Misterul din Caraibe, Agatha Christie

 .................................................

4.

          Cele două femei se uitară din nou una la alta.

   - Dar chiar nu au existat suspiciuni? întrebă Miss Marple.

   - Nu, deloc. Ei bine, oamenii au comentat evenimentul. Bineînțeles că se poate să nu fi fost nimic în neregulă.

   - Maiorul Palgrave era de altă părere.

   - V-a spus el asta?

   - Nu am ascultat foarte atentă, mărturisi Miss Marple. Mă întrebam dacă nu cumva v-a spus și dumneavoastră același lucru.

   - Mi-a vorbit și mie despre ea.

   - Într-adevăr? V-a vorbit despre ea?

   - Da. De fapt, la început am crezut că vorbea despre doamna Hillingdon. A nechezat, a chicotit și a spus: „Uitați-vă la femeia de acolo. După părerea mea, aceasta este o femeie care a comis o crimă și a scăpat nepedepsită”. Bineînțeles că am fost foarte șocată. I-am spus: „Domnule mior Palgrave, cu siguranță glumiți!”, iar el mi-a spus; „Da, da, doamnă dragă, hai să o considerăm o glumă”. Familiile Dyson și Hillingon stăteau la masa de lângă noi, iar mie mi-era teamă că ne pot auzi. El a râs și a zis: „Nu mi-ar plăcea să merg la o petrecere și să-mi prepare cocktailul o anumită persoană. M-aș simți ca și cum aș lua cina cu familia Borgia”.

   - Ce interesant! zise Miss Marple. A zis ceva de vreo fotografie?

   - Nu-mi amintesc... Era ceva decupat din ziar?

   Miss Marple închise gura, tocmai când intenționa să răspundă. Soarele fu acoperit de o umbră. Evelyn Hillingdon se oprise chiar lângă ele.

   - Bună dimineața, le salută ea.

   - Chiar mă întrebam unde sunteți, zise domnișoara Prescott, privind bucuroasă spre ea.

   - Am fost la Jametown, la cumpărături.

   - Aha, înțeleg.

   Domnișoara Prescott se uită în jur fără interes deosebit, la care Evelyn Hillingdon replică:

   - O, nu l-am luat pe Edward cu mine. Bărbații urăsc să meargă la cumpărături.

   - Ați găsit ceva interesant?

   - Nu am fost propriu-zis la cumpărături. A trebuit să merg până la farmacie.

   Apoi își continuă drumul pe plajă, zâmbind și salutându-le de rămas-bun cu o ușoară mișcare a capului.

   - Soții Hillingdon sunt niște oameni atât de drăguți! rosti domnișoara Prescott. Deși nu prea îți dai seama ce fel de om este ea. Adică este întotdeauna amabilă și tot tacâmul, însă nu ajungi niciodată să îi vezi adevărata față,

   Miss Marple încuviință gânditoare.

   - Nu știi niciodată la ce se gândește, afirmă domnișoara Prescott.

   - Poate că asta și vrea.

   - Ce-ați spus?

   - O, nimic. Doar că întotdeauna am avut impresia că e derutant felul în care gândește.

   - O! exclamă uimită domnișoara Prescott. Înțeleg.

   Apoi continuă, schimbând subtil subiectul:

   - Cred că au o locuință frumoasă în Hampshire și un băiat - sau chiar doi - care tocmai s-a dus la Winchester.

   - Cunoașteți bine Hampshire-ul?

   - Nu, aproape deloc. Cred că este pe lângă Alton casa lor.

   - Înțeleg.

   Miss Marple se opri, apoi continuă:

   - Dar familia Dyson unde locuiește?

   - În California, răspunse domnișoara Prescott. Atunci când se întâmplă să fie acasă. Călătoresc foarte mult.

   - Nu știm prea multe despre oamenii pe care-i întâlnim în călătoriile noastre, zise Miss Marple. Adică - cum să mă exprim - nu afli despre ei decât ce vor ei să afli. Bunăoară, nu știți cu certitudine dacă familia Dyson locuiește în California.

   Domnișoara Prescott părea mirată.

   - Sunt sigură că domnul Dyson a spus asta.

   - Da, da, exact. Asta voiam și eu să spun. Și probabil că la fel este și în cazul familiei Hillingdon. Adică, atunci când spuneți că locuiesc în Hampshire, de fapt nu faceți altceva decât să repetați ce v-au spus ei înșiși, nu-i așa?

   - Vreți să spuneți că nu locuiesc în Hampshire? întrebă domnișoara Prescott ușor alarmată.

   - Nu, nu, deloc, se scuză Miss Marple. Îi dădeam doar ca exemplu pentru ceea ce știm sau nu știm despre oameni. V-am spus că locuiesc în St Mary Mead, un loc pe care cu siguranță că nu îl cunoașteți, adăugă ea. Însă nu știți acest lucru prin mijloace proprii, ci vă bazați pe informații pe care vi le-am furnizat eu.

   Domnișoara Prescott se abținu cu greu să mărturisească faptul că nu o interesa câtuși de puțin unde locuia Miss Marple. Știa că locuiește undeva la țară, în sudul Angliei.

   - O, înțeleg unde vreți să ajungeți, încuviință ea în grabă, și știu că nu poți fi niciodată suficient de precaut atunci când ești în străinătate.

   - Nu mă refeream chiar la asta, zise Miss Marple.

   Lui Miss Marple îi trecură prin minte niște gânduri ciudate.

   Putea băga mâna în foc, se întrebă ea, că domnișoara Prescott și reverendul Prescott sunt într-adevăr domnișoara Prescott și reverendul Prescott? Ei așa afirmau. Și nu exista nicio dovadă care să contrazică această afirmație. Era ușor, nu-i așa, să îți pui la gât un guler de preot, să te îmbraci corespunzător cu acest statut, să ai discursul corespunzător în cadrul conversațiilor. În cazul în care exista vreun motiv...

   Miss Marple cunoștea preoții din regiunea ei, însă reverendul Prescott era din nordul Angliei. Din Durham parcă. Nu se îndoia de identitatea lor, însă totul se reducea la a da crezare spuselor cuiva. Poate că trebuia să fie precaută din punctul acesta de vedere...

   Dădu meditativ din cap.

Capitolul 19

LA CE ESTE BUN UN PANTOF

   Reverendul Prescott se întoarse gâfâind de la malul mării (nu e ușor să te joci cu copiii!)

   Apoi el și sora lui se înapoiară la hotel, întrucât considerau că pe plajă era prea cald pentru ei.

   Pe când cei doi se îndepărtau, senora de Caspearo replică indignată:

   - Cum poate să fie prea cald pe o plajă? Este un nonsens - uitați-vă cu ce este îmbrăcată - e acoperită din cap până în picioare. Deși poate că este mai bine așa. Pielea ei este hidoasă, arată ca un pui jumulit.

   Miss Marple trase aer în piept. Acum sau niciodată trebuia să stea de vorbă cu senora de Caspearo. Din păcate, nu știa ce să zică. I se părea imposibil să găsească un subiect comun de discuție.

   - Aveți copii, senora? întrebă ea.

   - Am trei îngerași, zise senora de Caspearo, sărutându-și buricele degetelor.

   Miss Marple nu era sigură dacă acest lucru însemna că progeniturile senorei de Caspearo erau în Ceruri sau se referea la caracterul lor.

   Unul din domnii care o însoțeau pe senora de Caspearo spuse ceva în spaniolă, iar aceasta își lăsă capul pe spate și râse din toată inima, tare și melodios.

   - Ați înțeles ce a spus? o întrebă ea pe Miss Marple.

   - Din păcate, nu, se scuză Miss Marple.

   - E totuna. E un bărbat răutăcios.

   Urmă un schimb de replici în spaniolă, cu evidente accente de flirt.

   - Este scandalos, scandalos de-a dreptul, rosti senora de Caspearo, devenind brusc serioasă când reveni la limba engleză, că poliția nu ne permite să părăsim insula. Mă revolt, dau din picior, mă agit, însă răspunsul lor rămâne neschimbat: „Nu”. Știm cu toții cum se va sfârși: treptat, vom fi uciși cu toții.

   Garda ei de corp încercă s-o liniștească.

   - Credeți-mă, vă sun eu că această insulă aduce ghinion. Am știut de la bun început. Maiorul acela bătrân și urât putea să deoache. Vă amintiți? Era sașiu - aduce ghinion! Îmi făceam semnul crucii ori de câte ori se uita la mine, zise ea, făcându-și demonstrativ semnul crucii. Deși, ținând cont că era șasiu, nu știam niciodată când se uita la mine.

   - Avea un ochi de sticlă, explică Miss Marple. A avut un accident în tinerețe, am înțeles. Nu era vina lui.

   - Vă spun eu că era piază rea. Vă spun eu că putea să deoache.

   Își făcu din nou semnul crucii, potrivit ritualului romano-catolic.

   - Oricum, zise ea pe un ton vesel, acum e mort și nu trebuie să mă mai uit la el. Nu-mi place să mă uit la lucruri urâte.

   Era, se gândi Miss Marple, un epitaf cam crud pentru maiorul Palgrave.

   Pe plajă, puțin mai departe, Gregory Dyson ieșise din apă, iar Lucky se întorsese cu fața la mare. Evelyn se uita la Lucky cu o expresie care-i dădu lui Miss Marple fiori pe șira spinării.

   „Nu se poate să-mi fie frig pe căldura asta”, își spuse ea. Cum era vorba aceea: „A trecut moartea pe lângă mine”.

   Se ridică și se îndreptă spre bungalow-ul ei.

   În drum spre casă, se întâlni cu domnul Rafiel și cu Esther Walters care se duceau la plajă. Domul Rafiel îi făcu cu ochiul. Miss Marple nu îi răspunse, ci îi aruncă o privire dezaprobatoare.

   Intră în bungalow și se întinse pe pat. Era îngrijorată și se simțea bătrână și neputincioasă.

   Era convinsă că nu avea timp de pierdut... nu era timp... se făcea târziu...

   Soarele apunea - soarele - nu trebuie să te uiți niciodată la soare decât printr-o lentilă fumurie. Oare unde era bucata de geam fumuriu pe care i-o dăruise cineva? Nu, nu va avea nevoie de ea. O umbră se așezase în dreptul soarelui.

   O umbră. Umbra lui Evelyn Hillingdon. Nu, nu era Evelyn Hillingdon. Umbra - cum era oare citatul? - „Umbra din Valea Morții”. Asta era.

   Pleoapele i se ridicară: adormise. Însă fusese o umbră în dreptul ei - cineva care se uitase la ea pe geam.

   Umbra se depărta, iar Miss Marple văzu cine fusese: Jackson.

   „Ce impertinență să te uiți în casa cuiva în felul acesta!” se gândi ea. „La fel ca Jonas Parry.”

   Apoi se întrebă de ce Jackson se uitase pe fereastra dormitorului ei. Ca să vadă dacă se afla acolo? Sau ca să vadă dacă era acolo și dacă dormea?

   Se ridică, se duse la baie și se uită cu atenție pe fereastră.

   Arthur Jackson stătea în fața ușii bungalow-lui de alături. Lângă bungalow-ul domnului Rafiel. Văzu că se uită grăbit în jur și apoi se strecură înăuntru.

   Interesant, își zise Miss Marple. De ce a trebuit să se uite în jur în felul acela secretos? Nimic n-ar fi fost mai normal decât să intre în bungalow-ul domnului Rafiel, unde avea el însuși o cameră. Intra și ieșea din bungalow aproape tot timpul, cu diverse treburi.

   Atunci de ce privise atât de vinovat și secretos în jur?

   „Există o singură explicație”, își răspunse Miss Marple. „Voia să se asigure că nu îl vedea nimeni intrând în casă în acel moment, din cauza a ceea ce avea să facă înăuntru.”

   Toată lumea era, desigur, pe plajă la această oră. În afară de cei care plecaseră în excursii.

   În aproximativ 20 de minute, Jackson se va întoarce pe plajă deoarece, conform programului său, trebuia să-l ajute pe domnul Rafiel să facă baie în mare. Dacă ar fi dorit să facă ceva fără să fie observat, acum era moment. Se asigurase că Miss Marple dormea și că nu era nimeni în jur care să-i observe mișcările.

