..................................................
4-5
Răsuflând pe gură, Richards îşi trecu în revistă alternativele şi consecinţele lor.
2. Să trimită casetele la Boston. Nu-l mai putea periclita pe Bradley, sau familia acestuia, pentru că, fusese deja descoperiţi. Consecinţe: (1) Fără îndoială, casetele urmau să fie trimise la Harding de către Vânătorii care supravegheau orice corespondenţă a lui Bradley, dar (2) oricum puteau depista direct locul de unde expediase casetele, chiar dacă ştampila poştală era din Boston.
3. Să trimită casetele direct pe adresa Clădirii Jocurilor din Harding, Consecinţe: Vânătoarea urma să continue, dar el avea să fie probabil recunoscut în orice oraş îndeajuns de mare pentru a avea cutie poştală.
Toate variantele erau la fel de proaste.
Mulţumesc, doamnă Parrakis. Mulţumesc.
Se sculă, se curăţă de izolaţii, şi aruncă peste ele inutilul bandaj din jurul capului. Apoi se răzgândi şi ascunse bandajul.
Începu să caute ceva ce putea sluji drept cârjă (îşi reaminti de adevăratele cârje, lăsate în maşină), iar când găsi o scândură ce-i ajungea cam până la subsuoară, o azvârli afară, şi începu să escaladeze peretele gropii.
Când ajunse deasupra, transpirat şi tremurând, îşi dădu seama că-şi putea zări mâinile. Primele licăriri cenuşii ale zorilor începuseră să cerceteze întunericul.
Privi cu părere de rău către Dezvoltarea abandonată, gândindu-se: Ar fi fost o ascunzătoare minunată... Zadarnic. Nu trebuia să stea pitit: era un fugar. Nu asta îi menţinea popularitatea?
O ceaţă alburie, precum o cataractă, se târa încetişor pe sol printre copacii desfrunziţi. Richards ezită numai o clipă, până se orientă, după care porni către pădurea ce forma hotarul nordic al Complexului.
Se opri o singură dată, să-şi înfăşoare haina pe capătul de sus al cârjei, apoi continuă.
... 046
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Se luminase de-a binelea de vreo două ore, şi Richards aproape că se auto-convinsese că mergea în cerc, când auzi prin hăţişurile de rugi şi tufişurile din faţă, ţiuitul vehiculelor pneumatice.
Avansă prudent şi întrezări o şosea din macadam, cu două benzi. Maşinile treceau cu regularitate în ambele direcţii. Cam la vreun kilometru se vedea un grup de clădiri şi ceva ce putea fi o staţie de aer, sau un vechi magazin universal cu pompe în faţă.
Merse mai departe, paralel cu şoseaua, împiedicându-se şi căzând deseori. Faţa şi mâinile îi erau însângerate de rugi şi scaieţi, iar hainele presărate cu ciulini rotunzi, cafenii. Renunţase să încerce să-i cureţe. Pe ambii umeri îi atârnau teci de laptele-cucului, făcându-l să pară ieşit dintr-o bătaie cu perne. Era ud din cap până-n picioare şi traversase două pâraie, dar la al treilea, „cârja” îi alunecase pe un bolovan şi se prăbuşise cât era de lung.
Bineînţeles, recorderul nu păţise nimic. Era impermeabil şi insensibil la şocuri. Bineînţeles.
Tufişurile şi copacii se răreau. Richards se lăsă în coate şi genunchi, şi se târî. Când consideră că ajunse la limita siguranţei, se opri şi examina situaţia.
Se afla pe o colină micuţă, un fel de peninsulă a ţinutului acoperit cu desişuri pe care îl străbătuse. Sub el se găseau şoseaua, câteva case tip ranch, şi un magazin cu pompe de aer. O maşină staţiona chiar acolo, făcând plinul, în vreme ce şoferul, un bărbat în bluzon de piele, discuta cu mecanicul. Pe o latură a magazinului, alături de 3 sau 4 automate pentru gumă de mestecat, şi altul pentru Maryjane, se vedea o cutie poştală roşie-albastră. Până la ea erau numai 200 de metri.
Privind-o, Richards îşi dădu seama cu amărăciune că dacă ar fi ajuns înainte de zori, ar fi reuşit probabil să pună casetele neobservat.
Ei bine, găleata cu lapte şi tot restul. Povestea cu dacă şi parcă.
Se retrase şi porni recorderul să filmeze.
- Bun găsit, oameni minunaţi din ţara Lib-Veului, începu el. Aici e bunul Ben Richards, călăuzindu-vă în călătoria lui anuală prin natură. Dacă priviţi cu atenţie, puteţi zări neînfricatul sticlete stacojiu, sau mierla pestriţă. Poate chiar unul sau doi cintezoi.
Făcu o pauză. Partea asta s-ar putea s-o lase, dar nu şi restul.
- Dacă sunteţi surd şi puteţi citi pe buze, ţineţi minte ce vă spun. Povestiţi şi unui vecin, sau unui prieten. Răspândiţi ceea ce zic. Reţeaua otrăveşte aerul pe care-l respiraţi şi vă refuză o protecţie elementară, deoarece...
Înregistră ambele casete şi le puse în buzunarul pantalonilor. Bun. Mai departe? Singurul mod în care-o putea face era să coboare cu arma în mână, să pună casetele, şi să fugă. Putea fura o maşină. Oricum aveau să-şi dea seama unde se află.
Într-o doară, se întrebă cât de departe ajunse Parrakis.
Înainte de-a fi doborât. Scosese, pistolul când auzi glasul, surprinzător de aproape, parcă în urechea stângă.
- Haide, Rolf!
O cascadă bruscă de lătrături îl făcu să tresară violent şi mai avu timp să se gândească: Câini, Dumnezeule, au câini, apoi ceva negru şi uriaş ţâşni spre el.
Arma îi zbură în buruieni, şi căzu pe spate. Câinele îi stătea pe piept, o corcitură de ciobănesc german mare, lingându-l pe faţă şi umplându-i cămaşa de bale; coada îi flutura înainte şi înapoi, semnalizându-şi bucuria:
- Rolf! Hei, Rolf! Rol... oh, Doamne!
Richards întrezări nişte blugi apoi un băiat trase câinele de pe el:
- Vă rog să mă iertaţi, domnule. Ştiţi, nu muşcă, e prea prost să muşte, doar că-i prietenos, nu-i... Aoleo, în ce hal sunteţi! V-aţi rătăcit?
Puştiul îl ţinea pe Rolf de zgardă şi-l privea curios pe Richards. Era un băiat drăguţ, bine făcut, de vreo 11 ani, fără aspectul palid şi posac al orăşenilor.
Trăsăturile lui erau de asemenea ceva străin şi ciudat, deşi familiar în acelaşi timp. După un moment, Richards îşi dădu seama. Era inocenţa.
- Da, încuviinţă sec. M-am rătăcit.
- Tiii, da' cred că aţi şi căzut...
- Aşa-i, amice. Vrei să te uiţi atent la faţa mea şi să-mi spui dacă sunt zgâriat rău? Fără o oglindă nu-mi pot da seama.
Băiatul se aplecă îndatoritor şi-l examină. Nu trăda niciun semn de recunoaştere. Richards era satisfăcut.
- Numai julituri, spuse puştiul (avea un uşor accent din New England; nu chiar ca în Down East, ci mai săltăreţ şi sardonic), dar n-o să muriţi.
Se încruntă!
- Aţi evadat din Thomaston? Ştiu că nu sunteţi din Pineland pentru că n-arătaţi a debil mintal.
- N-am evadat de nicăieri, rosti Richards, întrebându-se dacă spusese o minciună sau adevărul. Fac autostopul. I-un obicei rău, amice. Tu n-ai făcut niciodată autostopul, aşa-i?
- Nu, recunoscu puştiul. În ziua de azi sunt mulţi nebuni pe şosele. Aşa zice tata.
- Are dreptate, încuviinţă Richards. Eu trebuie însă să ajung la... ăă...
Pocni din degete, mimând un lapsus.
- Aeroportul ăsta...
- La Voigt Field?
- Aşa.
- Oho, păi sunt vreo 150 de kilometri, până acolo, domnule. Este în Derry.
- Ştiu, făcu jalnic Richards.
Întinse mâna şi mângâie blana lui Rolf. Câinele se răsturnă imediat pe spate, ridicând labele. Bărbatul îşi înăbuşi un hohot amar.
- Am luat o maşină de la graniţa cu New Hampshire, spuse el. Trei viermi înăuntru. Nişte tipi duri. M-au bătut, mi-au furat actele şi m-au aruncat pe-un şantier părăsit în pădure...
- Aha, ştiu unde. Auziţi, nu vreţi să veniţi la noi, să mâncaţi ceva?
- Mi-ar place, puştiule, da' n-am timp. Până diseară trebuie s-ajung la aeroport.
- Şi iar faceţi autostopul?
Ochii băiatului erau surprinşi.
- Trebuie.
Începu să se ridice, apoi se aşeză de parcă tocmai îi venise o idee:
- Auzi, poţi să-mi faci un serviciu?
- Cred că da, rosti prudent băiatul.
Richards scoase casetele.
- Astea-s cecuri de calculator, minţi el fără să clipească. Dacă le poţi pune într-o cutie poştală, compania mea îmi va expedia bani la post-restant, în Derry. Atunci am scăpat de griji.
- Chiar dacă n-au adresă?
- E inclusă în codul de calculator.
- Aha. Bine. Sigur. E o cutie poştală la prăvălia lui Jarrold.
Se sculă, şi chipul lipsit de experienţă nu putu masca faptul că-l considera un mincinos.
Îl lăsă să se îndepărteze vreo 5 metri, apoi îl strigă:
- Nu. Vino-napoi.
Băiatul se întoarse fără chef. Era limpede că era speriat. Bineînţeles - povestea lui Richards era mai găunoasă decât un şvaiţer.
- Cred că trebuie să-ţi spun adevărul, rosti Richards. În cea mai mare parte nu te-am minţit, tinere. Însă n-am vrut să risc, ca să nu pălăvrăgeşti cu cineva.
Soarele dimineţii de octombrie era minunat de cald pe spinarea şi ceafa lui, şi îşi dori să poată rămâne toată ziua pe colină, şi să doarmă fericit în căldura trecătoare a toamnei. Luă pistolul din locul unde căzuse, şi-l aşeză pe iarbă. Ochii băiatului se holbară.
- Lucrez pentru guvern, şopti Richards.
- Ma-a-a-mă, icni băiatul.
Rolf se aşeză lângă el, limba trandafirie atârnându-i printr-o parte a botului.
- Urmăresc nişte tipi răi de tot, băiete. Vezi şi tu că m-au lucrat serios. Casetele alea pe care ţi le-am dat trebuie să ajungă.
- Nicio problemă, se înecă puştiul. Ma-măă, să vezi când o s-audă...
- Nimeni, îl întrerupse Richards. Nu trebuie s-audă nimeni pentru 24 de ore. Se pot răzbuna, adăugă el ameninţător. Deci până mâine la ora asta, nu m-ai văzut. Ai înţeles?
- Da! Sigur că da!
- Atunci, dă-i drumul. Şi mulţumesc tinere.
Întinse mâna şi băiatul i-o scutură cu respect.
Îl privi coborând colina, un băiat într-o cămaşă roşie cu câinele lui, alergând voios prin buruienile înalte. De ce nu poate şi Cathy să fie aşa?
Chipul i se schimonosi într-un rictus înfricoşător şi inconştient, de furie şi ură, şi poate că l-ar fi blestemat pe Domnul însuşi dacă pe ecranul întunecat al minţii nu i-ar fi apărut o ţintă mai bună: Federaţia Jocurilor. Iar înapoia ei, precum umbra unei zeităţi şi mai sumbre, Reţeaua.
Privi până-l văzu pe băiat, minuscul în depărtare, punând casetele la cutia poştală.
Se sculă apoi cu greutate, proptindu-se în cârjă, şi intră iarăşi în hăţişuri, mergând către şosea.
Deci aeroportul. Şi poate că cineva avea să plătească până la urmă.
... 045
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Cu vreo 2 kilometri mai înapoi, zărise o intersecţie, şi acolo ieşi din pădure, păşind cu greutate pe taluzul de pietriş dintre lizieră şi şosea.
Se opri, aidoma cuiva care renunţase să mai facă semne maşinilor, preferând să se bucure de soarele cald al toamnei. Lăsă primele două maşini să treacă; ambele aveau câte doi pasageri, şi considera că riscul era prea mare.
Dar se ridică atunci când al treilea vehicul se apropie de indicatorul Cedează trecerea. Revenise senzaţia de capcană. Indiferent cât de departe ar fi ajuns Parrakis, regiunea aceea trebuie să fie anunţată. Următoarea maşină putea fi a poliţiei, şi asta însemna sfârşitul.
În automobilul care încetinise era o femeie, singură.
Nu-l privea; autostopiştii erau respingători şi de aceea trebuiau ignoraţi. Smulse portiera din dreapta şi intră, exact când accelerase. Fu azvârlit în lateral, ţinându-se cu disperare de clanţă şi târându-şi piciorul sănătos.
Şuierul frânelor; vehiculul se clătină violent.
- Ce... cine... nu se...
Richards întinse pistolul spre ea, ştiind cât de groaznic arăta el de aproape, aidoma cuiva trecut printr-un tocător.
Aspectul oribil îl avantaja. Îşi trase piciorul înăuntru şi trânti portiera, fără să clintească arma. Femeia era îmbrăcată ca pentru ieşire în oraş, şi purta ochelari de soare integrali, albaştri. Frumuşică din câte îşi putea da seama.
- Dă-i drumul, rosti Richards.
Ea făcu exact ceea ce se aştepta; trânti ambele picioare pe frână şi începu să ţipe, Richards fu azvârlit înainte, glezna luxată înnebunindu-l de durere. Maşina se opri pe taluz, la 15 metri după intersecţie.
- Eşti... tu eşti... R-R-R...
- Ben Richards. Ia mâinile de pe volan. Pune-le în poală.
Îl ascultă, fără să-şi poată controla tremurăturile. Nu-l privea. Temându-se, se gândi, să nu fie prefăcută în stană de piatră.
- Cum vă numiţi, doamnă?
- A-Amelia Williams. Nu mă-mpuşca. Nu m-omorî. Am... am... ia-mi banii da' Doamne, nu m-omorîîîî...
- Ş-ş-ş, făcu Richards încetişor. Ş-ş-ş.
După ce se potoli puţin, îi spuse:
- N-o să încerc să vă schimb părerea despre mine, doamnă Williams. Doamnă, nu?
- Da, răspunse ea automat.
- Însă nu intenţionez să vă fac niciun rău. Înţelegeţi?
- Da, răspunse femeia, parcă înviorată. Vrei maşina. L-au prins pe prietenul tău şi acum îţi trebuie o maşină. Poţi s-o iei - e asigurată - nici n-o să pomenesc de tine. Îţi jur că n-o să spun nimănui. O să zic că mi-a furat-o din parcare...
- O să mai vorbim despre asta. Porniţi maşina. Luaţi-o pe Şoseaua 1 şi o să mai discutăm despre asta. Sunt baraje pe şosea?
- N... da. Sute. O să te prindă.
- Nu minţiţi, doamnă Williams. Da?
Începu să conducă, smucit la început, apoi corect. Şofatul părea că o calmează. Richards o întrebă din nou despre filtre de poliţie.
- În jurul lui Lewiston, răspunse ea crispată. Acolo l-au prins pe celălalt vie... tip.
- Cât e până acolo?
- Vreo 50 de kilometri.
Parrakis ajunsese mai departe decât visase Richards.
- O să mă violezi? întrebă atât de brusc Amelia Williams încât Richards aproape izbucni în râs.
- Nu, îi răspunse apoi adăugă sec: sunt însurat.
- Am văzut-o, rosti femeia cu un fel de reţinere distantă care-l irită pe Richards.
Îi venea s-o lovească.
Mănâncă şi tu gunoaie, căţea. Omoară şoarecii care se bagă în cutia de pâine, omoară-i cu mătura, şi dup-aia vorbeşte de nevastă-mea.
- Pot să cobor aici? întrebă ea rugător, şi bărbatului i se făcu iarăşi milă.
- Nu. Reprezentaţi protecţia mea, doamnă Williams. Trebuie să ajung la aeroportul Voigt Field, într-un loc numit Derry. Mă veţi ajuta să ajung acolo.
- Sunt 250 de kilometri! se tângui femeia.
- Mi s-a spus 150.
- Nu-i adevărat. N-o s-ajungi niciodată acolo.
- Ba s-ar putea, rosti Richards, apoi o privi. Şi s-ar putea să ajungi şi dumneata, dacă nu faci vrea prostie.
Doamna Williams începu să tremure, totuşi tăcu. Avea atitudinea unei femei aşteptând să se trezească dintr-un coşmar.
... 044
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Mergeau spre nord prin toamna roşie ca o făclie.
În regiunea aceasta, copacii nu erau încă morţi, nu-i uciseseră fumurile otrăvite din Portland, Manchester şi Boston! Erau pasteluri de galben şi roşu, explozii purpurii.
Trezeau în sufletul lui Richards un sentiment dureros de melancolie. Era ceva despre care n-ar fi bănuit că putea fi adăpostit de sufletul său, cu numai două săptămâni în urmă. Peste o lună, zăpada avea să acopere totul.
Lucrurile se sfârşeau toamna.
Femeia părea că-i simte starea de spirit şi tăcea.
Drumul umplea tăcerea dintre ei, îi legăna. Traversară râul la Yarmouth, apoi urmară doar păduri, şi trailere, şi barăci mizerabil de sărăcăcioase, cu grupurile sanitare alipite pe exterior (totuşi peste tot putea zări priza pentru cablul Lib-Veului, fixată dedesubtul unul pervaz coşcovit şi umflat de apă, sau lângă o uşă smulsă din ţâţâni, sclipind în soare), până intrară în Freeport.
La intrarea în oraş, 3 maşini de poliţie erau parcate laolaltă, ocupanţii lor adunaţi într-o conferinţă ad-hoc.
Femeia se încorda ca un arc, albindu-se complet, dar Richards se simţi calm.
Trecură fără probleme pe lângă poliţişti, şi ea se gârbovi.
- Dacă ar fi urmărit traficul, ne-ar fi luat ca din oală, rosti nepăsător Richards. Parcă ţi-ai scris pe frunte cu vopsea fosforescentă BEN RICHARDS ESTE ÎN MAŞINA ASTA.
- De ce nu mă laşi să plec? izbucni ea, şi adăugă imediat: Eşti drogat?
Barosanii cu tipe fumează Pipe. Ideea îl făcu să pufnească în râs, şi scutură din cap.
- Râzi de mine? întrebă jignită femeia. N-ai pic de obraz, ucigaşule, laşule ce eşti! Vrei probabil să mă omorî şi pe mine aşa cum ai făcut cu bieţii tineri din Boston...
- Un rahat cu bieţii tineri, se răsti Richards. Erau pregătiţi să mă radă ei. Asta le e meseria.
- Ucizi pentru bani. Ai face orice pentru bani. Vrei să răstorni regimul. De ce nu-ţi găseşti de lucru? Pentru că eşti puturos! Nu-ţi place să fii de treabă.
- Tu eşti de treabă?
- Da! Nu de asta m-ai luat de ostatică? Pentru că eram lipsită de apărare şi... şi de treabă? Ca să te poţi folosi de mine, să mă cobori la nivelul tău şi să râzi de mine?
- Dacă eşti atât de treabă, cum se face c-ai avut 6000 de neodolari să-ţi cumperi maşinuţa asta, în vreme ce fetiţa mea moare de gripă?
- Ce...
Păru surprinsă. Deschise gura, apoi o închise brusc.
- Eşti duşmanul Reţelei. Aşa zice Lib-Ve. Am văzut câteva din lucrurile acelea dezgustătoare pe care le-ai făcut.
- Ştii ce-i dezgustător?
Richards îşi aprinse o ţigară din pachetul de pe bord.
- Să-ţi zic eu. E dezgustător să fii persecutat pentru că nu vrei să munceşti la General Atomics într-un sector unde vei ajunge impotent. E dezgustător să stai acasă şi să te uiţi cum nevastă-ta face tot ce poate ca să cumpere o pâine. E dezgustător să ştii că Reţeaua ucide anual milioane de oameni cu poluanţi atmosferici, când ar putea fabrica filtre nazale cu 6 dolari bucata.
- Minţi.
Încheieturile degetelor i se înălbiseră pe volan.
- Când chestia asta o să se termine, spuse Richards, te poţi întoarce în apartamentul tău decomandat, şi să-ţi aprinzi o Pipă şi să te faci criţă şi să te uiţi cum sclipeşte argintăria. Nu-i nimeni prin cartier care să omoare şobolani cu mătura, sau să se cace pe lângă garduri pentru că nu funcţionează closetul. Am întâlnit o fetiţă de 5 ani care avea cancer pulmonar. Asta nu-i dezgustător? Ce...
- Termină! răcni femeia. Vorbeşti urât!
- Exact, încuviinţă Richards privind afară.
Disperarea îl paraliza precum o apă rece. Nu exista o bază de comunicare cu aceşti prea-fericiţi. Ei trăiau sus, pe înălţimile unde aerul era rarefiat. Îl încercă deodată furia de-a o învăţa minte pe femeia aceea: să-i azvârle ochelarii, s-o îmbrâncească în noroi, s-o violeze, să sară pe ea, să-i spargă dinţii, să-i rupă hainele şi s-o lase în pielea goală, şi s-o întrebe dacă acum vedea şi ea emisiunea aia, care e 24 de ore pe zi pe programul 1, unde nu cântă niciodată imnul!
- Aşa-i, murmură el. Sunt un derbedeu care vorbeşte urât.
... 043
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Richards aprecia că ajunseseră mai departe decât avuseseră dreptul.
Erau în drum spre un oraş de lângă ocean, Camden, la peste 150 de kilometri de locul unde începuse călătoria cu Amelia Williams.
- Fii atentă, îi spuse când intrară în Augusta, capitala statului. Aici s-ar putea să ne miroasă. N-am niciun chef să te omor. Ai înţeles?
- Da, încuviinţă ea.
După aceea, adăugă cu ură:
- Îţi trebuie un ostatic.
- Exact. Aşa că dacă un poliţist se ia după noi, tragi pe dreapta. Imediat. Deschizi portiera şi te aplecă în afară. Doar te apleci. Fundul nu ţi se ridică de pe scaun. Ai priceput?
- Da.
- Ţipi aşa: Benjamin Richards m-a luat ostatecă. Dacă nu degajaţi drumul, o să mă omoare.
- Şi crezi că va reuşi?
- Ar fi de dorit, rosti el batjocoritor. E viaţa ta-n joc.
Femeia îşi muşcă buza fără să răspundă.
- O să reuşească. Aşa cred. Imediat o s-apară o grămadă de tipi cu camere video, sperând să obţină o recompensă de la Jocuri, sau chiar Premiul Zapruder. Cu atâţia martori, vor trebui să joace corect. Păcat că n-o să ne poţi vedea la Lib-Ve urmăriţi de o ploaie de gloanţe, şi vorbindu-se de tine cu ipocrizie ca despre ultima victimă a lui Ben Richards.
- De ce spui toate astea? izbucni ea.
Nu-i răspunse; se lăsă să alunece în scaun până nu i se mai zări decât creştetul capului, şi aşteptă luminile albastre să apară în oglinda retrovizoare.
Dar în Augusta n-au apărut lumini albastre.
Continuară încă o oră şi jumătate, ocolind oceanul în timp ce soarele începu să coboare, întrezărind sclipiri şi scânteieri ale apei, dincolo de câmpuri şi poduri, şi printre pâlcurile de pini.
Era trecut de ora două, când ieşiră dintr-o curbă nu departe de intrarea în Camden şi văzură un baraj şi două maşini de poliţie, oprite pe ambele laturi ale şoselei. Doi poliţişti verificaseră camionul unui fermier şi-i făceau semn să treacă.
- Mai mergi 100 de metri şi te opreşti, rosti Richards. Fă exact cum îţi spun eu.
Femeia era palidă, dar se stăpânea. Poate se resemnase... Frână, şi opri în mijlocul drumului, la 15 metri de baraj.
Unul din poliţişti gesticula din mână, invitând-o să se apropie. Când n-o făcu, îşi privi întrebător tovarăşul. Un al treilea poliţist, care stătea într-una din maşini, înhăţă microfonul staţiei de sub bord şi începu să vorbească rapid.
Acuma-ncepe, se gândi Richards. Gata, acuma-ncepe.
...042
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Ziua era însorită (ploaia permanentă din Harding părea la ani-lumină depărtare) şi totul era extrem de clar definit. Umbrele poliţiştilor păreau desenate cu carioca neagră. Îşi deschideau tocurile armelor.
Doamna Williams deschise portiera şi se aplecă afară.
- Nu trageţi, vă rog, rosti, şi pentru prima dată Richards îşi dădu seama de timbrul vocii ei, educat şi profund.
Parcă ar fi fost la serată, exceptând încheieturile degetelor înălbite, şi pulsaţia rapidă a venei gâtului. Prin portiera deschisă, putea simţi aroma proaspătă, înviorătoare a pinilor şi ierbii.
- Ieşiţi din maşină cu mâinile deasupra capului, spuse primul poliţist.
Suna ca o maşină bine programată. General Atomics, model 6295-Ag, se gândi Richards. Poliţistul Hicksville. Funcţionează şi cu 16 baterii cu iridiu, tip serg-maj. Culoare de livrare: alb.
- Dumneavoastră, şi pasagerul dumneavoastră, doamnă. L-am văzut.
- Mă numesc Amelia Williams, pronunţă ea foarte clar. Nu pot ieşi, aşa cum doriţi. Benjamin Richards mă ţine ostatecă. Spune că dacă nu-l lăsaţi să treacă, mă va ucide.
Cei doi poliţişti se priviră, şi ceva de abia perceptibil se schimbă între ei. Richards, atât de încordat încât parcă avea un al şaselea simţ, îl remarcă.
- Dă-i drumul! răcni el.
Femeia îl privi surprinsă.
- Dar nu vor...
Blocnotesul primului poliţist căzu pe şosea. Aproape simultan, cei doi poliţişti îngenuncheară, scoţând armele, şi ţinându-le cu ambele mâini. Câte unul de fiecare parte a liniei albe.
Foile blocnotesului fluturau în vânt.
Richards trânti piciorul luxat pe pantoful drept al Ameliei Williams, şi buzele i se crispară într-o mască a durerii, când oasele scrântite scârţâiră. Maşina ţâşni înainte.
În clipa următoare, doua zgomote seci răsunară în caroserie, făcând-o să vibreze. După încă un moment, parbrizul explodă, împroşcându-i cu cioburi. Amelia ridică braţele, apărându-se, şi Richards se izbi sălbatic în ea, răsucind volanul.
Trecură printre cele două automobile ale poliţiei, bălăngănind partea din spate. Richards îi întrezări pe
poliţişti răsucindu-se să tragă din nou, apoi toată atenţia lui se concentra asupra drumului.
Urcară o colină, şi auzi încă un bubuit sec, când un glonte perfora portbagajul. Maşina începu să vibreze şi Richards încercă să redreseze volanul. Vag, îşi dădu seama că Amelia ţipa.
- Virează! îi răcni. Virează, la dracu! Virează! Virează!
Mâinile ei pipăiră în mod reflex după volan şi-l găsiră.
Richards îi dădu drumul, şi-i zbură ochelarii dintr-o lovitură. Pentru o clipă ochelarii rămaseră agăţaţi de o ureche, apoi căzură.
- Trage pe dreapta!
- Au tras în noi.
Devenea isterică:
- Au tras în noi. Au tras...
- Trage pe dreapta.
Înapoia lor se auzi urletul sirenelor. Trase pe dreapta, cu greu, maşina derapând şi vibrând, azvârlind pietriş în aer.
- Le-am spus, şi-au încercat să ne omoare, repetă ea parcă uluită. Au încercat să ne omoare.
Bărbatul coborâse deja, şi ţopăia cu dificultate cu pistolul scos. Îşi pierdu echilibrul şi căzu, julindu-şi ambii genunchi.
Când primul echipaj apăru în vârful pantei, el era pe taluz, îngenuncheat, cu arma întinsă. Maşina avea peste 120 la oră şi continua să accelereze; un cowboy de provincie la volan, cu un motor prea puternic sub capotă şi lucirea gloriei în ochi. Poate că-l văzură, poate că încercară să frâneze. Nu contă. Cauciucurile nu erau anti-glonţ. Cel dinspre Richards explodă de parcă ar fi avut dinamită înăuntru. Maşina decolă ca o pasăre uriaşă, trecând peste taluz într-un zbor necontrolat. Se izbi în scorbura unui ulm uriaş. Portiera din partea şoferului sări din ţâţâni. Şoferul trecu prin parbriz ca o rachetă şi zbură 10 metri până se opri în tufişuri.
A doua maşină veni aproape cu aceeaşi viteză, şi Richards avu nevoie de patru focuri pentru a-i nimeri roata. Două gloanţe împroşcară nisipul lângă el.
Automobilul derapă într-un semi-viraj fumegând şi se rostogoli apoi de 3 ori, împroşcând sticlă şi metal.
Richards se strădui să se ridice, privi în jos şi zări cămaşa înnegrindu-se treptat, imediat deasupra curelei.
Reveni, ţopăind, la perna de aer, şi se trânti cu faţa în jos când a doua maşină de poliţie explodă, azvârlind schije în jurul şi deasupra lui.
Se sculă, icnind şi scoţând un fel de gemete slabe, ciudate. Trupul începuse să-i zvâcnească în pulsaţii lente, dureroase.
Poate că femeia ar fi putut să fugă, însă nu încercase.
Privea fix maşina ce ardea pe şosea. Când Richards sui înăuntru, ea se trase îndărăt.
- I-ai omorât. I-ai omorât.
- Ei au încercat să m-omoare. Şi pe tine. Dă-i drumul. Repede.
- NU PE MINE AU ÎNCERCAT SĂ M-OMOARE!
- Dă-i drumul!
Porni.
Masca tinerei şi avutei hausfrau, revenind de la târguieli, atârna acum zdrenţuită. Înapoia ei se întrezărea ceva primitiv, care-şi muşca buzele şi rostogolea ochii în cap. Poate că existase acolo dintotdeauna.
Merseră vreo 8 kilometri şi ajunseră la o staţie de aer, cu magazin.
- Opreşte, spuse Richards.
... 041
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
- Coboară.
- Nu.
Îi lipi arma de sânul drept şi ea scânci.
- Nu. Te rog.
- Scuză-mă. N-avem timp să faci pe primadona. Coboară.
Coborî, şi el o urmă.
- Lasă-mă să mă sprijin de tine.
O cuprinse cu braţul după umeri şi arătă cu ţeava spre cabina telefonică de lângă automatul pentru cuburi de gheaţă. Porniră într-acolo, mişcându-se aidoma unui cuplu grotesc de vodevil. Richards ţopăia pe piciorul cel bun. Se simţea obosit. Vedea în faţa ochilor maşinile turtindu-se, trupul zburând precum o torpilă, explozia...
Scenele se repetau mereu şi mereu, ca o buclă închisă.
Proprietarul magazinului, un bătrân cu părul alb şi picioare slăbănoage, parţial acoperite cu un şorţ murdar de măcelar, ieşi şi-i privi cu ochi speriaţi.
- Hei, rosti el încetişor. N-am nevoie de tine aici. Am o familie. Pleacă. Te rog, nu-mi trebuie necazuri.
- Şterge-o-năuntru, tataie, zise Richards.
Bătrânul îl ascultă.
Gâfâind, Richards intră în cabină, şi băgă o fisă.
Ţinând pistolul şi receptorul în aceeaşi mână, formă „0”.
- Alo, centrala, ce prefix e aici?
- Rockland, domnule.
- Fă-mi, te rog, legătura cu agenţia de ştiri locală.
- Se poate face direct, domnule. Numărul e...
- Fă-l tu.
- Doriţi...
- Fă numărul!
- Da, domnule, încuviinţă netulburată operatoarea.
În urechea lui Richards răsunară păcănituri şi clic-uri.
Sângele îi colorase cămaşa într-un roşu închis, murdar. Nu-l mai privi. Îi făcea rău.
- Agenţia Rockland, se auzi o voce. Autorizaţie Lib-Ve, 6943.
- Aici e Ben Richards.
O tăcere lungă. Apoi:
- Auzi, vierme, şi mie-mi plac bancurile, da' asta-i...
- Gura. Dacă ieşi afară, o să ai dovada în 10 minute. Dacă prinzi frecvenţa poliţiei, o s-o ai imediat.
- Sta... o clipă.
La capătul celălalt al firului se auzi pocnetul receptorului lăsat jos, şi o sirenă îndepărtată. Când reveni la telefon, glasul era practic şi sec, doar cu o undă de excitare.
- Unde eşti, tipule? Jumătate din poliţia din Maine de est tocmai a trecut prin Rockland... cu 200 la oră.
Richards lăsă capul pe spate şi citi firma.
- Într-un loc numit „La Gilly - Magazin Universal şi Staţie de Aer”, pe Şoseaua Naţională 1. Îl ştii?
- Da. Stai.
- Ascultă-mă, vierme. Nu te-am sunat să-mi fac autobiografia. Trimite nişte camere aici. Rapid. Şi dă pe post, Ştirea-Bombă. Am o ostatecă. Se numeşte Amelia Williams! Din...
O privi.
- Falmouth, şopti ea.
- Din Falmouth. Dacă nu mi se lasă liberă trecere, o omor.
- Isuse, miros un Premiu Pulitzer!
- Nu, te-ai căcat pe tine, asta-i.
Richards se simţea ameţit.
- Dă pe post. Vreau ca porcii să afle că toţi ştiu că nu-s singur. La un baraj, trei gabori au încercat să ne radă.
- Şi ce s-a întâmplat cu ei.
- I-am omorât.
- Pe toţi trei? Să fiu al dracu!
Desprinsă câteva clipe de telefon, vocea răcni:
- Dicky, deschide cablul naţional!
- O s-o ucid, dacă se mai trage în mine, continuă Richards, încercând să pună cât mai multă sinceritate în glas, şi să-şi amintească toate filmele vechi cu gangsteri văzute la Te-Ve, când era puşti. Dacă vor să nu i se întâmple nimic, ar face bine să mă lase să trec.
- Când...
Richards închise şi ieşi cu greutate din cabină.
- Ajută-mă.
Femeia îl sprijini cu un braţ strâmbându-se la vederea sângelui.
- Vezi în ce te-ai băgat?
- Da.
- Este o nebunie. O să te omoare.
- Dă-i drumul spre nord, mormăi Richards. Ţine-o pe nord.
Gâfâind, se lăsă să alunece în scaunul maşinii. Lumea insista să zvâcnească. O muzică ascuţită, atonală, îi spărgea urechile. Amelia ieşi pe şosea. Bluza ei elegantă, verde cu dunguliţe negre, era pătată de sânge. Bătrânul, Gilly, întredeschise uşa şi scoase un străvechi aparat de fotografiat Polaroid. Făcu o poză, trase banda şi aşteptă.
Chipul lui era un amestec de spaimă şi încântare.
În depărtare, sporind şi unindu-se, sirenele.
... 040
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Parcurseră 10 kilometri înainte ca oamenii să apară prin curţi şi să-i privească trecând. Mulţi aveau camere video, şi Richards se relaxă.
- La barajul acela trăgeau în duzele de aer, rosti încet femeia. A fost o greşeală. Asta a fost. O greşeală.
- Dacă viermele ăla ţintea duza când a găurit parbrizul, înseamnă că a greşit mai mult de un metru.
- A fost o greşeală!
Erau în cartierul rezidenţial de la marginea lui Rockland. Drumuri de ţară terminându-se înaintea unor cabane. Hotelul Briza. Drum particular. Eu şi Patty. Interzis. La Elizabeth. Contravenienţii vor fi împuşcaţi. Al 9-lea cer. 5 000 de volţi. Vraja. Patrule cu câini.
Ochi bolnavi şi feţe lacome privindu-i dinapoia copacilor, precum pisici Cheshire. Răcnetele Lib-Veurilor portabile pătrundeau prin parbrizul spart.
Peste tot o atmosferă nebună, stranie, de carnaval.
- Ăştia, vorbi Richards, nu vor decât să vadă sânge. Cu cât mai mult, cu atât mai bine. Nu le-ar păsa dacă ne-ar omorî pe amândoi. Poţi să crezi aşa ceva?
- Nu.
- Atunci te salut cu respect.
Un bărbat mai în vârstă cu păr argintiu, ondulat, purtând nişte bermude care-i depăşeau genunchii, alergă spre marginea şoselei. Avea un aparat de fotografiat uriaş, cu un transfocator precum o cobră. Începu să pozeze rapid, aplecându-se şi schimbând permanent unghiul.
Pielea picioarelor era albicioasă. Richards izbucni brusc într-un hohot de râs care o făcu să tresară pe Amelia.
- Ce...
- N-a scos capacul de pe obiectiv, hohoti Richard. N-a...
Se îneca de râs.
Marginile şoselei erau pline de maşini atunci când ajunseră în vârful unei pante lungi şi line, şi începură să coboare spre centrul Rockland-ului. Poate că odată fusese un sătuc de pescari pitoresc, populat de bărbaţi gen Winslow Homer, cu pelerine galbene, care plecau în bărcuţe să prindă homarii vicleni. În acest caz, dispăruse de mult.
De fiecare parte a drumului se înălţa câte un uriaş magazin-universal. O stradă principală, ticsită de bordeluri, baruri şi săli de jocuri. Locuinţele perfect aliniate ale clasei mijlocii priveau mizeria din înălţimi, iar de la marginea mirositoare a apei ridicau ochii bordeiele mahalalei. La orizont, oceanul era neschimbat. Scânteia azuriu şi în afara timpului, acoperit de puncte şi păienjenişuri de lumină dinspre soarele după-amiezii.
De-a curmezişul şoselei erau oprite două maşini de poliţie.
Girofarurile se roteau nebuneşte, defazate unul faţă de celălalt. Pe taluzul din stânga, se afla o maşină blindată, din care îi urmărea o ţeava scurtă şi groasă.
- S-a terminat, rosti femeia încet, aproape cu regret. Trebuie să mor şi eu?
- Te opreşti la 50 de metri de ei şi-ţi joci rolul, spuse Richards.
Se lăsă să alunece în jos pe scaun. Un tic nervos îi crispa faţa.
Amelia se opri şi deschise portiera, însă nu se aplecă în afară. Liniştea era completă. Mulţimea amuţeşte, se gândi ironic Richards.
- Mi-e frică, zise ea. Te rog. Mi-e foarte frică.
- N-o să te-mpuşte. Sunt prea mulţi martori. Nu poţi ucide ostatici sub ochii publicului. Astea-s regulile jocului.
Femeia îl privi, şi brusc Richards îşi dori ca să fi putut discuta împreună la o cafea. Ar fi ascultat-o atent, şi i-ar fi amestecat frişca adevărată din ceaşcă - ea făcea cinste, bineînţeles. Apoi ar fi putut discuta despre inechitatea socială, despre cum şosetele îţi cad întotdeauna când porţi cizme de cauciuc, şi despre importanţa de a fi cinstit.
- Dă-i drumul, doamnă Williams, vorbi el tachinând-o uşor. Ochii întregii lumi sunt asupra ta.
Ea se îndreptă în afară.
Şase maşini de poliţie şi un alt transportor blindat apăruseră la 10 metri înapoia lor, blocându-le retragerea.
De-acum, se gândi Richards, singura ieşire e-n sus spre cer.
... 039
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
- Mă numesc Amelia Williams. Benjamin Richards mă reţine ostatecă. Spune că mă va ucide dacă nu ne lăsaţi să trecem.
Pentru o clipa fu o tăcere atât de absolută încât Richards putu auzi sirena foarte îndepărtată a unui iaht de pe ocean.
Apoi, bubuind, asexuat, amplificat:
- DORIM SĂ DISCUTĂM CU BEN RICHARDS.
- Nu, zise repede Richards.
- Spune că nu.
- COBORÂŢI DIN MAŞINĂ, DOAMNĂ.
- Mă va ucide, ţipă ea. N-auziţi? Mai devreme nişte poliţişti erau să ne ucidă! El zice că nu vă pasă dacă ne-omorâţi pe amândoi. Dumnezeule, aşa e?
- Lăsaţi-o! răcni un glas răguşit din mulţime.
- COBORÂŢI DIN MAŞINĂ, ALTFEL DESCHIDEM FOCUL.
- Lă-sa-ţi-o! Lă-sa-ţi-o!
Mulţimea preluase scandarea precum fanii unui meci de mortbal.
- COBORÂŢI...
Vacarmul acoperi cuvintele poliţiştilor. De undeva zbură o piatră. Parbrizul unui automobil înflori în crăpături.
Motoarele ambalară şi cele două maşini de poliţie începură să se retragă, dezvăluind o fâşie îngustă de pavaj.
Mulţimea aclamă mulţumită, apoi amuţi, aşteptând următorul act.
- TOŢI CIVILII SĂ PĂRĂSEASCĂ ZONA, bubui difuzorul. POT AVEA LOC SCHIMBURI DE FOCURI. TOŢI CIVILII SĂ PĂRĂSEASCĂ ZONA. ÎN CAZ CONTRAR POT FI ARESTAŢI PENTRU OBSTRUCŢIONAREA ORGANELOR DE ORDINE ŞI DEMONSTRAŢIE NEAUTORIZATĂ. OBSTRUCŢIONAREA ORGANELOR DE ORDINE ŞI DEMONSTRAŢIILE NEAUTORIZATE SE PEDEPSESC CU ZECE ANI ÎNCHISOARE, SAU O AMENDA DE ZECE MII DE DOLARI. PĂRĂSIŢI ZONA. PĂRĂSIŢI ZONA.
- Da, ca să nu vă vadă nimeni când o-mpuşcaţi pă fată! zbieră o voce isterică. Lua-v-ar dracu' de porci!!
Oamenii nu se clintiră. Un automobil galben-negru de la agenţia de videoştiri frână cu un scârţâit asurzitor. Doi bărbaţi săriră dinăuntru şi începură să instaleze camerele.
Doi poliţişti se repeziră spre ei, şi urmă o încăierare scurtă şi violentă. După aceea unul din poliţişti smulse o cameră şi o izbi de pământ. Un reporter încercă să-l oprească, dar fu lovit cu bastonul.
Un băieţaş se desprinse din mulţime şi azvârli o piatră în ceafa poliţistului. Acesta căzu, şi sângele împroşcă pavajul. Vreo şase alţi poliţişti prinseră băiatul şi-l luară pe sus. În mod neaşteptat, pe margini, izbucniră încăierări izolate între cei bine îmbrăcaţi şi locuitorii periferiilor.
Brusc, o femeie într-un capot decolorat şi destrămat sări asupra unei matroane plinuţe, vârându-şi mâinile în părul ei. Amândouă căzură pe jos, lovindu-se şi urlând.
- Dumnezeule, şopti Amelia.
- Ce se-ntâmplă? făcu Richards.
Nu îndrăznea să privească peste marginea bordului.
- Lupte. Poliţia loveşte oamenii. Cineva a distrus o cameră video.
- RENUNŢĂ, RICHARDS. COBOARĂ.
- Porneşte, rosti încet bărbatul.
Vehiculul se mişcă, şovăitor.
- Vor trage în duze, spuse ea. După aceea vor aştepta până o să cobori.
- N-o să facă asta.
- De ce?
- Sunt prea proşti.
Nu o făcură.
Înaintară încetişor pe lângă maşinile de poliţie şi spectatorii holbaţi. Într-o segregare inconştientă, aceştia se împărţiseră în două grupuri. De o parte a şoselei erau cei din clasele de sus şi mijlocii, cucoanele cu păr coafat şi bărbaţi purtând cămăşi Arrow şi mocasini. Tipi în salopete cu numele companiilor pe spate, şi propriile lor nume brodate cu fir auriu pe piept. Femei aidoma Ameliei Williams, îmbrăcate pentru târguieli. Feţele lor erau diferite, însă toate aveau un lucru comun: Păreau incomplete, în genul unor fotografii găurite în dreptul ochilor, sau a unor puzzle cu o piesă lipsă. Lipsea disperarea, se gândi Richards. În stomacurile acelea nu urla nici un lup flămând. Minţile acelea nu erau obsedate de visuri nebune, sau speranţe demente.
Toţi aceştia erau pe partea dreaptă a drumului, în faţa complexului de cluburi pentru iahting pe lângă care tocmai treceau.
De cealaltă parte, pe stânga, stăteau săracii. Nasuri roşii, cu vinişoare sparte. Sâni vlăguiţi, căzuţi. Păr slinos. Şosete. Furuncule. Coşuri. Gurile căscate şi inexpresive ale imbecilităţii.
Pe partea aceasta poliţiştii erau mai mulţi, şi soseau întăriri.
În ciuda vitezei cu care apăruseră, Richards nu era surprins de iuţeala şi pasul lor apăsat. Chiar şi aici în Pace-şi-Linişte, S.U.A., bâta şi arma erau la îndemână.
Dulăii erau ţinuţi flămânzi în cuşti. Săracii pătrund în cabanele de vară, zăvorâte toamna şi iarna. Săracii sparg în bande magazinele universale. Săracii scriu porcării pe vitrine. Săracii au mereu hemoroizi, şi gurile li se umplu de scuipat furios când văd blănuri Nauga, crom, costume de 200 de dolari şi burţi umflate. Iar săracilor li se oferă un Jack Johnson, un Muhammad Ali, un Clyde Barrow. Ei stăteau şi priveau.
„Aici pe dreapta, oameni buni, sunt locuitorii verii”, îşi spuse Richards. „Graşi şi greoi, dar apăraţi de armuri. În stânga, cu greutatea maximă de 65 de kilograme - totuşi, concurenţi îndârjiţi, cu ochi răi - sunt Fomiştii. Pentru ei există politica înfometării; s-ar lupta şi cu Isus Christos pentru un kil de cârnaţi. Aveţi însă grijă de taberele astea. Nu prea rămân în ring; au tendinţa să se bată în sală. Putem găsi un ţap ispăşitor pentru amândoi?”
Încetişor, cu 50 de kilometri la oră, Ben Richards trecu printre ei.
... 038
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Trecuse un ceas. Era ora 4. Umbrele se lungeau peste şosea.
Afundat într-un scaun, Richards se străduia să nu aţipească. Gemând îşi scoase cămaşa din pantaloni, ca să-şi cerceteze rana. Glonţul îl zgâriase adânc şi urât într-o parte, şi sângerase abundent. Rana nu se închisese. Când se mişca brusc, se deschidea sângerând. Nu mai conta. Aveau să-l radă. În faţa armamentului greu, planul lui nu era decât o glumă. Aveau să-l urmărească, să-l hărţuiască până avea să se întâmple un „accident”, iar vehiculul să fie transformat în fragmente de sticlă şi metal („...accident regretabil... poliţistul a fost suspendat până la încheierea anchetei... deplângem pierderea de vieţi nevinovate...” - totul expediat în viteză la ultimele ştiri, între activitatea de bursă şi ultimul edict al papei).
Treptat, era tot mai îngrijorat de soarta Ameliei Williams, a cărei uriaşă greşeală fusese de-a pleca de acasă în dimineaţa de miercuri.
- Au şi tancuri, vorbi brusc femeia.
Glasul ei era ascuţit, întretăiat, aproape isteric.
- Îţi dai seama? Îţi...
Începu să plângă.
Richards aşteptă. În cele din urmă, spuse:
- În ce oraş suntem?
- P-pe indicator s-s-scrie W-winterport. Doamne, nu mai pot! Nu mai rezist să-i aştept să tragă! Nu mai pot!
- Bine, rosti el.
Amelia clipi încet, scuturând uşor din cap, parcă pentru a-l limpezi.
- Ce?
- Opreşte. Coboară.
- Dar te vor omo...
- Da. Însă n-o să mai fie sânge. N-o să vezi nicio picătură de sânge. Cu ce au acolo mă pot vaporiza împreună cu maşina.
- Minţi. O să mă ucizi.
Pistolul atârnase între genunchii lui Richards. Îl lăsă să cadă. Bufni înfundat pe covoraşul din cauciuc.
- Aş vrea o Pipă, vorbi ea. Doamne, vreau să mă droghez. De ce n-ai ales altă maşină? Doamne! Doamne!
Richards începu să râdă. Râdea din adâncul pieptului în spasme şuierate, care-i dădeau cuţite prin rană. Închise ochii şi hohoti până când lacrimile începură să i se prelingă de sub pleoape.
- Este frig cu parbrizul spart, rosti femeia fără nicio legătură. Dă drumul la radiator.
Chipul ei era o pată albă în umbrele amurgului.
... 037
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
- Suntem în Derry, vorbi ea.
Străzile erau ticsite de oameni. Stăteau pe acoperişuri şi balcoane, sau pe verande. Mâncau sandvişuri şi pui fripţi.
- E vreun indicator de aeroport?
- Da. M-am ghidat după el. O să-ţi închidă porţile.
- Atunci o să-i ameninţ din nou că te ucid.
- Vrei să deturnezi un avion?
- O să-ncerc.
- Nu poţi.
- Sunt convins că ai dreptate.
Cotiră la dreapta, apoi la stânga. Portavocile anunţau într-una populaţia să se împrăştie.
- Este cu adevărat soţia ta? Femeia aceea din fotografie?
- Da. O cheamă Sheila. Fetiţa noastră, Cathy, are 1 an şi jumătate. S-a îmbolnăvit de gripă. Poate că acum îi este mai bine. Asta-i motivul pentru care am ajuns aici.
Un elicopter bâzâi deasupra lor, proiectând o umbră ca de păianjen. Un glas puternic amplificat îl avertiză pe Richards s-o elibereze pe femeie. După ce dispăru, şi ei putură din nou să vorbească, îi spuse:
- Soţia ta pare vagaboandă. De ce nu se aranjează puţin?
- Fotografia era trucată, rosti inexpresiv Richards.
- Se face aşa ceva?
- Da.
- Aeroportul... Ne apropiem.
- Porţile sunt închise?
- Nu văd... stai... deschise, dar blocate. Un tanc. Turela e spre noi.
- Apropie-te la 10 metri şi opreşte.
Perna avansă pe drumul de acces cu 4 benzi, printre maşinile de poliţie, în mijlocul permanentelor somaţii şi al vuietului mulţimii. Deasupra lor trecu un indicator gigantic: AEROPORTUL VOIGT. Femeia putea zări un gard cu sârmă electrică întinzându-se de ambele părţi ale şoselei peste un câmp destul de noroios. Drept înainte, pe un refugiu, se vedea o combinaţie între cabină de informaţii şi punct de control. Înapoia acesteia se afla poarta principală, blocată de un tanc A-62, capabil să tragă proiectile de un sfert de megatonă. Mai departe, un vălmăşag de alei şi parcaje, toate convergând spre terminalele complexe ale aeroportului care mascau pistele.
Deasupra tuturor se înălţa un gigantic turn de control, aidoma unui marţian din H. G. Wells. Soarele care apunea îi lumina şirurile de ferestre polarizate, transformându-le în foc. Atât personalul cât şi călătorii se înghesuiseră în parcarea cea mai apropiată, unde fuseseră opriţi de cordoanele poliţiei. Auziră un uruit profund, pulsator, şi Amelia zări un Lockhead/G-A Superbird, cenuşiu ca oţelul, ridicându-se lent de pe una din pistele înapoia clădirilor.
- RICHARDS!
Tresări şi-l privi speriată. Richards flutură nepăsător din mână. Nu s-a întâmplat nimic, mamă. M-au curăţat.
- NU VEI FI LĂSAT ÎNĂUNTRU, îl anunţă vocea amplificată. DĂ-I DRUMUL FEMEII.
- Şi-acum? întrebă ea. Eşti blocat. Vor aştepta până...
- Să mai forţăm puţin. Încă mai sunt dispuşi să cedeze. Apleacă-te afară. Spune-le că-s rănit şi pe jumătate nebun. Spune-le că vreau să mă predau Poliţiei Aeriene.
- Ce vrei să faci?
- Poliţia Aeriană nu-i subordonată nici statului, nici organelor locale. Conform tratatului ONU din 1995 sunt o forţă internaţională. Se spunea că dacă te predai lor, eşti graţiat. Un fel de Lozul cel Mare. Minciuni sfruntate, bineînţeles. Ei te predau Vânătorilor, şi Vânătorii te bagă-n beciul lor.
Amelia strânse din ochi.
- Totuşi poate c-o să creadă că eu nu ştiu asta. Sau că nu sper aşa ceva. Hai, spune-le.
Femeia se apleacă în exterior, şi Richards se încordă.
Dacă aveau de gând să recurgă la „un regretabil accident” care s-o scoată din scenă, acum era momentul. Capul şi bustul ei erau o ţintă perfectă pentru o mie de arme. O apăsare pe un singur trăgaci, şi tot spectacolul avea să se încheie extrem de rapid.
- Ben Richards doreşte să se predea Poliţiei Aeriene! strigă ea. Este rănit în două locuri!
Azvârli o privire îngrozită peste umăr, şi glasul îi răsună ascuţit şi limpede în liniştea neaşteptată de după decolarea avionului.
- Este pe jumătate nebun şi, Dumnezeule, sunt atât de speriată... vă rog... vă rog... VĂ ROG!
Camerele filmau totul, trimiţând în direct în toată America de Nord şi în jumătate de lume. Asta era bine. Era perfect. Richards îşi simţi toate membrele încordate de tensiune şi ştiu că începea să spere.
Un moment de tăcere; înapoia punctului de control se purtau discuţii.
- Foarte bine, rosti încet Richards.
Ea îl privi.
- Crezi că mi-e greu să par speriată? Nu sunt de partea ta, orice ai crede. Abia aştept să scap de tine.
Richards remarcă pentru prima dată cât de perfecţi îi erau sânii sub bluza mânjită de sânge. Cât de perfecţi şi minunaţi.
Răsună deodată un vuiet urmat de scrâşnete şi Amelia ţipă.
- E tancul, spuse bărbatul. Fii liniştită. E doar tancul.
- Se mişcă. Ne lasă să intrăm.
- RICHARDS! TE DEPLASEZI LA PARCAJUL 16. POLIŢIA AERIANĂ TE VA AŞTEPTA ACOLO PENTRU A TE PRELUA!
- Perfect, şopti el. Dă-i drumul. La vreo 500 de metri după poartă, te opreşti.
- O să mă omori, zise ea disperată. Nu vreau altceva decât să merg la toaletă, dar din cauza ta voi muri.
Perna se ridică 10 centimetri şi bâzâi lin înainte.
Trecând prin poartă, Richards se ghemui, anticipând o posibilă ambuscadă, însă nu se întâmplă nimic. Asfaltul întunecat se curba neted spre clădiri. O tăbliţă cu o săgeata îi informa că pe acolo se ajungea la Parcajele 16-20.
Poliţiştii stăteau, în picioare sau îngenuncheaţi, înapoia unor baricade galbene.
Richards ştiu că la cea mai mică mişcare suspectă, aveau să facă maşina bucăţele.
- Opreşte, rosti şi femeia îl ascultă.
Reacţia fu imediată.
- RICHARDS! DEPLASEAZĂ-TE SPRE PARCAJUL 16!
- Spune-le că vreau o portavoce, spuse bărbatul. S-o lase pe alee, la 20 de metri. Vreau să vorbesc.
Amelia îi strigă mesajul, apoi aşteptară. După câteva clipe, un bărbat în uniformă albastră păşi pe alee, şi aşeză pe beton o portavoce electrică. Rămase locului un moment, poate savurând faptul că era urmărit de cinci sute de milioane de oameni, apoi reveni la anonimatul baricadei.
- Dă-i drumul, zise Richards.
Avansară până când portavocea ajunse în dreptul portierei din stânga şi atunci femeia se aplecă şi o luă. Era alb-roşie. Pe lateral literele G şi A, înlănţuite deasupra unui fulger.
- Bun, încuviinţă el. Cât mai avem până la clădirea principală?
- Mai puţin de 500 de metri.
- Şi până la Parcajul 16?
- Vreo 300.
- Bun. E bine. Da.
Îşi dădu seama că-şi muşca buzele inconştient, şi încercă să se controleze. Îl durea capul; întregul corp îi tremura de adrenalină.
- Dă-i drumul. Te opreşti la intrarea în parcaj.
- Şi după aceea?
Zâmbi crispat şi fără veselie.
- Acolo, rosti el, va fi scena Ultimul Rol al lui Richards.
... 036
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Când se opriră la intrarea în parcaj, reacţia fu rapidă.
- NU STAŢIONAŢI, bubuiră difuzoarele poliţiei. POLIŢIA AERIANĂ AŞTEAPTĂ ÎNĂUNTRU, AŞA CUM S-A CONVENIT.
Richards ridică portavocea.
- ZECE MINUTE, rosti el. TREBUIE SĂ MĂ GÂNDESC.
Tăcere.
- Nu-ţi dai seama că pur şi simplu le forţezi mâna? îl întrebă femeia cu un ton straniu, deşi controlat.
Richards emise un chicot strangulat, ce semăna cu şuierul unui ceainic.
- Ei ştiu c-o să le dau peste bot. Nu ştiu însă cum.
- Nu poţi. Încă nu-ţi dai seama că nu poţi?
- Poate c-o să pot.
... 035
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
- Ascultă-mă: Când au început Jocurile, oamenii au spus că erau spectacolul cel mai grozav pentru că niciodată nu mai existase ceva asemănător. Dar nimic nu-i original. În Roma, gladiatorii făceau acelaşi lucru. Ba mai există şi un alt joc. La pocher, mâna cea mai bună este chinta roială de pică. Iar pocherul cel mai dur e cel cu 4 cărţi pe faţă şi una în mâna. Pe mărunţiş oricine se poate distra cu jocul ăsta. Cu o juma' de dolar poţi plăti sec şi să vezi ce carte au ceilalţi în mână. Dar când ridici miza, cartea aia din mână începe să pară tot mai mare. După vreo 10 tururi de miză, după ce ţi-ai aruncat şi casa şi maşina, cartea aia e mai mare decât Everestul. Aşa-i şi Fugarul. Numai că eu n-ar trebui să am bani cu care să joc. Ei au oameni, arme, şi timp. Noi jucăm cu cărţile lor şi fisele lor, în cazinoul lor. Se presupune că atunci când pun mâna pe mine, am pierdut. Dar poate că am trişat puţin. Am anunţat agenţia de ştiri din Rockland. Ei sunt zecele meu de pică. Au fost nevoiţi să mă lase să trec, pentru că se transmitea în direct. După primul baraj n-au mai avut altă şansă de-a mă rade. Dintr-un anumit punct de vedere, e amuzant, pentru că Lib-Veul dă Reţelei totul. Dacă vezi ceva la Lib-Ve înseamnă că-i adevărat.
Deci dacă întreaga ţară vede că poliţia îmi ucide ostatecul - o femeie bine, din clasa de mijloc - atunci va crede. Or ei nu pot risca asta; şi-aşa sistemul evoluează acum sub multe semne de întrebare. Drăguţ, nu-i aşa? Cei asemenea mie sunt aici. Deja au avut loc ciocniri pe drum. Dacă poliţia şi Vânătorii trag în noi, s-ar putea petrece lucruri neplăcute. Un tip mi-a spus să stau în preajma celor din clasa mea. A avut mai multă dreptate decât credea. Unul dintre motivele pentru care se poartă cu mănuşi cu mine este că cei din clasa mea, cei asemenea mie, sunt aici. Ei sunt valetul de pică. Dama eşti tu. Eu sunt popa; omul cel negru cu sabia. Astea-s cărţile mele cu faţa în sus. Transmisia în direct, posibilitatea unor conflicte reale, tu, eu. Laolaltă nu înseamnă nimic. Le poţi bate cu o pereche. Fără asul de pică sunt zero. Cu asul, nu le poate tăia nimic.
Brusc îi luă poşeta, o imitaţie de piele de crocodil, cu un lănţişor argintiu. Şi-o băgă sub jachetă.
- Eu n-am asul, şopti el. Cu puţină gândire, l-aş fi putut avea. Dar am o carte în mână - una pe care ei n-o pot vedea. De aceea voi trage o cacialma.
- N-ai nicio şansă, rosti femeia. Ce poţi face cu poşeta mea? Să-i împuşti cu rujul?
- Cred că ei au trişat atât de mult până acum încât o să arunce cărţile. Cred că-s laşi până-n vârful unghiilor.
- RICHARDS! AU TRECUT ZECE MINUTE!
Bărbatul duse portavoce la gură.
... 034
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
- ASCULTAŢI-MĂ CU ATENŢIE!
Vocea îi bubuia şi-i răsuna peste întregul aeroport.
Poliţia aştepta încordată. Mulţimea se foia.
- AM ASUPRA MEA CINCI KILOGRAME DE EXPLOZIBIL PLASTIC DYNACORE - DENUMIT ŞI IRLANDEZUL NEGRU. CINCI KILOGRAME. ESTE SUFICIENT SĂ DISTRUG ABSOLUT TOTUL PE O RAZA DE CINCI SUTE DE METRI ŞI SĂ ARUNC ÎN AER ŞI REZERVOARELE DE COMBUSTIBIL ALE AEROPORTULUI. ASTA O SĂ ŞI FAC, DACĂ NU-MI URMAŢI INSTRUCŢIUNILE. ÎN EXPLOZIV E INTRODUS UN INEL DE IMPLOZIE GENERAL ATOMICS. L-AM TRAS PE JUMĂTATE AFARĂ, O SINGURĂ MIŞCARE ŞI V-AŢI DUS TOŢI DRACULUI.
Dinspre mulţime se auziră ţipete, urmate de o mişcare ca de reflux. Brusc, poliţiştii de la baricade constatară că nu mai aveau pe cine împinge înapoi. Bărbaţi şi femei alergau peste alei şi piste, ieşind prin porţi sau sărind gardul aeroportului. Toţi erau albi la faţă şi îngroziţi.
Poliţiştii se priviră alarmaţi. Pe niciun chip nu se vedea neîncredere.
- RICHARDS? se auzi un glas. ASTA-I O MINCIUNĂ. COBOARĂ.
- COBOR, răcni el. DAR ÎNAINTE S-O FAC, SĂ VĂ DAU INSTRUCŢIUNILE: VREAU UN AVION CU REACŢIE CU PLINUL FĂCUT ŞI GATA DE ZBOR CU ECHIPAJUL MINIM. AVIONUL SĂ FIE UN LOCKHEED/GA SAU UN DELTA SUPERSONIC. AUTONOMIA DE ZBOR TREBUIE SĂ FIE DE CEL PUŢIN TREI MII DE KILOMETRI. TOTUL SĂ FIE GATA ÎN NOUĂZECI DE MINUTE.
Camerele video transmiteau, însă îndepărtându-se.
Bliţurile fulgerau. Reporterii păreau şi ei nesiguri. Dar trebuia luată în seamă presiunea psihică a celor cinci sute de milioane de spectatori din faţa ecranelor. Ei erau reali. Acţiunea era reală. Iar cele 5 kilograme de Irlandez Negru ale lui Richards puteau fi doar o născocire a teribilei sale minţi criminale.
- RICHARDS?
Dinapoia unui şir de automobile aflate la vreo 50de metri de Parcajul 16 apăru un bărbat în pantaloni negri şi cămaşă albă, cu mânecile suflecate în ciuda frigului.
Avea o portavoce mai mare decât a lui Richards. Din depărtare, Amelia îi putea distinge ochelarii cu lentile mici; scânteiau în ultimele raze de soare.
- SUNT EVAN McCONE.
Cunoştea bineînţeles numele. Trebuia să-i înfioare inima. Îşi dădu seama, fără surprindere, că într-adevăr îi înfiora inima. Evan McCone era şeful Vânătorilor. Un urmaş direct al lui Edgar J. Hoover şi Heinrich Himmler, se gândi. Personificarea oţelului din mănuşa Reţelei. Un bau-bau. Un nume cu care să-i sperii pe copiii neascultători. Dacă te mai joci cu chibriturile, Johnny, îl chem pe Evan McCone.
Pentru o fracţiune de secundă îşi aminti o voce dintr-un vis. Tu eşti, frăţioare?
- MINŢI, RICHARDS. ŞTIM ASTA. O PERSOANA FĂRĂ PERMIS G-A NU POATE AVEA ACCES LA DYNACORE. DĂ-I DRUMUL FEMEII ŞI COBOARĂ. NU VREM S-O UCIDEM ŞI PE EA.
Amelia scoase un fel de şuier slab, icnit.
- AŞA POATE CĂ-I LA VOI, PIŞPIRICĂ, urlă Richards. ÎN LUMEA MEA DAC-AI MĂLAI POŢI CUMPĂRA DYNACORE DE PE STRADĂ. ŞI EU AM LOVELE. DE LA FEDERAŢIA JOCURILOR. MAI AVEŢI OPTZECI ŞI ŞASE DE MINUTE.
- NICI VORBĂ.
- McCONE?
- DA.
- V-O TRIMIT PE FEMEIE. EA A VĂZUT EXPLOZIVUL.
Amelia îl privea acum cu o uluială îngrozită.
- ÎNTRE TIMP DAŢI-I DRUMUL. OPTZECI ŞI CINCI DE MINUTE. NU-I O CACIALMA, GĂOAZĂ. UN SINGUR GLONŢ ŞI ZBURAM CU TOŢII ÎN LUNĂ.
- Nu, şopti ea.
Chipul îi era schimonosit într-un rictus.
- Să nu crezi c-o să mint pentru tine.
- Dacă n-o faci, sunt mort. Sunt rănit şi lovit, şi de-abia mai mă concentrez să vorbesc, dar ştiu că oricum ar fi, asta-i singura soluţie. Acum fi atentă: Dynacore e alb şi solid, unsuros la atingere. Pare...
- Nu, nu! Nu!
Îşi puse palmele peste urechi.
- Pare o bucată de săpun. E însă foarte greu. Acum o să-ţi descriu inelul de implozie. E...
Amelia începuse să plângă.
- Nu pot, nu-ţi dai seama? Am şi eu o datorie, de cetăţean. O conştiinţă. Am...
- Da, şi s-ar putea s-afle c-ai minţit, adăuga el sec. Numai că n-o să se întâmple aşa. Pentru că dacă mă susţii, ei o să cedeze. Şi eu am dispărut ca pasărea cerului.
- Nu pot!
- RICHARDS! TRIMITE FEMEIA!
- Inelul de implozie e auriu, continuă Richards. Are diametrul de vreo 5 centimetri. Seamănă cu un port-chei. Pe el există o tijă subţire, ca un creion, cu un declanşator G-A. Declanşatorul arată ca guma din capătul creionului.
Femeia se legăna înainte şi înapoi, gemând. Îşi prinsese câte un obraz în fiecare palmă şi-l răsucea ca pe aluat.
- Le-am spus că l-am despiedicat. Asta înseamnă că deasupra explozivului se vede un zimţ mic. Ai înţeles?
Niciun răspuns; plângea, suspina şi se legăna.
- Sigur că ai înţeles, şopti el. Eşti o femeie inteligentă, nu-i aşa?
- N-o să mint.
- Dacă te-ntreabă altceva, nu ştii nimic. N-ai văzut. Erai prea speriată. Un singur lucru: am tras de inel de la primul baraj de poliţie. Nu ştiai ce era, dar m-ai văzut.
- Mai bine omoară-mă acum.
- Haide, spuse Richards. Du-te.
Îl privi, tremurând, buzele mişcându-se în gol, ochii nişte găuri negre. Femeia drăguţă, sigură pe ea, cu ochelarii de soare, dispăruse. Richards se întrebă dacă femeia aceea avea să mai reapară vreodată. Nu credea. Nu aceeaşi.
- Du-te, îi spuse. Du-te. Du-te.
- Am... am... ah, Doamne...
Împinse portiera şi pe jumătate sări, jumătate căzu afară. Se sculă imediat şi începu să fugă. Părul îi flutura în urmă şi părea foarte frumoasă, aproape o zeiţă, alergând spre fulgerele orbitoare ale unui milion de bliţuri.
Carabine scânteiară, pregătite, şi fură coborâte când dispăru în mulţime. Richards riscă o privire scurtă pe geamul din stânga, dar nu putu distinge nimic.
Se lăsă din nou cât mai jos în scaun, îşi privi ceasul, şi aşteptă să fie pulverizat.
... 033
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Limba roşie a ceasului descrisese două cercuri. Alte două. Alte două.
- RICHARDS!
Duse portavocea la buze:
- ŞAPTEZECI ŞI NOUA DE MINUTE, McCONE.
Trebuia să joace până la capăt. Asta era singurul fel de-a juca. Până în clipa când McCone ordona deschiderea focului. N-avea să se chinuiască mult. Şi oricum i se părea că nu mai prea contează.
După o pauză, eternă.
- NE TREBUIE MAI MULT TIMP. CEL PUŢIN TREI ORE. PE AEROPORTUL ĂSTA NU EXISTA NICI L/G-A, NICI DELTA. TREBUIE SĂ VINĂ DIN ALTĂ PARTE.
Femeia reuşise. Doamne, era incredibil. Femeia privise, în adâncul prăpastiei, apoi traversase. Fără plasă de siguranţă. Fără cale de întoarcere. Incredibil.
Bineînţeles că n-o crezuseră. Asta era meseria lor: să nu creadă nimic şi pe nimeni. Chiar în clipa asta probabil, o târau într-o odaie din clădirile aeroportului, unde o aşteptau vreo şase din anchetatorii lui McCone. Iar adusă acolo, urma să înceapă litanie. Suntem convinşi că sunteţi tulburată, doamnă Williams, dar pentru completa noastră informare... n-aţi dori să mai repetaţi asta o dată... ne intrigă un amănunt... sunteţi sigură că nu era invers... de unde ştiţi... de ce... şi după aceea ce-a spus...
Deci ideea corectă era de-a câştiga timp. De a-i păcăli pe Richards mai întâi cu un pretext, apoi cu altul. Avem o problemă cu alimentarea, ne mai trebuie timp. N-avem echipaj la îndemână, ne mai trebuie timp. E o farfurie zburătoare peste pista 0-7, ne mai trebuie timp.
Şi încă n-am pus-o cu botu’ pe labe. Încă n-am izbutit s-o facem să recunoască faptul că explozivul tău e o poşetă din piele de crocodil, ticsită cu şerveţele kleenex, mărunţiş, cosmeticale şi cărţi de credit. Ne mai trebuie timp. Nu putem deocamdată risca, omorându-te. Ne mai trebuie timp.
- RICHARDS?
- ATENŢIE, le răspunse. AVEŢI ŞAPTEZECI ŞI CINCI DE MINUTE. DUP-AIA TOTUL ZBOARĂ-N AER.
Niciun răspuns.
În ciuda posibilităţii unui dezastru, spectatorii începuseră să revină. Aveau ochii strălucitori, holbaţi şi excitaţi. Apăruseră mai multe proiectoare portabile, care erau aţintite asupra maşinii, scăldând-o într-o lumină violentă şi dezvăluind parbrizul distrus.
Richards încercă să-şi închipuie cămăruţa unde o ţineau, scotocind după adevăr, şi nu izbuti. Bineînţeles, presa era exclusă. Oamenii lui McCone aveau să încerce s-o sperie cât mai rău, şi fără îndoială aveau să reuşească, însă cât de tare aveau să încerce cu o femeie care nu aparţinea acelui gheto al societăţii săracilor, unde oamenii nu aveau chipuri? Droguri... Richards ştia că existau droguri pe care McCone le putea comanda, droguri ce puteau face un indian Yaqui să-şi bolborosească povestea vieţii aidoma unui copilaş neajutorat. Droguri ce-l făceau pe un preot să turuie spovedaniile enoriaşilor cu viteza unei maşini de stenografiat.
Puţină violenţă? Bastoanele electrice modificate, care avuseseră atâta succes în revoltele din Seattle din 2005? Sau doar rafalele permanente ale întrebărilor?
Gândurile nu-i slujeau la nimic, însă nu le putea opri sau înăbuşi. Dincolo de clădiri se auzea ţiuitul inconfundabil al unui Lockheed pregătit de zbor. Avionul lui. Sunetul creştea şi cobora ciclic. Când se întrerupse brusc, ştiu că începuse alimentarea. Douăzeci de minute, dacă se grăbeau. Richards nu credea că aveau să se grăbească.
Da, da, da. Asta e. Toate cărţile pe faţă, cu excepţia uneia. McCone? McCone, tragi cu ochiul? I-ai intrat femeii în minte?
Umbrele se lungiră, şi toţi aşteptară.
... 032
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Richards constată că străvechiul clişeu era o minciună.
Timpul nu încremenea. Poate ar fi fost mai bine dacă s-ar fi întâmplat aşa. Atunci cel puţin ar fi sperat în ceva.
În doua rânduri, glasul amplificat, îl anunţa pe Richards că minţise. Le răspunse că atunci n-aveau decât să deschidă focul. Peste alte 5 minute, un alt glas îl anunţă că flapsurile Lockheed-ului erau înţepenite şi trebuiau să alimenteze alt avion. Richards le spuse că n-avea nimic împotrivă. Atâta vreme cât totul era gata la ora fixată.
Minutele se scurgeau. Mai rămăseseră 26, 25, 22, 20 (încă n-a cedat, Doamne, poate...) 18, 15 (din nou, motoarele avionului, urcând într-un urlet strident, în vreme ce mecanicii verificau sistemele de combustibil şi sol) 10 minute, apoi 8.
- RICHARDS?
- SUNT AICI.
- PUR ŞI SIMPLU NE MAI TREBUIE TIMP, FLAPSURILE SUNT ÎNŢEPENITE. O SĂ BĂGĂM HIDROGEN LICHID PRIN SUPAPE, DAR NE MAI TREBUIE TIMP.
- ÎL AVEŢI. ŞAPTE MINUTE. DUPĂ ACEEA PORNESC SPRE PISTĂ PE RAMPA DE SERVICIU. O SĂ CONDUC CU O MÂNĂ, IAR CU CEALALTĂ O SĂ ŢIN INELUL DE IMPLOZIE. TOATE PORŢILE SĂ FIE DESCHISE. ŞI NU UITAŢI C-O SĂ MĂ APROPII PERMANENT DE REZERVOARELE CU COMBUSTIBIL.
- NU-ŢI DAI SEAMA CĂ NOI...
- AM TERMINAT DE VORBIT BĂIEŢI. ŞASE MINUTE.
Minutarul descrise rotaţiile sale regulate. Trei minute, două, unul. Încercau s-o desfiinţeze în odăiţa pe care nu şi-o putea imagina. Se strădui să-şi amintească chipul Ameliei şi nu reuşi. Se contopea peste alte chipuri. O faţă mozaic, compusă din Stacey şi Bradley şi Elton şi Virginia Parrakis şi băieţelul cu câinele. Mai ţinea minte doar că era neajutorată, şi drăguţă în modul acela lipsit de inspiraţie în care pot fi atâtea femei, graţie cosmeticelor Max Factor şi Revlon-ului, şi chirurgiei estetice care adună, şi leagă, şi netezeşte, şi curăţă. Neajutorată.
Neajutoraţi. Totuşi hotărâtă, undeva în adânc. Unde eşti tu dură femeie tipic-americană? Eşti îndeajuns de stăpână pe tine? Sau chiar în clipa aceasta cedezi?
Simţi ceva cald curgându-i pe bărbie şi constată că-şi muşcase buzele, în mai multe locuri.
Se şterse absent, lăsând pe mânecă o urmă de sânge de forma unei picături, şi băgă în viteză. Perna se ridică ascultătoare.
- RICHARDS! DACĂ PORNEŞTI, DESCHIDEM FOCUL! FEMEIA A VORBIT! ŞTIM TOTUL!
Nimeni nu trase nici măcar un glonţ.
Într-un fel, era aproape dezamăgitor.
... 031
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Rampa de serviciu descria o curbă ascendentă în jurul terminalelor din sticlă, futuriste, ale aeroportului. De ambele părţi, drumul era ticsit de poliţişti cu tot felul de arme, începând de la baionete Mace-B şi gaze lacrimogene, până la lansatoare individuale de rachete anti-tanc.
Chipurile lor erau identice, plate, lipsite de expresie.
Richards conduse încet, stând acum perfect drept în scaun, iar ei îl priveau cu un respect tâmp. Se gândi că pesemne aşa arată vacile privind un fermier care a înnebunit şi zace pe podeaua grajdului, dând din picioare şi zbierând.
Poarta către pistă (ATENŢIE - NUMAI PENTRU ANGAJAŢI - FUMATUL INTERZIS - INTERZIS ACCESUL PERSOANELOR NEAUTORIZATE) fusese deschisă şi Richards intră, trecând pe lângă şiruri de cisterne cu cifre octanice ridicate, şi avioane particulare micuţe. Dincolo de ele se afla pista, beton lat, negru de ulei, cu ramificaţii laterale.
Aici îl aştepta avionul, un reactor alb, uriaş cu o duzină de motoare cu turbina zumzăind încetişor. Înapoia lui, pistele se întindeau rectilinii spre amurg, părând că se contopesc într-un punct la orizont. Patru bărbaţi în salopete tocmai fixau scara de fuzelaj. Lui Richards i se păru că era scara ce ducea la eşafod.
Şi, parcă pentru a completa imaginea, călăul ieşi din umbra fuzelajului. Evan McCone.
Richards îl privi, cu curiozitatea unuia care vedea pentru prima dată o celebritate - indiferent de câte ori l-ai vedea în tri-D, nu poţi crede în realitatea lui până nu-l vezi în carne şi oase - iar apoi realitatea capătă o stranie nuanţă de halucinaţie, ca şi cum entitatea n-ar avea dreptul să existe separat de imagine.
Era un bărbat scund, cu ochelari fără rame, căruia i se ghicea un început de burtică sub costumul perfect croit.
Se zvonea că McCone purta pantofi cu talpă dublă, însă nu-ţi puteai da seama. Avea la rever un steguleţ minuscul din argint. Nu arăta câtuşi de puţin a monstru, moştenitorul unor înspăimântătoare instituţii precum F.B.I. şi C.I.A. Nu arăta a individ care devenise maestrul automobilelor negre în noapte, a bastonului din cauciuc, a întrebărilor viclene despre cei de-acasă. Nu arăta a individ care devenise maestrul întregului repertoriu al terorii.
- Ben Richards?
Nu folosea portavocea, şi în absenţa acesteia glasul lui era moale şi inteligent, însă câtuşi de puţin efeminat.
- Da.
- Am acordul pentru arestarea şi execuţia ta, semnat de Federaţia Jocurilor, departament oficial al Comisiei pentru Comunicaţii a Reţelei. O să-l onorezi?
- Unei găini îi cânţi imnul înainte de a-i tăia gâtul?
- Aha.
McCone părea încântat.
- Formalităţile sunt îndeplinite. Eu sunt un tip foarte formalist, tu nu? Ah, nu, sigur că nu. Ai fost un concurent care n-a avut treabă cu aşa ceva. De aceea mai eşti încă în viaţă. Ştiai că acum vreo două ore, ai depăşit vechiul record al Fugarului de 8 zile şi 5 ore? Bineînţeles că n-aveai de unde ştii. Însă aşa este. Da. Şi evadarea din clădirea Tinerilor Creştini din Boston... Super! Am auzit că popularitatea emisiunii a crescut cu 12%.
- Foarte frumos.
- Am fost gata să te prindem în Portland. Ghinion. Înainte de-a muri, Parrakis s-a jurat că ai părăsit maşina în Auburn. L-am crezut; în mod evident, era un amărât înfricoşat.
- Evident, repetă Richards în şoaptă.
- Dar această ultimă mişcare a fost pur şi simplu excepţională. Jos pălăria! Pot spune chiar că-mi pare rău că totul trebuie să se termine. Mi-e teamă că nu voi mai întâlni niciodată un adversar mai inventiv.
- Păcat.
- Să ştii că s-a terminat, spuse McCone. Femeia a cedat. Am folosit penthotal de sodiu. Un procedeu vechi, dar sigur.
Scoase din buzunar un revolver micuţ:
- Coboară, domnule Richards. Sunt gata să-ţi fac cea mai mare cinste. Te voi împuşca aici, unde nu poate filma nimeni. Moartea ta va avea un anumit grad de intimitate.
- Atunci pregăteşte-te, rânji Richards.
Deschise portiera şi păşi afară. Cei doi bărbaţi se înfruntară peste betonul pustiu.
... 030
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Primul care cedă fu McCone. Lăsă capul pe spate şi izbucni în râs. Avea un râs frumos, moale şi catifelat.
- Oho, eşti foarte bun, domnule Richards. Par excellence. Plusezi într-una. Cu toată stima, jos pălăria: femeia n-a cedat. Susţine cu încăpăţânare că umflătura pe care o zăresc în haina ta este Irlandez Negru. N-o putem droga cu penthotal deoarece lasă urme. Dintr-o singură electroencefalogramă, abuzul nostru poate fi dovedit. Suntem pe cale de-a aduce 3 fiole de Canogyn din New York. Nu lasă nicio urmă. Soseşte peste 40 de minute. Din păcate, prea târziu pentru a te opri. Ea minte. Este clar. Dacă-mi scuzi ceea ce amicilor tăi le place să numească elitism, îţi voi spune părerea mea asupra clasei mijlocii: ştie să mintă numai în problemele legate de sex. Pot să-ţi mai spun şi altă părere? Bineînţeles că pot. O şi fac, zâmbi McCone. Presupun că ai acolo poşeta femeii. Am observat că nu avea poşetă, deşi pleca în oraş. Noi observăm multe lucruri. Ce s-a întâmplat cu poşeta ei, dacă nu este în haina ta, Richards?
Nu muşcă momeala.
- Împuşcă-mă dacă eşti atât de sigur.
McCone desfăcu braţele cu tristeţe.
- Mi-ar place tare mult! N-ai voie însă să rişti în privinţa vieţilor omeneşti, nici chiar când şansele sunt de 50 la 1 în favoarea ta. Aduce prea mult cu ruleta rusească. Viaţa omenească are o anumită calitate sacră. Guvernul - guvernul nostru - înţelege acest lucru. Suntem umani.
- Da, da, încuviinţă Richards şi zâmbi răutăcios.
McCone clipi.
- Deci, înţelegi...
Richards tresări. Bărbatul îl hipnotiza. Minutele zburau, un elicopter venea cu trei fiole de ia-l-şi-spune-tot (şi dacă McCone spusese 40 de minute, asta însemna 20), şi el stătea şi-i asculta discursurile.
Dumnezeule, cu adevărat era un monstru.
- Fii atent, îl întrerupse cu glas răguşit. Cuvântarea mea e scurtă, micuţule. Când o să-i faceţi injecţia, o să vă cânte aceeaşi melodie. Pentru că discul i-aici. Te-ai prins?
Fixă ochii lui McCone şi începu să înainteze.
- Pa, mâncătorule de rahat.
McCone să dădu într-o parte. Richards nici măcar nu se deranjă să-l privească, atunci când trecu pe lângă el.
Mânecile li se atinseră.
- Pentru informarea ta, mi s-a spus că inelul trebuie tras cam cu două kilograme-forţă. Eu am acum unul şi jumătate. Plus-minus nu ştiu cât...
Avu satisfacţia să-i audă răsuflarea iuţindu-se.
- Richards?
După câteva trepte, întoarse privirea. McCone se uita în sus, iar marginile aurite ale ochelarilor săi sclipeau.
- După ce decolezi, o să te doborâm cu o rachetă sol aer. Publicul va afla ca lui Richards i-a tremurat degetul pe declanşator. Odihnească-se-n pace.
- Ba n-o să faceţi aşa.
- Nu?
Richards începu să surâdă şi dădu o jumătate de motiv:
- Vom zbura foarte jos şi peste regiuni populate. Adaugă 12 rezervoare de combustibil la 5 kilograme de Irlandez Negru, şi ai posibilitatea unei bubuieli foarte mari. Prea mari. Ai face-o dacă ai putea scăpa cu mâinile curate, dar n-ai cum.
Făcu o pauză:
- Eşti tare deştept. Mi-ai luat-o înainte în privinţa paraşutei?
- Da, încuviinţă calm McCone. Este în compartimentul de clasa întâia. Un truc aşa vechi, domnule Richards... Sau mai ai şi altul?
- Fac pariu că n-ai făcut nici prostia de-a umbla prin paraşută.
- Ah, nu. Ar fi fost prea evident. Şi bănuiesc că vei trage de inexistentul inel de implozie chiar înainte de aterizare. Vei face un curent destul de puternic.
- La revedere micuţule.
- La revedere, domnule Richards. Şi bon voyage.
Chiocoti:
- Da, da, îmi pari cinstit. Aşa că îţi voi mai arăta o carte. Doar una. O să aşteptăm fiolele cu Canogyn înainte de-a acţiona. Ai perfectă dreptate în privinţa rachetei. Am încercat şi noi o cacialma. Continui să plusezi, da? Însă îmi permit să aştept. Vezi tu, eu nu greşesc niciodată. Şi ştiu că încerci o cacialma. De aceea ne permitem să aşteptăm. Dar nu s-a terminat. 'Voir, domnule Richards.
Flutură din mână.
- Pe curând, rosti Richards încât să audă numai el.
Şi rânji.
... 029
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Compartimentul clasei întâia era lung, cu trei şiruri de fotolii, şi panelat cu sequoia autentic. O carpetă rubinie, ce părea groasă de un metru, acoperea podeaua.
Între clasa întâia şi chicinetă, rezemat de perete, se găsea un ecran tri-D pliat. Pe locul 100 se afla raniţa voluminoasă a paraşutei. Richards o mângâie în trecere şi traversă bucătărioara. Cineva pusese de cafea.
Trecu prin altă uşă şi se opri într-un coridor foarte scurt ce ducea în cabina piloţilor. În dreapta lui, transmisionistul, un bărbat de vreo 30 de ani, cu chipul brăzdat de cute, îl privi amar, apoi reveni la instrumentele lui. Câţiva paşi mai departe, şi la stânga, stătea navigatorul, având în faţă grile şi hărţi laminate în plastic.
- Atenţie, vorbi el în laringofon, vine tipul care-o să ne omoare pe toţi.
Îl privi cu răceală pe Richards.
Richards nu spuse nimic. La urma urmei, individul avea destulă dreptate. Şchiopătă în botul avionului.
Pilotul avea peste 50 de ani, un bătrân cal de bătaie, cu nasul roşu al băutorului de meserie, dar ochii limpezi şi alerţi al unuia care nu avea să ştie ce înseamnă alcoolismul. Copilotul era cu vreo 10 ani mai tânăr, cu părul roşu, lung, revărsându-se de sub şapcă.
..................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu