...............................
5.
- Salut, domnule Richards, rosti pilotul.
- Scuză-mă dacă nu dau mâna. Sunt pilotul căpitan Don Holloway. Acesta e copilotul meu, Wayne Duninger.
- În circumstanţele acestea, nu prea sunt încântat de cunoştinţă, zise Duninger.
Gura lui Richards zvâcni.
- În aceeaşi notă, completez că-mi pare rău că sunt aici. Căpitane, eşti în legătură cu McCone, da?
- Bineînţeles. Transmisionistul nostru este Kippy Friedman.
- Daţi-mi un microfon.
Cu o grijă extraordinară, Holloway îi întinse unul.
- Terminaţi verificările, spuse Richards. Cinci minute.
- Armăm bolţurile explozive de la uşa spate? întrebă rapid Duninger.
- Închideţi totul, rosti sec Richards.
Era timpul să termine, să facă ultima strigare. Îşi simţea creierul încins, supraîncălzit, gata să-i sară o rotiţă. Să pluseze, ăsta era jocul.
Şi-acum, să mizăm la maxim, McCone.
- Domnul Friedman?
- Da?
- Sunt Richards. Vreau să vorbesc cu McCone.
Niciun sunet vreme de o jumătate de minut. Holloway şi Duninger nu-l mai priveau; terminau verificările, citind cadrane şi presiuni, controlând flapsurile, uşile, întrerupătoarele. Reîncepu ţiuitul pulsator al uriaşelor turbine G-A, însă acum mult mai puternic, mai strident.
Când se auzi în cele din urmă, glasul lui McCone părea neînsemnat.
- Sunt McCone.
- Haide, vierme. Tu şi cu femeia o să faceţi o plimbare. Dacă în 3 minute n-apăreţi la uşă, trag inelul.
Duninger se încordă în fotoliu de parcă fusese împuşcat. Când reîncepu să citească cifrele, vocea îi tremura.
Dacă are sânge-n el, acum plăteşte sec şi cere să-mi vadă cartea. Chestia cu femeia spune totul. Dacă are sânge-n el.
Richards aşteptă.
Un ceas îi ticăia în creier.
... 028
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Când glasul lui McCone se auzi, avea o nuanţă străină, grăbită. Teamă? Posibil. Inima lui Richards bubuia. Poate că totul avea să se lege. Poate.
- Eşti ţicnit, Richards. N-o să...
- Mai bine, ascultă, îl întrerupse dur. Şi-n timp ce asculţi, aminteşte-ţi că ne aude orice radioamator pe o rază de 100 de kilometri. O să se ducă vorba. Nu lucrezi pe-ascuns, micuţule. Eşti pe scenă, sub reflectoare. Te iau pe tine pentru că eşti prea căcăcios ca să joci dublu când ştii că poţi muri. Pe femeie o iau pentru că i-am spus unde vreau să merg.
E slab. Loveşte-l şi mai tare. Nu-l lăsa să gândească.
- Chiar dac-o să scapi după ce trag inelul, n-o să te mai angajeze nimeni, nici ca gunoier.
Strângea poşeta cu o disperare dementă.
- Asta-i. Trei minute. Terminat.
- Richards, stai...
Închise. Întinse microfonul căpitanului, şi acesta îl apucă cu degete ce abia tremurau.
- Ai sânge-n tine, şopti Holloway. Ce-i al tău, i-al tău. Nu cred că mai ştiu pe cineva cu atâta sânge-n el.
- O să fie şi mai mult sânge dacă trage inelul ăla, vorbi Duninger.
- Terminaţi procedurile, vă rog, zise Richards. Mă duc să întâmpin musafirii. Plecăm în 5 minute.
Reveni în clasa întâia, împinse paraşuta în locul de la geam, apoi se aşeză, privind uşa dintre clasa întâia şi a doua. Avea să ştie foarte curând. Avea să ştie foarte curând.
Degetele strângeau spasmodic, fără să se poată controla, poşeta Ameliei Williams.
Afară întunericul era aproape complet.
... 027
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Apărură pe scară când din cele 3 minute mai rămăseseră 45 de secunde.
Amelia era speriată şi gâfâia, cu părul zbârlit de curentul permanent care sufla peste şesul betonat făcut de om. În exterior, McCone părea acelaşi; pedant şi neafectat, imperturbabil s-ar fi putut spune, însă ochii aveau în ei o ură aproape dementă.
- N-ai câştigat nimic, vierme, rosti el încet. Noi încă nu ne-am scos atuurile.
- Mă bucur să vă revăd, doamnă Williams, spuse Richards.
De parcă dăduse un semnal, trăgând de un fir invizibil, femeia începu să plângă. Nu era un plâns isteric; mai degrabă un sunet complet lipsit de speranţe, ieşindu-i în hohote din stomac. Se împletici, apoi se prăbuşi pe carpeta din pluş, cu faţa în palme, parcă sprijinind-o. Pe bluza ei, sângele lui Richards se închegase într-o pată urâtă, maro.
Fusta plisată, care-i ascundea picioarele, o făcea să semene cu o floare ofilită.
Richards simţi milă pentru ea. Era un sentiment superficial, să simţi milă, însă nu putea mai mult.
- Domnul Richards? se auzi glasul lui Holloway, din interior.
- Da.
- Putem... avem undă verde?
- Da.
- Atunci anunţ echipa de pe pistă să ia scara şi să închidă uşile. N-are rost să vă faceţi gânduri...
- Bine, căpitane. Mulţumesc.
- Te-ai trădat când ai cerut-o pe femeie. Ştiai, nu?
McCone părea că surâde şi se strâmbă dispreţuitor în acelaşi timp: efectul general era oribil. Îşi încleşta şi descleşta mâinile permanent.
- Ah, da? rosti politicos Richards. Şi deoarece nu greşeşti niciodată, fără îndoială vei sări asupra mea înaintea decolării. În felul ăsta nimeni nu va şti nimic şi vei ieşi curat ca lacrima, aşa-i?
Buzele lui McCone se desfăcură într-un mârâit, apoi se strânseră la loc, albindu-se. Nu făcu nicio mişcare.
Avionul începu să vibreze uşor, pe măsură ce motoarele se ambalau.
Zgomotul se reduse brusc, când uşa exterioară de la clasa a doua se trânti, închizându-se. Aplecându-se puţin pentru a privi prin unul din hublouri, Richards văzu echipa îndepărtându-se cu scara.
Acum suntem cu toţii pe eşafod, se gândi.
... 026
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
În dreapta ecranului pliat se aprinse semnul LEGAŢI CENTURILE - STINGEŢI ŢIGĂRILE. Avionul începu să vibreze lent.
Cunoştinţele lui Richards despre avioane proveneau de la Lib-Ve şi din cărţi, în majoritate aventuri stupide, iar acum se găsea abia a doua oară la bordul unuia; în comparaţie cu acesta, naveta Harding-New York părea o jucărie. Îl tulbura vibraţia permanentă de sub tălpi.
- Amelia?
Femeia înălţă încet ochii, cu chipul boţit şi brăzdat de lacrimi.
- Ce-i?
Vocea îi era răguşită, ameţită, neclară de plâns. Parcă uitase unde se afla.
- Vino încoace. Decolăm.
Privi spre McCone:
- Tu du-te unde vrei, micuţule. Eşti stăpân. Numai să nu deranjezi echipajul.
McCone nu spuse nimic şi se aşeză lângă perdeaua despărţitoare dintre cele două clase. Apoi, parcă răzgândindu-se, dispăru în compartimentul alăturat.
Richards se apropie de Amelia, sprijinindu-se pe spătarele fotoliilor.
- Aş prefera la fereastră, rosti el. N-am mai fost cu avionul decât o singură dată.
Încercă să zâmbească, însă ea îl privea năucă.
Se aşeză, iar femeia luă loc lângă el. Îi închise ea centura ca să nu fie nevoit să scoată mâna din haină.
- Eşti ca un coşmar, îi spuse. Un coşmar care nu se mai termină.
- Îmi pare rău.
- N-am... începu ea, şi Richards îi puse palma peste gură şi clătină din cap.
Nu! mişcă el din buze.
Avionul se întoarse încet, extrem de grijuliu, cu turbinele vuind, şi porni către pista principală aidoma unei răţuşte neîndemânatice pregătindu-se să intre în apă.
Era atât de mare, încât Richards avea senzaţia că stăteau pe loc, iar cel care se mişca era solul.
Poate că-i numai o iluzie, îl străfulgera un gând. Poate c-au instalat proiectoare tri-D în afara hublourilor şi...
Îşi opri gândul.
Ajunseră la capătul pistei secundare şi viră greoi la dreapta. Trecură pe lângă pistele Trei şi Doi, perpendiculare pe direcţia lor. Când ajunseră la Unu, cotiră la stânga şi se opriră o clipă.
Din intercom, vocea lui Holloway răsună inexpresivă:
- Decolarea, domnule Richards.
Avionul porni lent la început, cam cu viteza unei perne de aer, după care urmă o accelerare atât de puternică încât lui Richards îi veni să urle de groază.
Fu împins îndărăt în pernele moi ale fotoliului, şi luminile balizelor de afară începură brusc să gonească cu o viteză ameţitoare. Tufişurile şi arborii arşi de eşapări din orizontul pustiu, se năpustiră către ei. Motoarele vuiau tot mai tare. Podeaua reîncepu să vibreze.
Abia acum simţi că Amelia Williams se încleştase cu ambele mâini de umărul lui, cu chipul contorsionat într-o mască a groazei.
Dumnezeule, nici ea n-a mai zburat!
- Am pornit, rosti el.
Îşi dădea seama că repeta mereu acelaşi lucru, fără să se poată opri.
- Am pornit. Am pornit.
- Încotro? şopti ea.
Nu-i răspunse. De-abia începea să afle.
... 025
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Cei doi soldaţi care păzeau barajul de la poarta estică a aeroportului priviră avionul uriaş năpustindu-se pe pistă, sporindu-şi într-una viteza. Luminile lui clipeau portocalii şi verzi în înserare, iar urletul motoarelor le înfunda urechile.
- A pornit. Cristoase, a pornit.
- Încotro? întrebă celălalt.
Priviră silueta întunecată ce se desprinse de sol.
Zgomotul turbinelor deveni ciudat de sec, aidoma unor salve de artilerie într-o dimineaţă geroasă. Urca sub un gradient abrupt, tot atât de real şi prozaic cât un pachet de unt pe o farfurie, totuşi incredibil în văzduh.
- Crezi că-l are?
- Dracu' să-l ia, habar n-am.
Acum vuietul ajungea până la ei în pulsaţii.
- Să-ţi zic o chestie.
Primul soldat se întoarse cu spatele la luminiţele ce păleau, şi-şi ridică gulerul:
- Îmi pare bine că l-a luat cu el pe nenorocitu-acela. Pe McCone.
- Auzi, pot să te-ntreb ceva personal?
- Dacă nu m-obligi să şi răspund.
- Ţi-ar place să-l vezi scăpând?
Soldatul tăcu mult timp. Urletul avionului se micşoră, se micşoră până dispăru complet în zumzetul permanent al neuronilor.
- Da.
- Şi crezi c-o să scape?
Un zâmbet ca o semilună în beznă.
- Amice, eu cred c-o să fie o bubuială pe cinste.
... 024
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Solul se prăbuşise sub ei.
Richards privea afară înmărmurit, incapabil să se plictisească; în decursul celuilalt zbor dormise, parcă rezervându-se pentru acesta. Cerul se întunecase, acum avea o nuanţă catifelată de negru. Stelele începuseră să scânteieze ezitant. La orizontul vestic, singura urmă a soarelui era o dungă portocalie, ştearsă, care nu izbutea să lumineze prin bezna de pe pământ. Chiar dedesubt era un roi de luminiţe despre care bănuia că este Derry.
- Domnule Richards?
- Da.
Tresări parcă împuns.
- În momentul de faţă suntem pe o traiectorie de aşteptare deasupra aeroportului Voigt. Care sunt instrucţiunile?
Richards se gândi atent. Nu trebuia să dezvăluie prea multe.
- Care-i altitudinea minimă la care poţi zbura?
Urmă o pauză lungă, pentru consultări.
- Putem coborî până la 700 de metri, rosti prudent Holloway. E împotriva regulamentului, dar...
- Nu contează, spuse Richards. Domnule Holloway, într-o anumită măsură trebuie să mă las pe mâinile tale. Ştiu puţine despre zboruri, şi-s convins că ai fost înştiinţat despre asta. Totuşi, te rog să-ţi aminteşti că cei care au idei strălucite despre cum să-mi tragi clapa sunt toţi pe sol, şi-n afara oricărui pericol. Dacă mă minţi, indiferent în legătură cu ce, şi-mi dau seama...
- Nimeni dintre noi n-o să te mintă, rosti Holloway. Pe noi ne interesează doar s-aducem avionul înapoi de unde a plecat.
- Bun. Perfect.
Încercă să se concentreze. Alături de el, Amelia Williams stătea ţeapănă cu mâinile încrucişate în poală.
- Direcţia spre vest, rosti el brusc. La 700 de metri. Şi, te rog, anunţă locurile.
- Locurile?
- Locurile peste care trecem. N-am mai zburat decât o singură dată.
- Aha.
Holloway păru uşurat.
Avionul se înclină sub picioarele lor, şi linia amurgului dincolo de hublou se ridică. Richards privea, fascinat.
Acum sclipea piezişă pe geamul gros, scânteind scurt şi parcă ciudat. Urmărim soarele, se gândi bărbatul. Nu-i extraordinar?
Era ora 6 şi 35.
... 023
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Spătarul fotoliului din faţa lui Richards era o revelaţie.
Avea un buzunar cu o broşură de instrucţiuni. În caz de goluri de aer, puneţi centurile. Dacă se pierde presiunea din cabină, folosiţi masca de oxigen. În cazul unei avarii, stewardesele vă vor informa asupra măsurilor ce trebuie luate. În caz de moarte prin explozie, speraţi că aveţi destule plombe ca să asigure identificarea.
La nivelul ochilor, în fotoliu era încastrat un mini Lib-Ve. Dedesubt, o plăcuţă metalică reamintea pasagerilor că, datorită vitezei avionului, recepţia nu era perfectă. Pentru fanaticii unei emisiuni, exista un stabilizator de canale.
Sub Lib-Ve şi în dreapta acestuia, se afla un blocnotes cu antetul companiei aeriene şi un pix G-A, ataşat de un lănţişor. Richards rupse o foaie şi mâzgăli stângaci:
„Există 99% şanse să ai un microfon asupra ta, în pantof, în păr, sau poate pe mânecă. Fac pariu că McCone ascultă şi aşteaptă să scapi ceva. Peste 1 minut, fă o criză de isterie şi imploră-mă să nu trag de inel. Ne va îmbunătăţi şansele. De acord?”
Femeia încuviinţă, iar Richards ezită, apoi adăugă:
„De ce m-ai apărat?”
Ea luă pixul, rămase o clipă, gândindu-se, după aceea scrise:
„Nu ştiu. M-ai făcut să mă simt ca o ucigaşă. Şi păreai atât de...” pixul se opri tremură şi continuă, „mizerabil”.
Richards ridică din sprâncene şi zâmbi puţin - îl durea. Luă pixul şi scrise:
„Dă-i drumul peste vreo 5 minute”.
Amelia încuviinţă, şi Richards mototoli hârtia şi o înghesui în scrumiera din braţul fotoliului. Îi dădu foc.
Pentru câteva clipe, izbucni într-o flacără puternică, proiectând o reflexie micuţă în geam.
Apoi se nărui în scrum pe care bărbatul îl strivi gânditor.
După vreo 5 minute, Amelia începu să geamă. Suna atât de real încât pentru o clipă Richards fu surprins. Apoi îl fulgeră gândul că poate era într-adevăr real.
- Te rog, spuse ea, nu. Te rog, nu-l obliga... să te forţeze. Eu nu ţi-am făcut nimic. Vreau acasă la soţul meu. Şi noi avem o fetiţă. Are 6 ani. O să-ntrebe unde-i mămica ei.
Richards îşi simţi sprâncenele ridicându-se şi coborând de două ori la rând, într-un tic involuntar. Nu dorea ca ea să fie atât de convingătoare. Nu atât de convingătoare.
- E un prost, vorbi el, încercând să nu pară că se adresa unor spectatori nevăzuţi, dar nu cred că-i atât de prost. Nu se va-ntâmpla nimic, doamnă Williams.
- Ţi-e uşor să vorbeşti. N-ai nimic de pierdut.
Nu-i răspunse. Avea perfectă dreptate. Oricum, nimic ce nu pierduse deja.
- Arată-i-l, îl rugă femeia. Pentru Dumnezeu, de ce nu i-l arăţi? Atunci o să te creadă... şi o să-i anunţe pe cei de jos. Ei ne urmăresc permanent cu rachete. I-am auzit c-aşa o să facă.
- Nu-l pot arăta, zise Richards. Ca să-l scot din buzunar, înseamnă să asigur inelul, sau să risc o explozie accidentală. În plus, adăugă batjocoritor, nu cred c-aş vrea s-o fac. El e viermele care are ceva de pierdut. Lasă-l să dârdâie.
- Nu cred că mai pot rezista, vorbi ea inexpresiv. Mai bine îţi sar de gât şi terminăm totul. Oricum aşa are să se termine, nu?
- N-ai..., începu el apoi draperia dintre cele două compartimente se dădu în lături şi McCone aproape că năvăli înăuntru.
Chipul îi era calm, dar în spatele calmului acela exista o privire ciudată, strălucitoare, pe care Richards o recunoscu imediat. Strălucirea fricii, albă şi disperată.
- Doamnă Williams, rosti el sec. Pune de cafea, te rog. Pentru toţi şapte. Mă tem că va trebui să joci rolul stewardesei.
Ea se sculă fără să-i privească pe niciunul.
- Unde?
- Mai încolo, răspunse McCone. Ia-te după miros.
Părea un bărbat blând, clipind des din ochi - şi gata în orice clipă s-o intercepteze pe Amelia Williams, dacă s-ar fi repezit spre Richards.
Femeia porni pe culoarul dintre fotolii fără să privească înapoi. McCone se întoarse către Richards:
- Renunţi la chestia asta dacă-ţi promit graţierea, amice?
- Amice! Cuvântul ăsta sună de-a dreptul unsuros în gura ta, chicoti Richards.
Îşi flexă degetele mâinii libere şi o examina. Era acoperită cu zgârieturi şi firicele de sânge uscat, în urma excursiei sale prin pădurile din sudul lui Maine.
- Unsuros de tot. După cum l-ai zis parc-ar fi un kil de untură pus în tigaie. Tot ce poţi găsi la Magazinele Sociale din Co-Op City.
Privi burtica mascată de sacou a lui McCone.
- Ia uite la aia. Bună de-o friptură. Prima-ntâi. Cu numa' puţintel şorici şi nici prea multă slăninuţă.
- Graţiere, repetă McCone. Cum îţi sună?
- Ca o minciună, rânji Richards. Ca o minciună mare şi ordinară. Eşti mai puţin decât un nimic; eşti doar un slugoi imbecil.
McCone se înroşi. Nu puţin; ci complet, şi cu o culoare cărămizie.
- Abia aştept să te-aduc în beciurile noastre, mârâi el. Avem gloanţe de şoc, care o să-ţi facă căpăţâna s-arate ca un pepene aruncat de pe terasa unui zgârie-nori. Sunt umplute cu gaze. Explodează în momentul contactului. Sau un glonţ în burtă...
- Gata! zbieră Richards. Trag inelul!
McCone schelălăi. Se împiedică doi paşi îndărăt, lovi cu fundul braţul fotoliului cu numărul 95, se dezechilibră şi căzu în el ca într-un hamac, braţele fluturându-i în jurul capului, în gesturi disperate de apărare.
Îi încremeniră apoi în poziţia aceea, aidoma unor păsări pietrificate, cu degetele răsfirate. Printre ele, faţa i se distingea precum o mască mortuară din gips, pe care, în bătaie de joc cineva agăţase o pereche de ochelari.
Richards începu să râdă. La început râsul era spart, ezitant, străin propriilor sale urechi. De când nu mai râsese cu adevărat, sănătos, râsul acela care iese liber şi fără să vrei de undeva din străfundul stomacului? I se părea că nu mai râsese aşa în toată viaţa lui muncită şi cenuşie. Acum era prima dată.
Ticălosule.
Glasul nu-l mai asculta pe McCone; buzele i se mişcară fără să articuleze cuvinte. Chipul îi era schimonosit şi crâmpoţit precum al unui ursuleţ din pluş extrem de uzat.
Richards hohoti. Se ţinu de unul din braţele fotoliului său şi râse şi râse şi râse.
... 022
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Când vocea lui Holloway îl anunţă că traversau graniţa dintre Canada şi statul Vermont (Richards presupunea că pilotul îşi cunoştea meseria; el însuşi nu putea zări decât beznă ocazional întreruptă de aglomerări luminoase), lăsă cafeaua şi întrebă:
- Căpitane, pot avea o hartă a Americii de Nord?
- Fizică sau politică? interveni un alt glas.
Al navigatorului, bănui Richards. Acum ar fi trebuit să facă pe prostul şi să nu ştie ce hartă doreşte. Ceea ce nu făcu.
- Amândouă, rosti el.
- Trimiţi femeia după ele?
- Cum te cheamă, amice?
Pauza ezitantă a cuiva care brusc, îşi dă seama că a atras atenţia.
- Donahue.
- Donahue, ai şi tu picioare. Ce-ar fi să ţi le mişti până aici?
Donahue şi le mişcă. Purta părul lung, pieptănat pe spate după moda sud-americană, şi pantaloni atât de strâmţi încât părea că are între picioare un săculeţ cu mingi de golf. Hărţile erau învelite în plastic moale.
Richards nu ştia în ce erau învelite ouşoarele lui Donahue.
- N-am vrut să fiu impertinent, rosti el fără tragere de inimă.
Richards bănui că-l putea caracteriza. Unul dintre tinerii fără probleme financiare, cu mult timp liber la dispoziţie, care-şi petreceau multă vreme bântuind cartierele de desfrâu ale marilor oraşe, în grupuri mari, uneori pe jos, dar cel mai des cu elicopterele. Erau împotriva perverşilor. Aceştia trebuiau stârpiţi. Salvaţi puritanismul în numele democraţiei. Rareori părăseau carierele respective, permanent cufundate în penumbră, pentru a pătrunde în bezna absolută a ghetourilor. Atunci când o făceau, încasau nişte bătăi îngrozitoare.
Sub privirea scrutătoare a lui Richards, Donahue se foi stânjenit.
- Altceva?
- Îi razi pe perverşi, amice?
- Ce?
- Nu contează. Du-te. Ajută-i la avion.
Donahue dispăru rapid.
Richards descoperi destul de repede că harta cu oraşe şi şosele era cea politică. Deplasând degetul din Derry spre graniţa Canada - Vermont pe direcţia vest, determină cu aproximaţie poziţia lor.
- Căpitane?
- Da.
- Virează la stângă.
- Ce?
Holloway părea realmente surprins.
- Adică spre sud. Spre sud. Şi nu uita...
- Ştiu, făcu Holloway. N-am uitat.
Avionul se înclină pe o parte. Din fotoliul unde căzuse.
McCone îl fixă pe Richards cu ochi flămânzi, răzbunători.
... 021
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Richards îşi dădu seama că începuse să moţăie, şi asta îl îngrozi. Zumzetul monoton era perfid, hipnotic.
McCone pricepuse ce se întâmpla, şi devenise tot mai încordat. Şi Amelia înţelesese. Se ghemuise înspăimântată într-un fotoliu de lângă chicinetă, privindu-i pe amândoi.
Bău încă două ceşti cu cafea. Nu-l ajutară prea mult. Îi venea tot mai greu să se concentreze asupra coordonării dintre harta lui şi comentariile seci ale lui Holloway asupra traseului.
În cele din urmă se izbi cu pumnul în locul unde fusese rănit de glonţ. Durerea fu imediată şi puternică, aidoma unui val de apă rece azvârlit în faţă. Scăpă un ţipăt, care se auzi ca un şuierat şoptit. Sângele îi umezi cămaşa şi-l pătă pe mână.
Amelia icni.
- Peste 6 minute trecem peste Albany, vorbi Holloway. Îl puteţi vedea în stânga.
- Relaxează-te, îi şopti Richards. Relaxează-te. Pur şi simplu, relaxează-te.
Dumnezeule, se va termina repede?
Da. Destul de repede. Era 8 fără un sfert.
... 020
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Putea fi un vis urât, un coşmar care ieşise târându-se din beznă, în lumina nesănătoasă a minţii sale pe jumătate treze - mai degrabă o viziune sau o halucinaţie.
Pe un nivel, creierul i se concentra asupra zborului şi pericolului permanent care-l reprezenta McCone. La alt nivel, apăruse ceva întunecat. În întunericul acela viermuiau siluete.
Afirmativ. Începuse urmărirea.
Servomecanisme uriaşe, ţiuind în beznă, în noapte.
Ochi infraroşii scânteind în spectre necunoscute. Verdele fosforescent palid al cadranelor şi razelor radar vectoare.
Reperat. Am reperat subiectul.
Camioane gonind pe drumuri de ţară, şi pe traiectorii de triangulaţie, la trei sute de kilometri depărtare, antenele parabolice rotindu-se către cerul nopţii. Fascicule nesfârşite de electroni zburând pe aripi invizibile. Impact, ecou. Bip-ul puternic şi postimaginea topindu-se, fără să se şteargă complet până ce raza rotitoare o luminează într-o poziţie mai spre sud.
Clar?
Da. La 300 de kilometri sud de Newark. Probabil ţinta e Newark.
Newark e alertat, la fel şi New York.
Continuă Restricţia Executivă?
Da.
Îl puteam rade deasupra lui Albany.
Potoleşte-te amice.
Camioane vuind prin orăşele, în care oamenii trag cu ochiul dinapoia ferestrelor baricadate înspăimântate, cu priviri înspăimântate, pline de ură. Urlând în noapte precum monştri preistorici.
Deschideţi chepengurile.
Motoare gigantice bâzâie, glisând capace uriaşe din beton, trimiţându-le pe şine de oţel strălucitor. Silozuri cilindrice, precum intrările în lumea subterană a Morlocilor. Jeturi de hidrogen lichid răbufnind în văzduh.
Aici urmărirea. Continuăm, direcţia Newark.
Recepţionat. Aici Springfield. Ţine-ne la curent.
Drojdieri adormiţi prin ganguri, trezindu-se ameţiţi la vuietul camioanelor şi privind tăcuţi feliile de cer întrevăzute printre clădiri. Ochii sunt palizi şi galbeni, gurile sunt linii curbate în jos. Cu reflexe senile, mâinile trag de ziarele care să-i apere de frigul toamnei, însă ziarele nu mai există, le-a ucis Lib-Veul. Lib-Veul este regele lumii. Aleluia! Barosanii cu tipe fumează Pipe. Ochii galbeni întrezăresc pe cer o străfulgerare necunoscută de lumini. Licăr, licăr. Roşu şi verde, roşu şi verde. Uruitul camioanelor s-a îndepărtat, reverberându-se prin canioanele dintre clădiri precum pumnii vandalilor.
Drojdierii se culcă. Înjurând.
L-am interceptat la vest de Springfield. Îl preluăm în 5 minute.
Din Harding?
Da.
E localizat şi urmărit.
Lilieci invizibili zboară prin noapte, trasând o reţea scânteietoare peste colţul nord-estic al Americii. Servo-urile controlate de calculatoarele General Atomic funcţionează lin. Rachetele se răsucesc şi se înclină insesizabil, urmărind luminile pâlpâitoare roşu şi verde care străbat cerul. Sunt aidoma unor şerpi-cu-clopoţei metalici, aşteptând înveninaţi.
Richards vedea totul, şi continua să judece chiar în timp ce vedea. Dualitatea creierului său era, cumva, straniu de liniştitoare. Producea o detaşare foarte asemănătoare nebuniei. Degetul lui era acoperit de sânge închegat, urmărea atent traiectoria avionului, spre sud. În sudul lui, Springfield, în vestul lui Hartford, în...
Urmărind.
... 019
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
- Domnule Richards?
- Da.
- Suntem deasupra lui Newark, New Jersey.
- Da, încuviinţă Richards. Am urmărit. Căpitane?
Holloway nu răspunse, însă Richards ştia că îl asculta.
- Sunt tot timpul cu ochii pe noi, nu-i aşa?
- Da, spuse Holloway.
Richards privi către McCone.
- Îmi închipui că-ncearcă să se hotărască dacă pot renunţa la copoiul lor de-aici. Să zicem c-o să zică: dă-l dracu'. La urma urmei, pot pregăti şi unul nou.
McCone îşi dezgolise dinţii spre el, însă Richards bănui că era un gest absolut inconştient, care putea fi probabil, urmărit până la strămoşii bărbatului, Neanderthalii care se strecuraseră înapoia duşmanilor, evitând lupta pe viaţă şi pe moarte onorabilă dar lipsită de inteligenţă.
- Când revenim peste regiuni nepopulate, căpitane?
- Niciodată. Nu pe traiectoria asta sudică. După ce-o să traversăm North Caroline dinspre coastă, o să trecem peste ocean, dar şi-atunci vor fi platforme de foraj.
- De acum încolo, spre sud sunt numai suburbiile New Yorkului?
- Cam aşa ceva.
- Mulţumesc.
Sub ei, Newark se răsfira precum un pumn de bijuterii, azvârlite neglijent în caseta capitonată cu velură a unei aristocrate.
- Căpitane?
- Da? rosti resemnat Holloway.
- Cotim spre vest.
McCone tresări, parcă lovit. Amelia scoase un icnet de surpriză în fundul gâtului.
- Spre vest? repetă Holloway, pentru prima dată, nefericit şi speriat. Într-acolo e cel mai riscant. Spre vest, trecem peste regiuni nepopulate. Între Harrisburg şi Pittsburg, Pensylvania este numai teren agricol. La est de Cleveland nu există niciun oraş mare.
- Căpitane tu-mi stabileşti planul?
- Nu... am...
- Spre vest, repetă sec Richards.
Newark coti sub ei.
- Eşti nebun, spuse McCone. O să ne-arunce în aer.
- Cu tine şi alte cinci persoane nevinovate la bord? Această ţară onorabilă?
- Va fi o greşeală, rosti răguşit McCone. O greşeală intenţionată.
- Nu urmăreşti Raportul Naţional? zâmbi Richards. Noi nu facem greşeli. Noi n-am greşit din 1950.
Newark dispărea sub o aripă; îi luă locul bezna.
- Nu mai râzi, observă Richards.
... 018
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Peste o jumătate de oră Holloway interveni pe interfon.
Părea agitat.
- Richards, cei din Harding ne-au anunţat că ne trimit un semnal de înaltă intensitate din partea Federaţiei Jocurilor. Mi s-a spus că dacă deschizi Lib-Veul, ai putea avea o surpriză interesantă.
- Mulţumesc.
Privi ecranul întunecat al Lib-Veului şi fu gata să-l aprindă. Îşi retrase mâna de parcă spătarul fotoliului frigea. Îl încercă o senzaţie curioasă de spaimă şi deja vu.
Semăna prea mult cu o revenire la începuturi, Sheila cu chipul ei supt, obosit, mirosul verzei gătite de doamna Jenner... Zgomotul jocurilor... Roata Banilor, Înoată cu crocodilii... Ţipetele lui Cathy... Nu mai putea avea alt copil, bineînţeles, nici dacă ar fi putut anula totul, şi reveni la existenţa anterioară. Şi aşa avusese un noroc incredibil.
- Deschide-l, rosti McCone. Poate c-o să ne ofere... c-o să-ţi ofere... un târg.
- Gura, făcu Richards.
Aşteptă, lăsând spaima să-l cuprindă precum o apă.
Senzaţia ciudată a presentimentului. Se simţea rău. Rana continua să-i sângereze, şi-şi simţea picioarele slăbite şi foarte îndepărtate. Nu ştia dacă se mai putea scula atunci când avea să vină momentul să termine piesa aceasta.
Icnind, se aplecă înainte şi apăsă butonul. Lib-Veul se aprinse imediat, cu o imagine incredibil de clară. Chipul care acoperea ecranul, aşteptând răbdător, era foarte negru şi foarte familiar. Dan Killian. Stătea la un birou oval din mahon încrustat cu simbolul Jocurilor.
- Salut, salut, şopti Richards.
Fu gata să cadă din scaun, când Killian zâmbi şi răspunse:
- Salut şi ţie, domnule Richards.
... 017
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
- Nu te pot vedea, urmă Killian, dar te pot auzi. Interfonul avionului transmite prin echipamentul radio din cabină. Mi-au spus că eşti rănit.
- Nu aşa de grav pe cât pare. Mai mult sunt zgâriat din pădure.
- Ah, da, încuviinţă Killian. Faimoasa Excursie prin Pădure. Bobby Thompson a criticat-o chiar azi în emisiune - bineînţeles, neştiind de situaţia actuală. Mâine, pădurea respectivă va mişuna de oameni în căutarea unui petic din cămaşa ta, sau poate chiar a unei casete.
- Îmi pare rău, spuse Richards. Am văzut un iepure.
- Richards, ai fost concurentul cel mai bun pe care l-am avut vreodată. Printr-o combinaţie de noroc şi abilitate, ai fost în mod clar cel mai bun. Suficient de bun ca să-ţi facem o propunere.
- Ce anume? Transmiterea în direct a execuţiei?
- Chestia asta cu avionul a fost cea mai spectaculoasă, dar şi cea mai stupidă. Ştii de ce? Pentru că, pentru prima dată, nu mai eşti lângă cei asemenea ţie. Când ai decolat, i-ai părăsit. Asta-i valabil chiar şi pentru femeia care te apără. Poate crezi că-i de partea ta. Poate crede aşa chiar ea. Dar nu este aşa. Acolo sus nu suntem decât noi, Richards. Eşti ca şi mort. Punct.
- Toţi îmi zic asta, şi văd că mai trăiesc.
- În ultimele două ore trăieşti numai pentru că aşa a vrut Federaţia Jocurilor. Mai exact, eu. Eu sunt cel care a obţinut autorizaţia pentru propunerea pe care vreau să ţi-o fac. Vechea gardă s-a opus categoric - aşa ceva nu s-a mai auzit niciodată - totuşi am căpătat aprobarea. M-ai întrebat pe cine ai ucide dacă ai putea ajunge înarmat în vârful piramidei. Unul dintre aceia aş fi fost eu, Richards. Te surprinde?
- Cred că da. Te crezusem tot o slugă.
Killian lăsă capul pe spate şi hohoti, dar râsul sună forţat - râsul unui om care joacă o miză mare şi este încordat.
- Uite propunerea, Richards. Vino cu avionul în Harding. La aeroport te va aştepta o limuzină a Jocurilor. Se va regiza o execuţie... falsă. Apoi te alături echipei noastre.
Dinspre McCone se auzi un strigăt de furie:
- Negru-mpuţit...
Amelia Williams privea încremenită.
- Excelent, rosti Richards. Ştiam că eşti bun, dar asta e excelent. Ţi-ai ratat cariera, Killian. Puteai ajunge un mare vânzător de vechituri.
- L-ai auzit pe McCone. Ţi s-a părut că se preface?
- McCone o un actor foarte bun. Pe aeroport a jucat un rol pentru care putea lua Oscarul.
Cu toate acestea, nu era sigur. Felul cum Vânătorul o trimisese pe Amelia după cafea atunci când se părea că putea declanşa explozivul, duşmănia lui permanentă... ceva nu se potrivea. Sau aveau un rost. Mintea începu să-i lucreze febril.
- Poate că ai un plan, dar el nu-l cunoaşte. Poate că te bizui pe reacţia lui ca să-i confere realism.
- Domnule Richards, vorbi Killian, sceneta cu explozivul a luat sfârşit. Ştim - ştim - că e o cacialma. Dar pe biroul meu există un buton, mic şi roşu, care nu este o cacialma. La 20 de secunde după ce l-am apăsat, avionul va fi făcut bucăţele de rachete Diamond-back sol-aer cu încărcături convenţionale.
- Nici Irlandezul nu-i o cacialma.
Simţea însă în gură un gust acru. Bluful luase sfârşit.
- Ba da. Nu poţi sui într-un avion Lockheed G-A cu o încărcătură de plastic explozibil. Alarmele se declanşează imediat. În avion sunt instalate 4 detectoare, pentru prevenirea eventualelor deturnări. Al cincilea detector a fost introdus în paraşuta cerută. Îţi pot spune că atunci când ai urcat în avion, becurile de alarmă din turnul de control al aeroportului Voigt au fost urmărite cu un deosebit interes. Eram convinşi că ai asupra ta explozivul. Te dovedisei atât de ingenios până atunci, încât părea o bănuială fondată. Când nu s-a aprins nici un beculeţ, uşurarea a fost evidentă. Presupun că n-ai avut de unde procura explozibil. Poate că şi ideea ţi-a venit prea târziu. Oricum e lipsit de importanţă. Îţi înrăutăţeşte situaţia, însă...
Brusc, McCone apăruse lângă Richards.
- Aici se termină, rânji el. Aici îţi zbor creierii, vierme.
Întinse revolverul spre tâmpla lui Richards.
... 016
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
- Eşti mort dacă o faci, spuse Killian.
McCone ezită, se retrase un pas şi privi neîncrezător Lib-Veul. Chipul reîncepu să-i tremure şi să se boţească. Buzele i se strâmbară într-un efort tăcut de-a vorbi. Când reuşi, o făcu printr-un şuier de ură.
- Îl pot ucide! Acum! Aici! Să fim toţi în siguranţă! Să...
- Acum eşti în siguranţă, imbecilule, rosti obosit Killian. L-ar fi putut ucide şi Donahue... dacă doream să-l ucidem.
- E un criminal! începu să zbiere McCone. A ucis poliţişti! A comis acte de anarhie şi piraterie aeriană! E... m-a umilit în public, pe mine şi pe oamenii mei!
- Stai jos.
Glasul lui Killian era tot atât de îngheţat cât şi hăurile interstelare.
- Este momentul să-ţi aminteşti cine te plăteşte domnule Vânător - Şef.
- O să m-adresez Preşedintelui Consiliului!
McCone spumega. Stropi de salivă îi zburau de pe buze.
- O să te trimită la cules bumbac, cioroiule! Fir-ai al dracu’ de ţigan borât...
- Aruncă, te rog arma, se auzi un glas nou.
Richard întoarse capul, surprins. Era Donahue, navigatorul, arătând mai dur şi mai periculos ca oricând.
Avea un pistol mitralieră Magnum/Springstun cu pat rabatabil, şi-l ţinea îndreptat asupra lui McCone.
- Robert S. Donahue, moşule. Controlul Consiliului Jocurilor. Aruncă jos arma.
... 015
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
McCone îl privi o secundă lungă, apoi arma căzu pe carpeta groasă.
- Ne...
- Cred că mi-ajunge cât am auzit până acum, îl întrerupse Donahue. Treci la clasa a doua şi fi băiat cuminte.
McCone se retrase câţiva paşi, bolborosind. Lui Richards îi părea un vampir ameninţat de un crucifix, din vechile filme de groază.
Când dispăru, Donahue îl salută ironic cu ţeava armei pe Richards şi rânji.
- N-o să te mai deranjeze.
- Tot arăţi ca unul care-i rade pe perverşi, rosti sec Richards.
Rânjetul dispăru. Pentru o clipă, Donahue îl privi cu o antipatie indiferentă, apoi plecă în cabina lui.
Richards reveni la ecran. Constată că pulsul îl rămăsese constant. Nu gâfâia şi nici nu-i tremurau picioarele. Moartea devenise o prezenţă obişnuită.
- Mai eşti acolo, domnule Richards? întrebă Killian.
- Da, sunt.
- Problema a fost rezolvată?
- Da.
- Bun. Să revin la ceea ce spuneam.
- Dă-i drumul.
Killian suspină.
- Spuneam că deoarece noi ştim că-i o cacialma, situaţia ta e mai rea, dar credibilitatea noastră e mai bună. Înţelegi de ce?
- Da, încuviinţă detaşat Richards. Înseamnă că puteaţi doborî avionul oricând. Sau îi puteaţi ordona lui Holloway să aterizeze. McCone m-ar fi împuşcat.
- Exact. Mă crezi că ştim că încerci o cacialma?
- Nu. Deşi eşti mai şiret decât McCone. Chestia aia cu omul vostru, navigatorul, a fost de mâna-întâi.
- Oh, Richards, izbucni în râs Killian. Eşti extraordinar. Cu adevărat o pasăre rară.
Părea totuşi încordat, fals. Richards se gândi că poate Killian ştia nişte lucruri pe care se străduia să le ascundă.
- Dacă l-ai fi avut cu adevărat, l-ai fi detonat când te-a ameninţat McCone cu arma. Ştiai că avea să te ucidă. Cu toate acestea, n-ai făcut-o.
Richards înţelese că se terminase; ei ştiau. Un zâmbet îi strâmbă trăsăturile. Killian avea să aprecieze asta. Era un tip cu simţul umorului negru. Atunci să plătească, dacă voiau să-i vadă cartea.
- Nu mai încerca să mă convingi de ceva ce nu-i adevărat. Dacă-mi forţaţi mâna, totul sare-n aer.
- Sunt convins că n-ai mai fi tu, dacă n-ai împinge lucrurile până la capăt. Domnule Donahue?
- Da, domnule.
Glasul sec, eficient, nepăsător al lui Donahue se auzi simultan din intercom şi din Lib-Ve.
- Te rog, scoate poşeta doamnei Williams din haina domnului Richards. Nu-i vei pricinui niciun rău.
- Da, domnule.
În mod straniu, îi amintea lui Richards de perforatorul care-i însemnase cartela la sediul Jocurilor.
Clic-clic-clic.
Donahue apăru şi se îndreptă spre el. Chipul îi era inexpresiv, calm şi indiferent. Programat. Cuvântul ţâşnise în mintea lui Richards.
- Stai pe loc, frumosule, vorbi el mişcându-şi uşor degetele în haină. Tipul de acolo n-are probleme, e-n siguranţă pe pământ. Tu o să fi cel care ajunge-n Lună.
I se păru că pasul egal şovăise o secundă, iar ochii se mijiseră o fracţiune, însă continua să se apropie. La fel de bine putea să se plimbe pe Coasta de Azur... sau să încolţească un homosexual tremurând, ghemuit într-o fundătură.
Pentru o clipă, se gândi să înhaţe paraşuta şi să fugă.
Inutil. Să fugă? Unde? Toaleta bărbaţilor, dincolo de clasa a treia, era capătul drumului.
- Ne-ntâlnim în iad, şopti el, şi făcu gestul de a trage de inel.
De data aceasta, reacţia fu ceva mai bună. Donahue icni şi ridică mâinile pentru a-şi proteja chipul, într-un gest instinctiv, probabil de aceeaşi vârsta cu omul. Şi le coborî, fără să se fi întâmplat nimic, părând stânjenit şi furios.
Richards scoase geanta Ameliei Williams, şi-o azvârli.
Geanta îl izbi pe Donahue în piept şi-i căzu la picioare precum o pasăre moartă. Mâna lui Richards era lunecoasă de transpiraţie. Aşezată pe genunchi, părea ciudată, albă şi străină. Donahue ridică poşeta, privi înăuntru, şi o întinse Ameliei. Richards simţi un fel de tristeţe stupidă, într-un fel avea impresia că-şi pierduse un vechi prieten.
- Bum! murmură el.
... 014
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
- E foarte bun omul tău, rosti obosit, după plecarea lui Donahue. L-am făcut să tresară, dar crezusem c-o să se scape în pantaloni.
Începuse să observe o dedublare ciudată a vederii.
Apărea şi dispărea. Îşi apăsă uşor rana. Se închisese pentru a doua oară.
- Şi-acum? întrebă el. Ai adus camerele la aeroport, să vadă toţi ce păţeşte un criminal?
- Acum urmează propunerea, vorbi încetişor Killian.
Chipul lui era negru, indescifrabil. Ceea ce ascunsese până atunci se afla acum imediat sub suprafaţă. Richards o ştia. Şi, brusc, simţi din nou teamă. Îi venea să oprească Lib-Veul. Să nu-l mai audă. Îşi simţea măruntaiele chircindu-se încet şi teribil - realmente se chirceau. Totuşi nu-l putea opri. Bineînţeles că nu. Era, la urma urmei, Gratuit.
- Piei, Satană, mormăi el.
- Ce?
Killian păru surprins.
- Nimic. Spune.
Killian nu vorbi. Îşi privi mâinile. Ridică ochii. Richards simţi un ungher necunoscut al minţii sale suspinând, cu o presimţire. I se părea că fantomele sărmanilor şi neştiuţilor, ale alcoolicilor dormind prin parcuri, îi strigau numele.
- McCone e terminat, spuse Killian. O ştii, pentru că tu ai făcut-o. L-ai strivit ca pe o coajă de ou. Vrem să-i iei locul.
Richards, care crezuse că nu-l mai putea surprinde nimic, descoperi că falca inferioară îi atârna deschisă. Era o minciună. Trebuia să fie o minciună. Totuşi Ameliei i se restituise poşeta. N-aveau de ce să-l mintă, sau să-i ofere false iluzii. Era rănit şi singur. Atât McCone cât şi Donahue erau înarmaţi. Un glonte deasupra urechii i-ar fi adus sfârşitul, rapid, curat şi fără bătăi de cap.
Concluzia: Killian spunea adevărul.
- Eşti nebun, şopti el.
- Nu. Eşti cel mai bun fugar pe care l-am avut vreodată. Şi cel mai bun fugar ştie cel mai bine unde să caute. Deschide puţin ochii şi-ţi vei da seama că Fugarul n-are numai rolul de-a oferi senzaţii tari spectatorilor şi de a-i elimina pe indivizii periculoşi, Richards. Reţeaua caută în permanenţă oameni ieşiţi din comun. Avem nevoie de ei.
Richards încercă să vorbească, dar nu putu articula nimic. Spaima nu-l părăsise, creştea, se îngroşa...
- N-a existat niciodată un Vânător-Şef cu familie, reuşi el să rostească. Cauza e bine cunoscută. Posibilităţile unui şantaj...
- Ben, spuse Killian cu o blândeţe infinită, soţia şi fiica ta sunt moarte. Sunt moarte de mai bine de 10 zile.
... 013
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Dan Killian vorbea, vorbea probabil de multă vreme, însă Richards îl auzea în depărtare, un glas distorsionat de un straniu efect de ecou al minţii sale.
Parcă ar fi fost prizonier într-un puţ extrem de adânc şi auzea pe cineva strigând de sus. Mintea i se întunecase complet, iar întunericul servea ca fundal pentru un fel de spectacol cu diapozitive. Un vechi Kodak al Sheilei, umblând legănat pe coridoarele Şcolii de Meserii, cu o mapă ponosită sub braţ.
Micro-fustele tocmai reveniseră la modă. O imagine cu ei doi, aşezaţi în capătul Cheiului Golfului (Intrarea: Gratuit), cu spatele spre obiectivul aparatului, privind apa. Ţinându-se de mână. Fotografia sepia a unui tânăr îmbrăcat într-un costum închiriat şi a unei tinere, în rochia cea mai bună a mamei - special ajustată - stând înaintea unui judecător de pace cu un neg mare pe nas. În noaptea nunţii, chicotiseră amintindu-şi de negul acela. Fotografia alb-negru a unui bărbat gol până la brâu, asudat purtând un şorţ cu plumb, şi acţionând pârghii grele, într-o încăpere subterană uriaşă, boltită, iluminată de lămpi cu arc. Fotografia color cu tonuri retuşate (pentru a estompa decorul) a unei femei cu pântece mare privind pe fereastră, ţinând perdeaua zdrenţuită şi aşteptându-şi bărbatul să apară pe stradă. Pe obrazul ei lumina lăsă dungi subţiri.
Ultima fotografie: alt Kodak vechi al unui tip slab, ridicând deasupra capului un ghemotoc de prunc: o expresie ciudată de triumf şi dragoste pe chipul brăzdat de un zâmbet uriaş. Diapozitivele începură să fulgere tot mai repede, ameţitor, fără să declanşeze sentimente de durere şi dragoste şi pierdere, nu încă, nu, aducând doar o amorţeală îngheţată de novocaină.
Killian asigurându-l că Reţeaua n-avea nimic de-a face cu ceea ce se întâmplase; fusese o întâmplare oribilă.
Richards bănui că-l credea – nu doar pentru că detaliile sunau prea mult a minciună ca să nu fie chiar adevărul, ci pentru că Killian ştia că dacă Richards i-ar fi acceptat oferta, primul său drum ar fi fost în Co-Op City, unde ar fi aflat adevărul după o singură oră petrecută pe străzi.
Hoţi. Trei. („Sau altceva?” se întrebă Richards, ros de un gând. La telefon, ea păruse cam ascunsă, parcă tăinuindu-i ceva...). Erau probabil drogaţi. Poate că o ameninţaseră pe Cathy, şi Sheila încercase s-o apere.
Ambele fuseseră înjunghiate.
Asta îl aduse în realitate.
- Nu mai mânca căcat! răcni brusc.
Amelia tresări şi-şi ascunse faţa în palme.
- Ce s-a-ntâmplat? Zi-mi ce s-a-ntâmplat?
- Nu mai am ce spune. Soţia ta avea peste 60 de răni.
- Cathy, rosti Richards fără să se gândească, şi Killian se crispă.
- Ben, nu vrei să te las să te gândeşti la tot ce ţi-am spus?
- Ba da. Ba da, vreau.
