.................................................
2-5
Îl conduse pe Richards la peretele de ecrane din cealaltă parte a încăperii. Tehnicianul terminase proba de microfon şi plecase.
- Aici nu facem repetiţii, spuse el. Considerăm că afectează spontaneitatea. Bobby conduce emisiunea, şi se descurcă foarte bine. Începem la ora 6, timpul local din Harding. Bobby stă în centru pe podiumul albastru. El face deschiderea, prezentându-te. Monitorul va arăta câteva stop-cadre. Tu vei fi în culise, în partea dreaptă, flancat de doi paznici. Ei te vor însoţi, înarmaţi. Bastoanele ar fi mai practice dacă ai avea de gând să ne faci necazuri, însă armele sunt mai mult impresionante.
- Sigur, aprobă Richards.
- Vor fi mai multe huiduieli pre-înregistrate pe bandă. Facem aşa pentru că-i de efect. Ca la meciurile de mortbal.
- O să mă împuşte cu gloanţe oarbe? întrebă Richards. Mă puteţi garnisi cu nişte punguliţe de sânge, care să se spargă la comandă. Şi astea ar fi de efect.
- Te rog să fii atent. Apari împreună cu paznicii, când vei fi chemat. Bobby te va intervieva. Eşti liber să te exprimi cât doreşti mai colorat. E de efect. Apoi, pe la 6 şi 10, înaintea primului spot publicitar al Reţelei, ţi se va da primul salariu, şi vei ieşi - sans paznici - prin stânga. Ai înţeles?
- Da. Ce-i cu Laughlin?
Victor se încruntă şi aprinse o ţigară.
- Ei vin după tine, la 6 şi un sfert. Avem doi concurenţi simultan deoarece adesea unul dintre ei este... m-m-m... incapabil să păstreze avansul faţă de Vânători.
- Şi puştiul e rezerva?
- Domnul Jansky? Da. Însă aceasta nu este problema dumitale, domnule Richards. Când ieşi prin stânga, vei primi un recorder cam de mărimea unei cutii de floricele. Cântăreşte 3 kilograme. Are şi 60 de casete, lungi cam de 10 centimetri. Echipamentul intră în buzunarul unei haine. Este un triumf al tehnologiei moderne.
- Bun.
Victor strânse din buze.
- După cum ţi-a spus deja Dan, eşti un concurent numai pentru spectatori. De fapt, eşti un salariat şi trebuie să înţelegi rolul care-l ai în această lumină. Casetele pot fi puse în orice cutie poştală şi ne vor fi livrate expres ca să le putem monta şi transmite pe post. În cazul în care nu se livrează două casete zilnic, se va sista plata legală a salariatului.
- Însă nu şi urmărirea mea.
- Exact. Deci, expediază casetele. Nu-ţi vom trăda localizarea. Vânătorii acţionează independent de studio.
Richards avea unele îndoieli în această privinţă, dar tăcu.
- După ce capeţi echipamentul, vei fi condus la liftul de stradă. Acesta are acces direct la Rampart Street. De acolo, eşti pe cont propriu.
Făcu o pauză.
- Ai întrebări?
- Nu.
- Atunci domnul Killian mai are de lămurit cu dumneata un ultim detaliu financiar.
Reveniră la masa unde Dan Killian discuta cu Arthur M. Burns. Richards ceru încă un Rooty-Toot şi-l căpătă.
- Domnule Richards, începu Killian arătându-şi dantura scânteietoare. După câte ştii, părăseşti studioul neînarmat. Asta nu înseamnă însă că nu te poţi înarma, prin mijloace mai mult sau mai puţin cinstite. Doamne fereşte! Dumneata - sau contul dumitale - primeşti câte 100 de dolari suplimentari pentru fiecare Vânător sau reprezentant al legii pe care, întâmplător, îl omori...
- Ştiu, nu-i nevoie să-mi spui, îl întrerupse Richards. E de efect.
- Câtă perspicacitate, zâmbi încântat Killian. Da totuşi, încearcă să nu lichidezi spectatori inocenţi. Nu-i „cuşer”.
Richards nu spuse nimic.
- Celălalt aspect al emisiunii...
- Informatorii şi cameramanii independenţi. Ştiu.
- Nu sunt informatori; sunt buni cetăţeni ai Americii de Nord.
Era greu de spus dacă tonul jignit al lui Killian era real, sau ironic.
- Oricum, oricine te zăreşte ne poate anunţa la telefon. O reperare confirmată se plăteşte cu 100 de neodolari. O reperare soldată cu moartea ta se plăteşte cu 1000. Cameramanii independenţi capătă 30 de dolari pentru metrul de peliculă, şi în plus...
- Pensia în exotica Jamaica pe bani însângeraţi, strigă Richards desfăcând larg braţele. Fotografia într-o sută de tri-D săptămânale. Idolul a milioane de oameni. Holografiaţi pentru amănunte.
- Ajunge, rosti încet Killian.
Bobby Thompson îşi lustruia unghiile; Victor plecase şi putea fi auzit în depărtare, strigând la cineva despre unghiul unei camere.
Killian apăsă un buton.
- Domnişoară Jones? Gata, scumpo.
Se sculă şi întinse din nou mâna...
- Acum, machiajul, domnule Richards. După aceea probele de lumini. Vei fi cantonat pe-aici, pe undeva, şi nu ne vom mai întâlni până în ultima clipă. Aşa că....
- E a-întâia, zise Richards.
Îi evită mâna.
Domnişoara Jones îl conduse afară din cabină. Era 2:30.
... 081
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Richards stătea în culise, flancat de doi poliţişti, ascultându-i pe spectatorii din studio care-l aplaudau frenetic pe Bobby Thompson. Era nervos. Se înjura în gând pentru asta, totuşi nervozitatea exista. Înjurăturile n-aveau s-o alunge. Era 18:01.
- Primul concurent, din această seară este un bărbat viclean şi descurcăreţ, din sudul Canalului, din propriul nostru oraş, spunea Thompson.
Monitorul arătă o imagine integrală a lui Richards în cămaşa sa gri, largă, obţinută cu câteva zile în urmă de un aparat de filmat ascuns. Fundalul părea a fi camera de aşteptare de la etajul 5.
Fusese retuşată, se gândi Richards, adâncindu-i orbitele, îngustându-i fruntea şi scofâlcindu-i pomeţii obrajilor. Pensula unui tehnician dăduse gurii o expresie batjocoritoare. În ansamblu, Richards de pe ecran era înfricoşător - îngerul morţii urbane, brutal, nu prea inteligent, dar deţinând o anumită şiretenie animalică. Sperietoarea rezidenţilor apartamentelor din centru.
- Bărbatul acesta este Benjamin Richards, în vârstă de 28 de ani. Reţineţi-i chipul! Peste o jumătate de oră, acest individ va fi în libertate. O reperare confirmată va aduce 100 de neodolari! O reperare confirmată vă aduce 100 de neodolari! O reperare soldată cu moartea lui vi se plăteşte cu 1000 de neodolari!
Gândurile lui Richards, care rătăceau aiurea, reveniră asupra scenei cu un şoc.
- ... şi aceasta este femeia care va căpăta banii lui Benjamin Richards, dacă şi când va fi prins!
Imaginea se dizolvă într-un stop cadru al Sheilei... dar pensula retuşorului acţionase din nou, mântuită de această dată cu mai multă energie. Rezultatul era brutal.
Chipul plăcut, nu foarte frumos, fusese transformat în cel al unei femei şleampete. Buzele late, răsfrânte, ochi ce păreau că lucesc de lăcomie, insinuarea unei guşi coborând spre ceea ce trebuiau să fie sânii dezveliţi.
- Ticălosule! răcni Richards.
Se repezi înainte, dar fu reţinut de braţe puternice.
- Potoleşte-te, amice. Nu-i decât o poză.
Peste o clipă, jumătate condus, jumătate târât apăru pe scenă.
Reacţia spectatorilor fu imediată. Studioul se umplu de zbierete isterice: „Huo! Vagabondule!”, „Cară-te bestie!”, „La moarte!” „Omorâţi-l!”, „Rade-ţi-l!, „Afară, afară!”
Bobby Thompson ridică braţele şi ceru linişte.
- Să auzim ce are de spus.
Publicul se potoli, deşi fără tragere de inimă.
Richards rămase încordat sub lumina fierbinte a reflectoarelor, cu capul aplecat în piept. Ştia că degaja exact impresia de ură şi sfidare pe care o doreau, dar nu se putea stăpâni.
Îl privi pe Thompson cu ochi răi, injectaţi.
- Cineva o să plătească pentru fotografia aia, rosti el.
- Spuneţi, spuneţi, domnule Richards strigă Thompson cu cea mai potrivită nuanţă de dispreţ. Nimeni nu vă va face nici un rău... cel puţin, nu deocamdată.
Alte zbierete şi înjurături dinspre spectatori.
Richards se răsuci, şi amuţiră parcă loviţi. Femeile priveau cu expresii înspăimântate, pe jumătate excitate.
Bărbaţii rânjeau cu ochi arzând de ură.
- Nenorociţilor! răcni el. Dacă vreţi aşa de mult să vedeţi pe cineva murind, de ce nu vă omorâţi între voi?
Ultimele cuvinte fură înecate în zbierete. Unii dintre spectatori (poate special plătiţi) încercau să se urce pe scenă. Poliţia îi reţinea cu greutate. Richards continua să-i fixeze, deşi ştia cum arăta.
- Vă mulţumim, domnule Richards, pentru cuvintele acestea pline de înţelepciune.
Dispreţul era limpede acum, şi publicul, aproape amuţit, îl savura.
- Doriţi să spuneţi tuturor celor care vă urmăresc în această clipă cât credeţi că puteţi rezista?
- Vreau să spun tuturor celor care mă urmăresc în această clipă că aceea nu era soţia mea! Era un fals grosolan...
Vacarmul îl acoperi. Urletele de furie atinseseră tonalităţi demente. Thompson aşteptă aproape un minut până se potoliră, apoi repetă:
- Cât vă aşteptaţi să rezistaţi, domnule Richards?
- Cred că voi putea rezista o lună de zile, rosti cu răceală bărbatul. Nu cred că aveţi pe cineva care mă poate prinde.
Alte zbierete. Pumni scuturaţi. Cineva azvârli o roşie.
Bobby Thomson se întoarse către public şi strigă:
- Cu aceste ultime jalnice cuvinte de bravură, domnul Richards va părăsi scena. Mâine la amiază, vânătoarea începe. Nu-i uitaţi chipul! Poate fi alături de dumneavoastră într-un pneumobuz... într-un avion... la raftul de tri-D... în stadionul de mortbal. În seara aceasta este în Harding. Mâine în New York? Boise? Albuquerque? Columbus? Dând târcoale locuinţei dumneavoastră? Ne veţi anunţa?
- DA-A-A-AA! răcniră toţi.
Brusc, Richards le făcu semnul cu ambele degete mijlocii. De data aceasta, ieşirea precipitată de pe scenă nu a fost de loc simulată. Richards fu târât pe ieşirea din stânga, înainte de-a fi linşat în faţa camerelor de luat vederi, lipsind astfel Reţeaua de un senzaţional spectacol.
... 080
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
În culise, Killian hohotea încântat.
- Splendid jucat, domnule Richards. Splendid? Dumnezeule, păcat că nu-ţi pot oferi o primă. Chestia aceea cu degetele... superbă!
- Scopul nostru e satisfacerea publicului, rosti Richards.
Monitoarele trecuseră pe reclame.
- Dă-mi recorderul ăla şi du-te-n mă-ta!
- Fiziologic este imposibil, replică Killian continuând să zâmbească, dar iată aparatul.
Îl luă de la un tehnician
- E încărcat şi gata de lucru. Şi aici sunt casetele.
Îi întinse un pacheţel dreptunghiular surprinzător de greu, învelit în plastic.
Richards puse fiecare pachet într-un buzunar.
- Bun. Unde-i liftul?
- Încetişor, îl opri Killian. Mai poţi sta 1 minut... de fapt, 12 minute. Oficial avansul de 12 ore începe la 6 şi jumătate.
Zbierete de furie reîncepură. Privind ecranele, Richards îl văzu pe Laughlin. Era alături de el din toată inima.
- Îmi placi, Richards, continuă Killian, şi cred că te vei descurca bine. Ai un anume stil grosolan pe care-l apreciez în mod deosebit. Ştii, sunt colecţionar. M-am specializat în artă rupestră şi obiecte egiptene. Tu eşti mai asemănător artei rupestre decât urnelor mele egiptene, dar asta nu contează. Îmi pare rău că nu poţi fi păstrat colecţionat, dacă vrei - aşa cum sunt păstrate, şi colecţionate, picturile mele din peşterile Asiei.
- Ia o copie după undele mele cerebrale, ticălosule. Mi le-au înregistrat.
- Aşa încât aş dori să-ţi ofer un sfat, urmă Killian ignorându-l. De fapt, n-ai nicio şansă; n-o poate avea nimeni, cu întreaga naţiune alertată şi cu echipamentul extrem de sofisticat şi antrenamentul Vânătorilor. Dar dacă te ascunzi, vei rezista mai mult. Bizuie-te mai mult pe propriile tale picioare decât pe armele de care vei face rost. Şi stai în preajma celor din clasa ta.
Întinse degetul către bărbat, subliniindu-şi parcă spusele:
- Nu tipii ăştia din clasa de mijloc de aici; ei te urăsc. Pentru ei simbolizezi toate temerile legate de vremurile astea întunecate şi nesigure. Să ştii că nu era numai regie şi bandă pre-înregistrată acolo, Richards. Ei îţi urăsc curajul. Ai putut simţi?
- Da, încuviinţă Richards. L-am simţit. Şi eu îi urăsc.
Killian surâse.
- De asta vor să te ucidă.
Îl apucă de braţ; avea degetele surprinzător de puternice.
- Pe aici.
Înapoia lor, Laughlin era aţâţat de Bobby Thompson spre satisfacţia publicului.
Un coridor alb, paşii lor răsunând spart - singuri. Absolut singuri. Un lift la capăt.
- Aici ne despărţim, rosti Killian. Expres până în stradă. Nouă secunde.
Întinse mâna pentru a patra oară, şi Richards îl refuză din nou. Totuşi mai întârzie un moment.
- Şi dacă aş putea merge sus? întrebă el, arătând spre plafon şi cele 90 de etaje de acolo. Pe cine-aş putea ucide? Pe cine aş putea ucide dacă aş merge direct la vârf?
Killian râse încetişor şi apăsă butonul de lângă ascensor; uşile se deschiseră.
- Asta îmi place la tine, Richards. Nu te încurci cu jumătăţi de măsură.
Richards păşi în cabină. Uşile începură să se închidă.
- Ascunde-te, repetă Killian, apoi Richards rămase singur.
Ascensorul se prăbuşi către stradă.
... 079
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Uşile liftului se deschiseră direct în stradă.
Un poliţist stătea chiar acolo, în faţa lui Nixon Memorial Park, dar nu se uită spre Richards când ieşi din ascensor; îşi lovi gânditor palma cu bastonul şi privi în burniţa fină care acoperea totul.
Din cauza ploii, înserarea coborâse mai devreme asupra oraşului. Luminile străluceau straniu prin beznă, iar în umbra Clădirii Jocurilor, trecătorii de pe Rampart Street erau doar siluete lipsite de substanţă, aşa cum Richards ştia că este şi el. Inspiră adânc aerul umed, cu iz de sulf. Era minunat, în ciuda gustului. I se părea că de-abia fusese eliberat din închisoare, şi nu că trecuse dintr-o celulă în alta. Era bine. Era minunat.
Stai în preajma celor din clasa ta, spuse Killian. Avea dreptate, bineînţeles. Lui Richards nu trebuia să i se spună asta. Sau că pericolul cel mai mare avea să fie în Co-Op City, când armistiţiul urma să înceteze, la amiaza zilei următoare. Dar până atunci avea să fie hăt departe.
Merse pe jos trei cvartale, apoi opri un taxi. Spera că Lib-Veul din cabină era stricat – cele mai multe aşa erau - însă acesta funcţiona perfect, şi tocmai afişa ultimele nume ale celor care contribuiseră la realizarea Fugarului.
- Unde mergem?
- Robard Street.
Adresa era la 5 cvartale de locuinţa lui Molie; după ce cobora, avea să se întoarcă pe jos.
Taxiul acceleră, motorul vechi cu benzină oferind un concert de pistoane. Richards se lăsă pe spate în pernele de vinilin, sperând să rămână cât mai umbrit.
- Hei, exclamă şoferul, te-am văzut la Lib-Veu! Ieşti tipu' ăla, Pritchard!
- Pritchard. Aşa-i, făcu resemnat Richards.
Clădirea blocurilor se micşora înapoia lor. În mintea lui, o umbră psihologică părea că se micşorează proporţional, în ciuda ghinionului cu taximetristul.
- Isuse, ai coaie, nenică. Să mor io. Zău c-ai. Păi, o să te halească. 'Ţi dai seama? O să te facă bucăţele. Zău c-ai coaie.
- Aşa-i. Am două. Ca şi tine.
- Do'ă! repetă şoferul.
Era în extaz.
- Isuse, ie tare. Ie tare dă tot! Să vezi cân-o să-i zic lui nevastă-mea că te-am avut client. Ie moartă după Jocuri. Treb'e să te raportez, da' fir-ar a dracu' n-o să iau nici o para. Taximetriştii treb'e să mai aib-un martor. Şi cât sunt io dă băftos, nu te-a văzut nimeni suind la mine.
- Aşa-i, spuse Richards. Îmi pare rău că nu-i poţi ajuta să mă omoare. Să-ţi las un bilet în care să scriu c-am fost aici?
- Isuse, se poate? Ar fi...
Tocmai traversaseră Canalul.
- Lasă-mă aici, zise brusc Richards.
Scoase un neo-dolar din plicul primit de la Thompson, şi-l puse pe scaunul de lângă şofer.
- Nu-i nevoie. Pentru tine ie pă gratis.
- Nu, spuse Richards.
- Dacă mi-ai lăsa biletu-ăla...
- Hai sictir, vierme.
Ţâşni afară şi porni spre Drummond Street. Înaintea lui, Co-Op City se înălţa scheletic în amurg. Răcnetul taximetristului pluti după el?
- De te-ar prinde cât mai repede, 'tu-ţi morţii mă-tii!
... 078
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Printr-o curte, printr-o gaură neregulată într-un gard ce separa două deşerturi de asfalt sterp; printr-un fantomatic şantier abandonat; oprindu-se în umbrele dese, la trecerea unei bande de motociclete, urlând, cu farurile strălucind în beznă precum ochii demenţi ai unor vârcolaci. Apoi peste un ultim gard (tăindu-se la o mână), şi ciocănea la uşa din spate a lui Molie Jernigan - de fapt, la intrarea principală.
Molie avea o prăvălie de amanet pe Dock Street, unde un tip cu destui bani de aruncat putea cumpăra un baston electric de poliţie, revolvere, pistoale-mitralieră, heroină, Push, cocaină, truse de deghizare, o pseudofemeie din stiroflex, o târfă adevărată dacă erai prea strâmtorat să-ţi permiţi stiroflexul, adresa unui local de barbut, adresa unui club Pervert, sau o sută de alte lucruri ilegale. Dacă Molie n-avea ceea ce doreai, ţi le putea comanda.
Inclusiv acte false.
Când deschise ferestruica din uşă şi văzu cine ciocănise, zâmbi larg şi rosti:
- De ce n-o ştergi, amice? N-ai trecut pe-aici.
- Neodolari, spuse Richards ca pentru sine.
Urmă o pauză. Richards îşi inspecta manşeta cămăşii de parcă o vedea pentru prima dată.
Apoi zăvoarele şi broaştele se deschiseră, rapid, ca şi cum Molie se temea ca Richards să nu se răzgândească.
Bărbatul intră. Se aflau în locuinţa lui Molie, în spatele prăvăliei, care era o magazie de ziare vechi, instrumente muzicale furate, camere video furate, şi cutii cu produse de băcănie de la bursa neagră. Prin necesitate, Molie era un fel de Robin Hood; la sud de Canal, un cămătar nu rezista mult dacă era prea lacom. Molie îi taxa cât putea de mult pe viermii bogaţi din centru şi vindea aici aproape la preţul oficial – uneori chiar sub preţ, dacă vre-un tip era la ananghie. În felul acesta reputaţia lui în Co-Op City era excelentă, iar protecţia perfectă. Dacă un poliţist întreba vreo limbă din South City (şi erau cu sutele) despre Molie Jernigan, informatorul afirma că Molie era un bătrânel senil care făcea câte un ciubuc şi mai vindea la bursa neagră. Mai mulţi mahări din centru, cu tendinţe sexuale nefireşti, ar fi putut spune poliţiei altceva, însă nu mai existau brigăzi de moravuri. Toţi ştiau că, în general, viciile măcinau orice climat revoluţionar. Faptul că Molie întreţinea şi un comerţ relativ profitabil cu acte false, exclusiv pentru cei din cartier, nu se cunoştea în centru.
Totuşi, Richards îşi dădea seama, falsificarea de acte pentru cineva atât de căutat cum era el putea fi extrem de periculoasă.
- Ce acte? întrebă Molie, suspinând şi aprinzând o antică veioză cu suport flexibil, care îi inundă masa de lucru cu o lumină albă, strălucitoare.
Se apropia de 75 de ani, şi sub razele atât de apropiate ale lămpii, părul lui părea din fire de argint.
- Permis de conducere. Livret militar. Legitimaţie stradală. Carte de credit. Talon de pensie.
- Uşor. Şaişcinci de mangoţi, da nu pentru tine, Bennie.
- Le faci?
- Pentru nevastă-ta. Pentru tine, nu. Nu-mi bag capu-n laţ pentru orice cretin ca Bennie Richards.
- Cât durează, Molie?
Bătrânul rânji sardonic.
- Pentru că-ţi cunosc situaţia, o să mă grăbesc. O oră fiecare.
- Cristoase, 5 ore... am timp să-mi văd...
- Nu, nu se poate. Eşti imbecil, Bennie? Săptămâna trecută te-a vizitat un poliţist. Avea un plic pentru nevastă-ta. A venit c-o limuzină neagră şi vreo 6 ca el. I-a văzut Donnigan Clăpăugul. El stătea la colţ şi făcea o cişcă cu Gerry Hanrahan. Clăpăugul îmi zice totul. Ştii că-i slab de minte.
