„Nefericirea oamenilor vine din ușurința cu care se lasă păcăliți.”
              Tudor Arghezi

Soția campionului, Peggy Nicholson

 ........................................

3.

           Cu o mișcare iute, se îndepărtă de el, care-i dădu drumul la mâini. Vraja se rupse.

   - Coffee, vino la telefon, pe tine te caută, strigă Anke cu o voce neliniștită. Eu nu înțeleg nimic. Maureen doarme și nu vreau s-o trezesc.

   - Vin imediat, Anke.

   - Îmi pare rău...

   În picioare, în partea de sus a scării, la câțiva metri distanță, tânăra femeie îl privea pe Dodge cu un aer stânjenit.

   Coffee zâmbi. De fapt, Anke tocmai îi salvase viața. Ce prostie, dacă i-ar fi cedat lui Dodge. Trecea printr-o perioadă dificilă, iată de ce se simțea atât de vulnerabilă. În ceea ce-l privește pe Dodge, profita de ocaziile care i se iveau ca toți bărbații. Trebuia să nu dea proporții exagerate întâmplării și să-și păstreze stăpânirea de sine.

   Coffee făcu prezentările.

   - Anke Meier, Dodge Phillips... v-ați întâlnit cu ocazia accidentului lui Maureen, vă amintiți?

   - Da, da, murmură Dodge privind cum se îndepărta silueta grațioasă a lui Anke. Anke Meier, spui?

   - Da, este o tânără nemțoaică... dar, scuză-mă, trebuie să mă duc la telefon.

   - Vine din Germania?

   - Dodge, n-am timp, zise Coffee, supărată. Du-te și întreab-o tu însuți pe Anke, dacă te interesează atât de mult.

   Coffee se grăbi spre birou.

   Hotărât lucru, Anke avea un succes nebun. Peter era cucerit deja de farmecul ei. Și acum Dodge, care o privea lung, cu un aer fericit. Este adevărat că Anke era fermecătoare, cu chipul ei rotund și fermecător de copilăresc, cu ochi ei mari, albaștri și expresia ei dulce de inocență. Dodge ar fi putut totuși să aibă decența să-și ascundă mai bine admirația.

   Luă receptorul cu o mână nervoasă. Doamne, va fi oare geloasă pe Anke? Numai asta mai lipsea!

   - Da, Ralph, da, tocmai am sosit... Intenționezi să livrezi păcura în cursul săptămânii? Da, nu e nicio problemă. Te sun eu... da, desigur...

   Naiba să-i ia pe guralivi! Ralph se hotărâse astăzi să-i povestească viața la telefon. Tocmai în momentul când era grăbită. Dodge se dusese la bucătărie și încă nu ieșise de acolo. Ce se întâmpla? Era deja la picioarele lui Anke? Absurd! La drept vorbind, Dodge păruse mai degrabă uluit decât încântat văzând-o pe Anke. Oare de ce?

   Imediat ce închise telefonul, se repezi la bucătărie. O aștepta un spectacol ciudat: cu capul plecat, fața palidă, Anke stătea în fața lui Dodge, al cărui chip reflecta o expresie aproape îndurerată. Lui Coffee i se strânse inima.

   Oare ce se petrecuse? O tentativă de seducere din partea lui Dodge? La urma urmei, ce importanță avea? Coffee se făcea luntre și punte pentru a-l descuraja pe Dodge. Nu era de mirare că acesta se întorsese spre frumoasa Anke. Aceasta era regula jocului, crudă dar imposibil de evitat.

   Când o văzu pe Coffee, Anke se ridică imediat, roși și ieși în mare grabă, murmurând numele fiicei sale.

   Luându-și un aer indiferent, Dodge gustă din cafea înainte de a întreba:

   - Maureen mai doarme?

   - Nu știu, mă duc să văd.

   Cu capul zbârnâind, Coffee porni spre salonul albastru.

   Cel puțin să fi avut stăpânirea de sine a lui Dodge. Cum reușea să rămână atât de calm când era limpede că tocmai fusese repezit de Anke? La gândul acesta, Coffee clătină din cap. Nu, fără gelozie, fără sentimente devastatoare. El era liber. Cu toate astea, îi făcea rău să se gândească la faptul că Dodge era interesat de o altă femeie.

   Din fericire, Maureen se trezise.

   În timp ce Dodge stătea de vorbă cu ea, Coffee clasa niște acte în birou, supraveghind ușa de la intare. Jeffie era în întârziere, se gândi era aruncând o privire spre ceas. Nervozitatea ei spori și, incapabilă să mai trieze corespondența, vârî plicurile în sertarul mesei și se îndreptă spre bucătărie.

   În clipa când traversa holul, Dodge ieși din camera lui Maureen cu un alb album de fotografii sub braț.

   Un gând trecu prin mintea ei, un gând de o tristețe îngrozitoare, care-i aduse lacrimi în ochi. Viața lui Richard se rezuma la 3 albume de fotografii. Clișee care se îngălbeneau cu timpul, tăieturi din ziare ale căror litere se vor șterge.

   Asta era viața unui om? Victorii obținute pe o tablă de șah? Cât de neînsemnat! Richard nu lăsa nimic altceva în urma lui? Atât de puțin. Amintiri triste, o privire rece care se întorsese de la ea, într-o dimineață....

   Deodată, totul deveni neclar. Dodge alergă spre ea cu o exclamație de surpriză și Coffee își dădu seama că plângea pe umărul lui.

   - Coffee, calmează-te. Ce s-a întâmplat?

   - Eu... este o prostie, nu da atenție, sunt obosită.

   - L-ai iubit atât de mult? murmură el.

   Cuvintele astea îi atinseră inima. Îl iubise oare pe Richard?

   Îi fusese atașată, foarte atașată, asta era sigur. Dar era asta dragostea? Câteodată, Coffee se îndoia, atunci când, în momentele de singurătate, se simțea cuprinsă de ranchiună. Richard era mereu absent, îndepărtat, din ce în ce mai distant, devorat de pasiunea lui. Apoi, într-o zi, mort. Dacă l-ar fi iubit cu adevărat, poate că l-ar fi putut salva?

   Dodge îi mângâie părul cu blândețe. Coffee își reveni cu greutate. Zâmbi slab, ștergându-și obrajii uzi de lacrimi.

   - Iartă-mă, nu ar fi trebuit să mă pierd în felul acesta, murmură ea.

   El nu zise nimic, mulțumindu-se s-o privească atent. Apoi clătină din cap, oftă și culese cu vârful degetelor o lacrimă rătăcită lângă buzele ei.

   - N-am întâlnit niciodată o femeie ca tine, Coffee.

   În aceeași clipă, ușa de la intrare se deschise violent.

   Cu o mișcare promptă, Coffee se îndepărtă de Dodge și se întoarse cu un strigăt.

   - Jeffie! Oh, Doamne! Ce-ai pățit?

   Băiatul o privi buimac. Ciufulit, cu fața tumefiată, cu o buză spartă, înaintă spre ei, țeapăn, stăpânindu-se vizibil să nu izbucnească în plâns.

   - Dragul meu, vorbește! Ce ți s-a întâmplat?

   - Nimic, mamă, absolut nimic.

   Când vru să-l ia în brațe, el o respinse cu putere. Coffee înțelese imediat că fiul ei refuza să fie tratat drept copil. Prefera mai curând să moară decât să izbucnească în hohote de plâns în fața lui Dodge. O cuprinse un sentiment de derută: Jeffie îi scăpa. Dacă ar fi fost singură cu el, s-ar fi aruncat în brațele ei, l-ar fi alinat, l-ar fi legănat. Dar așa, stătea drept în fața ei, tare ca o stâncă, încăpățânat, cu privirea sălbatică.

   Coffee se întoarse distrusă spre Dodge, ca pentru a-i cere ajutor. Acesta îl privea cu un aer jumătate amuzat, jumătate serios.

   - O încăierare, nu-i așa, prietene? îl întrebă el cu o voce liniștită.

   - Da. Imbecilul acela de Denny Lewis...

   - Cine este...?

   - Oh, unul din clasa superioară, răspunse Jeffie ridicând din umeri. Idiotul ăsta m-a tratat drept mincinos când i-am spus că am condus Porsche-ul tău.

   - Ah! Și am impresia că nu ți-a plăcut.

   - Nu, i-am tras o chelfăneală să mă țină minte.

   - Vrei să te însoțesc în sala de baie ca să-ți pansezi rănile?

   - Mulțumesc, mă descurc singur.

   Îmbărbătat, Jeffie zâmbi mândru și trase adânc aer în piept înainte de a trece prin fața mamei sale și a lui Dodge, cu capul sus, ca un mic soldat. În trecere, Dodge îl bătu prietenește pe umăr.

   - Dacă vrei, facem mâine un drum la Mount Washington, Jeff.

   - De acord, Dodge. Va fi bine, nu-ți face griji.

   Îndată ce dispăru, Dodge se întoarse spre Coffee.

   - Fii liniștită, nu a condus singur. El ținea volanul și eu aveam grijă de pedale.

   Zâmbea, iar ochii negri îi străluceau. Coffee capitulă. Dodge avea dreptate: Jeffie creștea și lucrurile se schimbatu. Poate că și ea trebuia să se schimbe? Și să înceteze să-l mai considere pe Jeffie un băiețel.

   O cuprinse o mare oboseală. Atâtea probleme de rezolvat în același timp: Jeffie, Richard, Dodge, Anke, Maureen... Totul se încâlcea în capul ei.

   - Este un băiat, Coffee, nu uita asta, reluă Dodge. La vârsta lui, are nevoie de compania unui bărbat.

   - Da, știut, dar... nu tu.

   - Evident, el este acela care trebuie să hotărască. Nu poți să-l ții tu în lesă toată viața, Coffee!

   - Nu asta doresc, ripostă ea, indignată. Vreau numai să evit un lucru, unul singur.

   - Orice ai face, el va fi întotdeauna acela care va hotărî în ultimă instanță. Jeff este independent, chiar dacă este copil. Apropo, când are loc următoarea noastră întrevedere? În seara asta?

   În momentul acela Anke apăru în capătul culoarului cu Gitta în brațe. Când ajunse în dreptul lor, roși, evident stânjenită. Expresia lui Dodge se schimbă și o privi cu atenție pe Gitta. Atinse ușor cu degetul obrazul fetiței, murmurând cu un aer absent:

   - Este o fetiță foarte frumoasă.

   Coffee îl cercetă cu atenție. De ce această schimbare subită? De ce această tulburare în fața lui Anke? I se ascundea ceva. Dar ce?

   Dodge o urmări pe Anke dispărând, cu același aer absent. Apoi, ca și cum revenea de foarte departe, se întoarse spre Coffee și spuse cu voce distrată:

   - Bine, te las. Îți voi telefona... mai târziu.

   Fără să mai adauge nimic, se răsuci pe călcâie și ieși din cabană.

   Coffee închise încet ușa în urma lui. Anke avea o asemenea putere asupra lui Dodge, încât acesta uitase de următoarea lor întâlnire. În mod ciudat, în loc să fie ușurată, simți un fel de ciudă.

   Enervată pe ea însăși, Coffee se grăbi spre camera lui Maureen. De ce acorda atâta importanță reacțiilor lui Dodge?

CAPITOLUL IX

   După ce aruncase o privire spre salon unde Maureen citea dintr-o carte micuței Gitta, Coffee se îndreptă spre solariu, cu corespondența sub braț. La această oră era minunat aici, cu soarele care scălda încăperea.

   Tânăra femeie împinse fără zgomot ușa și rămase în prag surprinsă: Anke era postată în fața unui perete, ocupată cu contemplarea unei serii de fotografii. Ce aer fascinat avea! Era oare imaginea unei neîndoielnice fericiri familiale care o impresiona astfel? Coffee cunoștea foarte bine aceste fotografii care-i aminteau de perioada cea mai fericită a căsniciei ei.

   Exista mai ales o fotografie în care se vedea Richard, cu un zâmbet larg pe buze - unul dintre rarele sale zâmbete - înconjurându-i cu brațele pe Coffee și pe Jeffie, atunci în vârstă de 2 ani. Se întorsese din Brazilia, unde participase la un turneu în care învinsese un mare maestru rus. Toți trei râdeau și dădeau imaginea fericirii desăvârșite. Ce mult îndrăgea această fotografi! La vremea aceea, totul i se părea încă posibil.

   Richard era îndrăgostit de ea, își adora băiețelul, privea viața cu entuziasm. Câteva fisuri apăruseră deja între ei, dar atât de neînsemnate...

   - Oh, iartă-mă! exclamă Anke zărind-o pe Coffee. Eu... voiam să fac curățenie și...

   - Nu ai văzut până acum aceste fotografii? întrebă Coffee înaintând, gânditoare.

   - Nu, încă nu. Este... soțul dumitale?

   - Da, este Richard.

   - Arată fericit.

   - Tocmai câștigase un turneu important.

   - Și dumneata, Coffee, păreai fericită. Îl... iubeai?

   - De ce nu mi-aș fi iubit soțul, Anke?

   Timp de câteva secunde, Coffee privi chipul lui Richard și inima începu să-i bată mai repede.
   Legătura care-i unise era încă atât de puternică! Era oare dragoste? Sau un sentiment de culpabilitate? Regretul că ea, soția lui, nu reușise să-l salveze? Oh, de ce oare nu reușea să se desprindă de el? Trecutul avea atâta influență asupra ei încât chiar și astăzi, după 3 ani, nici nu-și imagina să-și refacă viața cu un alt bărbat. Când va scăpa de fantomele care-i chinuiau memoria? Niciodată, desigur.

   Coffee se întoarse oftând, îndreptându-și atenția spre Anke. Tinerețea și inocența tinerei nemțoaice o impresionară. Pe neașteptate, o întrebă, fără să se gândească:

   - Și soțul tău, Anke? Ce face?

   - Eu... nu sunt căsătorită, răspunse Anke.

   - Iartă-mă, n-ar fi trebui să-ți pun această întrebare.

   - N-are importanță. Să știi că nu sunt nefericită.

   Coffee o luă de braț cu un gest amical.

   - Sper că-ți place aici, Anke. Aș vrea să fac ceva pentru tine, dar ce anume?

   - Ai fost deja atât de drăguță cu mine, șopti Anke.

   Un zâmbet spontan îi lumină pentru prima oară chipul, alungând expresia de teamă pe care o avea întotdeauna în prezența lui Coffe. Aceasta din urmă se stăpâni să n-o strângă în brațe.

   Cum să-și explice simpatia pe care o simțise dintr-o dată pentru Anke? Această simpatie făcea parte dintre sentimentele iraționale care o încercau de câtva timp. Nu avea nicio importanță. Îi era dragă prezența lui Anke lângă ea, cu eficiența ei, cu blândețea ei și ochii ei mari, albaștri și încrezători.

   Hotărât lucru, viața la Owe Brook era destul de agitată, se gândi Coffee antrenând-o pe Anke spre o altă serie de fotografii.

   În clipa aceea, pe culoar răsună o tropăială și în încăpere năvăli Jeffie, zbârlit și roșu la față.

   - Mamă, uită-te la tricoul meu! Mi l-a cumpărat Dodge la Mount Washington. Și știi ceva? Ei bine, Denny Lewis m-a văzut urcând în Prosche. A rămas cu gura căscată. Mă duc s-o văd pe bunica.

   - Liniștește-te, dragul meu, îl sfătui Coffee îmbrățișându-l.

   - Bună ziua la toată lumea, zise Dodge.

   El intră în încăpere cu hanoracul roșu aruncat neglijent pe umăr și-i zâmbi lui Coffee.

   - Iată, ți l-am adus înapoi pe Jeffie, teafăr și nevătămat.

   Îndată ce-l văzu pe Dodge, Anke plecă adresându-i un mic salut din cap. Dodge îi răspunse cu același semn indiferent. Așadar, Anke nu părea să mai producă asupra lui impresia devastatoare din ziua precedentă.

   - Mulțumesc, pare încântat, spuse Coffee.

   - Te-ai gândit la următoarea noastră întrevedere? În seara asta ești liberă?

   - Îmi pare rău, uitasem că am întâlnire cu contabilul nostru. Imposibil s-o anulez, este un om foarte ocupat, înțelege-mă.

   - Da, într-adevăr. Și mâine? Aș putea veni să te iau spre ora 6?

   - De acord.

   O cuprinse o dorință nebună să-și pună capul pe umărul lui. Ce bine fusese ieri în brațele lui! Își imagină corpul lui cald lipit de al ei, blândețea mâinilor lui pe pielea ei, vocea lui gravă care-i producea fiori... Doamne! Era pe cale să se îndrăgostească de Dodge Phillips.

   Coffee clătină din cap, enervată de slăbiciunea ei. Numai asta îi mai lipsea! Să pactizeze cu dușmanul!

   - Eu plec, Dodge, sunt deja în întârziere, declară ea îndreptându-se spre ușă.

   - Iar eu mă duc să-i fac o mică vizită lui Maureen, dacă asta nu te supără.

   - Și Jeffie? întrebă Coffee, intrând imediat în stare de alarmă.

   Își desprinse cu un gest nervos hanoracul din cuier și-l îmbrăcă. Îi era imposibil să-și alunge teama care se cuibărise în ea de atâția ani. Dacă n-ar mai exista șahul, jocul acesta blestemat!

   - Coffee, când o să-mi acorzi încrederea ta? Mi-am petrecut după-amiaza cu Jeffie și îți jur că nu am rostit niciun cuvânt...

   - Te cred, Dodge. Iartă-mă, dar este ceva care mă depășește.

   Degetele îi tremurau când își închise hanoracul. Dacă i-ar putea înțelege disperarea!
   Oftând, Dodge o strânse ușor de mână.

   - Am obiceiul să-mi țin promisiunile, Coffee.

   - Sper, răspunse ea pe un ton rece. Pe mâine, Dodge.

   Grăbită să scape de el, luă un dosar de pe măsuța de al intrare și ieși, lăsându-i lui grija de a închide ușa în urma ei. Ajunsă pe terasă, Coffee făcu câțiva pași și, împinsă de un lipsit de rațiune, se întoarse spre marea fereastră a salonului.

   Acolo, Dodge stătea în fața lui Anke cu un aer aspru de inchizitor, în timp ce Anke îi vorbea cu o expresie de adevărată panică pe chipul ei frumos. Părea tulburată și, din gesturile ei, Coffee avu impresia că se justifică.

   Ce putea să însemne scena asta? De ce avea Dodge expresia aceasta de judecător? După cum părea, s-ar fi putut crede că Anke era o criminală.

   Coffee era cât de pe ce să se întoarcă să le ceară explicații. Dar, lucru ciudat, i-a fost teamă.

   Intuiția îi șoptea să nu se amestece și Coffee, întorcând spatele cabanei, se îndreptă în direcția opusă, spre parcare.

   Mersul pe schiuri avusese întotdeauna asupra lui Coffee o influență extrem de liniștitoare. Nimic nu era mai potrivit pentru a-și calma nervii încordați decât să parcurgă vreo 20 de kilometri prin zăpada proaspătă.

   Terminându-și treaba la cabană, Coffee pornise la drum spre sfârșitul dimineții, dornică de aer liber, de întinderea albă și de liniște. Ce frumusețe, se gândea Coffee în timp ce înainta spre creastă. Nu va fi niciodată în stare să părăsească munții aceștia, chiar dacă aici își pierduse Richard viața.

   Richard și Dodge o obsedau. Cei doi bărbați aveau multe lucruri în comun. Acesta să fie oare motivul pentru care Dodge o atrăgea și o speria în același timp? Era puternic, ca și Richard, sigur pe el și voluntar. Cu toate acestea, între ei exista o mare diferență: Coffee ghicea la Dodge o sensibilitate și o tandrețe pe care Richard nu le avusese niciodată. Cel puțin față de ea.

   Oftând, Coffee schimbă direcția spre cabana Elsei Warner. Îi era imposibil să reziste: ideea că Dodge era singur înăuntru și lucra, făcea ca inima să-i bată mai repede.

   Poate că l-ar putea zări din întâmplare? O cuprinse o bucurie intensă și apăsă pe bețe cu vigoare sporită. Ce demon o îndemnase? Se grăbea acum spre Dodge în timp ce toată dimineața se străduise să și-l alunge din minte.

   Dacă ar fi ascultat de rațiune, cu siguranță că nu s-ar fi îndreptat acum spre Dodge. Nebunie curată, își reproșa ea în timp ce se apropia. Poate că era plecat!

   Coffee observă niște urme de schiuri pe pârtia care ducea în pădure. Le urmă, intrigată, apoi zâmbi la vederea traseului punctat cu mari adâncituri în zăpadă. Un schior începător? Să fie Dodge?

   Răspunsul se concretiză puțin mai departe, prin imaginea unui hanorac roșu dominat de un cap cu păr negru presărat cu zăpadă.

   Pe buzele lui Coffee se contură un mic zâmbet malițios. Dodge era în dificultate? Încântată de perspectiva de a-l surprinde într-un moment de evidentă slăbiciune, el care era atât de sigur pe sine, se avântă spre el.

   Cu o mișcare grațioasă, Coffee frână brusc la câțiva centimetri de Dodge, ridicând o trâmbă de zăpadă. Încercă un sentiment de triumf. De data aceasta, ea era aceea care se afla în avantaj.

   - Bună, Dodge! Te distrezi bine?

   - Minunat, zăpada este proaspătă, cu adevărat admirabilă! Împingi un schi într-o direcție și nu știi dacă celălalt îl va urma, mormăi el strâmbându-se. Dar n-ar vrea să te deranjez, Coffee, mi se pare că ești grăbită.

   - Eu? Deloc, am tot timpul. De fapt, treceam din întâmplare pe aici și te-am zărit de sus. Aveam impresia că ai probleme, spuse ea cu un aer nevinovat.

   - Da, da, înțeleg... Ai de ce să te bucuri! Căci te bucuri, Coffee Dugan, nu-i așa? La ce te aștepți din partea mea? La o frumoasă ciocnire cu bradul acela de jos? Așa cum mă aflu în momentul acesta, într-acolo mă îndrept. Sau, mai curând, așa au hotărât schiurile mele fără să-mi ceară părerea.

   Coffee izbucni în râs. Vederea lui Dodge în această poziție caraghioasă o încânta. Grea lovitură pentru amorul propriu. Și o mică revanșă pentru Coffee, în sfârșit. Își aruncă pe spate masa bogată a părului ei blond, și-i propuse, cu ochii strălucitori:

   - Ai nevoie de ajutorul meu, Dodge?

   În timp ce râdea, îl urmărea cu atenție. Bărbatul acesta plin de aroganță va accepta oare să fie dirijat de o femeie? Dacă da, va fi spre meritul lui.

   - De ce nu? În situația în care mă aflu, am depășit stadiul ridicolului, răspunse el pe un ton resemnat. În cazul acesta, ce să fac cu lemnul acesta curbat care vrea s-o ia neapărat la dreapta? Dacă mai continuă, voi fi rupt în două. Repede, doamnă profesoară, vă aștept îndrumările. Nu mai pot rezista mult în poziția aceasta.

   - Mută-ți greutatea corpului în partea opusă... așa.. perfect. Bun, îți propun să urmezi linia de creastă, puțin mai sus. Este mai bine să începi pe teren plat.

   - Îți atrag atenția că sunt foarte bun la coborâre.

   - Te cred. Dar tehnica schiului fond este foarte diferită.

   - Bine, bine, să mergem pe teren plat, de acord. Oricum, se pare că n-am de ales.

   - Într-adevăr! La drum, anunță Coffee cu voce hotărâtă.

   - Da, doamnă profesoară.

   Dodge se dovedi un elev foarte dotat. Avea un bun echilibru și o forță fizică remarcabilă, ceea ce ușura lucrurile.

   După o oră sau două, stăpânea deja mersul pe teren plat, trecea peste ridicături, ca și slalomul printre brazii plini de zăpadă.

   Coffee îl dusese intenționat departe de oraș, spre White Mountains. Era un loc în afara pârtiilor obișnuite, care îi plăcea pentru solitudinea și liniștea lui. Căldura îi obligase să-și scoată hanoracele, pe care le legaseră în jurul taliei.

   Când ajunseră în vârful unei mici coline, Coffee propuse o pauză pentru a-și potoli setea. După ce a băut, îi întinse plosca cu apă lui Dodge, care o luă grăbit. Bău cu înghițituri mari, cu capul dat pe spate.

   Coffee îi admiră profilul perfect, părul negru și strălucitor, genele lungi. Doamne, cât de frumos era! Avea un soi de frumusețe sălbatică ce-i lua ochii.

   Haide, fără nebunii, își zise ea. Fără gânduri deplasate. Existau sute de bărbați frumoși și atrăgători. Dar nu există decât un Dodge, acest amestec ciudat de forță și blândețe, de sensibilitate și asprime. Singurul bărbat care-i făcea inima să bată grăbit când întâlnea privirea ochilor negri.

   Speriată de turnura pe care o luau lucrurile și gândurile, Coffee propuse imediat să pornească din nou la drum.

   Pârtia era mai largă acum și înaintau unul lângă altul.

   Coffee simțea privirea intensă și arzătoare a lui Dodge fixată asupra ei. Mări viteza, dar el o urmă fără dificultate.

   Coffee își închise în mod discret nasturii din partea de sus a puloverului. Nu se punea problema să-l provoace. Căci ea nu răspundea de propriile ei reacții...

   - În ce stadiu ai ajuns cu cercetările? întrebă ea pentru a întrerupe tăcerea care devenise apăsătoare.

   - Avansez. Sunt în curs de analizare a diferitelor strategii de joc ale lui Richard și recitesc biografia lui Karpov și Tischer. Trebuie îndeosebi să închei examinarea albumelor de fotografii pe care mi le-a dat Maureen și să-ți pun alte întrebări.

   Și după aceea ce se va întâmpla? Va pleca, ducându-și manuscrisul sub braț. Iar Coffee va rămâne aici, cu sentimentul singurătății mai profund decât înainte.

   Ideea plecării lui o îngrozea. Ce gol va fi aici după plecarea lui! Și-ar fi putut imagina că va putea ocupa un loc atât de mare în viața ei?

   Coffee își dădu seama că avea nevoie să iubească un bărbat și să fie iubită. Sigur, îi avea pe Jeffie și pe Maureen, dar nu era același lucru. Dragostea, pasiunea, îi lipseau. Și de când nu mai simțise plăcere fizică? De când nu mai dormise în brațele unui bărbat? Trecuse atât de mult timp....

   Dodge nu părea indiferent față de ea. Dar ce voia el? O aventură bazată pe dorință și indiferență? Da, o aventură efemeră și fără viitor, Coffee nu-și făcea iluzii. Dacă îi ceda, suferința ei va fi și mai mare. Simți că-l urăște pentru că-i distrusese liniștea pe care și-o căpătase atât de greu după moartea lui Richard. Când Dodge va părăsi Jackson-ul, va lăsa în urma lui o femeie nemulțumită. Și un copil frustrat de a nu-și putea da frâu liber pasiunii pentru șah. Își dădea oare seama cât de rău le făcuse?

   Coffee aruncă o privire în direcția lui și îi văzu chipul liniștit, cu veșnicul lui zâmbet amuzat în colțul buzelor.

   Indignată, acceleră și mai mult. Oh nu, el nu se temea de nimic, nu se gândea decât la el. Trebuia să termine cu Dodge Phillips, și încă repede. Cu cât va pleca mai repede, cu atât va suferi mai puțin.

   - Ei bine, pune-mi întrebările acelea, îi aruncă ea cu o voce tăioasă. Altfel nu mai terminăm.

   - Acum, adevărat?

   - De ce? Te supără?

   - Când mă duci într-un ritm infernal și când sunt în pragul infarctului?

   - Nu exagera.

   El își puse brusc mâna pe brațul ei, obligând-o să se oprească, apoi o privi adânc în ochi.

   - De acord. Dacă ești dispusă să vorbești, eu sunt gata să te ascult. Prima întrebare: de ce Richard a abandonat șahul după ce a câștigat titlul de campion mondial? întrebă el fără nicio introducere.

   Coffee, care nu se așteptase la acest atac, se simți cuprinsă de groază. Întrebarea era brutală și ea păli. Ce să-i răspundă? Cum să scape de strânsoarea lui de fier? Imposibil. Mâna lui Dodge o strângea și ea avu impresia că este prinsă în cursă, asemenea unui animal hăituit.

   - Eu.... nu știu, bâigui ea, descumpănită.

   - Coffee, te rog...

   - Îți jur că nu știu nimic! strigă ea, scoasă din minți. Nu voia să vorbească despre asta.

   - Aveați probleme, pe vremea aceea?

   - Oh, da, aveam! Vei scrie și despre asta în cartea ta? Necazurile conjugale ale lui Richard Dugan! Un frumos titlu de capitol, ademenitor!

   - Încerc numai să înțeleg, Coffee...

   Ea își întoarse capul, cu ochii plini de lacrimi. Dacă ar ști el...

   Și atunci amintirile ei reveniră, neîndurătoare, limpezi, ca și cum totul se întâmplase ieri....

   Când Richard se întorsese de la Berlin, Coffee înțelesese imediat că era ceva grav.

   Era mai închis ca de obicei și refuza orice discuție cu ea, preferând să-și petreacă zilele în munți. Și de când aștepta ea această întoarcere? De ani de zile. Richard era campion mondial, își atinsese scopul și acum va rămâne lângă ea. Oh, câte lucruri se deterioraseră între timp, dar Coffee voia să pornească din nou de la zero, se reînsuflețească dragostea lor stinsă.

   Richard nu voia. Sau nu mai putea. Nu mai era bărbat pe care-l cunoscuse și-l iubise odinioară. Ce indiferență, ce răceală! Pasiunea șahului le omorâse pe toate celelalte?

   Zilele treceau, cumplite, înghețate, într-o tăcere apăsătoare. Își jucau o penibilă comedie, cu cuvinte căutate și gesturi moderate. De câte ori se stăpânise ea să nu urle, pentru a rupe acest status quo mai groaznic decât certurile?

   Dar Coffee se controla, aștepta, spera. Până în dimineața aceea fatală...

   Cu o mișcare bruscă, tânăra femeie se smulse din mâna lui Dodge și porni la drum. Cum să-și alunge imaginile acelea din minte? Cum să scape de puterea lor bolnăvicioasă?

   În dimineața aceea, Richard părea să iasă pentru prima dată din indiferența lui. Își petrecuse noaptea închis în biroul lui, refuzând să vorbească. Atunci când Coffee îl văzuse la intrare, echipat complet, cu rucsacul în spate, se repezi spre el.

   Nu, nu va pleca fără un cuvânt. Trebuia să accepte să stea în fața ei, soția lui. Îl apucase de umeri, strigase, plânsese.

   Richard o desprinsese cu blândețe.

   - S-a terminat, Coffee, s-a terminat, șoptise el.

   Apoi plecase, fără să mai adauge nimic.

   Ce se terminase? Dragostea lor? Viața lor în comun? Suferința? Ar fi trebuit să-l ajungă din urmă și să-l întrebe. Dar ea nu se mișcase. Urmărise minute întregi silueta lui Richard care se îndepărta pe schiurile lui cu mișcări largi și suple. Și când dispăruse în depărtare, continuase să privească brazii acoperiți de o zăpadă scânteietoare, cerul de un albastru intens, soarele strălucitor.

   „Câtă frumusețe”, gândise ea.

   O cuprinsese o liniște ciudată. De ce acest sentiment semăna atât de mult cu o ușurare? Îi era imposibil să-și explice. Și tot imposibil îi era să înțeleagă. Chipul lui Richard nu-i dezvăluise nici unul din secretele lui.

   „S-a terminat.”

   Fraza îi umbla prin minte fără încetare, fără să-i găsească sensul adevărat. Richard îi datora niște explicații. Când va reveni, îl va întreba. Și de data asta vor merge până la capăt.

   Dar Richard nu mai revenise niciodată.

   La două zile după plecarea lui izbucnise viscolul și nicio echipă nu se putuse aventura pe Muntele Washington. După aceea, Maureen găsise scrisoare lui Richard. Atunci, Coffee înțelesese în sfârșit semnificația ultimelor lui cuvinte.

   Richard plecase spre moarte în mod deliberat și lucid. Când spusese „s-a terminat”, el vorbise despre vața lui. De ce oare nu ghicise? De ce?

   Din ziua aceea, sentimentul vinovăției n-o mai părăsise. Căci dacă l-ar fi iubit pe Richard, l-ar fi oprit și l-ar fi salvat. Dar ea nu se mișcase. Privise neclintită, turbată de furie, cum soțul ei se îndreaptă spre moarte...

   - Coffee, oprește-te. Ești nebună!

   Un chip bronzat cu ochii negri se suprapuse deodată peste cel al lui Richard. Dodge! Uitase de el.

   Departe de a încetini, Coffee acceleră și mai mult mersul, cu capul plecat. Să-l înfrunte acum? Niciodată! Să se descurce singur!

   Tânăra femeie schimbă brusc direcția spre dreapta, pe lângă pantă, pentru a ajunge puțin mai jos, la pârtia care ducea la Owe Brook. Nu avea decât un gând: să scape de Dodge, de Richard, de amintirile ei. Își luă elan cu o apăsare viguroasă asupra bețelor și se avântă pe pârtie.

   - Coffee!

   Strigăt de mânie? Sau de disperare?

   Coffee se opri, se întoarse și strigă:

   - Dodge, nu!

   Prea târziu! El vrusese s-o urmeze, în pofida zăpezii proaspete. Înclinația pantei era prea mare, iar zăpada prea afânată. În plină viteză, Dodge își pierduse echilibrul la trecerea peste o ridicătură a terenului. El zbură prin aer, căzu și se rostogoli până în josul pantei, înainte de a se izbi de un pom.

   Înnebunită de teamă, Coffee se repezi spre el.

   Era întins pe spate, cu ochii închiși, cu chipul presărat cu particule de zăpadă, foarte palid.

   Coffee îi atinse ușor obrajii cu o mână tremurândă, pleoapele închise, buzele, în timp ce se simțea sfâșiată de o suferință groaznică. Figura aceasta cu trăsături încremenite îi amintea de alta. De cea a lui Richard. Richard mort, găsit acolo sus, pe Muntele Washington, pe culmea unuia dintre piscurile cele mai înalte. Vrusese, desigur, să se cațere până pe creastă ca să moară.

   O străbătu un fior de groază. Nu, povestea nu se va repeta! Era imposibil.

   - Dodge, Dodge, te rog, îl imploră ea.

   Îl privea cu disperare, îngenuncheată lângă el. Strecurându-și mâna sub hanoracul lui, îi simți bătăile inimii. Trăia! Dar dacă rămânea leșinat prea mult timp... Coffee refuza să se gândească mai departe.

   Trebuia să acționeze. Dar ce să facă? Era singură și nu trecea nimeni prin locul acela îndepărtat de pârtiile de schi. Dacă se ducea să caute ajutor, va fi probabil prea târziu. Și...

   - Oh!

   Palma lui Dodge se închise peste a ei și o făcu să tresară. El deschise ochii, zâmbi, îi strânse degetele.

   - Te pregăteai să-mi faci respirație gură la gură?

   - Dodge! Exagerezi! Mi-a fost teamă!

   - Teamă... de ce? Grație acestui brad, ai fi putut scăpa de mine!

   - Încetează să mai spui prostii!

   - În orice caz, erai hotărâtă să mă părăsești și să mă lași să mor de frig.

   - Taci, Dodge, nu... nu rosti cuvintele astea, șopti ea, pălind brusc.

   Cu vârful degetului, el îi atinse obrazul, cu un aer grav.

   - Coffee, ce s-a întâmplat?

   - Nimic, eu... mi-a fost teamă.

   - Pentru mine?

   Clătinând din cap, ea refuză să răspundă. El se ridică sprinten și vru să o tragă mai aproape, dar ea se opuse.

   - Nu, Dodge, nu.

   - De ce spui mereu „nu”? întrebă el așezându-se, cu spatele rezemat de pom. Uneori este atât de bine să spui „da”. Încearcă, Coffee. Cel puțin o dată.

   Cu ochii pierduți în ai lui, ea lupta din toate puterile împotriva dorinței de a ceda. Să se refugieze la pieptul lui, să-i simtă buzele pe ale ei, mâinile mângâindu-i spatele. Ce tentație! Să spună „da” vieții, dorinței, plăcerii... Trecuse atât de mult timp de când se închisese într-un „nu” dureros și într-o așteptare fără speranță.

   Acum, ea avea nevoie de bărbatul acesta, de tandrețea pe care i-o oferea, de brațul lui în jurul corpului său, de gura lui peste a ei.

   Uitând de toate, Coffee închise ochii în timp ce Dodge punea stăpânire cu pasiune pe buzele ei. O cuprinse o amețeală și i se păru că totul se clatină. Mâinile lui Dodge, care se strecurau pe sub puloverul ei erau atât de blânde și în același timp atât de fierbinți. Ce plăcere să se supună gurii lui.

   - Dodge, șopti ea tremurând.

   El zâmbi înfundându-și degetele în părul ei blond și punând din nou cu ardoare stăpânire pe buzele ei. Coffee se lăsă antrenată într-un vârtej de senzații minunate.

   „Încă un sărut, unul singur, și-l va opri”, își spuse ea.

   Dar sărutările se succedau unele peste altele și ea era incapabilă să se smulgă din îmbrățișarea lui.

   Deodată, un gând îngrozitor îi trecu prin minte. Astăzi o săruta, dar mâine? Curând, Dodge va pleca, în timp ce ea va rămâne la Jackson. Și mai singură decât înainte.

   La această idee, îngheță de teamă. Cum va înfrunta ea singurătatea? Dodge deschisese o breșă în echilibrul ei, dezvăluindu-i vulnerabilitatea. După plecarea lui, nimic nu va mai fi la fel.

   Trebuia să se oprească înainte de a fi prea târziu. Altfel, cine știe dacă-și va mai reveni după această nouă durere.

   - Oprește-te, Dodge, oprește-te, șopti ea îndepărtându-se.

   - De ce?

   - Pentru că este o nebunie.

   - O nebunie? Dar este fără îndoială primul lucru rațional pe care-l facem.

   Un zâmbet tandru îi lumină chipul în timp ce el mângâia cu vârful degetelor buzele lui Coffee.

   - Nu ești de părerea mea? întrebă el. Nu este mai plăcut decât se ne confruntăm tot timpul?

   Ea lupta din toate puterile împotriva lui. Ghicise bine, era diabolic! Și mai periculos decât credea.

   - Da, dar... dar nu mai este mult până se înserează, Dodge, și avem un lung drum de făcut.

   Trebuia să fie tare. Cu o mișcare hotărâtă, Coffee se desprinse și se ridică. El o imită strâmbându-se nemulțumit, scuturându-și zăpada de pe haine înainte de a-și pune schiurile.

   - Este adevărat. Pe deasupra, am o întâlnire la ora 6. Cu o oarecare Coffee Dugan.

   Dumnezeule, uitase! Stabiliseră să se întâlnească pentru a doua întrevedere. Coffee intră în panică. Singură cu el? Dar asta însemna să-și grăbească pieirea. Nu i-ar fi putut rezista.

   - Nu se poate. Acum nu se mai poate, Dodge.

   - Mă îndoiesc.

   - Nu pot, înțelege-mă.

   - Nu poți sau nu vrei?

   Vocea lui era aspră, tăioasă.
   De ce, dintr-o ată, această mânie? Pentru că-l respingea, desigur! Lui Dodge nu-i plăcea să piardă. Căci toate astea nu erau decât un joc, un joc fermecător, dar crud. Ce naivitate să-și închipuie că Dodge putea simți pentru ea altceva decât atracție fizică. În afară de asta, poate încerca să o seducă pentru a-și atinge mai bine scopul. La gândul acesta i se strânse inima. Ce proastă era! Să cadă într-o capcană foarte grosolană!

   Coffee porni la drum fără să-i răspundă. Ajunseră la cabana lui Dodge într-o tăcere apăsătoare. Acesta își scoase schiurile, le rezemă de perete și se întoarse spre ea.

   - Atunci? Chiar nu vrei să intri? o întrebă el.

   Ea clătină încet din cap.
   O licărire trecu prin ochii lui negri, și reluă:

   - Nici chiar cu însoțitor?

   - Nu înțeleg.

   El îi arătă cu bărbia niște schiuri de copil, puțin mai departe.

   Jeffie! Era deci înăuntru, așezat în fața calculatorului, jucând șah?

   - Dodge, ai încuiat cabana?

   - Nu...

   - Când pleci? îl întrebă ea cu răceală.

   - Nu aștepți decât asta, nu-i așa?

   Suferind îngrozitor, Coffee rămase tăcută. Ar fi dorit să-i strige că nu, să-i spună că avea nevoie de el, că fără el viața ei va fi goală, lipsită de sens... Dar tăcu: Dodge Phillips era dușmanul ei.

   - Nu răspunzi, îi arunc el cu un mic surâs amar. Nu are nicio importanță, mă așteptam, oricum. Voi părăsi Jackson îndată ce voi găsi răspunsul la o problemă fundamentală. Nu înainte, te previn. Așadar, dacă vrei să-mi grăbești plecarea, ar fi bine să fii cooperantă, Coffee.

   Privirea lui aspră îi făcu rău dar ea rezistă. Înainte de orice, trebuia să-l salveze pe Jeffie din ghearele acestui bărbat. Din păcate, ea va trebui să sufere.

   - Vin, declară ea cu un aer sfidător.

CAPITOLUL X

    Spectacolul pe care-l văzu Coffee pe fereastra cabanei o țintui locului: Jeffie era aplecat asupra tablei de șah a lui Dodge, cu un aer concentrat, cu fruntea încrețită de efortul pe care-l făcea pentru a gândi. Deodată, el scoase o exclamație de triumf și avansă un pion.

   Coffee citi pe buzele lui cuvintele „șah mat”. Iată, ce era mai rău se întâmplase.

   - Presupun că ești mulțumit! îi azvârli furioasă lui Dodge.

   - Într-un anumit fel, da. Văd un copil care se dedică unui joc și mai văd că este fericit. De ce să-l condamn? Și de ce ți-e atât de teamă?

   - Nu vei înțelege niciodată.

   - Nu, dacă nu-mi explici.

   - Nu vreau ca jocul ăsta să devină pentru el o obsesie.

   - Va deveni, dacă-l împiedici să joace. Fructul interzis, Coffee, este tot ce poate fi mai ademenitor.

   Îngrijorată, își aruncă părul blond pe spate și se apropie de pervazul ferestrei.

   - Privește-l, este atât de absorbit încât nici nu ne vede. Este... este inuman!

   - Nu, Jeff este doar un băiat care posedă o extraordinară putere de concentrare. El și-o poate exercita și asupra altui lucru decât șahul. Totul este o problemă de disciplină și educație. Coffee, ai încredere în mine, măcar o dată, te rog.

   O cuprinse cu brațele și o sărută ușor pe obraz înainte de a relua:

   - Am putea, de exemplu, să ne petrecem seara împreună, toți trei. Cinăm aici, la mine, apoi mergem la cinema la North Conway și-l aducem înapoi pe Jeffie la Owe Brook, nu foarte târziu. Ce spui?

   Cu inima bătând cu putere, Coffee se lăsă în voia lui Dodge. Era atât de simplu și de minunat! Puteau petrece momente tihnite, ca o... familie. La gândul acesta, hotărârea îi slăbi. Și gura lui Dodge atingându-i ușor buzele n-o ajută să-și revină. În brațele lui, Coffee nu mai avea voință, doar dorința de a fi fericită.

   - De acord, poate că ai dreptate, șopti ea zâmbind.

   El o sărută cu pasiune înainte s-o conducă înăuntru.

   Complet amețită, Coffee pătrunse în salon și își scoase mănușile. În ciuda zgomotului făcut de ușă, Jeffie nu se întoarse. Și teama ei reveni, mai puternică decât înainte. Și dacă Dodge se înșela? Dar cum putea să știe? Minutele care vor urma vor fi decisive, era conștientă de asta.

   Dodge traversă încăperea, îndreptându-se spre Jeffie. Cu mâna pe umărul băiatului, privi jocul o clipă și apoi începu să vorbească.

   - Spune-mi, Jeff, ce-ai spune dacă am merge la cinema în seara asta?

   - Așteaptă, Dodge, așteaptă, mă gândesc. Vezi regele ăsta? Tu unde l-ai pune?

   - Te-am întrebat ceva, Jeff.

   - Răspunde-mi, unde ai muta regele?

   - Nu știu, în momentul acesta nu joc șah.

   - Dar este important! exclamă Jeffie nemulțumit.

   - Da, dar nu esențial.

   Jeffie se adânc din nou în studierea tavlei de șah, răsucindu-și nervos o șuviță de păr.

   Oh, cât de bine cunoștea ea gestul acesta! Richard avea și el acest reflex când era în dificultate. Nu-și putu stăpâni tremurul. Dodge era pe cale să piardă.

   - Jeff, îți propun ceva, reluă acesta din urmă. Îți păstrezi partida în memoria calculatorului și o vei relua mai târziu. Mama ta este aici și avem planuri pentru diseară.

   - Nu, nu-mi pasă de planurile voastre. Vreau să termin partida.

   - Jeff, există un moment în care trebuie să știi să te oprești. Mai ales când te afli în impas.

   - Imediat, trebuie să găsesc o soluție...

   - Uneori, soluțiile vin singure când lași să treacă timp.

   Jeffie își ridică pentru prima oară privirea de la jocul de șah, cu o expresie surprinsă pe față.

   - Crezi?

   - Sunt sigur. Este mult timp de când jos, prietene, de mai mult timp decât tine. Haide, trebuie să facem focul, altfel înghețăm aici.

   - Bine, mă duc. Îmi păstrezi jocul, nu-i așa?

   - Nicio problemă. Îl vei regăsi mâine.

   Ascultător, Jeffie se duse repede la mama sa, o sărută apoi fugi afară să caute lemne. Dodge se apropie de Coffee și-i deschise fermoarul hanoracului.

   - Vezi? Este de ajuns să asociezi autoritatea cu convingerea ș...

   - Nu! Ajunge, i-o reteză ea, desprinzându-se de lângă el.

   Îl privea cu ochii strălucitori. Autoritate! Convingere! Își închipuia că se va lupta în fiecare zi cu Jeffie împotriva acestui joc blestemat? Nici vorbă! Era învinsă dinainte. Singurul lucru încă posibil era să curme totul imediat.

   Să vadă expresia aceea pe chipul lui Jeffie, privirea goală, gesturile nervoase? Nu! Richard îi impusese toate astea ani de zile și ea acceptase. Pentru a ajunge la ce? La o catastrofă. Astăzi, nu va mai face niciun fel de compromis și nu va permite ca șahul să-i răpească fiul.

   - Coffee, ce-i cu tine?

   - Noi plecăm, Jeffie și cu mine. Nu suport această comedie.

   Oboseala să fi fost de vină? Enervarea? Emoțiile după-amiezii? Coffee simți lacrimile înțepându-i pleoapele. Trebuia cu orice preț să fugă de aici cât mai repede. Să plângă în fața lui Dodge ar fi însemnat cea mai mare umilință!

   - Lasă-mă, nu mă mai întreba nimic, Dodge. Îți repet: ajunge!

   În clipa aceea, intră Jeffie cu brațele încărcate de lemne.

   - Dodge, dacă plasezi regele negru la B3 și turnul la A5, există o posibilitate de salvare.

   Aceasta a fost picătura care a umplut paharul!

   Așadar, Jeffie avea totul în cap: tabla de șah, careurile, cifrele, mișcările. Răul era mai adânc decât crezuse. Își eliberă cu mișcări iuți fiul de povara lui și-i puse hanoracul.

   - Vino, Jeffie, plecăm.

   - Dar, mamă, cinematograful....

   - Altă dată. Trebuie să mergem acasă.

   Luându-l cu fermitate de mână, se îndreptă spre ușă.

   Dodge, care nu se mișcase, zise cu o voce indiferentă:

   - Coffee, ne întâlnim din nou mâine pe pârtia de la Ellias River ca să schiem, de acord?

   - Nu cred că voi avea timp de...

   - Încearcă totuși. Te voi aștepta acolo după-amiază.

   - Nu.

   - Eu voi veni, interveni Jeffie pe un ton vesel.

   - Dragul meu, mâine trebuie să rămâi cu Gitta, este ziua liberă a lui Anke.

   Doamne, cum să țină piept în toate părțile? Coffee era la capătul puterilor.

   Înfundă cu bruschețe căciulița pe capul lui Jeffie și-l târî afară. Să fugă, departe de bărbatul acesta...

   Coffe zbura pe pârtie ca o săgeată. Schiurile ei scârțâiau pe zăpada înghețată și vântul îi biciuia obrajii.

   De obicei, mersul pe schiuri îi liniștea nervii. Dar astăzi, ar fi putut parcurge zeci de kilometri și n-ar fi reușit să-și învingă furia. Nu după ceea ce se întâmplase...

   Ce făceau Dodge și Anke atunci când Peter îi văzuse în cafeneaua lui Wilcat, la Jackson?

   Dodge și Anke. Ce se petrecea între ei? De ce Anke părea să se teamă de Dodge? Și bietul Peter, cât trebuia să sufere! Era în mod evident îndrăgostit nebunește de tânăra nemțoaică și vedea în Dodge un rival. La rândul ei, Coffee simțise că i se taie picioarele când îi văzuse urcându-se în Porsche.

   Cu toate astea, un alt sentiment îi risipise repede gelozia. Temerile ei se dovediseră întemeiate: nimic nu-l oprea pe Jeffie în dorința lui de a juca șah. Fusese un miracol că se dusese astăzi la poștă!

   Simțea în buzunar greutatea monedei pe care Jeffie o înmânase factorului pentru a plăti cheltuielile de înscriere la un concurs de șah. Din fericire, suma era insuficientă și funcționarul îi restituise, râzând, totul lui Coffee. Dar ea nu râdea.

   Un turneu! Cum îi venise ideea asta? Revistele de șah răspândite peste tot la Dodge, desigur! Trebuie să le fi citit pe nerăsuflate! Dar să-și trimită înscrierea fără să-i spună măcar? Era prima dată când Jeffie îi ascundea ceva. Și asta din cauza lui Dodge Phillips. Dar Coffee nu se va lăsa, se va lupta cu el până la capăt.

   Când Dodge o văzu intrând în cabană, zâmbi încântat și se ridică imediat de la masa de lucru.

   - Coffee! Ți-ai schimbat părerea și ai venit să schiezi cu mine? Buletinul meteorologic nu-i prea grozav: se anunță o furtună de zăpadă.

   În vocea lui era o intonație de o asemenea sinceritate încât Coffee șovăi, brusc nehotărâtă. Îi reveniră în memorie sărutările din ajun. Într-o secundă, va distruge tot, absolut tot. Dacă cel puțin ar fi fost respingători, distant, rece. Dar nu era așa, Dodge îi zâmbea, fericit s-o vadă, cu o lumină caldă în ochi și cu brațele întinse, gata s-o strângă la piept.

   - Am venit pentru un alt motiv, Dodge, zise ea.

   - Pentru ce s-a întâmplat aseară?

   - Nu. Poftim, citește!

   Aruncă pe masă scrisoarea lui Jeffie, pe care Dodge o parcurse rapid.

   - N-am știut nimic, Coffee, ți-o jur!

   - Îmi este indiferent! Pleacă, Dodge, pleacă repede, înainte de a provoca mai multe necazuri. Nu mai vreau să te văd.

   La aceste cuvinte, el păli și chipul i se înăspri.

   - Nu voi pleca înainte de a primi răspuns la întrebarea pe care ți-am pus-o, ripostă el.

   - De ce a abandonat Richard șahul, iată ce vrei să știi. Tot ceea ce te interesează este cartea ta. Ei bine... sunt de acord. Îți propun un târg, pentru că în mod evident, în felul acesta te comporți: nimic gratuit, nu-i așa? Îți răspund și părăsești imediat Jackson. Îți convine?

   - Vrei într-adevăr să plec?

   - Da.

   Acest „da” îi făcu rău, cumplit de rău, și Coffee avu impresia că se frânge ceva în ea.

   - Perfect, te ascult, reluă Dodge glacial.

   Figura lui căpătase o expresie indiferentă, care sfâșie inima lui Coffee.

   Clătinându-se, se așeză pe canapea și, cu ochii în podea, îi povesti sfârșitul lui Richard, plecarea lui, moartea pe care o căutase în mod deliberat.

   - Șahul l-a ucis, concluzionă ea cu o voce răgușită. Nu mai avea nimic de câștigat, era la apogeu și viața nu-l mai interesa. Înțelegi acum de ce nu vreau ca Jeffie să-i calce pe urme?

   - Cum poți fi atât de sigură că este vorba de sinucidere?

   - Richard a lăsat o scrisoare.

   - Ai citit-o?

   - Nu. N-a vrut Maureen. Mi-a spus... că sufeream deja și așa, că era inutil, zadarnic... nu mai știu. Oricum, nu aveam curajul.

   Istovită de mărturisirea ei, Coffee își sprijini capul de speteaza canapelei. Simți mâna lui Dodge pe obrazul ei, dar nu avu puterea să-l respingă.

   - Și te consideră răspunzătoare de moartea lui, nu-i așa? întrebă el foarte încet.

   - Într-un fel, da.

   - Unde este scrisoarea aceea?

   Coffee ridică pleoapele și întâlni privirea lui. Ce aștepta de la el? Compasiune? Dragoste? Proastă mai era! Dodge Phillips nu voia decât un singur lucru: informații despre viața lui Richard, documente, amănunte senzaționale.

   Dezgustată, întoarse capul.

   - Nu știu. Maureen a distrus-o, sigur.

   - Înțeleg.

   - Acum că știi totul, pleacă, Dodge. Am încheiat un târg.

   - Da, dar...

   - Nu mai există niciun dar! exclamă ea ridicându-se. Încearcă cel puțin să-ți respecți promisiunile.

   - Vrei să mă vezi pe drumuri în plin viscol? Privește pe fereastră.

   Ea se întoarse și văzu goana fulgilor mari de zăpadă.

   - Atunci, mâine, Dodge?

   - De acord. Te conduc acasă.

   - Nu, este inutil, am schiurile...

   - Te conduc cu mașina, i-o reteză el autoritar. Nici nu se pune problema să schiezi pe timpul ăsta.

   Când sosiră la pensiune, Dodge aruncă o privire mașinilor din parcare. Oaspeții din weekend reveniseră mai devreme pentru a evita să fie prinși de furtună.

   - Unde este mașina lui Anke? Nu s-a întors încă? se interesă Dodge.

   - Nu sunt la curent cu programul ei.

   Interesul lui Dodge pentru Anke nu trezea nimic în ea. Nici măcar acea neplăcută înțepătură de gelozie. La ce bun? Totul se sfârșise.

   Coffee atinsese pragul disperării când totul îi venise indiferent. Descurajată, coborî din mașină și-și luă schiurile cu un gest mecanic. Sărutul lui Dodge depus pe obrazul ei a fost șters foarte repede de un fulg înghețat. Rămase un timp în picioare, privind cum se îndepărtează mașina și apoi dispare.

   Se îndreptă cu pași grei spre intrarea în pensiune. Nu-i fusese niciodată atât de frig.

   Pretextând o migrenă, Coffee scăpă de întrebările lui Maureen și se refugie în bucătărie pentru a pregăti ceaiul. Primii clienți erau deja acolo, instalați în salon. În starea în care se afla, cel mai bine era să fie copleșită de treburi!

   Tocmai umplea al treilea ceainic când Jeffie năvăli în încăpere, cu obrajii roșii și părul blond plin de zăpadă.

   - Bună, mamă! Avem ciocolată? Mi-e o foame!

   Avea un aer atât de vesel încât Coffee șovăi. Cum să-l mustre pentru purtarea lui? N-o lăsa inima. Totuși, nu trebuia să lase lucrurile așa: Jeffie trebuia să fie sincer și cinstit. Așa că scoase scrisoarea din buzunar.

   - Mi-au dat asta de la poștă, Jeffie. Nu era timbrată corespunzător.

   El păli și încruntă sprâncenele, necăjit, în timp ce gura i se strângea.

   - De ce nu mi-ai spus, Jeffie?

   - Tu n-ai fi vrut.

   - Dar până la urmă aș fi aflat. Ascultă-mă, Jeffie: tu nu poți participa la turneul acesta. Din mai multe motive, adăugă ea luându-l de umeri. Între altele, pentru că Bostonul este prea departe.

   - Mă va duce Dodge, ripostă Jeffie, ridicându-și sfidător bărbia. El nu este ca tine, lui îi place șahul.

   Uimită, Coffe îl privi o clipă. Ce devenise fiul ei atât de afectuos și iubitor? Un răzvrătit care nu ezita s-o mntă și s-o înfrunte.

   Se simți cuprinsă de o mânie rece. Nu împotriva lui Jeffie, ci a lui Dodge. Ah, putea fi mândru de el!

   După ce respiră adânc, Coffee se hotărî să-i spună adevărul lui Jeffie.

   - Jeffie, nu va fi posibil: Dodge pleacă.

   - Ce?!

   - Trebuie să plece.

   - Dar nu se poate, mi-a promis că rămâne! Nu, nu vreau!

   - Dragul meu, Dodge n-a venit decât pentru o perioadă limitată și...

   Cu obrajii plini de lacrimi, Jeffie se smulse din mâinile ei și fugi din bucătărie.

   Coffee lăsă să-i cadă brațele, descurajată. La ce bun să se ducă după el? Se va ridica din nou împotriva ei. Cel mai bine era să aștepte să se liniștească.

   Zgomote de voci venind din hol o scoaseră din gândurile ei. Clienți! Și Anke care tot nu se întorsese!

   Coffee se grăbi să meargă în întâmpinarea lor. Cu Maureen în continuare în pat, weekend-ul se anunța dificil. Mai cu seamă dacă oaspeții vor sosi vineri după-amiază în loc de sâmbătă, pentru a evita viscolul...

   Abia o oră mai târziu, Coffee era în sfârșit liberă. Porni în căutarea lui Jeffie. Nu era nicăieri. Nici cu Maureen, nici cu Gitta, nici în camera lui. Pe Coffee o cuprinse panica. Ce idee îi trecuse oare prin cap?

   Cobora scările alergând când se deschise ușa de la intrare lăsându-i să intre pe Dodge și Anke.

   - Ce s-a întâmplat, Coffe? întrebă Dodge. Pari neliniștită.

   - Jeffie... a dispărut.

   Fără să adauge nimic, alergă la debaraua în care se țineau schiurile pentru a verifica dacă ale lui Jeffie erau acolo. Cu Dodge pe urmele ei, intră în mica încăpere și răsuci întrerupătorul: schiurile lui Jeffie dispăruseră.

   Palidă, Coffee se întoarse spre Dodge:

   - Trebuie să se fi dus la tine. Ai încuiat cabana?

   - Astăzi, da.

   - Oh, Doamne.

   - Hai să plecăm, Coffee, repede. Mașina mea este aici: drumurile sunt însă practicabile.

   - Îmi iau totuși schiurile.

   Coffee nu spera decât un lucru: să nu fie nevoie să se folosească de ele.

CAPITOLUL XI

   Ce oră putea să fie? Coffee n-avea idee.

   Semiobscuritatea transformase pădurea într-un peisaj sumbru și sinistru. Zăpada cădea acum fără încetare și se pornise un vânt înghețat, azvârlind vârtejuri albe în toate direcțiile. Ochi o ardeau și nu-și mai simțea picioarele. Dar continua să înainteze pe pârtia care mergea de-a lungul lui Ellis River. Alături de ea îl avea pe Dodge, cu fața pe jumătate ascunsă de un fular.

   „Jeffie, Jeffie” se gândea ea apăsând pe bețe, „nu, nu tu!”

   Richard pornise pe drumul acesta pentru a se duce să moară. Și acum, era rândul lui Jeffie. Prâstia asta era blestemată, ca și munțiii aceștia, furtuna, vântul ăsta rece însoțit de zăpadă! În mânia ei, Coffee făcea răspunzătoare o lume întreagă.

   De ce își încuiase Dodge cabana? Dacă ar fi lăsat-o deschisă, Jeffie ar fi intrat și l-ar fi așteptat. Nu, a trebuit Dodge să răsucească cheia în broască. Gest fatal! Și asta din cauza ei și a fricii ei față de șah. Pentru că-l obligase pe Dodge să-i promită că nu-i va oferi lui Jeffie ocazia să joace.

   Doamne, jocul acesta nu-i va lua fiul după ce îi ucisese soțul! Apăsa o fatalitate asupra lor?

   Atunci când Coffee observase urmele schiurilor lui Jeffie care se îndreptau spre Ellis River, ea țipase. Dodge o luase imadiat în brațe.

   - Îl vom găsi, Coffee, ți-o jur, îi spusese el.

   Și acum, urma pârtia de-a lungul lui Ellis River, această pârtie pe care pornise în vis de mii de ori pentru a alerga în ajutorul lui Richard, dar pe care în realitate o evita cu grijă.

   În ajun, Dodge îi dăduse întâlnire aici și Jeffie auzise. Pe urmele lui pornise Jeffie? Pe ale tatălui său mort sau ale bărbatului care era astăzi alături de ea, bărbatul acesta care ajunsese să ocupe unloc atât de mare în viața lor, a amândurora? Poate că nu va afla niciodată răspunsul.

   Orbită de rafalele de zăpadă, Coffee nu văzu copacul culcat aproape de drum, cu rădăcinile ridicate în aer. Dar Dodge zări fularul galben agățat de o ramură.

   - Acolo, Coffee, privește, Jeffie este acolo! urlă el.

   Ghemuit la rădăcina bradului, într-un soi de cavitate, Jeffie era încolăcit ca un bulgăre, asemenea unui mic animal prăpădit. Când îi văzu, zâmbi anemic și murmură cu voce răgușită:

   - Știam că... veți veni.

   Din camera lui Jeffie, de la etajul al treilea, Coffee auzi râsete provenind din salon și oftă adânc. Totul se terminase, Jeffie era teafăr și nevătămat în patul lui, cu un guturai zdravăn, desigur, dar nimic mai mult.

   Din fericire, Peter Bradford primise mesajul ei telefonic. Ce ușurare să-l vadă apărând la volanul unui plug de zăpadă! Aflată încă sub șocul spaimei, Coffee întârzia momentul întâlnirii cu Maureen, Anke, Peter și oaspeții lor care sărbătoreau întoarcerea lui Jeffie, jos, în salon. Mângâind părul fiului ei instalat bine la căldură sub o plapumă groasă de puf, își revenea încetul cu încetul în fire. Cu ochii pe jumătate închiși, picotea, cu mâna în cea a mamei lui.

   - Mamă, unde este Dodge?

   - Sunt aici, Jeffie.

   Cu brațele încărcate cu o tavă, Dodge intră și-i zâmbi lui Jeffie.

   - O ceașcă de ciocolată caldă, Jeff? Ce spui?

   - Da, mulțumesc.

   - Voi adăuga puțin din ceva care-ți va face bine, zise Dodge așezându-se pe marginea patului.

   După ce-i întinse un pahar lui Coffee, turnă câteva picături din al său în ceașca lui Jeffie.

   - Ce este? întrebă copilul.

   - Un excelent întăritor: coniac. Să bem acum pentru întoarcerea lui Jeff... care ne-a produs o spaimă strașnică! Sper să n-o mai faci niciodată, prietene.

   - Este vina ta, bombăni Jeffie cu sprâncenele încruntate. Mama mi-a spus că pleci. Atunci...

   - Știu, știu... Dar mi-am schimbat părerea.

   În timp ce vorbea, își adânci privirea arzătoare în cea a lui Coffee, care înlemni, cu inima bătându-i puternic.

   O asaltară sentimente contradictorii. Nimic nu se schimbase - ura încă tot atât de mult șahul - și cu toate astea, totul era altfel. Îl iubea pe Dodge, forța lui, inteligența lui. Iubea gura lui senzuală, însuflețită mereu de un mic zâmbet ironic, ochii lui negri plini de pasiune și ideea de a-l pierde o îngrozea. Fără el, viața ei nu va mai avea savoare și nici sens.

   În clipa aceea, în timp ce se priveau cu intensitate, înțelese puterea și profunzimea dragostei ei. Nu încercase niciodată asemenea sentimente.

   Când Dodge se ridică și o prinse de mână, ea îl lăsă s-o facă, incapabilă să-i reziste.

   - O iau pe mama ta cu mine un moment, Jeff... dacă n-ai nimic împotrivă.

   - Oh, nu! răspunse băiatul râzând, mândru că i se cerea părerea.

   Brațul lui Dodge cuprinse în mod firesc umerii lui Coffee în timp ce ieșeau din cameră.

   Ar fi fost oare un vis imposibil să-l aibă lângă ea pentru toată viața? Primi, tulburată, sărutul lui Dodge. Lângă inima lui, o simțea pe a ei bătând foarte puternic, foarte repede. Cum să se despartă de el? Ideea asta o chinuia îngrozitor. Totuși, trebuia să pronunțe cuvintele fatidice care-l vor îndepărta de Jeffie și vor înlătura spectrul șahului. Trebuia.

   Cu inima strânsă, Coffee se desprinse de buzele lui și-și plecă privirea.

   - Mi-ai promis, Dodge, șopti ea cu voce abia audibilă. Trebuia să pleci.

   - Da, este adevărat. Mi se întâmplă rareori să nu-mi respect promisiunile, dar de data asta voi face o excepție. Rămân, Coffee.

   - De ce?

   - Pentru că vreau să-mi duc viața cu tine, Coffee.

   O forță cu blândețe să-și ridice capul și-i mângâie obrazul.

   Coffee tremura din tot corpul. Cât de grea și inegală era lupta! Ar fi fost foarte simplu să-l iubească și să se lase iubită, atât de simplu!

   - Dacă nu era decât eu, Dodge, eu...

   - Jeffie? Dar îți dai seama cât de mult îl iubesc și eu? Este un copil formidabil și vreau să mă ocup de el.

   - Da, poate, dar este ceva care ne va despărți întotdeauna, Dodge.

   - Ceva sau... cineva?

   Coffee se clătină și se sprijini de el. La ce bun să revină asupra trecutului?

   - Ți-am mai explicat. Nu mai am nimic de adăugat, murmură ea, obosită.

   - Ești convinsă că Richard s-a sinucis, că șahul este cel care l-a omorât și că tu ai fi putut să-l ajuți, nu-i așa, Coffee?

   - Taci, nu vreau să vorbim despre asta, nu suport.

   - Îți lipsește ultimul element pentru reconstituirea acestui dureros tablou. Vino cu mine.

   - Ce... ce vrei să spui?

   - Urmează-mă.

   O conduse cu autoritate la etajul al doilea și bătu la ușa camerei lui Anke, care deschise imediat. Fără să înțeleagă, se trezi împinsă ușor înăuntru și ușa se închise în urma ei.

   O privi uimită pe Anke care stătea înaintea ei cu o expresie temătoare e față, apoi pe micuța Gitta care dormea liniștită în patul ei.

   - Nu înțeleg, Anke. Ce înseamnă toate astea?

   - Așează-te aici, te rog.

   - Am s-o trezesc pe Gitta.

   - Nu, n-avea grijă, are un somn bun.

   După ce se așeză pe scaun, Anke îi întinse cu gravitate un plic.

   - Trebuie să citești asta, zise ea foarte încet, ca și cum și-ar fi căutat cuvintele. Eu nu voiam să ți-o arăt pentru că mi-era teamă să nu-ți facă rău. Dar Dodge a insistat. A spus că suferi și că această scrisoare ți-ar putea curma suferința.

   - O scrisoare?

   O licărire vagă trecu prin mintea lui Coffee. Într-un mod ciudat, întrezărea sfârșitul durerii ei, ca și cum cineva aprinsese deodată o mică lumină la capătul lungului tunel în care trăia de 3 ani de zile.

   - Este dureros, știu, și o să mă detești, reluă Anke cu un zâmbet trist. Voi regreta prietenia noastră.

   - Oh, nu, Anke! De ce?

   - Citește, apoi... vei vedea.

   Scrisoarea era adresată lui Anke Meier, Sperrstrasse nr. 13, Koln, Germania. Coffee recunoscu imediat scrisul lui Maureen.

   Surprinsă, Coffee o privi pe Anke, devenită foarte palidă, apoi foaia de hârtie care-i tremura între degete. În mod confuz, știa ce o așteaptă, dar dacă ar fi fost întrebată n-ar fi putut explica.

   Desfăcu încet hârtia și citi.

   Dragă domnișoară Meier,

   Cu părere de rău vă aduc la cunoștință că fiul meu, Richard Dugan, a murit. Veți găsi, alăturat, anunțul decesului apărut în ziar.

   De asemenea, trebuie să vă dezvălui o chestiune despre care fiul meu ar fi trebuit să vă informeze el însuși. Richard era căsătorit și tatăl unui băiețel de 4 ani.

   Am găsit scrisoarea dumneavoastră pe biroul meu. Vă rog să mă scuzați că am citit-o, dar împrejurările impuneau această indiscreție. Am aflat că erați însărcinată și că aveați dificultăți financiare...

  

   Coffee ridică ochii de pe scrisoare și privi chipul lui Anke, apoi își îndreptă atenția asupra Gittei, adormită.

   Cum de nu ghicise imediat? Părul acesta blond, moale ca mătasea, ochii aceștia albaștri, nasul drept... Gitta era fiica lui Richard! Jeffie o simțise din instinct.

   Cu un nod în gât, Coffee își reluă lectura.

   ...În consecință, vă trimit un cec. Vă rog să nu încercați să mă vedeți și nici să-mi mulțumiți. Prefer să rămânem două necunoscute.

   Adaug și o scrisoare care vă era adresată și pe care am găsit-o neterminată pe biroul fiului meu. Deși nu-i aprob atitudinea, îi sunt recunoscătoare că se hotărâse să-și ducă viața cu dumneavoastră, punând astfel capăt unei situații care ar fi devenit repede imposibilă pentru soția lui și pentru dumneavoastră înșivă.

   Sperând că veți depăși această încercare și că bebelușul dumneavoastră va fi fericit, vă rog să credeți că sunt extrem de mâhnită.

   Maureen Dugan

   Când Coffee împături scrisoarea, constată uimită că mâinile nu-i tremurau. O liniște ciudată coborâse asupra ei.

   Acum înțelegea limpede. Deprimarea lui Richard la întoarcerea de la Berlin, nervozitatea, tristețea lui. Totul se explica: nu era mânios pe ea, Coffee, ci pe el însuși. În ciuda defectelor lui, Richard era un om drept și integru. Trebuie să se fi detestat că o trăda astfel.

   - Îmi pare rău, Coffee, dar nu știam că Richard este căsătorit, murmură Anke cu o voce tremurătoare. Lucram la hotelul unde fuseseră cazați jucătorii americani. Ne-am întâlnit și mi s-a părut atât de puternic, atât de frumos, de inteligent. Eu... eu credeam că mă iubea.

   Un zâmbet amar rătăcea pe buzele lui Coffee. Când Richard voia ceva, reușea întotdeauna să obțină. Își aminti cum se cunoscuseră, de primele întâlniri, de curtea insistentă pe care i-o făcuse. Da, Richard era foarte, foarte puternic. Îi plăcea să câștige și să obțină victorii pe toate planurile, în șah sau în viață.

   Deși...

   Privi cu mai multă atenție chipul frumos al lui Anke, ochii ei nevinovați, înfățișarea ei plăcută. Și dacă Richard o iubise într-adevăr pe Anke? De data asta, numai dragostea îi călăuzise poate faptele. Oricum ar fi fost, nu avea dreptul să-l judece.

   - Acum iată scrisoarea pe care mi-a scris-o, exact înaintea morții, continuă Anke.

   - Nu, nu vreau s-o citesc. Spune-mi doar... esențialul.

   - El... s-a gândit mult după ce a plecat de la Berlin și regreta că mă părăsise. Îmi vorbea despre dumneata. Îți era foarte atașat, dar... nu era dragoste. Hotărâse să rămână cu mine și să înceapă o nouă viață. Dar mai înainte, voia să-ți mărturisească totul, încercând să nu-ți facă prea mult rău. Iată de ce trebuia să plece în munți, să se gândească, să reflecteze și să caute cuvintele potrivite. Îmi scria că... dacă urci foarte sus pe White Mountains, se poate vedea marea, mai ales când este senin.

   Emoționată de această amintire, Anke se întrerupse, o privi cu dragoste pe Gitta și continuă încet, cu o voce puțin șovăitoare.

   - Și de cealaltă parte a oceanului mă avea pe mine și copilul nostru. Asta îl făcea fericit. Și... asta-i tot, scrisoarea se termină aici.

   Cele două femei se priviră, observând deodată că amândouă plângeau. Dar chipul plin de lacrimi al lui Coffee era luminat de un zâmbet radios.

   Richard nu murise de disperare ci, dimpotrivă, plin de speranță și de dragoste pentru Anke. Fusese un accident, un accident, își repeta ea. Nu o sinucidere. Și nu din vina ei Nici a șahului. Ce greutate enormă îi luase Anke de pe inimă!

   - Anke, dacă ai ști, murmură ea luând mâinile tinerei femei. Oh, sunt tristă, dar în același timp atât de fericită, atât de ușurată... Mulțumesc, îți mulțumesc să mi-ai dezvăluit toate astea!

   - Atunci, nu mă detești? întrebă Anke ștergându-și lacrimile.

   - Oh, nu, te ador, draga mea Anke, ești un înger, și fără tine...

   Incapabilă să continue, atât de răvășită era, Coffee se ridică s-o îmbrățișeze pe tânăra nemțoaică pe care o strânse în brațe gata s-o sufoce. Apoi depuse un sărut ușor pe fruntea Gittei, înainte de a ieși grăbită din cameră.

   Dezorientată, Anke clătină din cap.

   O bucurie intensă cuprinse inima lui Coffee. Liberă, era liberă! Ce cuvânt minunat! Scăpase de remușcările îngrozitoare care o chinuiau de ani de zile. Putea acum să alerge spre Dodge cu conștiința împăcată, să-l iubească și să înceapă să trăiască din nou. Umbra lui Richard nu va mai pluti asupra ei, întunecată și neliniștitoare.

   Dar unde era Dodge? Dodge, bărbatul pe care-l iubea și care o iubea, cel cu care-și va împărți viața de acum înainte.

   Tânăra femeie întoarse capul la dreapta și la stânga pe culoare. Nimeni. Trebuie să se fi dus la Jeffie.

   În clipa aceea, în partea de sus a scării apăru Peter Bradford.

   - Oh, Coffee, iată-te. Spune-mi, ai văzut din întâmplare... dar ce-i cu tine? Plângi?

   - Nu-i nimic, Peter, doar emoția! De altfel, Anke este în aceeași stare. Ar trebui să te duci s-o consolezi.

   - Crezi că va fi bucuroasă să mă vadă? întrebă el, nesigur.

   - Da, da, sunt sigură. Încă ceva: nu mai ai de ce să te temi de un anume Dodge Phillips. Mă voi ocupa eu personal de el.

   - Serios? Faci tu asta pentru mine? făcu Peter râzând.

   - Da, cu multă plăcere.

   În timp ce Peter bătea la ușa lui Anke, Coffee se avântă pe scară spre etajul al treilea. Două brațe o prinseră când ajunse pe palier și întâlni privirea familiară a unor ochi negri arzând de pasiune.

   - Vrei cu adevărat să te ocupi de mine, Coffee? Este adevărat? șopti Dodge foarte aproape de buzele ei.

   - Am această intenție, răspunse ea cuprinzându-i gâtul cu brațele. Și cu cât va fi mai curând, cu atât mai bine!

EPILOG

   Coffee zâmbi văzând spectacolul care-i apăru înaintea ochilor când intră în salon: Jeffie și soțul ei, așezați pe covor în fața șemineului, jucau șah.

   Acum, teama o părăsise. Se obișnuise să-i vadă pe cei doi indieni - le spunea așa din cauza posturii lor statice - disputând cu regularitate partide savante.

   Contrastul între bărbat și copil o înduioșa întotdeauna: Dodge, brunet, bronzat, calm și indiferent, în fața blondului Jeffie, care părea gata să sară, asemenea unui tânăr animal impetuos.

   Iar inima ei nu se mai strânse când își dădu seama că Jeffie, concentrat asupra jocului, n-o văzuse intrând. Dodge o învățase să fie răbdătoare și calmă.

   „Un copil se adâncește mai complet ca un adult într-o activitate și reacțiile lui Jeffie sunt absolut firești”, îi repeta el adesea.

   Încrezătoare, Coffee îl lăsa să-l îndrume pe Jeffie în lumea șahului, întrucât fantomele trecutului încetaseră s-o mai chinuiască. Aproape de 1 an, deja...

   Câte evenimente într-un timp atât de scurt! Dodge se stabilise aici, la Owe Brook, Anke și Peter se căsătoriseră, Jeffie creștea, Gitta la fel, și cei doi copii se adorau.

   - Masa va fi gata peste 5 minute, Maureen s-a dus să se schimbe. Nu uitați că în seara asta avem invitați, Anke și Peter trebuie să sosească, zise ea așezându-se în fotoliul de lângă Dodge.

   Simți imediat mâna lui puternică și blândă apucând-o pe a ei, în timp, cu cealaltă, muta un turn. Îi sărută ușor palma și zâmbi cu mândrie privind cele două capete, unul negru și celălalt blond, aplecate asupra tablei de șah. Cei doi bărbați ai ei! Cât de mult îi iubea!

   Privirea tinerei femei căzu pe corecturile cărții lui Dodge care sosiseră cu corespondența de după-amiază. Biografia lui Richard Dugan, mare maestru internațional de șah. Se eliberă încetișor pentru a lua teancul de foi tipărite.

   Cu drumul ei la doctor, în North Conway, nu avusese timp să-și arunce o privire peste ele. În plus, vestea pe care i-o va anunța în seara asta lui Dodge îi ocupase toate gândurile până acum.

   Coffee închise ochii o secundă și văzu o mutrișoară frumoasă de copilaș, cu ochii mari și negri, cu părul ca smoala. O copleși un val de fericire. Să fie din nou mamă! Savura de pe acum lungile luni de așteptare și de lâncezeală, cu Dodge alături de ea.

   - Șah! strigă Jeffie, triumfător.

   Vocea fiului ei o scoase pe Coffee din meditație, ridică pleoapele și privi fotografia lui Richard care urma să apară de pagina de gardă. Avea 10 ani și-și ținea mândru trofeul, cu chipul grav. Inima tinerei femei se strânse. Cât trebuie să fi suferit Richard cu tatăl pe care l-a avut! Ce copilărie tristă și singuratică!

   Mângâie cu vârful degetului obrazul de copil atât de serios și oftă ușor. Era trecutul, un trecut din care nu putea, din păcate, schimba nimic.

   Întoarse repede paginile pentru a ajunge la fotografia lui Jeffie făcută cu câteva luni înainte, cu ocazia primului său turneu. Râdea cu gura până la urechi, ca și cum făcuse o farsă bună!

   Jeffie mergea pe urmele tatălui său, dar vesel și nepăsător. Datorită lui Dodge. Această imagine a unui băiețel fericit să trăiască și să câștige era mesajul secret pe care Dodge i-l adresa prin intermediul cărții. Da, își ținuse promisiunea. Dincolo de ce sperase Coffee.

   Punând corecturile deoparte, se aplecă peste umărul soțului ei și-l sărută pe gât.

   Dodge se sprijini de ea, spunându-i lui Jeffie:

   - Cedez partida, prietene. Îmi voi lua revanșa altă dată. Să mergem, altfel bunica ta o să ne aștepte.

   În clipa aceea auziră zgomotul ușii de la intrare care se deschidea, urmat de un tropăit pe culoar. Privirea lui Jeffie sclipi, sări în picioare și se repezi urlând la sora lui vitregă Gitta, care-și strecurase capul blond pe ușa întredeschisă.

   - Aaah... Gitta... Am să te mănânc, am să te mănânc...

   Râzând fericită, fetița se retrase alergând, urmată de Jeffie.

   Coffee se gândi din nou la Richard. Amintirea lui nu va supraviețui numai prin extraordinarele partide de șah pe care specialiștii le vor comenta ani de zile. El lăsa în urma lui acești doi copii plini de viață, frumoși, blonzi ca paiul de grâu, cu ochii de un albastru deschis, ca cel al mării pe care vrusese s-o zărească de pe culmea lui Mount Washington. Pentru Coffee numai asta avea importanță.

   - La ce te gândești, draga mea? întrebă Dodge ridicându-se.

   - Oh... la o mulțime de lucruri.

   - Spune-mi!

   - Mamă, Dodge, veniți la masă. Nu vă așteaptă decât pe voi! zise Jeffie în clipa aceea.

   - Venim, venim, răspunse Dodge ajutând-o pe Coffee să se ridice.

   - Îți voi povesti totul în seara asta... dacă ai puțin timp să-mi acorzi! îi șopti ea.

   - Puțin? Toată noaptea, toată viața, dragostea mea.

   Se îndreptară mână-n mână spre sufragerie, în urma lui Jeffie.

   Un zâmbet radios lumina chipul lui Coffee. Nu-i va fi de ajuns întreaga viață să-l iubească pe Dodge, frumosul rege negru care-i capturase inima.

SFÂRȘIT

                    „Natura ne aseamănă, educația ne deosebește.”
                          Confucius

Soția campionului, Peggy Nicholson

 .............................................

2-3

         Escortată de cei șase elevi ai săi, Coffee înainta printre niște brazi spre Muntele Eagle. Odată lecția terminată, îi ducea spre o pârtie ușoară pe care vor putea s-o atace singuri.

   - Atenție, domnule Mello, nu vă lăsați prea tare pe muchia schiurilor. Și îndoiți puțin mai mut genunchii... Așa, acum este perfect.

   Domnul Mello, un bărbat corpolent de vreo 40 de ani, gâfâi, își corectă poziția și zâmbi satisfăcut.

   - Uf, cred că încep să înțeleg, spuse el. Credeți că aș putea ataca pârtia roșie, Coffee?

   - Poate, dar nu azi. Mai aveți încă nevoie de câteva căzături bune și veți fi bun și pentru cele roșii. Astăzi, o pârtie verde vă ajunge. Nu țin să vă găsesc făcut bucățele.

   Izbucniră cu toții în râs și glumiră, comentând propriile eșecuri.

   În capul șirului, Coffee zâmbi. Toată lumea era mulțumită, acesta era principalul. Lecțiile făceau parte din programul de weekend propus de pensiunea Owe Brook și clienții nu trebuiau descurajați. În ciuda căzăturilor, toți erau într-o dispoziție excelentă. Dar cum să nu fii în formă pe un timp atât de minunat? Un soare strălucitor, un frig aspru și uscat, o zăpadă excelentă... ce să pretinzi mai mult?

   Până și ea se simțea cucerită de euforia generală, uitându-și grijile.

   - Doamnelor și domnilor, acum sunteți liberi, îi anunță ea când ieșiră din pădure. La dreapta, aveți o pârtie roșie, iar la stânga, una verde. Amândouă duc la Jackson. Drum bun!

   - Mulțumim, Coffee! Pe curând!

   - Ne întâlnim pentru ceai la Owe Brook, nu uitați!

   În timp ce grupul se îndepărta, doi dintre elevii săi se apropiară de ea. Doi tineri din Boston, poate puțin prea siguri pe ei, dar simpatici.

   - Coffee, cum putem ajunge la pârtia Ellis River?

   - Pe acolo, luând-o prin Yodel Trail, le explică ea ridicându-și unul din brațe.

   - Vrem să luăm masa la Dana Place.

   - Bună alegere! Este un restaurant foarte bun.

   - Dacă ne-ați însoți, Coffee?

   Tânăra femeie zâmbi și își clătină buclele blonde. Invitația era tentantă și cei doi tineri avocați fermecători, dar avea prea multe de făcut la pensiune.

   - Mulțumesc, ar fi o plăcere, dar astăzi am o mulțime de treabă. Poate altă dată.

   - Bineînțeles! Să mergem... La revedere, Coffee!

   În timp ce se îndepărtau, privirea ei se îndreptă spre Ellis River Trail. De 3 ani nu mai urmase acest itinerar. Mai exact, evitase cu grijă această pârtie pe care plecare Richard pentru a nu se mai întoarce niciodată. Va reveni oare pe această pârtie într-o zi? Fără îndoială că nu.

   O umbră trecu pe chipul tinerei femei când porni spre Owe Brook. Când va scăpa oare de aceste amintiri dureroase? Niciodată, desigur. După cum nu va ști niciodată de ce plecase Richard. Să trăiască  în umbra unui mort, acesta să fie oare de acum încolo destinul ei?

   În momentul când ajunse aici cu gândul, trecu ceva mai sus de micul cimitir de munte unde era înmormântat Richard. Ca întotdeauna, aruncă o privire spre piatra mare, albă și rece care se ridica deasupra mormântului, asemenea unui paznic sever.

   Dar astăzi, în fața mormântului se zărea o siluetă. Coffee simți că-i sare inima din piept. Dodge Phillips! El, aici! Nu era lipsit de îndrăzneală. Ce făcea acolo?

   Cel mai bine era să-l întrebe direct.

   Cu răsuflarea tăiată, se opri exact în fața barierei de fier pe jumătate îngropată în zăpadă, care despărțea cimitirul de terenul înconjurător. Îndată ce o zări, Phillips veni în întâmpinarea ei, cu un mers liniștit și cu mâinile în buzunarele hanoracului.

   - Bună, Coffee, spuse zâmbind.

   La vederea siluetei ei masive, a ochilor întunecați și a expresiei autoritare, Coffee regretă că cedase primului impuls. Se simți deodată nesigură și vulnerabilă. De ce avea sentimente atât de contradictorii? Un amestec de teamă și... atracție. Da, o atrăgea, în ciuda urii pe care o simțea pentru el.

   - Nu vrei să-mi răspunzi, Coffee? Nici măcar nu mă întrebi dacă progresez în munca mea? Din pură ironie, desigur!

   - Nu înțeleg!

   - Adevărat? Atunci poate că ai putea să-mi explici de ce mă lovesc ca de un zid atunci când stau de vorbă cu locuitorii din Jackson? Imediat ce pronunț numele lui Richard, figurile se întunecă și mi se întoarce spatele. Ce aveți de ascuns cu toții?

   - Absolut nimic! Ai prea multă imaginație, domnule Phillips.

   Nici vorbă să-l lase cu această idee în minte. Ca să-i ațâțe curiozitatea? Ca să se dovedească și mai tenace în cercetările lui? Ar fi o catastrofă! Zâmbind suav, adăugă pe tonul cel mai firesc din lume:

   - Explicația este foarte simplă: toată lumea știe că nu pot să-i sufăr pe ziariști. În afară de asta, puțin oameni îl cunoșteau cu adevărat pe Richard.

   Și Richard? Ce știa despre ceilalți? Că nu putea manevra oamenii ca piesele pe o tablă de șah, asta-i tot. Și suporta cu greu ca ființele umane din jurul lui să se opună voinței sale.

   Coffee era cea mai în măsură să o știe, ea care-l înfruntase, care nu cedase tuturor capriciilor lui, care nu-și plecase capul...

   - La ce te gândești, Coffee?

   - La... nimic, răspunse enervată.

   - Richard a crescut totuși aici și trebuie să fi avut prieteni.

   - În copilărie, nu venea la Jackson decât în timpul verii. Și nu avea decât 15 ani când Maureen a divorțat și s-a stabilit la Jackson. Presupun că prietenii lui erau jucători de șah și trăiau la New York, unde el își petrecea cea mai mare parte a timpului, la tatăl său.

   - În lumea șahului nu ai prieteni, Coffee. Toți ceilalți sunt concurenți, rivali sau dușmani.

   Și nu în lumea asta voia el să-l târască pe Jeffie? Niciodată!

   - Dar tu, Coffee, l-ai cunoscut cu adevărat?

   Întrebarea o făcu să întoarcă privirea spre vale. Dincolo de Black Mountains, unde se afla vârful întunecat al Muntelui Washington. Deși era ascuns de alte culmi, ea vedea, ca în toate coșmarurile ei, masa lui impunătoare, întunecată și amenințătoare.

   Acolo își găsise moartea Richard. În ziua în care plecase spre Muntele Washington, ea ar fi trebuit să știe că nu se va mai întoarce. Dacă nu ar fi fost o prăpastie între ei... Un abis de neînțelegere și ranchiună...

   Coffee își întoarse încet capul și întâlni privirea ochilor lui negri ațintiți asupra ei. Citi în ei, dincolo de curiozitate, un sentiment nedefinit. Să fi fost simpatie? Sau pur și simplu compătimire?

   Într-o tresărire de mândrie, se îndreptă și-și strânse buzele. Nu avea nevoie de compasiunea lui. Nici de mila și nici de ajutorul lui. Coffee Dugan nu avea nevoie de nimeni ca să trăiască. Mai cu seamă de Dodge Phillips!

   - De ce abandonase șahul? continuă el. De ce, de vreme ce era în culmea gloriei? După campionatul de la Berlin, Richard n-a mai jucat nici măcar o singură dată. Niciodată în 8 luni, îți dai seama? De ce?

   - Fără îndoială, se săturase de asta, pe bună dreptate. Obosit de toată acea glorie și de a câștiga. El nu mai avea nimic de dovedit: era cel mai bun. Ce ar fi putut obține mai mult dacă ar fi continuat?

   Dar în viață mai există și altceva în afară de șah și de voința care-l împingea să-și zdrobească adversarii. I se spunea Neîndurătorul Richard Dugan. Bărbatul acesta avea totuși o soție, un fiu, o mamă. Și iubea cu pasiune natura sublimă în sânul căreia îi plăcea să se odihnească. Dar asta nu-i era de ajuns, nu, el voia altceva. Ce anume? Coffee nu va ști niciodată.

   - Se săturase? repetă Phillips cu un aer neîncrezător. Nu, nu te cred! Este ca și cum mi-ai spune că Barișnikov ar înceta să mai danseze după cel mai frumos balet al lui!

   - Un turneu de șah poate fi asemănat cu un balet romantic și inofensiv?! exclamă ea. În cazul acesta, ai face bine să scrii biografia unui dansator celebru.

   - Poate că-ți închipui că asta este profesia mea?

   - Ei bine... da. Ești biograf, tot așa cum eu sunt profesor de schi.

   - Nicidecum. De fapt, sunt informatician și am creat jocuri video.

   - Atunci, de ce scrii o carte despre Richard dacă nici măcar nu ești de profesie?

   - Asta nu mă împiedică să fiu pe deplin în măsură să fac genul acesta de lucrare, liniștește-te, ripostă el, supărat. Cunosc foarte bine șahul și chiar am fost prezent la Berlin, în calitate de asistent al lui Haley, comentatorul turneului. Și nu am nevoie să-ți cer consimțământul pentru a scrie biografia aceasta.

   - Din fericire, pentru că aș fi refuzat, poți fi sigur de asta.

   Cu ochii albaștri fulgerând de mânie, Coffee își întoarse schiurile în direcția pârtiei. Interogatoriul durase destul. Și ce însemna povestea asta cu informatica? Dacă Dodge nu era ziarist, atunci cine era? De ce-și pusese ochii pe Richard? Ce urmărea? Coffee era grăbită să plece.

   În clipa când să se avânte spre pantă, el o reținu cu fermitate de braț.

   - O ultimă întrebare, Coffee. Pentru că, orice s-ar întâmpla, voi scrie biografia soțului tău, de ce nu m-ai ajuta? Nu te temi că voi povesti lucruri neadevărate? Că mă voi înșela?

   - Nu.

   Coffee era sinceră. Ea se temea, dimpotrivă, tocmai să nu descopere adevărul: că Richard nu murise în urma unui accident, ci că-și pusese capăt zilelor în mod deliberat. Și ea nu putea îndura ideea că Jeffie va citi într-o bună zi rândurile acestea. Tatăl lui îi va apărea drept o ființă deznădăjduită. Ce șoc ar fi pentru el!

   - Nu, domnule Phillips, acest mic șantaj n-o să mă facă să-mi schimb părerea, îi aruncă ea, furioasă.

   - Acum, dă-mi drumul, te rog...

   - Desigur, nu te voi reține niciodată împotriva voinței tale, murmură el cu un zâmbet ciudat. Vrei să-i reamintești lui Maureen că voi trece să iau albumul de fotografii pe care mi l-a promis?

   - Ai intenția să vii la Owe Brook? Dar acolo este Jeffie!

   - Trimite-l al un coleg! S-ar putea spune că am ciumă. De ce te temi de mine?

   - Ce idee stupidă! Nu... să nu crezi că mă sperii!

   O cuprinse o spaimă surdă. Era prea aproape, prea viu, prea puternic. Se îndepărtă cu o mișcare rapidă. Să fugă, să scape de privirea arzătoare a acestor ochi care o cercetau.

   Zări în depărtare silueta lui Peter Bradford. Dragul de Peter! Sosea tocmai la momentul potrivit s-o salveze!

   - Peter, strigă ea din toate puterile. Așteaptă-mă, vin și eu!

   Apoi, întorcându-se spre Phillips cu un aer triumfător, adăugă:

   - Îmi pare rău că te părăsesc. Sunt grăbită și Peter este unul dintre prietenii mei. Un bărbat fermecător! Ți-l voi prezenta, dacă voi avea ocazia.

   Se avântă pe pantă cu un mic râs nervos și zbură literalmente spre Peter care se oprise în josul pantei. Așa cum stătea acolo, cu aerul lui sănătos și zâmbetul larg, era singurul ei punct stabil în viața ei devenită un adevărat haos.

   Când Coffee sosi la Owe Brook, era în continuare prost dispusă. Maureen nu se gândea la nimic. SĂ-l invite pe Dodge în timp ce Jeffie era acasă, ce prostie!

   Hotărâtă să-i spună răspicat punctul ei de vedere, intră în holul cabanei. Un zgomot de voci o opri în fața ușii bucătăriei, care era întredeschisă.

   - Nu, Anke, nu vreau banii aceștia. Mi-i vei înapoia când vei avea de lucru.

   - Dar...

   - Nu mai există niciun dar!

   Coffee încruntă din sprâncene. Hotărât lucru, era un mister în spatele acestor cuvinte. Dar ea avea altceva de făcut decât să-l clarifice. Tuși, își trase puțin piciorul și intră în bucătărie.

   Anke, cu obrajii stacojii, o privi stânjenită. Cât despre Maureen, se mărgini să arunce o privire rapidă în direcția lui Coffee înainte de a începe să întindă aluatul de plăcintă. Micuța Gitta se juca pe podeaua bucătăriei cu cuburile.

   - Bună, Anke, spuse ea ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

   - Eu... mă duc să-mi pregătesc bagajele, murmură Anke.

   - Perfect. Eu termin tarta pentru ceai. Clienții nu vor întârzia să vină.

   - Haide, Gitta, vino cu mama.

   - Nu!

   Copila alergă în celălalt capăt al încăperii, nevrând să-și urmeze mama. Anke părea ajunsă la capătul puterilor.

   - Ești insuportabilă, Gitta.

   - Las-o cu mine cât timp îți fac valizele, Anke. Nu mă deranjează, propuse Maureen. Haide, Gitta, vino aici.

   Își șterse de șorț mâinile pline de făină și luă fetița în brațe, în timp ce Anke ieșea, foarte dreaptă.

   Coffee se miră de aerul ei jignit. Avu impresia, o dată mai mult, că este exclusă din ciudata legătură care se stabilise între soacra ei și tânăra nemțoaică. Trebuia să rezolve imediat problema Dodge Phillips.

   - Îmi pare rău că am întârziat, Maureen. Dar am să grăbesc și camerele vor fi gata într-o oră.

   - Avem tot timpul, Coffee, nu-ți face griji, răspunse Maureen punând-o jos pe Gitta.

   - De ce l-ai invitat pe Dodge Phillips? o întrebă pe neașteptate, cu un aer acuzator.

   - Va trece doar să ia un album de fotografii.

   - Și Jeffie? Nu vreau ca ei să se întâlnească! Omul acesta îl va distruge.

   Maureen oftă exasperată și începu din nou să frământe aluatul.

   - Coffee, este într-adevăr ridicol. Dramatizezi situația.

   - Absolut deloc! Dacă i-ai fi văzut privirea atunci când juca șah... Eram îngrozită. Nu voi putea îndura să...

   - Este tot vina lui Richard, nu-i așa? o întrerupse tăios Maureen. N-o să-l ierți niciodată? Richard a fost un om dificil, recunosc, dar asta nu numai din cauza șahului. Dacă tatăl lui nu l-ar fi crescut așa, el..

   În clipa aceea, un mic strigăt de triumf ajunse la ele din hol: Gitta se legăna, fericită, pe balustrada scării, la primul etaj.

   - Gitta, nu! Coboară de acolo, strigă Coffee, înnebunită.

   - Dumnezeule, o să-și frângă gâtul!

   Cu o mișcare rapidă, Maureen își smulse șorțul, după care se repezi în hol și începu să urce cu atenție treptele, cu brațele întinse. Chipul ei reflecta o spamă de nedescris.

   - Gitta, fetița mea, nu te mișca, nu te mișca...

   Dar fetița se legăna și mai tare pe balustrada de lemn, râzând în hohote. Coffe o urma încep pe Maureen, ca să n-o sperie pe Gitta.

   - Haide, Gitta, vino în brațele mele, fii fetiță cuminte, zicea Maureen, rugătoare.

   Ajunsă pe palier, în momentul în care se apleca s-o prindă pe Gitta, piciorul îi alunecă pe covor și căzu țipând, cu capul înainte, pe scară, fără ca nora ei să aibă timpul să facă cel mai mic gest ca s-o oprească.

   Coffee văzu îngrozită corpul robust săltând de pe o treaptă pe alta, înainte de a se prăbuși cu toată greutatea pe podeaua din hol.

   - Maureen! țipă ea. Maureen!

   În clipa aceea, Gitta începu să plângă și Anke veni alergând.

   - Ce s-a întâmplat? întrebă ea, speriată. Doamne, Dumnezeule! Maureen!

   - Mai ales să n-o mișcați, ordonă atunci o voce bărbătească.

   Ridicând capul, Coffee văzu în cadrul ușii silutea înaltă a lui Dodge Phillips. Ajunse din câțiva pași lângă Maureen, îi atinse ușor obrazul palid, ochii închiși, după care declară cu mult calm:

   - Nu-i nimic, doar consecința șocului. Este leșinată. Trebuie să încercăm să n-o mișcăm. Vom chema o ambulanță.

   - Oh, Dodge, murmură Coffee sprijinindu-se de umărul lui. Este... îngrozitor...

   - Nu-i nimic, repetă el strângând-o lângă el. Nu te speria, Coffee.

CAPITOLUL V

   - Noutăți? întrebă Dodge așezându-se alături de Coffee.

   - Nu, i se face o radiografie.

   Coffee luă paharul pe care i-l întindea Dodge și-și sprijini obosită capul de spătarul banchetei din sala de așteptare a spitalului.

   Ce ar fi făcut dacă Dodge nu era acolo? Pentru prima dată în viața ei, fusese cu adevărat speriată. Rămăsese ca paralizată înaintea corpului neînsuflețit al lui Maureen, incapabilă să ia o hotărâre. Din fericire, Dodge fusese acolo. Cu un calm remarcabil, luase totul în mâinile lui.

   A fost imposibil să găsească o ambulanță, toate fiind pe drumuri în acest weekend care cunoștea o mare afluență de turiști. Dodge hotărâse atunci s-o ducă pe Maureen la spitalul din North Conway cu Range Rover-ul familiei Dugan. Din fericire, Maureen își revenise în fire. Dar era atât de palidă și slăbită. Coffee n-o văzuse niciodată într-o asemenea stare.

   Și acum aștepta cu teamă diagnosticul medicului. Ce mult dura. Sala de așteptare a spitalului era oribilă, cu lumina crudă a plafonierelor cu neon care luminau brancardele sosind la intervale regulate.

   Ea se apropie înfrigurată de Dodge, al cărui braț se odihnea de spătarul banchetei. Lângă el se simțea în siguranță, liniștită de vecinătatea corpului puternic.

   - Numai de n-ar avea nimic, Doamne, murmură Coffee. Este atât de independentă. Dacă din nenorocire...

   - Nu trebuie niciodată să ne gândim la ce este mai rău, Coffee. Maureen nu are nimic, sunt sigur.

   O trase cu blândețe lângă el și ea nu se împotrivi. Ce bine era să-și sprijine capul de umărul lui și să închidă ochii! Avea atât nevoie de mângâiere!

   - O iubești mult, nu-i așa? întrebă el, dus pe gânduri.

   - Da. Stau cu ea de la căsătoria mea cu Richard.

   - Nu aveți o casă a voastră?

   - Nu. Nu avem atâția bani. Abia terminasem amândoi universitatea și Richard cheltuia totul pe turnee, călătorii, cărți de șah sau programe de calculator. Părinții mei tocmai se stabiliseră în Florida, am fi putut foarte bine să mergem și noi acolo, dar... dar nu le plăcea prea mult Richard. Eu am vrut, oricum, să rămân la Jackson. Maureen ne cedase etajul întâi, unde aveam o bucătărie și tot ce ne trebuia...

   Se întrerupse, copleșită de amintiri. Ar fi putut desigur să fie fericiți, dacă Richard ar fi vrut. Fericiți. Dar Richard ignora importanta acestui cuvânt...

   Coffee se îndreptă puțin și duse la buze paharul de plastic. Ciocolată! Zâmbi: așadar, Dodge își amintea episodul din cabana Elsei. Amănuntul acesta o emoționă și, după ce goli paharul, își puse din nou capul pe umărul lui și închise ochii.

   -  De fapt, Richard își petrecea majoritatea timpului la New York, continuă ea.

   - Șahul, nu-i așa? Și tatăl lui îl antrena fără întrerupere? În felul acesta se fac campionii, Coffee. Îmi amintesc că l-am întâlnit pe Richard Dugan într-o după-aiază la New York, în Washington Park, cu 1 an înainte de a câștiga titlul de campion mondial. Juca șah cu amatori, jucători redutabili, să știi, și de un foarte bun nivel, chiar dacă nu sunt clasați. Richard susținea 5 sau 6 partide în același timp și toți pariau pe el. Dar de ce nu l-ai însoțit la New York?

   - Sunt incapabilă să trăiesc în orașul acela.

   Cum să-i povestească grozăvia scurtului ei sejur în metropolă? Totul o obosea: zgârie-norii, străzile pline de lume, aerul poluat, zgomotul, sirenele urlând zi și noapte. Cea mai grea încercare a fost să asiste la un turneu. Cât de mult detestase să-l vadă pe Richard într-o lumină necunoscută. Dur, nemilos, o adevărată mașină. Cât despre tatăl lui, a fost foarte simplu: Coffee și cu el s-au detestat îndată ce s-au văzut. John Dugan o considera drept o distragere fatală a fiului său de la drumul succesului.

   Coffee se întorsese la Jackson și-și regăsise cu bucurie munții ei dragi, zăpada, minunata natură. După aceea, cu nașterea lui Jeffie, nu mai luase în considerare nicio clipă posibilitatea de a-și crește fiul în altă parte decât în Jackson, în casa lui Maureen. În adâncul sufletului ei, păstra mereu speranța că într-o bună zi Richard se va stabili definitiv aici, că va dori să clădească un cămin împreună cu ea.

   - Și când Richard venea la Owe Brook, cu ce se ocupa? Cu cine se antrena? Aici nu exist jucători de talia lui.

   La cuvintele acestea, Coffee deschise ochii și se încordă. Brațul care-o înconjura deveni o menghină. Cât de proastă era! Dodge profita de slăbiciunea ei pentru a-i smulge informațiile necesare scrierii biografiei și ea căzuse în cursă. Ea îi luase gesturile drept gentilețe.

   Cu o mișcare bruscă, se smulse de lângă el și-i aruncă pe un ton rece:

   - Nu vreau să vorbesc despre asta.

   - Nu voiam decât să te smulg din gânduri, Coffee.

   - Îmi închipui, făcu ea ironică.

   Credea că o poate înșela atât de ușor! Se ridică dintr-o săritură, simțind nevoia urgentă să pună cât mai mult distanță între ei. În clipa aceea, apăru medicul și Coffee se repezi spre el.

   - Doctore, cum se simte?

   - Presupun că sunteți Catherine Dugan?

   - Da. Pot s-o văd?

   Bărbatulzâmbi și puse mâna cu un gest liniștitor pe umărul tinerei femei.

   - Nu aveți nicio teamă, doamnă: Maureen Dugan nu are nimic grav. Câteva contuzii, o încheietură luxată, zgârieturi, dar nimic serios. Aș vrea totuși s-o țin sub observație noaptea aceasta, dar nu pare să fie de acord.

   Biet eufemism! Când ea intră în camera lui Maureen în urma doctorului Weber, primul cuvânt pe care-l auzi a fost un „nu” răsunător venind dinspre pat.

   - Nu, nu-mi voi petrece noapte aici. Niciodată.

   Așezată foarte drept pe perne, cu brațul drept bandajat, buzele strânse și privirea feroce, Maureen părea gata să înfrunte cele mai grele torturi, decât să cedeze.

   - Nu voi rămâne aici niciun minut în plus, continuă ea cu voce ridicată.

   Bietul doctor Weber își luă tonul cel mai politicos pentru a răspunde.

   - Doamnă, insistă să rămâneți la noi, pentru că există întotdeauna riscul unei comoții și...

   - Nu! Am spus... nu.

   - Maureen, dacă doctorul insistă, înseamnă că există o rațiune, interveni Coffee.

   - Dodge, dumneata m-ai adus aici?

   - Da.

   Coffee se întoarse și-l văzu, rezemat cu nepăsare de tocul ușii, cu o umbră de zâmbet rătăcindu-i pe buze și cu o șuviță de păr negru căzută pe fruntea bronzată. Se înfioră la amintirea brațului lui pe umerii ei. Încă de la început nu avusese încredere în el. Oare ce mai punea la cale?

   - Ei bine, du-mă înapoi acasă, tinere, porunci Maureen. Acum, că mi-au bandajat genunchiul și brațul, mă simt de minune. Corpul meu face foarte bine, contrar a ceea ce crede domnul doctor! Nu mai am ce face aici. În afară de asta, urăsc spitalele.

   - De acord. Când vreți să plecați? o întrebă el.

   - Imediat. Să mi se aducă hainele.

   - Ești nebun, Dodge! exclamă Coffee. De ce faci asta?

   - Chiar tu mi-ai spus că Maureen este foarte independentă. Las-o deci să procedeze cum dorește. Este destul de mare pentru asta.

   - Bine spus, Dodge. Ești singurul om de aici care mă înțelege, întări Maureen arncând o privire ucigătoare în direcția doctorului Weber.

   - Dar, dacă există un risc...

   - Maureen trebuie să decidă.

   - Doctore, vă rog, interveniți.

   - Îmi pare rău, doamnă Dugan, dar dacă soacra dumneavoastră dorește să plece, nu pot face nimic. Starea sa nu necesită în mod obligatoriu spitalizare; sugerăm această soluție din prudență, asta-i tot. Este suficient să semnați de ieșire, Maureen Dugan.

   - Nicio problemă, doctore.

   - Dodge, ești inconștient. Dacă la noapte Maureen pățește ceva...

   - Nu-ți face griji, voi dormi la Owe Brook. În caz de urgență, voi fi acolo...

   - Nici să nu te gândești! Ai provocat și așa destul necazuri, ripostă Coffee, furioasă.

   Drumul de întoarcere s-a desfășurat într-o tăcere grea și apăsătoare.

   Așezată pe bancheta din față, lângă Dodge, Maureen tăcea, ținându-și brațul bandajat lipit de ea și luptând vădit cu durerea. Dar își ținea capul sus și Coffee știa că nu-i va scăpa niciun geamăt. Era prea mândră pentru asta.

   Instalată pe bancheta din spate a mașinii, ea se gândea. De ce luase Dodge partea lui Maureen? În speranța să-și facă din ea un aliat? În scopul de a-i smulge toate informațiile de care avea nevoie pentru cartea lui? Fără nicio îndoială. Manevra lui era limpede: Dodge dorea „intrare liberă” la Owe Brook.

   La gândul acesta, Coffee se revoltă din toată ființa ei.

   „Niciodată”, gândi cu înverșunare. „Nu-i voi permite niciodată să pătrundă în casa noastră. Nu o să se apropie de Jeffie! Și dacă voi zări o tablă de șah, o voi face bucățele, o voi arunca pe foc...”

   Când sosiră la pensiune, Coffee își dădu seama că lăsase totul în seama lui Anke. Ceaiul, primirea clienților, pregătirea camerelor. Doamne, în ce stare va găsi mica ei lume?

   Gândindu-se la ce era mai rău, sări din mațină, cerând cu o voce tăioasă:

   - Așteptați-mă aici, mă duc să pregătesc un pat pentru Maureen. Revin îndată ce va fi gata.

   Întâlni privirea ochilor negri ai lui Dodge, observă ciudata strălucire care-i însuflețea, dar scutură din cap, iritată. Privirile lor se mai încrucișaseră în timpul călătoriei, în oglinda retrovizoare. Simțise o stranie și tulburătoare căldură. Nu, Coffee nu voia să intre în genul acesta de relație cu el. Doar nu avea de gând să o cucerească!

   Cum trecu pragul pensiunii, o învălui un miros delicios de prăjituri. Doamna Higby, o obișnuită a cabanei, ieși atunci din sufragerie și se repezi la ea.

   - Draga mea, Coffee, iată-te. Noua voastră bucătăreasă este o minune. Ne-a făcut o plăcintă cu mere extrem de savuroasă. În viața mea n-am mâncat ceva atât de bun. Crezi că va accepta să-mi dea și mie rețeta? Știu că nu se face, dar pentru mine, care sunt o clientă statornică...

   Cu o clipire din ochi complice, doamna Higby strânse brațul lui Coffee.

   - Sunt sigură că vei reuși să o convingi, Coffee.

   - Eu... am să vorbesc cu ea.

   O nouă bucătăreasă? Dar cine putea... Anke, desigur! Totuși, tânăra nemțoiacă nu părea deloc capabilă să se ocupe de 20 de persoane înfometate după o zi de schiat. Surprinsă, Coffee se grăbi spre bucătărie și se opri în prag, uluită.

   În timp ce Anke, încinsă cu un șorț peste mijloc se agita pe lângă mașina de gătit, Jeffie, stând în genunchi pe podea, construia un turn imens de cuburi, sub privirea atentă a Gittei. Când își termină opera, el strigă un răsunător „la atac!”. Cu un urlet sălbatic, Gitta tăbărî asupra construcției, care se prăbuși dintr-o dată. Cei doi copii izbucniră în râs rostogolindu-se pe podea, în mijlocul cuburilor.

   În ciuda oboselii, Coffee nu-și putu reține un zâmbet. Ei bine, Jeffie sfârșise prin a se lăsa cucerit de farmecul Gittei. O problemă cel puțin era rezolvată. În ce o privește pe Anke, ea părea foarte în largul ei în bucătărie, cu obrajii mânjiți de făină, făcând simultan mai multe lucruri pentru a pregăti cina și realizând o prăjitură misterioasă cu aromă de vis.

   În clipa când o văzu, Anke încremeni, cu chipul plin de teamă. Biata Anke! Se simte vinovată de accident. Ea se grăbi să o liniștească.

   - Totul este bine, Maureen este aici.

   - Adevărat? Oh, ce teamă mi-a fost.

   - Și mie. Dar este robustă: o entorsă la genunchi, o încheietură luxată, câteva vânătăi, dar nimic grav.

   - Mamă, bunica este la spital? întrebă Jeffie.

   - Nu, dragul meu, n-avea grijă. Am adus-o acasă. De altfel, trebuie să-i fac repede patul.

   Au hotărât s-o instaleze în micul salon de la parter, alăturat sufrageriei. Jeffie și Gitta voiau să „ajute”, răvășind de toată frumusețea cearșafuri și cuverturi. Dar Coffee era fericită să-i vadă agitându-se de colo-colo: veselia copiilor o ajută să-și uite puțin îngrijorarea.

   Cum se va desfășura oare noaptea? Dacă se va întâmplat ca Maureen să aibă o comoție cerebrală...

   Alungă rapid gândurile acestea negre.

   Eficacitatea lui Anke era remarcabilă. Ea făcu imediat încăperea confortabilă, punând o vază cu flori  pe măsuță, un buchet de flori cu miros proaspăt pe șemineu, câteva reviste pe noptieră. Apoi, când totul fu gata, Anke luă copiii cu ea și spuse că se va ocupa de clienți în timp ce Dodge o va aduce pe Maureen în cabană.

   - Mulțumesc, Anke, ești foarte drăguță, murmură Coffee, emoționată de solicitudinea tinerei nemțoaice.

   - Mă simt atât de vinovată... Maureen a fost atât de...

   - Nu ai nicio vină, Anke. Accidentul acela se putea întâmpla oricând. Haide, mă duc s-o aduc. Copii, fiți cuminți! Am să mă chem îndată ce Maureen va fi în pat.

   Totul s-a desfășurat foarte bine. În brațele lui Dodge, Maureen își păstră aerul regal și capul foarte drept. Dincolo de această aparentă demnitate, Coffee vedea semnele evidențe ale suferinței. Cearcăne albăstrii îi marcau ochii, iar gura o trăda cu câteva grimase de durere. Suferea, dar strângea din dinți.

   Văzând-o atât de palidă, Coffee simți cum o cuprinde din nou furia împotriva lui Dodge. Dacă nu era el, Maureen ar fi fost acum la spital, înconjurată de un personal competent. Aici, putea să se întâmple orice. Toate astea din cauza acestui bărbat brunet cu privire întunecată care o așeza în patul ei așa cum ar fi făcut cu o regină.

   Monstrul! Îi aruncă o privire de gheață. El se mărgini să zâmbească, în timp ce o licărire de triumf juca în ochii lui negri.

   - Coffee, unde sunt copiii? întrebă Maureen cu vocea puțin tremurândă.

   - Mă duc să-i caut. Stai bine așa? Ai suficiente perne?

   - Perfect. Sper că nu s-au speriat.

   - Nu și-au dat seama ce s-a întâmplat. Nu te mișca, Maureen, te rog. Mi-ai promis că stai liniștită, nu uita!

   - Da, da.

   După ce-i introduse pe copii în camera soacrei sale, ieși și traversă holul. Atunci îl zări într-un colț pe Dodge, adâncit în studierea unui album mare îmbrăcat în piele roșie. Fotografiile lui Maureen! Reușise să pună mâna pe ele.

   Revoltată, se îndreptă direct spre el.

   - Ce faci aici? îl întrebă pusă pe ceartă.

   - Nu se vede?

   - Dă-mi-l!

   - Maureen îmi propusese să trec în această după-amiază pentru a lua acest album. Dar nu mă crezi, nu-i așa? Ai vrea să-i cer permisiunea în fața ta, pentru că tu...

   - Nu, nu-i nevoie, îl opri ea, îngrozită de ideea că Jeffie l-ar putea vedea. Ia albumul și... pleacă. Du-te!

   - Nu vrei să rămân?

   Exasperată, deschise ușa și repetă:

   - Pleacă, Dodge Phillips! Ajunge, nu am nevoie de tine.

   - Eu vorbeam de Maureen, nu de tine, Coffee!

   La aceste cuvinte, se îmbujoră în timp ce pe buzele lui mijea un mic zâmbet ironic. Ah, nu rata nicio ocazie să râdă de ea. Și de ce oare avea reacții atât de vii? Să roșească asemeni unei adolescente. Era ridicol!

   - Mulțumesc pentru precizare, dar mă îndoiesc, ripostă ea, furioasă.

   - Dacă înțeleg bine, mă dai afară din casă?

   - Cam așa ceva.

   - Bine, mă înclin, Coffee Dugan. Îți las numărul meu de telefon, în caz că...

   Mereu cu aceeași nepăsare amuzantă, scrise câteva cifre pe o hârtie pe care i-o întinse. Ea o luă și se grăbi să o ascundă în fundul buzunarului, hotărâtă să n-o scoată de acolo decât pentru a o arunca la gunoi.

   - Mulțumesc. Pentru tot, spuse cu o ușoară ezitate.

   - N-ai pentru ce.

   Trecu prin fața ei, sigur pe sine, cu albumul de fotografii sub braț. Ea se stăpâni să nu i-l smulgă.

   - La revedere, Coffee. Și mai ales nu ezita să mă suni dacă ai vreo problemă.

   - Nu va fi nevoie!

   Închise ușa cu o mișcare bruscă și se sprijini de ea cu ochii închiși. Uf, plecase. Cu fotografiile. Din păcate! Pentru moment, reușise să evite o întâlnire cu Jeffie și asta era cel mai important.

   În clipa aceea, ușa camerei lui Maureen se deschise în fața celor doi copii și ea răsuflă ușurată. Cu câteva secunde mai devreme, Jeffie s-ar fi trezit față în față cu Dodge. Se îndreptă obosită spre ei. Dacă fiecare zi trebuia să fie o luptă continuă împotriva lui Dodge Phillips, nu va rezista prea mult...

   Din fericire, Anke pregătise o masă delicioasă și Coffee se destinse văzându-l pe Jeffie, care încerca răbdător s-o învețe pe Gitta„ bunele maniere”, după propriile lui cuvinte.

   În pofida accidentului, domnea o atmosferă aproape veselă. Nu era nicio îndoială că liniștita și discreta eficacitate a lui Anke avea o serioasă contribuție. Uluită, Coffee își dădu seama că totul era pregătit pentru a doua zi: micul dejun și prăjiturile pentru ceai. Anke roși de plăcere când ea o felicită. Era de la sine înțeles că Anke și Gitta vor dormi la Owe Brook.

   Coffee îl trimise pe Jeffie la culcare mai devreme ca de obicei. La drept vorbind, se temea de ziua următoare. Cum se va putea ocupa singură de pensiune? Și după aceea? Trebuia să angajeze pe cineva pentru o lună sau două.

   Urcă încet scara, pentru a merge să-i spună noapte bună lui Jeffie. Avea nevoie de o noapte de odihnă. Sigur, patul de campanie, instalat lângă cel al lui Maureen, nu va fi prea confortabil. Dar nu avea de ales. În câteva zile, va recupera...

   Când intră în camera fiului său, fu surprinsă de liniștea deplină care domnea acolo. Intrigată, întoarse capul spre patul fiului său și încremeni.

   Așezat cu picioarele strânse sub el pe cuvertura în carouri care alcătuia un fel de tablă de șah, Jeffie chibzuia, cu capul aplecat asupra unei serii de monede. Juca șah!

   În câțiva pași, ajunse lângă el. Nici măcar n-o auzi, atât era de concentrat.

   Ca într-un coșmar, ea cercetă o clipă chipul încordat al lui Jeffie, privirea lui fixă, expresia lui care nu mai era aceea a unui copil.

   În locul lui îl vedea pe Richard, pe care ea nu îndrăznise niciodată să-l deranjeze când juca, pe care-l iubise și care era mort. Din cauza acestui joc blestemat. Cu soțul ei, comisese greșeala să lase șahul să treacă înaintea ei. Dar astăzi, cu fiul ei, nu o va lua de la capăt.

   Cu un gest blând, dar ferm, îl obligă pe Jeffie să ridice capul.

   - Este timpul să dormi, Jeffie.

   - Dar n-am terminat!

   - Imediat!

   Coffee începu să adune monedele cu o mână tremurândă, fără ca el să se opună. O privea cu un aer misterios.

   - Mamă, acum știu unde să-mi plasez regele. Când voi juca din nou cu Dodge, eu...

   - Jeffie, vreau să mă asculți. Este târziu, du-te repede și spală-te pe dinți.

   Băiatul se ridică oftând și se îndreptă spre baie, în timp ce strângea cuvertura.

   Lupta va fi dură, se gândi ea cu disperare. Ce să facă dacă fiul ei era atât de obsedat de șah? Cum va reuși să-i scoată din cap tot ce învățase, toate acele strategii subtile pe care Dodge reușise să i le reaprindă în memorie?

   Dodge Phillips. Imaginea unui bărbat cu părul negru și ochii întunecați apăru înaintea ochilor ei. Avea pe buze un zâmbet diabolic. Era asemenea unui rege negru, piesa principală a unei bătălii pe care ea nu era sigură că o va câștiga.

CAPITOLUL VI

   Coffee aruncă o privire în sufragerie.

   Hotărât lucru, în această dimineață cei doi Grierson leneveau. Zăpada care cădea afară ar fi trebuit totuși să-i atragă, așa cum se întâmplase cu ceilalți turiști, plecați deja să ia cu asalt pârtiile acoperite de zăpadă.

   Tânăra femeie începu să debaraseze mesele vecine, apoi se apropie de ei.

   - Mai doriți cafea? le propuse ea îndatoritoare.

   - Cu plăcere. Și aș mai putea primi din brioșele acestea minunate? N-am mâncat niciodată ceva atât de delicios, recunoscu domnul Grierson cu entuziasm. Vă rog să-l felicitați pe bucătar din partea mea.

   - Neapărat. Vă aduc imediat.

   Ajunsă în bucătărie, Coffee își puse tava pe masă și-i zâmbi lui Anke.

   - Brioșele tale au un succes nebun, Anke. În asemenea măsură încât domnul Grierson nu dorește să-și încheie micul dejun. El, care de obicei este atât de greu de mulțumit.

   - Este o rețetă pe care o am de la mama mea. Era o foarte bună bucătăreasă.

   - S-ar spune că i-ai moștenit talentul.

   Coffee plecă din nou cu cafetiera aburindă și un coșuleț plin cu brioșe rumene, calde încă.

   În timp ce familia Grierson se desfăta, ea se duse în partea cealaltă a vastei încăperi pentru a începe să aranjeze fețe de masă și tacâmuri. Vedea pe fereastră siluetele schiorilor cu hanoracele lor în culori vii și bocanci de schi care le îngreunau mersul. O zi frumoasă pentru sportivi. Cât despre ea...

   Îl revăzu în gând, oftând, pe Jeffie aplecat peste cuvertura de pe pat și se înfioră. Cum să lupte împotriva unei asemenea pasiuni? Desigur, putea să ascundă cuvertura dar nu să schimbe pardoseala din camera de baie, o bună tablă de șah în alb și negru. Nici tapetul în carouri dn camera lui.

   Își trecu mâna prin buclele blonde. Câte griji! I se părea că întreaga lume se transformă într-un joc de șah! Dacă nu lua seama, va fi curând la fel de obsedată ca fiul ei.

   În timp ce freca tacâmurile suflate cu argint, Coffee se gândea. Ce să facă? Ce conduită să adopte? Să lase lucrurile în voia lor, să ia o atitudine la fiecare nou simptom? Nu cum se întâmplase prima dată, altfel îl va întoarce împotriva ei.

   Astăzi, programul lui Jeffie era mai încărcat. El trebuia s-o supravegheze pe Gitta și, în același timp, să-i țină companie lui Maureen. Cu puțin noroc, weekend-ul va trece repede și începând de luni, cu școala, pericolul se va îndepărta.

   După ce aranjă tacâmurile în sertarele bufetului și termină de debarasat mesele, reveni în bucătărie, la Anke. Tânăra nemțoaică freca mașina de gătit cu o energie cumplită, ca și cum viața ei depindea de albeața emailului. Strașnică femeie! În picioare de la ora 7 dimineața, Anke pregătise micul dejun, îi servise pe turiști, curățase bucătărie și nu dădea niciun semn că vrea să se oprească.

   - Anke, ar trebui să te odihnești.

   - O, nu! Mă simt mai bine când lucrez.

   - Este momentul să faci o pauză. Toată lumea a plecat; oprește-te o clipă, insistă Coffee.

   Anke își abandonă cu regret buretele pentru a-și turna o ceașcă de cafea. Dar o bău cu iuțeală, așezată pe marginea scaunului, gata să sară din nou la treabă. Abia dacă mușcase de două ori dintr-o brioșă.

   Uluită, Coffee o observa pe ascuns. De ce era atât de nervoasă? Și răspunsurile monosilabice, și expresia speriată îndată ce-i vorbea? Era evident că Anke nu se simțea în largul ei în prezenta lui Coffee. Era mai bine să scurteze pauza.

   Se ridică și în timp ce-și punea ceașca în chiuvetă, spuse:

   - Ce-i mai greu s-a făcut, Anke. Turiștii nu se întorc înainte de ora ceaiului. Până atunci, am timp să fac curățenie în camere. Îți mulțumesc pentru ajutor. Apropo, când te gândești să pleci? Nu aș vrea să crezi că te alung, dar dacă ai planuri, eu...

   - Nu, nu plec, este imposibil.

   - Imposibil? Nu înțeleg...

   - Nu pot s-o las pe Maureen în starea asta. Este vina mea, eu sunt răspunzătoare și trebuie să aștept până când se va simți mai bine.

   - Dar n-ai nicio vină, Anke!

   - Dacă Gitta nu s-ar fi cocoțat pe balustrada scării, Maureen n-ar fi căzut. Acum ai rămas să te descurci singură cu pensiunea. Eu... eu aș vrea să te ajut, Coffee.

   - Este o idee, în fond, murmură ea pe gânduri.

   În definitiv, de ce nu? Era greu să găsească pe cineva în plin sezon de schi, iar Anke era atât de eficace.

   - I-ai vorbit despre asta lui Maureen?

   - Da. Este de acord. Nu mai depinde decât de dumneata, Coffee.

   - Mă duc să vorbesc cu Maureen.

   Intrând în camera soacrei sale, întâlni un spectacol înduioșător: înconjurând cu brațele capetele blonde ale lui Jeffie și Gittei, aceasta stătea rezemată de perne, urmărind cu tot atâta atenție ca și copiii aventurile unui mic șoricel care alerga pe ecranul televizorului, urmărit de o pisică enormă.
   Fără să facă zgomot, Coffee se așeză pe un scaun.

   - N-am mai văzut de o veșnicie desene animate, mărturisi Maureen zâmbind. I-ai văzut pe micuți?

   - Nu te deranjează?

   - O, nu! Au țopăit puțin, dar nu face nimic. Sunt fericită să-i am lângă mine.

   - Anke ți-a propus să rămână aici ca să ne ajute. Ce părere ai?

   - Tu trebuie să hotărăști.

   Maureen păru deodată stânjenită. De ce? Era încă un lucru care îi scăpa lui Coffee. Între nervozitatea lui Anke și ezitările lui Maureen, se simțea derutată. Dar nu avea nici timpul și nici dispoziția să facă pe detectivul. Avea imediată nevoie de cineva la Owe Brook și dacă Anke era de acord...

   - Mi se pare o idee foarte bună, răspunse Coffee.

   - În cazul acesta, este perfect.

   Maureen mângâie cu un gest afectuos creștetele blonde ale celor doi copii, înainte de a-și pune bărbia pe capul Gittei. Coffee părăsi încăperea în vârful picioarelor, zâmbind emoționată. În cele din urmă, Maureen părea aproape fericită de această odihnă forțată.

   Spre sfârșitul după-amiezii, ea avu brusc presimțirea că ceva nu era la locul lui. Instinctul o duse în camera lui Jeffie: nimeni. Nici urmă de fiul ei în toată cabana.

   Îngrijorată, deschise ușa de la debaraua unde ținea schiurile: cele ale lui Jeffie dispăruseră. Jeffie plecase! Și ea nu avea niciun fel de îndoială asupra locului unde putea fi găsit. Își puse repede schiurile și porni spre cabana în care locuia Dodge.

   Începuse să ningă cu fulgi deși care se topeau când îi atingeau obrajii. În prada unei furii reci, înainte înfigând cu putere brațele în zăpada proaspătă. Ah, pacea durase atât de puțin!

   În momentul în care, după ce înconjurase pensiunea, ajunsese la răspântie și se pregătea să atace micul pod de peste râu, auzi zgomotul unui motor. Spre Owe Brook se îndrepta o mașină. Or, la ora asta, turiștii își luau ceaiul. Dacă era vorba de un nou client, cum se va descurca Anke? Ea nu știa nimic despre formalitățile de primire.

   Coffee se întoarse oftând din drum și se grăbi spre pensiune. În clipa când ajunse în apropierea intrării, Porche-ul negru al lui Dodge Phillips se oprea în parcare. Așadar, el era! Portiera se deschise și Jeffie sări afară din mașină, cu chipul roșu de emoție. Dodge ieși la rândul lui, mai calm, și-i desfăcu schiurile prinse de portbagajul mașinii.

   În momentul acela, o zări pe Coffee, nemișcată ca o statuie, la câțiva metri în spatele lui Jeffie. Privirile lor se încrucișară, zâmbetul se șterse de pe buzele lui Dodge și ea îi aruncă pe un ton sec:

   - Jeffie, credeam că te ocupi de Gitta.

   - Mamă... oh... eu... Gitta dormea și eu am vrut să dau o raită pe afară. L-am întâlnit pe Dodge și el m-a condus înapoi, asta-i tot.

   - Ei bine, acum că te-ai întors, ai putea să-ți iei din nou postul în primire. Gitta s-a trezit de o bună bucată de vreme.

   - Bine, bine, mă duc, mormăi el.

   După ce-și puse schiurile pe umăr, se întoarse spre Dodge:

   - Salut, Dodge. Și mulțumesc că m-ai condus.

   Drept ca un brad, cu bărbia ridicată, Jeffie trecu prin fața ei, urcă treptele cu un aer hotărât și intră în casă fără să arunce nicio privire în urma lui.

   Coffee simți că fiul ei încearcă să-i scape. Era normal, creștea și voia să se afirme. Dodge îl fascina, fără nicio îndoială, și el avea nevoie de cineva cu care să se identifice. Dar cu Dodge? Nu, niciodată! Ca să-l transforme pe Jeffie în maimuță savantă? Pe care apoi s-o distrugă? Jeffie va crește, da, dar fără șah, fără turnee, va crește asemenea celorlalți copii: fericit și fără griji. Coffee era foarte hotărâtă să stea de veghe și să dejoace toate încercările de cucerire ale lui Dodge... Inclusiv cele exercitate asupra ei.

   - Simt că ai ceva să-mi spui, Coffee, spuse el cu brațele încrucișate la piept. Ce-ar fi să mergem să ne plimbăm în apropierea râului?

   Nu avea niciun rost să mai aștepte. Era mai bine să pună lucrurile la punct.

   Merseră în tăcere până la micul pod care trecea peste râul pe jumătate înghețat. Zăpada continua că cadă, mai ușor acum, iar fulgii dansau în aerul opac. Nu era nici noapte, nici zi, luminozitatea fiind redusă de ninsoare. Mai jos, în oraș, luminile caselor punctau deja zarea cu mici sclipiri galbene. Turla bisericii se înălța cu semeție spre cer și clopotul bătu jumătatea orei 5.

   Dodge se rezemă gânditor de parapetul podului, cu privirea fixată în depărtare, spre culmile lui Black Mountain.

   - Ți-am cerut să-l lași pe Jeffie în pace, începu ea pe un ton aspru.

   - Da, știu. Dar ce ar trebui să fac când îl văd apărând, cu nasul lipit de fereastra mea? Tocmai jucam șah cu calculatorul și...

   - Sper că nu l-ai lăsat să privească? Oh, ba da, sunt sigură! Ești împotriva mea, gata de orice ca să...

   - Liniștește-te, Coffee, te rog, o întrerupse punându-și mâna peste a ei. Nu ți-am uitat... recomandarea. Acesta a fost motivul pentru care i-am propus să facem un tur cu mașina.

   - Nu te cred! strigă ea, gata să izbucnească în lacrimi. Aseară juca șah pe cuvertura de pe pat cu monede. Îți dai seama?

   - Da. Nu mai poți să-l oprești. Este o nebunie să te împotrivești, Coffee. Se va întoarce împotriva ta, o să-ți poarte pică și, oricum ar fi, dacă vrea să joace, o va face prin orice mijloace.

   - Toate astea sunt din cauza ta.

   - Nu. Mai devreme sau mai târziu, Jeffie ar fi găsit o tablă de șah, știi foarte bine. Ascultă-mă, fiul tău este un mare talent și trebuie disciplinat acest dar pe care-l posedă. Altfel, va fi o catastrofă, pentru el și pentru ceilalți. Eu pot să-l ajut să-și controleze energia și dorințele, ca pasiunea lui să nu devină obsesie, ci să fie eficace și...

   - Nu am nevoie de tine! strigă ea. Era foarte fericiți înainte de venirea ta. Toate mergeau foarte bine.

   - Ești sigură de asta, Coffee? Absolut sigură? o întrebă el cu insistență.

   Ea vru să se eschiveze, dar el o reținu și își întări strânsoarea. Simțea, prin mănușă, presiunea degetelor lui. Și tulburarea spori.

   Era fericită? Da, într-un anume fel, era. Era suficient să privească Owe Brook, iluminată complet acum, asemenea unui pom de Crăciun, această cabană primitoare, plină de turiști. Owe Brook avea întotdeauna locurile ocupate și ea era mândră de această reușită pe care o împărtășea cu Maureen. Viața în Jackson îi plăcea. Iubea munții aceștia, pădurile de brazi acoperite de zăpadă o jumătate de an, aerul tare și curat, lungile plimbări pe schiuri.

   Coffee savura în fiecare zi fericirea de a fi aici, împreună cu cele două ființe care-i erau cele mai dragi.

   Până în momentul în care Dodge Phillips dăduse buzna în viața ei. Din clipa aceea, totul se dezechilibrase. Ca și cum venise să-i descopere slăbiciunile, să-i deschidă rănile vechi, să-i distrugă frumosul edificiu pe care-l construise pentru a-și proteja fiul. Și sentimentul acesta de singurătate necunoscut până atunci care o cuprindea seara? I-l datora lui Dodge.

   Ce gânduri supărătoare! La ce bun? Coffee ridică din umeri iritată și hotărî să schimbe subiectul.

   - Ai intenția să scrii despre Jeffie în biografia lui Richard? întrebă ea fără să-și plece capul sub privirea ochilor lui negri.

   - Da, bineînțeles. Cazul lui Jeffie este pasionant. Pentru că în general, un campion de șah nu are niciodată succesor direct. Asta se explică, de bine, de rău, prin teorii psihanalitice: un tată nu suportă să-și vadă fiul egalându-l sau depășindu-l. De aceea, înăbușe fără milă talentul propriului său copil chiar de la cea mai fragedă vârstă.

   Cuvintele acestea îi amintiră lui Coffee ciudata privire a lui Richard când Jeffie începuse că joace cu el. Teama pe care o văzuse în ochii lui... Da, Dodge avea dreptate: Richard nu dorea ca Jeffie să-i perpetueze faima.

   Dar Richard era mort, apăruse Dodge și talentul lui Jeffie izbucnise cu atât mai multă putere cu cât îi fusese înăbușit dinainte.

   - Nu, nu vreau, spuse ea. Nu ai dreptul.

   - Nimeni nu-mi poate interzice.

   - Ba da, eu îți interzic! Eu, mă auzi? Nu te voi lăsa să-mi iei fiul. Ai văzut albumul cu fotografiile din copilărie ale lui Richard. Ai observat înfățișarea concentrată și serioasă. Nu vreau ca Jeffie să aibă aceeași soartă.

   - Liniștește-te, te rog, exclamă el.

   - Dar tu nu înțelegi nimic! Absolut nimic!

   Deodată, lacrimile se rostogoliră pe obrajii ei. Doamne, ce rușine! Dar era incapabilă să se stăpânească. Spaima o sufoca, precum atâtea sentimente tulburătoare și alarmante.

   Simți brațele lui Dodge înconjurând-o, vru să-l respingă, dar el rezistă și o trase la piept. Cât de bine se simțea. El îi șoptea cuvinte liniștitoare la ureche, o legăna ca pe un copil, îi mângâia părul.

   Ar fi putut rămâne așa o eternitate, ghemuită la pieptul lui, învăluit de căldura și de puterea lui, cu zgomotul râului, acolo jos, și fulgii de zăpadă care cădeau încet peste ei, ca niște mângâieri reci. De cât timp nu mai simțise brațele unui bărbat în jurul ei. De atât de mult timp...

   Încetul cu încetul, ea se liniști și reveni la realitate. Pe șosea, treceau acum mașini și dacă cineva o vedea în brațele lui Dodge... Se îndepărtă încet și își netezi cu ambele mâini buclele blonde.

   - Coffee, aș vrea să-ți propun... un fel de înțelegere, declară el. Nu voi scrie despre Jeffie în cartea mea, pentru că asta vrei, nu-i așa?

   - Da, da, mai cu seamă asta.

   - ...și în schimb, îmi vei furniza informațiile de care am nevoie pentru a scrie cartea despre Richard, încheie el. Ce spui?

   - Detest acest gen de șantaj, replică tăios.

   - Mai întâi, nu este șantaj; și apoi, nu ai dreptate. La urma urmei, pot la fel de bine să mă adresez lui Maureen. Ea pare mai dispusă decât tine să mă ajute.

   Maureen! Doamne, o uitase! Ah, el își plasase bine pionii. Înainta, încet dar sigur și ea avea impresia că este prinsă în cursă. Dacă Maureen vorbea despre sinuciderea lui Richard, ar fi fost o catastrofă. Singura cale era să devină unica sursă de informare a lui Dodge. În felul acesta, va putea să controleze totul și să-i povestească versiunea care-i va conveni...

   Cu încetineală, își ridică privirea spre el și-i cercetă o clipă, ochii negri, de nepătruns.

   La ce se gândea oare? La următoarea manevră? Viața lui, ca și cea a lui Richard, nu fusese oare decât o imensă tablă de șah care își mișca piesele? Pe care inventa strategii diabolice fără alt sentiment decât beția de a câștiga, de a-și zdrobi adversarul cu o mișcare strălucită și fulgerătoare?

   Deodată, i se făcu teamă, teama de a nu fi decât un pion pe care el să-l manipuleze după propriul plac.

   Jeffie era deja în mâinile lui. Și ea? Căuta s-o înlocuiască fără milă și s-o înfrângă? Pentru plăcerea de a-i șopti la ureche „șah și mai”? Nu, nu încă, ar fi vrut să-i strige în față. Căci partida era departe de a fi terminată: Coffee nu avea intenția să se lase învinsă fără să se apere până la capăt.

   - De acord, accept înțelegerea, răspunse ea cu voce limpede. Cu toate acestea să nu crezi că ai câștigat, domnul Phillips. Sunt mai încăpățânată decât îți închipui. Și cel puțin tot atât de dornică de a câștiga.

CAPITOLUL VII

   - Coffee, ce-i cu figura asta? Ce ți s-a întâmplat?

   - Nimic, Peter! De ce?

   - Nu știu, o impresie...

   Tânărul instructor intrase în bucătărie, unde Coffee tocmai termina de pregătit o plăcintă cu ciuperci. Băgă tava în cuptor, porni ceasul acestuia și se întoarse spre Peter în timp ce-și scotea șorțul.

   - Așa, sunt aproape gata. Oh, flori! Pentru cine?

   - Pentru Maureen. Am aflat că este la pat. După câte am aflat, a căzut?

   - Da, pe scară. Un accident stupid.

   Vorbind cu Peter, se strădui să se liniștească. Primul lucru pe care-l remarcase acesta fusese nervozitatea ei. Bravo, ea care se lăuda cu stăpânirea de sine. Și toate astea din cauză că diseară se va vedea cu Dodge. Doamne, dacă nu se controla, se va face de râs. Și pentru ce? Pentru o discuție de o oră sau două.

   În ajun, Coffee hotărâse să acționeze repede și-i propusese să-i răspundă la întrebări chiar a doua zi.

   Cu toate astea, astăzi își regreta graba. Dar care era adevăratul motiv pentru care-i era teamă? De întrevederea solitară cu Dodge? Faptul de a-și înfrunta trecutul? De a umbla cu șiretlicuri față de memoria ei? Coffee n-ar fi putut răspunde. Sau mai degrabă prefera să nu cerceteze prea mult, de teamă să nu se scufunde într-o prăpastie de întrebări...

   - Din fericire, Maureen nu are nimic grav, continuă Coffee începând să aranjeze un teanc de farfurii.

   - Coffee, ai vrea să mergi diseară cu mine la un concert? o întrebă Peter privind-o insistent.

   - Mulțumesc, aș fi mers cu plăcere, dar am stabilit deja să ies. Îmi pare rău, Peter.

   - Hm... Cu noul locatar al cabanei Elsei, presupun?

   - Nu ți se poate ascunde nimic!

   Într-un oraș mic ca Jackson, până și cea mai mică mișcare era cunoscută, desigur. O zărise fără îndoială ziua trecută pe pod.

   - M-a invitat la un pahar, reluă ea oftând.

   - Atenție la bărbații frumoși care circulă într-un Porsche, Coffee! o tachină el cu amabilitate.

   - Oh, n-am nici cea mai mică dorință să ă las ispitită de farmecul lui, crede-mă.

   - În orice caz, el ar fi un imbecil să nu te considere încântătoare. Nu-ți mai lipsește decât un lucru, așteaptă...

   Desprinse din buchet o margaretă și fixă delicata corolă deasupra urechii lui Coffee, în părul e blond.

   - Poftim, ești cu adevărat foarte, foarte frumoasă.

   Ea zâmbi vag și-l respinse cu blândețe. Peter îi spusese într-o zi că dacă dorea să-și refacă viața, el era acolo. Dar Coffee nu simțea pentru el decât prietenie. Din păcate, deoarece era un bărbat fermecător, puternic, serios. Calități de care ea avea nevoie. Totuși, dragostea nu era la întâlnire. Poate că trecea pe lângă fericirea liniștită și simplă la care visa...

   - Mulțumesc, Peter, este foarte drăguț din partea ta, dar, știi...

   - Da, da, Coffee, știu foarte bine că...

   În clipa aceea, Gitta dădu buzna în bucătărie, cu părul ciufulit, obrajii roșii, ochii strălucind de înflăcărare, și el se întrerupse, surprins. Ea se repezi direct la Peter și se ascunse în spatele lui, agățată cu mâinile ei mici de unul din picioarele lui.

   - Dar eu n-o cunosc pe această fermecătoare persoană, făcu Peter, amuzat. Cine este?

   - Gitta. Ce se întâmplă?

   Răspunsul sosi în persoana lui Jeffie, care pătrunse în încăpere, strigând:

   - Unde s-a ascuns mica vrăjitoare? Atenție, marele căpitan Crochet o s-o găsească. Și o s-o mănânce... crudă.

   Avea o asemenea înfățișare încât Peter și Coffee se stăpâneau cu greu să nu izbucnească în râs. Ei bine, Jeffie își regăsise dispoziția de copil fără griji. Asta o ungea la inimă, după recentele răzvrătiri.

   - Unde este mica vrăjitoare? Unde este mica vrăjitoare? trâmbița Jeffie cu voce ascuțită. Dar văd acolo niște mâini foarte mici! Ah...

   Cu un strigăt sălbatic, Jeffie se repezi spre Gitta care dădu drumul piciorului lui Peter și vru să se facă nevăzută sub masă. Dar se împiedică și se întinse pe pardoseală cu un urlet de durere. Peter o ridică imediat în brațe.

   - Oh, biata fetiță. Ce rău este să cazi!

   O legănă cu vădită plecere și-i frecă fruntea. Plânsul Gittei se liniști repede și, când Peter îi oferi o margaretă, un zâmbet vesel îi lumină fața mică și udă de lacrimi.

   - Oh, biată fetiță, atât de frumoasă și se plângă așa? Nu-i deloc potrivit.

   - Gitta, Gitta, ești aici! Oh, ce teamă mi-a fost! exclamă Anke apărând în cadrul ușii.

   Îngrijorată, Anke își luă fiica în brațe și o mângâie cu dragoste.

   - S-a întins pe podea, îi explică Peter.

   - Cum? În... tins? repetă Anke fără să înțeleagă.

   - A căzut.

   - Oh, da! Oh, fetița mea, tare neastâmpărată ești!

   Fascinat și încremenit, Peter o privea pe Anke, care o strângea pe Gitta la piept și o acopere cu sărutări. Nu ar fi remarcat nici explozia unei bombe, atât de pierdut era în contemplarea frumoasei Anke.

   „Iată ce înseamnă dragoste la prima vedere”, își zise Coffee luând florile.

   Întinse bărbatului  buchet, dar el n-o văzu.

   - Ei, Peter!

   - Da? Hm... iartă-mă, Coffee.

   - N-ai uitat că margaretele sunt pentru Maureen, nu-i așa? Anke, eu trebuie să plec. Te las pe tine să-l conduci pe Peter la Maureen.

   - Du-te liniștită, Coffee, mă ocup eu de Jeffie.

   - Să fii cuminte, Jeffie. Și fii atent cu Gitta, este fragilă.

   - Fragilă, fragilă, mormăi Jeffie. Măi-măi, ce mofturi!

   Nedorind să intre într-o dispută cu el, Coffee îl sărută pe frunte și dispăru. Întârziase destul! Și cu cât mai repede va ajunge la Dodge, cu atât mai repede se va întoarce acasă.

   Când mașina ei se opri în fața cabanei în care locuia Dodge, Coffee își dădu seama că întârziase o jumătate de oră. Deci, începutul era de rău augur. În ce dispoziție era oare Dodge?

   Ușa se deschise în clipa aceea și apăru silueta înaltă, îmbrăcată în întregime în negru.

   - Ah, iată-te, în sfârșit. Am crezut că te-ai răzgândit.

   - Scuză-mă, m-au reținut niște incidente de ultimă clipă.

   Coffee urcă repede treptele de lemn, ridicându-și gulerul mantoului. Ce idee să-și pună rochie! Desigur, era un ansamblu călduros de lână de culoarea smaraldului, cu cizme înalte, îmblănite, dar frigul era atât de pătrunzător în seara asta!

   Câteva ore mai înainte, Coffee ezitase în fața șifonierului: în blugi și cu un pulover gros ar fi arătat poate prea neglijent? Ea voia să dea acestei întrevederi un caracter formal, sever, ca și cum ar fi fost o întâlnire profesională. Un taior se potrivea perfect acestei stări de spirit. Evident, îmbrăcămintea tricotată avea tendința să-i sublinieze formele rotunde și feminine. Va fi de ajuns să se așeze departe de Dodge...

   Înăuntru domnea o căldură plăcută și obrajii ei se colorară îndată într-un roz frumos. În șemineu ardea un foc zdravăn, aruncând scântei. Câteva becuri aprinse în colțurie încăperii furnizau o lumină estompată. Tânăra femeie se simți ușurată de această penumbră care-i permitea să scape de privirea scrutătoare a lui Dodge.

   - Un pahar de vin alb? propuse el.

   - Da, de ce nu?

   - Dacă asta nu te supără, termin de aranjat farfuriile acestea în timp ce ne luăm aperitivul.

   - Oh, nu, nu mă supăr deloc.

   Coffee îl urmă, foarte încordată, spre chicinetă și se sprijini de peretele despărțitor, cu brațul pe marginea barului.
   Zâmbind, Dodge îi întinse un pahar și-l ridică pe al său:

   - Pentru ce am putea să bem, Coffee?

   - Eu... nu știu.

   - În cinstea iernii, ce părere ei?

   - Da, da, este perfect.

   El bău, fără să-și ia privirea de la ea. Coffee îl imită și simți cum îi tremură mâinile. Numai de n-ar observa nimic! Ce prostie să ajungă într-o asemenea stare! Dar ce se întâmpla cu ea? De obicei, nu-i era teamă să fie singură cu un bărbat. Poate că Dodge nu era un bărbat ca ceilalți?

   Decât să răspundă la această întrebare, Coffee preferă mai curând să termine paharul. Din fericire, Dodge se întoarse să spele vasele. Era mai bine așa deoarece, cel puțin, n-o mai privea.

   El începu să vorbească de una, de alta, despre pensiune și despre turiști, despre Maureen, despre lecțiile de schi.. Încetul cu încetul, Coffe se destinse. Efectul vinului, desigur, și acela al vocii liniștite a lui Dodge.

   Apoi, el o invită să se așeze. O cuprinse panica. Singurele fotolii, două la număr, erau pline de cărți! Nu mai rămânea decât canapeaua.

   Coffee se așeză într-un capăt al ei, cu mâna cramponată de rezemătoare, ca și cum ar fi trebuit să fie pregătită pentru a sări dintr-o clipă în alta ca să fugă. Bănuia că Dodge aranjase totul. Încă una din strategiile lui!

   Teama ei se dovedi neîntemeiată, deoarece Dodge se așeză la capătul celălalt, fără să schițeze cel mai mic gest dubios. Cu cămașa descheiată la pieptul bronzat, cu părul lui negru și ochii întunecați, era din ce în ce mai tulburător. Și, seducător...

   Coffee se îndoia de propria ei capacitate de a-i rezista dacă... Dar Dodge se mulțumi să-i pună pe genunchi albumul de fotografii și tăieturi din ziare privitoare la Richard.

   - Iată. Îmi trebuie câteva lămuriri, zise el, luându-și un blocnotes. Aici, în fotografia asta, ce vârstă avea Richard? Și cine era adversarul lui?

   Ascultătoare, Coffee răspunse.

   El luă fiecare fotografie și nota cuvintele lui Coffee. Din când în când, Dodge se oprea pentru a umple paharele. Apoi reîncepea munca răbdătoare de reconstituire a vieții lui Richard.

   Pe măsura trecerii timpului, încordarea ei trecea. Alcoolul, desigur. Dar mai era și altceva. Avea impresia că se eliberează de propriul ei trecut. Ca și cum povestea pe care o spunea pe de rost, deoarece cunoștea foarte bine cariera lui Richard, era aceea a unei alte femei. Ca și cum totul se petrecuse departe, foarte departe de aici, într-o altă lume și într-o altă epocă.

   Vocea lui Dodge curgea egal, asemenea unei mângâieri, blândă, emoționantă și căldura încăperii acționa asupra lui Coffee ca o descărcare a nervilor. Era atât de bine să fie aici, ca un vis.

   Închizând albumul, Dodge se sprijini gânditor de spătarul canapelei.

   - Pari atât de diferită de Richard, murmură el. Ce te-a atras la el?

   - Inteligența lui... cred. Și voința lui. Richard știa ce vrea. Or, la 18 ani este atât de neobișnuit să întâlnești un tânăr îndrăzneț și hotărât. O asemenea hotărâre mă fascina.

   - Și... te dorea?

   - Da.

   Vrusese s-o cucerească de parcă era vorba de un turneu, se gândi Coffee. Richard nu acționa decât în termenii de victorie sau înfrângere.

   - Singurul mijloc să fii a lui era să te ia în căsătorie, presupun? continuă Dodge.

   La acestea cuvinte, Coffee se încordă. Atenție! Discuția căpăta o turnură personală! Revenind cu picioarele pe pământ, își dădu seama că Dodge era prea aproape de ea, mult prea aproape, cu brațul pus neglijent pe spătarul canapelei. Iar ochii lui negri păreau că o străpung.

   O cuprinse o teamă înăbușită, dar răspunse pe un ton liniștit, cu o nuanță ironică:

   - Bineînțeles. Richard a fost întotdeauna un foarte bun tactician.

   - Și după aceea?

   - Cum, după aceea?

   - Când a câștigat, când ai devenit a lui, ce s-a întâmplat?

   - Ești prea indiscret, Dodge Phillips, ripostă ea cu asprime.

   Întrecea măsura, totuși! Își imagina că-i va povesti viața ei conjugală? Nervoasă, Coffee vru să se ridice, dar mâna lui se așeză pe umărul ei, grea și hotărâtă.

   - Nu pleca, este important. La șah, Richard nu mai juca niciodată cu un concurent învins. Prefera să caute altul, mai dificil, mai tenace. A continuat să-ți arate interes, din momentul în care nu mai trebuia să te cucerească?

   De câte ori își pusese și ea această întrebare? Fără să vrea vreodată să găsească un răspuns, de altfel. Pasiunea pe care Richard i-o mărturisise în tinerețea lor, supraviețuise oare în viața lor comună? Sau murise? Coffee nu fusese decât o regină în carne și oase pe care el își jurase s-o câștige? Cum să interpreteze îndepărtarea treptată a lui Richard în anii care au urmat după căsătoria lor?

   Poate că exista o explicație simplă: șahul pusese cu totul stăpânire pe soțul ei și nu-i mai rămăsese timp s-o iubească. Coffee n-a știut și nu va ști niciodată. Cât despre a-i răspunde lui Dodge, imposibil.
   Tânăra femeie clătină din cap cu un aer încăpățânat și buzele strânse.

   - Ești prea indiscret, Dodge Phillips, repetă ea, evitându-i privirea.

   - Cred că eu n-aș fi încetat să te iubesc, murmură el foarte încet.

   Îi atinse ușor buzele cu vârful degetelor. Inima ei bătea să-i spargă pieptul.

   Cuvintele acestea, Dumnezeule, fuseseră rostite de el! De ce? Vorbise foarte încet, ca pentru sine. Urmărea oare că o cucerească? Cel puțin era sincer? Gândul acesta o îngrozi mai mult ca orice.

   Ei, haide, nu mai era o adolescentă de 18 ani, naivă, gata să creadă în povești cu zâne. Ah, toate cuvintele acelea mari și frumoase pe care pasiunea le aduce pe buzele bărbaților! Se terminase de mult, Coffee nu mai avea iluzii, Richard o învățase măsura lucrurilor: dragostea nu este niciodată eternă. Va cădea oare a doua oară în cursă? Niciodată!

   Coffee se hotărî să-i lase impresia că nu auzise nimic.

   - Pentru că nu vrei să-mi răspunzi, te voi întreba altceva, reluă el, atingându-i ușor obrazul cu un deget. Ai continuat să-l iubești după ce v-ați căsătorit?

   Ea închise ochii, apoi îi deschise. Ce brutal! Dodge mergea drept la țintă. Dar se aștepta la altceva din partea lui? La urma-urmei, semăna cu Richard: își juca viața ca pe o partidă de șah. Își avansa piesele, cu răbdare, până când celălalt ceda. Ei bine, ea nu va ceda!

   Furioasă, tânăra femeie sări în picioare.

   - Ajunge! Suntem în afara problemei! De altfel, mie nu-mi place genul acesta de joc. Și nici oamenii care nu știu să facă nimic altceva decât să joace. M-am săturat de cei care consideră viața drept o tablă de șah cu piese pe care le manevrează după bunul lor plac, înțelegi?

   - N-am terminat, mai am o întrebare.

   Fără să spună un cuvânt, Coffee se îndreptă spre ușă. Pentru ea, se terminase! Dar Dodge a fost mai rapid, luându-ii mantoul din cuier înaintea ei.

   Cu ochii strălucitori, i-l ținu să se îmbrace, cu mâinile lui mari pe guler. O fracțiune de secundă ea ezită, cuprinsă de teamă. Ca și cum brațele lui Dodge riscau să o cuprindă și să nu-i mai dea drumul. Apoi își strecură în mânecă o mână, apoi pe cealaltă și se întoarse. Dar Dodge își ținea încă mâinile pe mantoul ei. Simți cum gura lui îi atinge ușor părul.

   Repede, trebuia să fugă. Dar el o strânse, punându-și mâna pe capul ei.

   - Încă o întrebare, Coffee, ultima, șopti el. De ce ești atât de serioasă? De ce nu-ți place și ție să te joci, din când în când?

   Să se joace? Dar dragostea nu este un joc! Dacă ar fi așa, ar fi prea crud. Sigur, era și ea capabilă, fizic, să se „joace”, să rămână aici, în brațele lui - Dumnezeu știe cât de mult dorea - să-și lase capul pe spate așteptând buzele lui peste ale ei, mâinile lui alergând pe corpul ei care ardea...

   Coffee se scutură. Nici vorbă, ar fi fost prea ușor. Și amărăciunea care va urma? Acel frig mare din corpul ei, acel vid înspăimântător? N-ar putea suporta.

   Îl împinse cu un gest brusc și-i scăpă din îmbrățișare. Nu-i mai rămânea decât să deschidă ușa, câteva trepte de coborât și va scăpa de acest demon!

   - Sunt oameni cărora le place să se joace. Mie, nu. Asta-i tot.

   Fără să se întoarcă, ieși afară. O învălui noaptea înghețată, dar Coffee abia dacă luă seama. Tremura din cap până în picioare.

CAPITOLUL VIII

   Coffee mângâie visătoare balustrada vechiului pod care trecea peste Ellis River.

   Sub degetul ei, câte inscripții săpate de generațiile de școlari din Jackson? Zeci și zeci. O tradiție a orașului. Își amintea cum și ea crestase lemnul cu un briceag, împreună cu Elsa Warner, cu mult timp în urmă.

   Doamne, cât de departe era de adolescența ei! În curând, va fi rândul lui Jeffiee să cresteze balustrada roasă de carii...

   Jeffie. Într-o oră, se va întoarce de la școală.

   Fără voia ei, Coffee îl pândea, în groaza ei să nu-l știe ducându-se la Dodge. De ce era atât de slabă în momentele acestea? Energia ei obișnuită o părăsise. Și ce derută în ființa ei! În ajun, întrevederea cu Dodge o tulburase. Cum să rămână liniștită și echilibrată în mijlocul torentului de amintiri? Imposibil. Mai ales în prezența tulburătoare a lui Dodge. Dar în curând, el va pleca de unde a venit, va dispărea pentru totdeauna și liniștea va reveni, în sfârșit.

   - Bună, Coffee. Nu mă așteptam să te găsesc aici, se auzi o voce pe care ar fi recunoscut-o din toate.

   - Dodge! Tu... aici?

   - De ce nu?

   - Și de ce tocmai aici?

   Da, de ce-i hărțuia amintirile cele mai secrete?

   Podul acesta era departe de șosea, nu avea niciun motiv să se oprească acolo. În plus, acesta era teritoriul ei. Cu ce drept se strecura el peste tot?

   - Pentru că de aici este o vedere splendidă, răspunse el liniștit. Privește, acolo, culmile lui White Mountains și mai departe, Piscul Negru. Este foarte frumos.

   Dar ea nu-l asculta. Mai bine să plece și s-o lase în pace! Dacă întorcea capul, întâlnea ochii lui negri și era pierdută.

   Coffee nu încercase niciodată o asemenea teamă față de un bărbat. Era ridicol, Dodge nu voia nimic altceva de la ea decât lămuriri. S-o cucerească, poate. Dar ea se opunea provocării. Mai trăise deja o poveste asemănătoare și dureroasă...

   - Mergem? îl auzi ea în clipa aceea.

   - Unde? întrebă ea tresărind. Eu... Scuză-mă, mă gândeam la altceva.

   Coffee își luă cu un gest nervos schiurile rezemate de balustradă și aruncă o privire neliniștită în direcția lui Dodge, care o privea uluit.

   - Visezi, Coffee! Tocmai ți-am spus: merg să-i fac o vizită lui Maureen. Vin de la North Conway, unde i-am cumpărat un roman bun și o cutie cu bomboane de ciocolată care mi se par delicioase.

   - Lui Maureen nu-i plac bomboanele de ciocolată, spuse ea cu răceală. Și n-o să mergi la Owe Brook.

   - Serios?

   Cu un zâmbet amuzat pe buze, luă schiurile lui Coffee pentru a le fixa de portbagajul mașinii sale oprite puțin mai departe. Nici nu se sinchisea măcar de interdicția ei!

   Descumpănită, îl privea ce face, incapabilă să se miște.

   - Am făcut o înțelegere, Dodge, amintește-ți. Răspund la întrebările tale, cu condiția să nu te apropii de Jeffie.

   - Nu sunt de acord. A fost vorba să nu-l menționez pe Jeffie în cartea mea. Nu încerca să mă păcălești. Apropo, când îmi acorzi o altă întrevedere?

   Așadar, nu-și pierduse timpul! Ridicând resemnată din umeri, Coffee îl urmă și se urcă în mașină. La ce bun să lupte? El era mai tare. Singura scăpare posibilă era să temporizeze.

   - Trebuie să mă gândesc, spuse ea.

   - Aseară, ai plecat fără să-mi răspunzi la întrebare.

   - Care întrebare?

   - De ce urăști așa de mult șahul?

   - Am convenit să vorbim despre Richard, nu despre mine, nu?

   - Poate. Dar aceste două subiecte mi se par foarte, foarte legate.

   Enervată, Coffee întoarse capul spre peisajul care defila sub ochii ei.

   Era peisajul familiar al caselor din Jackson, pe care-l cunoștea din copilărie. Biserica, acolo jos, cuibărită într-un pâlc de brazi, apoi școala lui Jeffie, podul peste Wildcot Brook - Jackson era între ape, ca o insulă. După care, drumul urca până la Owe Brook.

   Mașina prinse imediat viteză după ce părăsiră orașul. Era limpede că reticențele lui Coffee îl sâcâiau pe Dodge, a cărui figură se înăsprise.

   - Pentru că nu vrei să spui nimic, pot încerca totuși să găsesc o explicație, continuă el. De exemplu, o femeie egocentrică și frivolă ar putea fi geloasă pe tot ce l-ar putea distrage pe soțul ei. O asemenea femeie ar fi în stare de orice pentru al îndepărta de pasiunea lui și...

   - Taci, eu nu sunt așa, i-o reteză ea tăios.

   - Nu era decât o supoziție.

   - Pentru că ții atât de mult să știi, ei bine, am să-ți spun, reluă ea cu vehemență. Ceea ce detest la jocul acesta este puterea lui de a transforma un om. Este o adevărată obsesie, care reduce universul unui bărbat la o tablă de șah, la o serie de pătrățele albe și negre. Nimic nu mai contează în afara pieselor pe care le manevrează la nesfârșit pe tabla de șah și loviturile mortale date adversarului. Lumea exterioară nu mai există. Nici celelalte ființe umane, nici sentimentele, nimic! Iată de ce nu vreau ca Jeffie să intre în acest univers rece și implacabil. Vreau ca el să trăiască, să aibă prieteni, să râdă. Sunt atâtea lucruri minunate în viață, mult mai interesante decât acei regi blestemați, regine, nebuni și toate celelalte piese!

   Coffee se opri cu respirația tăiată. O cuprinse un amestec de furie și amărăciune.
   Nu-l împiedicase niciodată pe Richard să joace. Cu toate acestea, simțise de atâtea ori un sentiment apăsător de singurătate. Fiecare turneu, fiecare plecare, erau o grea încercare pentru ea. Dar asta nu era nimic în comparație cu ceea ce suferise după marea victorie a lui Richard.

   Atunci când se întorsese, purtător al titlului de campion mondial, nu mai era același om. Părea pierdut, dezgustat, chinuit. Nimic nu-l mai interesa. Coffee înțelesese atunci ce rău perfid se insinuase în el. Apoi plecase, fără un cuvânt de justificare.

   - Aceasta este părerea pe care o ai despre mine, Coffee? o întrebă Dodge.

   - Oh, te cunosc atât de puțin.

   - Dar mă consideri cu ușurință limitat și fascinat de șah, sunt sigur!

   - Eu...

   - Acum e rândul meu să vorbesc, o întrerupse el râzând încet. Am dreptul să mă apăr, nu? În afară de șah, care sunt preocupările mele? Îmi place să citesc, să colecționez covoare orientale, am prieteni cam peste tot în lume, cânt la chitară - mai degrabă prost, dar asta mă distrează - știu să pregătesc câteva feluri de mâncare, cum ar fi rață cu portocale și pește în sos ducle-acrișor, îmi conduc firma de jocuri pe calculator, afacerile îmi merg de altfel foarte bine. Ce-ar mai fi? A, da, mă interesează astronomia, muzica, matematica. O viață cam liniștită, ai dreptate!

   Ea zâmbi, neputând rezista nostimei lui ironii. Argumentele lui nu erau nici ele neglijabile. Cu toate astea, Coffee nu renunța ușor.

   - Poate că ești excepția care confirmă regula, murmură ea. Cine mă poate asigura că Jeffie nu va călca pe urmele tatălui său și că nu va fi sufocat de pasiunea lui?

   - Nu există niciun motiv pentru asta. Procedezi ca tatăl lui Richard și...

   - Să nu mai vorbim despre asta, te rog, îl întrerupse pe un ton rece în momentul în care se opreau în fața pensiunii Owe Brook. Oricum ar fi, mie îmi revine să judec ce este bun sau rău pentru Jeffie.

   - Tocmai că nu! Și încetează să-i mai spui astfel. Numele lui este Jeff și ar fi timpul să-ți dai seama că fiul tău nu mai este un copilaș. Dacă te-ar auzi prietenii lui, și-ar bate joc de el!

   - Să schimbăm subiectul, te rog, zise ea obosită.

   Fără să-i răspundă, el coborî din mașină, o ocoli și veni să-i deschidă portiera.

   Coffee văzu mâna întinsă spre ea. O mână mare, puternică, în care o va pune pe a ei, atât de mică, de fragilă, atât de palidă. Să reziste, trebuia să reziste. Avea oare nevoie de el? Nu. Dar, din păcate, nu asta era problema. Coffee ar fi vrut să prindă această mână întinsă, să se lase învăluită de forța care radia din el.

   A fost peste puterile ei: degetele ei se așezară înpalma lui Dodge, care se închise peste ele. La contactul cu pielea lui caldă, simți o reînviere a energiei. Ca și cum o ciudatăă alchimie avea loc între ei.

   O trase încet spre el. Ochii lui păreau și mai întunecați decât de obicei. Și când îi vorbi, vocea lui era răgușită:

   - De ce ne certăm fără încetare, Coffee? N-am putea face pace?

   Cu vârful degetului, îndepărtă o șuviță de păr blond care se rătăcise pe obrazul ei. Ea se înfioră la această mângâiere, cuprinsă de amețeală. Fața lui Dodge se aplecă spre a ei. Gura lui era atât de aproape!

   - Nu, Dodge, nu, șopti ea. Nu.

   - Nu, mereu „nu”! Și dacă aș refuza să te ascult, Coffee? Dacă nu te-aș auzi?

   - Nu, te rog...

   Buzele lui îi atingeau tâmpla, dulci și ferbinți. O derută amestecată cu bucurie o copleși pe Coffee. Și dacă ar ceda? Dacă ar înceta să gândească?

   Tocmai când era gata să închidă ochii, răsună un țipăt.

   - Coffee, repede!

..............................................