   Așezată pe pat, Miss Marple își scoase sandalele și își puse o pereche de papuci. Dădu nemulțumită din cap, își dădu jos papucii, scotoci prin geamantan până găsi o pereche de pantofi; unul dintre ei avea un toc stricat din cauză că și-l prinsese de curând într-un cârlig la ușă. Nu arăta prea bine, iar Miss Marple îl strică de-a binelea încercând să-l repare cu o pilă de unghii.

   Apoi ieși din casă cu mare cu mare grijă, în ciorapi.

   Cu precauția cu care vânătorul se apropie de o ceată de antilope, Miss Marple înconjură bungalow-ul domnului Rafiel. Cu grijă, reuși să ajungă la colțul casei. Își puse unul din pantofii pe care îi luase cu ea, rupse de tot tocul celuilalt, se așeză în genunchi, cu fața în jos, sub fereastră.

   Dacă Jackson ar auzi ceva și ar ieși să se uite pe fereastră, n-ar fi văzut decât o bătrână care căzuse din cauză că i se rupsese tocul de la pantof. Dar Jackson nu auzise nimic.

   Foarte, foarte discret, Miss Marple înălță capul. Ferestrele bungalow-ului era joase. Ca un adevărat detectiv, privi înăuntru...

   Jackson stătea în genunchi în fața unei serviete. Capacul servietei era deschis, iar Miss Marple văzu că era o geantă diplomat compartimentată, plină de diverse documente, puse pe categorii. Jackson se uita printre hârtii și scoate din când în când câte un act din plic.

   Miss Marple nu zăbovi prea mult în postul ei de observație. Nu dorea decât să afle ce anume făcea Jackson. Acum știa. Jackson își băga nasul unde nu-i fierbea oala.

   Nu aveam cum să știe dacă Jackson căuta ceva sau doar își satisfăcea curiozitatea. Însă îi confirma credința că Arthur Jackson și Jonas Parry, deși nu semănau la față, aveau puternice trăsături comune.

   Trebuia să se retragă.

   Se lăsă în jos cu foarte mare grijă și se târî de-a lungul stratului de flori până când ieși din raza vizuală a ferestrei. Se întoarse în bungalow-ul ei și puse bine pantoful cu tocul rupt. Îl privi cu afecțiune. Erau obiecte pe care le mai putea folosi și cu altă ocazie.

   Își încălță din nou sandalele, apoi porni gânditoare spre plajă.

   Prinzând momentul când Esther Walters era în apă, Miss Marple se așeză pe scaunul acesteia.

   Greg și Lucky râdeau și vorbeau tare cu senora Caspearo, făcând mult zgomot.

   Miss Marple vorbi foarte încet, aproape șoptit, fără să se uite la domnul Rafiel.

   - Știți că Jackson cotrobăie prin lucrurile dumneavoastră?

   - Nu mă miră, zise domnul Rafiel. L-ați prins asupra faptului?

   - Am reușit să-l urmăresc pe fereastră. Deschisese una dintre serviete și se uita prin hârtiile dumneavoastră.

   - Probabil că a pus cumva mâna pe cheie. E un tip plin de idei. Cu toate astea, va fi dezamăgit. Nimic din ce poate lua de acolo nu-l va ajuta cu ceva.

   - Vine pe plajă, zise Miss Marple uitându-se spre hotel.

   - E timpul penibilei băi în mare.

   Apoi adăugă foarte încet:

   - În ceea ce vă privește, încercați să nu fiți prea întreprinzătoare. Nu ne dorim ca următoarea înmormântare la care asistăm să fie a dumneavoastră. Nu uitați ce vârstă aveți și fiți grijulie. Nu uitați că e cineva pe aici care nu are prea multe scrupule.

Capitolul 20

ALARMĂ ÎN MIEZ DE NOAPTE

I

   Se însera - luminile se aprinseră pe terasă - formația cânta, oamenii cinau, vorbeau și râdeau, deși mai puțin tare și cu mai puțină tragere de inimă decât o făcuseră în urmă cu o zi-două.

   Însă dansul se sfârși curând. Oamenii căscau și se duseră la culcare. Luminile se stinseră. Le așternură liniștea și întunericul. Golden Palm Tree se cufundă în somn.

   - Evelyn, Evelyn, se auzi o șoaptă disperată.

   Evelyn tresări în somn.

   - Evelyn, trezește-te, te rog!

   Evelyn Hillingdon se ridică brusc. Tim Kendal era în prag. Evelyn se uită uimită la el.

   - Evelyn, poți veni cu mine, te rog? E vorba de Molly. Este bolnavă. Nu știu ce s-a întâmplat cu ea. Cred că a luat ceva.

   Evelyn se ridică rapid.

   - În regulă, Tim. Vin imediat. Du-te la ea. Vin și eu imediat.

   Tim Kendal se făcu nevăzut.

   Evelyn se ridică din pat, își aruncă pe ea un capot și se uită spre celălalt pat. Soțul ei nu se trezise. Stătea întinse cu spatele la ea și respira liniștit. Evelyn ezită puțin, apoi decise să nu-l trezească.

   Ieși din cameră și se îndreptă în grabă spre clădirea principală, trecu pe lângă ea, apoi se îndreptă spre bungalow-ul lui Kendal. Îl prinse din urmă pe Tim chiar înainte ca acesta să intre în casă.

   Molly stătea în pat. Avea ochii închiși și nu respira normal.

   Evelyn se aplecă asupra ei, îi ridică pleoapele, îi luă pulsul, apoi se uită pe noptiera de lângă pat. Acolo se afla un pahar folosit. Lângă el era un flacon gol de medicamente. Îl ridică să se uite la el.

   - Acestea erau somniferele ei, explică Tim, însă flaconul era pe jumătate plin ieri sau alaltăieri. Cred că a luat o mulțime.

   - Du-te și adu-l pe doctorul Graham, ceru Evelyn, iar, în drum, trezește-ți angajații și spune-le să prepare o cafea tare. Cea mai tare pe care o pot prepara. Grăbește-te!

   Tim plecă în grabă mare. În prag se ciocni cu Edward Hillingdon.

   - O, scuze, Edward.

   - Ce se întâmplă aici? întrebă Hillingdon. Despre ce e vorba?

   - E vorba de Molly. Evelyn e cu ea acum. Trebuie să-l aduc de urgență pe doctor. Cred că ar fi trebuit să mă duc mai întâi după el, dar nu știam ce să fac și m-am gândit că Evelyn va ști cum să mă ajute. Lui Molly nu i-ar fi plăcut dacă aș fi adus un doctor în cazul în care nu era necesar.

   Apoi plecă în fugă. Edward Hillingdon se uită după el, apoi intră în dormitor.

   - Ce se întâmplă? zise el. E grav?

   - O, iată-te1 Chiar mă întrebat dacă te-ai trezit și tu. Prostuța asta a luat niște somnifere.

   - E grav?

   - Nu se poate spune până nu aflăm câte a luat. Nu cred că este prea grav dacă acționăm la timp. Am trimis după cafea. Dacă reușim să-i turnăm puțină pe gât...

   - Dar de ce ar face așa ceva? Doar nu crezi că...

   Edward nu-și termină propoziția.

   - Ce să nu cred? întrebă Evelyn.

   - Doar nu crezi că s-a întâmplat din cauza anchetei - din cauza poliției și tot restul?

   - E posibil, bineînțeles. Un asemenea lucru ar putea avea consecințe nefericite asupra oamenilor anxioși.

   - Molly nu mi s-a părut a fi o persoană anxioasă.

   - E greu să te pronunți în astfel de cazuri, zise Evelyn. Uneori oamenii de la care nu te aștepți își pierd cumpătul.

   - Da, îmi amintesc, spuse el, apoi se opri din nou.

   - Adevărul este, continuă Evelyn, că nu știm niciodată nimic despre ceilalți. Nici măcar despre oamenii apropiați nouă, adăugă ea.

   - Nu cumva mergi cam departe, Evelyn - că exagerezi?

   - Să nu crezi asta. Când te gândești la oameni, tot ce știi despre ei este imaginea pe care ți-ai făcut-o despre ei.

   - Eu te cunosc pe tine, Evelyn, afirmă Edward Hillingdon încet.

   - Doar crezi că mă cunoști.

   - Nu, sunt sigur. Și tu mă cunoști pe mine, adăugă el.

   Evelyn se uită la el, apoi se întoarse spre pat. O luă pe Molly de umeri și o scutură.

   - Trebuie să facem ceva, dar cred că ar fi mai bine să-l așteptăm pe doctorul Graham. O, cred că vine.

II

   - O să-și revină acum.

   Doctorul Graham se depărtă, își șterse fruntea cu batista și răsuflă ușurat.

   - Credeți că-și va reveni, doctore? întrebă Tim neliniștit.

   - Da, da. Am acționat la timp. Oricum, probabil că nu a luat o doză letală. În vreo două zile se va reface complet, însă se va simți destul de rău o zi-două. Apropo, cine i-a prescris medicamentele astea? întrebă el, ridicând flaconul gol.

   - Un doctor din New York. Avea probleme cu somnul.

   - Ei bine, știu cu câtă lejeritate se prescriu aceste medicamente în zilele noastre. Nimeni nu le mai spune tinerelor care nu pot dormi să numere oi, să mănânce un biscuit sau să scrie câteva scrisori, apoi să se ducă la culcare. În ziua de azi toată lumea caută remedii imediate. Câteodată mi se pare mare păcat să le prescriem așa ceva. Trebuie să te obișnuiești să faci față vicisitudinilor vieții. Ca atunci când îi dai suzeta unui copil ca să-l faci să nu mai plângă. Nu poți să faci asta toată viața, zise el chicotind. Pun pariu că, dacă ați întreba-o pe Miss Marple ce face când are insomnii, v-ar răspunde că numără oi care sar peste un gard.

   Se întoarse din nou spre patul în care tremura Molly. Acum avea ochii deschiși. Se uita la ei indiferentă, fără a da semne că-i recunoaște.

   Doctorul Graham o luă de mână.

   - Ei, draga mea, ce ți-ai făcut?

   Molly clipi, dar nu răspunse.

   - De ce ai făcut-o, Molly, de ce? Spune-mi de ce? o întrebă Tim luând-o de cealaltă mână.

   Ochii ei rămaseră nemișcați. Păreau fixați asupra lui Evelyn Hillingdon. Păreau oarecum întrebători, dar era greu de spus.

   Evelyn vorbi ca și cum ar fi răspuns la acea întrebare:

   - Tim a venit și m-a trezit, îi zise ea.

   Privirea ei se îndreptă spre Tim, apoi se mută la doctorul Graham.

   - O să te faci bine, o asigură doctorul Graham. Dar să nu mai faci niciodată așa ceva.

   - N-a vrut s-o facă, rosti Tim încet. Sunt sigur că nu a vrut s-o facă. Voia doar să se odihnească, Probabil că pastilele nu și-au făcut efectul de la început, apoi a luat mai multe. Nu-i așa, Molly?

   Molly negă cu o mișcare slabă a capului.

   - Vrei să spui că ai făcut-o intenționat? o întrebă Tim.

   - Da, zise Molly.

   - Dar de ce, Molly?

   - De frică, răspunse ea clipind.

   Vorbise atât de încet, încât abia o auziră.

   - De frică? De cine ți-e frică?

   Însă Molly închise din nou ochii.

   - Mai bine am lăsa-o să se odihnească, zise doctorul Graham.

   Însă Tim nu se mulțumi cu atât.

   - De ce îți era teamă? De poliție? Pentru că te-au interogat? Nici nu mă miră. Oricine s-ar fi speriat. Dar așa acționează ei, nimic mai mult. Nimeni n-a crezut niciun moment că...

   Tim se opri.

   Doctorul Graham îi făcu semn să nu mai continue.

   - Vreau să dorm, zise Molly.

   - E cel mai bine pentru tine, fu de acord doctorul Graham.

   Apoi se îndreptă spre ușă, iar ceilalți îl însoțiră.

   - Se va odihni, zise Graham.

   - Aș putea să fac ceva pentru ea? întrebă Tim.

   Avea obișnuitul aer de om neliniștit.

   - Mai rămân dacă vrei, se oferi Evelyn amabilă.

   - O, nu. Nu e cazul, zise Tim.

   Evelyn se întoarse lângă pat.

   - Vrei să stau cu tine, Molly?

   Molly deschise din nou ochii.

   - Nu. Doar Tim, răspunse ea după o scurtă pauză.

   Tim se întoarse și se așeză pe marginea patului.

   - Sunt aici, Molly, șopti el luând-o de mână. Culcă-te, Voi fi lângă tine.

   Molly oftă, apoi închise ochii.

   Doctorul se opri în fața bungalow-ului, iar soții Hillingdon se opriră și ei.

   - Sunteți sigur că nu e nevoie să fac nimic pentru ea? întrebă Evelyn.

   - Nu, mulțumim, doamnă Hillingdon. Îi este bine cu soțul ei. Însă mâine - la urma urmei, el trebuie să se ocupe de hotel - cred că ar trebui să stea cineva cu ea.

   - Credeți că s-ar putea să mai încerce? întrebă Hillingdon.

   Doctorul Graham își frecă fruntea supărat.

   - Nu se știe niciodată în astfel de cazuri. De fapt, cel mai sigur este că nu va mai încerca. Așa cum ați văzut cu ochii dumneavoastră, tratamentul de recuperare este foarte neplăcut. Dar bineînțeles că nimeni nu poate fi absolut sigur de nimic. S-ar putea să mai aibă și alte somnifere ascunse pe undeva.

   - Nu m-aș fi gândit niciodată că o fată ca Molly s-ar putea sinucide, zise Hillingdon.

   Graham replică aspru:

   - Nu oamenii care spun că se vor sinucide, care amenință că o facă, ajuns s-o și facă. În felul acesta, dramatizează și scapă de tensiunea care îi apasă.

   - Molly părea întotdeauna o fată veselă. Cred că ar fi bine să... ezită Evelyn, că ar trebui să vă spun ceva, doctore Graham.

   Apoi îi povesti discuția pe care o purtase cu Molly pe plajă, chiar în noaptea în care fusese ucisă Victoria.
   Fața lui Graham devenise foarte gravă când Evelyn termină de vorbit.

   - Mă bucur că mi-ați spus, doamnă Hillingdon. Sunt semne foarte clare că problema e serioasă. Da. Voi avea o discuție cu soțul ei mâine-dimineață.

III

   - Vreau să vorbesc cu tine foarte serios, Kendal. Despre soția ta.

   Se aflau în biroul lui Tim. Evelyn se dusese să aibă grijă de Molly, iar Lucky promisese că va merge și ea mai târziu, „s-o vrăjească” pe bolnavă, după cum se exprimase ea. Și Miss Marple își oferise serviciile.

   Sărmanul Timm era sfâșiat între responsabilitățile de la hotel și starea precară a soției sale.

   - Nu înțeleg, zise Tim. N-o mai înțeleg pe Molly. S-a schimbat. E de neconceput cât de schimbată este.

   - Am înțeles că avea coșmaruri.

   - Da. Da, se plângea de asta destul de mult.

   - De cât timp?

   - O, nu știu exact. Cam de când... cred că de vreo lună, poate chiar mai mult. Ea, adică noi, credeam că sunt doar niște urâte.

   - Da, da, înțeleg foarte bine. Dar cel mai îngrijorător este faptul că se teme de cineva. S-a plâns și de acest lucru?

   - Da. A zis de vreo două ori că o urmărește cineva.

   - O, că o spionează?

   - Da, chiar așa s-a exprimat și ea. Zicea că erau dușmanii ei și că au venit după ea până aici.

   - Avea dușmani, domnule Kendal?

   - Nu. Bineînțeles că nu avea.

   - Nu s-a certat cu nimeni în Anglia, înainte de căsătorie?

   - O, nu, nimic de felul acesta. Este adevărat că nu se înțelegea prea bine cu familia ei, dar nimic mai mult. Mama ei era o femeie excentrică și era greu să trăiești cu ea, însă...

   - Au existat cazuri de instabilitate psihică la ea în familie?

  Iritat, Tim deschise gura să răspundă, însă o închise la loc. Împinse un stilou pe biroul din fața lui.

   - Trebuie să insist asupra faptului că ar fi cel mai bine dacă mi-ai spune, în cazul în care răspunsul este da, îl încurajă doctorul.

   - Păi, da, așa cred. Nimic serios, dar cred că are o mătușă puțin cam scrântită la minte. Dar nu înseamnă nimic. Adică... se întâmplă în aproape toate familiile.

   - O, da, e adevărat. Nu vreau să mă sperii, însă s-ar putea să aibă o predispoziție de a... ei bine, de a face depresie sau de a-și imagina lucruri, ca reacție la stres.

   - Nu știu prea multe despre familia ei, zise Tim. La urma urmei, oamenii nu se apucă să-și povestească istoria întregii familii, nu-i așa?

   - Nu, așa este. Nu a avut vreun fost prieten, n-a fost logodită cu nimeni, cineva care a amenințat-o din gelozie? Lucruri de acest fel.

   - Nu știu. Nu cred. Molly a fost logodită cu alt bărbat înaintea mea. Părinții ei au fost împotriva acestei relații, din câte am înțeles, și cred că a stat cu acel individ mai degrabă doar ca să le facă în ciudă părinților ei, zise el zâmbind forțat. Știți cum sunt tinerii! Cu cât ți se interzice ceva, cu atât te ții mai tare de el, indiferent despre ce ar fi vorba.

   - A, da, se întâmplă deseori așa ceva, zise doctorul zâmbind la rândul lui. N-ar trebui ca părinții să-și manifeste direct nemulțumirea în legătură cu prietenii mai puțin potriviți. De obicei se despart de ei în mod natural. Acest bărbat, indiferent cine o fi fost, a amenințat-o vreodată pe Molly?

   - Nu, sunt sigur că nu. Mi-ar fi spus. Ea însăși mi-a spus că a fost o nebunie de adolescență, în care a persistat mai ales pentru că individul avea o reputație atât de proastă.

   - Da, nu pare serios. Acum, altceva - se pare că soția dumitale are niște momente de amnezie. Scurte perioade în care nu știe ce a făcut. Știai de asta, Tim?

   - Nu, rosti Tim rar. Nu, nu știam. Nu mi-a spus niciodată. Acum, că mi-ați spus, trebuie să rescunosc că uneori este mai absentă și... Da, zise el după o pauză de gândire, așa se explică totul. Nu înțelegeam de uita cele mai mărunte lucruri sau nu știa ce moment al zilei era. Am crezut că este doar neatentă.

   - Și toate aceste lucruri culminează cu ceea ce s-a întâmplat acum. Te sfătuiesc cu tărie, Tim, să o duci să o consulte un specialist.

   Tim se înroși enervat.

   - Vreți să spuneți un psihiatru, bănuiesc.

   - Ei, acum nu te supăra din cauza unei etichete. Un neurlog, un spiholog, cineva specializat în ceea ce oamenii obișnuiți numesc depresii. Știu pe cineva bun în Kingston. Sau vă puteți duce la New York, desigur. Crizele soției dumitale au o cauză. Ceva despre care nici ea nu știe, probabil. Apelează la un specialist, Tim. Apelează la un specialist cât ai urând posibil. Îl bătu pe umăr pe tânăr, apoi se ridică. Nu trebuie să îți faci griji. Soția dumitale are prieteni buni și vom fi cu toții cu ochii pe ea.

   - Nu va mai încerca... nu credeți că va încerca din nou să se sinucidă?

   - Puțin probabil, afirmă doctorul Graham.

   - Nu puteți fi sigur de asta, zise Tim.

   - Nu putem fi siguri niciodată, recunoscu doctorul Graham. Acesta este unul dintre lucrurile pe care le înveți în profesia mea. Nu e îngrijora prea tare, îl sfătui el așezând din nou o mână pe umărul lui Tim.

   - Ușor de zis, zise Tim în timp ce doctorul ieșea pe ușă. Din ce crede că sunt făcut?

Capitolul 21

PĂREREA LUI JACKSON DESPRE COSMETICE

   - Sunteți sigură că nu vă deranjează, Miss Marple? întrebă Evelyn Hillingdon.

   - Nu, deloc, draga mea, răspunse Miss Marple. Sunt bucuroasă că pot să vă fiu de folos. La vârsta ea ajungi să te simți inutil pe lume. Mai ales când mă aflu într-un loc ca acesta, unde nu am nimic de făcut decât să mă auz. Nu, aș fi încântată să am grijă de Molly. Mergeți în expediție. Pelican Point, nu-i așa?

   - Da, zise Evelyn. Și mie, și lui Edward ne plac expedițiile. Nu mă plictisesc niciodată să urmăresc păsările coborând din înaltul cerului și prinzând peștii din zbor. Tim este cu Molly acum. Însă are multe lucruri de făcut și nu-i place s-o știe singură.

   - Are dreptate, zise Miss Marple. Nici eu n-aș lăsa-o singură, dacă aș fi în locul ei. Nu se știe niciodată ce se poate întâmpla cu cineva care a încercat să facă așa ceva. Ei bine, du-te, draga mea.

   Evelyn se alătură micului grup de prieteni care o așteptau. Soțul ei, familia Dyson și alți trei sau patru cunoscuți.

   Miss Marple verifică dacă avea tot ce-i trebuia în geanta de lucru, văzu că nu-i lipsea nimic, apoi porni spre bungalow-ul soților Kendal.

   Chiar când intra în pridvor, auzi vocea lui Tim prin fereastra fanțuzească pe jumătate deschisă.

   - Ce bine ar fi dacă mi-ai spune de ce ai făcut-o, Molly! Ce anume te-a determinat s-o faci? Te-am deranjat cu ceva? Trebuie să existe un motiv. Numai dacă ai putea să mi-l spui tu!

   Miss Marple se opri. Molly nu răspunse imediat. Avea vocea neutră și obosită.

   - Nu știu, Tim, chiar nu știu. Presupun că m-a apucat din senin.

   Miss Marple bătu în ușa de sticlă, apoi intră.

   - O, ați venit, Miss Marple. Ce drăguț din partea dumneavoastră!

   - Nu e nicio problemă, răspunse Miss Marple. Sunt bucuroasă că pot să vă fiu de folos. Mă pot așeza pe acest scaun? Arăți mult mai bine, Molly. Mă bucur că îți revii.

   - Mă simt bine, zise Molly. Chiar foarte bine. Doar că... sunt cam somnoroasă.

   - N-o să vorbesc, promise Miss Marple. Întinde-te și odihnește-te. Eu o să tricotez aici, lângă tine.

   Tim Kendal îi aruncă o privire plină de recunoștință, apoi ieși din cameră. Miss Marple se așeză confortabil pe scaun.

   Molly era întinsă pe partea stângă. Părea pe jumătate amețită, pe jumătate epuizată. Zise cu o voce nu mai tare decât o șoaptă:

   - Sunteți foarte amabilă, Miss Marple. Eu cred că... o să mă culc.

   Se întoarse pe pernă și închise ochii. Respirația îi deveni mai regulată, deși era departe de a fi normală.

   Experiența ei în îngrijirea bolnavilor o făcu pe Miss Marple ca, aproape automat, să netezească cearșaful și să-l aranjeze sub saltea. În acel moment simți un obiect dreptunghiular sub saltea. Surprinsă de descoperire, îl apucă și îl trase afară. Era o carte.

   Miss Marple aruncă o privire spre tânăra din pat, însă aceasta zăcea inertă. Era evident că doarme. Miss Marple deschise cartea. Era o carte despre boli nervoase. Se deschise singură la o pagină care descria simptomele maniei persecuției și diferite manifestări ale schizofreniei și ale altor afecțiuni colaterale.

   Nu era tocmai o carte științifică, ci una care putea fi ușor înțeleasă de oamenii obișnuiți.

   Fața lui Miss Marple devenea din ce în ce mai gravă, pe măsură ce citea. După un minut-două închise cartea și căzu pe gânduri. Apoi se aplecă în față și puse cartea la loc, sub saltea.

   Clătină din cap cu uimire. Făcu câțiva pași spre fereastră, apoi se uită peste umăr. Ochii lui Molly erau larg deschiși, dar când Miss Marple se întoarse, ochii se închiseră la loc. Oare Molly era într-adevăr adormită sau se prefăcea?

   Poate credea că, dacă îi arată lui Miss Marple că e trează, aceasta va începe să vorbească. Da, probabil că asta era. Oare citise în privirea lui Molly o șiretenie oarecum dezagreabilă? Nu-ți puteai da seama, se gândi Miss Marple.

   Se hotărî să încerce să vorbească cu doctorul Graham de îndată ce va avea ocazia.

   Se întoarse la scaunul de lângă pat. După câteva minute decise că Molly dormea. Nimeni n-ar fi putut sta atât de nemișcat, n-ar fi putut respira atât de liniștit. Miss Marple se ridică din nou. Purta papuci de gumă în acea zi. Nu erau prea eleganți, însă erau foarte potriviți cu clima și foarte confortabili și lejeri.

   Se plimbă agale prin cameră, oprindu-se la fiecare din cele două ferestre care dădeau în câte o direcție.

   Hotelul era cufundat în tăcere și părea părăsit.

   Miss Marple se întoarse lângă pat și ezită dacă să se așeze sau nu, când i se păru că aude un zgomot slab afară. Asemenea sunetului unor pași pe verandă.

   Șovăi un moment, apoi se duse la fereastră, o deschide puțin, ieși pe terasă, apoi întoarse capul spre cameră, spunând:

   - Mă întorc imediat, draga mea, mă duc până în bungalow-ul meu să văd dacă nu cumva mi-am uitat un șablon acolo. Eram sigură că îl am cu mine. O să fii în regulă cât sunt eu plecată, nu-i așa?

   Apoi, întorcând capul, zise:

   - A adormit, biata copilă. Odihna o să-i facă bine.

   Merse încet de-a lungul terasei, coborî scările, apoi o porni spre alee. Trecând pe lângă un gard verde, oricine ar fi putut-o vedea pe Miss Marple ocolind un strat de flori, dând ocol bungalow-ului, apoi intrând în el pe a doua ușă.

   Aceasta dădea spre o cămăruță pe care Tim o folosea pe post de birou neoficial, iar din aceasta se putea ajunge în salon.

   Acolo draperiile groase erau trase pe jumătate pentru a păstra răcoarea în cameră. Miss Marple se ascunse în spatele uneia dintre ele. Apoi se puse pe așteptat. De la fereastra lângă care se afla avea o vedere bună asupra intrării în camera lui Molly.

   Abia după câteva minute, 4 sau 5, văzu ceva.

   Silueta impecabilă a lui Jackson în uniformă albă se ivi pe treptele terasei. Se opri puțin, apoi bătu ușor în ușa întredeschisă.

   De unde se afla, Miss Marple nu auzi niciun răspuns. Jackson se uită în jurul lui, apoi se strecură în cameră. Miss Marple se duse spre ușa care dădea spre baie. Nu știa ce să mai creadă. Reflectă puțin, apoi intră în baie pe ușa dinspre salon.

   Jackson, care examina obiectele de lângă chiuvetă, tresări. Fusese luat prin surprindere, ceea ce nu era deloc de mirare.

   - O, zise el. Eu... eu nu...

   - Domnule Jackson! exclamă Miss Marple surprinsă.

   - Mă gândeam eu că veți fi pe aici pe undeva, zise Jackson.

   - Doreați ceva? întrebă Miss Marple.

   - De fapt, recunoscu Jackson, voiam să văd ce cremă de față folosește doamna Kendal.

   Miss Marple observă că Jackson chiar ținea în mână o cutie de cremă de față.

   - Miroase frumos, zise el apropiind-o de nas. E marfă de calitate. Cele mai ieftine nu se potrivesc oricărui tip de ten. Pot produce iritații. La fel e și cu pudrele.

   - Pari să te pricepi la astfel de lucruri, zise Miss Marple.

   - Am lucrat un timp în industria farmaceutică, răspunse Jackson. Așa am ajuns să învăț o mulțime de lucruri despre cosmetice. Pui o chestie într-o cutie frumoasă, o vinzi scump și e uimitor ce bine prinde la femei.

   - De aceea ai...? se opri Miss Marple în mod intenționat.

   - Ei bine, nu. Nu am venit aici să vorbesc despre cosmetice, încuviință Jackson.

   „N-ai avut prea mult timp la dispoziție ca să fabrici o minciună” își spuse Miss Marple. „Ia să vedem ce explicație ești în stare să dai.”

   - De fapt, începu Jackson, doamna Walters i-a împrumutat rujul doamnei Kendal acum câteva zile. Iar eu am venit să i-l iau. Am bătut la ușă și, când am văzut că doamna Kendal doarmei, m-am gândit că aș putea intra în baie să-l caut.

   - Înțeleg, zise Miss Marple. Și l-ai găsit?

   Jackson scutură din cap.

   - Probabil e într-una din gențile ei, zise el relaxat. Nu contează. Doamna Walters nu ține morțiș să-l recupereze. A zis doar în treacăt că l-ar dori înapoi.

   Apoi continuă, după ce inspectă cu atenție polița de lângă oglindă:

   - Nu are prea multe, nu-i așa? Ei, oricum, n-are nevoie de prea multe la vârsta ei. În plus, o ajută și natura, are o piele frumoasă.

   - Cred că nu vă uitați la femei ca un om obișnuit, afirmă Miss Marple zâmbind larg.

   - Aveți dreptate, cred că anumite profesii îți schimbă perspectiva.

   - Știi multe despre medicamente?

   - O, da. Am lucrat în branșă și m-am familiarizat cu ele. După părerea mea, sunt prea multe medicamente în ziua de azi. Prea multe tranchilizante, prea multe vitamine și pilule-minune. E în regulă dacă sunt luate la recomandarea doctorului, însă o mulțime pot fi cumpărate fără rețetă. Unele pot fi chiar foarte periculoase.

   - Nu mă îndoiesc, zise Miss Marple. Da, așa cred.

   - Au fel de fel de efecte secundare, știți? De multe ori accesele ocazionale de isterie ale adolescenților nu au cauze naturale. Copiii au luat diverse chestii. O, nu e nimic nou în asta! Se știe de ani de zile. În Orient, de exemplu - nu că aș fi fost vreodată acolo - se întâmplau tot felul de ciudățenii. Ați fi surprinsă să aflați ce le dădeau femeile soților lor. În India, bunăoară, pe vremea când bătrânii se căsătoreau cu femei tinere. O tânără soție nu dorea să scape de bătrânul ei soț pentru că nu voia să fie arsă pe rug la înmormântarea lui sau, dacă nu era arsă, nu dorea să fie tratată ca o paria de către familia. Nu era mare scofală să fii văduvă în India acelor timpuri. Însă reușea să își țină soțul în viață, cu medicamente, îl transforma în semiimbecil, îi provoca halucinații, îl ducea mai mult sau mai puțin în pragul nebuniei. Da, o mulțime de lucruri necurate, zise el scuturând din cap. Ca să nu mai zic de vrăjitoare, continuă el. Se cunosc o mulțime de lucruri interesante despre vrăjitoare. De ce se confesau întotdeauna, de ce erau atât de repede dispuse să recunoască fatul că sunt vrăjitoare și că zboară pe coada de mătură în noaptea de Sabat?

   - Pentru că erau torturate, răspunse Miss Marple.

   - Nu întotdeauna, o contrazise Jackson. O, da, torturii i se datorează majoritatea mărturisirilor, însă unele o făceau până să ajungă acolo. Cele mai multe se lădau cu asta. Ei bine, se frecau pe corp cu ulei - se miruiau, cum ziceau ele. Unele preparate cosmetice - mătrăguna, atropina - dacă sunt date pe corp, produc halucinații, ai impresia că levitezi sau că zbori. Bietele suflete nefericite credeau că li se întâmpla de-adevăratelea. Uitați-vă și la asiatici - la popoarele medievale, din Siria și Liban, ceva de genul ăsta. Se hrăneau cu marijuana, aveau iluzia paradisului și a iadului, a eternității. Li se spunea că asta îi așteaptă după moarte, însă, pentru a-l obține, trebuiau să aducă o jertfă umană. Nu vreau să par atotștiutor, însă chiar așa se întâmpla.

   - Ce se întâmplă, zise Miss Marple, este că oamenii sunt foarte creduli.

   - Da, ați putea să-i spuneți și așa.

   - Cred ceea ce li se spune, continuă Miss Marple. Da, într-adevăr, au tendința de a crede tot ce li se spune, adăugă ea, apoi întrebă tăios: Cine v-a spus poveștile acestea despre India și despre drogarea soților? Nu cumva maiorul Palgrave? adăugă ea.

   Jackson fu luat prin surprindere.

   - Păi... da. De fapt, da, el mi-a spus. Mi-a spus o mulțime de povești de acest fel. Bineînțeles că majoritatea se întâmplaseră cu mult înainte de a se fi născut el, însă părea că știe despre ce vorbește.

   - Maiorul Palgrave era convins că știe totul despre toate. Era deseori prolix în ceea ce povestea oamenilor, rosti Miss Marple dând gânditoare din cap. Avem o mulțiime de dileme în ceea ce privește persoana sa.

   În acel moment, se auzi un sunet din dormitor. Miss Marple își întoarse capul. O văzu pe Lucky Dyson chiar în fața ușii.

   - Eu... O! Nu știam că sunteți aici, Miss Marple.

   - M-am dus puțin la baie, se scuză Miss Marple, cu demnitate.

   Încă ascuns în baie, Jackson zâmbi.

   - Mă întrebam dacă n-ați vrea să stau eu puțin cu Molly, se oferi Lucky. Doarme, nu-i așa? întrebă ea arătând spre pat.

   - Așa cred, răspunse Miss Marple. Dar e în regulă. Du-te și distrează-te, draga mea. Am crezut că te-ai dus și tu în expediție.

   - Așa intenționam. Însă chiar la plecare, m-a apucat o durere atât de puternică de cap, încât am renunțat. Așa că m-am gândit să mă fac utilă.

   - Foarte drăguț din partea ta, spuse Miss Marple, reașezându-se și reluându-și lucrul de mână, însă mi-e foarte bine aici.

   Lucky ezită preț de câteva momente, apoi se întoarse și ieși din cameră.

   Miss Marple așteptă puțin, apoi intră tiptil în baie, însă Jackson plecase, fără îndoială pe cealaltă ușă. Miss Marple luă cutia cu cremă de față pe care o ținuse le în mână mai devreme și o strecură în buzunar.

Capitolul 22

UN BĂRBAT ÎN VIAȚA EI?

   Se dovedi că nu era chiar așa de ușr cum crezuse Miss Marple să ai o discuție cu doctorul Graham.

   Tim se întorsese să aibă grijă de Molly, iar Miss Marple îi promisese că îl va înlocui pe parcursul cinei, când prezența aestuia era necesară în sala de mese. El o asigurase că doamna Dyson era dispusă să o înlocuiască, ba chiar și doamna Hillingdon, însă Miss Marple îi spusese ferm că amândouă erau femei tinere și că le plăcea să se distreze, pe când ea se mulțumea să ia mai devreme o cină ușoară, în felul acesta împăcând pe toată lumea. Tim îi mulțumi încă o dată cu căldură.

   Plimbându-se fără un scop precis în jurul hotelului și pe aleea care lega diverse bungalow-uri, printre care și al doctorului Graham, Miss Marple încercă să plănuiască următoarea etapă a investigației ei.

   Avea o mulțime de idei confuze și contradictorii în minte, iar acest lucru nu-i plăcea deloc.

   Toată povestea începuse destul de clar. Maiorul Palgrave, cu regretabila lui capacitate de a spune povești și cu indiscreția sa, deranjase în mod evident pe cineva care-l auzise, iar rezultatul fusese că murise în următoarele 24 de ore. Nimic complicat în asta, se gândi Miss Marple.

   Dar după aceea, totul era complicat. Totul indica în prea multe direcții concomitent. Trebuia să admită că nu putea să creadă niciun cuvânt din câte auzise, că nu putea avea încredere în nimeni și că multe persoane cu care discutase semănau, din păcate, cu anumite persoane din St Mary Mead și acest lucru n-o ajuta să ajungă nicăieri.

   Se concentră asupra victimei. Cineva urma să fie ucis, iar ea avea din ce în ce mai conturat sentimentul că știa cine era criminalul. Fusese ceva. Ceva ce auzise? Observase? Văzuse?

   Ceva din ceea ce îi spusese cineva avea însemnătate pentru cazul de față. Joan Prescott? Joan Prescott spusese o mulțime de lucruri. Scandal? Bârfe? Oare ce anume îi spusese Joan Prescott?

   Gregory Dyson, Lucky - Miss Marple stărui în jurul lui Lucky. Lucky fusese implicată activ în moartea primei soții a lui Gregory Dyson - de acest lucru era convinsă datorită firii sale suspicioase. Totul conducea la ea.
   Oare victima predestinată în legătură cu care se îngijora era Gregory Dyson? Oare Lucky intenționa să își încerce norocul cu alt soț și din această cauză nu își dorea doar libertatea, ci și o moștenire frumușică pe care ar fi obținut-o dacă devenea văduva lui Gregory Dyson?

   - Pe bune acum! zise Miss Marple. Asta e doar o întâmplare. Sunt stupidă. Știu bine că sunt stupidă. Adevărul trebuie să fie foarte calr, dacă ar putea curăța cineva mizeria. Asta e problema, e prea multă mizerie.

   - Vorbiți singură? întrebă domnul Rafiel.

   Miss Marple tresări. Nu-i auzise când se apropiaseră. Era susținut de Esther Walters și cobora încet pe terasă dinspre bungalow-ul său.

   - Chiar nu v-am auzit venind, domnule Rafiel.

   - Vi se mișcau buzele. Ce s-a ales de urgența pe care o aveați?

   - Încă este o urgență, zise Miss Marple. Numai că mi-e imposibil să înțeleg ceva ce e cu siguranță clar ca lumina zilei.

   - Mă bucur că e chiar atât de simplu. Ei bine, dacă aveți nevoie de ajutor, puteți conta pe mine.

   Își întoarse capul când îl văzu pe Jackson apropiindu-se.

   - Iată-te, Jackson. Pe unde dracu` ai umblat? Nu ești niciodată în preajmă când am nevoie de tine.

   - Îmi pare rău, domnule Rafiel. Vă duc jos, pe terasă, domnule? întrebă el, strecurându-și umărul cu dexteritate sub brațul domnului Rafiel.

   - Mă poți duce la bar, răspunse domnul Rafiel. În regulă, Esther, poți merge să te schimbi în haine se reară. Ne vedem pe terasă în jumătate de oră.

   Apoi plecă însoțit de Jackson.

   Doamna Walters se prăbuși pe scaunul de lângă Miss Marple, frecându-și ușor mâna.

   - Deși nu pare greu, mi-a amorțit mâna, zise ea. Nu v-am văzut în această după-amiază, Miss Marple.

   - Așa este, am stat cu Molly Kendal, explică Miss Marple.

   - Dacă vreți să știți părerea mea, niciodată n-a dus-o prea rău, zise Esther Walters.

   Miss Marple ridică mirată din sprâncene. Tonul lui Esther Walters fusese în mod deliberat rece.

   - Vreți să spuneți că încercarea ei de suicid...

   - Nu cred că a încercat să se sinucidă, replică Esther Walters. Nu cred că a luat o supradoză de somnifere și sunt convinsă că doctorul Graham știe foarte bine acest lucru.

   - Mi-ați stârnit interesul, zise Miss Marple. Mă întreb ce anume vă face să spuneți asta.

   - Pentru că sunt aproapse sigură că așa stau lucrurile. O, e ceva ce se întâmplă deseori. Este o modalitate, presupun, de a atrage atenția, continuă Esther Walters.

   - „O să vă pară rău când voi muri?” cită Miss Marple.

   - Ceva de genul acesta, fu de acord Esther Walters, deși nu cred că acesta a fost motivul în cazul de față. Acesta este lucrul pe care-l faci când soțul tău nu-ți dă atenție, iar tu ții foarte mult la el.

   - Nu credeți că Molly Kendal ține la soțul ei?

   - Păi, zise Esther Walters, dumneavoastră credeți?

   Miss Marple reflectă asupra răspunsului.

   - Mai degrabă am pornit de la ideea că ține la el, zise ea. Poate că m-am înșelat, adăugă ea după o scurtă pauză.

   Eshter Walters zâmbi ambiguu în felul ei caracteristic.

   - Știți, am aflat câte ceva despre ea. Toată povestea.

   - De la domnișoara Prescott?

   - O, făcu Esther, de la câțiva oameni. Despre un bărbat din viața ei. Era foarte atașată de el. Însă familia ei era cu totul împotriva lui.

   - Da, zise Miss Marple, am auzit și eu asta.

   - Apoi s-a măritat cu Tim. Poate că ținea la el într-un fel. Însă celălalt bărbat nu a cedat. Chiar mă întreb dacă n-a venit după ea până aici.

   - Nu mai spuneți! Dar cine ar putea fi?

   - Nu am nici cea mai vagă idee, zise Esther. În plus, îmi imaginez că a fost extrem de precaut, în cazul în care a făcut-o.

   - Credeți că încă mai ține la celălalt bărbat?

   Esther ridică din umeri.

   - Îndrăznesc să spun că e soi rău, spuse ea, însă acesta este genul de om care știe să intre pe sub pielea unei femei și să nu mai iasă de acolo.

   - Nu ați aflat ce fel de om era, cu ce se ocupa, astfel de amănunta?

   Esther clătină din cap.

   - Nu. Oamenii lansează tot felul de ipoteze, însă nu te poți lua după astfel de lucruri. Poate că era căsătorit. Poate că de aceea nu-l plăcea familia ei sau poate că era într-adevăr soi rău. Poate că avea patima băuturii. Poate că avea probleme cu legea - nu știu. Dar încă mai ține la el. Sunt sigură de acest lucru.

   - Ați auzit ceva, ați văzut ceva? se hazardă Miss Marple.

   - Știu ce vorbesc! replică Esther cu vocea aspră și dură.

   - Aceste crime... începu Miss Marple.

   - Nu puteți să uitați de ele? zise Esther. L-ați amestecat și pe domnul Rafiel în povestea asta. Nu le puteți... pur și simplu ignora? Oricum n-o să mai aflați nimic, sunt sigură.

   Miss Marple se uită la ea.

   - Credeți că știți totul, nu-i așa? zise ea.

   - Da, cred că știu. Sunt aproape sigură.

   - Atunci nu credeți că ar trebui să spuneți ceea ce știți, să faceți ceva?

   - De ce ar trebui? La ce bun? N-aș putea dovedi nimic. Oricum, ce s-a întâmpla? În zilele noastre oamenii ies așa de repede de la închisoare! Spun că nu au fost în deplinătatea facultăților mintale. Stai câțiva ani la răcoare, apoi ești ca nou.

   - Să zicem că, dacă nu spuneți ceea ce știți, mai moare cineva...

   Esther scutură cu convingere din cap.

   - Nu se va întâmpla asta, zise ea.

   - Nu puteți fi sigură.

   - Sunt sigură. Și, oricum, nu văd cine anume...

   Se încruntă, apoi continuă:

   - Oricum, poate este într-adevăr vorba de iresponsabilitate. Poate că nu ai ce-i face - nu, dacă ești instabil psihic. O, nu știu! Cred că cel mai bine ar fi să plece cu acel bărbat, oricine ar fi el, iar după aceea vom putea da uitării toate cele întâmplate.

   Se uită la ceas și sări ca arsă.

   - Trebuie să mă duc să mă schimb.

   Miss Marple rămase așezată, privind în urma ei.

   Avea oare Esther motive să creadă că o femeie i-a ucis pe maiorul Palgrave și pe Victoria? Așa părea.

   - A, Miss Marple! Stați aici singură și nici măcar nu tricotați?

   Era însuși doctorul Graham, cel pe care îl căutase atât de mult fără succes! Și iată-l dornic să ia loc și să converseze cu ea.

   „Nu va sta mult” se gândi Miss Marple, „pentru că ține să se schimbe pentru cină și mănâncă, de obicei, destul de devreme”.

   Îi explică faptul că stătuse de veghe lângă patul lui Molly Kendal toată după-amiaza.

   - E incredibil ce repede și-a revenit.

   - Păi, zise doctorul Graham, nici nu e surprinzător. Știți, nu a luat o doză prea mare de somnifere.

   - O, am înțeles că a luat cam jumătate de cutie.

   Doctorul Graham zâmbi indulgent.

   - Nu, zise el, nu cred că a luat atât de multe. Îndrăznesc să spun că intenționa să le ia, însă s-a răzgândit în ultimul moment și le-a aruncat. Chiar atunci când zic că vor să se sinucidă, cei mai mulți oameni nu doresc de fapt să facă acest lucru. Până la urmă nu iau toată doza. Nu e întotdeauna un act conștient, ci mai degrabă o măsură de precauție din partea subconștientului.

   - O, bănuiesc că ar putea fi și un act contșeint. Adică să vrei ca lucrurile să arate ca și cum...

   - Da, tot ce se poate, zise doctorul Graham.

   - Dacă ea și Tim s-ar fi certat, de exemplu?

   - Ei nu se ceartă niciodată. Par foarte atenți unul cu celălalt. Deși cred că se poate întâmpla și să se certe. Da, cred că este în afara oricărui pericol acum. S-ar putea scula din pat să se apuce de treabă, ca de obicei.

   Zicând asta, doctorul se ridică, o salută cu o mișcare a capului, apoi plecă spre hotel.

   Prin mintea lui Miss Marple treceau tot felul de gânduri - cartea de sub salteaua lui Molly, felul în care Molly se prefăcuse că doarme...

   Apoi se întoarse la început - maiorul Palgrave. Ceva nu-i dădea pace. Ceva ce avea legătură cu maiorul... Ce păcat că nu-și amintea despre ce era vorba!

Capitolul 23

ULTIMA ZI

I

   „Iar seara și dimineața au fost ultima zi”, își zise Miss Marple.

   Apoi, ușor confuză, se îndreptă în scaunul ei. Ațipise, un lucru incredibil, dat fiind că orchestra începu se cânte și oricine ar fi adomit când cânta orchestra trebuia să fie foarte obișnuit cu ea - deși, se gândi Miss Marple, și ea se obișnuise cu locul acesta.

   Oare la ce se gândise? Ultima zi? Prima zi. Asta trebuia să fie! Nu aceasta era prima zi. Probabil că nici ultima.

   Își îndreptă din nou ținuta. Adevărul era că se simțea foarte obisită. Toată această neliniște, acest sentiment că eșuase...

   Își aminti fără nicio plăcere de privirea șireată pe care i-o aruncase Molly din spatele pleoapelor întredeschise. Oare ce fusese în capul acestei fete? Cât de diferite fuseseră lucrurile la început!

   Tim Kendal și Molly, un cuplu care părea atât de fericit! Soții Hillingdon, atât de drăguți, atât de „cumsecade”, cum se spune în mod obișnuit. Jovialul și extravertitul Greg Dyson și vesela și stridenta Lucky, care vorbea vrute și nevrute, mulțumită de ea însăși și de lumea din jurul ei! Patru persoane care se înțelegeau atât de bine! Reverendul Prescott, acel om bun și amabil. Joan Prescott, ușor acidă, însă, în esență, o femeie drăguță, iar femeile drăguțe se amuză cu bârfe nevinovate. Astfel de femei sunt incapabile să facă rău. Era adevărat că aveau o gură bogată, însă, dacă aveai nevoie de ajutor, erau primele care săreau să ți-l ofere. Domnul Rafiel, o personalitate, un om cu caracter puternic, un bărbat pe care în niciun caz nu-l va uita.

   Însă Miss Marple credea că mai știe ceva despre el.

   Doctorii îl abandonaseră de nenumărate ori, așa cum spusese chiar el, însă de data aceasta fuseseră mai siguri în pronosticuri. Domnul Rafiel știa că zilele îi erau numărate. Cunoscând acest lucru, avea oare ceva de făcut?

   Miss Marple reflectă asupra întrebării. S-ar putea ca acest răspunssă fie important. Ce anume îi zisese cu vocea puțin cam tare și puțin cam sigură? Miss Marple era foarte pricepută în descifrarea tonalității vocii. Ascultase foarte mult la viața ei.

   Domnul Rafiel spusese ceva ce nu era adevărat.

   Miss Marple se uită în jurul ei. Aerul nopții, parfumul discret al florilor, mesele cu luminițele lor, femeile în rochii frumoase. Evelyn într-un de culoare indigo cu imprimeu alb, Lucky într-o rochie mulată de culoare albă, care îi punea în evidență părul auriu. Toată lumea părea veselă și plină de viață în seara aceea. Până și Tim Kendal zâmbea.

   Trecu pe lângă masa ei și îi zise:

   - Nu cred că v-aș putea mulțumi îndeajuns pentru ce ați făcut. Molly și-a revenit. Doctorul zice că de mâine se poate ridica din pat.

   Miss Marple îi zâmbi și zise că se bucură să audă asemenea vești. Cu toate acestea, găsi destul de greu puterea să zâmbească. Cu siguranță că era obosită.

   Se ridică și se îndreptă spre bungalow-ul ei.

   I-ar fi plăcut să continue să se gândească, să pună lucrurile cap la cap, să încerce să-și amintească, să facă legătura între diverse evenimente, cuvinte și priviri. Dar nu se simțea în stare să facă asta. Mintea ei obosită se răsculase. Îi zicea: „Somn! Ai nevoie de somn!”

   Miss Marple se dezbrăcă, se băgă în pat, citi câteva versuri din Thomas a Kempis, carte pe care o ținea pe noptieră, apoi sinse lumina.

   În întuneric, spuse o rugăciune. Omul nu poate să se descurce singur, are nevoie de ajutor.

   „Nu se va întâmpla nimic noaptea asta”, murmură ea.

II

   Miss Marple se trezi brusc și se ridică în capul oaselor. Inima îi bătea cu putere.

   Aprinse lumina și se uită la micul ceas de lângă pat. Era ora 02:00. Era ora 02:00, iar afară lumea desfășura frenetic o anumită activitate. Se ridică, își puse halatul și papucii și își legă o eșarfă de lână în jurul capului, apoi ieși să vadă ce se întâmpla.

   Văzu oameni mișunând încoace și încolo cu lanterne în mână. Printre ei îl recunoscu pe reverendul Precott și merse la el.

   - Ce se întâmplă?

   - O, Miss Marple! E vorba de doamna Kendal. Când soțul ei s-a trezit, a văzut că aceasta se trezise, se ridicase din pat și dispăruse. Acum o căutăm.

   Zicând acestea, plecă în mare grabă. Miss Marple merse încet în urma lui.

   Unde dispăruse Molly? De ce? Plănuise oare totul, să se facă nevăzută de îndată ce nu mai era păzită, iar soțul ei era cufundat în somn? Care să fi fost motivul? Oare era vorba de alt bărbat, așa cum sugerase Esther Walters? Dacă așa stăteau lucrurile, oare despre cine era vorba? Sau era un alt motiv, mult mai sinistru?

   Miss Marple continuă să meargă, privind în jurul ei, uitându-se prin tufișuri. Apoi, brusc, auzi o chemare slabă:

   - Aici... Pe aici...

   Strigătul venise dinspre hotel. Probabil că de lângă pârâul care se vărsa în mare. Merse în direcția aceea cât de repede putu.

   Nu erau chiat atât de mulți căutători cum crezuse la început. Probabil că majoritatea oamenilor dormeau. Văzu că undeva, pe malul pârâului, se aflau doi oameni. Cineva o împinse, aruncând-o aproape la pământ. Era Tim Kendal.

   După câteva momente, îl auzi strigând:

   - Molly! Doamne, Molly!

   Abia după un minut-două reuși și Miss Marple să se alăture grupului. Grupul era format din unul dintre chelnerii cubanezi, Evelyn Hillingdon și două fete din partea locului. Se dăduseră la o parte ca să-i facă loc lui Tim.

   Miss Marple sosi chiar când acesta se apleca să se uite.

   - Molly....

   Tim căzu în genunchi. Miss Marple văzu cadavrul tinerei zăcând în pârâu, cu fața în apă, cu părul auriu răsfirat pe suprafața verde a șalului brodat care îi acoperea umerii.

   Datorită frunzelor și a vegetației de pe fundul pârâului, scena părea desprinsă din Hamlet, cu Molly în rolul Ofeliei moarte.

   Când Tim întinse mâna să o atingă, Miss Marple, păstrându-și firea, preluă controlul și vorbi ferm și autoritar:

   - Domnule Kendal, n-o mutați de acolo, zise ea. Nu trebuie să fie mutată.

   Tim se întoarse uluit spre ea.

   - Dar... trebuie să... e Molly. Trebuie să...

   Evelyn Hillingdon îl atinse pe umăr.

   - E moartă, Tim. Nu i-am schimbat poziția, dar i-am luat pulsul.

   - Moartă? întrebă neîncrezător Tim. Moartă? Adică s-a înecat?

   - Mi-e teamă că da. Așa pare.

   - Dar de ce? întrebă el izbucnind într-un hohot de plâns. De ce? Era așa de fericită de dimineață! Vorbea despre ce vom face mâine. De ce a trebuit s-o cuprindă moartea aceasta înfiorătoare? De ce a trebuit să se strecoare afară din pat, să fugă prin noapte, să coboare aici și să se înece? Ce suferință avea, de ce era nefericită? De ce mie nu mi-a putut spune nimic?

   - Nu știu, dragul meu, rosti Evelyn cu voce blândă. Nu știu.

   Miss Marple spuse:

   - Să-l cheme cineva pe doctorul Graham. Și să sune cineva la poliție.

   - La poliție? râse Tim amar. La ce bun?

   - Poliția trebuie să fie anunțată în cazul unei sinucideri, preciză Miss Marple.

   Tim se ridică încet în picioare.

   - Merg să-l chem pe Graham, rosti el cu voce gravă. Poate că se mai poate face ceva chiar și acum, adăugă el îndreptându-se cu pas șovăielnic spre hotel.

   Evelyn Hillingdon și Miss Marple rămaseră una lângă alta, uitându-se la fata moartă.

   - E prea târziu, constată ea dând din cap. E deja rece. Cred că e moartă de cel puțin o oră - poate și de mai mult. E o adevărată tragedie. Cei doi păreau atât de fericiți! Bănuiesc că era labilă psihic.

   - Nu, zise Miss Marple. Nu cred că era labilă psihic.

   Evelyn se uită la ea uimită.

   - Ce vreți să spuneți?

   Luna, care fusese până acum ascunsă în spatele unui nor, ieși dintr-odată, trimițând o rază argintie spre părul răsfirat al lui Molly.

   Miss Marple scoase un țipăt. Se aplecă, se uită atent, apoi întinse mâna și atinse părul auriu al lui Molly. Îi vorbi apoi lui Evelyn Hillingdon cu o voce complet schimbată:

   - Cred că ar trebui să cercetăm cu atenție.

   Evelyn Hillingdon se uită la ea uluită.

   - Dar chiar dumneavoastră i-ați spus lui Tim că nu trebuie să atingă nimic.

   - Știu. Dar atunci luna era în spatele norilor. Nu văzusem...

   Arătă ceva cu degetul. Apoi, foarte încet, atinse părul blond și îl desfăcu astfel încât să fie vizibile rădăcinile.

   Evelyn scoase un țipăt:

   - Lucky!

   Apoi, după un moment, repetă:

   - Nu e Molly... e Lucky!

   Miss Marple dădu din cap.

   - Aveau părul de aceeași culoare, însă al ei, desigur, era negru la rădăcină pentru că era vopsit.

   - Dar de ce poartă șalul lui Molly?

   - I l-a admirat. Am auzit-o că dorea să-și cumpere unul la fel. În mod evident, a făcut-o.

   - Așadar, de aceea ne-am.. înșelat...

   Evelyn începu să plângă când văzu că Miss Marple o privește.

   - Cineva, zise Miss Marple, va trebui să-l anunțe pe soțul ei.

   După un moment de ezitare, Evelyn zise:

   - În regulă. O s-o fac eu.

   Se întoarse și se pierdu printre palmieri.

   Miss Marple rămase o clipă nemișcată, apoi își întoarse capul foarte încet, zicând:

   - Da, domnule colonel Hillindgon?

   Edward Hillingdon apăru dintre copacii din spatele ei.

   - Știați că sunt aici?

   - V-am văzut umbra, spuse Miss Marple.

   Liniștea se așternu între ei.

   Apoi el zise, ca și cum ar fi vorbit cu el însuși:

   - Așadar, până la urmă, și-a împins norocul prea departe.

   - Mi se pare că vă bucurați că a murit.

   - Vă surprinde? Ei bine, n-o să neg asta. Mă bucur că a murit.

   - Moartea e deseori soluția problemelor noastre.

   Edward Hillingdon își întoarse încet capul. Miss Marple îi întâlni ochii calmi și hotărâți.

   - Dacă socotiți cumva că... zise el apropiindu-se de ea.

   Tonul lui devenise amenințător.

   Miss Marple îi replică liniștită:

   - Soția dumneavoastră și domnul Dyson trebuie să sosească dintr-un moment în altul. Sau domnul Kendal, însoțit de doctorul Graham.

   Edward Hillingdon se relaxă. Se întoarse și se uită în jos, la femeia moartă.

   Miss Marple plecă agale. Imediat ce se depărtă, mersul ei se înteți. Se opri în apropierea bungalow-ului ei. Aici stătuse de vorbă cu maiorul Palgrave. Aici începuse să caute în portofel fotografia cu criminalul.

   Își aminti cum ridicase privirea și cum fața îi devenise purpurie...

   „Atât de urât”, așa cum spusese senora de Caspearo. „Are un ochi rău.”

   Un ochi rău... ochi... ochi...

Capitolul 24

NEMESIS

I

   Domnul Rafiel nu auzise nici alarmele, nici căutările din acea noapte. Dormea dus în pat și sforăia încet, când fu prins de umeri și scuturat cu putere.

   - Ei... ce naiba... ce dracu` se întâmplă?

   - Eu mi-s, zise Miss Marple, ignorând pentru prima dată regulile gramaticale. Deși ar fi trebuit să folosesc un cuvânt cu un impact mai mare. Grecii, cred, aveau un cuvânt pentru toată această noțiune. Nemesis, dacă nu mă-nșel.

   Domnul Rafiel se ridică pe perne cât de sus putu. Se uită lung la ea.

   Miss Marple, care stătea în lumina lunii, purtând pe cap o eșarfă de lână de culoare roz-pal, nu arăta nici pe departe a Nemesis.

   - Așadar, sunteți Nemesis, nu-i așa? zise domnul Rafiel, după o scurtă pauză.

   - Sper să fiu, cu ajutorul dumneavoastră.

   - Vă supărați dacă vă rog să-mi explicați despre ce vorbiți acum, în toiul nopții?

   - Cred că trebuie să acționăm rapid. Foarte rapid. Am fost naivă. Foarte naivă. Trebuia să-mi dau seama de la bun început despre ce e vorba. Era atât de simplu!

   - Ce era ușor și despre ce e vorba?

   - În timp ce dumneavoastră dormeați, s-au întâmplat foarte multe lucruri pe aici, zise Miss Marple. A fost găsit un cadavru. La început am crezut că e al lui Molly Kendal. Nu era așa, era Lucky Dyson. Înecată în pârâu.

   - Lucky? se miră domnul Rafiel. Înecată, hm? În pârâu. S-a sinucis sau a înecat-o cineva?

   - A înecat-o cineva, zise Miss Marple.

   - Înțeleg. Cel puțin, așa cred. Asta ați vrut să spuneți afirmând că era simplu? Greg Dyson a fost întotdeauna favoritul numărul 1 și chiar el s-a dovedit a fi. Nu-i așa? Asta credeți? Și vă temeți că ar putea scăpa basma curată.

   Miss Marple trase aer în piept.

   - Domnule Rafiel, aveți încredere în mine? Trebuie să împiedicăm comiterea altei crime.

   - Am crezut că ați spus că a fost deja comisă.

   - Acea crimă a fost comisă din greșeală. O altă crimă e pe cale să fie comisă dintr-un moment într-altul. Nu avem timp de pierdut. Trebuie s-o împiedicăm. Trebuie să plecăm chiar acum.

   - Vă e ușor să vorbiți așa, zise domnul Rafiel. „Noi” spuneți? Ce credeți că aș putea face eu? Nu pot nici să merg fără ajutor. Ce aș putea face eu ca să împiedic o crimă? Dumneavoastră aveți cam 100 de ani, iar eu sunt un moș ramolit.

   - Eu mă gândeam să apelați la ajutorul lui Jackson, sugeră Miss Marple. Jackson va face tot ce-i cereți, nu-i așa?

   - Așa este, zise domnul Rafiel, mai ales dacă-i promit că-l voi recompensa. Asta doriți?

   - Da. Spuneți-i să vină cu mine și să-mi asculte ordinele.

   Domnul Rafiel se uită la ea preț de vreo 6 secunde, apoi zise:

   - Se aranjează! Bănuiesc că îmi asum unul dintre cele mai mari riscuri din viața mea. Ei bine, n-o să fie nici primul, nici ultimul. Jackson, stirgă el, apăsând totodată soneria de lângă pat.

   Jackson apăru din camera de alături în mai puțin de 30 de secunde.

   - Ați sunat, domnule? S-a întâmplat ceva?

   Se opri apoi, uitându-se lung la Miss Marple.

   - Uite ce este, Jackson, vei face exact ce îți spun eu. O vei însoți pe Miss Marple. Te vei duce acolo unde te duce ea și vei face exact ce îți spune să faci. Vei asculta orice ordin îți va da. Ai înțeles?

   - Eu...

   - Ai înțeles?

   - Da, domnule.

   - Și pentru efort, zise domnul Rafiel, voi avea grijă să te răsplătesc cum se cuvine. Nu vei rămâne în pierdere.

   - Vă mulțumesc, domnule.

   - Haide, domnule Jackson, în îndemnă Miss Marple. Îi vom spune doamnei Walters să vină la dumneavoastră, zise ea întorcându-se spre domnul Rafiel. Vă va ajuta să vă ridicați din pat și vă va aduce și pe dumneavoastră.

   - Unde să mă aducă?

   - În bungalow-ul soților Kendal, zise Miss Marple. Cred că Molly se va întoarce acolo.

II

   Molly venea pe poteca dinspre mare. Privea fix înainte. Ofta încet din când în când.

   Urcă treptele terasei, se opri puțin, apoi deschise ușa și intră în dormitor. Luminile erau aprinse, însă camera era goală.

   Molly străbătu camera și se duse să se așeze pe pat. Rămase așa câtva timp, trecându-și mâna peste frunte și încruntându-se.

   Apoi privi atent în jurul ei, își strecură mâna sub saltea și scoase cartea care era ascunsă acolo. Se aplecă peste ea pentru a găsi paginile pe care le dorea.

   Înălță capul când auzi pași afară. Cu o mișcare rapidă și vinovată, ascunse cartea la spate.

   Tim Kendal, gâfâind de la efort, intră și răsuflă ușurat când o văzu.

   - Slavă Domnului! Pe unde ai umblat, Molly? Te-am căutat peste tot.

   - M-am dus la pârâu.

   - Te-ai dus... zise el oprindu-se brusc.

   - Da. M-am dus la pârâu. Dar n-am putut aștepta acolo. N-am putut. Era cineva în apă. Mort.

   - Vrei să spui... Știi că am crezut că tu ești? Abia acum am aflat că de fapt era Lucky.

   - N-am omorât-o eu. Trebuie să mă crezi, Tim, n-am omorât-o eu. Sunt sigură că n-am omorât-o. Mi-aș fi amintit dacă aș fi făcut-o, nu-i așa?

   Tim se lăsă pe celălalt capăt al patului.

   - N-ai făcut-o? Ești sigură că n-ai făcut-o? Nu, nu, bineînțeles că n-ai făcut-o!

   Apoi zise calm:

   - Nu începe să gândești așa, Molly. Lucky s-a înecat. Bineînțeles că s-a sinucis. Hillingdon rupsese relația cu ea. S-a dus la pârâu și s-a așezat în apă, cu fața în jos.

   - Lucky n-ar face așa ceva. N-are face niciodată așa ceva. Dar nu eu am omorât-o. Jur că n-am făcut-o eu.

   - Draga mea, bineînțeles că nu tu ai făcut-o!

   Tim o îmbrățișă, însă ea se desprinse din brațele lui.

   - Urăsc acest loc. Trebuia să fie doar soare și distracție. Părea să fie doar soare și distracție. Dar nu a fost deloc așa. În schimb, e o umbră, o umbră mare și neagră... Iar eu sunt în ea - și nu pot ieși...

   Aproape că striga.

   - Șșș, Molly! Pentru numele lui Dumnezeu, liniștește-te!

   Tim intră în baie și se întoarce cu un pahar.

   - Uite! Bea asta. Te va liniști.

   - Eu... nu pot bea nimic. Îmi clănțăne dinții.

   - Ba da, poți, draga mea. Stai jos. Aici, pe pat.
   O luă în brațe. Apropie paharul de buzele ei și îi spuse:

   - Uite, bea-l.

   De dincolo de ușa de sticlă se auzi o voce.

   - Jackson, rosti Miss Marple clar. Du-te. Ia-i paharul din mână și ține-l strâns. E puternic și s-ar putea să reacționeze violent din cauza situației în care se află.

   Jackson avea câteva calități notabile. În primul rând, îi plăceau banii, iar șeful lui, care era o persoană impozantă și autoritară, îi promisese bani. În al doilea rând, era un bărbat cu musculatura dezvoltată de exercițiile pe care le făcea. În al treilea rând, știa că datoria lui era să acționeze, nu să gândească.

   Rapid ca un fulger, străbătu camera. Cu o mână îi luă lui Tim paharul pe care îl ținea în dreptul buzelor lui Molly, iar cu cealaltă îl imobiliză. Îi strânse rapid încheietura mâinii și îl făcu să dea drumul paharului.

   Tim se întoarse să riposteze, însă strânsoarea era prea puternică.

   - Ce naiba... dă-mi drumul. Dă-mi drumul. Ai înnebunit? Ce crezi că faci?

   Tim se lupta cu îndârjire.

   - Ține-l bine, Jackson, îi ceru Miss Marple.

   - Ce se întâmplă? Care e problema? întrebă domnul Rafiel, făcându-și apariția în cameră sprijinit de Esther Walters.

   - Dumneavoastră întrebați ce se întâmplă? strigă Tim. Valetul dumneavoastră și-a ieșit complet din minți, asta s-a întâmplat. Spuneți-i să mă lase în pace.

   - Nu, zise Miss Marple.

   Domnul Rafiel se întoarse spre ea.

   - Haide, vorbește, Nemesis, zise el. Trebuie să aflăm sentința.

   - Am fost naivă și proastă, răspunse Miss Marple, dar acum nu mai sunt proastă. Când conținutul acelui pahar din care încerca s-o convingă pe soția lui să bea va fi analizat, jur pe sufletul meu - veți descoperi că lichidul conține o doză letală de narcotice. Vedeți dumneavoastră, este aceeași formulă din povestea maiorului Palgrave. O soție depresivă încearcă să se sinucidă, soțul intervine la timp și o salvează, însă a doua oară reușește. Da, este exact aceeași formulă. Maiorul Palgrave mi-a spus povestea și a scos o fotografie, apoi și-a ridicat privirea și s-a uitat...

   - Peste umărul dumneavoastră drept, continuă domnul Rafiel.

   - Nu, zise Miss Marple scuturând din cap. N-a văzut nimic peste umărul meu drept.

   - Ce tot spuneți? Mi-ați zis...

   - V-am dezinformat. M-am înșelat amarnic. Mai naivă de atât nu puteam fi. Maiorul Palgrave părea că se uită peste umărul meu drept, privind, într-adevăr, spre ceva... Însă nu putea vedea nimic în acea direcție pentru că se uita prin ochiul său stâng, iar ochiul său stâng era de sticlă.

   - Îmi amintesc - avea un ochi de sticlă, zise domnul Rafiel. Uitasem sau, mai degrabă, am luat de bun ce mi-ați spus dumneavoastră. Vreți să spuneți că nu vedea nimic?

   - Bineînțeles că vedea, zise Miss Marple. Vedea foarte bine, însă doar cu un ochi. Ochiul cu care vedea era cel drept. Așa că, vedeți dumneavoastră, probabil că se uita la ceva sau la cineva nu în dreapta, ci în stânga mea.

   - Era cineva în stânga dumneavoastră?

   - Da, zise Miss Marple. Tim Kendal și soția sa stăteau la o masă nu departe de mine. Masa lor era lângă un tufiș de hibiscus. Se uitau peste registrele contabile. Așa că vi-l puteți imagina pe maior ridicându-și privirea. Este adevărat că ochiul său de sticlă se uita peste umărul meu drept, însă ceea ce a văzut de fapt a fost un bărbat așezat lângă un tufiș de hibiscus - fața era aceeași, poate puțin mai în vârstă, însă era fața bărbatului din fotografie. Tot lângă hibiscus. Tim Kendal auzise povestea pe care maiorul o spunea și remarcase că acesta îl recunoscuse. Așa că, desigur, trebuia să-l omoare. Mai târziu a trebuit s-o omoare și pe Victoria, pentru că aceasta îl văzuse punând flaconul cu pastile în camera maiorului. Nu suspectase nimic pe moment, pentru că era normal ca Tim Kendal să intre cu diverse ocazii în bungalow-urile oaspeților săi. Poate că înapoia ceva ce fusese uitat pe masa din restaurant. Însă Victoria se mai gândise la asta și îi pusese niște întrebări, așa că trebuia să scape de ea. Dar aceasta este adevărata crimă, crima pe care o plănuise. Vedeți dumneavoastră, el este specializat în ucis soții.

   - Ce sunt tâmpeniile astea, ce... strigă Tim Kendal.

   Pe neașteptate, se auzi un strigăt sălbatic.

   Esther Walters se desprinse de domnul Rafiel, aproape aruncându-l pe acesta pe jos, și se năpusti în cameră. Trase apoi în van de Jackson.

   - Dă-i drumul, dă-i drumul! Nu e adevărat. Nimic nu e adevărat. Tim... dragul meu Tim, știu că n-ai putut face așa ceva. Știu că n-ai face asta. E numai vina fetei îngrozitoare cu care te-ai căsătorit. Ea a răspândit minciuni despre tine. Nu voi crede niciodată un cuvânt din ceea ce spune. Eu voi...

   În acel moment, Tim Kendal își pierdu controlul.

   - Pentru numele lui Dumnezeu, mai taci, cățea nenorocită! zise el. Chiar nu poți să-ți ții fleanca? Ții morțiș să mă vezi legănându-mă în ștreang? Taci din gură! Închide-ți gura aia mare și urâtă.

   - Biete ființe fără minte, zise încet domnul Rafiel. Deci asta era!

Capitolul 25

MISS MARPLE ȘI FOLOSEȘTE IMAGINAȚIA

   - Deci asta era! exclamă domnul Rafiel.

   El și Miss Marple stăteau de vorbă.

   - Avea o relația cu Tim Kendal, nu-i așa?

   - Cu indulgență o poți numi relație, zise Miss Marple pe un ton oficial. După părerea mea, era mai degrabă un atașament romantic, înreținut de speranța că se vor căsători într-o bună zi.

   - Când, după moartea soției lui?

   - Nu cred că biața Esther Walters știa că Molly avea să moară, zise Miss Marple. Cred că doar a crezut povestea pe care i-a spus-o Tim despre Molly, cum că era îndrăgostită de alt bărbat, care venise după ea aici, și mai cred că ea conta pe faptul că Tim va divorța în cele din urmă. În ceea ce o privește pe Esther, cred că totul era cuviincios și respectabil. Însă era foarte îndrăgostită de el.

   - Ei bine, nici nu e greu de înțeles. Era un tip arătos. Dar ce anume l-a atras pe el la ea - știți și asta.

   - Dumneavoastră știți, nu-i așa? zise Miss Marple.

   - Îndrăznesc să spun că am o idee, dar nu-mi dau seama cum ați aflat dumneavoastră de asta. Așa cum stau lucrurile, nu înțeleg nici cum a putut afla Tim Kendal de asta.

   - Păi, cred că, cu puțină imaginație, v-aș putea explica totul, însă ar fi mai simplu dacă mi-ați spune dumneavoastră mie.

   - N-am de gând să vă spun eu, zise domnul Rafiel. Spuneți-mi dumneavoastră, dacă sunteți atât de isteață.

   - Păi, mi se ppare că v-am sugerat deja, începu Miss Marple, că valetul dumneavoastră, Jackson, are obiceiul de a vă cotrobăi prin acte, din când în când.

   - Se prea poate, încuviință domnul Rafiel, însă nu aș fi crezut că i-ar fi putut folosi ceva de acolo. M-am asigurat eu însumi de asta.

   - Bănuiesc că v-a citit testamentul, zise Miss Marple.

   - O, înțeleg. Da, da. Am la mine o copie a testamentului.

   - Mi-ați spus, continuă Miss Marple, mi-ați spus (întocmai ca Humpty Dumpty - clar și răspicat) că nu i-ați lăsat nimic lui Esther Walters prin testament. Ați fost foarte categoric când ați vorbit de ea și de Jackson. Bănuiesc că era adevărat în cazul lui Jackson. Nu i-ați lăsat nimic, însă i-ați lăsat lui Esther bani, deși nu aveați de gând să-i dați vreun indiciu în acest sens, nu-i așa?

   - Da, așa este, însă nu știu de unde știți dumneavoastră.

   - Ei bine, din felul în care ați insistat asupra acestui aspect, răspunse Miss Marple. Am o oarecare experiență când vine vorba de minciuni.

   - Mă predau, zise domnul Rafiel. În regulă. I-am lăsat lui Esther 50 000 de lire. Ar fi fost o surpriză plăcută după moartea mea. Bănuiesc că, știind acest lucru, Tim Kendal s-a decis s-o elimine pe actuala lui soție cu o doză de ceva sau prin orice altă metodă și apoi să se căsătorească cu cele 50 000 de lire și cu Esther Walters. Apoi să scape de ea mai încolo. Dar nu înțeleg cum a aflat el că Esther avea să moștenească 50 000 de lire.

   - I-a spus Jackson, desigur, zise Miss Marple. Știți că cei doi erau amici. Tim Kendal era amabil cu Jackson fără vreun motiv anume. Dar cred că, pe lângă alte bârfe, lui Jackson îi scăpase că, fără știrea ei, Esther Walters avea să moștenească o groază de bani, așa cum probabil că i-o fi spus și că spera s-o convingă pe Esther să se mărite cu el, deși nu avusese mare succes în demersul de a-i cuceri inia. Da, așa cred că s-a întâmplat.

   - Lucrurile pe care vi le imaginați par întotdeauna foarte plauzibile, zise domnul Rafiel.

   - Dar am fost naivă, replică Miss Marple. Foarte naivă. Vedeți dumneavoastră, lucrurile se potriveau prea bine. Tim era nu numai un om rău, ci și foarte inteligent. Era, în mod deosebit, bun la răspândit zvonuri. Bănuiesc că jumătate din lucrurile care mi s-au spus provin de la el. Circulau zvonuri despre Molly care dorea să se căsătorească cu un bărbat indezirabil, însă cred că acel bărbat indezirabil era chiar Tim Kendal, deși pe vremea aceea nu folosea acest nume. Familia ei auzise ceva, probabil că avea o origine incertă. Așa că el a făcut-o pe ofensatul, a refuzat să fie dus de Molly și prezentat familiei, apoi au pus amândoi la cale o mică schemă care i-a amuzat foarte tare. Ea a pretins să îl părăsește. Apoi a apărut un anume Tim Kendal, l-au recomandat cunoscuții, apoi familia lui Molly l-a primit cu brațele deschise, considerându-l tânărul care îl va scoate din scenă pe delicvent. Cred că și Molly s-a distrat pe tema asta. Oricum, s-a măritat cu el, iar cu banii ei au cumpărat hotelul de la foștii proprietari și s-au mutat aici. Îmi imaginez că a cheltuit o bună parte din banii ei. Iar când a dat peste Esther Walters, a întrezărit perspectiva altor câștiguri.

   - Cum de nu s-a gândit să scape de mine? întrebă domnul Rafiel.

   Miss Marple își drese glasul.

   - Cred că a vrut să se asigure că o cucerește mai întâi pe doamna Walters. În plus... adică...

   Miss Marple se opri brusc.

   - În plus, și-a dat seama că n-o s-o mai duc prea mult, completă domnul Rafiel. Și că ar fi mult mai bine să mor de o moarte naturală. Din cauză că sunt bogat. Morțile milionarilor sunt cercetate atent, nu-i așa? Spre deosebire de morțile soțiilor.

   - Da, aveți mare dreptate. A spus atâtea minciuni! zise Miss Marple. Amintiți-vă de minciunile pe care le-a fabricat pentru Molly: i-a pus la îndemână o carte despre bolile psihice. I-a dat apoi medicamente care provoacă halucinații și coșmaruri. Să știți că Jackson al dumneavoastră și-a dat seama de asta. Cred că a recunoscut o mare parte din simptome ca fiind efectele anumitor medicamente. Și a venit în bungalow-ul ei pentru a arunca o privire pe policioara din baie. S-a uitat la crema de față. Probabil că i-a venit ideea de la poveștile despre vrăjitoarele care se dădeau cu uleiuri care conțineau mătrăgună. Mătrăguna din crema de față ar fi putut avea același efect. I-ar fi provocat lui Molly pierderi de memorie. Perioade când nu știa ce se întâmplase cu ea, vise în care zbura. Nici nu e de mirare că s-a speriat de ea însăși. Avea toate semnele unui dezechilibru psihic, iar Jackson nu era departe de adevăr. Poate că îi venise ideea de la poveștile maiorului Palgrave, despre felul în care femeile indiene foloseau datura pentru soții lor.

   - Maiorul Palgrave! exclamă domnul Rafiel. Chiar așa, acel bărbat!

   - Și-a provocat singur moartea, zise Miss Marple. Și a fetei aceleia, sărmana Victoria. Și a fost la un pas s-o provoace și pe cea a lui Molly. Dar s-a priceput ca nimeni altul să recunoască un criminal!

   - Ce v-a făcut să vă amintiți brusc de ochiul lui de sticlă? întrebă curios domnul Rafiel.

   - Ceva din ce a zis senora de Caspearo. Vorbea prostii, despre cât era de urât și că putea să deoache, iar eu i-am spus că era doar un ochi de sticlă, iar ea nu s-a putut abține și a spus că ochii lui se uitau în direcții diferite, că era sașiu, ceea ce, bineînțeles, era perfect adevărat. Și a mai zis că aduce ghinion. Am știut, am știut că ceea ce am auzit în ziua aceea era important. Noaptea trecută, chiar după moartea lui Lucky, m-a izbit dintr-odată. Apoi mi-am dat seama că nu era timp de pierdut...

   - Cum a ajuns Tim Kendal să omoare altă femeie?

   - Din pură întâmplare. Cred că planul lui era acesta: după ce i-a convins pe toți - inclusiv pe Molly - că era labilă psihic și după ce i-a administrat o doză considerabilă de medicamente, i-a spus că ei doi vor rezolva acest puzzle al crimelor. Însă avea nevoie de ajutorul ei. După ce toată lumea mergea la culcare, ei aveau să plece separat și să se întâlnească pe malul pârâului. A zis că știa cine este criminalul și că aveau să-i întindă o cursă. Molly a făcut ce i s-a spus - însă era confuză și medicamentele pe care le luase au încetinit-o. Tim a ajuns acolo și a crezut că cea pe care o vede este Molly. Păr blond și șal vernil. A venit în spatele ei, i-a astupat gura, a aruncat-o în apă, apoi a ținut-o acolo până a murit.

   - Simpatic tip! Dar n-ar fi fost mai ușor să-i dea pur și simplu o supradoză de somnifere?

   - Mult mai ușor, bineînțeles. Însă asta ar fi putut stârni suspiciuni. Amintiți-vă că toate narcoticele și sedativele fuseseră luate din camera lui Molly. Iar dacă i-ar fi făcut rost de altele, atunci cine altcineva decât soțul ei i-ar fi refăcut stocul? Dar dacă, într-un moment de disperare, s-ar fi ridicat din pat și s-ar fi înecat, în timp ce soțul ei dormea inocent, totul ar fi fost o tragedie romantică și nimeni n-ar fi bănuit că a fost înecat cu bună știință. În plus, adăugă Miss Marple, criminalii nu pot face lucrurile simple. Nu se pot abține să nu complice totul.

   - Păreți convinsă că știți totul despre criminali. Așadar, credeți că Tim nu și-a dat seama că a ucis altă femeie.

   Miss Marple scutură din cap.

   - Nici măcar nu s-a uitat la fața ei, a fugit cât de repede a putut, a așteptat o oră, apoi a organizat căutarea soției lui, jucând rolul soțului disperat.

   - Dar Lucky ce naiba făcea în miez de noapte lângă pârâu?

   Miss Marple tuși jenată.

   - Probabil că aștepta pe cineva acolo.

   - Pe Edward Hillingdon?

   - O, nu zise Miss Marple. Relația lor era deja istorie, mă întreb dacă nu cumva e posibil să-l fi așteptat e Jackson.

   - Pe Jackson?

   - Am remarcat o dată sau de două ori cum îl privea, murmură Miss Marple, uitându-se jenată în altă direcție.

   Domnul Rafiel fluieră.

   - Ia uite ce-mi face motanul Jackson! Nu l-aș fi crezut în stare de așa ceva! Probabil că Tim a avut un loc când a descoperit că ucisese pe altcineva.

   - Da, într-adevăr. Cred că a fost disperat. Molly era vie și hoinărea prin împrejurimi. Iar povestea pe care o răspândise cu atâta grijă despre instabilitatea ei psihică n-ar fi avut nicio șansă la un consult medical de rutină. Și odată ce-i spusese deja povestea cu întâlnirea pe malul pârâului, ce-i mai rămânea de făcut? Mai avea doar o soluție: să termine cu ea cât mai repede posibil. La urma urmei, erau șanse ca oamenii să mai creadă că, într-un acces de nebunie, o omorâse pe Lucky, apoi, îngrizot de fapta ei, se sinucisese.

   - Și acela este momentul când dumneavoastră v-ați hotărât să jucați rolul lui Nemesis, nu-i așa?

   Se lăsă puțin pe spate și izbucni în hohote de râs.

   - E o glumă al naibii de bună, zise el. Nici nu vă imaginați cum arătați în noaptea aceea cu eșarfa de lână roz pe cap, stând acolo și declarând solemn că sunteți Nemesis! Nu voi uita niciodată scena aceea!

EPILOG

   Venise timpul, iar Miss Marple aștepta avionul la aeroport.

   O conduseseră foarte mult oameni. Cuplul Hillingdon plecase deja. Gregory Dyson zburase pe altă insulă și umbla vorba că, mai nou, atenția îi fusese captată de o tânără văduvă din Argentina. Senora de Caspearo se întorsese în America Latină.

   Și Molly venise s-o conducă pe Miss Marple. Era palidă și slăbită, însă suportase foarte bine descoperirea legată de soțul ei, dar cu ajutor specializat, din partea unei persoane din Anglia căreia îi telegrafiase domnul Rafiel, se ocupa în continuare de hotel.

   - Îți va face bine să fii ocupată, remarcă domnul Rafiel. Te ține departe de gândurile de gândurile negre. Ai un loc frumos aici.

   - Credeți că crimele...

   - Oamenii adoră crimele, atunci când cazurile sunt rezolvate, o asigură domnul Rafiel. Vezi-ți de viață, fata mea! Nu trebuie să îți pierzi încrederea în toți bărbații doar pentru că ai întâlnit băiatul nepotrivit.

   - Așa spunea și Miss Marple, zise Molly. Îi tot spune că Domnul Perfecțiune va apărea într-o bună zi.

   Domnul Rafiel zâmbi la acest gând.

   Pe lângă Molly, se mai aflau acolo cei doi Prescott, domnul Rafiel, bineînțeles, și Esther - care arăta mai bătrână și mai tristă - cu care domnul Rafiel era neașteptat de amabil. Se afla și Jackson acolo, prefăcându-se că se ocupă de bagajele lui Miss Marple. Era numai zâmbet în acele zile și se vedea de la o poștă că dăduse norocul peste el, financiar vorbind.

   Se auzi un huruit pe cer. Venea avionul.

   Lucrurile nu era atât de oficiale aici. Nu se anunța prin stație să mergi la culoarul 8 sau 9. Ieșeai pur și simplu pe pistă dintr-un micuț pavilion plin cu flori.

   - La revedere, draga mea, zise Miss Marple, sărutând-o pe Molly.

   - La revedere. Vă așteptăm pe la noi, zise domnișoara Prescott, făcându-i călduros cu mâna.

   - Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, spuse reverendul. Susțin invitația pe care v-a făcut-o sora mea.

   - Numai bine, doamnă, îi ură Jackson, și nu uitați că, ori de câte ori doriți un masaj gratis, e suficient să-mi dați de veste și vă voi face o programare.

   Numai Esther Walters se depărtă puțin când veni vremea să-și ia la revedere. Miss Marple nu vru să forțeze lucrurile. Domnul Rafiel fu ultimul.
   O luă de mână și îi zise:

   - Ave Caesar, nos morituri te salutamus, zise el.

   - Din păcate, zise Miss Marple, nu știu prea multă latină.

   - Dar înțelegeți ce v-am spus?

   - Da.

   Nu mai zise nimic altceva. Știa foarte bine ce-i spusese.

   - Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, zise ea.

   Apoi străbătu pista și urcă în avion.

SFÂRȘIT