- Îmi pare extrem, extrem de rău, amice. Îţi jur pe mama că n-avem nicio legătură. Ne gândeam să vă separăm, păstrând drepturi de vizitare dacă erai de acord. Nimeni nu lucrează pentru cineva care i-a măcelărit pe ai lui. Ştim asta.
- Am nevoie de timp să mă gândesc.
- Ca Vânător-Şef, vorbi încet Killian, i-ai putea prinde pe nenorociţii ăia şi să-i termini. Şi nu sunt doar ei.
- Vreau să mă gândesc. La revedere.
- Am...
Richards se întinse şi întrerupse Lib-Veul. Rămase încremenit în fotoliu. Mâinile îi atârnau între genunchi.
Avionul zumzăia în beznă.
Deci asta-i, îşi spuse. Firul s-a descurcat. Complet.
... 012
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Trecu o oră.
Vaca de Mare zise atunci: „Venit-a clipa-n în care/ Putem vorbi de multe noi:/ De ghete, De vapoare,/ De ce-i marea-aşa spumoasă,/ De ce-au purceii aripioare...”
Imaginile i se succedau prin minte, Stacey, Bradley, Elton Parrakis cu faţa de copil. Un coşmar al fugii. Aprinzând ziarele în subsolul Tinerilor Creştini cu acel ultim chibrit. Maşinile poliţiei gonind şi scrâşnind din frâne, automatul Sten scuipând foc. Glasul scârbit al lui Laughlin. Fotografiile celor doi puşti, agenţi juniori ai Gestapoului.
Şi, de ce nu?
Acum nu mai avea niciun fel de familie, şi cu siguranţă nicio moralitate. Cum mai putea moralitatea reprezenta ceva pentru un bărbat plutind în derivă, cu legăturile retezate? Cât de inteligent fusese Killian înţelegând lucrul acesta, arătându-i lui Richards, cu calm şi o brutalitate blândă, cât de singur rămăsese. Bradley şi cruciada lui împotriva poluării părea îndepărtată, ireală, lipsită de importanţă. Filtre nazale. La un moment dat, problema filtrelor nazale păruse deosebită, foarte importantă. Nu şi acum.
Săracii vor exista de-a pururi.
Adevărat. Până şi Richards produsese un exemplar pentru maşina de ucis. În cele din urmă, săracii aveau să se adapteze, prin mutaţii. Plămânii lor aveau să producă propriul sistem de filtrare, peste 10 mii de ani sau peste 50 de mii, iar ei aveau să se ridice, să smulgă filtrele artificiale şi să-i privească pe proprietarii acestora zbătându-se şi zvârcolindu-se şi murind, înecându-se într-o atmosferă unde oxigenul juca doar un rol minor, dar ce însemna viitorul pentru Ben Richards? Doar necazuri.
Avea să urmeze o perioadă de durere. Ei se puteau aştepta la asta şi puteau lua măsurile respective. Aveau să urmeze chiar momente de furie, explozii de revoltă, încercări nereuşite de-a atrage din nou atenţia publicului asupra problemei poluării premeditate? Poate. Ei aveau să se ocupe de asta. Aveau să aibă grijă de el - anticipând o vreme când el urma să aibă grijă de ei. Instinctiv, ştiu că putea să o facă. Bănuia că s-ar fi putut chiar să aibă o anumită înclinaţie spre această slujbă. Ei aveau să-l ajute, să-l lecuiască. Medicamente şi doctori. Schimbarea concepţiei.
Apoi, pace.
Caracterul agresiv stârpit ca o buruiană. Privea tânjind pacea aceea, aşa cum priveşte apa un om în pustiu. Amelia Williams continuă să plângă în fotoliul ei multă vreme după ce toate lacrimile ar fi trebuit să-i sece. Se întrebă indiferent, ce avea să se întâmple cu ea. În starea actuală nu mai putea fi înapoiată soţului şi familiei; pur şi simplu nu mai era aceeaşi doamnă care se oprise la un indicator rutier, gândindu-se doar la meniuri şi vizite, la cluburi şi reţete de cocteiluri. Văzuse Cartonaşul Roşu.
Bănuia că avea să fie tratată cu medicamente şi terapie, o pacientă de viitor. Locul Unde Diverg Două Drumuri, explicarea motivării pentru care s-a ales drumul greşit. Un carnaval în tonuri mentale întunecate.
Brusc, simţi nevoie să meargă la ea, s-o aline, să-i spună că nu era complet deteriorată, că o singură fâşie de leucoplast psihic o putea repara, o putea face la fel de bună ca şi înainte.
Sheila. Cathy.
Numele lor apăreau şi se repetau, răsunându-i în minte aidoma unor clopote, aidoma unor cuvinte repetate de atâtea ori încât îşi pierd înţelesul. Rosteşte-ţi numele de vreo 200 de ori şi vei descoperi că nu mai înseamnă nimic. Durerea era imposibilă; simţea doar o senzaţie nedefinită de stânjeneală: îl luaseră, îl hăituiseră nebuneşte, şi în cele din urmă se dovedise că fusese un fraier. Îşi aminti de un băiat din şcoala primară, care se ridicase să recite Declaraţia de Independenţă, şi-i căzuseră pantalonii în vine.
Avionul zumzăia mai departe. Richards începuse să picotească. Imaginile apăreau şi dispăreau leneşe, revedea întâmplări întregi fără nici o culoare emoţională.
În cele din urmă, ultima fotografie din album: 10 pe 8, lucioasă, făcută de un poliţist plictisit, care poate că mesteca gumă. Dovada C, doamnelor şi domnilor juraţi.
Un trupuşor sfârtecat într-un leagăn însângerat. Picătură şi pete pe zidurile acoperite cu un stucat ieftin, şi mobila ruptă cumpărată la mâna a doua. O pată mare, încă lipicioasă, pe ursuleţul cu un singur ochi.
Se deşteptă brusc, complet şi se îndreptă, cu gura întredeschisă într-un răcnet. Urletul ieşit din plămânii săi era atât de puternic încât îi flutură limba precum o cârpă.
Totul, totul, din compartimentul de clasa întâia deveni deodată clar şi muşcător de real, atotputernic, oribil. Avea realitatea distinctă a unui clip horror dintr-o emisiune de ştiri. De pildă, Laughlin târât afară din baraca aceea din Topeka. Totul, totul era foarte real şi în Tehnicolor.
Amelia strigă şi ea, speriată, ghemuindu-se în fotoliu, cu ochii uriaşi precum nişte ceşcuţe de porţelan, încercând să-şi vâre întregul pumn în gură.
Donahue apăru în goană, cu arma pregătită. Ochii îi erau mărgeluşe negre, încântate.
- Ce-i? Ce s-a-ntâmplat? McCone?
- Nu, răspunse Richards, simţind că inima i se potolise îndeajuns pentru ca vorbele lui să nu pară disperate. Am visat urât. Fetiţa mea.
- Aha.
Ochii lui Donahue se înmuiară, prefăcându-se înţelegători. Nu se prea pricepea s-o facă. Poate că aşa avea să fie toată viaţa. Poate că avea să înveţe. Se întoarse, ca să plece.
- Donahue?
Bărbatul îl privi fără tragere de inimă.
- Te-am speriat, aşa-i?
- Nu.
Donahue se răsuci spre uşă. Ceafa îi era încordată. În pantalonii albaştri, strâmţi, fundul era rotund ca al unei fete.
- Te pot speria şi mai tare, continuă Richards. Te pot ameninţa că-ţi iau filtrul nazal. Exeunt Donahue.
Richards închise ochii obosit. Revedea 8 pe 10 lucios. Deschise ochii. Îi închise. Nicio fotografie lucioasă.
Aşteptă, şi când fu sigur că n-avea să mai revină (imediat), deschise ochii şi apăsă pe butonul Lib-Veului.
Ecranul se aprinse, şi-l văzu pe Killian.
... 011
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
- Richards.
Killian se aplecă înainte, fără să încerce să-şi ascundă încordarea.
- Am hotărât să accept, rosti Richards.
Killian se lăsă pe spate, şi doar ochii îi zâmbiră.
- Mă bucur nespus, zise el.
... 010
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
- Isuse, exclamă Richards.
Stătea în uşa cabinei piloţilor. Holloway se întoarse.
- Salut!
Vorbea prin radio cu cineva denumit Detroit VOR. Duninger bea cafea. Cele două manşe identice erau părăsite. Totuşi se răsuceau, se înclinau şi se legănau, parcă manevrate de nişte mâini fantomă. Acele cadranelor oscilau. Luminile clipeau. Consolele respective păreau că primesc şi transmit informaţii permanent... dar nu era nimeni în faţa lor.
- Cine conduce? întrebă Richards, fascinat.
- Otto, răspunse Duninger.
- Otto?
- Pilotul automat. Te-ai prins? Otto-piloto...
Brusc, Duninger zâmbi:
- Mă bucur că te-avem în echipă, tipule. Poate nu crezi, da unii dintre noi ţi-am ţinut pumnii.
Richards încuviinţă nepăsător.
Holloway interveni în tăcerea oarecum stânjenitoare, spunând:
- Otto mă cam sperie şi pe mine. Chiar după 20 de ani de meserie. Dar este absolut sigur. Sofisticat ca dracu'. Faţă de modelele alea vechi e ca... eu ştiu, o ladă pe lângă un birou Chippendale.
- Chiar aşa?
- Exact. Îl fixezi pe P.D.D. - punctul de destinaţie - şi Otto face treaba, ajutat de radar. Pilotul e de-a dreptul inutil cu excepţia decolărilor şi aterizărilor. Şi a necazurilor.
- Şi ce puteţi face când aveţi necazuri? întrebă Richards.
- Ne putem ruga, răspunse Holloway.
Poate că dorise să sune a glumă, dar sinceritatea cuvintelor atârna straniu în cabină.
- Cu volanele alea se coteşte avionul?
- Nu, manşele dirijează doar mişcările pe verticală, spuse Duninger. Virajele sunt controlate de pedale.
- Pare un fel de kart pentru copii.
- E ceva mai complicat, râse Holloway. Să zicem doar că are mai multe butoane.
- Şi ce se întâmplă dacă Otto o ia razna?
- Nu s-a întâmplat niciodată. Dac-ar face-o, preiei comenzile manual. Dar calculatorul nu greşeşte niciodată, amice.
Richards ar fi vrut să plece, totuşi manşele care se roteau, deplasările infime, fără minte, ale pedalelor şi acelor îl hipnotizau. Holloway şi Duninger reveniră la treaba lor - cifre obscure şi transmisii pârâind de paraziţi.
Holloway privi o dată peste umăr, şi păru surprins să-l vadă tot acolo. Zâmbi şi arătă în bezna de afară.
- În curând o să vezi Harding-ul.
- Când?
- Peste 5-6 minute ar trebui să apară la orizont.
Când căpitanul privi a doua oară, Richards dispăruse.
- Abia aştept să scăpăm de tipul ăsta, îi spuse lui Duninger. E ţicnit.
Duninger se uita în jos, morocănos, cu chipul scăldat în lumina verzuie a cadranelor.
- Nu i-a plăcut Otto. Ai văzut?
- Am văzut, încuviinţă Holloway.
... 009
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Richards reveni pe coridorul îngust. Friedman, transmisionistul nu ridică ochii. Nici Donahue. Richards se opri în chicinetă.
Aroma cafelei era puternică şi plăcută. Îşi turnă o ceaşcă, puse frişcă, şi se aşeză într-unul din scaunele stewardeselor. Ibricul bolborosea şi înălţa aburi.
Vitrinele frigorifice erau încărcate cu preparate de lux, congelate. Barul era ticsit cu sticluţele liniilor aeriene.
Poţi să te-mbeţi pe cinste, îşi spuse.
Sorbi din cafea. Era bună şi tare. Ibricul Silex bolborosea.
Am ajuns şi aici, se gândi şi mai sorbi. Da, în privinţa asta nu era nicio îndoială. Ajunsese acolo, şi bea cafea.
Tigăi şi ibrice puse în ordine. Chiuveta din inox sclipind precum o bijuterie cromată în mijlocul mobilierului Formica. Şi, bineînţeles Silexul de pe reşou, bolborosind şi aburind. Sheila dorise un Silex. Silexul n-are moarte, spunea ea.
Începu să plângă.
Puţin mai departe o toaletă micuţă, unde intraseră numai funduri de stewardese. Uşa era întredeschisă, şi putea privi înăuntru, vedea până şi apa albăstruie, dezinfectată, din rezervoare. Excretând în splendoare la 15 mii de metri înălţime.
Bău cafeaua, privi Silexul bolborosind, şi plânse.
Plângea liniştit şi în tăcere. Se opri din plâns când termină şi cafeaua.
Se sculă şi puse ceaşca pe chiuvetă. Apucă mânerul de plastic mare al Silexului şi, cu atenţie, goli cafeaua în chiuvetă. Picături condensate rămaseră pe sticla groasă.
Îşi şterse ochii cu mâneca jachetei şi reveni pe coridorul îngust. Paşi în compartimentul lui Donahue, cu ibricul în mână.
- Vrei o cafea? îl întrebă.
- Nu, răspunse scurt Donahue, fără să înalţe privirea.
- Ba da, făcu Richards şi, cu toată puterea, izbi ibricul greu în capul bărbatului.
... 008
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Efortul îi deschise pentru a treia oară rana dintre coaste, dar Silexul nu se sparse.
Richards se întrebă dacă nu cumva fusese întărit cu ceva (poate cu vitamina B-12?), pentru a nu se sparge în cazul unor goluri de aer. Pe capul lui Donahue era o pată de sânge surprinzător de mare.
Bărbatul căzuse în tăcere pe masa hărţilor. Un firicel de sânge traversă învelitoarea de plastic a unei hărţi şi începu să picure pe podea.
- Gata pe cinci, C-unu-nouă-opt-patru, rosti un glas din radio.
Richards continua să ţină ibricul. Pe sticlă se lipiseră smocuri din părul lui Donahue.
Îi dădu drumul să cadă, însă nu se auzi niciun zgomot. Până şi aici existau carpete. Cilindrul transparent al Silexului se rostogoli, clipind parcă dintr-un ochi însângerat. Imaginea lui Cathy în leagănul pătat de sânge apăru rechemată, şi Richards se cutremură.
Îl ridică pe Donahue, trăgându-l de păr şi-l scotoci în jacheta albastră. Arma era acolo. Era gata să-i lase capul să cadă înapoi pe masă, dar se opri, şi-l împinse şi mai pe spate. Gura bărbatului atârna deschisă, într-un rânjet idiot. Înăuntru îi picura sânge.
Richards şterse sângele dintr-o nară şi privi înăuntru.
Acolo era... micuţ, minuscul. Licărul unui fir.
- Recepţionat E.T.A. C-unu-nouă-opt-patru, repetă radioul.
- Hei, e pentru tine! strigă Friedman de vis-a-vis, Donahue...
Richards şchiopată în coridor. Se simţea extrem de slăbit. Friedman înălţă ochii.
- Vrei să-i zici lui Donahue să-şi mişte fundul şi să răspundă...
Îl împuşcă deasupra buzei superioare. Dinţii zburară precum un colier rupt cu sălbăticie. Părul, sângele şi creierii se pulverizează într-un Rorschach pe peretele dinapoi, acolo unde într-un poster tri-D, o fată îşi întindea picioarele interminabile peste o noptieră din mahon.
Dinspre cabina piloţilor se auzi o exclamaţie înăbuşită, şi Holloway se repezi disperat să închidă uşa. Richards observă că avea pe frunte o cicatrice micuţă, de forma unui semn de întrebare. Era genul de cicatrice pe care şi-o poate face un băieţel aventuros, căzând din copac pe când se joacă de-a pilotul.
Îl împuşcă pe Holloway în burtă, şi căpitanul scoase un răcnet surprins:
- He-e-e-e-e-E-E-E!
Căzu cu faţa înainte.
Duninger se răsucise cu scaunul, privindu-l cu chipul alb ca varul.
- Nu mă-mpuşti? şopti el.
Nu avusese destul suflu ca s-o spună ca pe o afirmaţie.
- Ia aici, rosti blând Richards, şi apăsă pe trăgaci.
Ceva străfulgeră înapoia lui Duninger când căzu.
Tăcere.
- Recepţionat E.T.A., C-unu-nouă-opt-patru, vorbi radioul.
Brusc, Richards icni şi vomită un jet de cafea şi bilă.
Contracţia musculară îi deschise şi mai mult rana, şi o durere intensă începu să-i pulseze între coaste.
Şchiopată până la comenzile care continuau în tandemul complex permanent. Atâtea cadrane şi butoane...
Într-un zbor aşa important n-ar fi trebuit să aibă o legătură radio permanent deschisă? Ba da, bineînţeles.
- Recepţie, spuse el inexpresiv.
- Vă uitaţi la Lib-Veu, C-unu-nouă-opt-patru? Am recepţionat nişte aiureli. Totu-i în regulă?
- O.K.
- Zi-i lui Duninger că-mi datorează o bere, rosti criptic vocea, apoi se auziră numai paraziţi.
Otto conducea circul.
Richards plecă să-şi termine treaba.
... 007
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
- Dumnezeule, gemu Amelia Williams.
Bărbatul îşi plecă privirea indiferent. Toată partea dreaptă a trupului, de la coaste până la genunchi, era un roşu viu strălucitor.
- Cine ar fi crezut că boşorogul are atâta sânge în el? mormăi Richards.
McCone apăru fulgerător în compartimentul clasei întâia. Îl zări imediat. Revolverul lui era scos. Ambii traseră simultan.
McCone dispăru prin perdeaua dintre compartimente. Richards căzu într-un fotoliu. Se simţea extraordinar de obosit. Avea o gaură mare în pântece. Îşi putea zări intestinele.
Amelia zbiera într-una, trăgându-se cu ambele mâini de obraji, parcă voind să-şi jupoaie faţa.
Împleticindu-se, McCone reveni în clasa întâia. Rânjea.
Jumătate din cap îi era numai sânge. Totuşi continua să rânjească.
Trase de două ori. Primul glonte trecu peste capul lui Richards. Al doilea îl izbi sub claviculă.
Richards trase şi el. McCone se răsuci de două ori, într-un fel de vals ameţit. Revolverul îi căzu din mână.
McCone părea că cercetase atent plafonul alb din spumă uretanică al clasei întâia, poate comparându-l cu cel de dincolo de perdea. Se prăbuşi. Mirosul de pulbere şi piele arsă era limpede şi pătrunzător, distinct precum cel al merelor într-o presă pentru cidru.
Amelia continua să ţipe. Richards se gândi că suna extrem de sănătoasă.
... 006
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Se sculă foarte încet, apăsându-şi intestinele înăuntru.
I se părea că cineva îi aprindea chibrite în stomac.
Porni pe culoarul dintre scaune, aplecat înainte, cu o mână pe mijloc, parcă făcând o reverenţă. Apucă paraşuta şi-o trase după el. O bucată de intestine cenuşiu îi scăpă printre degete, şi-l împinse înapoi. Îl duru îngrozitor. Vag avea impresia că se putea scăpa pe el.
- M-m-m, gemea Amelia Williams. D-d-d... Doamne! Doamne! Doamne Dumnezeule.
- Pune-ţi asta, vorbi Richards.
Ea continua să se legene şi să geamă, fără să-l audă.
Dădu drumul paraşutei şi o pălmui. Nu mai avea însă forţă. Strânse pumnul şi o lovi. Femeia amuţi. Îl privea buimacă.
- Pune-ţi asta, repetă. Ca pe un rucsac. Înţelegi?
Amelia încuviinţă.
- Nu... Pot... Sări. Mi-e frică!
- Coborâm. Trebuie să sari.
- Nu pot.
- Bine. Atunci te-mpuşc.
Ea ţâşni din fotoliu, îl împinse într-o parte, şi începu să-şi pună paraşuta, privindu-l cu ochi îngroziţi. Se retrase din faţa lui, pe când se chinuia cu curelele.
- Nu. Aia vine pe de... dedesubt.
Şi-o potrivi în grabă, retrăgându-se către trupul lui McCone pe măsură ce Richards se apropia. Din gura bărbatului picura sânge.
- Acum, bagă clema în inel. În jurul... bu... burţii.
Îl ascultă cu degetele tremurătoare, izbucnind în plâns atunci când nu reuşi de prima dată. Ochii ei îl priveau terorizaţi.
Lunecă o fracţiune de secundă în sângele lui McCone, apoi păşi peste el.
Traversară în acelaşi fel clasa a doua şi a treia.
Chibritele din pântecele lui Richards fuseseră înlocuite cu o brichetă arzând într-una.
Uşa era zăvorâtă cu bolţuri explozive şi un zăvor comandat de pilot.
Richards îi întinse pistolul.
- Trage-n ea. Eu... nu pot suporta reculul.
Închizând ochii şi ferindu-şi faţa, Amelia apăsă de două ori pe trăgaciul revolverului lui Donahue. După aceea percuta în gol. Gloanţele se terminaseră. Uşa rămăsese închisă, şi bărbatul simţi o disperare plină de greaţă. Amelia răsucea speriată inelul paraşutei.
- Poate... începu ea, şi brusc uşa zbură în noapte, aspirând-o şi pe femeie.
... 005
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Adus mult de spate, înfruntând un uragan inversat, Richards se îndepărtă de uşă ţinându-se de spătarele fotoliilor.
Dacă avionul ar fi zburat mai sus, la o diferenţă mai mare de presiune, ar fi fost tras şi el afară. Aşa însă fusese doar izbit rău, iar intestinele i se târau acum după el, pe carpetă. Aerul nopţii, îngheţat la 700 de metri altitudine, fu aidoma unui duş cu apă rece. Bricheta devenise o torţă, şi măruntaiele îi ardeau.
Traversă clasa a doua. Era mai bine. Aspiraţia nu mai era la fel de puternică. Apoi peste corpul răşchirat al lui McCone (piciorul sus, te rog) şi prin clasa întâia. Sângele îi şiroia din gură.
Se opri la intrarea în chicinetă şi încercă să-şi adune maţele. Ştia că nu le plăcea afară. Câtuşi de puţin. Se murdăreau. Îi venea să plângă pentru bietele, fragilele lui intestine, care nu doriseră aşa ceva.
Nu le mai putea băga la loc. Se încurcaseră. Prin faţa ochilor îi fulgerară imagini înspăimântătoare din manualele de biologie din liceu. Înţelese adevărul crud, neiertător, că îi sosise sfârşitul, şi scoase un strigăt, înăbuşit de un val de sânge.
Nimeni din avion nu-i răspunse. Muriseră toţi. Mai puţin el şi Otto.
Lumea părea că-şi pierde culorile, în vreme ce propriul său trup îşi pierdea lichidul cel strălucitor. Rezemându-se cocârjat de uşa chicinetei, aidoma unui beţiv proptit de stâlpul unui felinar, vedea obiectele din jur tremurând printr-o pâclă sură. Asta-i. Mă curăţ.
Răcni încă o dată, readucând lumea într-o focalizare dureroasă. Nu încă. Nu trebuia.
Se năpusti prin chicinetă, cu intestinele atârnând ca nişte frânghii. Uluitor cât de multe puteau fi. Încolăcite, strâns adunate...
Calcă pe unul din ele, şi ceva dinăuntru se rupse. Explozia durerii depăşi orice închipuire, depăşi lumea întreagă, şi urlă, împroşcând sânge pe peretele opus. Îşi pierdu echilibrul şi ar fi căzut, dacă peretele nu l-ar fi oprit într-un unghi de 60 de grade.
Împuşcat. Sunt împuşcat.
Nebuneşte, mintea lui răspunse: Clic-clic-clic. Un singur lucru de făcut.
Împuşcătura în burtă era una dintre cele mai păcătoase. Discutaseră odată care era modul cel mai nasol de-a muri; era pauza de masă de la miezul nopţii, pe când lucra la G-A. Sănătoşi, voinici şi plini de sânge, fecale şi spermă, înfulecând sandvişuri şi comparând avantajele iradierii, degerării, căderii de la înălţime, înecării. Şi cineva menţionase împuşcarea în burtă. Harris, parcă. Grasul care în timpul lucrului bea bere pe şest.
Te doare burta, spusese Harris. Şi te chinuieşti mult. Iar ei toţi încuviinţaseră şi fuseseră de acord, habar n-având ce înseamnă durerea.
Richards se împletici pe coridorul îngust, sprijinindu-se de ambii pereţi. Pe lângă Donahue. Pe lângă Friedman şi radicala lui operaţie dentară. O amorţeală i se ridica prin braţe, totuşi durerea din pântece (ceea ce fusese pântece) se înrăutăţea. Cu toate acestea, continua să înainteze, iar corpul său sfârtecat se străduia să îndeplinească ordinele dementului Napoleon întemniţat în craniul lui.
Doamne, ăsta să fie sfârşitul lui Rico?
N-ar fi crezut că avea în minte atâtea clişee legate de ultimele clipe dinaintea morţii. I se părea că propriul său creier se întorcea către interior, auto-devorându-se în ultimele lui clipe de delir.
Încă... un... lucru.
Căzu peste trupul lui Holloway şi rămase acolo, cuprins brusc de moleşeală. Un pui de somn. Da. Atât. Era prea greu să se mai scoale. Otto, bâzâind. Cântându-i cântecul de leagăn. Ş-ş-ş, ş-ş-ş, ş-ş-ş. Pisicuţa doarme, căţelul s-a culcat.
Reuşi să ridice capul - un efort gigantic, capul îi era din oţel, fier, fontă, plumb - şi să privească cele două manşe gemene dansând. Dincolo de geamurile din plexiglas, Harding.
Prea departe.
E-n fân, a adormit.
... 004
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Radioul pârâia alarmat:
- Răspunde, C-unu-nouă-opt-patru. Ai coborât prea mult. Recepţie. Recepţie. Eşti pe manual? Recepţie. Recepţie. Rece...
- Suge-o, şopti Richards.
Începu să se târască spre comenzile mişcătoare.
Sus-jos, pedalele. Stânga-dreapta, volanele. Urlă, străpuns de altă durere. Un intestin se prinsese sub bărbia lui Holloway. Se întoarse. Se eliberă. Porni din nou.
Braţele i se înmuiară şi pentru o clipă pluti, lipsit de greutate, cu faţa în mocheta moale şi groasă. Izbuti să-şi revină şi se târî mai departe.
Sculatul, şi aşezatul în fotoliul lui Holloway i se părură Everestul.
... 003
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Iat-o. Uriaşă, crescând masivă şi înaltă în noapte, profilându-se întunecată deasupra tuturor. Lumina lunii o transformase în albastru.
Împinse doar puţin de manşă. Podeaua se înclină brusc în stânga. Fu zguduit în fotoliu, gata să cadă. Reveni cu manşa în poziţia iniţială, încercă din nou, şi podeaua se aplecă spre dreapta. Orizontul era pieziş. Acum pedalele.
Da. Era mai bine.
Apăsă uşor manşa. Într-o clipită, cadranul din faţa lui trecu de la 700 la 500. Trase manşa înapoi. De abia mai vedea. Cu ochiul drept nu mai distingea nimic. Era straniu că nu se întâmpla acelaşi lucru la ambii.
Apăsă din nou manşa. Acum i se părea că avionul plutea, lipsit de greutate. Cadranul zbură de la 500 la 400, la 300. O trase înapoi.
- C-unu-nouă-opt-patru.
Glasul era de-a dreptul speriat:
- Ce s-a întâmplat? Recepţie?
- Zi, băiete, croncăni Richards. Ham! Ham!
... 002
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Avionul străbătea noaptea aidoma unei săgeţi din gheaţă, iar Co-Op City se întindea dedesubt ca o cutie gigantică, călcată în picioare.
Venea spre ea, venea spre Clădirea Jocurilor.
... 001
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Acum avionul traversa canalul, parcă ţinut de mâna Domnului, gigant, vuind.
În pragul unei uşi, un drogat Push privi în sus, şi crezu că vede un miraj, visul-limită al drogului, care venea să-l ducă, poate în raiul General Atomics, unde mâncarea era gratuită, iar reactoarele inofensive.
Uruitul motoarelor aduse oamenii la ferestre, chipurile lor răsucindu-se în sus aidoma unor flăcări palide. Vitrine din sticlă zăngăniră şi se sparseră. Gunoaie de pe străzi fură atrase în vârtejuri. Un poliţist îşi azvârli bastonul, se strânse cu palmele de cap şi urlă, dar nu se putu auzi.
Avionul continua să coboare, trecând acum peste acoperişuri aidoma unui liliac argintiu; vârful aripii drepte trecu la numai 4 metri de supermagazinul Glamour Column.
În întregul Harding, ecranele Lib-Veurilor deveniseră albe datorită interferenţelor, iar oamenii le priviră cu ochi increduli, tâmpi, temători. Tunetul umplu lumea.
Killian ridică ochii de la biroul său şi privi fereastra ce acoperea întreg peretele exterior.
Panorama sclipitoare a oraşului, din South City până în Crescent, dispăruse. Întreaga fereastră era acoperită de un avion Lockheed Tristar care venea către el. Luminile de poziţie clipeau, stingându-se şi aprinzându-se, şi pentru o singură clipă, o clipă dementă de totală surpriză, oroare şi neîncredere, îl putu zări pe Richards privindu-l. Chipul însângerat, ochii negrii arzând precum ochii unui demon.
Richards rânjea.
Şi-i făcea semnul cu degetul.
- ... Isuse..., a fost tot ce-a reuşit Killian să mai spună.
... 000
şi numărătoarea inversa CONTINUĂ...
Cu botul uşor aplecat înainte, Lockheed-ul a izbit în plin Clădirea Jocurilor, ceva mai sus de jumătatea ei.
Rezervoarele avionului erau pline mai mult de un sfert din capacitate. Viteza era cu puţin peste 800 de kilometri pe oră.
Explozia a fost gigantică, luminând noaptea precum mânia Domnului, şi ploaia de foc s-a întins peste 20 de cvartale...
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu