valea care se întindea și, în depărtare, munții cu vârfurile înzăpezite strălucind în soare. Elsa Warner își aranjase foarte bine acest vechi refugiu.

   La gândul acesta, Coffee reveni la realitate și-i aruncă pe un ton agresiv:

   - Nici nu se pune problema să închiriați cabana aceasta.

   - Îmi pare rău, dar am și făcut-o.

   - Vă previn că Elsa Warner este una dintre prietenele mele.

   - Sunt încântat să aflu asta. N-o s-o plictisiți cu povestea asta. Oricum, i-am plătit deja chiria.

   - Nu!

   - Ba da.

   El se agită în chicineta amenajată într-un colț, ascunsă ingenios de n panou de lemn formând un bar.

   - Ce vreți să beți? Ciocolată sau cafea?

   Vocea lui adâncă o făcu să se înfioare. Privindu-l pe Dodge Phillips, se simți din nou tulburată. Buzele lui erau atât de senzuale și toată ființa lui emana virilitate.

   - Cum de îmi cunoașteți porecla? întrebă ea.

   - Prin soțul dumneavoastră. Mi-a vorbit despre asta la Berlin.

   Surprinsă, Coffee nu răspunse. Ciudat. Niciodată nu s-a gândit că Richard ar putea menționa numele ei în vreuna din conversațiile lui. Avea impresia că existase atât de puțin pentru el...

   Dodge puse o ceașcă pe bar și ea se apropie. Când simți aroma cafelei, declară, hotărâtă să se arate dezagrabilă până la capăt:

   - Aș fi vrut ciocolată.

   - Ei bine, ciocolata rămâne pentru data viitoare, răspunse el râzând.

   - Nu risc să mai pun piciorul aici. De fat, cum a aflat Jeffie că sunteți aici?

   - Oh, foarte simplu. Ela a povestit brutarului că mă instalez aici, la cabana ei; un prieten al lui Jeffie a auzit-o și el i-a spus. În orașele mici totul se află foarte repede.

   Așadar, Jeffie o mințise. Când a lecat de dimineață de la Owe Brook cu piesa de șah în buzunar, el știa unde se află Dodge. Ce era mai rău? Minciuna sau faptul că nu se putea despărți de regele negru? Nu mai înțelegea nimic. Situația îi scăpa de sub control. Ce să facă împotriva unei asemenea încăpățânări? Să se încăpățâneze și ea?

   - Vă interzic să-l mai vedeți pe fiul meu, înțelegeți?

   - Va fi cam greu: la Jackson lumea se întâlnește tot timpul. Ce să fac dacă-l întâlnesc pe stradă? Să întorc capul?

   - Ajunge! Nu faceți pe naivul! Ați înțeles foarte bine.

   - Într-adevăr. Dar un lucru îmi scapă: dacă nu suportați șahul, căci despre asta este vorba, nu-i așa, cum se face că Jeffie știe să joace?

   - L-a învățat Richard. După moartea lui, Jeffie nu s-a mai aflat în fața unei table de șah.

   - Adică... de 3 ani?

   - Da.

   - Vă dați seama ce spuneți?

   O privi cu o asemenea intensitate, încât ea simți nevoia să se îndepărteze. Apropierea aceasta o tulbura. Ca și zâmbetul lui, care-i descoperea dinții foarte albi. Și frumoasele lui mâini strânse în jurul ceștii.

   - Nu, murmură ea.

   - Este de necrezut! În două partide, Jeffie a regăsit principalele combinații ale jocului. A început chiar atacând cu doi pioni.

   - Și ce-i cu asta?

   - Ce-i cu asta? Ei bine, asta înseamnă că fiul dumneavoastră este un mic geniu în șah!

   Auzind aceste cuvinte, o cuprinse din nou spaima. Richard îi spusese același lucru. Dar el nu avea această expresie de bucurie și de triumf care lumina chipul lui Dodge. Ceea ce citise în ochii soțului său fusese teama. De ce? Richard se temea oare ca fiul lui să nu aibă un viitor asemănător cu al lui? Sau că-l va depăși? Coffee nu îndrăznise să-l întrebe.

   După aceea, Richard încetase să mai joace cu Jeffie. Apoi, o lună mai târziu, plecase spre Muntele Washington și nu se mai intorsese niciodată...

   În pofida căldurii din încăpere, ea tremură și degetele ei strânseră ceașca. Cât de apăsătoare erau amintirile acestea.

   - Vă este frig? o întrebă atingându-i ușor mâna cu degetele.

   La această atingere, tresări și se îndreptă imediat, ca și cum o arsese.

   Ce va face dacă Dodge va scrie în cartea lui că Jeffie era un viitor campion de șah? Într-o zi sau alta, Jeffie va afla adevărul. Cât timp va mai putea oare să-l apere? Doi-trei ani, cel mult. Și cu Dodge dându-le târcoale? O zi sau două, nu mai mult.

   Se întoarse spre el, adâncindu-și privirea în ochii lui negri. O cuprinse spaima. Prezența lui Dodge i se păru deodată prea puternică. La el, totul era atât de intens...

   - Dispari din viața neatră, îi aruncă cu o voce răgușită.

   Nu simțise niciodată atâta ură pentru cineva. Dodge, surprins de violența ei, se dădu un pas înapoi. Dar era încă aproape de ea. Intrând în panică, ea se grăbi spre ușă. Când ajunse să punâ mâna pe clanță, vocea lui Dodge o opri.

   - Pleci deja, Coffee?

   - Am mult de lucru, ca în toate zilele de vineri după-amiază. Promite-mi ceva, Phillips...

   - Ce anume? Să mă arunc cu prima ocazie de pe vârful muntelui ca să nu te mai incomodez?

   La aceste cuvinte, Coffee păli. De ce rostise fraza aceasta? Tocmai această frază? Șocul a fost așa de mare pentru Coffee, încât în graba ei de a fugi, se lovi de geamul ușii cu atâta putere încât crezu că-l spărsese.

   Cu un geamăt de durere, își duse degetele la buze și închise ochii. Atunci simți mâinile lui Dodge pe umerii ei. Mâini care apăsau cu blândețe, simțindu-le cu plăcere pe pielea ei. Capul i se întoarse și se clătină.

   - Ce am spus, Coffee, ca să fii atât de tulburată?

   - Nimic, absolut nimic... Lasă-mă. Lasă-mi fiul în pace. Nu avem dreptul să trăim liniștiți? Tot ce îți cer este să nu-i vorbești și să nu mai joci șah niciodată cu el.

   Niciun răspuns. Nimic, în afară de presiunea puțin mai insistentă a mâinilor lui. Se sili să deschidă ochii și văzu chipul lui reflectat în geam.

   - Ai cu adevărat intenția să scrii o biografie a lui Richard?

   - Da.

   - Cât tmp ai de gând să rămâi aici?

   - Atâta cât voi avea nevoie pentru a aduna elementele de care am nevoie. Și dacă vrei cu adevărat să plec repede...

   - Da?

   - Ar fi mai bine să... cooperezi, încheie el.

   Câte amenințări subînțelese răzbăteau din vocea asta blândă și gravă.

   Furioasă, ea deschise ușa și se repezi afară. Aerul înghețat îi biciui fața și-i făcu bine.

   - Niciodată! strigă ea, niciodată, înțelegi?

   În câteva secunde, schiurile erau puse și hanoracul încheiat. Se propulsă pe pistă cu o săritură abilă, grăbită să scape de privirea lui. Când se găsi în sfârșit la adăpostul marilor brazi ai pădurii, Coffee încetă să mai tremure.

   Weekend-ul, la pensiunea Owe Brook, era în general aglomerat, mai ales în acest sezon. Turiștii începuseră să sosească din după-amiaza și seara de vineri.

   Maureen și Coffee se agitau cu nădejde, dar își păstrau mereu zâbetul pe buze, în ciuda oboselii. O prioritate când ții la clientelă.

   Maureen făcea un efort de a-și primi oaspeții cu politețe distinsă. De altfel, totul era destinat confortului lor. În șemineu trosnea un foc mare, mesele erau împodobite cu flori, iar ceaiul și cafeaua se serveau la discreție pentru cei care străbătuseră kilometri pe drumurile acoperite cu zăpadă.

   Coffee făcea prezentările clienților, insista pe lângă vreun tânăr singuratic să-l așeze alături de o fată timidă, grupa perechi de aceeași vârstă... Mondenități și atenții demne de un salon distins! Și, mereu amabilă, ea răspundea la toate întrebările. Unde se găsea un restaurant bun și o discotecă? Care pârtie era potrivită pentru un începător? Când vor începe lecțiile de schi?

   Timp de o oră sau două, pensiunea răsuna de voci și râsete, se urca și se cobora scara și o agitație veselă domina Owe Brook. Apoi, spre orele 8 ale serii, revenea liniștea. Mulți erau plecați să cineze în oraș, în timp ce ceilalți se odihneau sau priveau la televizor în micul salon verde.

   În bucătărie, Coffee așeza vesela în imensa mașină de spălat, cu o mână pe mijlocul care o durea.

   - Uf, sunt moartă de oboseală! exclamă ea ridicându-se. În weekend-ul ăsta am făcut plinul. Nu a mai rămas decât mica mansardă de rezervă. Joa Harris mi-a telefonat să mă întrebe dacă n-aș putea găzdui o pereche, dar nu văd cum ar putea dormi acolo sus.

   - Într-adevăr. Bun, masa va fi gata în 10 minute.

   - Trebuie să-l anunț pe Jeffie. Știi unde este? De câtva timp nu l-am mai văzut.

   - Probabil că citește în camera lui.

   - Mă duc să-l caut.

   Când traversă vestibulul, găsi o tânără femeie blondă, foarte frumoasă, cu o fetiță de 2 sau 3 ani în brațe. Cu degetul mare în gură, copilul, somnoros, se cuibărea la pieptul mamei sale. Fermecătorul spectacol o înduioșă pe Coffee. Tânăra femeie zâmbea, timidă, privind-o insistent cu ochii ei mari, albaștri.

   - Intrați, doamnă, nu stați în curent, spuse Coffee zâmbind.

   - Aici este ăensiunea Owe Brook? întrebă nou-venita.

   - Da, chiar aici.

   Ce accent putea să fie? German, fără îndoială, sau suedez. Dacă femeia era străină, se explica de ce nu citise afișul „complet” de la intrarea în parcare. Nu-i nimic, va face în așa fel încât să-i găsească o cameră la o altă pensiune. Cu atât mai mult cu cât Owe Brook nu primea copii atât de mici.

   - Vă rog să mă scuzați, reluă Coffee luând valiza.

   Necunoscuta o urmă, aruncând priviri speriate în dreapta și-n stânga. De ce se putea teme? Și de ce era singură cu copilul?

   - Aș vrea o cameră pentru o noapte, zise tânăra femeie când intră în mica încăpere servind de recepție.

   - Nu mai avem decât o mică mansardă, răspunse Coffee încurcată.

   - Îmi convine. Cât costă pentru o noapte?

   Auzind prețul, necunoscuta păru speriată și roși.

   Din ce în ce mai stingherită, Coffee o lămuri că Jackson era o regiune turistică foarte scumpă. Ar fi mai bine ă se intaleze într-un motel pe lângă New Conway.

   În timp ce vorbea, ea se întreba ce căuta această femeie aici. Nu era schioară, nu avea alura sportivă a turistelor obișnuite. Și nu leci la schi cu un copil atât de mic!

   - Vreți să sun la câteva moteluri din New Conway? propuse Coffee.

   - Nu, nu, sunt prea obosită să mai plec. Nu credeam că este atât de departe.

   Ultima frază o șoptise, ca și cum și-ar fi spus-o ei însăși. Coffee o privi cu mai multă atenție.

   Era cu adevărat fermecătoare, cu părul lung, blond și lins, cu ochii albaștri migdalați, cu tenul foarte deschis și corpul cu linii ferme. Și fetița aceasta care dormea! Coffee nu avea inima să le trimită înapoi în noapte și frig.

   - Poate că ne-am putea înțelege. Am să vă fac un preț... pentru că ați venit foarte târziu, sugeră Coffee luând o fișă. Completați asta.

   - Mulțumesc, sunteți foarte amabilă, doamnă.

   Când Coffee află că locuia în Koln, Germania, exclamă:

   - Oh, dar ați făcut o călătorie lungă!

   - Da. Am sosit ieri, cu avionul. Și am condus toată ziua pentru a ajunge în seara asta.

   Coffee parcurse repede fișa: Anke Meier, celibatară. Însotiță de fetița ei cu numele Brigitta. Niciun bărbat în viața ei? Un necaz în dragoste, poate...

   - Iată cheia dumneavoastră, doamnă Meier.

   - Mai este o valiză în mașină, murmură Anke.

   Cu copilul în brațe, Anke începu să se îndrepte spre ușă când Coffee o opri.

   - Am să iau eu fetița, va fi mai practic.

   La aceste cuvinte, Anke o privi cu o expresie ciudată și primul ei reflex a fost să-și strângă copilul la piept, ca și cum Coffee ar fi vrut să i-o smulgă cu forța. Făcuse oare o gafă? Nu mai înțelegea. Apoi, un zâmbet lumină în sfârșit chipul lui Anke, care-i întinse copilul.

   - Mulțumesc, sunteți... drăguță. Se numește Brigitta, dar eu îi spun Gitta. Gitta, iubita mea, rămâi puțin cu doamna, spuse ea în germană. Mă duc să iau lucrurile din mașină.

   - Nein, muttie, nein, scânci fetița.

   - Ba da... Este obosită, făcu Anke, jenată.

   - Nu vă necăjiți, am un fiu de 7 ani! Gitta, micuța mea, vino la mine. Mama ta se întoarce imediat.

   Zâmbind cuceritor, Coffee se aplecă spre Gitta și-și strecură un deget în mânuța ei mică. Îndată ce o auzi, Gitta zâmbi la rândul ei și-i întinse brațele, încrezătoare fără îndoială în această voce feminină blândă.

   Când Coffee simți micul trup al Gittei ghemuindu-se în brațele ei, o cuprinse emoția. Ce bine era să ai un copilaș în brațe. Și-l amintea pe Jeffie bebeluș, având același păr blond și moale, aceiași ochi nevinovați, aceeași piele delicată.

   Intrarea lui Maureen o făcu să tresară.

   - Ei bine, Coffee? Faci pe îngrijitoarea de copii?

   - Uite ce drăguță este! I-ai văzut mâinile? Atât de mici, minuscule! Și brațele atât de durdulii! Este adorabilă, nu găsești? Se numește Gitta.

   În clipa aceea ușa se deschise și apăru Anke, purtând două genți mari de voiaj.

   - Maureen, ți-o prezint pe Anke Meier. Vine din Germania și...

   Coffee se întrerupse. Ce se întâmpla? De ce pălise Maureen? Și de ce Anke încremenise, cu un aer îngrozit? Cele două femei se priveau tăcute, și lui Coffee i se păru că ochii soacrei sale străluceau. Lacrimi? Nu, probabil că visa!

   Văzându-și mama, Gitta scoase un țipăt ascuțit și Anke o luă în brațe imediat, șoptindu-i cuvinte de alinare.

   - Maureen, i-am dat mansarda lui Anke, continuă Coffee. Era târziu și până telefonam la New Conway...

   - Foarte bine, o întrerupse Maureen, a cărei privire nu se dezlipea de cea a lui Anke. Fii binevenită aici, Anke Meier. Am să te conduc.

   Coffee se miră din nou de vocea ciudat de rece a lui Maureen. Era nemulțumită că trebuia să primească un copil? Nu, Maureen adora copiii.

   - Vino, Anke, pe aici, adăugă Maureen pe un ton mai blând, ridicând valizele.

   Anke o urmă, fără s-o privească pe Coffee, care încercă o senzație absurdă de respingere. Intuiția îi șoptea că cele două femei doreau să fie singure. De ce? I-ar fi fost greu să găsească o explicație.

   Cu o ridicare din umeri, se întoarse. Ce idei îi mai veneau! Anke Meier era pur și simplu moartă de oboseală, ca și Maureen, cum se întâmpla în toate serile de vineri. Trebuia să pună frâu imaginației, altfel risca să-i joace o festă.

   Era din vina lui Dodge Phillips, se gândi ea îndreptându-se spre bucătărie. De la venirea lui, toate mergeau anapoda. Atât în cabană, cât și în capul ei. De-ar pleca mai repede!

CAPITOLUL IV

   Ce se întâmpla cu Maureen în dimineața aceasta?

   De obicei calmă și zâmbitoare, părea într-o dispoziție morocănoasă, răstindu-se la Jeffie pentru cel mai mic fleac. Coffee, nervoasă după ce zărise mașina lui Dodge pe o stradă din Jackson, nu era deloc predispusă la răbdare. Cu toate astea, pe lângă Maureen, era personificarea calmului.

   - Jeffie, ți-am cerut să tai brânza în felii subțiri, nu să o pui fărâme! strigă Maureen enervată. Ai face mai bine să-ți găsești o ocupație oarecare în loc să faci lucrurile oricum!

   - Trebuie să te ajut, așa a spus mama, ripostă Jeffie, aruncând o privire sfidătoare în direcția mamei lui.

   - Este foarte drăguț, dar prefer să mă descurc singură. Astăzi nu faci decât prostii.

   Hotărât lucru, Maureen era prost dispusă. Oftând, Coffee se apropie de Jeffie și-i trecu mâna prin păr.

   - Bunica este puțin obosită, dragul meu, șopti ea. Ce-ai fi să citești o carte?

   - Am citit tot.

   Băiatul se sprijini de bufet și-și încrucișă brațele cu o figură încruntată. Jeffie era bosumflat, Maureen era cu capsa pusă, Dodge Phillips dădea târcoale prin împrejurimi... Un weekend minunat în perspectivă!

   - Chiar și ultimul număr din Ski magazine?

   - Este în birou.

   - Și ce-i cu asta? De ce nu te duci să-l cauți?

   - Cu copilașul care stă acolo? Nici vorbă!

   Dacă i-ar fi cerut să intre în cușca unui leu, n-ar fi părut mai îngrozit.

   - Ei, lasă, Gitta nu este un monstru!

   - Ba da! Ai văzut ce a făcut dimineață?

   - La micul dejun? Oh, nu a fost așa grav. A tras o față de masă... Toată lumea a râs.

   - Nu vorbeam de asta. Mi-a luat robotul.

   - Ei, și?

   - Încă n-am putut să-l recuperez. De fiecare dată când mă apropii de ea, începe să urle ca și cum aș strânge-o de gât. Sunt nevoit să-l las acolo. Crezi că este nostim?! exclamă Jeffie, indignat.

   - N-o să spui că ți-e teamă de o fetiță de 3 ani!

   - Teamă? Nu! Mă enervează, asta-i tot. În plus, n-am dreptul nici măcar să-i dau o palmă.

   - Normal, este mai mică decât tine.

   - Și ce dacă? Asta n-o împiedică să fie insuportabilă.

   - Aici ai dreptate, Jeffie, aprobă Coffee râzând.

   Într-adevăr, adorabila fetiță somnoroasă din ajun, se dovedise după o noapte de odihnă o adevărată teroare. Trebuia ferit tot ce se găsea în drumul Gittei. Nimic nu scăpa mânuțelor ei avide, cu toată vigilența neîncetată a lui Anke.

   Din fericire, nu fuseseră prea multe stricăciuni, în afară de o ceașcă răsturnată.

   Jeffie nu părea să aprecieze deloc sosirea copilului. Este adevărat că toată lumea era cuprinsă de admirație în fața ei... Jeffie trebuia să fie puțin gelos, se gândea Coffee, amuzată.

   - Haide, vino, te însoțesc în birou și vom înfrunta monstrul amândoi, propuse, luându-l de mână.

   Îndată ce intrară, Anke se ridică, având pe fața ei frumoasă o expresie îngrijorată.

   - Am venit doar să căutăm o revistă, o lămuri Coffee.

   După ce aruncă o privire piezișă în direcția Gittei, Jeffie se lipi literalmente de mama lui.
   În timp ce răscolea grămada de ziare și reviste, Coffee se întreba de ce Anke rămânea închisă în cabană. Cu un soare atât de minunat, ieși afară, plimbându-te și respirând aerul de munte. Gitta ar fi încântată să facă puțin săniuș. Dar Anke părea că așteaptă pe cineva. au ceva. Dar pe cine? Nu avea nici cea mai mică idee.

   Și de ce nu-și aranjase lucrurile? Avea de gând să-și petreacă aici încă o noapte? Coffee nu îndrăznise s-o întrebe, temându-se ca Anke să nu interpreteze greșit întrebarea ca pe o invitație de a pleca. Ce zi ciudată!

   Îi întinse distrată revista de schi lui Jeffie.

   - Nein, Gitta, nein, strigă Anke în clipa aceea.

   Prea târziu!

   Gitta tăbărâse asupra lui Jeffie, asemenea unei ghiulele de tun, pentru a-i smulge din mână revista. Jeffie se ridică în vârful picioarelor, cu brațele ridicate. Dar Gitta se agăță de el și începu să-l scuture, urlând.

   - Nu, n-am să ți-o dau! Mi-ai luat deja robotul... Au, m-a mușcat!

   - Gitta! strigă Anke, jenată, repezindu-se la fiica ei.

   - Priviți, priviți urmele de pe mâna mea!

   - Acest minuscul punct roșu?

   - Minuscul? Dar se văd cei 4 dinți! Monstrule, îi strigă el Gittei care zâmbea, încântată.

   Supărat, Jeffie se întoarse și ieși din cameră; foarte drept, cu ceafa roșie de mânie.

   Îndată ce închise ușa, Coffee și Anke izbucniră deodată în râs. Coffee se aplecă spre Gitta și o mângâie pe obraz.

   - Doamne! S-ar spune că scumpetea asta mică îmi terorizează băiatul! Revino peste 10 ani, micuțo, și atunci el va alerga după tine.

   Când își ridică privirea, observă că Anke o fixa, foarte palidă. Dumnezeule, dar ce spusese atât de înspăimântător? Hotărât lucru, ceva îi scăpa! Femeia aceasta părea perfect echilibrată, dar ce reacții ciudate!

   Renunță să priceapă, se ridică, zâmbi și se pregăti să iasă.

   - Pe curând, Anke. Trebuie să mă duc să-mi țin lecția de schi.

.................................