O minciună perfectă, Peter Swanson

 1-6

PARTEA ÎNTÂI

DOAMNA GRI

1

ACUM

        Harry fu orbit un scurt moment de lumina puternică a soarelui de mai, ce îi pătrundea prin parbriz într-un unghi perfect, în timp ce cotea pe aleea de scoici pisate din fața casei din satul Kennewick.

   Trase Civicul lângă Volvoul break portocaliu (o mașină pe care tatăl lui o îndrăgise foarte mult), își acoperi fața cu mâinile și aproape izbucni în plâns.

   Alice, cea de-a doua soție a tatălui său, îl sunase pe Harry dis-de-dimineață, cu o zi în urmă, ca să îi dea vestea că tatăl lui, Bill, murise.

   - Ce? Cum? întrebase Harry.

   Vorbea la mobil, mergând spre camera lui de cămin prin curtea înconjurată de copaci a campusului. Se tot gândise la festivitatea de absolvire, care urma să aibă loc în mai puțin de o săptămână, îngrijorat de ceea ce avea să facă pentru tot restul vieții lui.

   - A alunecat și a căzut.

   Alice vorbea cu pauze între cuvinte.

   Harry își dădu seama că femeia plângea și că încerca să se abțină, afișând o atitudine calmă și rațională.

   - Unde? întrebă Harry.

   Îl treceau fiori prin tot corpul și i se înmuiaseră picioarele. Se opri din mers, iar fata din spatele lui, care vorbea și ea la mobil, îi șterse ghiozdanul când îl ocoli pe aleea din cărămidă.

   - Pe poteca de pe faleză, unde îi plăcea lui să se plimbe.

   Acum putea să o audă clar cum plânge; cuvintele lui Alice sunau ca și cum ar fi fost înfundate într-un prosop umed.

   - Cine l-a găsit?

   - Niște turiști. Nu știu. Nu-l cunoșteau, Harry.

   Mai târziu, în ziua aceea, la cea de-a doua convorbire telefonică, Harry află toate detaliile.

   Alice ieșise în oraș după-amiază cu niște treabă. Se oprise la magazin ca să îl vadă pe Bill, iar el o anunțase că plănuia să facă o plimbare înainte să se întunece și că va fi acasă la cină. Ea îi spusese să aibă grijă (ca întotdeauna) și că urma să gătească musaca de cartofi pentru cină, preferata lui, cu cubulețe de carne de miel în loc de carne tocată de vită.

   Mâncarea fusese gata la 6, ora la care luau de obicei cina, dar nici urmă de Bill. Nici la telefon nu răspundea. Îl sunase pe John, angajatul de la librărie, care îi spusese același lucru pe care îl știa și Alice. Bill plecase cu puțin înainte de ora 5, ca să facă o plimbare.

   Deja se întunecase, așa că Alice sună la poliție, unde i se făcu legătura cu ofițerul Wheatley. În timp ce acesta îi explica lui Alice că nu puteau lua măsuri dacă lipsea doar de o oră, auzi o altă voce în fundal, întrerupându-l. Ofițerul o rugă pe Alice să aștepte o clipă, iar atunci își dădu seama.

   Când reveni la telefon, vocea ofițerului era schimbată și îi spuse că îi transferă apelul la un anume detectiv Dixon. Fusese descoperit un cadavru în apropiere de portul Kennewick, iar detectivul se întreba dacă Alice era disponibilă pentru a face identificarea.

   - Cum a murit? întrebă Harry.

   - Nu vor să excludă nicio posibilitate, dar, din câte se pare, ei bănuiesc că a alunecat și s-a lovit la cap.

   - Făcea plimbarea aia zilnic.

   - Știu. Asta le-am spus și eu. Vom afla mai multe, Harry.

   - Pur și simplu, nu înțeleg.

   I se părea că mai gândise cuvintele acelea de sute de ori în ziua aceea.

   Era într-o zi de joi și ceremonia de absolvire era programată duminică după-amiază. Tatăl lui și Alice plănuiseră să vină în New Chester, Connecticut, sâmbătă seara, să rămână acolo până șuni și să îl ajute pe Harry să-și împacheteze lucrurile pentru întoarcerea temporară în Maine.

   În schimb, Harry își făcu singur bagajele, stând treaz jumătate de noapte.
   Printre manuale și caiete, Harry găsi ediția de buzunar a cărții lui Hillary Waugh Las Seen Wearing..., pe care i-o dăduse tatăl lui la începutul anului școlar.

   - E un roman polițist a cărui acțiune se desfășoară la o universitate, îi precizase tatăl lui. Știu că îți place Ed McBain, așa că m-am gândit că ți-ar plăcea și asta. E un roman de proceduri de investigație foarte timpuriu. Dacă îți găsești timp să o citești, desigur.

   Harry nu își găsise timp, dar deschise cartea acum.

   Între file descoperi un bilețel cu scrisul tatălui său. Una dintre activitățile preferate ale acestuia fusese să întocmească lista, aproape întotdeauna legate de cărți.

   Aceasta conținea:

   Cinci cele mai bune cărți polițiste de campus

   Gaudy Night de Dorothy Sayers

   The Case of the Gided Fly de Edmund Crispin

   Last Seen Wearing... de Hillary Waugh

   The Silent World of Nicholas Quinn de Colin Dexter

   Istoria secretă de Donna Tartt

   Harry se holbă la acel bilet, încercând să înțeleagă semnificația dispariției tatălui său (singura persoană din viața lui pe care o iubea cu adevărat).

   De dimineață, îi scrise un e-mail doamnei Jane Ogden, coordonatoarea lucrării lui de dizertație, prin care o anunța că va fi nevoit să lipsească, din motive obiective, de la cina studenților la istorie din seara aceea. Apoi intră pe pagina de net a facultății, unde găsi o adresă de e-amil prin intermediul căreia studenții puteau anunța conducerea școlii în cazul în care nu puteau participa la ceremonia de absolvire.

   Pe pagina respectivă, cu litere îngroșate, scria că anulările puteau fi făcute cu cel mult două săptămâni înainte de absolvire. Dar ce puteau să îi facă? Dacă numele lui era strigat și el era absent, ce mai conta?

   Nu prea mai avea altceva de făcut. Terminase toate lucrările și examenele, îndeplinise toate cerințele.

   Mai avea niște prieteni cu care să se vadă, desigur. Și apoi mai era și Kim. Se întâlnise cu ea, cu un weekend în urmă, la petrecerea de la St. Dun. Se sărutaseră în camera de recreere și își promiseseră să se mai vadă o dată înainte de absolvire. Dar nu prea voia s-o vadă pe Kim acum; nu voia să se vadă cu nimeni. Prietenii lui vor afla veștile până la urmă, într-un fel sau altul.

   Harry își frecă ochii cu palmele, opri motorul și coborî în aerul sărat, mult mai răcoros decât cel din Connecticut.

   O zări pe Alice la fereastra de la etaj (fereastra dormitorului ei și al tatălui său), care, când își dădu seama că Harry o văzuse, îi făcu un semn scurt cu mâna. Purta un halat alb, iar pielea și părul îi erau lipsite de culoare, arătând aproape fantomatic în fereastra arcuită în stil victorian. După ce făcu cu mâna, femeia dispăru.

   Trase aer adânc în piept, pregătindu-se să dea ochii cu Alice și să pășească în casa pe care nu o cunoscuse decât aparținând tatălui său, plină de lucrurile bătrânului.

   În prag, Harry o îmbrățișă pe Alice. Părul ei mirosea a șampon scump, cu iz de levănțică.

   - Mulțumesc că te-ai întors mai repede, zise ea, cu o voce mai răgușită decât de obicei, de atâta plâns.

   - Cum să nu, zise Harry.

   - Ți-am pregătit vechea ta cameră. Te ajut să aduci totul înăuntru?

   - Nu, nu, zise Harry. Nu am multe de cărat.

   Trebui să facă doar 3 drumuri de la mașină până la dormitorul de la etaj. Vechea cameră a lui Harry nu prea fusese niciodată camera lui cu adevărat; în orice caz, el nu o văzuse niciodată astfel.

   Mama lui murise de cancer pulmonar pe când el avea 15 ani. Pe atunci, locuiau într-un apartament cu două camere deasupra primului magazin al tatălui său (Cărțile Rare Ackerson) în West Village, New York. Pentru că Harry tocmai intrase la liceu când a murit mama lui, tatăl decisese că ar fi mai bine pentru amândoi să rămână în Manhattan pentru când absolvea Harry liceul.

   Să locuiască cu tatăl lui în apartamentul acela întunecat și îngust, al cărui spațiu se micșorase cumva din pricina absenței mamei lui, fusese deopotrivă groaznic și consolator. Atât timp cât continuau să locuiască acolo, îi puteau simți prezența lui Emily Ackerson și a tristei realități că aceasta dispăruse pentru totdeauna.

   Pe timpul verii, Harry și tatăl lui tindeau să petreacă mai mult timp în Sanford, Maine, decât în New York. Era orașul natal al lui Bill; sora lui și familia acesteia, plus un văr de care era apropiat locuiau încă acolo.

   În acele excursii, Bill începuse să caute un spațiu pentru un al doilea magazin de cărți rare, unul amplasat undeva pe coastă. Închiriară o căsuță pe plaja Kennewick, pentru ca Bill să poată petrece mai mult timp vizionând diverse proprietăți.

   Așa o cunoscuse pe Alice Moss, care lucra ca agent imobiliar la agenția Coast Home Realty.

   Se logodiseră în ultimul an de liceu al lui Harry și, când Harry plecă la facultate, tatăl lui se mutase deja definitiv în Maine, căsătorindu-se cu Alice și cumpărând o casă în stil victorian, care avea nevoie de renovare și pe care o botezase Doamna Gri.

   Partenerul lui de afaceri, Ron Krakowski, administra magazinul din New York, iar Bill împreună cu Alice deschiseră cel de-al doilea magazin în satul Kennewick, nu departe de casă.

   Vacanța de vară dintre anul întâi și al doilea fu singura pe care Harry o petrecu în întregime în Maine împreună cu tatăl lui și cu noua lui soție.

   Alice, care nu fusese niciodată căsătorită și nu avea copii, fusese extaziată, transformând unul dintre dormitoarele de oaspeți în ceea ce, probabil, își închipuia că ar trebui să fie camera unui tânăr.

   Vopsise pereții într-un grena-închis și cumpărase mobilă de la L.L. Bean ce părea mai potrivită într-o cabană de pescuit. Ba chiar înrămase un poster original al filmului Marea evadare, pentru că Harry îi mărturisise la un moment dat că era filmul lui preferat. Fusese recunoscător pentru amenajarea camerei, dar se simțea oarecum inconfortabil în ea.

   Tatăl lui, după cum îi era obiceiul, călătorea prin țară căutând cărți la licitații, pe la tot felul de moșii și prin talciocuri. Harry rămânea singur cu Alice, care își dădea toată silința să o înlocuiască pe mama lui, gătindu-i tot timpul, dereticându-i prin cameră, împăturindu-i hainele cu meticulozitate.

   Era cu 13 ani mai tânără decât tatăl lui, adică cu exact 13 ani mai în vârstă decât Harry, deși arăta tânără pentru vârsta ei. Cu toate că locuise toată viața pe coasta din Maine, evita soarele din pricina tenului alb, iar pielea ei era netedă, aproape luminoasă. Singurul sport pe care îl practica era înotul, fie la piscina din oraș, fie în ocean, când era destul de cald. Avea un apetit foarte bun, bea pahare întregi cu lapte integral, de parcă ar fi fost adolescentă, și nu era nici slabă, nici grasă, dar avea forme, niște șolduri late, talie îngustă și picioare lungi care se subțiau spre glezne ca de fetiță.

   În vara aceea, vremea fusese caldă și umedă, iar în casă nu exista o instalație centralizată de aer condiționat.

   Alice petrecuse lunile iulie și august în niște blugi tăiați și într-un costum de baie gri-deschis, fără să își dea seama de efectul pe care îl avea asupra fiului ei vitreg adolescent.
   Era înzestrată cu o frumusețe bizară, ochii prea depărtați unul de altul și o piele atât de albă, încât se vedea lesne sub ea rețeaua de vinișoare albastre. Asta îi amintea lui Harry de una dintre acele rase extraterestre atrăgătoare din Star Trek, o femeie frumoasă care se întâmpla să aibă piele verde, să zicem, sau încrețituri pe frunte. Era din altă lume.

   Harry se afla permanent într-o stare de confuzie ce se traducea într-un tumult sexual, gândindu-se obsesiv cu vinovăție la Alice. Și atitudinea ei maternă față de el (asigurându-se că avea destul de mâncare, că se simțea confortabil) făcea atracția asta cu atât mai deranjantă.

   După acea primă și singură vară petrecută în Kennewick, Harry făcuse în așa fel încât să își petreacă vacanțele fie în vizită la prieteni, fie rămânând la New Chester, ocupat cu diverse cercetări pentru vreunul dintre profesorii lui.

   Își vedea tatăl destul de des, datorită faptului că acesta își petrecea în continuare destul timp în New York, întâlnindu-se cu Ron Krakowski, negociind achiziții și vânzări. New Chester era la mai puțin de două ore distanță de oraș cu trenul.

   - Ar trebui să vii în Maine mai des, îi spusese tatăl lui recent.

   Se uitau împreună prin noul lot de cărți sosit la Librăria Housing Works din Soho.

   - I-ar face plăcere lui Alice.

   Bill îi spunea rar pe nume, ca și cum, dacă ar fi făcut-o, i-ar fi întinat cumva memoria mamei decedate a lui Harry.

   - O să vin vara asta, promise Harry. Ce mai face?

   - Cum o știi, zise tatăl lui. Prea tânără pentru mine, probabil.

   După o pauză adăugă:

   - E o femeie loială. Să știi că am avut noroc, de două ori.

   Camera (camera lui Harry) arăta aproape la fel ca atunci când o decorase Alice prima oară, cu 3 ani în urmă. Diferența majoră consta în faptul că biblioteca goală, pe care i-o pusese la dispoziție inițial, fusese umplută cu o serie de romane polițiste, ediții princeps, ale tatălui său, iar parte de sus a dulapului fusese acoperită de fotografii înrămate, probabil selectate de Alice. Majoritatea erau cu Harry și cu tatăl lui, dar una dintre ele îi înfățișa pe părinții lui, o fotografie pe care nu o mai văzuse niciodată și care data de pe vremea când se întâlniseră prima oară, pe la începutul anilor `80; cei doi stăteau împreună pe un balcon, fiecare ținând o țigară între degete. Erau cam de aceeași vârstă pe care o avea Harry acum și, cu toate astea, arătau mai maturi cumva, mai sofisticați.

   Harry se simțea de parcă abia ieșise din adolescență și știa că așa și arăta.

   Era înalt și foarte slab, cu un păr închis și des care îi venea pe frunte.

   Kim îl poreclise cu afecțiune „aracul”. La petreceri, fetele îl complimentau uneori, cu invidie, pentru pomeții și genele lui.

   - Harry.

   Era Alice, chiar dincolo de prag. Îi șoptise numele, iar el tresări.

   - Scuze, n-am știut dacă vrei ceai sau cafea, așa că am adus și una, și alta.

   Făcu un pas în încăpere, cu câte o cană în fiecare mână.

   - Ambele au lapte și zahăr. E bine așa, nu?

   - Mulțumesc, Alice. Da, e în regulă.

   Luă cafeaua; nu voia să bea prea multă, având în vedere că își dorea cu adevărat să doarmă. Singurul fapt de a se afla în această casă deja îl epuizase.

   - E în regulă dacă trag un pui de somn? Nu prea am dormit azi-noapte.

   - Desigur, zise Alice, trăgându-se înapoi. Dormi cât vrei.

   După ce închise ușa, luă o gură de cafea, apoi se descălță și își scoase cureaua de la pantaloni și se băgă sub plapumă, mintea fiindu-i bântuită de imagini nedorite cu tatăl său în ultimele clipe de viață ale acestuia.

   Avusese oare o moarte instantanee, fără să își dea seama ce i se întâmplă? Poate că suferise un atac de cord sau un anevrism și de aceea căzuse?

   Harry deschise ochii. Deja renunțase la ideea de a mai dormi. Nu mai putea să se gândească la tatăl lui.

   Sentimentul unei experiențe ireale puse stăpânire pe el, acela pe care îl trăiești uneori când te întorci după două săptămâni dintr- altă țară, iar excursia se transformă dintr-odată în miraj, de parcă nici nu s-ar fi întâmplat. Așa se simțea el acum, privind în urmă la cei 4 ani de facultate. Anii aceia, grupul lui restrâns de prieteni, Kim Petersen, profesorii cu care interrelaționase erau risipiți acum, permanent, ca o vază ornată ce se sparge într-o sumedenie de bucățele. Tatăl lui dispăruse, de asemenea, vitregindu-l de familie; nu îi mai avea decât pe Alice și câțiva veri la care ținea, dar cu care avea foarte puține în comun.

   Stătea lângă pat, neștiind ce să facă în continuare. Alice dădea cu aspiratorul; putea auzi zumzetul familiar de undeva din acea casă.

   Îi sună telefonul. Paul Roman, cel mai bun prieten al lui de la facultate. Îl va suna înapoi; ultimul lucru pe care voia să îl facă acum era să vorbească cu cineva. În schimb, se duse la fereastră și o întredeschise ca să lase să intre un pic de aer.

   Privi peste coroanele copacilor de un verde-aprins. Se vedeau turla clopotniței bisericii congraționale și acoperișul cu țigle al Hanului Orașului, iar, în parte, o porțiune din Oceanul Atlantic, plumburiu sub cerul înnegurat. O tânără cu părul negru prins într-o bentiță mergea încet în lungul străzii. Harry urmări cu privirea cum femeia încetini vizibil în dreptul casei, ridicându-și ochii spre ferestre. Din instinct, se retrase în dormitor.

   În micuțul orășel Kennewick, unde bârfele circulau cu viteza luminii, probabil că veste morții tatălui său se răspândise deja.

   Îi sună din nou telefonul. Era Gisela, o altă prietenă de la facultate. În mod clar, vestea ajunsese și la urechile prietenilor lui de la școală.

   Moartea tatălui său chiar se întâmplase. Ținea telefonul în mână, știind că va trebui să își sune înapoi unul din prieteni, dar nu era în stare să își miște degetele. Sunetul aspiratorului se auzea acum mai aproape.

   Se așeză pe podeaua din lemn masiv și se sprijini de perete, legănându-se înainte și înapoi, tot fără să plângă.

2

ATUNCI

   Alice Moss avea 14 ani când s-a mutat în Kennewick, Maine.

   Mama ei, Edith Moss, după ce, într-un final, a încasat cecul de despăgubire de la fabrica Saltonstall, s-a mutat împreună cu fiica ei dintr-o garsonieră situată în centrul orașului Biddeford într-o casă din satul Kennewick.
   Mama îi spusese lui Alice că, dat fiind că aveau bani și o casă pe care să o considere a lor, într-un oraș drăguț, sosise vremea ca fata să înceapă să se poarte ca o domnișoară. Alice era fericită doar pentru că era mai aproape de ocean. Ea spunea că nu îl mai văzuse niciodată până acum, deși Biddeford, situat la mai puțin de 35 de kilometri la nord de Kennewick, se afla tot pe țărmul mării.

   - Desigur că ai mai căzut oceanul, îi spuse mama ei. Obișnuiam să te duc tot timpul la plajă, când erai mică.

   - Nu-mi aduc aminte.

   - Alice Moss, ba bineînțeles că îți aduci aminte. Pe atunci ți-era frică de pescăruși.

   Imaginea pescărușilor îi declanșă o amintire.

   Alice și-o închipui pe mama ei hrănindu-i veselă cu fulgi de porumb, în timp ce cârduri întregi din acele păsări murdare roiau în jurul lor. Își mai amintea și senzația de usturime a pielii arse de soare și firicele de nisip care se lipeau de marginea cutiei sale de suc.

   Cu toate astea, mamei îi spuse:

   - Nu-mi amintesc nimic din toate astea. Trebuie să fi fost altă fetiță pe care ai avut-o.

   Mama ei râse, dezvelindu-și dinții strâmbi, pătați.

   - Ei bine, acum poți să mergi la plajă de una singură oricând ai chef. Dă-te și tu mare cu corpul ăla al tău.

   Edith făcu un gest rapid cu mâna spre sânii fiicei sale, gata-gata să o prindă de unul din ei, dar Alice se trase înapoi înainte să o atingă.

   - Scârbos, mamă, zise ea și plecă din bucătărie.

   Fericirea mamei sale, de când încasase banii de despăgubire, fusese cam greu de suportat. Explozia boilerului aproape o omorâse, dar când primise cecul, dansase prin apartamentul lor ca o adolescentă, apoi ieșise în oraș, și își cumpărase un cartuș din țigările preferate, plus o sticlă de vodcă Absolut.

   Alice era îngrijorată că mama ei va cheltui toți banii cât ai bate din palme, făcând chestii stupide ca, de exemplu, să-și ducă toate prietenele într-o croazieră sau să își ia o mașină sport nou-nouță, dar după acea vodcă scumpă și țigări, nu și-a mai cumpărat decât câteva haine noi, după care a anunțat-o pe Alice că se vor muta din Biddeford într-un oraș foarte drăguț numit Kennewick.

   Alice s-a arătat consternată, dar nu s-a opus aceste decizii, mai cu seamă când a aflat că în casa pe care urmau să o închirieze va avea propriul ei dormitor și baie. Asta compensa faptul că își lăsa în urmă prietenii și trebuia s-o ia de la capăt într-un liceu nou. Și casa era destul de drăguță, cu ferestre mari și podele din lemn în locul mochetei pătate, care mirosea a țigări.

   S-au mutat la sfârșitul lui mai și Alice a avut toată vara la dispoziție să facă orice a vrut.

   În Biddeford nu aveai unde să ieși decât la restaurantul Earl`s Famous Roast Beef și la pista de role, dar aici putea să facă o plimbare până la plaja Kennewick, o porțiune lungă și nisipoasă, aglomerată de turiști cât ținea vara. Și, chiar dacă recunoscuse în sinea ei că mai văzuse oceanul până atunci, tot se simțea de parcă l-ar vedea pentru prima dată. Când soarele strălucea pe cer, apa clară și rece sclipea, arătând aproape ca în acele poze cu peisaje tropicale.

   De Ziua Eroilor s-a dus pentru prima dată singură până la apă. Plaja era ticsită de oameni, în special familii, dar și de o mulțime de adolescenți, băieți musculoși și fete slăbuțe în bikini. Pe sub pantalonii scurți de blugi cu talie înaltă și tricoul Ocean Pacific, Alice purta un costum de baie dintr-o bucată, de un roșu-închis, care îi era un pic prea strâmt. Îl cumpărase cu o vară înainte ca să înoate în piscina supraterană a prietenei sale, Lauren, dar mama ei nu i-l spălase decât rareori și se decolorase în jurul cusăturilor de la clorul din apa piscinei.

   În acea primă zi pe plajă, s-a plimbat pe țărm, cu sandalele în mâini, plăcându-i senzația nisipului ud ce i se scurgea printre degete. Dar n-a înotat deloc.

   Câteva zile mai târziu, Alice și-a cumpărat două costume de baie noi, din proprii ei bani, de la un magazin de cadouri de pe Route 1A. Unul era alcătuit dintr-un bikini negru pe care nu era sigură că o să-l poarte vreodată, iar altul, un costum verde dintr-o bucată, destul de anost, dar cu despicături înalte pe șolduri. Și-a mai cumpărat și o geantă de paie, un prosop și ulei de soare Coppertone.

   A început să se ducă la plajă zilnic, dezvoltând o rutină strictă. Și-a dat repede seama că nu îi plăcea defel să stea la soare. O mânca pielea și nu se bronza; pielea ei albă doar se ardea sau se alegea cu tot felul de erupții cutanate oribile.

   A schimbat uleiul de soare cu o cremă cu protecție UV, cu cel mai mare grad pe care l-a găsit, și în fiecare dimineață de vară, după ce făcea duș, se dădea cu un strat gros de cremă solară pe tot corpul. O făcea să se simtă protejată complet. Apoi își umplea traista cu un sendviș cu ton, un termos cu limonadă Country Time și cu unul dintre romanele de dragoste ale maică-sii și pleca să își petreacă ziua pe plajă.

   Își întindea prosopul imens, asigurându-se că pune pietricele pe fiecare colț al acestuia, ca să nu îl ia vântul. Ședea și își citea romanul de dragoste, luând din când în când câte o pauză ca să se uite la ceilalți oameni cum joacă frisbee sau cum se aruncau în apă și ieșeau din apă. Nimeni nu o aborda vreodată, dar, din când în când, îi mai surprindea pe puști sau chiar pe unii adulți aruncându-i ocheade. Nu conta dacă era doar în costumul de baie sau dacă era o zi mai răcoroasă și purta pantaloni scurți și un tricou, dar i se părea că asemenea reacții sunt mai dese când purta slipul negru.

   În fiecare zi, înainte de prânz, se ducea să înoate o singură dată, forțându-se să pășească, fără ezitare, direct în apa care o îngheța până în măduva oaselor. Și-a dat seama că, dacă rămâi în apă, înotând întruna cel puțin două minute, îți amorțește pielea și nu mai simți frigul. Apa cu salinitate crescută a oceanului o susținea la suprafață mult mai ușor decât apa din piscina lui Lauren și, dacă își punea brațele sub cap, putea să facă pluta și să privească cerul.

   Înota doar o dată pe zi din cauză că îi lua foarte mult să se usuce, asigurându-se că niciun fir de nisip nu ajungea pe prosopul ei. Apoi își mânca sendvișul, își bea limonada și se întorcea la cartea ei.

   Mama a însoțit-o pe Alice la plajă doar o dată pe timpul verii.

   Într-o sâmbătă de la sfârșitul lui iulie, Edith se trezise devreme, făcuse un duș și se machiase, pentru că o aștepta pe prietena ei, Jackie din Biddeford, să vină în vizită în timpul zilei. Dar Jackie sunase și anulase vizita.

   - De parcă i-am cerut să traverseze jumătate de stat, zise Edith după ce încheie convorbirea telefonică. E doar la două orașe mai încolo, ce dracu`. Tu ce faci azi, Al?

   - Plajă.

   - Desigur, plajă. Ar trebui să merg cu tine doar ca să verific dacă tu chiar te duci acolo. Cum se face că te duci la plajă în fiecare zi, iar pielea ta e albă ca varul?

   - Mă dau cu cremă.

   - Când eram de vârsta ta, eu mergeam la plajă tot timpul și mă făceam ca tuciul. Ei bine, poate că de data asta chiar o să vin cu tine, doar dacă nu te deranjează.

   - Hai și tu. O să mai fac un sendviș.

   Lui Edith îi luă o eternitate să se pregătească.

   Jumătate din lucrurile ei se aflau încă în cutii și pierdu timp vânzolindu-se încolo și-ncoace, căutându-și costumul de baie perfect, care se dovedi a fi unul întreg, cu imprimeu leopard, ce îi expunea mare parte din piept; pielea ei părea tăbăcită, plină de pistrui închiși la culoare. Costumul îi lăsa la vedere și brațul stâng, zbârcit și plin de cicatrice după accidentul de la fabrica de hârtie.

   - Cred că sunt gata, Al. Pot să aduc o sticlă de vin la plajă, sau nu se cade?

   - Îți pun puțin în termos, dacă vrei, zise Alice, deja deschizând ușa frigiderului unde ținea mama ei sticlele de roze Mateus.

   Era aproape amiază când se așezată în cele din urmă pe nisip, fiecare pe prosopul ei.

   Era o zi perfectă, singurii nori vizibili fiind niște smocuri zdrențăroase la orizont. Aerul era înțesat de mirosul oceanic, dar și de loțiune pentru bronzat, și ici-colo se mai simțea câte un iz de țigară plutind în briza ușoară.

   Alice se apucă de citit; ajunsese din nou la jumătatea cărții Dantelă de Shirley Conran. Mama ei își deschise propria carte, dar nu se uita la ea. Era agitată și neliniștită și începu să bea din termosul cu vin.

   - Vrei să ne plimbăm? întrebă ea după o vreme.

   - Sigur, zise Alice.

   Merseră de-a lungul plajei până la capăt și înapoi, Edith ținându-și șalul pe umeri.

   - Ai grijă, Al, e un pescăruș, o tachina ea încontinuu pe Alice, înghiontind-o în umăr.

   - Nu-mi mai e frică de pescăruși, zise Alice.

   - Carevasăzică, îți amintești totuși de pescăruși.

   - Nu. Tu mi-ai spus că mi-era frică de ei. Nu-mi amintesc excursiile alea, asta, dacă chiar au existat.

   Când se întoarseră la prosoapele lor de plajă, Alice se încinsese, iar ceafa îi era leoarcă de sudoare.

   - Vrei să înoți? o întrebă ea pe mama ei.

   - Dumnezeule, nu, e frig.

   Alice se duse singură, înotând până dincolo de locul unde se spărgeau valurile, ca să se poată întinde pe spate și face pluta. Închise ochii și privi micile explozii de culoare din spatele pleoapelor; dacă se lăsa destul de mult pe spate și își scufunda urechile în apă, nu mai auzea decât răgetul mut al oceanului.

   Când se întoarse la mama ei, un bărbat mai în vârstă stătea în picioare în fața ei, cu picioarele depărtate și mâinile pe șolduri. Purta un șort de baie negru, scurt, deasupra coapselor. Avea părul pieptănat cu cărare pe mijloc și tâmplele încărunțite. Deși în formă, era clar că avea o postură extrem de țeapănă, controlându-și abdomenul.

   - Alice, el e Jake, zise Edithe, mijind ochii în lumina soarelui.

   - Salut, Alice, o salută bărbatul, transferându-și o țigară aprinsă din mâna dreaptă în cea stângă ca să dea noroc cu ea.

   Purta ochelari de soare cu lentile reflectorizante. Alice se întreba dacă bărbatul îi privea corpul din spatele acestora. Când îi dădu drumul la mână, se aplecă și își ridică prosopul pe care îl folosea să se usuce, înfășurându-și trupul în el.

   - Mama ta... începu Jake.

   - Jake m-a ajutat să deschid cont la banca locală. Așa am luat ceasul ăla cu radio, cel din bucătărie.

   - Aha, zise Alice.

   Își uscase părul și se așezase pe marginea prosopului ei, fiind atentă și își țină pe nisip picioarele ude.

   Bărbatul pe nume Jake se așeză pe vine. Edith se sprijini într-un cot. Își aprinsese și ea o țigară, ținând-o între degete, căldura emanată de vârful acesteia făcând să se unduiască aerul torid.

   - Tocmai îi spuneam mamei tale, zise bărbatul, că mi-ar face plăcere să vă fac turul orașului Kennewick. Din perspectiva unui localnic get-beget. Cele mai bune scoici prăjite etc.

   Probabil că Alice se strâmbă, pentru că bărbatul izbucni în râs.

   - Bine, în cazul ăsta, cel mai bun loc cu înghețată.

   - Sigur, zise Alice și se trase un pic mai departe pe prosopul ei.

   Bărbatul își întoarse atenție spre Edith.

   Alice se lăsă pe spate și se concentră asupra senzației soarelui dogoritor care îi usca picăturile de apă de pe față. Aproape că le putea simți cum se evaporă, lăsând în urmă minuscule sedimente de sare.

   - Bine, atunci, rămâne stabilit, zise bărbatul și Alice deschise ochii.

   El se ridicase din nou în picioare, blocând razele soarelui. Nu arăta chiar rău, gândi Alice. Arăta ca un bărbat dintr-o reclamă la țigările Newport.

   Jack se lăsă iar pe vine, șortul de baie de pe el strângându-se în jurul zonei intime, astfel încât Alice putea să-i vadă umflătura organelor genitale. În schimb, ea se uită la ochelarii lui, de un albastru-argintiu în lumina puternică a soarelui.

   - Alice, sunt încântat de cunoștință. Dacă mai crești un pic, sexul opus n-o să aibă nicio șansă.

   - Asta îi zic și eu, întări Edith. Tot timpul. Să nu crești mare. Nu merită.

   Bărbatul se ridică, el și mama ei râzând în felul acela vădit fals în care își manifestă uneori oamenii mai în vârstă amuzamentul. Jack își luă la revedere și se depărtă, fără a renunța la postura rigidă, de parcă ar putea sucomba dacă ar lăsa aerul să îi iasă complet din piept.

   Edith își stinse țigara - marca pe care o fuma bărbatul, nu ea - în nisip și zise:

   - Ce părere ai despre Jake?

   O întrebase nerăbdătoare, cu vocea cam subțiată, și Alice își dădu seama deodată că întâlnirea asta fusese oarecum aranjată, că bărbatul și mama ei nu dăduseră din întâmplare nas în nas pe plajă, sau, dacă așa se întâmplase, se mai întâlniseră până atunci. Și nu doar la bancă.

   - Părea cumsecade, zise Alice.

   - E un bărbat de succes, răspunse Edith, pescuind o țigară din geanta pe care o luase cu ea.

   Alice se întinse din nou. Era îngrijorată că nu se dăduse cu destul cremă pe față în dimineața aceea, așa că își trase prosopul peste cap. Îi plăcea să-l simtă pe față, umed și răcoros.

   Se gând la bărbatul pe care îl întâlnise mama ei. Era bătrân și un pic plictisitor, dar deloc rău. Pe când Edith era muncitoare la fabrica de hârtie și mamă singură, se văzuse nevoită să iasă la câteva întâlniri cu un administrator din construcții care purta tricouri fără mâneci și avea alunițe groase pe umeri și pe gât. Acum, că nu mai trebuia să muncească și locuia într-un oraș drăguți precum Kennewick, Edith putea să iasă cu bărbați care lucrau în bănci și cărora le păsa de aspectul fizic.

   Așa funcționa lumea. Măcar atâta lucru aflase și ea din cărțile pe care le citea. Fetele bogate se căsătoreau cu băieți bogați, iar viețile lor erau mai bune. Simplu ca bună ziua.

   Nu-l putea vedea, dar un nor trebuie să fi trecut prin dreptul soarelui, pentru că simți pe pielea o răcoare subită. Se ridică prea brusc și ameți ușor. Își dădu seama că probabil adormise.

   Oamenii se împuținaseră pe plajă, și mama ei strângea lucrurile.

   - Gata de plecare, Al? întrebă ea.

3

ACUM

   Harry nu mai putu adormi în după-amiaza aceea.

   Se tot gândea la trecut, la perioada care urmase după ce mama lui pierduse lupta cu cancerul și la furia imensă pe care o simțise, pe vremea aceea fiind un adolescent irascibil și agresiv.

   - Ne avem unul pe altul acum, zisese Bill după înmormântare. E important să ne amintim ce avem, nu ce-am pierdut.

   - Cum zici tu, răspunsese Harry, fără să îl privească în ochi, și tatăl lui nu insistase prea mult.

   Totuși, vorbele tatălui i se imprimaseră în minte lui Harry în anii care urmaseră. Îi era dor de mama lui constant, dar se simțea apropiat de tatăl lui, un om studios și discret. Alcătuiau o familie cu doi membri. Nici pe departe suficient, dar asta era situația.

   „Și acum am rămas o familie cu un singur membru” gândi Harry.

   Aspiratorul se oprise și Harry ieși din camera lui, coborî scările, tușind intenționat când ajunse la parter, ca să nu o sperie pe Alice. Intră în camera de zi imensă din față, o zări întinsă pe una din canapele cu brațul peste ochi, ca și cum ar fi avut o durere de cap.

   Dădea să facă stânga-mprejur, când ea zise:

   - Harry, intră. Hai să vorbim.

   - E-n regulă. Dormi liniștită.

   - Nu, nu. Hai încoa`.

   Harry se așeză pe marginea celui mai vechi fotoliu din încăpere, adus acolo din apartamentul din Manhattan, și zise:

   - Ți-a mai spus poliția ceva în plus?

   - Nu, doar o să facă o autopsie completă.

   - Mi se pare ciudat să fi căzut.

   - Se poate să se fi întâmplat altceva. Poate că a suferit un infarct.

   - Crezi?

   - Pentru mine are mai mult sens decât să fi alunecat dintr-odată de pe potecă și...

   - Plouase?

   - Ăăă, cu câteva zile în urmă, cred, dar nu cred că poteca era încă alunecoasă. O să aflăm mai multe după autopsie. O să fie important și pentru tine, Harry, dacă, spre exemplu, avea probleme cardiace.

   - Ah, ai dreptate, zise Harry.

   Nu îi trecuse prin cap, că moartea tatălui său, la o vârstă timpurie, ar putea fi un semn prevestitor și pentru el; desigur, dacă fusese o moarte naturală.

   Se mușcă de interiorul obrazului, un tic vechi ce îi reapăru dintr-odată; se întreba dacă i-ar păsa de faptul că un doctor i-ar spune că tatăl lui suferea de vreo maladie coronariană cu potențial transmisibil descendenților. Încercă să simtă ceva (vreo temere pentru propriul viitor), dar nu fu în stare. Ce conta?

   Alice se trase ceva mai în față pe canapea.

   - Tatăl tău era chiar entuziasmat de venirea ta aici în vara asta. Vorbea des despre asta.

   Harry, neîncrezător în propria voce, încuviință din cap, iar Alice întrebă imediat:

   - Cum a fost cafeaua? Așa cum îți place?

   - Ah, a fost în regulă, răspunse Harry, apoi adăugă repede: mai mult decât în regulă. A fost foarte bună.

   - Mulțumesc, zise Alice, punându-și palmele pe genunchi, de parcă se pregătea să se ridice, și Harry adăugă:

   - Nu te ridica. N-am vrut să te deranjez.

   Se ridică în picioare.

   - Poate o să fac o plimbare sau altceva.

   - Bine, Harry, sună plăcut, zise ea. Dacă e John la magazin, poate treci pe acolo să îl saluți. Amândoi speram că o să poți da o mână de ajutor. John n-o să poată să...

   - Da, desigur, zise Harry.

   Privirea lui Alice se fixă pe fereastra logiei.

   - Se întunecă târziu zilele astea, zise ea. Du-te să te plimbi.

   Afară, Harry ieși de pe alee și coti la stânga pe strada York, îndreptându-se spre cele câteva afaceri care constituiau satul Kennewick. Magazinul tatălui său era încadrat de o florărie și de o prăvălie de înghețată; toate 3 împărțeau spațiul unei clădiri din cărămidă cu n singur etaj, care fusese la un moment dat sediul unei fabrici de cherestea.

   Harry se uită prin fereastra de sticlă fumurie, pe care erau scrise cu vopsea cuvintele CĂRȚILE RARE ACKERSON. Înăuntru era întuneric (mici urmă de John richards, asistenul vârstnic al tatălui său), dar era destulă lumină pentru a observa că interiorul era ticsit cu foarte multă marfă, cu vrafuri de cărți aliniate la marginea rafturilor pline. O mișcare bruscă îl făcu pe Harry să tresară.

   Era Lew, o pisică rasa Maine Coon, care locuia în magazin. Lew țâșni pe vitrina ferestrei, plecându-și capul și frecându-și urechile moțate de ediția princeps a romanului Peyton Place.

   Harry spera că pisica nu fusese complet uitată de la moartea tatălui său. O va întreba pe Alice despre asta.

   O luă spre este, trecând prin fața minimarketului Cumberland Farms, apoi o luă pe strada Old Post spre plaja Kennewick.

   Știa că urma același traseu pe care cel mai probabil o luase și tatăl său ca să ajungă la poteca de pe faleză, dar se simțea împins s-o ia într-acolo, spre ocean. Nu luase încă decizia de a merge pe acea potecă și de a încerca să dibuiască vreun semn în locul unde căzuse tatăl lui. Pentru moment, voia doar să își miște picioarele și să fie departe de casă.

   Strada Old Post îl duse pe Harry la strada Sohier. Kennewick era compus din 4 secțiuni distincte: centrul Kennewick, în prezent dispersat îndeosebi de-a lungul Route 1A; satul Kennewick, cu cele mai vechi clădiri din oraș; plaja Kennewick, cu chirii convenabile și locuri de camping; și portul Kennewick, cea mai exclusivistă zonă a urbei, presărată cu vile părăginite și cu cele mai mari hoteluri din stațiune.

   Harry rămase pe strada Sohier și ajunse la plaja lungă de 1 kilometru, mărginită de strada Micmac, parcarea cu plată de-a lungul fâșiei înguste de trotuar. Plaja în sine era pe jumătate nisipoasă, pe jumătate acoperită cu pietre, mai largă la reflux, dar redusă la o fâșie îngustă la flux.
   Înaintă de-a lungul trotuarului și găsi casa cu țigle gri pe care el și tatăl lui o închiriaseră pentru o lună întreagă, în vara când tatăl lui decisese să deschidă un magazin în Maine. Arăta dezolant acum, dar sezonul estival era încă la început. Doar câteva dintre imobilele de închiriat aveau maini parcate în față, iar plaja era în mare parte pustie.

   Era exact momentul dintre flux și reflux, apa fiind mai liniștită decât o văzuse Harry vreodată, ca o oglindă. O camionetă hurui pe lângă el, șoferul uitându-se la Harry de sub o șapcă Sea Dogs decolorată de soare.

   Decise să meargă la Farul Buxton Point.

   Se tot gândea la vara aceea cu tatăl lui, cum petrecuse atât de mult timp cu Alice Moss, agentul imobiliar care îi arătase proprietăți comericale din zonă. Lui Harry îi plăcuse ideea ca tatăl lui să deschidă un magazin nou, că profita de ocazia de a pleca din New York pentru a se stabili mai aproape de locul în care crescuse.

   Și o plăcuse și pe Alice. Pentru un agent imobiliar, era foarte discretă, cu o atitudine rezervată. Era o blondă cu picioare lungi, dar nu se machia țipător, nu conducea vreun Lexus alb și își purta unghiile nedate cu ojă, tăiate scurt. Harry nu fusese foarte atent la toate aceste trăsături, în schimb, tatăl lui le observase și i le pomenise în repetate rânduri.

   Privind retrospectiv, era clar că Alice Moss îi căzuse cu tronc tatălui, care avea nevoie de părerea fiului, temător că Harry ar putea să respingă ideea unei relații. Abia pe la sfârșitul verii, după ce își făcuseră bagajele și se înapoiau cu mașina la New York, unde Harry urma să înceapă ultimul an de liceu, recunoscuse Bill că se înfiripase o legătură amoroasă între el și Alice.

   - Mă bucur pentru tine, tată. Îmi place Alice.

   Tatăl lui se simțise extrem de ușurat. Umerii i se relaxaseră și începuse să vorbească despre Alice, despre câte aveau în comun, având în vedere că amândoi își pierduseră părinții de tineri, și cum amândoi simțeau că nu reușesc să țină pasul cu această lume nouă, modernă.

   Harry chiar nu avea avusese nicio problemă ca tatăl lui să se vadă cu Alice, dar în octombrie, ea veni în vizită la Bew York, iar prezența ei în apartament încă plin cu atât de multe lucruri ale mamei lui îl deranjase. Alice era veselă, spunându-i de mai multe ori lui Harry cât de important era pentru ea faptul că băiatul își dăduse binecuvântarea.

   Deodată, Harry se trezi la Buxton Point, la marginea parcării ce înconjura farul alb cu vârf roșu, un monument istoric și singura atracție turistică de seamă din Kennewick. Dădu ocol reședinței custodelui și porni înapoi spre plaja Kennewick.

   Mergea de mai bine de o oră, soarele fiind acum atât de jos pe cer, încât arunca umbre lungi pe plajă. Cu toate astea, subit, luă decizia să parcurgă tot drumul până la portul Kennewick de-a lungul falezei.

   Harry ținu strada Micmac, îndreptându-se spre sud. Când părăsea plaja, Micmac începea să cotească și să se unduiască, prilejuind la răstimpuri priveliști spre ocean, pe deasupra stâncii. Terenurile caselor era mai late, casele, mai mari, majoritatea vechi, dar mai răsărise ici-colo și câte o vilă nouă, o monstruozitate care semăna mai degrabă cu un hotel decât cu o locuință particulară.

   La un moment dat, fu nevoit să se întoarcă o bucată de drum, dar, în cele din urmă, intrând printre pinii înțepători, Harry găsi poteca ce ducea la capătul nordic al traseului de promenadă de pe faleză. Părea mai îngustă decât și-o amintea, tufe de măceșe și ilex agățându-i-se de picioare, și se întrebă dacă mai era umblată. Ajunse la poteca de pe faleză, a cărei priveliște dădea, peste țărmul pietros, spre plaja în formă de semilună a portului. Aceasta era plimbarea obișnuită a tatălui lui și cea cu prilejul căreia își încheiase viața.

   Harry merse jumătate de kilometru, încet, uitându-se atent după vreun indiciu, oricât de mic, al locului unde, mai exact, căzuse tatăl lui. Se întreba dacă va găsi locul respectiv împrejmuit cu bandă de poliție, dar respinse numaidecât ideea. Nu era scena vreunei crime. Fusese un simplu accident.

   Luă o pauză și se așeză pe una dintre băncile din lemn de pe potecă. O plăcuță metalică aplicată pe ea anunța că fusese amplasată acolo în memoria lui Blanche Audet, decedată în 1981.

   Telefonul lui Harry vibră în buzunarul blugilor, dar îl ignoră. Rămase pe bancă până i se făcu frig, trăgându-și puloverul pe el, apoi mai zăbovi o vreme.

   Când se ridică, într-un final, avea picioarele înțepenite. Își ieșise din formă, își dădu el seama, având în vedere că își petrecuse tot semestrul trecut scriindu-și lucrarea de diplomă, aplecat asupra laptopului. Nu mai înotase și nu mai jucase squash încă dinainte de crăciun.

   Își verifică telefonul. Mai mulți prieteni de la facultate îi dăduseră mesaje sau îl sunaseră. Își băgă telefonul la loc în buzunar, simțind o furie irațională, nejustificată față de îngrijorarea lor. Țineau la el, dar lui Harry îi era groază de conversațiile inevitabile.

   Își trecu telefonul pe silențios și se hotărî să își îngheie plimbarea pe faleză înainte de a se întoarce la Doamna Gri.

   Urcă o pantă scurtă, apoi se aplecă pentru a trece pe sub crăcile unui copac îndoite de vânt, Ajunsese în cel mai înalt punct al promenadei și într-una dintre cele mai înguste porțiuni ale potecii. O pantă abruptă ducea la un mănunchi de pietre negre, verzi, lucioase, unde ajungea apa în timpul refluxului. Valurile se izbeau de stânci, aruncând în sus evantaie de spumă. Poteca era din pietriș bătătorit și din plăci de argilă. Nu era alunecoasă, dar nici complet plată.

   Continuă să meargă și aproape rată micul buchet legat și lăsat rezemat de rădăcina întortocheată a pinului alb.

   Se aplecă și ridică buchețelul; era făcut din viță-de-vie americană cu bobițe roșii, unele încă învelite în galben, care înfloreau toamna. Fuseseră legate laolaltă slab cu un fir lung de iarbă. Harry se uită la capetele tulpinilor de viță-de-vie; fuseseră rupte, nu tăiate. Cel care făcuse acest buchet, indiferent cine ar fi fost, acționase impulsiv, fără a folosi foarfece sau o sfoară adecvată.

   Era menit tatălui său? În acest loc alunecase? O va întreba pe Alice dacă știa exact locul în care căzuse. Deodată, părea important. O va întreba dacă ea lăsase buchetul acolo, dar se îndoia. Îl puse înapoi unde îl găsise.

   Era aproape întuneric când ajunse pe aleea Doamnei Gri. Se opri, întrebându-se dacă ar fi cu putință să intre neobservat în casă și să se ducă direct în dormitor. Adusese cu el de la facultate niște bourbon ieftin și se gândea că ar putea să bea până uita de toate și să rămână în starea aceea următoarele câteva zile.

   O lumină slabă răzbătea prin fereastra logiei, perdelele fiind trase.

   În loc să intre direct pe ușă, Harry tăia curtea scurtă din fața cei pe diagonală și se postă în fața ferestrei. Printr-o fantă dintre perdele putea să vadă prin camera de zi, până în bucătăria bine luminată, unde Alice se mișca de colo colo. Pe insula din mijloc erau un pahar de vin și un tocător încărcat cu legume, dar Harry urmărea felul în care se mișca Alice, unduindu-și ușor șoldurile de parcă ar asculta muzică.

   Ea se întoarse, își găsi paharul cu vin și luă o înghițitură prelungă. Fața îi era ușor distorsionată de geamul ferestrei, dar părea... era fericită? Nu, nu tocma, dar arăta oarecum împăcată, relaxată.

   Harry o mai privi o vreme, făcându-i-se din ce în ce mai frig, așteptând să vadă dacă femeii i se va schimba expresia facială. Dimpotrivă, Alice continua să se miște prin bucătărie, cu pas ușor, șoldurile mișcându-i-se în ritmul muzicii pe care Harry nu o putea auzi.

4

ATUNCI

   Edith și Jake s-au căsătorit vara următoare la primăria din Portland, Maine. Au participat și Alice, și unul dintre prietenii plictisitori de-ai lui Jake de la bancă.

   După nuntă, Edith și Alice s-au mutat în apartamentul cu 3 dormitoare al lui Jake, situat în partea de nord a plajei Kennewick, în apropierea farului. Cu excepția locului în care era amplasată, exteriorul clădirii nu impresiona cu nimic, o cutie cu 3 etaje, cu țiglă gri, împărțită în 4 spații locative cu suprafețe egale, fiecare având atribuite câte două locuri de parcare la subsol. Dar interiorul apartamentului era cu adevărat impresionant. Jake angajase un decorator de interior, astfel că totul arăta impecabil și strălucitor, cu o bucătărie plină de accesorii și de plante.

   Singurul lucru din casa lor închiriată de care îi era dor lui Alice erau podele de lemn, cu senzația pe care o simțea pe tălpile goale. Aici aveau o mochetă albă, groasă, imaculată, pentru că Jake avea o menajeră care venea săptămânal.

   Jake a instaurat regula de a nu se fuma în casă. El își fuma țigara pe terasa de de la etaj și insista ca Edith să procedeze la fel, chiar și când era ger.

   - Nu se așteaptă să faci curat prin casă? o întrebă Alice pe mama ei, când află despre menajeră.

   - Nu, zise Edith, de parcă o întrebase dacă e canibală. Bineînțeles că nu. Doar câștigă bani frumoși.

   Alice se întreba cu ce își va ocupa mama ei timpul liber pe care îl avea la dispoziție, acum, că nu mai trebuia să se ocupe de treburile casnice. De fapt, nu-și punea problema. Știa că va bea mai mult.

   Oare Jake știa ce metehne avea noua lui soție? Va vrea să divorțeze și vor trebui să părăsească acea casă elegantă?

   Până la urmă, s-a dovedit că Alice nu avea de ce să își facă griji.

   În primii 2 ani de căsnicie, Edith și-a petrecut diminețile făcând exerciții aerobice în camera de zi; Jake avea un aparat video, iar Edith investise bani într-o sumedenie de casete de aerobică. După-amiezile plănuia cina din seara respectivă, gătind după rețete complicate găsite în tot felul de cărți de bucate cu denumiri franțuzite.

   Când se întorcea Alice de la școală, mama ei era de obicei în bucătărie, uitându-se la vreo emisiune de după-amiază la televizorul montat pe dulap, pregătind ingredientele și bând un smoothie de fructe, dar Alice presupunea că băutura respectivă conține vodcă în proporție egală cu cantitatea de căpșune. De îndată ce intra Jake pe ușă, prepara băuturi adecvate, de obicei martiniuri și un Shirley Temple pentru Alice, și televizoarele se închideau.

   Până la cină, lui Edith i se împleticea limba în gură și abia ciugulea din mâncare. După cină, Alice trebuia să se ocupe de spălatul vaselor, deși Jake o ajuta de obicei aducându-i-le. Edith se retrăgea în camera de zi cu un coniac.

   - Am nevoie să mă relaxez un pic, zicea ea de fiecare dată.

   Pornea televizorul și își termina coniacul, apoi adormea.

   Pe Jake nu părea să îl deranjeze. O împingea cu tandrețe mai încolo pe canapeaua albă, apoi prelua controlul telecomenzii, găsind de obicei vreun meci pe care să îl vizioneze. Dacă Alice nu-și făcea temele în camera ei, se uita la televizor împreună cu el și, uneori, o lăsa pe ea să aleagă emisiunea.

   Dar cel mai des, Alice stătea în camera ei. Nu era vorba că n-ar fi vrut să se uite la televizor cu Jake. Îi plăcea la nebunie să se uite la televizor. Dar nu putea suporta să-și vadă mama leșinată pe canapea, cu gura întredeschisă, sforăind răgușit.

   Jake părea să nu observe, schimbându-i doar ocazional poziția când sforăiturile deveneau prea gălăgioase.

   Într-o seară, după ce Alice își terminase temele, venise în camera de zi. Jake se uita la hochei și Edith era cu fața în jos pe canapea, iar din gură i se prelingea un fir de salivă.

   - Scârbos, zise Alice, neputând să se abțină.

   Jake râse.

   - Mamei tale îi place să bea, zise el, de parcă tocmai îi înmugurise în minte gândul ăsta.

   - Te deranjează?

   - Nu foarte mult. Oamenii sunt cine sunt, nu crezi?

   - Presupun că da.

   - Ți-ai terminat temele?

   Jake aruncă o privire spre fotoliul gol și Alice își luă locul obișnuit, acceptând telecomanda de la tatăl ei vitreg.

   - Da, n-am avut multe. Doar algebră și puțin de citit.

   Alice mută canalul pe CBS. Se difuza serialul de comedie Sora mea Sam.

   - E totul în regulă la școală?

   Alice ridică din umeri.

   - Da, e în regulă.

   - Ți-ai făcut prieteni?

   - Gina.

   - A, da, Gina.

   Alice se întoarse spre Jake, care încă se zgâia la televizor; își ținea buzele lipite strâns una de alta, de parcă se concentra la ceea ce se întâmpla pe ecran. Alice presupunea că probabil îi pune întrebările acestea pentru că îl rugase Edith să o facă sau pentru că discutaseră asta împreună. Dar ce să discute? Despre faptul că, din câte se pare, Alice avea doar o prietenă la școală?

   Adevărul era că Alice ura Liceul Kennewick și pe elevii acestuia.

   Incidentul care născuse această ură avusese loc în primul ei an acolo, când cunoscuse un elev din ultimul an, pe nume Scott Morgan, pentru că aveau dulapurile unul lângă celălalt. Era un jucător de lacrosse cu un zâmbet drăguț și cu o acnee urâtă pe frunte. Când Alice îi spusese că e din Biddeford, el zisese că tatăl lui deținea o reprezentanță auto acolo și pomenise numele unei pizzeri pe care o știa și Alice. Ori de câte ori se întâlneau la dulapuri, o întreba invariabil: „Cum e Biddeford?”, de parcă ea încă ar fi locuit acolo.

   În prima zi caldă de aprilie, el îi spusese de o petrecere care urma să aibă loc pe plajă la miezul nopții.
   Lui Alice îi fusese ușor să se strecoare afară din casă; nici măcar nu trebuise să fie precaută pentru a nu face zgomot, de vreme ce știa că mama ei putea să doarmă în orice condiții. Purta niște pantaloni tăiați scurt și un hanorac lălâu și luase o sticlă de Sprite în care turnase vodcă de la mama ei: nu pentru că ar fi vrut să bea, ci doar pentru că obiceiul era să duci alcool la o petrecere.

   Când ajunse la zona de plajă pe care i-o indicase Scott, băiatul era singur acolo. Îi întinsese lui Alice o doză deschise de bere și zise:

   - Am mințit despre petrecere.

   - Cum așa?

   - Ca să te aduc aici singură.

   Erau la capătul sudic al plajei publice, aproape de locul de joacă și de o zonă de picnic umbrită de pini.

   Merseră până la cea mai întunecată bancă și începură să se sărute, mâinile lui Scott bâjbâind imediat pe sub hanoracul lui Alice și trăgând de fermoarul pantalonilor ei.

   - Ești virgină? întrebă Scott când îi dădu pantalonii jos în jurul gleznelor.

   - Da.

   - Prietenul meu mi-a zis că toate fetele din Biddeford o fac în școala generală.

   - Ei bine, eu n-am făcut-o.

   - Vrei s-o faci acum?

   - Sigur, zise Alice.

   Nu plănuise asta, dar acum, că se întâmpla, părea momentul potrivit. Scott dechidea un ambalaj mic de plastic care semăna cu un prezervativ, deci nu trebuia să se îngrijoreze pentru vreo eventuală sarcină nedorită.
   Alice întinse mâna săl atingă, dar el își trase șoldurile și spate și zise:

   - Nu vreau să termin încă.

   Dar chiar și fără să-l atingă, intră doar pe jumătate înainte să se cutremure, maxilarul încleștându-i-se, tendoanele încordându-i-se pe gât.

   - Să nu dea dracu` să spui cuiva, bine? zise el.

   - Bine. N-o s-o fac.

   Dar luni, la școală, cuvântul CURVĂ fusese scris cu un marker argintiu, cu majuscule, pe dulapul lui Alice și, în timp ce traversa pentru a treia oară pasajul deschis spre clădirea de științe, o fată, pe care Alice n-o mai observase până atunci, îi strigase din locul pentru fumători:

   - Ține-te departe de Scott, târfă împuțită ce ești!

   Era o blondă cu părul ondulat. Una dintre prietenele blondei o ținea de braț, împiedicând-o să vină la ea. Alice își văzuse de drum, cu inima bătându-i să-i spargă pieptul. De ce fusese Scott gură-spartă după ce îi ceruse ei să păstreze secretul?

   Tot restul zicel se simțise de parcă toți cei din școală se holbau la ea și fie râdeau, fie o judecau. Nu l-a văzut pe Scott nici măcar o dată, toată ziua, și a presupus că o evită.

   A doua zi, când l-a văzut în sfârșit pe Scott, băiatul nici măcar nu s-a uitat la ea, doar a trânti ceva în dulap și a luat-o din loc. Alice l-a urmărit cum pleacă, întrebându-se în continuare ce se întâmplase, când o fată, o prietenă a blondei, a împins-o pe Alice puternic în umăr și i-a zis:

   - Nici să nu te uiți la el, târfă!

   Un grup de elevi care treceau pe acolo au izbucnit în râs.

   Preț de o fracțiune de secundă, Alice aproape că s-a luat de fata respectivă. Își imagina cum o prinde de păr, doborând-o brutal la podea și călcând-o pe gât. Dar s-a controlat; nu a schițat nici cel mai mic gest.

   Abia la sfârșitul primului an de liceu a aflat Alice toată povestea.

   Gina Bergeron era o altă boboacă a cărei familie se mutase recent în Kennewick. Era înaltă și slăbănoagă și vorbea atât de repede, că uneori i se adunau broboane de saliv în jurul buzelor. Se cunoscuseră la ora de științe, unde făcuseră echipă pentru a diseca un fetus de porc. Avea doi frați mai mari și două surori mai mici, între care era diferență de aproximativ 1 an.

   Alice și Ginadeveniseră prietene. Amândouă erau nou venite în Kennewick și amândouă nu aveau prieteni, dar cam atât aveau în comun. Totuși, avea pe cineva cu care putea să ia prânzul în cantină.

   Frații Ginei erau amândoi sportivi; cel dintr-a zecea era jucător de tenis, iar cel dintr-a unsprezecea, Howie, era bun la lacrosse. Gina a aflat povestea de la Howie.

   Într-adevăr, în noaptea în care Alice făcuse sex cu Scott avusese loc o petrecere, dar nu pe plaja Kennewick, ci mai jos, pe plaja portului. Scott dispăruse de la petrecere ca să se întâlnească cu Alice, dar, la întoarcere, s-a îmbătat și s-a lăudat tuturor prietenilor că i-a tras-o unei boboace. Iubite lui, cu care ba se certa, ba se împăca, Stacy Homstead, fata cu părul ondulat, a auzit despre asta; ea a fost cea care a împânzit povestea în toată școala a doua zi, povestea cu boboaca curviștină din Biddeford, care fură iubiții altora. Târfa.

   - Chiar ai făcut sex cu el? întrebă Gina.

   Mergeau împreună spre casa lui Alice, pe trotuarul ce mărginea plaja.

   - Oarecum, presupun. N-a durat prea mult.

   Gina își acoperi gura și scoase un hohot de râs ce semăna mai degrabă cu un horcăit.

   - Cum a fost?

   - N-am simțit nimic, zise Alice cu sinceritate.

   - Doamne! exclamă Gina.

   Alice știa că, în ciuda faptului că se arăta fascinată, chiar și Gina o judecase. Știa, de asemenea, că Gina, deși acum era o împiedicată, cu picioarele ei de girafă și capul care i se clătina pe umeri, va deveni o frumusețe până în ultimul an și că prietenia lor nu va dura. Nu prea îi păsa. Oricum, se hotărâse să treacă prin liceu singură. Toată copilăria și-a petrecuse singură, la urma urmei, fără tată sau frați ori surori.

   De când se știa, Alice simțea că numără zilele până va ajunge un adult independent. Nu prea avea nevoie de prieteni, chiar dacă ea și Gina au rămas cât de cât apropiate pe toată perioada liceului. Dar prima predicție a lui Alice s-a adeverit.

   Între clasele a unsprezecea și a douăsprezecea, Gina și-a pierdut stângăcia și s-a transformat într-un top-model. Totuși, nu a devenit atât de populară pe cât se așteptase Alice. Părea că fetele o invidiază, iar băieții erau intimidați.

   Într-a douăsprezecea, Alice era aproape la fel de frumoasă ca Gina.

   În ciuda atitudinii ei detașate, băieții flirtau cu ea ocazional, uneori invitând-o în oraș, dar ea nu își manifesta niciun interes. Își învățase lecția de la Scott. Știa cum sunt adolescenții. De fapt, ea prefera compania lui Jake Richter, tatăl ei vitreg. Meteahna lui Edith de a bea după-amiaza se înrăutățise și, de obicei, ori uita să pregătească cina pentru soțul ei, ori era deja leșinată când ajungea el acasă.

   Într-o vineri, Alice și Jake au pătruns în apartament în același timp, găsind-o pe Edith adormită în fotoliu, cu unul dintre piureurile ei de căpșuni cu vodcă între picioare. Au găsit un pui în cuptor, dar cuptorul nu fusese pornit. Jake s-a amuzat copios.

   - Nu e amuzant, zise Alice.

   - Așa e, ai dreptate, Ali.

   Era singurul care îi spunea așa.

   - Am o idee. Maică-ta oricum nu pleacă nicăieri. Ce zici să luăm cina în oraș?

   - Bine.

   - Perfect. O să veau ceva repede până te schimbi tu, apoi plecăm.

   Alice presupunea că vor merge la Papa Gino`s, pe 1A - era locul unde obișnuiau să mănânc atunci când Edith nu era în stare să pregătească cina - și îl întrebă pe Jake de ce trebuia să se schimbe.

   - Mergem într-un loc special, zise el. Pune-ți cea mai frumoasă rochie pe care o ai.

   Parcurseră tot drumul cu mașina până în Kennerbunkport și mâncară la un restaurant de pe malul apei care era lipit de un hotel.

   Jake încă purta costumul de serviciu, deși își mai slăbise cravata, iar ea era îmbrăcată într-o rochie roz pastel fără mâneci, cea pe care o purtase la cea de-a treia nuntă a unchiului ei, în vară.

   - Ai mai mâncat preparate franțuzești până acum? întrebă Jake după ce se așezară la o masă pe colț.

   - Cartofii prăjiți se pun la socoteală?

   Jake zâmbi la gluma ei, buzele separându-se larg în timp ce dinții îi rămaser împreunați.

   - Nu. Nu în seara asta. Îmi dai voie să comand eu pentru tine?

   - Sigur.

   Jake comandă escargot la antreu, care se dovedi a conta din melci în cochilie. Alice fu de acord să îi încerce și nu erau așa răi. La cină, amândoi mâncară o friptură cu sos bearnez. Jake bău vin, iar Alice, apă minerală.

   Era clar că ospătărița îi credea tată și fiică, dar Alice se prefăcea, în mintea ei, că formau un cuplu sofisticat, care ieșise la o cină relaxantă la sfârșitul unei săptămâni aglomerate. Încerca să nu se gândeacă la mama ei rămasă acasă și dacă se va trezi și se va întreba unde erau soțul și fiica ei. În schimb, o făcu pe mama ei să dispară și reduse lumea la o bulă perfectă în care se aflau doar ea și Jake.

   - Păstrează-te pentru desert, zise Jake.

   Cu dumucați din pâinea caldă încă, Alice aduna sosul delicios care îi rămăsese în farfurie.

   După mousse-ul de ciocolată, pentru ea, și doar un cappuccino pentru Jake, se suiră din nou în BMW-ul lui Jake, ascultând o casetă a lui cu Roxy Music. Era o toamnă timpurie, dar încă destul de cald ca să lase geamurile jos, și Jake conducea pe șiseaua de pe coastă.

   Alice își imagina în continuare că mama ei nu exista și că se întorceau la apartamentul unde locuiau împreună, singuri. Când ajunseră acasă, Edith era totuși acolo, deși acum era întinsă pe canapea, nu pe fotoliu, și televizorul mergea, cu volumul dat mult prea tare.

   - Unde-ați dispărut? întrebă ea, în timp ce Jake dădea televizorul mai încet.

   Se ridicase pe jumătate, sprijinindu-se într-un cot, și își scotea o șuviță de păr din gură.

   Jake răpunse:

   - Am ieșit la cină, Ed. Ai uitat de rezervarea noastră și n-am vrut să te trezesc.

   - Ce? Unde?

   Vocea ei era îngroșată și somnoroasă.

   - Braseria. Din Kennebunkport.

   - Ah, da. Îmi pare tare rău, dragule. Am uitat complet.

   Alice se duse în camera ei, în timp ce Jake se aplecă să o sărute pe Edith pe frunte. Alice închise ușa și se așeză pe marginea patului, întrebându-se dacă Jake și Edith chiar avuseseră planuri să meargă la restaurant și mama ei uitase. Sau inventase Jake totul? Își aminti de pui, tentativa maică-sii de a găti cina.

   Tot gândindu-se la asta, pe Alice începu s-o doară capul; simțea durerea ca niște degete care i se înfigeau în tâmple, așa că luă 4 pastile de ibuprofen, se schimbă în pijama și se băgă în pat. Stătu acolo, trează, mult timp, holbându-se la aspectul texturat al tavanului, foarte asemănător cu tavanul din Biddeford, deși acela avea sclipici pe el. Inspiră adânc și regulat de câteva ori, încercând să pătrundă iar în acea bulă imaginară în care Jake o ducea la restaurante franțuzești tot timpul și călătoreau prin Europa, iar mama ei nu mai exista.

   Simțea cum îi dispare durerea de cap, ca o otravă ce se scurge pe perna ei, și apoi membrele îi deveniră grele, pleoapele i se închiseră și adormi.

5

ACUM

   Înmormântarea avu loc duminică după-amiază, cam în același timp cu festivitatea de absolvire pe care o rata Harry.

   Fără a-i respecta dorința lui Harry, Paul Roman absentă și el de la ceremonia de absolvire și veni cu mașina până în Maine. Ajunse cu puțin timp înainte de prânz.

   Harry era în dormitorul lui, cu fereastra dechisă, și auzi mașina frânând pe aleea ce acces. Îl întâmpină pe Paul în prag. Alice era în curtea din spate, tăia niște flori, și Harry își dorea nespus să petreacă puțin timp doar cu Paul, înainte de a trebui să îmbrace costumul și să meargă la slubja de înmormântare. Îl duse direct la el în cameră.

   - Ai vreo idee ce s-a întâmplat? întrebă Paul imediat ce închiseră ușa.

   - Adică despre cum a murit?

   - Da. S-a împiedicat pur și simplu?

   Harry îl cunoscuse pe Paul în primul an de facultate, când amândoi aveau camera de o singură persoană pe același hol. A doua întrebare a lui Paul pentru Harry, după ce făcuseră cunoștință, fusese:

   - Te culci cu băieți, cu fete sau cum ambele?

   Tulburat, Harry răspunse cu sinceritate:

   - Fete. În teorie doar, nu și în realitate. Până acum.

   - Bine. Hai să plecăm în căutarea lor. Fete pentru tine și băieți pentru mine.

   Au rămas cei mai buni prieteni pe toată perioada celor 4 ani de facultate, strângând un grup în jurul lor. Ei bine, Paul era cel care constiuise grupul, fiind o persoană sociabilă. Harry se simțea privilegiat să fie în compania lui, iar uneori chiar eclipsat.

   Paul era un tip hâtru, ușor vulgar uneori, dar știa întotdeauna ce să spună și ce să facă. În sinea lui, Harry și-l imagina pe Paul ca pe un tovarăș de arme pe tărâmul social, ce atrăgea focul inamic în direcția lui, astfel încât Harry să poată avansa pas cu pas, tranșee după tranșee.

   - O să îi facă o autopsie, îi zise Harry lui Paul, care acum ședea pe marginea singurlui scaun din dormitor. Dar probabil doar a căzut. Un banal accident ciudat.

   - Nu crezi că a mai fost implicat și altcineva?

   - Ce vrei să spui? Adică, dacă l-a împins cineva?

   - Nu știu, doar mă întrebam.

   - Cred că e mai plauzibilă ipoteza unui atac de cord sau a unui atac cerebral drept cauza căderii de pe potecă și a loviturii la cap. Era o stâncă destul de abruptă.

   - Alice ce zice?

   - Cred că bănuiește o problemă medicală. S-a gândit că ar fi bine să aflăm. Pentru mine, adică, în caz că e ceva genetic.

   - Ah, așa e, zise Paul, apoi adăugă: Și ce ai de gând să faci? Vreau să spun, o să rămâi aici?

   - Habar n-am. Bănuiesc că o să rămân peste vară. Nu cred c-aș putea s-o abandonez pe Alice, plus că deja m-a rugat să mai dau o mână de ajutor pe la magazin. Sincer, n-am nicio idee.

   - Nu te gândi la asta azi.

   Paul deschise rucsacul pe care îl adusese din mașină.

   - Bei ceva?

   Băură gin cu apă tonică (Paul adusese băuturile, inclusiv paharele și o pungă de plastic sigilabilă cu gheață pe jumătate topită), în timp ce Harry se îmbrăcă în singurul lui costum negru, un Ludlow luat de la J. Crew, ale cărui mâneci îi erau un pic cam scurte. Apoi coborâră la parter, unde o găsiră pe Alice în bucătărie, aranjând cu grijă florile pe care le tăiase.

   Harry se gândi la buchetul jerpelit de pe potecă și se întrebă din nou cine îl lăsase acolo. Uitase să o întrebe pe Alice dacă știa ceva de el.

   Paul probabil că se mai întâlnise cu Alice de cel mult 3 ori, dar o îmbrățișă de parcă ar fi fost înrudiți, ținând-o în brațe până când ei îi scăpă un suspin.

   - Paul, rămâi la noi? N-am pregătit camera de oaspeți.

   - Nu rămân. Doar la slujbă, după care mă întorc la Mather. Ratez absolvirea, dar n-am de gând să ratez și petrecerea de după. Exceptând cazul în care Harry...

   Paul se întoarse spre Harry, cu o expresie interogativă pe chip.

   - Nu, în niciun caz. Te rog, întoarce-te. O să fiu bine.

   - O să mai vin să vă vizitez în vara asta, zise Paul, iar Alice își șterse lacrimile de pe obraji cu degetul arătător.

   Părul ei blond era pieptănat într-o împletitură franțuzească ce îi atârna de-a lungul spatelui. Purta o rochie gri-închis, cu o crăpătură adâncă în față, dar avea un șal negru pe umeri. Fața albă ca varul contrasta puternic cu rujul rubiniu aprins cu care se dăduse.

   Harry încercă să își amintească dacă o mai văzuse vreodată rujată și decise că ultima dată fusese cel mai probabil atunci când se măritase cu tatăl lui, în cadrul unei ceremonii restrânse roganizate la un hotel din Qgunquit. Părea să fi trecut atât de mult timp de atunci, dar trecuseră mai puțin de 4 ani.

   Slujba de înmormântare avea loc la Prima Parohie Unitarian Universalistă, o biserică albă din lemn cu o turlă înaltă, situată pe strada Old Post. Harry, Alice și Paul ajunseră devreme.

   Harry și Alice vorbiră cu preoteasa, o prăjină de femeie cu păr grizonat, care le povesti ce urma să spună. Harry știa deja în mare totul. Urma să fie o slujbă scurtă; două imnuri, un elogiu, o citire de Carl Ridley, vărul lui Bill din Sanford. Alice se întâlnise în prealabil cu preoteasa pentru a-i oferi câteva detalii ale vieții lui Bill, iar preoteasa le enumera pe scurt acum.

   Harry era bucuros că avea să se facă o pomenise semnificativă a mamei lui și să se evidențieze faptul că Bill îi fusese foarte devotat. Singurul lui motiv de neliniște era faptul că Alice cunoscuse viața lui Bill de când apăruse ea în peisaj. Dar cuvântarea pe care urma să o țină preoteasa făcea referire la toată viața lui Bill, incluzând ambele lui căsătorii, pe fiul lui, legătura lui strânsă cu cărțile, chiar și abilitățile lui culinare care erau de notorietate.

   În timp ce Harry, Alice și preoteasa stăteau de vorbă, câțiva oaspeți sosiți devreme începeau să se strecoare în biserică. Harry se întrebă câți o ă participe și pe câți dintre ei îi cunoștea.

   Interiorul bisericii era răcoros, dar palmele lui Harry transpirau, și putea să simtă o picătură de sudoare și de-a lungl coastelor. În toată viața lui nu fusese decât la două înmormântări. A mamei și acum a tatălui. Nu-și cunoscuse niciodată bunicii din partea tatălui, având în vedere că amândoi muriseră înainte să se nască el. Bunicii materni erau amândoi în viață, dar nu părăsiseră de mulți ani azilul de bătrâni din Florida.

   - Și tu, Harry?

   Preoteasa vorbea cu el, dar nu era sigur la ce se referea întrebarea femeii.

   - Vă cer scuze, zise el, clipind repede.

   - Vrei să rostești câteva cuvinte?

   - Ah... ah, nu. Alice m-a întrebat. Mulțumesc, oricum.

   - Vă rog, luați loc aici, în față.

   Era o alinare să stea pe scaun, să audă murmurul oamenilor din spatele lui și să știe că nu trebuia să-i ia în seamă, cel puțin nu încă. Se simțea vinovat că nu va spune nimic la înmormântarea tatălui sîu, dar nu găsea forța de a face asta. După slujbă, urma să vorbească cu fiecare participant în parte, dar era altceva decât să țină un discurs în fața tuturor. Totuși, gândul acesta îi dădea furnicături pe piele și îl făcea să respire sacadat.

   Înainte să înceapă slujba, mătușa lui, Annie, și cei trei fii tăcuți și musculoși ai ei, care erau toți elevi de liceu acum, se așezară pe bancă, chiar în spatele lui Harry. Se aplecă pe spate să o sărute și ea zise cu o tristețe sinceră în glas:

   - Încă nu-mi vine să cred, Harry.

   - Știu, zise el, nici mie.

   - Am vrut să te sun, Harry, dar nu aveam numărul tău de telefon. Am vorbit cu Alice și mi-a zis că o să te întorci acasă curând, dar țin să vii în vizită la noi imediat ce crezi că poți să o lași singură.

   Harry promise că așa va face.

   Când începu slujba, femeia îi spuse din nou că era în continuare șocată. Harry se întoarse în timp ce preoteasa ajusta microfonul la amvon. Trase adânc aer în piept ca să se pregătească, dar slujba fu oarecum plăcută.

   Menționă anii petrecuți de el ca vănător de cărți și apoi meseria de librar în Manhattan, întâlnirea cu prima soție și fiul pe care îl făcuseră împreună, lupta curajoasă a soției lui cu cancerul și apoi întoarcerea lui în Maine și cea de-a doua căsătorie. Ținu să menționeze și dragostea lui pentru ținutul de coastă din Maine.

   - Alice mi-a povestit despre nevoia lui Bill de a vedea oceanul în fiecare zi. Și despre faptul că asta îi dădea un anumit echilibru. Și-a găsit căminul adevărat, spiritual, aici, în Kennewick, și pentru asta ar trebui să fim cu toții recunoscători.

   Lângă Harry, Alice își înclină capul și își acoperi fața cu mâinile. El se trase mai aproape de ea și îi înconjură cu brațul umerii micuți. În spatele lui, putea auzi plânsete înfundate.

   După elogiu, Carl Ridley merse cu atenție până la amvon, ținând o foaie de hârtie în mâinile tremurânde. Lacrimile îi lăsaseră deja dâre pe onrajii ca de hârtie, chiar înainte să își desfacă foaia.

   Urmă o pauză lungă, Carl netezindu-și pe spate părul rărit, dar apoi începu prin a spune că biroul lui Bill era decorat cu două lucruri: teancuri de cărți și o poezie, prinsă în piuneze pe perete. Poezia cu pricina era „Dacă” de Rudyard Kilpling (pe care în pronunță „Kilplin”). Harry mai auzise cândva poezia, sau cel puțin versul: „De-ntâmpini și Triumful, și Dezastrul, tratând pe-acești doi impostori la fel”; dar uitase că poezia era un mesaj al tatălui către fiu.

   Harry își încleștă maxilarul. Din spate, mătușa lui îi puse o pe umăr, înrăutățindu-i starea sufletească. Dar apoi, la sfârșitul recitării - „vei fi Om, băiatul meu!” - Paul se aplecă aproape de urechea lui și zise:

   - Doamne, ce-nseamnă să pui sare pe rană!

   Harry râse în sinea lui, simțindu-se mai bine.

   După ce intonară și ultimul imn și rostiră rugăciunea de încheiere, Harry se întoarse și dădu cu ochii de o mulțime numeroasă, mult mai numeroasă decât și-ar fi închipuit.

   Cei mai mulți dintre oamenii care au dat mâna cu el și și-au exprimat cuvintele de condoleanțe erau necunoscuți, dar unii erau veri primari și veri de gradul al doilea pe care abia și-i mai amintea. Nimeni nu găsea cuvintele potrivite și toată lumea își exprima regretul, iar Harry încuviința din cap, mulțumindu-le.

   În timp ce vorbea cu un bărbat care se declarase cel mai fidel client al Cărților lui Ackerson, Harry observă o femeie cu părul negru, de vreo 20 și ceva de ani, care rămăsese așezată în strană, spre partea din spate a bisericii. Avu impresia că se holbează la el, dar nu putea fi sigur; poate că femeia se uita fix la cei care stăteau la coadă pentru a-și prezenta condoleanțele, întrebându-se dacă să facă și ea același lucru. Îi era vag cunoscută lui Harry și se întrebă ce legătuă avusese cu tatăl lui.

   De parcă ar fi simțit ochii lui Harry privind-o, fata își plecă deodată capul într-o parte, dezăluind o bărbie puternică și un nas în vând, iar Harry își aminti unde o mai văzuse. Se plimbase pe strada din fața casei tatălui său în prima noapte în care ajunsese el. Avea părul prins într-o bentiță și privise casa, de parcă ar fi știut ce se întâmplase acolo.

   - Și tu ești interesat de cărți? întrebă bărbatul care încă vorbea cu Harry.

   Stătea atât de aproape de el, încât îi simțea respirația înțepătoare care avea un miros rânced de cafea.

   Harry făcu un efort, ca să nu se tragă în spate, și zise:

   - Nu așa cum era tatăl meu, în niciun caz. Dar îmi plac și mie cărțile.

   - Nu ești obsedat atunci?

   - Nu. Nu sunt obsedat.

   Bărbatul trecu mai departe și coada înaintă. Când Harry se uită din nou după femeia brunetă, n-o mai zări niciunde.

   Prietena cea mai bună a lui Alice, Chrissie Herrik, lipsise de la slujbă pentru a pregăti mâncarea și băutura la Doamna Gri, pentru un praznic restrâns comemorativ. Tot discutaseră dacă să îl organizeze acasă sau la un restaurant, dar Chrissie o convinsese pe Alice să accepte prima opțiune, promițându-i că ce va ocupa ea de toate detaliile.

   Când Harry, Paul și Alice ajunseră acasă, câțiva oaspeți sosiseră deja și se plimbau în liniște în jurul mesei din sufragerie încărcate de mezeluri și salate. Chrissie cumpărase o carte de condoleanțe, pentru ca oamenii să se poată semna în ea, și concepuse pe un laptop un montaj fotografic cu poze în care apărea Bill.

   - Cel puțin avem bere, zise Paul și scoase dintr-un răcitor umplut cu gheață două sticle de Shipyard.

   Harry își spuse că ar trebui să vorbească cu verii lui; pe cei mai mulți nu-i mai văzuse de mai bine de 2 ani. Dar înainte să îi abordeze, John Richards îl înghesui într-un colț și se interesă dacă Alice discutase cu el despre posibilitatea de a ajuta la magazin vara aceea.

   - Da, zise Harry.

   - Ah, ce bine. Și sper că poți.

   John era un pensionar văduv din partea locului, care ceruse să lucreze voluntar la magazinul lui Bill. Bill îl angajase pentru câteva ore pe zi, dar John devenise indispensabil, deopotrivă ca angajat și prieten.

   - Pot să dau o mână de ajutor pe perioada verii. Vrei să ții magazinul deschis, să înțeleg?

   - Nu știu ce să zic despre asta, dar știu că nu pot să-l închid pur și simplu. Avem anumite comenzi speciale de onorat și cărți de catalogat. Chiar dacă decidem să-l închidem, tot e mult de muncă.

   - Așa e, știu. Și magazinul din New York?

   Harry fusese surprins de faptul că Ron Krakowski, care cumpărase acțiunile tatălui său în magazinul Cărțile Rare Ackerson din Manhattan, nu venise la slujbă. Ron fusese ani la rând cel mai bun prieten al lui Bill, un veritabil savant, având cunoștințe enciclopedice despre cormețul cu cărți rare.

   Harry își amintea că auzise de la tatăl lui, o dată, despre Ron că acesta devenise unul dintre acei orășeni îngroziți de perspectiva de a coborî se pe insula de asfalt a Manhattanului. Acesta era probabil motivul pentru care nu ajunsese Ron în Maine.

   - Ce e cu magazinul din New York? întrebă John, ușor nedumerit.

   - Mă gândeam că poate îți cumpără stocul, dacă ai decide să închizi magazinul.

   - Ah, ai dreptate. Nu mă gândisem la asta, dar probabil ar face-o. Când poți să vii?

   Harry îi spuse lui John că va începe să îl ajute la magazin de marți. Gândul de a se duce chiar a doua zi era de nesuportat.

   John părea vizibil ușurat de faptul că urma să primească ajutor cu magazinul.

   După ce își termină berea, Harry trecu pe la copiii mătușii Anne; toți trei își făceau de lucru în jurul mesei cu mâncare, răsturând un bol de chipsuri și un sos franțuzesc de ceapă. Era clar că el își amintea mai bine decât ei de el. Mătușa Anne veni și ea să dea o mână de ajutor, repetându-i lui Harry de câteva ori că putea să vină în vizită oricând odrea și pentru oricât de mult timp.

   În vreme ce vorbea cu mătușa lui, nu o scăpă din ochi pe Alice, care ședea pe unul dintre scaunele cu spătar în T, cu o farfurie cu salată de paste în poală, de care nu se atinsese. Carl Ridley era în picioare lângă ea, ținând o mână pe spătarul scaunului ei, în timp ce o doamnă cunoscută (vreo bibliotecară oare?) se aplecase de șale ca să îi prezinte lui Alice condoleanțe.

.................................