Misterul din Caraibe, Agatha Christie

 .........................................

3-4

         Alergă apoi spre ea, iar Evelyn îl urmă.

   Molly ajunsese în capul scărilor, iar acum stătea acolo, cu mâinile la spate.

   - Am găsit-o... zise ea printre suspine. E acolo, în tufișuri... Și uitați-vă la mâinile mele... Uitați-vă la mâinile mele.

   Molly întinse mâinile, iar lui Evelyn i se tăie răsuflara când văzu că avea pe ele niște pete ciudate închise la culoare. Păreau negre în lumina slabă de pe terasă, însă Evelyn își dădu foarte bine seama că erau de fapt roșii.

   - Ce s-a întâmplat, Molly? strigă Tim.

   - Acolo jos, zise Molly clătinându-se. În tufișuri...

   Tim ezită, se uită la Evelyn, apoi o împinse puțin pe Molly spre Evelyn și fugi pe scări în jos.

   Evelyn o luă pe tânără în brațe.

   - Haide. Stai jos, Molly. Aici. Ți-ar prinde bine ceva de băut.

   Molly se prăbuși pe un scaun și se aplecă peste masă, sprijindu-și fruntea pe brațele încrucișate.

   Evelyn n-o mai întrebă nimic. Se gândi că era mai bine s-o lase să-și revină.

   - Va fi bine, stai liniștită, rosti Evelyn cu voce blândă. O să fie bine.

   - Nu știu, îngăimă Molly. Nu știu ce s-a întâmplat. Nu știu nimic. Nu-mi amintesc. Eu... zise ea ridicând brusc capul. Ce e cu mine? Ce se întâmplă  cu mine?

   - E în regulă, copila mea. E în regulă.

   Tim se întoarse, urcând încet scările. Părea răvășit.

   Evelyn se uită la el, ridicându-și sprâncenele a mirare.

   - E una din fetele noastre, zise el. Cum o cheamă oare? A, Victoria. A înjunghiat-o cineva.

Capitolul 14

INVESTIGAȚIA

I

   Molly stătea întinsă în pat. Doctorul Graham și doctorul Robertson, medicul poliției din Indiile de Vest, stăteau de-o parte a patului, iar Tim de cealaltă.

   Robertson îi lua pulsul lui Molly. Dădu din cap spre bărbatul de la capul patului, un bărbat de culoare, zvelt, îmbrăcată în uniformă - inspectorul Weston, de la Poliția din St Honore.

   - Doar o simplă declarație, nimic mai mult, zise doctorul.

   Celălalt încuviință cu o mișcare a capului.

   - Acum, doamnă Kendal, spuneți-ne doar cum ați descoperit-o pe această fată.

   Preț de câteva momente, silueta întinsă în pat nu reacționă în niciun fel, de parcă n-ar fi auzit. Apoi începu să vorbească cu o voce stinsă:

   - În tufiș... alb...

   - Ați văzut ceva alb și v-ați dus să vedeți despre ce era vorba?

   - Da, alb, zăcând acolo... am încercat... s-o ridic... sânge... mâinile mi s-au umplut de sânge.

   Începu să tremure.

   Doctorul Graham clătină din cap.

   - Nu cred că rezistă mai mult, șopti doctorul Robertson.

   - Ce făceați pe cărarea dinspre plajă, doamnă Kendal?

   - Cald, plăcut... pe malul mării.

   - O cunoșteați pe această fată?

   - Victoria, drăguță, o fată drăguță. Râde... obișnuia să râdă mult... O! De-acum n-o s-o mai facă. N-o să mai râdă niciodată! N-o să uit niciodată asta! zise ea cu voce isterică.

   - Molly, te rog, nu! interveni Tim.

   - Liniște, liniște, zise doctorul Robertson cu o voce autoritară și totodată liniștitoare. Relaxează-te. V-am deranjat puțin, se scuză el eliberând mâna bolnavei. Nu va putea fi interogată în următoarele 24 de ore, preciză el. Vă voi anunța când își va reveni.

II

   Negrul cel masiv și arătos se uită pe rând la cei doi oameni așezați la masă.

   - Jur pe Dumnezeu, zise el. Asta e tot ceea ce știu. Nu știu nimic în plus față de ce v-am spus deja.

   Pe frunte i se adunaseră borboane de transpirație.

   Daventry oftă. Omul care conducea ancheta, inspectorul Weston de la CID-ul din St Honore, făcu cu mâna un gest că interogatoriul se încheiase.

   Marele Jim Ellis ieși din cameră.

   - Nu e tot ce știe, desigur, afirmă Weston cu accent insular. Dar asta e tot ce vom afla de la el.

   - Crezi că e nevinovat? întrebă Daventry.

   - Da. Se pare că se înțelegeau bine.

   - Erau căsătoriți?

   Pe buzele locotenentului Weston apăru în zâmbet discret.

   - Nu, răspunse el, nu erau căsătoriți. Nu avem prea multe căsătorii pe insulă. Deși își botează copiii. Avea doi copii cu Victoria.

   - Crezi că erau amândoi amestecați în povestea asta, indiferent despre ce era vorba?

   - Probabil că nu. Cred că starea de nervozitate l-ar fi trădat. Și mai cred că nici ea nu știa prea multe.

   - Dar suficient pentru a fi vorba de un șantaj?

   - Nu știu cum să-l numesc. Nu cred că fata înțelegea semnificația acestui cuvânt. A cere o plată pentru discreție nu este considerat șantaj. Cum să vă spun, oamenii care vin aici sunt persoane cu avere, care se bucură de notorietate, iar moralitatea lor nu suportă prea multe investigații.

   Vocea lui deveni aspră.

   - Avem tot felul de oaspeți, zise Daventry. O femeie poate că nu dorește să se știe că calcă strâmb, așa că îi face cadouri fetei care o servește. E o înțelegere tacită că plata este în schimbul discreției.

   - Exact.

   - Dar acest lucru, obiectă Daventry, nu a fost de acest gen, a fost o crimă.

   - Cu toate astea, mă îndoiesc că fata își dădea seama că e vorba despre un lucru serios. A văzut ceva, ceva care a intrigat-o, ceva care avea, probabil, legătură cu acel flacon de pastile. Înțeleg că îi aparținea domnului Dyson. Mai bine am discuta cu el mai întâi.

   Gregory intră în cameră, cu obișnuitul său aer jovial.

   - Aici sunt, zise el. Cu ce vă pot ajuta? Îmi pare rău de fata asta. Era o fată drăguță. Amândoi o plăceam. Bănuiesc că s-o fi certat cu cineva sau o fi fost la mijloc alt bărbat, deși părea fericită și nu dădea vreun semn că ar avea probleme. Aseară chiar a vorbit cu ea.

   - Cred că luați un preparat, domnul Dyson, numit Serenite.

   - Da, așa este. Niște pastile mici și roz.

   - V-au fost prescrise de medic?

   - Da. Pot să vă arăt rețeta, dacă doriți. Am niște mici probleme cu tensiunea, ca majoritatea oamenilor din ziua de azi.

   - Foarte puțini oameni știu că sunteți suferind.

   - Păi, nu e ceva cu care să mă laud. Eu... ei bine, am fost întotdeauna sănătos și vesel și nu-mi plac oamenii care se plâng tot timpul de problemele de sănătatse pe care le au.

   - Cât de des luați aceste pastile?

   - De două-trei ori pe zi.

   - Aveți un stoc considerabil cu dumneavoastră?

   - Da, am vreo 6 flacoane. Dar, vedeți dumneavoastră, sunt încuiate în geamantan. Nu țin afară decât unul, pe cel desfăcut.

   - Iar acum câtva timp ați observat că acel flacon lipsea.

   - Exact.

   - Și ați întrebat-o pe fată, pe Victoria Johnson, dacă nu cumva l-a văzut?

   - Da, am întrebat-o.

   - Și ce v-a spus?

   - A spus că ultima oară când a văzut flaconul era pe raft, la noi în baie. A zis că-l va căuta.

   - Și după aceea?

   - A venit și mi-a înapoiat flaconul după un timp. M-a întrebat: „Asta e sticla care lipsea?”

   - Și dumneavoastră ce i-ați spus?

   - Am spus: „Da, acesta e. Unde ai găsit-o?” Iar ea mi-a spus că în camera maiorului Palgrave. Am întrebat: „Cum naiba a ajuns acolo?”

   - Și atunci cea ce v-a răspuns?

   - Mi-a spus că nu știa, dar... ezită el.

   - Continuați, domnule Dyson.

   - Ei bine, mi-a lăsat impresia că știa mai mult decât mi-a zis, însă nu am dat prea mare importanță acestui lucru. La urma urmei, nu era prea important. După cum v-am spus mai devreme, am și alte flacoane. Am crezut că poate l-am uitat cumva la restaurant, iar maiorul Palgrave l-a luat din cine știe ce motiv. Poate că l-a pus în buzunar cu intenția de a mi-l înapoia, apoi i-a ieșit complet din minte.

   - Și doar atât știți despre asta, domnule Dyson?

   - Asta e tot ce știu. Îmi pare rău că nu vă pot ajuta. E important? De ce?

   Weston ridică din umeri.

   - La felul cum stau lucrurile, totul ar putea fi important.

   - Nu-mi dau seama ce legătură au pastilele cu povestea asta. Am crezut că vreți să știți unde eram când a fost înjunghiată această sărmană fată. Am relatat totul în scris, cât de bine m-am priceput.

   Weston se uită la el îngândurat.

   - Chiar așa? Ne-ați ușurat foarte tare sarcina, domnule Dyson.

   - M-am gândit să vă mai scutesc de câteva sarcini de serviciu, zise Greg așezând pe masă o foaie de hârtie.

   Weston o studie, iar Daventry își trase scaunul mai aproape și se uită peste umărul lui.

   - Totul pare foarte clar, admise Weston după câteva momente. Dumneavoastră și soția dumneavoastră erați în bungalow, v-ați pregătit pentru cină până la 20:55. După aceea v-ați dus pe terasă să beți ceva cu senora de Caspearo. La 21:15, colonelul și doamna Hillingdon vi s-au alăturat, apoi ați mers la cină. Din câte vă amintiți, v-ați dus la culcare în jurul orei 23:30.

   - Desigur, zise Greg, nu știu la ce oră a fost omorâtă fata.

   Era ceva fals în această afirmație. Cu toate acestea, Weston nu păru să observe.

   - Am înțeles că a găsit-o doamna Kendal. Cred că a suferit un șoc.

   - Da, doctorul Robertson a trebuit să-i dea niște sedative.

   - Era destul de târziu, nu-i așa? După ce majoritatea oamenilor plecaseră la culcare.

   - Da.

   - Era moartă de mult timp? Când a găsit-o doamna Kendal, vreau să zic.

   - Nu suntem siguri în privința orei exacte a decesului, răspunse Weston calm.

   - Biata Molly! Cred că a fost îngrozitor pentru ea. De fapt, nu-mi aduc aminte să o fi văzut aseară. Am crezut că are vreo migrenă și că e în pat.

   - Când ați văzut-o ultima dată pe doamna Kendal?

   - O, destul de devreme, înainte de a merge să mă schimb pentru cină. Verifica mesele. Rearanja niște cuțite.

   - Înțeleg.

   - Era veselă atunci, zise Greg. Pusă pe glume. E o fată pe cinste. Cu toții o simpatizăm. Tim e un tip norocos.

   - Ei bine, mulțumim, domnule Dyson. Așadar, nu vă amintiți nimic altceva, în afară de ceea ce ne-ați spus deja, despre Victoria și despre momentul când v-a înapoiat pastilele?

   - Nu... doar ce v-am spus deja. M-a întrebat dacă acelea erau medicamentele pe care căutam. Și mi-a spus apoi că le-a găsit în camera bătrânului Palgrave.

   - Nu știa cine le-ar fi putut pune acolo?

   - Nu cred, de fapt, nu-mi amintesc.

   - Mulțumesc, domnule Dyson.

   Apoi Gregory plecă.

   - Foarte bine gândit, zise Weston atingând încet cu unghia foaia de hârtie, să fie atât de nerăbdător să ne spună ce a făcut aseară!

   - Puțin cam prea bine gândit, nu crezi? întrebă Daventry.

   - Foarte greu de spus asta. Știi, există oameni care se îngrijorează în mod natural de propria siguranță, de teama de a fi amestecați în ceva. Nu neapărat din cauză că s-ar simți vinovați. Pe de altă parte, ar putea fi vorba de ceva mult mai grav.

   - Totul se potrivește de minune. Nimeni nu are în mod cert un alibi, cu formația care cântă, cu dansul și cu oamenii care vin și pleacă încontinuu. Oamenii se ridică, pleacă de la mesele lor, apoi se întorc. Femeile se duc să-și pudreze nasul. Bărbații ies la aer. Dyson ar fi putut oricând să se strecoare afară. Oricine s-ar fi putut furișa afară. Însă, într-adevăr, pare puțin cam nerăbdător să ne demonstreze că nu el a făcut-o, zise el privind gânditor foaia de hârtie. Așadar, doamna Kendal aranja niște cuțite pe masă, zise el. Mă întreb dacă nu cumva a adus vorba despre asta în mod intenționat.

   - Ție așa ți s-a părut?

   Celălalt cântări puțin lucrurile, apoi răspunse:

   - Da, cred că e o posibilitate.

   De dincolo de ușa camerei unde stăteau de vorbă cei doi bărbați se auzi un zgomot. Cineva cu o voce înaltă solicita să fie lăsat să intre.

   - Am ceva important de spus. Am ceva important de spus. Duceți-mă la cei doi domni. Duceți-mă la polițist.

   Un bărbat îmbrăcat în uniformă deschise larg ușa.

   - Unul dintre bucătari se află aici, începu el, și e foarte nerăbdător să vă vadă. Zice că trebuie să vă spună ceva.

   Un negru foarte speriat, purtând pe cap o bonetă de bucătar, își făcu loc pe lângă polițist și intră în cameră. Era unul dintre ajutoarele bucătarului-șef. Era un cubanez, nu un localnic din St Honore.

   - Vă spun ceva, zise el. Am văzut-o intrând în bucătărie și avea un cuțit în mână. Pe cuvântul meu, un cuțit. A trecut prin bucătărie, apoi a ieșit afară. În grădină. Am văzut-o cu ochii mei.

   - Liniștește-te! îl îndemnă Daventry. Despre cine vorbești?

   - Vă spun imediat despre cine vorbesc. Vorbesc despre soția șefului. Despre doamna Kendal. Despre ea vorbesc. Avea un cuțit în mână și a ieșit pe ușă și s-a pierdut în noapte. Era înainte de cină... și nu s-a mai întors.

Capitolul 15

INVESTIGAȚIA CONTINUĂ

I

   - Putem vorbi cu dumneavoastră, domnule Kendal?

   - Desigur, răspunse Tim, ridicându-și privirea de la birou.

   Puse deoparte niște hârtii, apoi le făcu semn să ia loc. Era tras la față și părea absent.

   - Cum merg lucrurile? Ați aflat ceva? Locul ăsta pare blestemat. Oamenii încep să-și facă planuri de plecare, încep să se intereseze de transport. Chiar când totul părea un succes total. O, Doamne, nici nu vă imaginați ce înseamnă pentru Molly și pentru mine acest loc! Am băgat în el toată agoniseala noastră.

   - Știu că vă este foarte greu, zise inspectorul Weston. Să nu vă imaginați că nu vă înțelegem!

   - Ce bine ar fi dacă totul s-ar rezolva rapid! rosti Tim. Această nenorocită de Victoria... O! N-ar trebui să vorbesc așa despre ea. Victoria era fată de treabă. Însă trebuie să fie vreun motiv simplu, vreo intrigă, vreo poveste de amor în care era implicată. Poate că soțul ei...

   - Jim Ellis nu era soțul ei, însă păreau un cuplu destul de liniștit.

   - Numai dacă totul s-ar rezolva mai repede! exclamă Tim din nou. Îmi pare rău. Voiați să vorbiți cu mine despre ceva, să mă întrebați ceva.

   - Da, legat de seara trecută. În certificatul de deces se menționează faptul că moartea a survenit între orele 22:30 și miezul nopții. În situația de față, niciun alibi nu stă în picioare și nu poate fi confirmat. Oamenii sunt într-o continuă mișcare, dansează, ies la aer, apoi se întorc la locurile lor. Toată situația este extrem de complicată.

   - Vă cred. Dar asta înseamnă că sunteți convinși că Victoria a fost ucisă de unul dintre oaspeții hotelului.

   - Ei bine, este o posibilitate pe care trebuie s-o luăm în calcul, domnule Kendal. De fapt, aș dori să discut cu dumneavoastră despre o afirmație pe care a făcut-o unul dintre bucătarii dumneavoastră.

   - Chiar așa? Care dintre ei? Ce anume zice?

   - Din câte am înțeles, e cubanez.

   - Am doi cubanezi și un portorican.

   - Acest Enrico susține că soția dumneavoastră a intrat în bucătărie dinspre sala de mese și a ieșit apoi în grădină cu un cuțit în mână.

   - Molly ținea un cuțit în mână? întrebă Tim uimit. Ei bine, ce motiv ar avea? Vă dați seama ce spuneți? Ce anume vreți să sugerați?

   - Se întâmpla înainte de cină. Adică în jurul orei 20:30. Dumneavoastră erați probabil în sala de mese.

   - Da, admise Tim încercând să-și aducă aminte. Da, așa este.

   - Iar soția dumneavoastră a intrat în sala de mese dinspre terasă?

   - Da, încuviință Tim. Întotdeauna iese pe terasă să vadă dacă mesele sunt bine aranjate. Uneori băieții pun lucrurile aiurea, mai uită din veselă, lucruri de genul ăsta. Probabil că asta s-a întâmplat și atunci. Poate că aranja tacâmurile pe masă. Probabil că a observat că era un cuțit sau o lingură în plus.

   - Și când a trecut de pe terasă în sala de mese v-a spus ceva?

   - Da, am schmbat câteva cuvinte.

   - Ce anume v-a spus? Vă aduceți aminte?

   - Cred că am întrebat-o cu cine vorbea. Am auzit niște voci pe terasă.

   - Și cu cine v-a spus că vorbise?

   - Cu Gregory Dyson.

   - A, da. Așa spune și el.

   - Din câte am înțeles eu, încercase să se dea la ea, continuă Tim. Obișnuiește să facă asta. M-am enervat și am spus: „Să-l ia naiba!” Însă Molly a râs și a zis că poate să-i facă față. Molly e o fată foarte isteață și știe cum să reacționeze în astfel de situații. Nu e întotdeauna ușor, să știți. Nu poți ofensa un oaspete, iar o fată așa de drăguță ca Molly trebuie să treacă peste lucrurile astea râzând și ridicând din umeri. Iar Gregory Dyson nu-și poate ține mâinile acasă în prezența unei femei atrăgătoare.

   - Se certaseră?

   - Nu, nu cred. Cum v-am mai spus, cred că Molly a încercat să glumească pe tema asta, așa cum face de obicei.

   - Vă amintiți dacă avea vreun cuțit la ea?

   - Nu-mi amintesc. Sunt aproape sigur că nu avea. De fapt, sunt sigur că nu avea.

   - Dar tocmai ați spus că....

   - Uitați ce este, ceea ce vreau să spun este că, dacă se afla în sala de mese sau în bucătărie, este foarte posibil să fi avut un cuțit în mână. De fapt, îmi amintesc foarte bine că atunci când a venit în sala de mese nu avea nimic în mână. Sunt convins de asta.

   - Înțeleg, zise Weston.

   Tim se uită la el neliniștit.

   - Pentru numele lui Dumnezeu, unde vreți să ajungeți? Ce naiba v-a spus prostul ăla de Enrico sau Manuel, care din ei o fi?!

   - A spus că soția dumneavoastră a intrat în bucătărie cu un cuțit în mână și părea supărată.

   - Exagera, desigur.

   - Ați mai vorbit cu soția dumneavoastră în timpul cinei sau după cină?

   - Nu, nu cred că am mai vorbit cu ea. Ca să vă spun drept, am fost foarte ocupat.

   - Soția dumneavoastră se afla în sala de mese în timpul cinei?

   - Păi... noi de regulă nu prea stăm într-un loc, ne plimbăm de la un oaspete la altul. Înțelegeți cum stau lucrurile.

   - Ați vorbit cu ea?

   - Nu, nu cred că am vorbit... De obicei, suntem foarte prinși în timpul cinei. Nici măcar nu suntem atenți la ce face celălalt și cu siguranță nu avem timp să stăm de povești.

   - Cu alte cuvinte, nu vă amintiți să fi vorbit cu ea până în momentul în care a venit în fugă pe scări, 3 ore mai târziu, după ce a descoperit cadavrul.

   - A fost un șoc groaznic pentru ea. A afectat-o foarte tare.

   - Știu. Este o experiență foarte neplăcută. Cum de se plimba pe plajă?

   - După stresul legat de cină, obișnuiește să dea o tură pe malul mării. Înțelegeți dumneavoastră, să scape de oaspeți și să mai respire și ea.

   - Am înțeles că vorbeați cu doamna Hillingdon când s-a întors soția dumneavoastră.

   - Da. De fapt, aproape toți plecaseră la culcare.

   - Despre ce vorbeați cu doamna Hillingdon?

   - Despre nimic deosebit. De ce? Ea ce v-a spus?

   - Până acum nu ne-a spus nimic. N-am avut ocazia să stăm de vorbă cu ea.

   - Vorbeam despre nimicuri. Despre Molly, despre cum e să fii managerul unui hotel și alte lucruri de acest fel.

   - Apoi a apărut soția dumneavoastră pe scările terasei și v-a povestit ce se întâmplase?

   - Da.

   - Avea sânge pe mâini?

   - Sigur că avea! Se aplecase să vadă ce pățise fata aceea, încercase s-o ridice, nu înțelegea ce i se putuse întâmpla. Așa că bineînțeles că era murdară se sânge pe mâini. Iată care este treaba, ce naiba insinuați? Ce vreți să sugerați?

   - Vă rog să vă liniștiți, zise Daventry. Știu că sunteți foarte stresat, însă trebuie să lămurim lucrurile. Am înțeles că soția dumneavoastră nu s-a simțit prea bine în ultimul timp.

   - Prostii! Se simte foarte bine. Moartea maiorului Palgrave a tulburat-o puțin. Un lucru normal, de altfel. Este o fată foarte sensibilă.

   - Va trebui să îi punem câteva întrebări de îndată ce se mai întremează puțin, zise Weston.

   - Ei bine, acum nu este momentul potrivit. Doctorul i-a administrat un sedativ și a spus că trebuie să o lăsăm în pace. Nu vreau să o deranjați sau să o supuneți la interogatoriu, e clar?

   - Nu avem de gând să o interogăm, zise Weston. Vrem doar să clarificăm niște aspecte. Nu o vom deranja acum, însă, de îndată ce doctorul ne va permite, va trebui să avem o discuție cu ea, adăugă Weston, cu voce blândă, dar fermă.

   Tim se uită la el, deschise gura să spună ceva, însă renunță.

II

   Evelyn Hillingdon, calmă și detașată ca întotdeauna, stătea pe scaunul indicat.

   După fiecare dintre cele câteva întrebări care-i fuseseră adresate, medita îndelung asupra răspunsului. Îl privea gânditoare pe Weston, cu ochii ei negri și inteligenți.

   - Da, zise ea. Vorbeam cu domnul Kendal când a venit soția lui și ne-a spus de crimă.

   - Soțul dumneavoastră era acolo?

   - Nu, el se dusese la culcare.

   - Aveați vreun motiv anume să discutați cu domnul Kendal?

   Evelyn ridică din sprâncenele frumos pensate. Era clar că doreau să ajungă undeva cu discuția.

   - Ce întrebare ciudată! răspunse ea cu răceală. Nu, nu discutam despre ceva anume.

   - Ați discutat cumva despre starea de sănătate a soției lui?

   Din nou, Evelyn își căută cu grijă cuvintele.

   - Chiar nu-mi amintesc, zise ea în cele din urmă.

   - Sunteți sigură?

   - Sigură că nu-mi amintesc? Ce modalitate interesantă de a formula o întrebare! Oamenii vorbesc despre tot felul de lucruri.

   - Am înțeles că doamna Kendal nu s-a simțit prea bine în ultimul timp.

   - Mie mi s-a părut că arată destul de bine. Poate puțin obosită. Bineînțeles că este foarte solicitant să conduci un astfel de loc, iar ea nu are prea multă experiență. E normal că uneori e ușor confuză.

   - Confuză? repetă Weston cuvântul. Așa i-ați descrie starea?

   - Sună cam demodat, însă e la fel de bun ca jargonul pe care îl folosim astăzi. Spunem „infecție virală” pentru o criză de bilă sau „nevroză anxioasă” pentru a explica neplăcerile create de problemele de zi cu zi...

   Zâmbetul ei îl făcu pe Weston să se simtă ridicol. Își spuse în gând  că Evelyn Hillingdon era o femeie inteligentă. Se uită la fața imobilă a lui Daventry și se întrebă la ce se gândea.

   - Vă mulțumesc, doamnă Hillingdon, zise Weston.

III

   - Nu vrem să vă tulburăm, doamna Kendal, însă trebuie să ne povestiți cum ați descoperit cadavrul fetei. Doctorul Graham spune că v-ați refăcut suficient pentru a face față acestei discuții.

   - A, da. Mi-am revenit acum, zise Molly zâmbind nervos. Am avut un șoc... știți, a fost îngrozitor!

   - Da, suntem de acord cu dumneavoastră. Am înțeles că v-ați dus să vă plimbați puțin după cină.

   - Da, obișnuiesc să fac asta.

   Daventry observă că ochii ei se mișcau neliniștiți și că își frământa mâinile.

   - În jurul cărei ore se întâmpla asta, doamnă Kendal? întrebă Weston.

   - Păi, nu prea-mi aduc aminte. Nu prea stăm cu ochii pe ceas.

   - Mai cânta orchestra?

   - Da, cel puțin, așa cred. Nu-mi amintesc exact.

   - Și în ce direcție ați mers?

   - O, pe mal.

   - La dreapta sau la stânga?

   - A, mai întâi la dreapta, apoi la stânga. Eu... nu prea am observat.

   - De ce n-ați observat, doamnă Kendal?

   - Cred că... ei bine, mă gândeam la ale mele, zise ea încruntată.

   - Vă gândeați la ceva anume?

   - Nu, nu! La nimic deosebit. Doar la lucrurile care mai trebuiau făcute... verificate... la hotel, continuă ea, aruncând priviri neliniștite în jurul ei și frământându-și din nou mâinile. Apoi am obserat ceva alb într-un pâlc de tufișuri de hibiscus și m-am întrebat ce putea fi. M-am oprit și am tras, zise ea înghițind convulsiv. Și am găsit-o - era Victoria, ghemuită la pământ - și am încercat să îi ridica capul și m-am umplut... de sânge pe mâini.

   Se uită la mâini, repetând îngândurată, ca și cum i-ar fi fost imposibil să creadă:

   - M-am umplut de sânge.

   - Da, da. O experiență înfiorătoare. Nu e cazul să ne spuneți mai multe despre această parte. Cam de cât timp credeți că vă plimbați când ați descoperit-o?

   - Nu știu, habar n-am.

   - De o oră? De o jumătate de oră? Sau poate de mai mult de o oră?

   - Nu știu, repetă Molly.

   Daventry întrebă pe un ton firesc:

   - Aveați cumva la dumneavoastră un cuțit?

   - Un cuțit? se arătă Molly surprinsă. De ce să fi avut cu mine un cuțit?

   - Am întrebat doar pentru că unul dintre angajații dumneavoastră zice că aveați un cuțit în mână când ați ieșit din bucătărie și v-ați dus în grădină.

   Molly se încruntă.

   - Dar nu am ieșit din bucătărie. A, vreți să spuneți înainte de cină... nu... nu cred...

   - Poate că aranjaserăți vesela pe masă.

   - Uneori sunt nevoită să o fac. Pun lucrurile în neorânduială, prea puține cuțite sau prea multe. Furculițele sau lingurile nu sunt câte trebuie, lucruri de acest fel.

   - Așa că este posibil să fi ieșit din bucătărie cu un cuțit în mână?

   - Nu red că am făcut-o. Sunt sigură că n-am făcut-o, adăugă ea. Era și Tim acolo, ar trebui să știe. Întrebați-l.

   - Vă plăcea fata aceasta, Victoria, era bună la ceea ce făcea? întrebă Weston.

   - Da, era o fată drăguță.

   - Ați avut vreo dispută cu ea?

   - Dispută? Nici vorbă!

   - Nu v-a amenințat niciodată în niciun fel?

   - Să mă amenințe? Ce vreți să spuneți?

   - Nu contează... Nu aveți idee cine ar fi putut s-o ucidă? Absolut nici cea mai vagă idee?

   - Nu, rosti ea cu voce sigură.

   - Ei bine, mulțumesc doamnă Kendal, zise el zâmbind. N-a fost chiar așa de rău, nu?

   - Asta e tot?

   - Asta e tot pentru moment.

   Daventry se ridică, îi deschise ușa și o petrecu apoi cu privirea.

   - „Tim ar trebui să știe”, cită el când reveni la scaunul său. Iar Tim ne-a spus clar că ea nu avea un cuțit în mână.

   - Cred că orice soț care ar fi întrebat ar da același răsouns, zise Weston cu voce gravă.

   - Un cuțit de masă nu pare cel mai potrivit pentru a comite o crimă.

   - Dar era un cuțit de friptură, domnule Daventry. În seara aceea se servea friptură. Iar cuțitele de friptură sunt ascuțite.

   - Pur și simplu nu pot să cred că fata cu care tocmai am vorbit este un criminal prins asupra faptului, Weston.

   - Nici nu este nevoie să crezi asta. Poate că doamna Kendal a ieșit în grădină înainte de cină cu un cuțit pe care îl luase de pe masă pentru că era în plus - poate că nici măcar nu și-a dat seama că era cu el în mână - ar fi putut să-l lase pe undeva - sau poate că l-a scăpat - apoi a fost găsit și folosit de altcineva. Și eu mă îndoiesc că ar fi o criminală.

   - În același timp, zise Daventry gânditor, sunt foarte sigur că nu ne spune tot ceea ce știe. Imprecizia referitoare la timp e ciudată. Unde se afla, ce făcea acolo? Nimeni nu pare s-o fi văzut în acea seară în sala de mese.

   - Soțul era pe acolo, ca de obicei, însă soția era de negăsit.

   - Crezi că s-a dus să se întâlnească cu cineva, cu Victoria Johnson?

   - Posibil. Sau poate că l-a văzut pe cel care trebuia să se întâlnească cu Victoria.

   - Te gândești la Gregory Dyson?

   - Știm că vorbise cu Victoria puțin mai devreme - poate că a aranjat să se vadă mai târziu, în acea seară. Amintește-ți că toată lumea mișuna pe terasă: dans, băutură, pelerinaj la bar.

   - Nu există un alibi mai bun decât o orchestră, zise Daventry.

Capitolul 16

MISS MARPLE CERE AJUTOR

   Oricine ar fi văzut-o pe bătrâna cu înfățișare pașnică stând pe șezlongul din fața bungalow-ului ei ar fi crezut că se gândea cum să-și petreacă ziua.

   Dar bătrâna cea blajină avea de deliberat în privința unor probleme de altă natură - și era foarte pornită!

   „Trebuie să se facă neapărat ceva”, își zise Miss Marple.

   În plus, era convinsă că nu avea timp de pierdut. Era vorba de o urgență. Dar oare putea să convingă pe cineva? Dacă i se dădea un răgaz, putea să afle adevărul de una singură.

   Aflase multe, însă nu suficient de multe. Iar timpul nu avea răbdare. Conștientiza cu amărăciune că aici, în acest paradis de pe insulă, n-avea pe niciunul dintre aliații ei obișnuiți.

   Se gândi cu părere de rău la prietenii ei din Anglia: Sir Henry Clithering, gata întotdeauna să o asculte cu calm, finul lui, Dermot, care, în ciudat poziției sale importante de la Scotland Yard, o credea întotdeauna pe Miss Marple, ori de câte ori era suspicioasă în legătură cu diverse lucruri.

   Dar oare polițistul de pe insulă, cel cu voce calmă, va pleca urechea la spusele ei? Dar doctorul Graham? Însă doctorul Graham nu era tipul de om de care avea nevoie - era prea blând și prea ezitant, cu siguranță nu era genul de om care ia decizii pe loc și acționează imediat.

   Miss Marple, simțindu-se ca un împuternicit al Celui Atotputernic, murmură cu voce tare cuvintele biblice:

   - Pe cine voi trimite și cine va merge pentru Noi?

   Sunetul pe care îl auzi după câteva momente nu fu perceput imediat ca un răspuns la rugăciunea ei - nici pe departe. Mai degrabă, mintea ei înregistra informația drept un om care își chema probabil câinele.

   - Hei!

   Miss Marple nu acordă atenție chemării.

   - Hei!

   Sunetul se auzi din nou, de data aceasta mai tare, făcând-o pe Miss Marple să se uite vag în jur.

   - Hai! strigă domnul Rafiel nerăbdător. Tu de acolo, adăugă el.

   Miss Marple nu-și dăduse seama că acel „Hei, tu de acolo!” îi era adresat. Nu era obișnuită ca oamenii să i se adreseze astfel. Cu siguranță, nu era maniera în care un domn i se adresa unei doamnei.

   Miss Marple nu se simți ofensată, deoarece aproape nimeni nu se simțea lezat de felul în care domnul Rafiel făcea anumite lucruri. El avea propriile lui reguli, iar oamenii îl luau ca atare.

   Miss Marple se uită spre bungalow-ul lui. Domnul Rafiel o salută din pridvor.

   - M-ați strigat?

   - Bineînțeles că v-am strigat, zise domnul Rafiel. Pe cine credeți că strigam? Vreo pisică? Veniți până aici!

   Miss Marple se uită în jur după geantă, o luă, apoi porni spre bungalow-ul domnului Rafiel.

   - Eu nu pot să vin la dumneavoastră decât dacă mă ajută cineva, se scuză el, așa că trebuie să veniți dumneavoastră aici.

   - O, da, zise Miss Marple. Înțeleg foarte bine asta.

   - Luați loc, zise domnul Rafiel arătând spre un scaun din apropiere. Vreau să vorbesc cu dumneavoastră. Se întâmplă ceva al naibii de ciudat pe insula asta.

   - Da, într-adevăr, încuviință Miss Marple, așezându-se pe scaunul care-i fusese arătat.

   Din obișnuință, își scoase lucrul de mână din geantă.

   - Nu începeți iar să tricotați! zise domnul Rafiel. Nu suport chestia asta. Urăsc femeile care tricotează. Mă irită.

   Miss Marple își puse lucrul de mână la loc, în geantă. Nu păru deloc supărată de observația făcută, având aerul cuiva care face concesii unui pacient suferind.

   - Se vorbește mult pe aici, zise domnul Rafiel, și pun pariu că dumneavoastră, preotul și sora acestuia ați iscat aceste discuții.

   - Cred că este absolut normal să se vorbească, ținând cont de situație, zise Miss Marple înviorată.

   - O localnică înjunghiată e găsită în tufișuri. S-ar putea ca totul să fie cât se poate de banal. Poate că tipul cu care trăia a fost gelos pe alt bărbat sau poate că și-a găsit el însuși altă femeie, fata a făcut o criză de gelozie și s-au certat. Sex la tropice. Chestii de genul ăsta. Ce credeți?

   - Nu, respinse ideea Miss Marple scuturând din cap.

   - Nici autoritățile nu cred asta.

   - V-ar spune mai multe dumneavoastră decât mie, sublinie Miss Marple.

   - E același lucru. Pariez că știți mai multe decât mine. Dumneavoastră sunteți în temă cu ce se discută pe aici în legătură cu această situație.

   - Cu siguranță că sunt, admise Miss Marple.

   - Nu e mare lucru de făcut aici, în afară de ascultat bârfe, nu-i așa?

   - Astfel de informații sunt de multe ori utile.

   - Știți ce, zise domnul Rafiel, m-am înșelat în privința dumneavoastră. De regulă nu mă înșel în privința oamenilor. De fapt, v-am subestimat foarte mult. Ca și toate aceste zvonuri despre maiorul Palgrave și despre poveștile pe care le spunea. Credeți că i-a făcut careva felul, nu?

   - Mă tem că da, zise Miss Marple.

   - Ei bine, chiar așa a fost.

   Miss Marple trase adânc aer în piept.

   - Este un lucru cert, nu-i așa? întrebă ea.

   - Da, am această informație de la Daventry. Nu încalc nicio promisiune de a ține informația secretă, deoarece rezultatul autopsiei va trebui să fie curând făcut public. Dumneavoastră i-ați spus ceva lui Graham, Graham s-a dus la Daventry, iar Daventry la administrator, au fost informați cei de la CID, apoi au căzut de acord că era ceva putred la mijloc, așa că l-au deshumat pe bătrânul Palgrave ca să arunce o privire.

   - Și ce au descoperit? întrebă ea curioasă.

   - Au descoperit că luase o doză letală dintr-o substanță pe care doar un doctor o poate pronunța ca lumea. Din câte îmi amintesc, era ceva gen diflor hexagonaletilcarbenzol. Nu așa se cheamă. Dar cam pe-acolo. Doctorul poliției i-a spus așa ca să nu înțeleagă lumea despre ce e vorba. Probabil că substanța are o denumire simplă ca Evipan sau Veronal sau sirop Eeaston sau cam așa ceva. Acest nume oficial este doar pentru a-i impresiona pe necunoscători. Oricum, o doză considerabilă din acea substanță ar provoca o moarte asemănătoare cu cea cauzată de hipertensiune arterială, în urma consumului excesiv de alcool. De fapt, totul a părut perfect natural și, pentru o vreme, nimeni nu a suspectat nimic. Au spus doar „sărmanul de el” și l-au îngropat rapid. Acum se întreabă dacă a fost vreodată hipertensiv. Dumneavoastră v-a spus că ar fi suferit de această afecțiune?

   - Nu.

   - Exact! Și, cu toate astea, toată lumea părea mulțumită cu această explicație.

   - Se pare că le-a vorbit oamenilor de această problemă de sănătate.

   - E ca atunci când apar fantomele, zise domnul Rafiel. Nu întâlnești niciodată persoana care a văzut fantoma. Apuci întotdeauna să vorbești doar cu un văr de gradul doi al mătușii sau cu un prieten, sau cu un prieten al prietenului. Dar să facem abstracție de asta pentru moment. Cu toții am crezut că era hipertensiv pentru că avea un flacon de medicamente în cameră - și acum urmează partea cea mai frumoasă - despre care fata ucisă a răspândit vestea că, de fapt, a fost pus acolo de altcineva și că, în realitate, îi aparținea lui Gregory.

   - Domnul Dyson este hipertensiv. Mi-a spus soția lui, zise Miss Marple.

   - Așa că a fost pus în camera lui Palgrave ca să dea de înțeles că era hipertensiv și că moartea lui a fost naturală.

   - Exact, zise Miss Marple. Iar povestea a fost bine ticluită, cum că a menționat în repetate rânduri că are probleme cu tensiunea. Dar știți, e foarte ușor să lansezi un zvon. Foarte ușor. Am văzut asta de nenumărate ori în viața mea.

   - Sunt sigur de asta, rosti domnul Rafiel.

   - E nevoie doar să șoptești pe ici, pe colo, afirmă Miss Marple. Nu spui că tu ai aflat. Spui doar că știi că doamna B ți-a spus că a auzit asta de la colonelul C. Nu e niciodată informație direct de la sursă și e foarte greu să afli cine a lansat acel zvon. O, da, e ușor de făcut. Iar oamenii cărora le spui vor merge la alții și vor repeta informați, ca și cum ar fi aflat-o ei înșiși.

   - Cineva a pus totul la cale într-un mod foarte inteligent, zise domnul Rafiel preocupat.

   - Da, încuviință Miss Marple. Cred că acel cineva a fost foarte isteț.

   - Fata a văzut ceva sau știa ceva și probabil că a încercat să șantajeze pe cineva, fu de părere domnul Rafiel.

   - Poate că nu a considerat că e vorba de șantaj, spuse Miss Marple. În hotelurile mari ca acesta, uneori cameristele știu despre oameni lucruri care n-ar trebui spuse mai departe, așa că primesc un bacșiș mare sau li se face cadou o sumă de bani în schimbul discreției. Probabil că fata nu și-a dat seama de importanța informației pe care o deținea.

   - Cu toate astea, s-a ales cu un cuțit în spate, interveni domnul Rafiel.

   - Da. În mod evident, cineva nu și-a putut permite riscul ca ea să răspândească zvonuri.

   - Ei bine, ia să vedem ce părere aveți dumneavoastră despre asta.

   Miss Marple îl privi gânditoare.

   - De ce credeți că eu știu mai mult decât dumneavoastră, domnule Rafiel?

   - Probabil că nu știți mai mult, zise domnul Rafiel, însă sunt interesat să aflu ce părere aveți despre această situație, pe baza informațiilor pe care le dețineți în momentul de față.

   - Dar de ce?

   - Nu se pot face prea multe lucruri pe aici, zise domnul Rafiel, în afară de bani.

   Miss Marple ridică privirea surprinsă.

   - Se fac bani? Aici?

   - Poți trimite 6 telegrame codificate pe zi, dacă vrei, explică domnul Rafiel. Așa mă amuz eu.

   - Adică pariați? întrebă Miss Marple nesigură, cu vocea cuiva care vorbește o limbă străină.

   - Ceva de genul ăsta, recunoscu domnul Rafiel. Îți pui mintea la contribuție cum să-i faci pe alții să-și pună mintea la contribuție. Din păcate, această activitate nu mă ținea prea mult timp ocupat, așa că am început să fiu interesat de povestea aceasta. M-a făcut curios. Palgrave și-a petrecut mult timp vorbind cu dumneavoastră. Bănuiesc că nimeni altcineva nu se sinchisea de el. Despre ce vorbea?

   - Mi-a spus foarte multe povești, zise Miss Marple.

   - Știu că v-a spus. Unele dintre ele erau ale naibii de plicticoase. Și nu era suficient că le auzeai o dată. Dacă te aflai lângă el, le mai auzeai și a treia sau a patra oară.

   - Știu, replică Miss Marple. Din păcate, asta se întâmplă când domnii îmbătrânesc.

   Domnul Rafiel se uită la ea foarte aspru.

   - Eu nu spun povești, ripostă el. Continuați. Totul a început de la una din poveștile pe care le spunea Palgrave, nu-i așa?

   - A zis că știe un criminal, zise Miss Marple. Nu e nimic special legat de asta, întrucât cred că aproape toți cunoaștem câte unul.

   - Nu înțeleg ce vreți să spuneți, răspunse domnul Rafiel.

   - Nu mă refer la ceva anume, explică Miss Marple, dar dacă veți căuta prin amintiri, cu siguranță că veți da peste una de genul: „O, da, îl știu pe cutare destul de bine, a murit pe neașteptate, iar lumea vorbește că soția lui ar fi de vină, însă eu cred că e doar bârfă”. I-ați auzit pe mulți zicând asta, nu-i așa?

   - Păi, bănuiesc că da, da, ceva de genul acesta. Însă nu... nu cred că era vorba de ceva serios.

   - Exact, făcu Miss Marple. Însă maiorul Palgrave era un om foarte serios. Cred că-i plăcea să spună povești. A zis că avea o fotografie cu un criminal. Avea de gând să mi-o arate când... de fapt, nu mi-a mai arătat-o.

   - De ce?

   - Pentru că a văzut ceva, zise Miss Marple. Cred că a văzut pe cineva. S-a înroșit la față și a pus fotografia înapoi în portofel, apoi a schimbat subiectul.

   - Pe cine a văzut?

   - M-am gândit mult la asta, afirmă Miss Marple. Stăteam în fața bungalow-ului meu, iar el stătea în fața mea și, indiferent pe cine a văzut, l-a văzut peste umărul meu drept.

   - Cineva care venea pe cărarea din spatele dumneavoastră, dinspre parcare sau dinspre pârâu.

   - Da.

   - Când v-ați uitat în spate, era cineva de cărare.

   - Domnul și doamna Dyson și colonelul Hillingdon împreună cu soția.

   - Altcineva?

   - N-am mai văzut pe nimeni. Desigur, și bungalow-ul dumneavoastră era în raza mea vizuală.

   - A, deci îi includem și pe Esther Walters, și pe băiatul meu, Jackson. Corect? Oricare din cei doi angajați ai mei ar fi putut ieși din bungalow și apoi intra la loc, fără ca dumneavoastră să fi văzut.

   - Tot ce se poate, admise Miss Marple. Nu mi-am întorc capul imediat.

   - Familia Dyson, familia Hillingdon, Esther, Jackson. Unul dintre ei este un criminal. Și, desigur, eu însumi, zise el după o pauză emfatică.

   Miss Marple zâmbi vag.

   - Și se referea la criminal ca la un bărbat?

   - Da.

   - Corect. Lucru care le elimină pe Evelyn Hillingdon, Lucky și Esther Walters. Prin urmare, admițând că toată povestea asta fără sens este adevărată, criminalul dumneavoastră este Dyson, Hillingdon sau Jackson al meu cel bun de gură.

   - Sau dumneavoastră, adăugă Miss Marple.

   Domnul Rafiel nu luă în seamă această mică observație.

   - Nu mai spuneți lucruri doar ca să mă enervați! zise el. Vă voi spune primul lucru care mă frapează și la care se pare că nu v-ați gândit. Dacă este unul dintre cei trei, cum naiba de nu a fost recunoscut de Palgrave mai devreme? Ce dracu`, doar au stat la aceeași masă timp de două săptămâni. Nu mi se pare că are logică.

   - Ba eu cred că are logică, zise Miss Marple.

   - Ei bine, explicați-mi.

   - Vedeți, maiorul Palgrave nu-l văzuse el însuși pe bărbat. Era o poveste pe care i-o spusese un doctor. Doctorul i-a dat fotografia ca pe o curiozitate. Poate că maiorul s-a uitat cu atenție la fotografie atunci când a primit-o, însă după aceea a pus-o în portofel și a păstrat-o ca pe un suvenir. Din când în când, o scotea probabil să o arate oamenilor cărora le spunea povestea. Și încă ceva, domnule Rafiel, nu știm când au avut loc acele evenimente. Nu mi-a dat nicio indicație temporală atunci când mi-a vorbit. Cu alte cuvinte, poate că aceasta este o poveste pe care o spune de ani de zile. De 5 ani, de 10 ani, poate și de mai mulți. Una din poveștile cu tigri s-a petrecut în urmă cu 20 de ani.

   - Nu mai spuneți! exclamă domnul Rafiel.

   - Așa că nu cred nicio clipă că maiorul Palgrave ar fi fost capabil să recunoască un chip dintr-o fotografie, dacă l-ar fi întâlnit întâmplător. Ceea ce cred eu că s-a întâmplat este că, în timp ce spunea povestea, a început să caute fotografia, a găsit-o, s-a uitat la fața bărbatului, iar când a ridicat privirea a avut surpriza să vadă în fața ochilor același chip sau unul care semăna destul de mult cu fotografia, venind spre el de la o distanță de vreo 50 de metri.

   - Da, recunoscu domnul Rafiel cântărind informațiile, da, este posibil.

   - A fost luat prin surprindere, zise Miss Marple, așa că a îndesat-o înapoi în portofel și a început să vorbească cu voce tare despre altceva.

   - Nu se poate să fi fost sigur, afirmă domnul Rafiel cu viclenie.

   - Nu, fu de acord Miss Marple. Nu se poate să fi fost sigur. Dar bineînțeles că după aceea a studiat fotografia cu atenție și s-a uitat și la bărbat pentru a-și da seama dacă era doar o asemănare sau era chiar acea persoană.

   Domnul Rafiel reflectă asupra celor auzite, apoi scutură din cap.

   - Ceva nu se leagă aici. Nu avem motivul crimei. Absolut deloc. Vorbea tare când v-a spus povestea, nu-i așa?

   - Da, zice Miss Marple. Destul de tare. Ca de obicei.

   - Așa este. Da, adevărul este că țipa de-a dreptul. Acesta îi era felul de a vorbi.

   - Mă gândesc că oricine l-ar fi putu auzi de la o distanță considerabilă.

   Domnul Rafiel scutură din nou din cap.

   - E fantastic, absolut fantastic. Oricine ar râde de o asemenea poveste. Un moșulică spune o poveste despre ceva ce i-a povestit un pireten, apoi o fotografie și totul gravitează în jurul unei crime care a avut loc cu ani în urmă! Sau, oricum, în urmă cu 1 an-2. De ce naiba ar putea acest lucru să-l neliniștească pe omul în cauză? Nu există nicio dovadă, doar niște povești auzite. Putea chiar să recunoască anumite asemănări între el și bărbatul din fotografie: „Da, adevărul este că semănăm, nu-i așa?” Nimeni n-ar lua povestea lui Palgrave drept dovadă. Nu-ncercați să mă convingeți de asta, că nu veți reuși. Nu, tipul ăsta, dacă există vreun tip, nu avea de ce să se teamă. E genul de acuzație de care poate râde fără probleme. Ce motive ar putea avea pentru a-l ucide pe bătrânul Palgrave? Nu-i folosea la nimic. Trebuie să înțelegeți asta.

   - O, dar înțeleg perfect, zise Miss Marple. Sunt total de acord cu dumneavoastră. De asta sunt și neliniștită. Așa de neliniștită, încât nici n-am putut dormi azi-noapte.

   Domnul Rafiel o privi fix.

   - Ia să vedem ce aveți pe suflet, rosti el încet.

   - S-ar putea să mă înșel, începu timid Miss Marple.

   - Probabil că da, zise domnul Rafiel, lipsit de tact, după cum îi era obiceul. Dar, oricum, ia să auzim la ce v-ați gândit în miez de noapte.

   - Ar putea exista un motiv foarte puternic dacă...

   - Dacă ce?

   - Dacă va mai avea loc... în curând... o altă crimă.

   Domnul Rafiel se uită la ea lung. Încercă să se ridice puțin în scaun.

   - Fiți mai clară, ceru el.

   - Nu mă prea pricep să dau explicații! rost Miss Marple repede și puțin incoerent.

   Se îmbujoră ușor.

   - Să zicem că plănuiește o crimă. Nu știu dacă vă aduceți aminte povestea pe care mi-a spus-o maiorul despre soția moartă în circumstanțe neclare. Apoi, după un anumit timp, altă soție a murit în exact aceleași circumstanțe. Un bărbat cu un alt nume avea o soție care a murit în aproape același fel, iar doctorul care povestea asta l-a recunoscut ca fiind una și aceeași persoană, deși își schimbase numele. Ei bine, se pare că acest criminal și-a făcut un obicei din asta, nu-i așa?

   - Adică ceva în genul lui Smith, cazul cu miresele moarte în baie?

   - Mie așa mi se pare, zise Miss Marple. Iar din ceea ce am citit și am auzit, un om care face un lucru atât de oribil și scapă nepedepsit se simte încurajat să o mai facă. Socotește că este un lucru ușor și se consideră inteligent. Așa că o face din nou. Iar în cele din urmă, asemenea lui Smith din cazul „mireselor moarte în baie”, devine un obicei. De fiecare dată în alt loc, sub alt nume. Însă crimele sunt, în esență, foarte asemănătoare. Așa că mi se pare, deși s-ar putea să mă înșel teribil...

   - Dar dumneavoastră nu vi se pare că vă înșelați, nu-i așa? întrebă șiret domnul Rafiel.

   Miss Marple continuă fără să-i răspundă la întrebare:

   - ...dacă așa stau lucrurile și această persoană are totul pregătit pentru o crimă în acest loc, pentru a mai scăpa de o soție, să zicem așa, iar dacă aceasta este a treia sau a patra crimă, ei bine, în acest caz povestea maiorului Palgrave chiar ar conta, întrucât criminalul nu-și poate permite să existe asemănări care să iasă în evidență. Dacă vă aduceți aminte, tocmai în felul acesta a fost prins Smith. Împrejurările crimei au atras atenția cuiva care a comparat-o cu un articol dintr-un ziar în care se vorbea despre un caz asemănător. Așa că, înțelegeți că, dacă această persoană oribilă plănuiește o crimă ce va avea loc în curând în acest loc, în cazul acesta nu-și permitea să-l lase pe maiorul Palgrave să spună povestea oricui era dispus să-l asculte și să se uite la fotografie.

   Se opri și se uită să vadă reacția domnului Rafiel.

   - Așa că înțelegeți că trebuia să facă ceva repede, cât mai repede cu putință.

   - De fapt, chiar în acea seară, preciză domnul Rafiel.

   - Exact, răspunse Miss Marple.

   - S-a mișcat rapid, reluă domnul Rafiel, însă sună plauzibil. A pus tabletele în camera bătrânului Palgrave, a răspândit zvonul că era hipertensiv, a adăugat în paharul de punci Planters puțin din drogul cu denumirea din numeroase silabe. Așa este?

   - Da. Dar asta a trecut, nu trebuie să ne mai batem capul cu asta. Mai bine ne-am concentra asupra viitorului. Asupra a ceea ce e pe cale să se întâmple. Acum, că nu se mai împiedică de maiorul Palgrave și că fotografia a fost distrusă, acest om poate să își pună în aplicare planul mârșav.

   Domnul Rafiel fluieră.

   - V-ați gândit la toate, nu-i așa?

   Miss Marple încuviință cu o mișcare a capului. Apoi zise cu cea mai neobișnuită voce, fermă și aproape dictatorială:

   - Iar noi trebuie să-l oprim. Suntem datori să-l oprim, domnule Rafiel.

   - Noi? se miră domnul Rafiel. De ce m-ați inclus și pe mine în asta?

   - Pentru că sunteți un om bogat și important, răspunse simplu Miss Marple. Oamenii vor ține seama de ceea ce spuneți sau faceți. Pe mine nu m-ar asculta nici măcar un moment. Ar zice că sunt o babă cu imaginație bogată.

   - S-ar putea, zise domnul Rafiel. Ar fi niște proști dacă ar reacționa așa. Mă văd totuși obligat să admit că mulți s-ar mira să mă audă vorbind în felul acesta. Aveți o minte logică. Foarte puține femei sunt înzestrate cu așa ceva. Unde naiba sunt Esther și Jackson? întrebă el, foindu-se în scaun. Trebuie să mă rearanjeze în scaun. Nu, nu puteți să mă ajutați. Nu sunteți suficient de puternică pentru asta. Nu știu ce fac de m-au abandonat aici.

   - Mă duc să-i caut.

   - Nu, nu trebuie. Dumneavoastră stați aici și spuneți-mi totul. Care dintre ei credeți că este? Greg cel volubil? Edward Hillingdon cel taciturn sau valetul meu, Jackson? Cu siguranță este unul dintre ei, nu?

Capitolul 17

DOMNUL RAFIEL PREIA CONTROLUL

   - Nu știu, zise Miss Marple.

   - Cum adică? Despre ce ați vorbit în ultimele 20 de minute?

   - Mi-a trecut prin cap că s-ar putea să mă fi înșelat.

   Domnul Rafiel se uită lung la ea.

   - Niște prostii, la urma urmei, rosti el dezgustat. Și păreați atât de sigură pe dumneavoastră!

   - O, sunt sigură că e vorba despre o crimă. În privința criminalului nu sunt sigură. Vedeți, am aflat că maiorul Palgrave avea mai multe povești cu crime: mi-ați spus dumneavoastră că v-a povestit una în genul Lucreția Borgia...

   - Chiar așa. Însă acea poveste era de cu totul altă factură.

   - Știu. Iar doamna Walters a spus că ei i-a povestit despre cineva care a fost gazat în cuptor.

   - Dar povestea pe care a spus-o...

   Miss Marple își permise să-l întrerupă, lucru care nu i se întâmpla prea des domnului Rafiel. Vorbi agitată și oarecum incoerent:

   - Nu vedeți, e atât de greu să fii sigur de ceva! Problema este că de obicei oamenii nu ascultă. Întrebați-o și pe doamna Walters - și ea a recunoscut asta - asculți începutul, apoi nu te mai concentrezi, iar mintea începe să-ți zboare la altele - și să zicem că descoperi că ai pierdut anumite informații. Mă întreb dacă exista vreo legătură între povestea pe care mi-a spus-o mie, despre un bărbat, și momentul când își căuta portofelul, zicând: „Ați vrea să vedeți fotografia unui criminal?”

   - Dar dumneavoastră ați crezut că în fotografie trebuie să fie eroul poveștii pe care v-a spus-o?

   - Da, așa m-am gândit. Nu mi-a trecut prin cap că s-ar putea să nu fie. Însă acum... cum aș putea fi sigură?

   Domnul Rafiel se uită la ea gânditor.

   - Problema cu dumneavoastră este că sunteți prea rațională. Mare greșeală! Hotărâți-vă și nu mai schimbați teoriile. La început păreați foarte sigură pe dumneavoastră. După părerea mea, în discuțiile pe care le-ați avut cu sora pastorului și cu restul, ați descoperit ceva care vă neliniștește.

   - Probabil că aveți dreptate.

   - Ei bine, hai să judecăm la rece un moment. Hai să continuăm raționamentul inițial. Pentru că în 9 cazuri din 10, primele impresii se dovedesc a fi corecte - mă rog, așa am citit eu. Avem 3 suspecție. Haideți să-i luăm pe rând și să-i analizăm cu atenție. Aveți vreo preferință, doriți să începem cu cineva anume?

   - Nu prea am, zise Miss Marple. E puțin probabil că fie vreunul dintre cei trei.

   - Ei bine, hai să începem cu Greg, propuse domnul Rafiel. Nu-l suport pe individul ăsta. Totuși, asta nu-l face criminal. Cu toate astea, are câteva bile negre. Acele pastile contra hipertensiunii arteriale erau ale lui. Era ușor să se folosească de ele.

   - Ar fi puțin cam prea evident, nu credeți? obiectă Miss Marple.

   - Nu știu dacă ar fi fost, replică domnul Rafiel. La urma urmei, important era să intervină rapid, iar el avea tabletele la îndemână. Nu avea timp să vadă ce medicamente iau alții. Să zicem că e Greg. În regulă. Dacă dorea s-o elimine din peisaj pe scumpa lui soție - bună treabă, aș zice eu, adevărul este că îl înțeleg perfect - atunci nu văd ce motiv ar avea. Dacă e să te iei după ce vorbește lumea, este bogat. A moștenit banii de la prima sa soție, care era putred de bogată. Îl poți suspecta că și-a ucis prima soție. Dar aceea este o întâmplare de demult, peste care a trecut cu bine. Dar Lucky era ruda cea săracă a primei sale soții. Nu mai ies bani de aici. Așa că, dacă vrea să se descotorosească de ea, atunci o face doar pentru a se căsători cu altcineva. Știți vreo bârfă pe această temă?

   Miss Marple scutură din cap.

   - Eu n-am auzit nimic. El e... ei bine, el e galant și drăguț cu toate doamnele.

   - Ei, ăsta e un mod drăguț și desuet de a-l defini, zise domnul Rafiel. În realitate, e un depravat. Se dă la toate femeile. Dar pentru noi nu e suficient. Noi vrem mai mult de atât. Hai să trecem la Edward Hillingdon. Iată că ave un favorit, dacă e să existe unul.

   - Nu este, după părerea mea, un om fericit, începu Miss Marple.

   Domnul Rafiel se uită la ea gânditor.

   - Credeți că un criminal ar trebui să fie un om fericit?

   Miss Marple își drese glasul.

   - Păi, din câte am văzut, da.

   - Bănuiesc că experiența dumneavoastră nu este foarte vastă, replică domnul Rafiel.

   Cu privire la acest aspect, Miss Marple ar fi putut să-i spună că se înșală. Dar nu dori să-l contrazică. Știa bine că domnilor nu le plăcea să li se spună adevărul în față.

   - În ceea ce mă privește, îl bănuiesc pe Hillingdon, zise domnul Rafiel. Am impresia că e ceva ciudat între el și soția lui. Ați remarcat ceva deosebit?

   - O, da, recunoscu Miss Marple. Am observat că se poartă ireproșabil în public, desigur, dar nu se știe niciodată.

   - Probabil că știți mai multe decât mine despre astfel de oameni, presupuse domnul Rafiel. Foarte bine, atunci, totul pare desăvârșit, însă există posibilitatea ca Edward Hillingdon, în cel mai manierat mod cu putință, să vrea să-i facă felul lui Evelyn Hillingdon. Sunteți de acord cu mine?

   - În cazul acesta, zise Miss Marple, cu siguranță mai există o femeie la mijloc.

   Miss Marple scutură din cap.

   - Nu pot scăpa de sentimentul - pur și simplu, nu pot - că nu e chiar așa de simplu.

   - Ei bine, atunci cine urmează... Jackson? Persona mea nu trebuie luată în calcul.

   Miss Marple zâmbi pentru prima dată.

   - Și de ce ar trebui să nu vă punem la socoteală, domnule Rafiel?

   - Pentru că, dacă este să discutăm probabilitatea ca eu să fiu criminalul, trebuie să țineți cont de faptul că nu am putut-o face singur, ci cu un complice. După părerea mea, e pierdere de vreme să discutăm despre asta. Și, în orice caz, vă întreb, vi se pare că intru bine în pielea personajului? Neajutorat, tras din pat ca un manechin, îmbrăcat, plimbat cu scaunul cu rotile, târât pentru o cplimbare. Ce șanse aș avea să omor pe cineva?

   - Probabil egale cu ale celorlalți, susținu Miss Marple cu tărie.

   - Și cum de ați ajuns la concluzia asta?

   - Păi, sunteți și dumneavoastră de acord că vă duce capul?

   - Bineînțeles că mă duce capul, declară domnul Rafiel. Mai mult decât oricine din această comunitate, aș spune.

   - Și pentru că sunteți inteligent, continuă Miss Marple, puteți depăși dificultățile de ordin fizic care v-ar împiedica să fiți un criminal.

   - Asta ar presupune ceva muncă!

   - Da, zise Miss Marple, ar presupune ceva muncă! Însă cred că după aceea, domnule Rafiel, v-ați bucura de multe avantaje.

   Domnul Rafiel se uită la ea, apoi izbucni în râs.

   - Dar știu că aveți curaj! exclamă el. Nu sunteți chiar genul de bătrânică zaharisită pe care îl prezentați neavizaților, nu-i așa? Așadar, chiar credeți că sunt un criminal?

   - Nu, replică Miss Marple, nu cred.

   - Și de ce, mă rog?

   - Păi, într-adevăr, tocmai pentru că vă consider inteligent. Și inteligența dumneavoastră vă ajută să obțineți majoritatea lucrurilor fără a fi nevoit să recurgeți la crimă. Crima este un mod stupid de a acționa.

   - Și, la naiba, de ce mi-aș dori să fiu un criminal?

   - Asta e o întrebare interesantă, zise Miss Marple. Nu am avut încă plăcerea de a discuta suficient cu dumneavoastră pentru a-mi forma o părere în acest sens.

   Domnul Rafiel râse din toată inima.

   - Conversația cu dumneavoastră s-ar putea să se dovedească periculoasă, zise el.

   - Conversațiile sunt întotdeauna periculoase dacă ai ceva de ascuns, afirmă Miss Marple.

   - S-ar putea să aveți dreptate. Haideți să trecem la Jackson. Ce credeți desre el?

   - E greu să mă pronunț. Nu am avut ocazia să discut cu el.

   - Așadar, nu aveți nicio părere despre subiect?

   - Îmi amintește puțin, zise Miss Marple gânditoare, de Jonas Parry, un tânăr funcționar dintr-un birou nu departe de casa mea.

   - Și? întrebă domnul Rafiel.

   - Acel tânăr nu era prea de soi, continuă Miss Marple.

   - Nici Jackson nu e prea de soi. Mă slujește cum se cuvine. Se pricepe la ceea ce face și nu-l deranjează înjurăturile mele. Știe că este al naibii de bine plătit și datorită acestui lucru suportă multe. Nu mi-ar plăcea să fie într-o poziție în care să investesc încredere în el, însă nu este cazul. Poate că trecutul lui este imaculat, poate nu. A avut referințe bune, dar am anumite rezerve în privința lui, aș zice. Din fericire, nu am nimic de ascuns, așa că nu sunt un om șantajabil.

   - Nu aveți secrete? se miră Miss Marple. Domnule Rafiel oare chiar nu aveți secrete de afaceri?

   - Nu secrete la care să aibă Jackson acces. Nu. E un tip alunecos, însă nu are stofă de criminal. Aș spune că nu îl caracterizează acest comportament.

   Se opri puțin, apoi continuă brusc:

   - Știți, dacă vă detașați puțin și priviți în urmă la această poveste fantastică - maiorul Palgrave și povestirile sale ridicole - abordarea este în totalitate greșită. Eu sunt persoana care ar fi trebuit asasinată.

   Miss Marple se uită surprinsă la el.

   - Sunt cazul tipic, îi explică domnul Rafiel. Cine este victima în cărțile polițiste? Bătrânul plin de bani.

   - Și o mulțime de oameni care ar avea un motiv bun să-l elimine, pentru a pune stăpânire pe banii lui, zise Miss Marple. Și ăsta e adevărul?

   - Păi, se gândi puțin domnul Rafiel. Cunosc vreo cinci-șase oameni care n-ar izbucni în lacrimi dacă mi-ar citi necrologul în The Times. Însă n-ar merge atât de departe încât să-mi ia viața. La urma urmei, la ce bun? Pot muri dintr-o clipă în alta. De fapt, toți se miră că am dus-o atât de mult. Până și doctorii sunt surprinși.

   - Aveți, de asemenea, și o mare dorință de a trăi, bănuiesc, observă Miss Marple.

   - Presupun că vi se pare ciudat acest lucru, zise domnul Rafiel.

   Miss Marple clătină din cap.

   - O, nu, spuse ea. Cred că e normal. Viața merită să fie trăită și devine cu atât mai interesantă cu cât ești mai aproape de sfârșitul ei. Poate că n-ar trebui să fie așa, dar asta se întâmplă. Când ești tânăr, puternic și sănătos, viața se întinde în fața ta, iar a trăi nu e un lucru important. Tinerii sunt cei care își iau zilele cu atâta ușurință, din dragoste, din cauză că sunt neliniștiți sau doar din cauza grijilor. Însă oamenii în vârstă știu ce valoroasă și cât de interesantă este viața.

   - Ce să-ți spun! interveni domnul Rafiel. Ne-am găsit doi moși să comentăm!

   - Ei bine, nu m-am înșelat, nu-i așa? rosti Miss Marple pe un ton autoritar.

   - O, da, admise domnul Rafiel, e perfect adevărat. Dar nu credeți că am dreptate atunci când zic că ar trebui să fiu ales drept victimă?

   - Depinde cine ar beneficia de bani după moartea dumneavoastră, replică Miss Marple.

   - De fapt, n-ar beneficia nimeni, zise domnul Rafiel. În afară de concurenții mei în afaceri, așa cum v-am spus deja, care se așteptau să mor de mult. Nu sunt atât de prost încât să-mi las averea la rude. Se vor alege cu ceva abia dpă ce statul va lua aproape tot. O, m-am ocupat de asta cu mult timp în urmă. Declarații, testamente și toate celelalte.

   - Jackson, de exemplu, nu se va alege cu nimic de pe urma morții dumneavoastră?

   - Nu va căpăta o para chioară, zise vesel domnul Rafiel. Îl plătesc dublu față de salariul obișnuit. Asta, pentru că trebuie să-mi suporte firea îngrozitoare; știe foarte bine ce va pierde când voi muri.

   - Dar doamna Walters?

   - La fel și în cazul lui Esther. E o fată de treabă. O secretară de primă mână. Inteligentă, calmă, înțelegătoare, nu pune la inimă dacă sar calul, nu ripostează dacă o insult. Se poartă ca o guvernantă amabilă, care are în grijă un copil neascultător și obraznic. Mă calcă pe nervi câteodată, dar cine n-o face? Are ceva nemaipomenit. E o femeie obișnuită din multe puncte de vedere, însă nu cred că aș fi găsit pe cineva de care să fiu mai mulțumit. A trecut prin multe de-a lungul vieții. S-a căsătorit cu un bărbat bun de nimic. Aș zice că n-a avut prea mult discernământ în ceea ce privește bărbații. Așa sunt unele femei. Cad în plasa oricărui bărbat care le spune o poveste tristă. Sunt întotdeauna convinse că bărbatul nu are nevoie decât de o femeie care să-l înțeleagă. Că, de îndată ce se căsătorește cu ea, va depune mai multe eforturi și va realiza ceva în viață. Dar bineînțeles că acest gen de bărbat nu se dă niciodată pe brazdă. Oricum, nesatisfăcătorul ei soț a murit: a băut prea mult la o petrecere și a ajuns sub roțile unui autobuz. Esther avea de crescut o fată, așa că a trebuit să se întoarcă la slujba ei de secretară. Lucrează pentru mine de 5 ani. I-am spus încă de la început că nu trebuie să aibă nicio pretenție de la averea mea după ce voi muri. I-am dat un salariu uriaș și i l-am mărit cu un sfert în fiecare an. Indiferent cât de decenți și de onești ar fi oamenii, nu trebuie să avem încredere în nimeni - de aceea i-am spus lui Esther că nu trebuie să aibă nicio speranță de pe urma morții mele. Cu fiecare an lucrat, va avea un salariu din ce în ce mai mare. Dacă pune departe cea mai mare parte din el - și asta cred că face - până să dau eu ortul popii, va fi o femeie cu o avere considerabilă. M-am angajat să-i plătesc fiicei sale toate taxele de școlarizare și am pus la bancă o sumă pe numele ei, de care va beneficia la majorat. Așa că doamna Esther stă foarte bine din acest punct de vedere. Dacă-mi permiteți, moartea mea va fi o marepierdere pentru ea, financiar orbind, zise el privind-o fix în ochi pe Miss Marple. Este perfect conștientă de acest lucru.

   - Ea și Jackson se înțeleg bine? întrebă Miss Marple.

   Domnul Rafiel îi aruncă o privire rapidă.

   - Ați observat ceva? întrebă el. Da, cred că Jackson se cam dă pe lângă ea, mai ales în ultima vreme. Este, bineînțeles, un tip prezentabil, însă nu e prea insistent. În special pentru că între ei e o diferență de clasă socială. Ea este plasată undeva mai sus decât el. Nu prea mult. Dacă într-adevăr ar fi cu o treaptă mai sus decât el, n-ar fi o nenorocire, însă clasa de mijloc e un caz particular. Mama ei era profesoară, iar tatăl, funcționar bancar. Nu, n-o să se facă de râs cu Jackson. Îndrăznesc să spun că îi cam vânează coșul cu ouă, însă nu cred că-l va obține.

   - Șșș! Uite că vine! zise Miss Marple.

   Se uitară amândoi la Esther Walters, care venea spre ei pe aleea hotelului.

   - E o fată foarte atrăgătoare, zise domnul Rafiel, dar nu are niciun strop de strălucire. Nu înțeleg de ce, pentru că are trăsături armonioase.

   Miss Marple oftă, lucru pe care l-ar face orice femeie, indiferent de vârstă, în fața ocaziilor irosite. Ceea ce-i plipsea lui Esther primise diverse nume de-a lungul vieții lui Miss Marple: „nu mi se pare chiar atrăgătoare”; „n-are pe vino-ncoace”.

   Păr blond, ten frumos, ochi căprui, o siluetă armonioasă, un zâmbet plăcut, însă îi lipsea acel ceva care îi face pe bărbați să întoarcă pe stradă capul după ea.

   - Ar trebui să se recăsătorească, rosti Miss Marple cu voce scăzută.

   - Bineînțeles că ar trebui. Ar fi o soție foarte bună.

   Esther Walters li se alătură, iar domnul Rafiel rosti pe un ton ușor artificial:

   - Iată-te în sfârșit! Ce te-a reținut atât de mult?

   - Se pare că toată lumea a avut de trimis telegrame în dimineața asta, îl informă Esther. În plus, oamenii pun tot felul de întrebări...

   - Încearcă să plece, așa e? Ca urmare a poveștii cu crima?

   - Cred că da. Bietul Tim Kendal este mor de îngrijorare.

   - Și are și motive. Aș zice că acest cuplu tânăr a avut ghinion.

   - Știu. Bănuiesc că pentru ei a fost o aventură financiară preluarea acestui loc. S-au dat de ceasul morții să aibă succes. Și se descurcau chiar bine.

   - Făceau o treabă foarte bună, încuviință domnul Rafiel. El este un om capabil și foarte muncitor. Ea este o fată foarte drăguță - și atrăgătoare. Au muncit amândoi ca doi negri pe plantație, deși, în situația de față, aceasta este doar o figură de stil, pentru că, din câte am putut vedea, negrii nu se prea spetesc muncind. Mă uitam deunăzi la un tip care și-a curățat o nucă de cocos, apoi a mâncat-o și s-a culcat. Ce viață frumoasă!

   Apoi adăugă:

   - Discutam despre crimă.

   Esther Walters păru puțin surprinsă. Se uită la Miss Marple.

   - M-am înșelat în privința ei, zise domnul Rafiel cu franchețea caracteristică. N-a fost niciodată pisica bătrână pe care am crezut-o. E drept că tricotează și bârfește. Dar mai are ceva. Ochi și urechi și știe cum să le folosească.

   Esther Walters își ceru scuze din priviri, însă Miss Marple nu păru deranjată.

   - Știți, acesta este un compliment, explică Esther.

   - Sunt perfect conștientă de asta, zise Miss Marple. Totodată, sunt conștientă că domnul Rafiel este privilegiat sau se consideră a fi.

   - Cum adică „privilegiat”? întrebă domnul Rafiel.

   - Să fii nepoliticos atunci când vrei să fii nepoliticos, explică Miss Marple.

   - Am fost nepoliticos? se arătă domnul Rafiel surprins. Îmi cer scuze în cazul în care v-am supărat.

   - Nu m-ați supărat, zise Miss Marple. Nu mă supăr eu așa ușor!

   - Hei, Esther, nu fi urâcioasă. Ia-ți un scaun și vino aici. Poate că ne vei fi de ajutor.

   Esther se duse și luă un scaun ușor de răchită de pe veranda bungalow-ului.

   - O să continuăm investigația, zise domnul Rafiel. Am început cu bătrânul Palgrave, decedat, și eternele lui povești.

   - O, Doamne, din păcate, încercam să scap de el ori de câte ori aveam ocazia.

   -  Miss Marple era mult mai răbdătoare, afirmă domnul Rafiel. Ia spune-ne, Esther, ți-a povestit vreodată despre vreo crimă?

   - O, da, zise Esther. De câteva ori.

   - Ce anume ți-a povestit? Spune-ne ce-ți amintești.

   - Păi... se opri Esther să se gândească. Problema e, se scuză ea, că n-a ascultat niciodată cu atenție. Vedeți, e ca și cu povestea aceea îngrozitoare cu leul din Rhodesia pe care o tot spunea. Până la urmă, te obișnuiai să nu mai fii atent.

   - Ei bine, spune-ne totuși puținul pe care ți-l amintești.

   - Cred că totul a pornit de la un caz de crimă despre care s-a vorbit în ziare. Maiorul Palgrave a zis că a avut o experiență de care nu are parte oricine. S-a întâlnit față în față cu un criminal adevărat.

   - S-a întâlnit? exclamă domnul Rafiel. Chiar a folosit cuvântul „a întâlni”?

   Esther se uită la el derutată.

   - Așa cred, zise ea șovăielnic. Sau poate că a zis: „Recunosc un criminal”.

   - Păi, ce anume a zis? E o mare diferență.

   - Nu sunt sigură... Cred că mi-a zis că-mi arată o poză cu cineva.

   - Uite că ne apropiem.

   - Apoi a vorbit de Lucreția Borgia.

   - Las-o pe Lucreția Borgia. Despre ea știm totul.

   - A povestit despre oameni care au murit otrăviți și că Lucreția era foarte frumoasă și avea părul roșu. Zicea că probabil există mult mai multe care otrăvesc oamenii decât am putea crede.

   - Mi-e teamă că are dreptate, confirmă Miss Marple.

   - Și că otrava este arma femeii.

   - Se pare că a deviat puțin discuția, zise domnul Rafiel.

   - Păi, bineînțeles, întotdeauna devia de la subiect în poveștile sale. Apoi nu-l mai ascultai și ziceai doar: „Da” și „Chiar așa?” și „Nu mai spuneți!”

   - Dar fotografia pe care dorea să ți-o arate?

   - Nu-mi amintesc. Poate că era ceva legat de ce citise în ziare.

   - Deci nu ți-a arătat o fotografie.

   - O fotografie? Nu! zise ea scuturând din cap. Sunt sigură de asta. Însă a zis că era o femeie atrăgătoare și că nimeni nu ar fi crezut că e o criminală dacă ar fi văzut-o.

   - Ia te uită! exclamă Miss Marple. Situația devine și mai complicată!

   - Vorbea despre o femeie? întrebă domnul Rafiel.

   - O, da.

   - Fotografia era a unei femei?

   - Da.

   - Nu se poate!

   - Ba chiar așa a fost, insistă Esther. A zis: „E aici, pe această insulă. O să ți-o arăt și apoi o să-ți spun  povestea”.

   Domnul Rafiel scăpă o înjurătură. Apoi zise că se gândea la răposatul maior Palgrave și nu își măsurase cuvintele.

   - Se prea poate ca nimic din ceea ce a spus să nu fie adevărat.

   - Chiar începeți să aveți dubii! murmură Miss Marple.

   - Așadar, zise domnul Rafiel, bătrânul a început să spună povești vânătorești. Porci înjunghiați, tigri împușcați, vânătoare de elefanți, lei prinși la înghesuială. Una sau două poate că erau adevărate. Unele erau pură ficțiune, iar altele probabil că li se întâmplaseră altor oameni. După aceea ajunge la subiectul crime și începe să spună o poveste, apoi alta. Ba, mai mult, le spune ca și cum i s-ar fi întâmplat lui. Pun pariu că majoritatea erau inspirate din ceea ce văzuse la televizor sau citise prin ziare.

   Apoi se întoarse acuzator spre Esther.

   - Recunoști că nu ai ascultat cu atenție. Poate că ai înțeles tu greșit.

   - Sunt sigură că vorbea despre o femeie, susținu Esther. Pentru că, bineînțeles, m-am întrebat despre cine era vorba.

   - Și despre cine credeți că era vorba? întrebă Miss Marple.

   Esther se înroși și păru că se rușinează.

   - O, nu a prea.. adică.. n-aș vrea să...

   Miss Marple nu mai insistă. Prezența domnului Rafiel, se gândea ea, era o piedică în demersul ei de a afla ce credea Esther. Acest lucru nu se putea obține decât în cadrul unei discuții între patru ochi. Așa cum, de altfel, era posibil ca Esther Walters să mincă.

   Evident că Miss Marple nu dădu glas îndoielilor ei. O reținu ca pe o alternativă de luat în seamă, însă nu credea prea mult în ea.

   În primul rând, pentru că nu credea că Esther Walters este o mincinoasă (deși nu se știe niciodată!), iar în al doilea rând, nu înțelegea de ce ar fi mințit.

   - Dar dumneavoastră ziceți, începu domnul Rafiel, întorcându-se spre Miss Marple, dumneavoastră ziceți că v-a spus povestea asta despre un criminal, că avea o fotografie cu el și că avea de gând să v-o arate.

   - Da, așa am crezut.

   - Așa ați crezut? La început ați foarte sigură.

   Miss Marple replică inspirat:

   - Nu e niciodată ușor să redai o conversație și să fii absolut convins că reproduci întocmai cuvintele interlocutorului tău. Ești tot timpul înclinat să zici doar ce crezi că a spus celălalt. Apoi, în cele din urmă, ajungi să pui pe seama lui cuvinte pe care el nu le-a spus niciodată. Maiorul Palgrave mi-a spus într-adevăr acea poveste. Mi-a spus că bărbatul de la care a auzit povestea, doctorul, i-a arătat o fotografie cu criminalul; însă, ca să fiu sinceră, trebuie să recunosc că de fapt mi-a spus: „Vă interesează să vedeți cum arată un criminal?” și normal că am bănuit că e vorba de aceeași fotografie de care vorbise mai devreme. Că era fotografia unui criminal. Însă trebuie să recunosc că e posibil - doar foarte puțin posibil, totuși posibil - să fi făcut vreo legătură în mintea lui între fotografia care-i fusese arătată în trecut cu o fotografie pe care o făcuse recent cuiva de pe insulă, despre care credea că este un criminal.

   - Femeile! izbucni domnul Rafiel exasperat. Toate sunteți la fel! Nu se poate conta pe acuratețea relatărilor voastre. Niciodată nu poți fi sigur de felul cum stau lucrurile. Și acum, adăugă el iritat, să vedem ce ne mai rămâne. Evelyn Hillingdon sau soția lui Greg, Lucky? Toată povestea asta mi se pare o mare prostie.

   Cineva își semnală prezența tușind ușor.

   Lângă domnul Rafiel se afla Arthur Jackson. Venise atât de discret, încât nimeni nu-l observase.

   - E timpul să vă fac masajul, domnule.

   Domnul Rafiel nu se dezminți nici de data asta.

   - Ce e în capul tău când te strecori în spatele meu și mă sperii de-mi sare inima din piept? Nu te-am auzit când ai venit.

   - Regret, domnule.

   - Nu cred că vreau să-mi faci masaj astăzi. Oricum nu-mi folosește la nimic.

   - O, domnule, nu trebuie să spuneți asta, zise Jackson plin de bună dispoziție profesională. Ați simți imediat lipsa lui dacă nu ați mai beneficia de el.

   Apoi împinse demn scaunul cu rotile.

   Miss Marple se ridică în picioare, îi zâmbi lui Esther și se îndreptă spre plajă.

Capitolul 18

TOT FELUL DE BÂRFE

I

   Plaja era aproape pustie.

   Greg se bălăcea în apă în felul lui gălăgios, Lucky stătea cu spatele la soare, bine dată cu ulei de bronzat, cu părul ei blond răsfirat pe umeri. Familia Hillingdon nu era acolo. Senora de Caspearo, cu obișnuita ceată de domni, stătea întinsă pe spate și sporovăia gutural în limba spaniolă. Niște copii francezi și italieni se jucau fericiți pe malul mării. Reverendul și domnișoara Prescott stăteau în șezlong și observau spectacolul. Reverendul avea pălăria trasă pe ochi și părea că doarme.

   Din fericire, lângă domnișoara Prescott era un scaun liber, așa că Miss Marple se îndreptă spre el.

   - O, Doamne, spuse ea oftând.

   - Știu, zise domnișoara Prescott.

   Își exprimau amândouă neliniștea în fața morții violente.

   - Sărmana fată! exclamă Miss Marple.

   - Foarte trist, oftă reverendul. Regretabil.

   - La un moment dat, eu și Jeremy ne-am gândit chiar să plecăm. Dar după aceea ne-am răzgândit. Nu ar fi fost cinstit față de soții Kendal. La urma urmei, nu e vina lor - s-ar fi putut întâmpla oriunde în altă parte.

   - În toiul vieții suntem în ghearele morții, declară reverendul solemn.

   - Știți, e foarte important să aibă succes în această afacere, explică domnișoara Prescott. Au investit toată averea lor în ea.

   - E o fată foarte drăguță, zise Miss Marple. Însă nu arată prea bine în ultimul timp.

   - E foarte stresată, fu de acord domnișoara Prescott. Însă nu e de mirare cu familia ei, zise ea dând din cap.

   - Joan, cred că unele lucruri... interveni reverendul pe un ton ușor mustrător.

   - Nu mai e un secret pentru nimeni, replică domnișoara Prescott. Familia ei locuiește în partea noastră de lume. Una dintre mătușile mamei ei este destul de ciudată, iar unul dintre unchii ei s-a dezbrăcat într-o stație de metrou. Cred că la Green Park.

   - Joan, astfel de lucruri nu trebuie povestite!

   - Foarte trist, admise Miss Marple clătinând din cap, deși bănuiesc că e o formă destul de obișnuită de nebunie. Pe vremea când lucram ca voluntar pentru întrajutorarea Armeniei, un preot respectabil a înnebunit și avea aceleași manifestri. Au sunat-o pe soția lui, iar ea a venit imediat și l-a luat cu taxiul, învelit într-o pătură.

   - Bineînțeles că rudele ei apropiate nu au probleme, zise domnișoara Prescott. E adevărat că nu s-a înțeles niciodată bine cu mama ei, dar, la urma urmei, câte fete se înțeleg bine cu mamele lor în ziua de azi?

   - Mare păcat, făcu Miss Marple clătinând din cap, pentru că o fată tânără are nevoie de experiența de viață a mamei sale.

   - Întocmai, rosti domnișoara Prescott cu emfază. Molly s-a încurcat cu un bărbat nepotrivit, din câte am înțeles.

   - Se întâmplă foarte des, afirmă Miss Marple.

   - Cum era de așteptat, familia ei nu era de acord cu relația lor. Nu le-a spus despre el. Au aflat de la cineva din afara familiei. Bineînțeles că mama ei i-a spus că se cuvine să-l aducă, să-l cunoască și ei. Însă am înțeles că ea nu a vrut. A zis că ar fi umilitor pentru el. Că s-ar fi simțit ofensat să fie invitat în casa familiei ei pentru a fi examinat. De parcă ar fi fost un cal, după cum s-a exprimat ea.

   - E nevoie de foarte mult tact cu tinerii, murmură Miss Marple oftând.

   - Oricum, asta a fost! I-au interzis să se mai vadă cu el.

   - Dar în ziua de azi nu se mai poate așa ceva! replică Miss Marple. Fetele lucrează și se întâlnescu cu oamenii fie că le interzici, fie că le dai voie.

   - Imediat după aceea, din fericire, continuă domnișoara Prescott, l-a întâlnit pe Tim Kendal, iar celălalt bărbat a dispărut din peisaj. Vă imaginați ce ușurată a fost familia ei!

   - Sper că nu și-au arătat ușurarea prea ostentativ, zise Miss Marple. Acest lucru le împiedică pe fete să se implice în relații serioase.

   - Da, într-adevăr.

   - Mă face să-mi amintesc de tinerețea mea, murmură Miss Marple gânditoare.

   Cunoscuse un tânăr la o partidă de crochet. Părea atât de drăguș, de vesel, aproape boem în principii. Apoi fusese întâmpinat de familie cu neașteptat de mare căldură. Fusese potrivit, eligibil; fusese invitat de nenumărate ori la ei în casă, însă în final Miss Marple descoperise că era plicticos. Un mare plicticos.

   Reverendul părea că doarme, așa că Miss Marple avansă timid spre subiectul pe care dorea să-l abordeze.

   - Bineînțeles că știți o mulțime de lucruri despre acest loc, murmură ea. Ați fost aici ani de-a rândul, nu-i așa?

   - Ei bine, de 3 ani încoace. Ne place foarte mult în St Honore. Sunt întotdeauna oameni foarte drăguți aici. Nu oameni bogați cu pretenții.

   - Așadar, cunoașteți bine familiile Hillingdon și Dyson.

   - Da, destul de bine.

   Miss Marple își drese glasul, apoi începu cu voce scăzută:

   - Maiorul Palgrave mi-a spus o poveste foarte interesantă.

   - Avea tolba plină de povești, nu-i așa? Bineînțeles că a și călătorit foarte mult. Africa, India, cred că și în China.

   - Da, într-adevăr, zise Miss Marple. Dar nu la acele povești mă refeream. Era o poveste legată de una dintre persoanele pe care tocmai le-am amintit.

   - O, făcu domnișoara Prescott cu vocea plină de subînțelesuri.

   - Da. Acum stau și mă întreb, rosti Miss Marple privind în jur pe plajă, unde Lucky se bronza pe spate. E foarte frumos bronzată, nu-i așa? remarcă Miss Marple. Și părul. Foarte frumos. De fapt, ea și Molly Kendal au aceeași culoare de păr, nu-i așa?

   - Singura diferență, interveni domnișoara Prescott, este că în timp ce a lui Molly este naturală, a lui Lucky provine din tubul de vopsea.

   - Pe bune, Joan! protestă reverendul, incredibil de treaz. Nu crezi că e nepoliticos să faci astfel de comentarii?

   - Nu e vorba de lipsă de politețe, ripostă domnișoara Prescott. E doar o constatre.

   - Mie mi se pare că arată foarte bine, zise reverendul.

   - Bineînțeles. Tocmai de-aia și-l și vopsește. Dar te asigur, dragul meu Jeremy, n-ar înșela o femeie nici măcar un moment. Am dreptate? zise ea întorcându-se spre Miss Marple.

   - Păi, mi-e teamă că - bineînțeles că eu nu am experiența dumneavoastră în astfel de lucruri - însă mi-e teamă că aș zice în mod clar că nu e o culoare naturală. După 50 sau 60 de zile, începe să crească la rădăcină, zise ea uitându-se la domnișoara Prescott, apoi amândouă aprobară cu o mișcare a capului, cu siguranță tipic feminină.

   Reverendul părea să fi ațipit la loc.

   - Maiorul Palgrave mi-a spus o poveste extraordinară, murmură Miss Marple. Era despre... ei bine, nu am înțeles foarte bine. Câteodată sunt cam tare de urechi. A afirmat sau mai degrabă a sugerat că...

   Miss Marple se întrerupse.

   - Știu ce vreți să spuneți. S-a vorbit foarte mult despre asta la vremea respectivă.

   - Vă referiți la momentul când...

   - Când a murit prima doamnă Dyson. Moartea ei s-a produs pe neașteptate. De fapt, toată lumea o credea o bolnavă închipuită, o ipohondră. Așa că atunci când a avut un atac și a murit brusc, bineînțeles că oamenii au început să vorbească.

   - Și nu s-a sesizat nimeni?

   - Doctorul era uimit. Era tânăr și nu avea prea multă experiență. Era unul din acei doctori care presciu tuturor antibiotice, fără să fie prea interesați de diagnostic. Le dau pur și simplu niște pastile dintr-un flacon și, dacă starea bolnavului nu se îmbunătățește, le prescriu altele. Da, cred că a fost uimit, însă se pare că ea mai avusese niște probleme cu stomacul. Cel puțin așa a spus soțul ei și nu părea nimic în neregulă.

   - Dar dumneavoastră credeți că...

   - Păi, întotdeauna încerc să fiu rezonabilă, însă e greu să nu te gândești și la așa ceva. Pe lângă ce spuneau oamenii...

   - Jane!

   Reverendul se ridică în capul oaselor de-a dreptul revoltat.

   - Nu-mi place - îmi displace de-a dreptul - să aud repetându-se astfel de bârfe. Întotdeauna ne-am întors capul de la astfel de lucruri. Dacă nu vezi răul, nu-l auzi, nu vorbești despre el, ba, mai mult, nu ajungi să-l gândești. Acesta ar trebui să fie mottoul oricărui creștin sau al oricărei creștine.

   Cele două femei rămaseră tăcute. Erau amândouă revoltate și numai datorită educației pe care o primiseră nu contraziceau punctul de vedere al unui bărbat. Însă în sinea lor se simțeau frustrate, iritate și nu se considerau deloc vinovate.

   Domnișoara Prescott aruncă spre fratele ei o privire iritată. Miss Marple își luă lucrul de mână și începu să tricoteze.

   Din fericire pentru ele, norocul era de partea lor.

   - Mon pere, se auzi o voce ascuțită.

   Era unul dintre copiii francezi care se jucau pe malul mării. Venise pe nesimțite, iar acum stătea lângă scaunul reverendului Prescott.

   - Mon pere, repetă fetița.

   - Da? Da, draga mea. Oui, qu`est-ce qu`il y a, ma petite?

   Fetița începu să-i explice. Se certaseră pe un colac și în legătură cu diverse alte lucruri legate de felul în care trebuia să te comporți la malul mării.

   Reverendului Prescott îi plăceau foarrte mult copiii, mai ales fetițele. Era întotdeauna mai mult decât încântat când era chemat să arbitreze disputele celor mici. Se ridică binevoitor de pe scaun și o însoți pe fetiță la malul mării.
   Domnișoarele Marple și Prescott răsuflară ușurate și se întoarseră una spre alta, avide de conversație.

II

   - Jeremy este, bineînțeles, împotriva bârfelor, zise domnișoara Prescott. Dar nu poți nici să ingnori ce spun oamenii. Și, după cum v-am spus deja, s-a discutat mult pe tema asta.

   - Da?

   Tonul lui Miss Marple o făcu să continue:

   - Această tânără - cred că se numea pe atunci Greatorex, nu-mi aduc aminte cu precizie - era un fel de verișoară care avea grijă de doamna Dyson. Îi dădea medicamente și lucruri de genul ăsta.

   După o pauză scurtă, plină de înțelesuri, continuă cu voce scăzută:

   - Și bineînțeles că s-a înfiripat ceva între domnul Dyson și domnișoara Greatorex. O mulțime de oameni i-au remarcat. Vreau să spun că astfel de lucruri nu pot trece neobservate într-un loc ca acesta. Apoi s-a mai spus și că Edward Hillingdon i-a luat ceva de la farmacie.

   - O, și Edward Hillingdon e implicat?

   - O, da, era foarte implicat, la rândul său. Iar Lucky, domnișoara Greatorex, i-a întors unul împotriva celuilalt. Gregory Dyson și Edward Hillingdon. Trebuie să recunoaștem că a fost întotdeauna o femeie atrăgătoare.

   - Deși nu este chiar la prima tinerețe, replică Miss Marple.

   - Exact. Dar a arătat întotdeauna impecabil. Bineînțeles că nu era atât de sclipitoare pe vremea când era doar o rudă săracă. Părea întotdeauna foarte devotată față de bolnavă. Dar înțelegeți cum merg lucrurile astea.

   - Dar cu povestea cu farmacistul ce este cum de a ajuns o chestiune publică?

   - Ei bine, nu s-a întâmplat în Jamestown, cred că s-a întâmplat în Martinica. Se pare că, în privința medicamentelor, legea este mai permisivă la francezi decât la noi. Acel farmacist a vorbit cu cineva și, în felul acesta, povestea a început să circule. Ei bine, știți cum se întâmplă în astfel de cazuri.

   Miss Marple știa. Mai bine ca nimeni alta.

   - După spusele farmacistului, colonelul Hillingdon cerea ceva de care n-avea habar. Adică citea de pe un petic de hârtie pe care era notat numele medicamentului. Oricum, cum v-am spus, s-au răspândit tot felul de vorbe.

   Miss Marple se încruntă uimită.

   - Însă nu văd ce motive ar avea colonelul Hillingdon să...

   - Bănuiesc că era doar folosit pe post de mână ucigașă. Oricum, Gregory Dyson s-a recăsătorit indecent de repede. Din câte am înțeles, la mai puțin de o lună.

.........................................