- Ştiu, făcu nerăbdător Richards. I-am trimis nişte bani. Ea cum...
- Cine-o ştie? Cine-o vede?
Molie înălţă din umeri şi-şi dădu ochii peste cap, apoi aşeză tocuri şi formulare albe în mijlocul cercului de lumină făcut de veioză.
- Sunt puşi pe patru rânduri în jurul blocului, Bennie. Oricine ar veni să transmită condoleanţe ar ajunge într-o celulă, de vorbă cu nişte bulane de cauciuc. Nici prietenii cei mai buni n-au nevoie de-aşa ceva, n-o lasă nici pe nevastă-ta afară. Vrei un nume special pe astea?
- Nu contează atâta timp cât e anglo. Dumnezeule, Molie, da' trebuie să cumpere de mâncare. Şi doctorul...
- L-a trimis pe puştiul lui Budgie O'Sanchez. Cum îl cheamă?
- Walt.
- Aşa. Nu-i mai ţin minte pe toţi portoricanii şi jidanii ăştia. Mă sclerozez, Bennie. M-am ramolit.
Îl privi brusc pe Richards:
- Ţin minte când Mick Jagger era un nume barosan. Tu nici nu ştii cine a fost, este?
- Ştiu cine a fost, răspunse neatent Richards.
Se întoarse tulburat spre fereastra aflată la nivelul demisolului. Era mai rău decât crezuse. Sheila şi Cathy erau şi ele în cuşcă. Cel puţin, până...
- N-au păţit nimic, Bennie, vorbi încetişor Molie. Dar, ţine-te departe. Acum eşti otravă pentru ele. Pricepi?
- Da, încuviinţă el.
Se simţi deodată copleşit de o disperare neagră şi oribilă. Mi-e dor de casă, se gândi, uimit, însă nu era doar atât, era mai rău. Totul părea ireal, defazat. Însăşi ţesătura existenţei pârâia pe la cusături. Chipuri, amestecându-se: Laughlin, Burns, Jansky, Killian, Molie, Cathy, Sheila...
Privi afară în beznă, tremurând. Molie se apucase de treabă, fredonând un cântec vechi din trecutul lui pustiit, ceva despre o fată cu ochii ca Bette Davis, cine dracu mai fusese şi aia?
- A fost toboşar, rosti pe neaşteptate Richards. Cu formaţia aia englezească, Bitels. Mick McCartney.
- Atâta ştiţi voi, puştii. Voi, puştii, comentă Molie, aplecat peste masă.
... 077
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Plecă de la Molie la 10 minute după miezul nopţii, uşurat de 1200 de neodolari.
Cămătarul îi mai vânduse şi câteva articole pentru deghizat: o perucă sură, ochelari, tampoane bucale şi proteză dentară din plastic care-i transforma în mod subtil forma gurii.
- Încearcă să şchiopătezi puţin, îl sfătuise Molie. Nu într-atât încât să atragi atenţia. Puţin. Nu uita, oricine are puterea de a înceţoşa minţile oamenilor, dar n-o foloseşte. Nu ştiai chestia asta, este?
Richards n-o ştia.
Conform noilor acte, era John Griffen Springer, comerciant de benzi text din Harding. Avea 43 de ani, şi era văduv. Nu avea statut de tehnician, dar asta era chiar mai bine. Tehnicienii aveau jargoanele lor.
Reveni pe Robard Street la 12:30, o oră potrivită pentru a fi bătut, jefuit sau ucis, însă o oră complet nepotrivită pentru a scăpa neobservat. Totuşi, locuise toată viaţa în sudul Canalului.
Merse cam 3 kilometri către vest, apoi traversă Canalul, aproape pe malul lacului. Întâlni câţiva drojdieri vagabonzi chefuind în jurul unui foc, mai mulţi şobolani, dar nici un poliţist. La 1:15 noaptea, traversa latura îndepărtată a ţării-nimănui, formată din depozite, bodegi ieftine şi birouri navale din nordul Canalului. La 1:30 era înconjurat de îndeajuns de mulţi rezidenţi ai centrului, alergând spre următoarea distracţie de moment, pentru a opri fără frică un taxi.
De data aceasta, şoferul nici nu-l privi.
- La aeroport, mormăi Richards.
- Gata, şefu!
Porniră. La 1:50 erau la aeroport. Richards şchiopătă pe lângă câţiva poliţişti şi paznici care-l ignorară. Cumpără un bilet până la New York, deoarece îi venise de la început în minte. Legitimarea se făcu în grabă şi superficial. Luă naveta de 2:20. Înăuntru erau numai vreo 40 de pasageri, majoritatea oameni de afaceri sforăind şi studenţi. Poliţistul din cabina de sticlă incasabilă moţăi întregul drum. După un timp, Richards aţipi şi el.
Aterizară la 3:06, şi Richards coborî şi părăsi aeroportul fără niciun incident
La 3:15, taxiul cobora pe Lindsay Overway. Traversară Central Park în diagonală, şi la 3:20, Ben Richards dispăru în cel mai mare oraş de pe faţa Pământului.
... 076
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Trase la hotelul Brant, o clădire modestă în East Side.
Cartierul acela intra treptat într-un nou ciclu al bunăstării. Totuşi, hotelul se afla la numai un kilometru de centrul părăginit al Manhattanului - de asemenea cel mai mare din lume. Trecându-se în registru, se gândi din nou la cuvintele lui Dan Killian la despărţire: Stai în preajma celor din clasa ta.
După ce coborâse din taxi, mersese până la Times Square, nedorind să ceară cameră la un hotel în primele ore ale dimineţii. Petrecu 5 ore şi jumătate, de la 3:30 la 9:00, într-un cinematograf Perverto non-stop. Încercase cu disperare să doarmă, însă în cele două rânduri când moţăise, se trezise brusc, simţind atingerea unor degete pe interiorul coapselor.
- Cât doriţi să rămâneţi, domnule? îl întrebă recepţionerul, privind la înscrierea completată de Richards sub numele John G. Springer.
- Nu ştiu, îi răspunse, încercând o amabilitate blândă. Depinde de clienţi.
Plăti 60 de neodolari, reţinând camera pentru două zile, şi urcă cu liftul la etajul 23. Pe fereastră putea zări imaginea sumbră a sărăciei din East River. Şi în New York ploua.
Odaia era curată, dar sărăcăcioasă; avea cameră de baie, iar apa de la closet uruia într-una, chiar după ce Richards îi repară plutitorul din bazin.
Comandă micul dejun: ou fiert cu pâine prăjită, suc de portocale şi cafea. Chelnerului care aduse tava îi dădu un bacşiş uşor de uitat.
După ce mâncă, scoase recorderul şi-l privi. Sub obiectiv exista o plăcuţă metalică, cu inscripţia INSTRUCŢIUNI. Citi:
1. Introduceţi caseta în fanta A.
2. Reglaţi obiectivul cu ajutorul reticului.
3. Pentru înregistrarea sunetului, apăsaţi butonul B.
4. La terminarea casetei, aceasta este ejectată automat.
Durata de înregistrare: 10 minute.
Bun, îşi spuse Richards. Mă pot privi cum dorm.
Pusese aparatul lângă Biblia de pe masă şi regla obiectivul asupra aşternutului. Peretele dinapoia patului era gol; nu credea că cineva îl putea descoperi după detalii ale patului sau odăii. De la înălţimea aceea, sunetele străzii erau neglijabile, totuşi avea să lase duşul să curgă.
Fu gata să apese pe buton şi să treacă înaintea obiectivului fără să se demachieze. Proteza şi ochelarii îi putea scoate, nu însă şi peruca. Îşi trase faţa de pernă peste cap. După aceea apăsă butonul, merse la pat şi se aşeză.
- Bau-u, făcu el înspre uriaşul public ce avea să vizioneze caseta în decursul serii, cu interes şi spaimă. Voi nu vedeţi, da-mi râd de voi, labagiilor.
Se întinse pe spate, închise ochii şi încercă să nu se gândească la absolut nimic Când caseta sări afară, după 10 minute, adormise.
... 075
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Când se trezi, era trecut de 4 după-amiaza - deci vânătoarea începuse. De 3 ore, dacă ţinea seama şi de fusul orar. Gândul îl înfiora.
Puse altă casetă în recorder, luă Biblia, şi citi cele Zece Porunci într-una, timp de 10 minute, cu faţa de pernă peste cap.
În sertarul mesei existau plicuri, dar purtau antetul hotelului. Ezită, dar îşi dădu seama că nu conta. Era nevoit să-l creadă pe cuvânt pe Killian, care afirmase că Administraţia Jocurilor n-avea să facă cunoscut lui McCone locul de unde fusese expediată caseta. Era nevoit să utilizeze poşta. Nu-i dăduseră şi porumbei mesageri.
Lângă lift exista o cutie poştală şi Richards strecură casetele înăuntru, bântuit de presimţiri dintre cele mai neplăcute. Deşi autorităţile poştale nu aveau voie să încaseze recompense pentru raportarea localizării concurenţilor, totuşi i se părea o acţiune teribil de riscantă. Alternativa, însă, ar fi fost descalificarea, şi nu şi-o putea permite.
Reveni în cameră, opri duşul (baia era plină de aburi), şi se întinse pe pat, gândindu-se.
Cum să fugă? Care era cea mai bună cale?
Încercă să intre în pielea unui concurent obişnuit.
Bineînţeles, primul impuls era un instinct pur animalic: Ascunde-te. Sapă-ţi o vizuină şi ghemuieşte-te acolo.
Aşa făcuse şi el. Hotelul Brant.
Vânătorii se aşteptau la aşa ceva? Da. Nici n-aveau să caute un fugar. Ei aveau sa caute un ins care se ascundea.
Îl puteau găsi în vizuina lui?
Ar fi dorit din tot sufletul să răspundă nu, însă nu putea. Deghizările lui nu erau rele, dar le făcuse în grabă.
Nu mulţi oameni au spirit de observaţie, totuşi există câţiva întotdeauna. Poate că fusese deja remarcat.
Recepţionerul. Chelnerul care-i adusese micul dejun. Poate chiar unul dintre necunoscuţii din cinematograful Perverto de pe Forty-second Street.
Puţin probabil, dar posibil.
Iar în privinţa adevăratei sale protecţii - actele false de la Molie? Pentru câtă vreme erau bune? Şoferul de taxi care-l luase din Clădirea Jocurilor avea să anunţe că-l dusese în South City. Iar Vânătorii erau teribil, îngrozitor de buni. Urmau să tragă tare pe toate cunoştinţele lui, de la Jack Crager la căţeaua aia de Eileen Jenner. Aveau să-i sperie, nu glumă. Şi cât să dureze până când cuiva, poate unuia mai slab de minte, ca Donnigan Clăpăugul, să-i scape că Molie se mai ocupa şi cu falsificări de acte? Şi dacă-l găseau pe Molie, el era terminat. Cămătarul avea să reziste doar până încasa câteva; era îndeajuns de şiret să dorească câteva cicatrici vizibile, pe care să le afişeze prin cartier. Asta pentru ca prăvălia lui să nu ardă în mod inexplicabil peste noapte. Iar apoi? O simplă verificare a celor trei aeroporturi din Harding urma să descopere saltul nocturn al lui John G. Springer în Oraşul Nebun.
Dacă-l găseau pe Molie...
Presupune că-l vor găsi. Trebuie să presupui asta.
Atunci trebuia să fugă. Unde?
Nu ştia. Petrecuse toată viaţa în Harding, în Vestul Mijlociu. Nu cunoştea Coasta de Est; aici nu exista nici un loc unde se putea simţi ca la el acasă. Atunci unde? Unde?
Mintea lui hărţuită şi nefericită începu să plutească într-o morbidă visare cu ochii deschişi. Îl găsiseră pe Molie fără prea mari bătăi de cap. Scoseseră de la el numele lui Springer în numai 5 minute, după ce-i smulseseră două unghii şi-i turnaseră gaz de brichetă în ombilic, ameninţând să-i dea foc. Aflaseră numărul zborului lui Richards printr-un simplu telefon (bărbaţi bine făcuţi, fără semne particulare, în haine identice din gabardină), şi sosiseră în New York la ora 2 după-amiaza. Oamenii lor de aici obţinuseră deja adresa lui Brant, verificând înregistrările hotelurilor din oraş, care erau zilnic centralizate pe calculator. Erau acum afară, înconjurând clădirea. Liftierii, recepţionerii, hamalii şi chelnerii fuseseră înlocuiţi de Vânători. Şase urcau pe scara de incendiu. Alţi 50 ticsiseră toate 3 lifturile. Alţii soseau într-una cu perne de aer. Acum erau pe coridor, iar peste o clipă uşa avea să zboare în lături, şi ei să năvălească înăuntru, un video bâzâind entuziast pe un tripod mobil deasupra umerilor voinici, înregistrând totul pentru posteritate în vreme ce ei îl transformau în şvaiţer.
Richards tresări, asudat. N-avea nici măcar o armă, nu încă.
Fugi. Iute.
Boston era perfect, pentru început.
... 074
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Părăsi camera la 5 după-amiaza şi coborî la recepţie.
Recepţionerul îi zâmbi larg, probabil aşteptându-şi dintr-o clipă în alta schimbul de noapte.
- Bună ziua, domnule... ăă-ăă-ă...
- Springer, surâse Richards. Se pare că am dat lovitura, amice. Trei clienţi care par... receptivi. O să mai rămân în hotel alte două zile. Se poate plăti anticipat?
- Bineînţeles, domnule.
Achită nota şi, continuând să zâmbească, reveni în cameră. Coridorul era pustiu. Agăţă de clanţa uşii plăcuţa cu NU DERANJAŢI, şi se îndreptă grăbit spre scara de incendiu.
Avu noroc şi nu se întâlni cu nimeni. Coborî la parter şi se strecură neobservat afară, pe uşa de serviciu.
Ploaia se oprise, dar norii continuau să atârne, jos, deasupra Manhattanului. Văzduhul mirosea a acid de baterie. Richards renunţă la şchiopătat şi porni către autogara Authority Electric Bus. Pe autobuzele interstatale Greyhound se puteau cumpăra bilete fără verificarea identităţii.
- Boston, îi spuse casierului bărbos.
- Două'ş'trei de neo. Autobuzul trage fix la şase şi cinşpe.
Îi întinse banii; mai avea ceva mai puţin de 3000 de neodolari. Mai era o oră până la plecare, şi autogara era ticsită de călători, cei mai mulţi din Armata Voluntară, cu beretele lor albastre şi chipurile inexpresive, băieţoase, brutale. Cumpără o revistă Pervert, se aşeză şi şi-o propti în faţă. În următoarea oră o privi, întorcând la răstimpuri câte o pagină pentru a nu atrage atenţia prin nemişcare.
Când autobuzul trase la peron, se îndreptă spre uşile deschise, laolaltă cu ceilalţi pasageri.
- Hei! Tu!
Richards privi peste umăr; un poliţist alerga spre autobuz. Îngheţă, şi nu izbuti să fugă. O părticică îndepărtată a creierului său răcnea, spunându-i că avea să fie ucis chiar acolo, chiar acolo în autogara mizerabilă, cu pavajul acoperit cu bucăţi de gumă de mestecat, şi cu pornografii mâzgălite pe zidurile murdare; avea să fie trofeul vreunui cretin de tablagiu.
- Opriţi-l! Puneţi mâna pe el!
Poliţistul schimbă direcţia. Richards îşi dădu seama că nu era câtuşi de puţin vorba despre el. Era un puşti murdar care alerga spre scări, cu geanta unei femei într-o mână, şi doborându-i ca pe nişte popice pe cei care nu se fereau.
Atât el cât şi poliţistul dispărură din vedere, urcând scările în salturi de câte trei trepte. Mulţimea celor care plecau, veneau sau aşteptau îi priviră cu interes câteva clipe, apoi reveniră la îndeletnicirile anterioare de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
Richards se aşeză la rând, tremurând, zgâlţâit de frisoane.
Se prăbuşi pe unul din locurile din spate, şi după alte câteva minute, autobuzul zumzăi uşor în susul rampei, se opri, şi se alătură traficului. Poliţistul şi urmăritul se pierduseră printre călători.
„Dac-aş fi avut o armă, îl curăţăm pe loc”, se gândi Richards. „Dumnezeule. Oh, Dumnezeule.”
Şi imediat după aceea: Data viitoare nu va fi un hoţ. Vei fi tu.
Oricum, în Boston trebuia să facă rost de o armă.
Cumva...
Şi-l aminti pe Laughlin spunând că avea să-i arunce pe câţiva pe geam înainte de-a fi înhăţat.
Autobuzul gonea spre nord, în amurg.
... 073
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Asociaţia Tinerilor Creştini se afla pe Huntington Avenue.
Era o clădire paralelipipedică uriaşă, de stil vechi, cu zidurile înnegrite de vreme. Se înălţa în mijlocul unuia dintre cartierele de vază ale Bostonului în urmă cu trei sferturi de veac. Stătea acolo ca un memento vinovat al altor timpuri, neoanele antice clipind spre cartierul plin de păcate al sălilor de distracţii. Semăna cu scheletul unei idei ucise.
Când Richards intră în holul de la intrare, recepţionistul discuta cu un puşti negru, micuţ şi murdar, într-un pulover mortbal atât de mare încât îi ajungea până la genunchi. Obiectul disputei părea să fie un automat pentru gumă de mestecat, aflat în hol.
- Mi-a uşchit fisa, neică. Mi-a julit-o!
- Puştiule, dacă n-o întinzi de aici, îl chem pe paznicul nostru. Gata! Am terminat discuţia.
- Da', futu-i maşina mă-sii, mi-a uşchit fisa!
- Termină cu înjurăturile, derbedeule!
Recepţionerul, un tip sever de vreo 30 de ani, îl prinse de pulover şi-l scutură. Puloverul era mult prea mare ca să-l poată zgâlţâi şi pe băiatul dinăuntru.
- Acum, şterge-o. Nu mai am ce discuta.
Văzând că vorbea serios, masca aproape comică de ură şi sfidare de sub întunecata coafură afro a puştiului se preschimbă într-un rânjet de durere şi neîncredere.
- Neică, da' era singura mea fisă. Maşin-aia dă gume mi-a uşchit-o!
- Îl chem chiar acum pe paznic.
Recepţionerul se întoarse către consola centralei telefonice. Sacoul lui, pescuit de la solduri, fâlfâi obosit în jurul fundului slăbănog.
Puştiul lovi cu piciorul masca din plastoţel a automatului, apoi o rupse la goană.
- Gura mă-tii d-alb!
Recepţionerul privi după el, fără să apese pe butonul paznicului, adevărat sau imaginar. Zâmbi către Richards, dezvăluindu-şi dantura galbenă, cu câţiva dinţi lipsă.
- Nu mai poţi discuta cu ei. Dacă aş fi şeful Reţelei, i-aş ţine pe toţi în cuşcă.
- Chiar i-a înghiţit fisa? întrebă Richards, semnând în registru drept John Deegan din Michigan.
- Oricum o furase. Ah, bănuiesc că i-a înghiţit-o. Însă dacă i-aş da o fisă, până diseară m-aş trezi cu două sute de golani, pretinzând acelaşi lucru. Unde învaţă să vorbească aşa? Asta aş dori să ştiu. Părinţii lor nu se ocupă deloc de ei? Cât rămâneţi, domnule Deegan?
- Nu ştiu. Am venit pentru nişte afaceri.
Încercă un surâs unsuros, şi când îl simţi bun, îl lărgi.
Recepţionerul îl recunoscu instantaneu (poate din propria imagine, reflectându-se din adâncimile tejghelei de imitaţie de marmură, lustruită de un milion de coate) şi-i răspunse la fel.
- Face 15,50 dolari, domnule Deegan.
Îi împinse o cheie, legată de o limbă din lemn uzată.
- Camera 512.
- Mulţumesc.
Îi plăti. Din nou, nicio legitimare. Slavă Domnului pentru Tinerii Creştini.
Se îndreptă către lifturi şi privi în lungul coridorului, spre Biblioteca Religioasă din stânga. Era slab luminată, cu globuri galbene pătate de muşte; un bătrân cu trenci şi galoşi răsfoia un tom, întorcând paginile încet şi metodic, cu un deget umezit, tremurător. Din locul unde se afla, Richards îi putea auzi respiraţia şuierată, înecată, şi încercă un amestec de milă şi dezgust.
Liftul zăngăni oprindu-se, şi uşile se deschiseră, fâşâind şovăielnic. Când intră, îl auzi pe recepţioner repetând:
- O abominaţie şi o ruşine. I-aş pune pe toţi în cuşcă.
Ridică ochii, gândindu-se că i se adresase lui, însă recepţionerul nu-l privea.
Holul era pustiu şi tăcut.
... 072
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Etajul 5 duhnea a urină.
Coridorul era destul de îngust pentru ca Richards să înceapă să se simtă claustrofob, iar mocheta, care ar fi putut să fie roşie, se uzase pe mijloc până la urzeală. Uşile erau toate vopsite într-un gri industrial, iar pe câteva se zăreau urmele unor lovituri recente de picior, sau răngi. La fiecare douăzeci de paşi, tăbliţe anunţau că ÎN ACEASTĂ CLĂDIRE FUMATUL ESTE INTERZIS PRIN DISPOZIŢIA ŞEFULUI POMPIERILOR. În mijloc exista o baie comună, şi mirosul de urină deveni brusc mai pătrunzător. Era un miros pe care Richards îl asocia automat disperării.
Oamenii se agitau permanent înapoia uşilor cenuşii, aidoma animalelor în cuşti - animale prea groaznice, prea înspăimântătoare pentru a fi văzute. Cineva intona un fel de Ave Maria, iarăşi şi iarăşi, cu o voce în care se simţea băutura. Dinapoia altei uşi se auzeau zgomote ciudate, plescăite. Un refren country-western înapoia alteia („Sunt sigur şi n-am / nici măcar un ban / de telefon...”). Târşâit de picioare. Scârţâitul solitar de arcuri de pat ce putea însemna un bărbat ajuns la propria mână. Plânsete.
Râsete. Mormăielile isterice ale unui conflict între beţivi.
Iar înapoia acestora, tăcere. Şi tăcere. Şi tăcere. Un bărbat cu pieptul hidos de scofâlcit trecu pe lângă Richards fără să-l privească, cu un săpun şi un prosop, purtând pantalon gri de pijama legaţi cu sfoară. În picioare avea papuci din carton.
Richards descuie uşa camerei sale şi intră. De cartea cealaltă a uşii exista o bară de siguranţă, şi-o folosi. Un pat cu cearşafuri aproape albe şi o pătură din surplusurile cazone. O masă la care lipsea al doilea sertar. Pe un perete un tablou cu Iisus. Un cuier din oţel cu două umeraşe într-un colţ. Fereastra neagră. Era 10:15.
Îşi puse haina în cuier, îşi scoase pantofii, şi se întinse pe pat. Îşi dădea seama cât de mizerabil, şi neştiut, şi vulnerabil era el în lume. Universul părea că se strânge şi zăngăne şi vuieşte în jurul lui, precum o rablă imensă şi indiferentă gonind în josul unei pante şi spre marginea unui hău fără fund. Buzele începură să-i tremure, apoi plânse puţin.
Nu dădu drumul recorderului. Rămase privind tavanul care se crăpase într-un milion de fisuri neregulate, precum smalţul unui vas ars prea mult. Îl urmăreau de 8 ore.
Câştigase până acum 800 de dolari din salariul primit.
Dumnezeule, nu-şi câştigase nici măcar avansul.
Şi scăpase propria lui apariţie pe Lib-Ve. Exact, aşa era. Spectacolul cu gluga pe cap.
Unde erau Vânătorii? Încă în Harding? New York? Sau în drum spre Boston? Nu, aşa ceva nu se putea! Autobuzul nu avusese nici un control pe autostradă. Părăsise pe furiş cel mai mare oraş din lume, şi se afla aici sub un nume fals. Nu-i putuseră da de urmă. Sub nicio formă.
Aici putea rămâne în siguranţă cel mult două zile.
După aceea, avea de ales: spre nord, spre New Hampshire şi Vermont, sau spre sud, cu destinaţia Hartford sau Philadelphia, sau chiar Atlanta. Mai la est se găsea oceanul, iar dincolo de el Anglia şi Europa. Era o idee interesantă, dar probabil imposibil de realizat. Traversarea cu avionul necesita acte de identitate, de când Franţa era sub incidenţa legii marţiale, şi dacă ar fi fost posibil să se strecoare ca pasager clandestin, descoperirea ar fi însemnat sfârşitul rapid şi definitiv al întregii afaceri. Iar vestul era în afară de orice discuţie. În vest te frigeau imediat.
Cine nu vrea să se frigă, să nu bage mâna-n foc. Cine spusese asta? Molie ar fi ştiut. Smiorcăi puţin şi se simţi mai bine.
Auzi de undeva sunetul unui aparat de radio.
Ar fi fost bine să facă rost de armă acum, în seara asta, dar era prea obosit. Călătoria îl obosise. Condiţia de fugar îl obosise. Şi ştia, într-un mod instinctiv mai profund decât raţiunea, că foarte curând putea dormi într-o rigolă rece ca un octombrie, sau într-un şanţ năpădit de buruieni.
Mâine seară, arma.
Stinse lumina şi se culcă.
... 071
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Era din nou ora spectacolului.
Richards stătea cu spatele spre recorder, fredonând tema muzicală din Fugarul. Purta pe cap o faţă de pernă întoarsă pe dos astfel încât să nu se vadă monograma Tinerilor Creştini.
Recorderul îi inspira un umor creativ despre care n-ar fi crezut niciodată că îl are. Se considera mai degrabă dur, aproape complet lipsit de umor. Posibilitatea unei morţi apropiate îi descoperise un filon comic aparte.
Când caseta sări afară, decise s-o lase pe a doua pentru după-amiază. Odaia pustie îl plictisea, şi poate că aveau să-i vină şi alte idei.
Se îmbrăcă încet, apoi se apropie de geam şi privi afară.
Traficul de joi dimineaţa aglomera Huntington Avenue.
Ambele trotuare erau ticsite de pietoni care se deplasau încet. Unii dintre ei examinau Faxurile Servicii galben strălucitoare. Cei mai mulţi mergeau pur şi simplu. Se părea că la fiecare colţ exista un poliţist. Richards îi putea auzi în minte: Mişcă! N-ai unde să te duci? Nu staţiona, vierme.
Aşa încât avansai până la colţul următor, care era identic cu cel dinainte, şi erai îndemnat mai departe.
Puteai încerca să te înfurii, dar de cele mai multe ori te dureau prea tare picioarele.
Richards cântări riscul de-a ieşi pe coridor şi merge la duş. În cele din urmă, hotărî că n-avea să se întâmple nimic. Ieşi cu un prosop pe umăr, nu se întâlni cu nimeni, şi intră în baie.
Izurile de urină, fecale, vomă şi dezinfectant se amestecau. Bineînţeles, toate uşile toaletelor fuseseră smulse. Pe un perete cineva mâzgălise cu litere mari de o jumătate de metru MUIE LA REŢEA. Părea că fusese mânios când o făcuse. Într-un pisoar era o grămăjoară de fecale. Cineva trebuie sa fi fost beat mort, se gândi Richards. Câteva muşte leneşe se târau peste ele. Nu-l scârbea; spectacolul era obişnuit; totuşi se felicita că-şi luase pantofii.
La duş era pustiu. Podeaua era din gresie crăpată, pereţii acoperiţi cu faianţă, brăzdată pe jos cu dâre groase de murdărie. Deschise la maxim robinetul fierbinte al duşului ruginit, şi aşteptă cu răbdare 5 minute până apa se limpezi, apoi se spălă rapid. Folosi o coajă de săpun găsită pe jos; Tinerii Creştini fie neglijaseră să lase săpun în camere, fie femeia de serviciu îl luase pe al lui.
Pe drumul spre cameră, un bărbat cu buză-de-iepure îi dădu un pliant.
Richards îşi puse cămaşa, se aşeză pe pat şi aprinse o ţigară. Îi era foame, însă avea să aştepte seara ca să iasă din clădire.
Plictiseala îl aduse înapoi la fereastră. Numără diferite tipuri de automobile - Forduri, Chevroleturi, Winturi, Volkswagenuri, Plymouthuri, Studebakeruri, Rombler-Supremes. Primul care ajungea la o sută câştiga. Un joc imbecil, dar mai bun decât nimic.
În susul lui Huntington Avenue era Universitatea Northeastern, şi exact vis-a-vis de Tinerii Creştini se afla o librărie automată. În vreme ce număra maşinile, Richards îi privea pe studenţi intrând şi ieşind. Difereau clar de cititorii Faxurilor Servicii; aveau părul tuns mai scurt, şi toţi păreau că poartă tricouri scoţiene, care era ultima modă în cămine. Treceau prin gloată, şi intrau să-şi cumpere cărţile cu un aer de superioritate stingheritoare, ce-i lăsă un amuzament acru lui Richards. Locurile de-cinci-minute din faţa librăriei se ocupau şi se eliberau de maşini sport, sclipitoare, adesea străine. Cele mai multe aveau pe geamurile din spate abţibildurile universităţilor: Northeastern, M.I.T., Boston, Harvard.
Majoritatea cititorilor de faxuri le tratau ca făcând parte din decor, însă câţiva le priveau cu o tânjală tâmpă şi disperată.
Un Wint ieşi din locul aflat chiar în faţa uşii, şi în locul lui intră un Ford, oprindu-se la doi centimetri deasupra asfaltului, când şoferul, un individ tuns foarte scurt, cu o ţigară lungă de un sfert de metru, o puse în punctul mort.
Vehiculul se aplecă puţin când pasagerul, un fante într-o jachetă de vânătoare, maro cu alb, coborî şi intră în magazin.
Richards oftă. Numărătoarea maşinilor era un joc cretin. Fordurile îşi conduceau principalul adversar cu 78 la 40. Rezultatul avea să fie tot atât de previzibil cât şi următoarele alegeri.
Cineva ciocăni la uşă şi Richards se încordă ca un arc.
- Frankie? Ieşti-năuntru, Frankie?
Richards tăcu. Încremenit de spaimă, făcea pe statuia.
- Te caci pă tine, Frankie.
Urmă chicotitul unui râs de beţiv şi paşii se îndepărtară. Un ciocănit la următoarea uşă:
- Ieşti-năuntru Frankie?
Inima lui Richards îşi reluă încet bătăile.
Fordul plecă şi un altul îi luă locul. Numărul 79. La dracu!
Dimineaţa se prefăcu în amiază, apoi ora 1.
Richards ştia asta după clopotele unor biserici din depărtare. Ca o ironie, bărbatul care trăia oră după oră, n-avea un ceas.
Acum juca o variantă a jocului cu maşini. Fordurile erau două puncte, Studebaketurile trei, Winturile patru.
Câştiga primul care ajungea la 500.
Cam după 15 minute observă tânărul în jachetă de vânătoare alb cu maro, rezemându-se de stâlpul unui felinar de după librărie şi citind afişul unui concert.
Nu era atenţionat să nu staţioneze; de fapt, poliţia părea că-l ignoră.
Te sperie şi umbrele, vierme. Data viitoare o să-i vezi în colţuri. Numără un Wint cu bara îndoită. Un Ford galben.
Un Studebaker vechi cu un cilindru pneumatic defect, şuierând la fiecare ciclu. Un Volkswagen nou intră în joc.
Alt Wint. Un Studebaker.
Un bărbat fumând o ţigară lungă de un sfert de metru stătea nepăsător în staţia de autobuz din colţ. Era singurul din staţie. Richards urmărise atent mersul autobuzelor, şi ştia că următorul avea să vină peste vreo 45 de minute.
Simţi o răceală cuprinzându-i testiculele.
Un bătrân într-un trenci negru, urât, se rezemă, neglijent de clădire.
Doi tipi în tricouri scoţiene coborâră dintr-un taxi, discutând înflăcăraţi, şi începură să studieze meniul din vitrina restaurantului Stockholm.
Un poliţist se apropie de bărbatul din staţia de autobuz şi vorbi ceva cu el. După aceea se îndepărtă.
Cu o spaimă îndepărtată, amorţită, Richards observă că mulţi cititori de Faxuri hoinăreau acum mult mai încet.
Hainele şi mersul lor păreau ciudat familiare, de parcă mai fuseseră pe acolo de multe ori iar Richards de-abia acum îi remarca - în maniera aceea nesigură, tulburătoare prin care recunoşti glasurile morţilor în vise.
Şi poliţiştii erau mai mulţi.
„Mă înconjoară”, îşi spuse. Gândul îi declanşă o panică neajutorată.
Nu, îl corectă mintea lui. Te-au înconjurat deja.
... 070
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Richards merse rapid la baie, păstrându-şi calmul, ignorându-şi teroarea aşa cum cineva aflat pe un acoperiş foarte înalt ignoră înălţimea.
Dacă avea să scape, o putea face numai păstrându-şi cumpătul. Dacă intra în panică, aveau să-l termine rapid.
La duş cineva cânta o melodie la modă, cu un glas spart şi monoton. Spălătorul şi pisoarele erau pustii.
Ideea îi venise de la sine, pe când stătea la fereastră şi-i privea, adunându-se în felul acela sinistru. Dacă nu i-ar fi venit, se gândi, ar fi continuat să stea acolo, precum Aladin urmărind fumul lămpii care se transformă într-un djin atotputernic. Folosise trucul pe când era puşti, ca să fure ziare din subsolurile Dezvoltărilor. Molie le cumpăra cu 4 cenţi kilogramul.
Cu o mişcare bruscă a încheieturii, rupse din perete un suport metalic pentru periuţe de dinţi. Era puţin ruginit, dar asta nu conta. Se îndreptă spre lift, îndreptând suportul.
Chemă liftul, şi după o veşnicie acesta coborî de la 8.
Era gol. Slavă Domnului, era gol.
Păşi înăuntru, privi rapid către coridor, apoi se răsuci către panoul de comandă. Lângă butonul pentru subsol exista o fantă de cheie. Administratorul avea o cartelă specială pe care o introducea acolo. O celulă foto-electrică examina cartela, şi apoi se putea apăsa pe buton şi coborî la subsol.
Şi dacă nu merge?
Lasă asta. Nu te gândi la asta acum.
Încordându-se în anticiparea unui eventual şoc electric, Richards băgă capătul îngust al suportului de periuţe în fantă şi, în acelaşi timp, apăsă pe butonul de subsol.
Dinăuntrul panoului de control se auzi un zgomot ce semăna cu o scurtă înjurătură electronică. Apoi un şoc slab, înţepător, îi străbătu braţul. Şi... atât. După aceea grilajul pliant din alamă se întinse, uşile se închiseră şi liftul porni, zgâlţâindu-se nefericit, în jos. Din fanta panoului se răsucea un firicel de fum albastru.
Richards stătea cât mai departe de uşă şi privea numerele fulgerând în descreştere. Când se aprinse P, motorul aflat undeva sus de tot scrâşni, şi se păru că ascensorul avea să se oprească. Apoi, după un moment (poate după ce aprecie că-l speriase îndeajuns pe Richards), coborî iarăşi. Peste 20 de secunde uşile se deschiseră şi bărbatul ieşi în uriaşul subsol, slab iluminat.
De undeva se auzea apă picurând, şi un şobolan alergând.
Altfel, subsolul era numai al lui. Deocamdată.
... 069
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Conducte de încălzire uriaşe, ruginite, acoperite cu pânze de păianjeni, se încrucişau alandala pe sub tavan.
Când boilerul porni brusc, Richards aproape răcni de spaimă. Afluxul de adrenalină în membre şi inimă fu dureros, pentru o clipă aproape doborându-l.
Văzu că şi aici existau ziare. Mii de ziare, aşezate în teancuri şi legate cu sfoară. Şobolanii îşi făcuseră culcuşurile prin ele. Familii întregi îl priveau cu ochii roşii, suspicioşi.
Începu să meargă, îndepărtându-se de lift, şi se opri cam la jumătatea subsolului. De un stâlp era fixată o cutie mare pentru siguranţe, iar rezemate de aceasta mai multe scule. Richards luă o rangă şi merse mai departe peste pardoseala din ciment crăpat, cercetând-o cu atenţie.
Aproape de peretele opus, în stânga lui, găsi scurgerea principală pentru apa de ploaie. Se apropie de ea, privind-o, şi întrebându-se undeva în adâncul minţii dacă Vânătorii ştiau deja unde se află.
Capacul conductei era din oţel perforat. Avea diametrul de un metru, şi într-o parte exista o fantă de deschidere.
Richards băgă ranga pe acolo, apoi apăsă cu piciorul pe ea. Îşi strecură degetele sub marginea capacului şi trase.
Acesta căzu pe ciment cu un zăngănit ce împrăştie şobolanii.
Dedesubt conducta cobora sub un unghi de 45 de grade, şi Richards aprecie că nu putea fi mai largă de 75 de centimetri. Era foarte întunecată. Brusc, claustrofobia îl sufocă. Prea îngustă pentru a manevra înăuntru, aproape prea mică pentru a respira. Dar n-avea de ales.
Trase capacul cât mai aproape de conductă, ca să-l poată apuca dinăuntru. Apoi merse la cutia siguranţelor, forţă lacătul cu ranga şi o deschise. Era gata să scoată siguranţele, când îi veni altă idee.
Se duse până la ziarele care zăceau în mormane, îngălbenite şi prăfuite de-a lungul peretelui estic. După aceea, pescui din buzunar plicul de chibrituri cu care-şi aprinsese ţigările. Mai erau trei beţe. Smulse o foaie de hârtie şi făcu o torţă; o vârî sub braţ şi aprinse un chibrit.
Primul se stinse din cauza curentului. Al doilea îi căzu din mâna tremurândă şi sfârâi pe betonul umed. Al treilea rămase aprins. Îl apropie de torţă, şi înflori o flacără galbenă. Un şobolan, simţind probabil ce avea să urmeze, trecu în goană peste piciorul lui şi dispăru în beznă.
Simţea acum un imbold extraordinar de a se grăbi, totuşi aşteptă până ce flacăra crescu de un sfert de metru înălţime. Nu mai avea alte chibrituri. Încetişor, o vârî într-o fisură a peretelui de ziare care îi ajungea la înălţimea pieptului şi aşteptă până văzu că focul se întindea.
Uriaşul rezervor de motorină folosită la încălzirea Tinerilor Creştini era construit în peretele alăturat. Putea exploda. Richards credea că avea să explodeze.
O luă la fugă, reveni la cutia cu siguranţe şi începu să le smulgă dinăuntru. Scosese mai mult de jumătate înainte să se stingă luminile din subsol. Pipăind, porni spre conductă, ajutat şi de lumina pâlpâitoare, tot mai puternică, a focului.
Coborî mai întâi picioarele înăuntru, după aceea se strecură şi el. Când creştetul îi ajunse sub nivelul pardoselii, se propti cu genunchii în pereţii conductei şi ridică braţele deasupra capului. Mergea încet. Avea prea puţin spaţiu ca să se mişte. Lumina flăcărilor era strălucitoare acum, iar pârâiturile acopereau orice alt sunet. Apoi degetele lui bâjbâitoare găsiră marginea conductei şi lunecară mai departe până apucară capacul.
Îl trase încetişor, sprijinindu-l tot mai mult cu muşchii gâtului.
Când aprecie că buza capacului ajunsese pe poziţie, smuci puternic.
Capacul căzu cu un clang, dându-i peste cap încheieturile mâinilor. Richards îşi relaxa genunchii, şi lunecă în jos precum un băieţel pe tobogan. Conducta era plină de mâzgă, şi alunecă fără probleme vreo 4 metri până acolo unde conducta devenea orizontală. Tălpile i se opriră în porţiunea orizontală şi rămase acolo ca un beţiv rezemat de un stâlp.
Nu putea trece însă în al doilea segment. Cotul era prea brusc.
Claustrofobia deveni imensă, sufocantă. Prins, îi bolborosea mintea. Prins în capcană, blocat, blocat...
Un urlet metalic i se adună în gâtlej dar îl înfrână.
Calmează-te. I-adevărat, e foarte nasol, e îngrozitor, dar trebuie să ne găsim calmul. Mult, mult calm. Pentru că suntem la capătul conductei şi nu putem sui şi nici nu putem coborî, şi dacă MOTORINA explodează o să fim prăjiţi de vii şi...
Încetişor, începu să se zbată, rotindu-se, până ce ajunse cu pieptul rezemat de conductă, în locul spatelui.
Mâzga acţiona ca un lubrifiant, ajutându-l. Acum era lumină în conductă, şi din ce în ce mai cald. Capacul perforat proiecta umbre de zăbrele pe chipul lui chinuit.
Proptit în piept şi pântece, cu genunchii îndoiţi în direcţia corectă, putea luneca mai mult, lăsându-şi picioarele în conducta orizontală până ajunse în genunchi.
Tot zadarnic. Fesele se opriseră în cotul ceramic de deasupra traseului orizontal.
Foarte slab, pe fundalul pârâiturilor focului, i se păru că aude ţipete şi comenzi, dar s-ar fi putut să fie doar imaginaţia lui, acum supraexcitată şi febrilă.
Începu să-şi flexeze muşchii coapselor şi pulpelor într-un ritm epuizant, şi încetul cu încetul genunchii începură să-i lunece spre înapoi. Ridică braţele deasupra capului, ca să aibă mai mult spaţiu, şi acum obrazul îi era lipit de mâzga conductei. Era aproape gata să pătrundă, îşi arcui spatele cât putea mai mult şi începu să se împingă cu palmele şi fruntea, singurele care îi puteau oferi un sprijin.
Când începuse să creadă că n-avea loc, şi că pur şi simplu avea să rămână acolo, fără să se poată mişca în nici o direcţie, fundul şi şoldurile îi ţâşniră brusc în conducta orizontală, precum un dop de şampanie. Se zgârie îngrozitor pe spinare când genunchii îi lunecară, şi cămaşa i se ridică până la omoplaţi. Se găsea acum în porţiunea orizontală, cu excepţia capului, şi a braţelor care erau aproape smulse din umeri. Le coborî, retrăgându-se încetişor, apoi se opri, gâfâind, cu faţa brăzdată de mâzgă şi excremente de şobolani, pielea de pe spate zgâriată şi însângerată.
Conducta se îngusta mai mult; de fiecare dată când inspira, umerii îi atingeau metalul. Slavă Domnului că-s nemâncat.
Icnind, începu să se retragă în bezna necunoscută a conductei.
... 068
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Avansă lent, ca o cârtiţă, cam 50 de metri.
Apoi rezervorul de motorină din subsolul Tinerilor Creştini explodă cu un bubuit care stârni atâtea vibraţii de rezonanţă în pereţii conductei, încât aproape îi sparse timpanele. Zări o lumină albă, de parcă luase foc o încărcătură de fosfor. Lumina trecu treptat în galben, apoi într-o strălucire roşiatecă. După câteva clipe, un val de aer fierbinte îl izbi în faţă, obligându-l să-şi plece capul, strângând din ochi.
Recorderul din buzunar se bălăngănea şi zăngănea când încercă să-şi iuţească retragerea. Conducta începuse să se încălzească de la explozia colosală şi incendiul de undeva deasupra. Richards nu avea intenţia să se coacă acolo precum un cartof.
Transpiraţia îi curgea pe chip, brăzdând murdăria neagră cu care se mânjise în conductă, şi făcându-l să semene, în lumina slabă şi pâlpâitoare a focului reflectat, cu un indian pictat pentru război. Acum pereţii erau prea fierbinţi ca să poată fi atinşi.
Continuă să se retragă, sprijinindu-se numai pe genunchi şi coate, lovind din când în când conducta cu fundul. Gâfâia întretăiat şi scurt, ca un câine. Aerul era fierbinte, cu gustul unsuros al motorinei, neplăcut de respirat. Începu să-l încerce durerea de cap, vârându-i pumnale înapoia ochilor.
O să mor pârlit aici. O să mor pârlit.
Apoi, brusc, picioarele îi spânzurară în gol. Încercă să privească pe sub burtă, să vadă ce era, dar ochii îi erau orbiţi de lumina exploziei. Trebuia să rişte. Continuă să se retragă, până ajunse cu genunchii în dreptul buzei conductei, şi atunci îşi coborî prudent picioarele.
Pantofii îi intrară în apă rece, parcă de gheaţă după dogoarea conductei.
Noua conductă cotea la 90 de grade, şi era mult mai mare - îndeajuns ca să umble aplecat. Apa murdară şi vâscoasă îi ajungea până la glezne. Se opri numai pentru o clipă să privească înapoi conducta mai mică, cu cerculeţul luminat în capăt, de reflexia focului. Faptul că putea zări lumina de la o distanţă atât de mare, însemna că fusese cu adevărat o explozie de proporţii.
Fără tragere de inima, Richards se strădui să se convingă că Vânătorii n-aveau să-l considere mort în infernul din subsolul Tinerilor Creştini, dar poate că n-aveau să descopere pe unde scăpase decât abia după stingerea incendiului. I se părea o apreciere corectă.
Totuşi, corect i se păruse şi faptul că nu-i puteau da de urmă în Boston.
Poate că nici nu ţi-au dat. De fapt, ce ai văzut?
Nu. Ei fuseseră! O ştia. Vânătorii. Degajau până şi izul răului. Plutise în sus, până la camera de la etajul 5 pe invizibili curenţi psihici.
Un şobolan înotă pe lângă el, apropiindu-se o clipă şi privindu-l cu ochişori scânteietori.
Richards îl urmă, plescăind, în direcţia în care curgea apa.
... 067
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Stătea lângă scară privind în sus, uluit de lumină.
Circulaţia nu era prea mare, ceea ce era bine, însă lumina...
Lumina era surprinzătoare deoarece i se păruse că umbla de nu ştiu câte ore prin canale. În beznă, fără să vadă nimic, şi auzind doar gâlgâitul apei, plescăitul vreunui şobolan, şi vuietele fantomatice din alte conducte („ce se întâmplă dacă trage cineva apa la closet peste capul meu”, se întrebase morbid Richards), simţul timpului îi fusese complet dat peste cap.
Acum, privind la capacul aflat la vreo 5 metri deasupra lui, văzu că afară nu se întunecase încă.
Capacul avea mai multe găurele rotunde, şi raze de lumină de grosimea unui creion îi apăsau monezi de soare pe piept şi umeri.
De când ajunsese aici nu trecuse nicio pernă de aer; doar ocazional câte un vehicul greu de sol, şi o bandă de Honde. Acestea din urmă îl făcuseră să creadă, că, mai degrabă din noroc decât datorită vreunui instinct de orientare, izbutise să ajungă în miezul oraşului - la cei asemenea lui.
Cu toate acestea, nu avea curaj să iasă înainte de căderea întunericului. Pentru a-şi trece timpul, luă recorderul, băgă o casetă şi începu să-şi filmeze pieptul.
Ştia că banda era „ultra-rapidă”, capabilă să se folosească de orice sursă luminoasă, şi nu vroia să dezvăluie prea mult din ceea ce-l înconjura. De data aceasta, nu vorbi şi nici nu făcu alte giumbuşlucuri. Era prea obosit.
Când caseta se termină, o puse lângă cealaltă. Ar fi dorit să poată scăpa de bănuiala sâcâitoare - aproape o siguranţă - că înregistrările îl deconspirau. Trebuia să fie o cale prin care să scape de asta. Trebuia.
Se aşeză pe cea de-a treia treaptă a scării şi aşteptă înserarea. Era hăituit de aproape 30 de ore.
... 066
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Puştiul negru, de 7 ani, se apropie mai mult de intrarea fundăturii, privind strada.
Pe caldarâm fusese o mişcare bruscă, într-un loc unde nu era nimic. Nişte umbre se clintiră, se opriră, se mişcară din nou. Capacul canalului se ridica. Se opri iarăşi, şi ceva - un ochi? - sclipi. După aceea, capacul lunecă într-o parte, zăngănind.
Cineva (sau ceva, se gândi băiatul puţin speriat) ieşea de acolo. Poate că era dracul, care ieşea din iad ca să-l înhaţe pe Cassie, îşi spuse el. Mama zicea că avea să ajungă în rai, să fie cu Dicky şi ceilalţi îngeri. Băiatul credea că era o vrajă. Toţi mergeau în iad după ce mureau, şi dracul îi împungea în fund cu o furcă. Văzuse o poză a dracului în cărţile uşchite de Bradley din Biblioteca Publică Boston. Raiul era pentru drogaţii cu Push. Dracul era Omul.
Ar fi putut să fie dracul, se gândi când Richards ieşi pe jumătate din canal, şi se aplecă pentru o secundă pe asfaltul crăpat şi peticit, pentru a-şi trage răsuflarea. N-avea coadă sau coarne, nici nu era roşu ca în carte, dar arăta al naibii de rău, şi nebun.
Acum împingea capacul într-o parte, şi acum... acum,
Doamne sfinte, alerga spre fundătură.
Puştiul icni, încercă să fugă, şi căzu pe jos.
Încercă să se ridice, agăţându-se cu disperare de ziduri, şi dracul îl prinse brusc.
- Nu mă-mpunge! răcni, dar nu se auzi decât o şoaptă răguşită. Nu mă-mpunge cu furca, 'tu-i...
- Ş-ş-ş! Taci! Taci!
Dracul îl scutură, făcându-i dinţii să-i clănţăne în gură, şi băiatul amuţi. Dracul privi în jur, înspăimântat.
Expresia de pe chipul lui era aproape amuzantă în groaza ei teribilă. Îi amintea băiatului de unul din tipii aia comici din Înoată cu crocodilii. Ar fi izbucnit în râs, dacă n-ar fi fost şi el atât de speriat.
- Nu eşti dracu', zice băiatul.
- O să vezi că sunt, dacă ţipi.
- N-o să ţip, rosti dispreţuitor băiatul. Ce, crezi că vreau să mă beleşti? Ce naiba, nici măcar nu-s atât de mare ca să variez.
- Ştii vreun loc mai retras unde putem merge?
- Nu m-omorî, nenică. N-am nimica.
Ochii puştiului, albi în înserare, se ridicară spre el.
- N-o să te omor.
Ţinându-l de mână, băiatul îl conduse din fundătura acoperită cu gunoaie, în alta. La capătul acesteia, înainte de a ajunge între pereţii lipsiţi de ferestre a două clădiri înalte, intră într-un coteţ făcut din cărămizi şi placaje. Era cu puţin mai înalt de un metru, şi Richards se lovi la cap înăuntru.
Băiatul trase peste intrare o bucată murdară de ţesătură neagră şi moşmondi ceva. Peste o clipă, o lumină slabă le dezvălui chipurile; puştiul legase un beculeţ la o veche baterie de automobil.
- Io am şutit-o, vorbi el. Mi-a zis Bradley cum s-o repar. Iel are cărţi. Am şi-o pungă de fise. Ţi-o dau dacă nu m-omori. Să nu m-omori. Bradley ie-n Cuţitari. Dacă m-omori, o să te bată de-o să te caci pă tine şi-o să te pună să-l mănânci.
- Nu omor pe nimeni, replică nervos Richards. În niciun caz, băieţaşi.
- Nu-s băieţaş! Io-am şutit bateria-asta!
Privirea jignită îl făcu pe Richards să surâdă.
- Bine. Cum te cheamă, puştiule?
- Nu-s puşti.
Apoi, morocănos:
- Stacey.
- Bun, Stacey. Bun. Sunt urmărit. Mă crezi?
- Da, ieşti urmărit. Doar n-ai ieşit din canalul ăla ca să cumperi poze cu femei.
Îl examina atent pe Richards.
- Eşti popo? Ie greu de zis cu-atâta murdărie pe tine.
- Stacey, am...
Se opri şi-şi trecu degetele prin păr.
Când vorbi din nou, păru că discută de unul singur:
- Trebuie să mă-ncred în cineva, şi apare un puşti. Un puşti. Isuse, n-ai nici măcar 6 ani, băiete.
- Fac 8 în martie, se enervă băiatul. Sor-mea Cassie, are cancer, adăugă el. Ţipă toată ziua. De-asta-mi place aici. Io am şutit bateria. Vrei o priză, şefu?
- Nu, şi nu-ţi doresc nici ţie. Vrei doi mangoţi, Stacey?
- Păi, cum dracu'!
Neîncrederea îi apăru în ochi:
- Doar n-ai ieşit din canalul ăla cu doi mangoţi. Mănânci căcat.
Richards scoase un neodolar şi-l întinse băiatului.
Acesta îl privi cu o uimire vecină cu spaima.
- Mai capeţi unul dacă-l aduci pe fratele tău, spuse Richards şi adăugă iute: O să ţi-l dau pe şest, ca să nu-l vadă. Dar să vină singur.
- Nu-ncerca să-l omori pe Bradley, nenică. O să te bată de-o să te caci pă tine...
- Şi-o să mă pună să-l mănânc. Ştiu. Fugi şi adu-l. Aşteaptă până o să fie singur.
- Trei mangoţi.
- Nu.
- Nenică, pentru trei mangoţi po' să-i iau lui Cassie ceva dă la farmacie. N-o să mai ţipe atâta.
Bărbatul se schimbă la faţă de parcă fusese izbit de cineva nevăzut.
- Bine. Trei.
- Neodolari, insistă Stacey.
- Da, pentru Dumnezeu, da. Adu-l. Şi dacă-i aduci pe presari, nu mai capeţi nimic.
Băiatul se opri, pe jumătate ieşit din coşmelia lui.
- Ieşti tâmpit dacă crezi aşa. P-ăştia-i urăsc mai mult ca pe toţi. Şi decât pe dracu!
Plecă, un puşti de 7 ani cu viaţa lui Richards în mâinile lui murdare, zgâriate. Bărbatul era prea obosit ca să-i mai fie cu adevărat frică. Stinse becul, se lăsă pe spate şi adormi.
... 065
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Tocmai începuse să viseze, când instinctele lui atât de încercate îl treziră.
Zăpăcit, într-un loc scufundat în beznă, începutul unui coşmar îl încercă pentru o clipă şi crezu că un uriaş câine poliţist îl vâna, o înspăimântătoare armă organică, înaltă de doi metri. Aproape că strigă, înainte ca mormăitul lui Stacey să-l aducă la realitate:
- Dacă mi-a spart becu', îl...
Băiatul fu admonestat cu un sâsâit. Cârpa de la uşă se mişcă, şi Richards aprinse lumina. Îl privea pe Stacey şi un alt negru. Noul venit avea în jur de 18 ani, era îmbrăcat cu bluzon de motociclist, şi-l examina pe Richards cu un amestec de ură şi interes.
Un şiş făcu clic şi scânteie în mâna lui Bradley.
- Dac-ai arme, dă-le jos.
- N-am.
- Nu cr...
Se opri şi ochii i se lărgiră.
- Hei! Eşti tipu' de la Lib-Ve. I-ai ras pe Creştinii de pe Huntington Avenue.
Chipul întunecat se despică într-un rânjet în partea lui inferioară:
- Ziceau c-ai prăjit cinci gabori. Asta înseamnă probabil cin'şpe.
- A ieşit din canal, interveni cu importanţă Stacey. Io am ştiut de la-nceput că nu ie dracu'. Io am ştiut că-i v'un nasol. Nu-l tai, Bradley?
- Ia mai taci şi lasă bărbaţii să discute.
Bradley intră complet înăuntru, ghemuindu-se, şi se aşeză vis-a-vis de Richards, pe o ladă de portocale ruptă.
Îşi privi cuţitul, păru surprins să-l vadă, şi-l închise.
- Răscolesc peste tot după tine, nenică, rosti în cele din urmă.
- Îmi dau seama.
- Unde vrei s-ajungi?
- Nu ştiu. Trebuie s-o şterg din Boston.
Bradley tăcu, gândindu-se.
- Trebuie să vii acasă cu mine şi Stacey. Avem de vorbit şi n-o putem face aici. E prea riscant.
- Bine, încuviinţă obosit Richards. Mi-e indiferent.
- O luăm prin spate. Gaborii patrulează peste tot. Acu ştiu de ce.
Când Bradley ieşi, Stacey îl izbi pe Richards în fluierul piciorului. Pentru o clipă, bărbatul îl privi, neînţelegând, apoi îşi aminti, îi strecură 3 neodolari şi Stacey îi făcu să dispară.
... 064
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Femeia era foarte bătrână; Richards se gândi că nu văzuse niciodată pe cineva atât de bătrân.
Purta un capot din bumbac imprimat, cu o ruptură mare sub braţ; un sân obosit şi zbârcit i se bălăngănea acolo în vreme ce gătea alimentele cumpărate cu neodolarii lui Richards. Degetele îngălbenite de nicotină tăiau, rădeau şi curăţau de coajă.
Picioarele, lăţite până la forma unor barcaze groteşti, erau încălţate în papuci din molton roz. Părul părea încreţit de un fier ţinut cu o mână tremurătoare; era tras spre spate, într-un fel de piramidă, de către plasa răsucită care se desfăcuse la ceafă. Faţa ei era o deltă a timpului, nu cafenie sau neagră, ci sură, brăzdată de o infinitate de riduri, zbârcituri şi piei. Gura lipsită de dinţi manevra cu dibăcie ţigara, suflând norişori de fum albăstrui ce păreau că atârnă în faţa şi spatele ei, precum mănunchiuri de bile albastre. Se mişca înainte şi înapoi, descriind un triunghi între tocător, cratiţă şi masă. Dresurile din bumbac îi erau rulate la genunchi, iar între ele şi tivul fluturând al capotului, varicele se întindeau ca nişte arcuri.
Apartamentul era bântuit de stafia verzei de-mult-dispărute.
Într-un dormitor îndepărtat, Cassie, ţipă, plânse, apoi amuţi. Bradley îi explicase lui Richards, cu un fel de ruşine furioasă, că nu trebuia s-o bage în seamă. Avea cancer la ambii plămâni, iar acum îi cuprinsese gâtul şi stomacul. Avea 5 ani.
Stacey plecase afară.
Pe când vorbea cu Bradley, mirosul înnebunitor al cărnii puse la fiert laolaltă cu legume şi bulion începu să se împrăştie prin odaie, alungând varza şi făcându-l pe Richards să-şi dea seama cât era de flămând.
- Te-aş putea turna, nenică. Te-aş putea mierli şi să-ţi fur toate lovelele. Să predau cadavrul. Mai câştig o mie de mangoţi şi să trec p-o stradă mai bună.
- Nu cred c-ai face-o, spuse Richards. Ştiu că n-ai putea.
- Oricum, de ce te-ai băgat în asta? întrebă nervos Bradley. De ce eşti fraierul lor? Eşti în gât după parale?
- Pe fetiţa mea o cheamă Cathy, rosti Richards. E mai mică decât Cassie. Are pneumonie. Şi ea plânge tot timpul.
Bradley tăcu.
- S-ar putea însănătoşi. Nu-i ca... a voastră. Pneumonia nu-i mai rea decât o răceală. Însă îţi trebuie medicamente şi un doctor. Astea costă bani. Era singurul fel în care puteam face rost de bani.
- Tot eşti un fraier, vorbi Bradley cu un ton sec. Juma’ din lume îţi dă muie în fiecare seară la şase jum'ate. În lumea asta mai bine să te cureţi, ca Cassie.
- Nu cred aşa ceva.
- Atunci, eşti mai tare ca mine, nenică. Mai de mult l-am băgat pe unu-n spital; cu un buzunar în burtă. Un tip cu lovele. M-au vânat trei zile gaborii. Da' tu eşti mai tare ca mine.
Luă o ţigară şi o aprinse:
- Poate c-o să rezişti toată luna. Un miliard de dolari. O să-ţi trebuiască să-ţi cumperi un tren ca să-i poţi duce, ce gura mă-sii!
- Nu mai înjura, lăudat fie Domnul, rosti bătrâna care tăia morcovii.
Bradley n-o băgă în seamă.
- Atunci tu şi nevastă-ta şi puştoaica o să fiţi pe bune. Ai deja două zile.
- Nu, făcu Richards. Jocul e trucat. Ai văzut chestiile alea care i le-am dat lui Stacey să le pună la cutie, când a plecat după cumpărături? În fiecare zi trebuie să trimit câte două până la miezul nopţii.
Îi explică lui Bradley regulile, precum şi bănuiala lui că-l urmăriseră în Boston datorită ştampilei poştale.
- Asta se-aranjează uşor.
- Cum?
- Nu contează. Îţi zic mai târziu. Cum o ştergi din Boston? Eşti periculos. I-ai şucărit rău de tot, când i-ai mierlit p-ăia la Creştini. O dă diseară la Lib-Ve. Şi chestiile alea filmate cu sacul pe cap. Mişto! Mamă, se enervă el, când e gata mâncarea? Murim dracu' de foame.
- Acuşa, răspunse bătrâna.
Trânti un capac peste cratiţa ce bolborosea încetişor şi intră în dormitor, la fetiţă.
- Nu ştiu, spuse Richards. Cred c-o să-ncerc să iau o maşină. Am nişte acte false, da' n-am curaj să le folosesc. O să fac ceva - să-mi pun nişte ochelari de soare - ca s-o frig de aici. Mă gândeam s-ajung în Vermont şi dup-aia să trec în Canada.
Bradley pufni şi se ridică să ia farfurii.
- Au blocat deja toate ieşirile din oraş. Un gagiu cu ochelari de soare e şi mai suspect. O să te facă pilaf până să faci 10 kilometri.
- Atunci nu ştiu. Dacă rămân aici, o să te bage la complicitate.
Bradley începu să aşeze masa.
- Să zicem că facem rost de-o maşină. Tu ai mangoţii. Eu am un nume care nu-i dat în urmărire. Pe Milk Street e un ţigan care poa' să-mi vândă un Wint pentru trei sutare. O să-l pun pe-un tovarăş de-al meu să-l şofeze până-n Manchester. Acolo o să fie meserie, pentru că ei te ştiu blocat în Boston. Mănânci mamă?
- Da, şi lăudat fie Domnul.
Ieşi din dormitor:
- Sora ta a adormit.
- Bun.
Umplu trei farfurii cu tocană, apoi se opri:
- Unde-i Stacey?
- Zicea că merge la farmacie, răspunse mama îndesând mâncarea cu o viteză ameţitoare în gura ştirbă. Zicea că ia medicamente.
- Dacă fură de la cineva, îi rup oasele, făcu Bradley aşezându-se.
- Nu-i nevoie, interveni Richards. Are bani.
- Să ştii că noi nu luăm pomană, faţă-palidă.
Richards râse şi-şi puse sare în mâncare.
- Dacă n-ar fi fost el, probabil că acum eram la morgă. Sunt bani câştigaţi cinstit.
Bradley se aplecă înainte, concentrându-se asupra farfuriei. Niciunul nu mai vorbi, până nu terminară de mâncat. Richards şi Bradley, câte două porţii; bătrâna trei.
Când îşi aprindeau ţigările, se auzi o cheie scârţâind în broască, şi toţi încremeniră până apăru Stacey, cu o privire vinovată, speriată şi excitată. Ţinea într-o mână o pungă maro, şi-i dădu mamei o sticluţă de medicamente.
- Ie medicamente-a-ntâia, spuse el. Moş Curry m-a-ntrebat dă unde am doi dolari şi şapteşcinci de cenţi să iau medicamente şi i-am zis să mi-o sugă.
- Nu mai vorbi urât, căci Satana te va-mpunge cu furca, se răsti mama. Treci şi mănâncă.
Ochii băiatului se lărgiră:
- Mamă, ie carne-acolo!
- Nu, ne-am căcat noi, făcu Bradley.
Puştiul ridică ochii, văzu că fratele său glumea, chicoti, şi începu să înfulece.
- Farmacistul n-o să meargă la poliţie? întrebă Richards.
- Curry? Nu. Ştie că mai e de stors de la noi. Ştie că Cassie are nevoie.
- Ce spuneai de Manchester?
- Aşa. Păi, Vermont nu-i bun. Nu-s de-ai noştri. Gabori răi de tot. O să-l pun pe vreun tovarăş mai pe felie, ca Rich Goleon, să ducă Wintul în Manchester şi să-l lase într-un garaj automat. Eu cu tine venim cu altă maşină. Strivi ţigara. În portbagaj. Pe drumurile secundare bagă numa' d-ăia cu termen redus. O luăm pe 495.
- Cam periculos pentru tine, spuse Richards.
- Păi n-o fac degeaba. Când o muri Cassie, nu vreau să fie îngropată ca un câine.
- Lăudat fie Domnul, rosti bătrâna.
- Tot e periculos.
- Dacă v'un gabor mârâie la Bradley, îl bate de se cacă pe el, interveni Stacey, ştergându-se la gură.
Când îl privi pe Bradley, ochii îi scânteiară de admiraţie.
- Vezi că-ţi curg balele pe cămaşă, slăbănogule, spuse Bradley.
Îi trase o castană în cap:
- Ai început s-o iei la frecat, slăbănogule? Nu eşti destul de mare, este?
- Dacă ne prind, o să te mierlească şi pe tine, vorbi Richards. Cine-o să aibă grijă de băiat?
- Se descurcă şi singur dacă se-ntâmplă ceva. El şi cu mama. Nu ia droguri. Aşa-i, Stacey?
Stacey scutură hotărât din cap.
- Şi ştie că dacă-i găsesc înţepături în braţe, îl omor în bătaie. Aşa-i, Stacey?
Stacey încuviinţă.
- Şi-n plus, banii nu strică. Suntem amărâţi. Aşa că nu mai zice nimic despre asta. Ştiu eu mai bine ce am de făcut.
Richards îşi termină ţigara în tăcere, în vreme ce Bradley merse să-i dea medicamentele lui Cassie.
... 063
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Când se trezi era încă beznă, şi ceasornicul lui interior îi spuse că era în jur de 4 şi jumătate.
Cassie începuse să ţipe, şi Bradley se sculase. Toţi trei dormeau în dormitorul cel micuţ, Stacey şi Richards pe jos. Mama dormea cu Cassie.
Printre şuierăturile respiraţiei profunde a lui Stacey, Richards îl auzi pe Bradley ieşind din odaie. Apoi, zăngănitul unei linguri în chiuvetă. Ţipetele fetei deveniră gemete izolate care se stinseră treptat. Richards îl putea simţi pe Bradley stând undeva în bucătărie, nemişcat, aşteptând să se potolească. Se întoarse, se aşeză, slobozi un vânt, apoi arcurile patului scârţâiră când se întinse.
- Bradley?
- Ce-i?
- Stacey zicea c-are numai 5 ani. Aşa-i?
- Da.
- Cum de-are cancer pulmonar la 5 ani? Nu ştiam că se poate la vârsta asta. Leucemie, da. Nu şi cancer pulmonar.
Dinspre pat se auzi un chicotit amar.
- Eşti din Harding, aşa-i? Care-i indicele poluării în Harding?
Argoul urban îi dispăruse din glas, făcându-l să pară ireal.
..................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu