1-5
....100
și numărătoarea inversă CONTINUĂ...
....100
și numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Femeia privea termomentrul, mijind ochii în lumina albă ce pătrundea prin fereastră.
Se uită către soţul ei. Stătea la masă, privind inexpresiv Liv-Veul. Făcea asta de câteva săptămâni. Nu era obiceiul lui. Îl detestase dintotdeauna. Bineînţeles, fiecare apartament Dezvoltat avea unul - conform legii - însă continua să fie legal să-l poţi opri. Legii Uzufructului Coercitiv din 2021 îi lipsiseră 6 voturi pentru a obţine majoritatea de două treimi necesară. De obicei nu se uitau niciodată la Lib-Ve. Însă după îmbolnăvirea lui Cathy, bărbatul urmărise emisiunile cu premii mari. Asta o făcea să simtă o frică nesănătoasă.
Dincolo de exclamaţiile obligatorii ale prezentatorului care citea ultimul buletin de ştiri, plânsetele răguşite de gripă ale fetiţei continuau.
- Cât e? întrebă Richards.
- Nu-i foarte rău.
- Lasă frecţiile.
- Patruzeci.
El trânti ambii pumni pe masă. O farfurie din plastic sări în aer şi căzu, zdrăngănind.
- O s-aducem un doctor. Nu te mai consuma atât.
- Uite...
Femeia începuse să bolborosească disperată pentru a-i atrage atenţia; se întoarse iarăşi spre Lib-Ve. Ştirile se terminaseră, şi începuse unul din jocuri. Nu era unul din cele tari, doar unul ieftin, de peste zi numit Roata banilor.
Acceptau numai bolnavi cronici de inimă, ficat sau plămâni, câteodată aducând şi un invalid pentru amuzament. Fiecare minut în care concurentul rezista la roată (vorbind permanent cu prezentatorul), îi aducea 10 dolari. Din două în două minute, prezentatorul punea o Întrebare Suplimentară din domeniul ales de concurent (cel de acum, un tip cu suflu sistolic din Hackensack, era pasionat de istoria Americii), la care putea câştiga 50 de dolari. Dacă concurentul, ameţit, gâfâind, cu inima bubuindu-i în piept, nu era atent, 50 de dolari se scădeau din câştig şi roata era accelerată.
- O să ne descurcăm, Ben. Zău. O să vezi. Eu... o să...
- Ce-o să faci?
O privi direct:
- Trotuarul? Gata, Sheila. Trebuie s-o vadă un doctor adevărat. S-a terminat cu moaşele cu mâini murdare şi duhnind a whisky. Numai aparatură modernă. O s-am eu grijă.
Traversă camera, ochii fixându-se hipnotizaţi asupra Lib-Veului montat în peretele jupuit de deasupra chiuvetei, îşi luă jacheta ieftină de blugi din cuier, şi o îmbrăca cu gesturi repezite.
- Nu! Nu, n-o să... te las. N-o să te...
- De ce nu? În cel mai rău caz poţi căpăta câţiva dolari ca văduvă cu copil. Într-un fel sau altul o s-o poţi îngriji.
Ea nu fusese niciodată o femeie cu adevărat frumoasă şi în anii de când soţul ei nu mai lucrase, devenise sfrijită, dar în clipa aceea păru frumoasă... cu aer de stăpână.
- N-o să-i iau. Mai bine mă dau pe 2 dolari patronului când vine pe aici. Să iau recompense după bărbatul meu?
Richards se întoarse către ea, posac şi încruntat, deţinând ceva care îl făcea aparte, un ceva invizibil. Era un dinozaur în această epocă. Nu unul mare, totuşi un anacronism, un stingher. Poate un pericol. Norii mari se condensează în jurul particulelor mici. Arătă spre dormitor.
- Ce-ai zice s-o vezi în groapa comună a săracilor? Ţi-ar place?
Îi lăsă doar argumentul tristeţii neajutorate. Chipul femeii se încreţi, şi începu să plângă.
- Ben, exact asta vor ei, oameni ca noi, ca tine...
- Poate că n-o să mă ia, spuse el deschizând uşa. Poate că n-am ce caută ei.
- Dacă te duci, o să te-omoare. Şi eu o să fiu aici şi-o să văd. Vrei să văd cum te-omoară, cu ea în camera cealaltă?
Lacrimile o făceau incoerentă.
- Vreau să trăiască.
Încercă să închidă uşa, dar femeia o bloca cu trupul.
- Atunci, sărută-mă înainte de a pleca.
O sărută. În josul coridorului, doamna Jenner deschise uşa şi se uită afară. Mirosul de carne şi varză, ademenitor, înnebunitor, pluti spre ei. Doamna Jenner se descurca bine - dădea o mână de ajutor la distribuitorul local de droguri şi avea un ochi aproape incredibil pentru purtătorii de cartele false.
- O să iei banii? întrebă Richards. N-o să faci vreo prostie?
- O să-i iau, şopti ea. Ştii doar.
O îmbrăţişă stângaci, apoi se răsuci rapid, fără graţie, şi dispăru pe scară abruptă, slab luminată.
Femeia rămase în prag, zguduită de suspine tăcute, până auzi uşa trântindu-se cu cinci etaje mai jos, şi atunci îşi ridică şorţul la ochi. Continuă să ţină în mână termometrul cu care luase temperatura fetiţei.
Doamna Jenner se apropie neauzită şi-o trase de şorţ.
- Scumpo, îi şopti, îţi pot face rost de nişte penicilină când capeţi banii... ieftină pentru tine... bună...
- Cară-te! îi zbieră.
Femeia tresări, buza superioară ridicându-i-se instinctiv şi dezgolind cioturile înnegrite ale dinţilor.
- Voiam să te ajut, murmură şi se grăbi înapoi în odaia ei.
Abia atenuate de pastilemnul subţire, gemetele lui Cathy continuau. Lib-Veul doamnei Jenner răcni şi hohoti.
Concurentul de la Roata banilor tocmai ratase o Întrebare Suplimentară şi simultan avusese un atac de inimă. Era evacuat pe o targă, în vreme ce spectatorii aplaudau.
Cu buza de sus ridicându-se şi coborând monoton, doamna Jenner scrise numele Sheilei Richards în carneţelul ei.
- Vedem noi, mormăi ea. Vedem noi, doamnă Cu-nasu-pe-sus.
Închise nervoasă carneţelul şi se aşeză mai bine pentru a privi următorul joc.
... 099
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Când Richards ajunse în stradă, burniţa se transformase în ploaie.
Pe celălalt trotuar, termometrul uriaş de la Pipe pentru Lume şi Halucinogene-Glume arăta 11 grade. (Temperatura Potrivită S-Aprinzi înc-o Pipă - Sus Până-n al Nouălea Cer!) Asta însemna că în apartamentul lor erau probabil 15 grade. Şi Cathy avea gripă.
Un şobolan tropăi leneş peste asfaltul crăpat şi jupuit al străzii. Peste drum, scheletul ruginit al unui bătrân Humber 2013 stătea direct pe osii. Fusese complet vandalizat, îi furaseră până şi rulmenţii de la roţi şi suporţii motorului, dar poliţiştii nu-l ridicaseră. Oricum, poliţiştii se aventurau rareori în sudul Canalului. Co-Op City era o vizuină construită printre parcaje, magazine părăsite, Centre Urbane şi terenuri de joacă asfaltate. Aici legea o făceau bandele motorizate, şi toate ştirile alea despre activa Poliţie de Cartier din South City nu erau decât o grămadă de rahat. Străzile erau spectrale, tăcute.
Dacă ieşeai undeva, luai pneumobuzul, sau purtai la tine un spray cu gaze.
Mergea repede, fără să privească în jur, fără să gândească. Aerul era sulfuros. Patru motociclete urlară pe lângă el şi cineva azvârli cu o bucată de pavaj. Richards se feri cu uşurinţă. Două pneumobuze îl depăşiră, zguduindu-l cu aerul evacuat, însă nu le făcu semn să oprească. Ajutorul săptămânal de şomaj de 20 de dolari (bani vechi) fusese cheltuit. Nu mai avea bani de bilet. Bănui că bandele îi adulmecaseră sărăcia. Nu-l atacaseră.
Blocuri, Dezvoltări, garduri din sârmă, parcaje pustii cu excepţia maşinilor abandonate şi vandalizate, obscenităţi mâzgălite cu cretă pe trotuare, care se topeau acum sub ploaie. Ferestre sparte, şobolani, pungi ude cu gunoi revărsate în rigole şi pe caldarâm. Inscripţii cu litere strâmbe pe ziduri cenuşii, măcinate de timp: GAGICO NU LASA SOARELE SĂ TE VADĂ. ŞI-ĂI DE-ACASA PIPEAZĂ. PE MAICA-TA O MANÂNCĂ UNDEVA, BELEŞTE-O. TOMMY-I ŢAPĂN. HITLER A FOST BABAN. MARY. SID. RADEŢI-I PE JIDANI. Vechi lămpi G.A. cu sodiu puse în anii '70, sparte. Aici nimeni n-avea să le înlocuiască; tehnicii lucrau numai pe Neo-Dolari Creditabili. Tehnicii stau în centru, păpuşel. În centru e ca lumea. Totul era tăcut cu excepţia vâjâiturilor de la pneumo şi ecourile paşilor lui Richards. Câmpul ăsta de luptă învie numai noaptea. Ziua este o linişte pustie şi sură ce nu conţine nici o mişcare, doar pisici, şobolani şi viermi albi şi graşi scormonind prin gunoaie. Nici un miros decât duhoarea putrezirii acestui brav an 2025. Cablurile Lib-Ve sunt îngropate la o adâncime sigură şi nimeni, sau poate vreun idiot, sau un revoluţionar, n-ar vrea să le distrugă. Lib-Ve este substanţa viselor, pâinea vieţii. Scagul e doişpe dolari vechi punga, Frisco Push ajunge la douăzeci priza, dar Lib-Ve te va droga pe degeaba. Ceva mai departe, de cealaltă parte a Canalului, maşina de vise funcţionează 24 de ore pe zi... dar merge pe neo-dolari, pe care-i au doar salariaţii. În sudul Canalului, în Co-Op City trăiesc patru milioane de oameni, aproape toţi fără slujbă.
Richards merse 5 kilometri şi ocazionalele magazine de băuturi şi ţigări, la început protejate cu grilaje, deveniseră mai numeroase. Apoi Casele EXY (!!24 de Perversiuni - Le Puteţi Număra: 24!!), Amaneturile, Prăvăliile de Sânge. Şmecheri pe motoare la fiecare colţ, rigolele îngropate sub mormane de mucuri. Barosanii cu Tipe Fumează Pipe.
Acum putea zări zgârie-norii înălţându-se, imaculaţi şi uriaşi. Cel mai înalt era Clădirea Jocurilor Reţelei, cu o sută de etaje, ultimele cincizeci dispărute în nori şi smog.
Îşi fixă ochii asupra lui şi străbătu încă 2 kilometri.
Apăruseră cinematografele de lux, şi magazinele de pipe fără grilaje (dar Porcii-de-Pază stăteau afară, cu bastoane electrice atârnate de centurile Sam Browne).
Câte un poliţist municipal la fiecare colţ. Parcul cu Fântâni al Poporului: 75 de cenţi intrarea. Mame bine îmbrăcate supraveghindu-şi copiii care se hârjoneau pe astroturful dinapoia gardurilor din lanţuri. Câte un poliţist de fiecare parte a porţii. Imaginea micuţă, patetică a fântânii.
Traversă Canalul.
Cu cât se apropia de Clădirea Jocurilor, aceasta creştea tot mai mult, tot mai neverosimilă cu rândurile ei impersonale de ferestre, cu ornamentele din piatră lustruită. Poliţiştii privindu-l atenţi, gata să-l alunge sau să-l aresteze dacă încerca să comită vreo infracţiune. Aici, în centru, un bărbat cu pantaloni gri, mototoliţi, tuns ieftin şi cu ochii afundaţi în cap putea avea un singur scop. Scopul acela erau Jocurile.
Testele de calificare începeau la amiază, şi când Ben Richards păşi în urma ultimului din coadă, se găsea aproape în umbra Clădirii Jocurilor. Însă clădirea se afla la 2 kilometri depărtare, după încă 9 cvartale. În faţă coada se întindea precum un şarpe nesfârşit. În curând, alţii se aşezară înapoia lui. Poliţia îi privea, cu mâinile fie pe paturile armelor, fie pe bastoanele electrice. Zâmbeau, zâmbete dispreţuitoare, anonime.
- Ăla nu ţi se pare cretin, Frank? Mie-aşa mi se pare.
- Gagiu-ăla de-acolo m-a-ntrebat dacă nu-i v'o toaletă p-aici. Ce-o fi-n capu' lui?
- Ai dracu n-au...
- Ar omorî-o şi pe mă-sa pentr-un...
- Pute de parcă nu s-a spălat de...
- Emisiunile astea cu ciudaţi sunt cele mai...
Cu capetele aplecate înaintea ploii, se foiau de pe un picior pe celălalt, şi după un timp coada începu să avanseze.
... 098
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Era trecut de ora patru când Ben Richards ajunse la recepţie şi fu trimis la Biroul 9 (Q - R).
Femeia care stătea înapoia claviaturii părea obosită şi indiferentă. Îl privi fără să-l vadă.
- Numele şi prenumele?
- Richards Benjamin Stuart.
Degetele ei alergară pe taste. Clic-clic-clic, făcu maşina.
- Vârsta, înălţimea, greutatea.
- Douăzeci şi opt, unu optzeci şi opt, optzeci şi trei.
Clic-clic-clic.
- Coeficientul de inteligenţă testat Wechsler, dacă-l cunoaşteţi şi vârsta testării.
- O sută douăzeci şi şase. La 14 ani.
Clic-clic-clic.
Holul uriaş era o criptă de sunete reverberate şi suprapuse, întrebări şi răspunsuri. Oameni conduşi afară, plângând. Oameni azvârliţi afară. Voci răguşite, protestând. Un ţipăt sau două. Întrebări. Mereu întrebări.
- Ultima şcoală?
- Meserii Manuale.
- Absolvită?
- Nu.
- Câţi ani aţi urmat-o şi la ce vârsta aţi abandonat-o?
- Doi ani. La 16 ani.
- Motivele abandonului?
- M-am însurat.
Clic-clic-clic.
- Numele şi vârsta soţiei, dacă există.
- Sheila Catherina Richards, 26.
- Numele şi vârstele copiilor, dacă există.
- Catherine Sarah Richards, 18 luni.
Clic-clic-clic.
- Ultima întrebare, domnule. Nu vă chinuiţi să minţiţi; vă descoperă la examenul medical şi vă elimină atunci. Aţi utilizat vreodată heroină sau halucinogenul amfetamina-sintetică denumit San Francisco Push?
- Nu.
Clic.
O cartelă din plastic ţâşni afară şi femeia i-o întinse.
- Nu pierde asta, tipule. Dacă o pierzi, trebuie să o iei de la capăt, săptămâna viitoare.
Îl privea acum, văzându-i chipul, ochii încruntaţi, trupul înalt şi costeliv. Nu arăta rău. Cel puţin nu era prost. Răspunsese prompt.
Brusc îi luă înapoi cartela şi-i perfora colţul din dreapta sus.
- Pentru ce-a fost asta?
- Nu contează. Cineva o să-ţi zică mai târziu. Poate.
Arătă peste umărul lui, către un coridor lung ce ducea la nişte lifturi. Zeci de oameni care terminaseră la alte birouri erau opriţi, îşi arătau cartelele şi treceau mai departe. Pe când Richards privea, un Push drogoman, tremurând şi cu faţa suptă, fu oprit de un poliţist şi trimis spre uşă. Individul începu să plângă. Dar ieşi.
- E-o lume dură, tipule, rosti femeia dinapoia claviaturii. Dă-i drumul.
Richards îi dădu drumul. În spatele lui, reîncepuse deja litania.
... 097
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
La capătul coridorului o palmă grea, bătătorită îl pocni pe umăr.
- Cartela, amice.
Richards o arătă. Poliţistul se relaxă, chipul lui de asiatic trădând dezamăgirea.
- Îţi place să-i trimiţi înapoi, aşa-i? întrebă Richards. Ai şi tu o răspundere, nu?
- Vrei s-ajungi în periferii, vierme?
Richards trecu pe lângă el, şi poliţistul nu făcu nicio mişcare.
Se opri la jumătatea drumului spre lifturi şi privi înapoi.
- Poliţistule!
Asiaticul îl privi feroce.
- Ai familie? S-ar putea să fii tu săptămâna viitoare.
- Mişcă! răcni poliţistul.
Zâmbind, Richards porni mai departe.
La ascensoare erau vreo douăzeci de candidaţi.
Richards îşi arătă cartela unuia din poliţişti şi acesta îl scrută atent.
- Eşti un dur, băiete?
- Destul de dur, spuse Richards şi surâse.
Poliţistul îi restitui cartela.
- Las' c-o să te-nmoaie acuşi. Cât de şmecher poţi fi cu nişte găuri în cap, băieţel?
- Şmecher ca tine fără pistol şi cu pantalonii-n vine, răspunse Richards continuând să zâmbească. Vrei să-ncerci?
Pentru o clipă crezu că poliţistul avea să sară la el.
- O să te-aranjeze ei, rosti în cele din urmă. O să mergi în genunchi mai-nainte...
Se întoarse după aceea către următorii, cerându-le cartelele.
Bărbatul din faţa lui Richards se răsuci spre el. Avea o faţă nervoasă, nefericită, şi păr cârlionţat.
- Auzi, eu zic că n-ar treb'i să-i şucăreşti. Se vorbesc între ei.
- Chiar aşa! îl privi înţelegător Richards.
Bărbatul se întoarse.
Brusc uşile liftului se deschiseră. Lângă panoul cu butoane stătea un poliţist negru cu un pântece uriaş. Un altul era pe un scăunel, citind o revistă Pervert tri-D, într-o cuşcă de sticlă incasabilă de mărimea unei cabine telefonice în partea din spatele liftului. Între genunchi ţinea o puşcă cu ţeava retezată. Cartuşele erau înşiruite la îndemână.
- Avansaţi până-n capăt! strigă poliţistul cel gras cu o importanţă plictisită. Avansaţi până-n capăt! Avansaţi până-n capăt!
Se înghesuiră într-atât de mult încât era imposibil să inspiri adânc. Trupuri posace îl striveau pe Richards din toate părţile. Urcară la etajul doi. Uşile se deschiseră.
Richards, care era cu un cap mai înalt decât toţi din lift, zări o sală de aşteptare imensă, cu multe scaune, dominată de un Lib-Ve uriaş. Într-un colţ era un automat de ţigări.
- Afară! Afară! Arătaţi cartela de identitate-n stânga!
Ieşiră, ridicând cartelele spre obiectivul impersonal al unei camere de luat vederi. Trei poliţişti stăteau în apropierea camerei. Din cine ştie ce motiv, o sonerie se declanşă la prezentarea unor cartele, şi posesorii lor fură scoşi din rând şi îndepărtaţi.
Richards îşi arătă cartela şi i se făcu semn să treacă.
Merse la automatul de ţigări, luă un pachet de Blams şi se aşeză cât mai departe posibil de Lib-Ve. Aprinse o ţigară şi suflă fumul, tuşind. Nu mai fumase de aproape 6 luni.
... 096
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Aproape imediat chemară litera A la examenul medical, şi vreo douăzeci de bărbaţi de sculară şi ieşiră printr-o uşă dinapoia Lib-Veului.
Pe o inscripţie mare, deasupra uşii, scria PE AICI. Dedesubt, o săgeată indica uşa. Numărul mare de analfabeţi în rândul candidaţilor la Jocuri era bine cunoscut.
Cam la fiecare sfert de oră era chemată o altă literă.
Ben Richards se aşezase în jurul orei 5, şi de aceea aprecie că nu avea să fie chemat înainte de 9 fără un sfert. Îi părea rău că nu-şi adusese o carte, dar bănuia că era probabil mai bine aşa. De obicei cărţile erau privite cu suspiciune, şi mai ales când se aflau în mâinile cuiva din sudul Canalului. Revistele Pervert erau mai sigure.
Urmări ştirile de la 6 fără mare interes (luptele din Ecuador se înteţiseră, noi răscoale canibale izbucniseră în India, Tigrii din Detroit îi bătuseră pe Panterele din Harding cu 6-2 în jocul de după-amiază), şi când primul din jocurile pe bani grei ale serii începu la şase şi jumătate, merse la fereastră şi privi afară. Acum când se hotărâse, Jocurile îl plictiseau din nou. Totuşi majoritatea celorlalţi priveau Pistoale şi parale cu o fascinaţie oribilă.
Săptămâna următoare puteau fi ei acolo.
Afară, lumina zilei sângera încet spre amurg. Turnurile aeriene ţâşneau cu viteză uriaşă prin inelele energetice de deasupra ferestrei, farurile lor puternice sfredelind văzduhul cenuşiu. Pe trotuarele de dedesubt, mulţimi de bărbaţi şi femei (majoritatea, bineînţeles, tehnicieni sau funcţionari ai Reţelei) îşi începeau hoinăreala de seară în căutarea distracţiilor. Pe colţul de vis-a-vis un Proxenet Autorizat îşi făcea reclamă. Un bărbat cu câte o păpuşă brunetă de fiecare braţ trecu pe lângă el; cei trei râdeau bine dispuşi.
Richards încercă brusc un val îngrozitor de dor pentru Sheila şi Cathy; ar fi vrut să le sune. Era convins că nu avea voie. Desigur putea abandona oricând; câţiva o făcuseră deja. Traversaseră sala, rânjind straniu în gol şi ieşiră pe uşa cu inscripţia SPRE STRADĂ. Înapoi în apartament, cu fetiţa lui arzând de febră în cealaltă odaie?
Nu. Nu putea. Nu putea.
Mai rămase o vreme înaintea geamului, apoi se întoarse la locul lui şi se aşeză. Începea noul joc, Sapă-ţi mormântul.
Individul de lângă Richards îşi flexa nervos braţul.
- E adevărat că la vizita medicală renunţă la o treime?
- Nu ştiu, răspunse Richards.
- Iisuse, exclamă bărbatul, am bronşită. Poate Roata banilor...
Richards nu ştia ce să spună. Respiraţia individului semăna cu zgomotul produs de un camion îndepărtat încercând să urce o pantă abruptă.
- Am familie, şopti disperat individul.
Richards fixă Lib-Veul prefăcându-se interesat.
Individul rămase tăcut mult timp. Când programul se schimbă, la şapte şi jumătate, Richards îl auzi întrebându-şi celălalt vecin despre vizita medicală.
Acum afară era întuneric deplin. Richards se întrebă dacă mai ploua. Părea o seară foarte lungă.
... 095
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Când litera R trecu prin uşa de sub săgeata roşie, abia trecuse de 9 şi jumătate.
Mare parte din agitaţia iniţială se stinsese, şi bărbaţii fie urmăreau Lib-Veul cu sufletul la gură, fără spaima de la început, fie moţăiau.
Individul cu răsuflarea zgomotoasă avea un nume care începea cu L şi firesc fu chemat cu mai mult de o oră în urmă. Richards se întrebă într-o doară dacă îl respinseseră.
Sala în care intră era lungă şi îmbrăcată în faianţă, luminată cu tuburi fluorescente. Semăna cu o linie de montaj, cu doctori plictisiţi dispuşi la diferite posturi.
Ar veni vreunul din voi să-mi consulte fetiţa? se gândi cu amărăciune Richards.
Candidaţii îşi arătară cartelele în faţa altei camere de vederi, încastrate în perete, şi fură trimişi lângă un şir de cuiere. Un doctor cu halat alb şi lung se apropie de ei, cu un blocnotes sub braţ.
- Dezbrăcarea, rosti el. Vă puneţi hainele în cuier. Reţineţi numărul cuierului unde v-aţi pus hainele şi comunicaţi-l sanitarului din capăt. Nu vă faceţi griji în legătură cu eventualele valori. Aici nimeni nu are nevoie de ele.
Valori. Asta a fost tare, îşi spuse Richards descheindu-şi cămaşa. Avea un portofel gol, cu câteva poze ale Sheilei şi Cathy, o chitanţă pentru un flec pe care-l schimbase la cizmarul local, cu 6 luni în urmă, un portchei cu o singură cheie, cea de la uşă, o şosetă de copil despre care nu mai ştia cum ajunsese acolo, şi pachetul de Blams luat din automat.
Purta chiloţi zdrenţuiţi deoarece Sheila era încăpăţânată şi nu-l lăsa să umble fără ei, însă mulţi dintre bărbaţi nu aveau nimic sub pantaloni. În curând toţi erau goi şi anonimi, penisurile atârnându-le între picioare precum nişte măciuci de care uitaseră. Fiecare îşi ţinea cartela în mână. Unii se foiau de pe un picior pe celălalt de parcă podeaua ar fi fost rece, deşi nu era. Prin aer plutea un iz slab, impersonal de spirt.
- Rămâneţi în şir, îi instrui doctorul cu blocnotes. Întotdeauna arătaţi mai întâi cartela. Respectaţi ordinele.
Şirul înainta. Richards văzu că fiecare medic era dublat de un poliţist. Lăsă ochii în jos şi aşteptă pasiv.
- Cartela.
Îşi arătă cartela. Primul doctor îi notă numărul, apoi zise:
- Deschide gura.
Richards o deschise. I se apăsă pe limbă.
Următorul doctor îi examina pupilele cu o luminiţă strălucitoare, apoi i se uită în urechi.
Următorul îi puse discul rece al unui stetoscop pe piept.
- Tuşeşte.
Tuşi. Undeva în faţa lui, cineva era respins. Avea nevoie de bani, nu-i puteau face aşa ceva, avea să-i dea în judecată.
Doctorul deplasă stetoscopul.
- Tuşeşte.
Richard tuşi. Doctorul îl întoarse şi-i lipi stetoscopul de spate.
- Inspiră adânc şi nu expira.
Stetoscopul se mişcă.
- Expiră.
Richards expiră.
- Treci mai departe.
Tensiunea i-o luă un doctor care rânjea într-una şi avea un petic peste un ochi. Un control rapid îi făcu un medic care avea pe chelie nişte pistrui mari, maro, asemănători petelor făcute de bolile de ficat. Medicul strecură o palmă rece între scrot şi coapsă.
- Tuşeşte.
Richards tuşi.
- Treci mai departe.
I se luă temperatura. I se ceru să scuipe într-un borcan. Ajunsese acum la jumătate. La jumătatea sălii.
Doi sau trei bărbaţi terminaseră deja, şi un sanitar cu chip puhav şi dinţi de iepure le aducea hainele în coşuleţe de sârmă. Vreo şase concurenţi fuseseră respinşi.
- Apleacă-te şi desfă fesele.
Richards se aplecă şi desfăcu. Un deget în plastic îi invada canalul rectal, exploră, se retrase.
- Treci mai departe.
Intră într-o cabină cu perdele pe 3 laturi, aidoma vechilor cabine de vot - la cabinele de vot se renunţase cu ani în urmă datorită alegerilor prin calculator - şi urină într-un recipient albastru. Doctorul luă recipientul şi-l aşeză într-un rastel metalic.
La următorul examen îl aştepta o tablă pentru ochi.
- Citeşte, rosti doctorul.
- E...A, L...D, M, F...S, P, M, Z...K, L, A, C...D,U, S, G, A...
- Ajunge. Treci mai departe.
Intră în altă pseudo-cabină de vot şi-şi puse nişte căşti pe urechi. I se spuse să apese butonul alb când auzea ceva şi butonul roşu când nu mai auzea. Sunetul era foarte ascuţit şi slab -– ca un fluier pentru câini reglat la limita percepţiei omeneşti. Richards apăsă pe butoane până i se spuse să se oprească.
Fu cântărit. I se examinară tălpile. Se opri înaintea unui fluoroscop şi îmbrăcă un şorţ de plumb. Un doctor, mestecând gumă şi fredonând ceva lipsit de melodie, îi făcu câteva fotografii şi-i notă numărul cartelei.
Richards intrase într-un grup de vreo treizeci. La capătul sălii ajunseseră doisprezece. Unii erau îmbrăcaţi şi aşteptau liftul. Alţi vreo doisprezece fuseseră eliminaţi în timpul examinărilor. Unul dintre ei încercase să-l atace pe doctorul care-l respinsese şi fusese doborât de un poliţist cu bastonul la sarcină maximă. Individul căzuse ca trăsnit.
Richards se aşeză la o masă joasă şi fu întrebat dacă avusese vreo cincizeci de boli. Cele mai multe erau de natură respiratorie. Medicul ciuli urechile când auzi că exista un caz de viroză în familie.
- Nevasta?
- Nu. Fiica mea.
- Vârsta?
- Un an şi jumătate.
- Ai fost imunizat? Nu-ncerca să minţi! strigă brusc doctorul, de parcă Richards încercase deja să mintă. O să-ţi verificăm fişa.
- Imunizat, iulie 2023. Re-imunizat, septembrie 2023. În clinica de cartier.
- Treci mai departe.
Richards simţi impulsul de-a se întinde peste masă şi frânge gâtul viermelui. Trecu mai departe.
La ultimul examen, o doctoriţă severă cu părul tuns scurt şi un Juisator Electric într-o ureche îl întrebă dacă era homosexual.
- Nu.
- Aţi fost vreodată arestat pentru acte criminale?
- Nu.
- Aveţi vreo fobie acută? Prin asta înţeleg...
- Nu.
- Mai bine aţi asculta definiţia, rosti ea cu o superioritate îngăduitoare. Înţeleg...
- Dacă am vreo teamă iraţională şi necontrolabilă, precum acrofobia sau claustrofobia. N-am.
Buzele femeii se subţiară, şi pentru o secundă păru gata să replice.
- Consumaţi sau aţi consumat halucinogene sau droguri?
- Nu.
- Aveţi rude care au fost arestate pentru acuzaţia de crime împotriva guvernului sau Reţelei?
- Nu.
- Semnaţi declaraţia aceasta şi acceptul Comisiei Jocurilor, domnule... ăăă... Richards.
Îşi mâzgăli semnătura.
- Arătaţi-i infirmierului cartela şi spuneţi-i numărul...
O lăsă în mijlocul frazei şi făcu semn cu degetul mare spre sanitarul cu dinţi de iepure:
- Numărul 26, ronţăilă.
Sanitarul îi aduse hainele. Richards se îmbrăcă încet şi se apropie de lift. Îşi simţea anusul fierbinte şi neplăcut, violat, puţin unsuros de la lubrifiantul folosit de doctor.
Când se adunară toţi, uşa liftului se deschise. De data aceasta, cabina din sticlă incasabilă era goală. Poliţistul era un tip uscăţiv cu un chist mare lângă nas.
- Avansaţi până-n capăt, intona el. Vă rog, avansaţi până-n capăt.
Când uşile începură să se închidă, Richards putu zări pe cei cu S intrând prin celălalt capăt al sălii. Doctorul cu blocnotes se apropia de ei. Apoi uşile se lipiră.
Urcară până la etajul 3, şi uşa se deschise într-un dormitor uriaş, semiiluminat. Rânduri-rânduri de paturi înguste, metalice, păreau că se întind până la infinit.
Doi poliţişti începură să-i verifice şi să le distribuie paturile. Richards îl căpătă pe cel cu numărul 940. Avea o pătură maron şi o pernă plată. Richards se întinse, după ce se descălţă. Picioarele îi atârnau peste margine; n-avea ce face.
Încrucişă mâinile sub ceafă şi privi tavanul.
... 094
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
În dimineaţa următoare, la ora 6 îi trezi o sonerie puternică.
Pentru o clipă fu zăpăcit, dezorientat, întrebându-se dacă Sheila cumpărase un ceas deşteptător. Apoi îşi aminti şi se ridică.
Fură conduşi în grupuri de câte 50 într-un spălător de dimensiuni industriale, unde îşi prezentară cartelele unei camere de luat vederi păzită de un poliţist.
Richards intră într-o nişă cu faianţă albastră ce conţinea o oglindă, o chiuvetă, un duş şi un closet. Pe poliţa de deasupra chiuvetei se găseau mai multe periuţe de dinţi învelite în plastic, o maşină electrică de bărbierit, un săpun şi un tub cu pastă de dinţi pe jumătate consumat.
Într-un colţ al oglinzii, un abţibild anunţa: RESPECTAŢI ACESTE BUNURI. Dedesubtul lui cineva mâzgălise: MĂ RESPECT NUMA PĂ MINE!
Richards făcu duş, se şterse cu primul prosop din teancul de pe rezervorul closetului, se bărbieri şi se spălă pe dinţi.
De acolo trecură într-o sală de mese unde prezentară din nou cartelele. Richards luă o tavă şi o împinse de-a lungul tejghelei din inox. Căpătă o cutie cu fulgi de ovăz, o farfurie cu cartofi prăjiţi unsuroşi, o bucată de omletă, o felie de pâine prăjită rece şi tare, un sfert de litru de lapte, o ceaşcă de cafea cu aspect noroios, un pliculeţ de zahăr, un pliculeţ cu sare şi o bucăţică de margarina pe un pătrăţel de hârtie.
Mâncă pe nerăsuflate; toţi făceau la fel. Pentru Richards era prima mâncare adevărată, după Dumnezeu mai ştia câte pizze unsuroase şi tablete guvernamentale.
Totuşi era ciudat de fadă, de parcă un bucătar-vampir îi supsese tot gustul, lăsând numai substanţele nutritive.
Ce mâncau ei acum? Tablete din alge. Lapte-surogat pentru fetiţă. Îl cuprinse brusc disperarea. Cristoase, când aveau să apară şi banii? Azi ? Mâine? Săptămâna viitoare? Sau poate că nu era decât un truc, o Fata Morgana scânteietoare. Poate că nu exista nici măcar curcubeul, ca să nu mai vorbim de potirul din aur de la capătul lui.
Rămase privindu-şi farfuria goală până se auzi soneria de ora 7, şi fură dirijaţi spre lifturi.
... 093
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
La etajul 4, grupul de 50 de persoane ale lui Richards intră într-o cameră mare, lipsită de mobilier, pe pereţii căreia se vedeau fante precum cele de la cutiile de scrisori.
Îşi prezentară din nou cartelele şi uşile liftului fâşâiră înapoia lor.
Un bărbat slab şi chel, cu emblema Jocurilor (un profil uman suprapus pe o torţă) pe halat, pătrunse în încăpere.
- Vă rog, dezbrăcaţi-vă şi scoateţi din haine obiectele de valoare, rosti el. Apoi aruncaţi hainele într-o fantă de incinerare. Veţi căpăta salopetele Jocurilor.
Zâmbi mărinimos:
- Puteţi păstra salopeta, indiferent de hotărârea dumneavoastră referitoare la Jocuri.
Se auziră câteva comentarii, dar toţi se supuseră.
- Grăbiţi-vă, vă rog, vorbi slăbănogul.
Bătu de două ori din palme, precum un învăţător de la cursul primar anunţând sfârşitul recreaţiei.
- Mai avem multe de făcut.
- Şi tu eşti concurent? întrebă Richards.
Bărbatul îl privi derutat. Cineva din spate pufni.
- Las-o moartă, făcu Richards şi-şi scoase pantalonii, îşi opri valorile lui lipsite de valoare şi azvârli cămaşa, pantalonii şi chiloţii într-una din fante.
De undeva de jos se văzu o străfulgerare scurtă, lacomă, de flacără.
Uşa din capătul opus se deschise (exista întotdeauna o uşă în capătul opus; erau ca nişte şoareci într-un uriaş labirint vertical: un labirint american, reflectă Richards), şi câţiva oameni împinseră cărucioare largi pe rotile, etichetate SCURT, MEDIU, LUNG şi EXTRA-LUNG.
Richards alese o E-L, aşteptându-se să-i fie largă, dar îl venea destul de bine. Materialul era moale, lunecos, aproape ca mătasea, însă mai rezistent. În faţă aveau un singur fermoar de plastic. Toate erau bleumarin şi pe buzunarul drept de la piept aveau brodată emblema Jocurilor. Când se îmbrăcară toţi, Ben Richards simţi că-şi pierduse identitatea.
- Pe aici, vă rog, spuse slăbănogul, şi-i conduse în altă sală de aşteptare.
Inevitabilul Lib-Ve răcnea şi hohotea.
- Veţi fi chemaţi în grupuri de câte 10.
Uşa dinapoia Lib-Veului avea deasupra obişnuita inscripţie PE AICI, cu săgeata deasupra.
Se aşezară. După un timp, Richards se sculă, se apropie de fereastră şi privi afară. Se aflau mai sus, dar tot ploua. Străzile erau ude, negre şi lunecoase. Se întrebă ce făcea Sheila.
... 092
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Intră pe uşă, cu grupul, la 10 şi un sfert. Merseră în şir. Prezentară cartelele. Înăuntru se aflau 10 cabine cu câte 3 pereţi, însă mai solide. Pereţii erau antifonaţi.
Plafonierele mascate dădeau o lumină plăcută. Din difuzoare mascate se revărsa muzică. Pe podea era o carpetă din pluş; tălpile lui Richards se simţiră surprinse de absenţa betonului.
Slăbănogul îi spusese ceva.
- Cum? clipi Richards.
- Cabina 6, rosti dojenitor slăbănogul.
- Aha.
Merse la Cabina 6. Înăuntru se afla o masă, şi un ceas mare, pe peretele dinapoia ei, la nivelul ochilor. Pe masă, un creion G-A/IBM şi un teanc de foi albe.
Lângă toate acestea stătea o superbă preoteasă a epocii calculatoarelor, o blondă înaltă, sculpturală purtând un şort irizat extrem de scurt, perfect mulat pe ridicătura în formă de V a pubisului. Sfârcurile rujate împungeau obraznice printr-o bluză din plasă de mătase.
- Ia loc, te rog, îi spuse. Sunt Rinda Ward, şi te voi testa.
Întinse mâna.
Surprins, Richards i-o scutură.
- Benjamin Richards.
- Îţi pot spune Ben?
Surâsul era seducător, dar impersonal. Simţea exact doza de dorinţă pe care trebuia s-o simtă pentru această femeie frumoasă cu trupul ei bine hrănit şi expus. Îl înfuria. Se întrebă dacă aşa promovase, arătându-şi corpul amanţilor în drum spre maşina de tocat.
- Sigur că da, încuviinţă el. Mişto ţâţe.
- Mulţumesc, îi răspunse blonda imperturbabilă.
Se aşeză, privind în sus; femeia se uita în jos ceea ce conferea un caracter şi mai stânjenitor situaţiei.
- Testul de azi va fi pentru facultăţile tale mintale, aşa cum vizita medicală de ieri a fost pentru trup. Va dura destul de mult, aşa încât vei prânzi, abia pe la ora 3 - presupunând că treci testul.
Zâmbetul îi apărea şi-i dispărea.
- Prima parte este verbală. Din momentul în care îţi dau broşura cu testul, ai la dispoziţie o oră. În acest interval poţi pune întrebări, iar eu îţi pot răspunde la unele. Nu voi răspunde însă la întrebări din test. Ai înţeles?
- Da.
Îi întinse broşura. Pe copertă era desenată o palmă roşie, mare. Dedesubtul ei scria cu litere mari şi roşii: STOP!
Iar mai jos: Nu deschideţi broşura până n-aţi fost instruit.
- Tare, făcu Richards.
- Pardon?
Sprâncenele perfecte se înălţară o fracţiune.
- Nimic.
- Când vei deschide broşura, vei găsi o foaie pentru răspunsuri, începu ea să recite. Te rog, notează apăsat. Dacă doreşti să schimbi un răspuns, te rog să-l ştergi complet. Dacă nu ştii un răspuns, nu încerca să ghiceşti. Ai înţeles?
- Da.
- Atunci, deschide te rog la pagina unu şi începe. Când o să spun stop, te rog să laşi jos creionul. Poţi începe.
Richards nu începu. Îi privea trupul, încet, cu obrăznicie.
După câteva secunde, ea roşi.
- Ora ta a început deja, Ben. Ar fi mai bine...
- De ce, întrebă el, cred toţi că, atunci când au de-a face cu cineva din sudul Canalului, acesta e un debil mintal obsedat sexual?
Acum fata era complet roşie.
- Eu... eu n-am...
- Nu, tu n-ai.
Zâmbi şi luă creionul:
- Dumnezeule, sunteţi fraieri.
Se aplecă deasupra testului în timp ce ea continua să se străduiască să găsească un răspuns, sau măcar un motiv pentru atacul lui; probabil că într-adevăr nu pricepuse.
Primul capitol cerea ca în locul cuvântului lipsă să scrie litera corespunzătoare răspunsului corect.
1. Cu o..... nu se face primăvară.
a. idee
b. bere
c. floare
d. crimă
e. nimic din cele de mai sus.
Completă rapid foaia, rareori oprindu-se să se gândească sau să reconsidere un răspuns. După completarea cuvintelor lipsă, urmă un capitol de vocabular, apoi unul de antonime. Când termină, mai rămaseră încă 15 minute din ora acordată. Fata îl anunţă să-şi păstreze foaia - legal nu i-o putea înmâna decât după scurgerea timpului - aşa că Richards se lăsă pe spate şi fără nici un cuvânt, îi studie corpul aproape dezbrăcat. Tăcerea deveni apăsătoare, încărcată. Îşi dădea seama că blonda dorea să fi avut o haină, şi asta îl mulţumea.
Când ora luă sfârşit, îi dădu altă broşură. Pe prima pagină era desenul unui carburator. Dedesubt:
1. Acest obiect face parte din:
a. o maşină de tuns gazon
b. un Lib-Ve
c. un balansoar electric
d. un automobil
e. nimic din cele de mai sus.
Al treilea test era de matematică. Nu era chiar aşa priceput la numere şi începu să transpire uşor când văzu că îl presa timpul. În cele din urmă fu o cursă disperată.
Nu mai avu vreme să răspundă la ultima întrebare. Rinda Ward zâmbi puţin prea larg când îi luă broşura şi foaia.
- Cam încet la ăsta, Ben.
- Încet, da' sigur, îi răspunse şi surâse şi el.
Se aplecă înainte şi-i dădu o palmă uşoară peste fund:
- Du-te şi spală-te, fetiţă. Ai scăpat.
Ea roşi furioasă.
- Te-aş putea descalifica.
- Rahat. Te-ar da afară, atâta tot.
- Ieşi! Ai terminat!
Zbiera, aproape să izbucnească în plâns.
Richards simţi ceva aproape de compătimire pentru ea şi o înfrână.
- Îţi doresc o seară frumoasă, îi spuse. Du-te şi mănâncă o cină de 6 feluri cu indiferent-cine-te-culci-săptămâna-asta, şi gândeşte-te la puştoaica mea care moare de gripă într-un căcăcios de apartament Dezvoltare.
Ieşi, lăsând-o albă la faţă.
Din grupul lui de 10 mai rămăseseră 6, şi trecură în următoarea încăpere. Era 1 şi jumătate.
... 091
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Doctorul aşezat de cealaltă parte a mesei din cabină purta ochelari cu lentile mici şi groase.
Afişa un zâmbet răutăcios, încântat, ce-i amintea lui Richards de un imbecil pe care-l cunoscuse când era puşti. Băiatului îi plăcea să se ascundă sub gradenele tribunei şi să se masturbeze privind sub fustele fetelor. Richards începu să surâdă.
- Ceva plăcut? întrebă doctorul, ridicând primul carton cu desene din pete de cerneală.
Zâmbetul răutăcios se lăţi puţin.
- Da. Îmi amintiţi de cineva cunoscut.
- Da? Cine ?
- Nu contează.
- Bine. Ce vezi aici?
Richards privi. Un manşon pentru tensiune îi fusese fixat pe braţul drept. Pe cap avea lipiţi cu pastă mai mulţi electrozi, iar firele de la aceştia şi de la braţ erau cuplate la consola de lângă medic. Pe displayul calculatorului ondulau curbe.
- Două negrese. Sărutându-se.
Ridică altul.
- Asta.
- O maşină sport. Pare un Jaguar.
- Îţi plac automobilele cu benzină?
Richards înălţă din umeri.
- Am avut o colecţie de maşini când eram puşti.
Doctorul notă ceva şi ridică alt carton.
- O femeie bolnavă. Stă întinsă pe o parte. Umbrele de pe faţa ei seamănă cu zăbrelele de la închisoare.
- Şi asta, ultima?
Richards izbucni în râs.
- Seamănă c-un rahat.
Şi-l închipui pe doctor, îmbrăcat în halatul alb, pitindu-se sub gradene, uitându-se sub fustele fetelor şi luând-o la mână, şi începu să râdă din nou. Doctorul stătea şi zâmbea cu zâmbetul lui răutăcios, făcând fantezia mai reală, şi astfel mai amuzantă. În cele din urmă, hohotele se reduseră la câteva pufnituri. Richards sughiţă o dată şi rămase liniştit.
- Nu cred că te-ai obosi să-mi spui...
- Nu, zise Richards, nu m-aş obosi.
- Atunci să trecem mai departe. Asociaţii de cuvinte.
Nu se deranjă să-i mai explice. Richards bănui că veştile circulau. Asta era bine; câştiga timp.
- Gata?
- Da.
Medicul scoase un cronometru dintr-un buzunar interior, îşi luă pixul şi privi lista din faţa lui.
- Doctor.
- Negru, răspunse Richards.
- Penis.
- Sulă.
- Roşu.
- Negru.
- Argintiu.
- Pumnal.
- Puşcă.
- Moarte.
- Câştig.
- Bani.
- Sex.
- Test.
- Lovit.
- K.O.
Lista continuă, schimbară peste 50 de cuvinte înainte ca doctorul să oprească cronometrul şi să lase pixul din mână.
- Bun, spuse el.
Încrucişă degetele şi-l privi cu seriozitate pe Richards:
- O ultimă întrebare, Ben. N-o să spun că pot să-mi dau seama dacă mă minţi, dar maşinăria de care eşti legat va da nişte indicii foarte clare. Te-ai decis cumva să concurezi pentru calificarea în Jocuri din motive de autodistrugere?
- Nu.
- Care este motivul tău?
- Fetiţa mea e bolnavă. Îi trebuie un doctor. Medicamente. Îngrijire într-un spital.
Pixul scârţâi.
- Altceva?
Richards era gata să spună nu (nu era treaba lor), apoi se decise să zică totul. Poate pentru că doctorul semăna cu puştiul acela cretin din copilăria lui. Poate doar pentru că trebuia s-o zică odată, s-o facă să capete formă concretă, aşa cum se întâmplă când un bărbat se străduieşte să traducă reacţii emoţionale neformate în cuvinte vorbite.
- N-am mai muncit de mult. Vreau să muncesc iarăşi, chiar dacă o să fiu fraierul într-un joc falsificat. Vreau să muncesc şi să-mi întreţin familia. Am mândria mea. Tu ai mândrie, doctore?
- Dispare înainte de cădere, răspunse doctorul. Dacă nu mai ai nimic de adăugat, domnule Richards...
Se sculă, gestul lui şi revenirea la numele de familie sugerau că întrevederea luase sfârşit, indiferent dacă Richards avea sau nu ceva de adăugat.
- Nu.
- Uşa e pe hol în dreapta. Baftă.
- Sigur că da, aprobă Richards.
... 090
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
rupul care intrase era acum redus la patru persoane.
Noua sală de aşteptare era mult mai mică şi întregul lot fusese redus aproximativ cu acelaşi procentaj de 60%.
Ultimele litere, Y şi Z, intrară pe la 4 şi jumătate. La 4, un sanitar adusese nişte sandvişuri lipsite de gust.
Richards luă două şi mestecă, ascultându-l pe un individ, Rettenmund, care-i distra cu o serie aparent inepuizabilă de istorii porcoase.
Când se adunară toţi, fură invitaţi într-un lift şi urcaţi la etajul cinci. Aici exista un salon mare, un spălător comun şi inevitabilul dormitor cu rândurile de paturi metalice. Li se spuse că masa avea să fie servită la ora 7.
Richards stătu întins câteva minute, după aceea se ridică şi se apropie de poliţistul care păzea uşa prin care intraseră.
- Există vreun telefon pe-aici, amice?
Nu credea că avea să li se permită să telefoneze, dar poliţistul arătă cu degetul mare spre coridor.
Richards întredeschise uşa şi privi. Bineînţeles, exista. Cu fise.
Îl privi din nou pe poliţist.
- Auzi, dacă-mi împrumuţi 50 de cenţi pentru telefon, o să...
- Frige-o, gagiule.
Richards îşi păstră calmul.
- Vreau s-o sun pe nevastă-mea. Puştoaica noastră e bolnavă. Pentru Dumnezeu, pune-te-n locul meu.
Poliţistul râse: un sunet scurt, sec şi urât.
- Toţi sunteţi la fel. Fiecare zi, altă poveste. De Crăciun şi de Paşte în tri-D.
- Nenorocitule, şuieră Richards, şi ceva din ochii şi din umerii lui îl făcu pe poliţist să-şi ferească privirea. Tu nu eşti însurat? N-ai fost niciodată sărac şi-a trebuit să te împrumuţi, chiar dacă simţeai că mănânci rahat?
Brusc poliţistul îşi băgă mâna în buzunarul uniformei şi scoase un pumn de monezi din plastic. Azvârli două fise lui Richards, băgă restul în buzunar, şi-l prinse pe bărbat la piepţii salopetei.
- Dacă mai trimiţi pe cineva aici, pentru că Charlie Grady are suflet bun, o să-ţi fac creierii piftie, vierme.
- Mulţumesc, făcu Richards imperturbabil. Pentru împrumut.
Charlie Grady hohoti şi-i dădu drumul. Richards ieşi în hol, ridică receptorul şi puse fisele în fantă. Zăngăniră şi pentru o clipă nu se întâmplă nimic - oh, Iisuse, totul degeaba - dar apoi se auzi tonul. Bătu atent numărul de la telefonul de la etajul 5, sperând că n-avea să răspundă blestemata de Jenner. Ar fi fost în stare să-i răspundă „greşeală”, când îi recunoştea glasul, şi ar fi pierdut banii.
Sună de 6 ori, după care o voce necunoscută spuse:
- Alo?
- Vreau să vorbesc cu Sheila Richards de la 5 C.
- Cred c-a ieşit, spuse vocea.
Deveni insinuantă:
- E pe stradă, ştii. Au un copil bolnav. Bărbatul n-are slujbă.
- Vă rog să-i ciocăniţi la uşă, rosti cu glas înăbuşit.
- Rămâi la aparat.
Se auzi un zgomot când persoana de la celalalt capăt lăsă receptorul să atârne pe lângă perete. În depărtare, slab, ca prin vis, auzi vocea necunoscută strigând:
- Telefonu’! La telefon, doa'na Richards!
Peste o jumătate de minut, necunoscutul reveni:
- Nu-i aici. Îl aud pe copil ţipând, da' ea nu-i aici. Cum ţi-am zis, îi fug ochii când se poate.
Chicoti.
Richards îşi dori să se poată teleporta prin linia telefonică, să iasă prin celălalt capăt al firului, ca un geniu rău dintr-o sticlă neagră, şi să strângă de gât necunoscutul până când ochii aveau să-i sară din cap şi să se rostogolească pe duşumea.
- Vă rog să-i transmiteţi un mesaj, spuse el. Scrieţi pe perete dacă n-aveţi unde.
- N-am creion. Am închis. Pa.
- Stai! răcni Richards, cu panică în glas.
- Am în... stai aşa.
Morocănoasă, vocea adăugă:
- Uite-o că vine pe scări.
Richards se rezemă, scăldat în transpiraţie, de zid.
Peste o clipă, glasul Sheilei răsună, întrebător, precaut, puţin speriat:
- Alo?
- Sheila.
Închise ochii, lăsând zidul să-l sprijine.
- Ben, Ben, tu eşti? Ce faci?
- Eu sunt. Sunt bine. Cathy? Ce...
- La fel. Febra nu-i foarte mare, dar respiră greu, Ben. Cred că are apă la plămâni. Dacă are pneumonie?
- O să fie bine. O să fie bine.
- Nu-mi...
Se opri, o pauză lungă.
- Nu-mi place s-o las singură, dar a trebuit. Ben, am făcut două afaceri de dimineaţă. Iartă-mă! Dar i-am cumpărat nişte medicamente de la farmacie. Medicamente bune.
Vocea ei căpătase o incantaţie fanatică, religioasă.
- Alea-s porcării, spuse el. Ascultă: Gata, Sheila. Te rog. Cred c-am reuşit. Zău. Nu mai pot renunţa la prea mulţi tipi pentru că au prea multe emisiuni. Trebuie să existe suficientă carne de tun. Şi cred că dau şi avansuri. Doamna Upshaw...
- Arăta groaznic în doliu, interveni sec Sheila.
- Lasă asta. Stai cu Cathy, Sheila. Gata cu afacerile.
- Bine. N-o să mai ies.
El însă nu-i crezu glasul. Ce faci cu degetul ăla, Sheila?
- Te iubesc, Ben.
- Şi eu te...
- Au trecut 3 minute, interveni operatoarea. Dacă doriţi să continuaţi, vă rog să introduceţi o fisă nouă sau 3 vechi.
- Stai puţin! răcni Richards. Nu opri, nenorocito! Nu...
Tonul prelung al unei legături întrerupte.
Azvârli receptorul. Zbură cât îi permise cablul argintiu, apoi se opri zvâcnind, lovi zidul şi începu să penduleze încet înainte şi înapoi, precum un şarpe ciudat care a mişcat o dată şi apoi a murit.
Cineva trebuie să plătească, îşi spuse Richards, mergând ca prin vis. Cineva trebuie.
... 089
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Până a doua zi la ora 10 au rămas la etajul 5 şi Richards era aproape scos din minţi de furie, griji şi frustrare, când un individ tânăr, şi cu un uşor aspect de homosexual, într-o salopetă Jocuri strânsă pe corp, i-a invitat să intre în lift.
Erau cam 300 cu toţii: peste 60 dintre ei fuseseră îndepărtaţi, tăcut şi cu blândeţe, în decursul nopţii. Unul din aceştia fusese puştiul cu interminabilele poveşti porno.
În grupuri de câte 50, au fost introduşi într-un amfiteatru mic, la etajul 6. Sala era foarte luxoasă, tapisată în pluş roşu. În braţele din lemn adevărat ale fiecărui fotoliu erau încastrate scrumiere, şi Richards scoase pachetul mototolit de Blams. Scutură scrumul pe podea.
În faţa fotoliilor exista o estradă mică iar în centrul ei un pupitru. Pe acesta se găsea o cană cu apă.
La 10 şi un sfert, tipul cu aspect de homosexual sui pe estradă şi spuse:
- Doresc să vi-l prezint pe domnul Arthur M. Burns, Director Adjunct al Jocurilor.
- Ur-r-ra, mormăi scârbit cineva dinapoia lui Richards.
Un bărbat masiv, cu o chelie înconjurată de păr sur, trecu la pupitru, înclinându-şi capul de parcă mulţumea unor aplauze pe care doar el le putea auzi. Apoi le zâmbi, un zâmbet larg, scânteietor, care păru să-l transforme într-un Cupidon gras şi bătrân, în costum la două rânduri.
- Felicitări, rosti el. Aţi reuşit.
Urmă un gigantic suspin colectiv, urmat de câteva râsete şi bătăi pe spate. Se aprinseră şi mai multe ţigări.
- Ur-r-ra, repetă glasul scârbit.
- Imediat fiecare dintre voi va primi numele emisiunii la care a fost admis şi numărul camerei de la etajul 7 unde trebuie să se prezinte. Acolo, producătorul emisiunii respective vă va explica în detaliu ce trebuie să faceţi. Dar înainte de asta, doresc să vă spun că vă consider un grup de oameni curajoşi, cu resurse, care refuză să trăiască din mila publică atunci când au la dispoziţie posibilitatea de-a se afirma ca adevăraţi bărbaţi, şi ca o părere strict personală, ca adevăraţi eroi ai timpurilor noastre.
- Rahat, remarcă glasul cel plictisit.
- În plus, vorbind în numele întregii Reţele, vă urez noroc, şi Domnul să fie cu voi.
Arthur M. Burns chicoti porcin şi-şi frecă palmele.
- Bun, ştiu că sunteţi nerăbdători să aflaţi unde aţi fost admişi aşa încât n-o să vă mai plictisesc cu pălăvrăgelile mele.
Se deschise o uşă laterală şi în amfiteatru pătrunseră 12 curieri ai Jocurilor, în tunici roşii. Începură să strige numele celor din sală. Înmânau plicuri albe, şi în curând acestea acoperiră podeaua precum nişte confeti.
Dreptunghiurile din plastic cu numele emisiunilor erau citite, arătate noilor cunoştinţe. Se auzeau suspine înfundate, urale, ţipete. De pe podium Arthur M. Burns îi prezida, surâzând binevoitor.
- Nenorocirea aia de Se poate şi mai fierbinte, Iisuse urăsc căldura...
- ... emisiunea e de umplutură, vine exact după animate, ce naiba...
- ... Roata banilor, mamă, nu ştiam că-s cu inima-n...
- Speram s-o obţin, da' nu credeam...
- Hei, Jake, tu ai văzut vreodată asta, Înoată cu crocodilii? Credeam...
- ... nici nu m-aşteptam...
- Nu cred că poţi...
- Fir-ar ai dracu'...
- Asta, Unde-i puşca...
- Benjamin Richards! Ben Richards?
- Aici!
I se înmână un plic alb, simplu şi-l desfăcu. Degetele îi tremurau uşor şi abia din a treia încercare izbuti să scoată dreptunghiul de plastic dinăuntru. Se încruntă la el, neînţelegând. Nu era scrisă nicio emisiune. Doar două cuvinte: LIFTUL ŞASE.
Strecură dreptunghiul în buzunarul de la piept, alături de cartelă şi părăsi amfiteatrul. Primele cinci lifturi din capătul coridorului erau aglomerate, transportând la etajul şapte pe concurenţii săptămânii viitoare. Lângă uşile închise ale liftului şase se aflau alţi patru bărbaţi, şi Richards îl recunoscu pe cel cu vocea scârbită.
- Ce-i asta? întrebă Richards. Ne dau afară?
Individul cu glas plictisit avea vreo 25 de ani, şi era destul de arătos. Unul din braţe îi era atrofiat, probabil de pe urma poliomielitei, care bântuise puternic în 2005. În special în Co-Op avusese un succes deosebit.
- N-avem bafta asta, râse el sec. Cred că noi căpătăm potul cel mare. Ăla în care nu se mulţumesc să te bage în spital c-un infarct, sau făr-un ochi, sau un braţ. Ăla unde te omoară. În direct, amice.
Li se alătură un al şaselea, un puşti drăguţ care clipea des şi cumva surprins.
- Salut, fraiere, rosti cel cu vocea scârbită.
La ora 11, după ce toţi ceilalţi fuseseră transportaţi, uşile liftului şase se deschiseră. În cabina din sticlă se afla iarăşi un poliţist.
- Vezi? făcu bărbatul cu braţ atrofiat. Suntem personaje periculoase. Inamici publici. O să ne radă.
Se strâmbă, făcând o faţă de gangster, şi se prefăcu că trage cu un pistol mitralieră în sticla incasabilă. Poliţistul dinăuntru îl privi inexpresiv.
... 088
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Camera de aşteptare de la etajul 8 era foarte mică, foarte intimă, foarte capitonată. Richards o avea pe toată la dispoziţie.
La etajul 8, trei dintre ei fuseseră preluaţi de trei poliţişti şi dispăruseră pe un coridor cu mochetă groasă.
Richards, individul cu glas plictisit, şi puştiul care clipea des fuseseră aduşi aici.
O secretară care-i reamintea vag lui Richards de una din vechile sex-vedete ale Te-Veului (Liz Kelly? Grace Tayler?), la care se uita când era puşti, le zâmbi când intrară. Stătea la un birou într-o nişă, înconjurată de atâtea ghivece, încât părea o vizuină din Ecuador.
- Domnul Jansky? surâse ea orbitor. Vreţi să intraţi, vă rog?
Puştiul intră în sanctuarul interior. Richards şi celălalt bărbat, pe care-l chema Jimmy Laughlin, flecăriră fără tragere de inimă. Laughlin locuia la numai trei cvartale de Richards, pe Dock Street. Până anul trecut avusese jumătate de normă ca muncitor necalificat la General Atomics, şi fusese concediat deoarece participase la o grevă de protest împotriva ecranelor antiradiaţii defecte.
- Eh, oricum, trăiesc. După cum zic viermii ăia, asta-i tot ce contează. Bineînţeles, sunt steril. Asta nu mai contează. E unul din micile riscuri atunci când alergi după colosala sumă de 7 neodolari pe zi.
După concediere, din cauza braţului atrofiat îi fusese şi mai greu să găsească slujbă. Cu doi ani în urmă, nevastă-sa făcuse o astmă urâtă şi acum era imobilizată la pat.
- În cele din urmă m-am hotărât să trag lozul cel mare, rânji el amar. Poate c-o s-am bafta s-arunc câteva scârbe pe geam până mă înhaţă băieţii lui McCone.
- Chiar crezi că e...
- Fugarul? Fac pariu p-orice. Mai dă şi mie o ţigară.
Richards îi întinse pachetul.
Uşa se deschise şi puştiul care clipea des ieşi la braţul unei păpuşi frumoase. Trecând pe lângă ei, puştiul le zâmbi scurt, nervos.
- Domnul Laughlin? Vreţi să intraţi, vă rog?
Aşa încât Richards rămase singur, exceptând-o pe secretara care dispăruse iarăşi în vizuina ei.
Se sculă şi se apropie de automatul de ţigări din colţ.
Probabil că Laughlin avea dreptate, se gândi. Automatul avea şi Pipe. Într-adevăr intraseră în elită. Luă un pachet de Blams, se aşeză şi aprinse una.
După vreo 20 de minute, Laughlin ieşi la braţul unei blonde platinate.
- O prietenă din copilărie, rosti el arătând-o.
Blonda zâmbi îndatoritoare. Laughlin părea chinuit.
- Cel puţin, nenorociţii vorbesc pe faţă, îi spuse lui Richards. La revedere.
Ieşi. Secretara scoase capul din vizuină.
- Domnul Richards? Vreţi să intraţi, vă rog?
Intră.
... 087
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Camera în care intrase era îndeajuns de mare să joci în ea mortbal.
Era dominată de o fereastră uriaşă, pe tot peretele, cu vedere spre vest, spre clădirile clasei mijlocii, depozitele docului şi rezervoarele de ţiţei, şi către Lacul Harding. Atât cerul cât şi apa erau de un gri-perlat; continua să plouă. Hăt departe un petrolier imens se deplasa dinspre dreapta.
Bărbatul din spatele biroului era de înălţime potrivită, şi foarte negru. Ba chiar, atât de negru încât, pentru o clipă, Richards avu senzaţia de irealitate. Părea desprins dintr-un bal mascat.
- Domnule Richards.
Se sculă şi întinse mâna. Când Richards nu-i dădu mâna, nu păru stânjenit. Şi-o retrase şi se aşeză.
Lângă birou se afla un scaun. Richards se aşeză şi-şi stinse ţigara într-o scrumieră cu emblema Jocurilor.
- Domnule Richards, numele meu este Dan Killian. Probabil că de acum ai ghicit de ce ai fost adus aici. Atât dosarele noastre cât şi testele dumitale arată că eşti inteligent.
Richards încrucişa degetele şi aşteptă.
- Ai fost desemnat drept concurent în Fugarul, domnule Richards. Este emisiunea noastră cea mai importantă; aduce recompensele cele mai mari - şi pericolele cele mai mari - pentru cei implicaţi. Aici, pe birou, am acceptul dumitale final, care trebuie semnat. Sunt perfect convins că-l vei semna, însă mai întâi aş dori să-ţi spun de ce ai fost ales, şi să înţelegi limpede în ce vei intra.
Richards nu spuse nimic.
Killian aşeză un dosar pe birou. Richards îşi zări numele tipărit pe copertă.
- Benjamin Stuart Richards. Douăzeci şi opt de ani, născut la 8 august 1997, în oraşul Harding. Din septembrie 2011 până în decembrie 2013 a urmat Şcoala Municipală de Meserii Manuale. Eliminat de două ori pentru nerespectarea autorităţii. Mi se pare că ai lovit cu piciorul un instructor când era întors cu spatele?
- Mai exact i-am dat un şut în cur.
- Cum spui dumneata, domnule Richards, încuviinţă Killian. La 16 ani te-ai însurat cu Sheila Richards, născută Gordon. Contract de stil vechi, pe toată durata vieţii. Rebel tot timpul, nu? Nici o afiliere la vreun sindicat datorită refuzului de a semna Angajamentul de Credinţă al Sindicatului şi paragrafele privind controlul salariului. Mi se pare că te-ai referit la Guvernatorul Zonal Johnsbury numindu-l „o jigodie care nu ştie decât să latre”.
- Da.
- Slujbele dumitale au fost diverse şi ai fost concediat de... ia să vedem... 6 ori pentru nesubordonare, insulte la adresa superiorilor şi critici abuzive la adresa autorităţilor.
Richards ridică din umeri.
- Pe scurt, eşti privit ca anarhic şi antisocial. Eşti un răzvrătit care a fost destul de inteligent ca să evite închisoarea şi necazurile serioase cu autorităţile, şi n-ai niciun viciu. Psihologul care te-a examinat a raportat că în testul Rorschach ai văzut lesbiene, excremente şi un vehicul cu benzină poluantă. A raportat de asemenea un grad ridicat, inexplicabil, de ilaritate...
- Îmi amintea de un puşti pe care l-am cunoscut. Îi plăcea să se ascundă sub gradenele stadionului şi s-o ia la frecat. Mă refer la puşti. Nu ştiu ce-i place doctorului vostru.
- Am înţeles.
Killian zâmbi scurt, dinţii albi sclipind în faţa neagră, şi reveni la dosar.
- Ai manifestat reacţii rasiale interzise prin Legea Rasială din 2004. În decursul testului de asociaţii de cuvinte, ai avut unele răspunsuri cam... dure.
- Am fost ales să fac o treabă dură.
- Să fii sigur. Totuşi, noi - şi aici vorbesc nu numai în numele Jocurilor; ci într-un sens raţional - suntem îngrijoraţi de aceste răspunsuri.
- Vă e frică să nu v-arunce cineva-n aer într-o noapte? rânji Richards.
Killian îşi umezi gânditor degetul mare şi dădu pagina.
- Din fericire - pentru noi - ai un copil, domnule Richards. O fetiţă de 18 luni, Catherine. A fost o greşeală?
Surâse rece.
- Premeditată, zise fără ranchiună Richards. Pe atunci lucram la G-A. Nu ştiu cum, o parte a spermei mi-a supravieţuit. Poate a fost o glumă a Domnului. Cu lumea asta în care trăim, câteodată mă gândesc că n-am fost în toate minţile.
- Oricum, eşti aici, continuă Killian cu surâsul său îngheţat. Iar marţea viitoare vei debuta în Fugarul. Ai văzut emisiunea?
- Da.
- Atunci ştii că reprezintă atracţia numărul 1 a Lib-Veului. Oferă posibilitatea participării spectatorilor, atât direct cât şi indirect. Eu sunt producătorul.
- Ce frumos, făcu Richards.
- Emisiunea este una din căile absolut sigure ale Reţelei de-a scăpa de posibili zurbagii, aşa cum eşti dumneata, domnule Richards. Rulează de 6 ani. Până acum, nu s-a înregistrat niciun supravieţuitor. Ca să fiu şocant de cinstit, nu ne aşteptăm nici pe viitor.
- Înseamnă că trişaţi, rosti sec Richards.
Killian păru mai degrabă amuzat.
- Nici gând. Uiţi că eşti un anacronism, domnule Richards. Lumea n-o să discute în baruri şi hoteluri, sau întorcându-se de la cozi petrecute în frig, despre cum să-ţi ţină pumnii. Dumnezeule! Nici vorbă. Toţi vor să te vadă distrus, şi vor încerca să ne ajute dacă pot. Cu cât mai sângeros, cu atât mai bine. Şi apoi mai este confruntarea cu McCone. Evan McCone şi Vânătorii.
- Parc-ar fi un grup de neo.
- McCone nu pierde niciodată.
Richards pufni.
- Marţi seară vei apărea direct. Emisiunile următoare vor fi montaje de casete, filme şi, când e posibil, tri-transmisiuni în direct. Se ştie că am mai întrerupt programul atunci când un concurent mai dotat este pe punctul de a-şi atinge... Waterloo-ul personal, să zicem. Regulile sunt extrem de simple. Tu - sau familia ta, în cazul decesului - câştigi 100 de neodolari pentru fiecare oră petrecută în libertate. Te credităm cu 4800 de dolari, apreciind că-i vei putea păcăli pe Vânători timp de 48 de ore. Bineînţeles, banii sunt rambursabili în cazul când nu rezişti 48 de ore. Şi se acordă un avans de 12 ore. Dacă rezişti 30 de zile, câştigi Marele Premiu. Un miliard de neodolari.
Richards lăsă capul pe spate şi hohoti.
- Exact aşa gândesc şi eu, zâmbi Killian. Ai întrebări?
- Una singură, spuse Richards aplecându-se înainte.
Amuzamentul îi dispăruse complet de pe chip.
- Ţie cum ţi-ar place să fii acolo, urmărit?
Killian începu să râdă. Se ţinea de burtă şi râsul se rostogolea sonor în odaie.
- Oh... domnule Richards... s-s-scuză-mă..., şi continuă cu râsetul.
În cele din urmă, tamponându-şi ochii cu o batistă mare, albă, păru că se stăpânise.
- Ştii, nu numai că ai simţul umorului, domnule Richards. Ai... eu...
Izbucni din nou în râs.
- Te rog să mă scuzi. M-am amuzat copios.
- Văd.
- Alte întrebări?
- Nu.
- Perfect. Înainte de emisiune va avea loc şedinţa de lucru. Dacă mai apar şi alte întrebări în mintea dumitale extraordinară, te rog să le păstrezi până atunci.
Killian apăsă un buton.
- Scuteşte-mă de târfe, rosti Richards. Sunt însurat.
- Eşti sigur? înălţă din sprâncene Killian. Fidelitatea e admirabilă, domnule Richards, dar de vineri până marţi este mult. Şi considerând faptul că s-ar putea să nu-ţi mai vezi soţia...
- Sunt însurat.
- Perfect.
Făcu un semn fetei din uşă şi aceasta dispăru.
- Putem face ceva pentru dumneata, domnule Richards? Ai un apartament la etajul 9 şi, în limite rezonabile, poţi comanda orice doreşti.
- O sticlă de Bourbon. Şi un telefon să pot vorbi cu ne...
- Ah, nu, îmi pare rău, domnule Richards. Bourbonul se poate. Dar în clipa când ai semnat acceptul..., i-l împinse împreună cu un stilou..., eşti complet izolat până marţi. Te răzgândeşti în privinţa fetei?
- Nu, răspunse Richards şi semnă pe linia punctată. Aş dori însă două sticle.
- Bineînţeles.
Killian se sculă şi-i întinse din nou mâna.
Richards îl ignoră din nou, şi ieşi. Killian privi după el cu ochi inexpresivi. Nu mai zâmbea.
... 086
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Secretara apăru brusc din vizuină, atunci când Richards trecu pe lângă ea, şi-i întinse un plic.
Pe exterior scria:
„Domnule Richards,
Bănuiesc că unul dintre lucrurile pe care nu le vei menţiona în decursul întrevederii noastre va fi faptul că ai o mare nevoie de bani, chiar acum. Este corect?
În ciuda unor zvonuri, Administraţia Jocurilor NU oferă avansuri. Nu trebuie să te consideri un concurent înconjurat de glorie. Nu eşti un star Lib-Ve, ci doar un angajat temporar care este plătit foarte ine pentru o slujbă periculoasă.
Cu toate acestea, Administraţia Jocurilor nu-mi poate interzice să-ţi acord un împrumut personal. În plic vei găsi zece la sută din primul salariu - dar nu în neo-dolari, trebuie să-ţi atrag atenţia, ci în Cecuri-Jocuri, transformabile în dolari. Dacă, aşa cum bănuiesc, vei trimite cecurile soţiei tale, ea va constata că au un avantaj faţă de neodolari; un doctor bun le va accepta ca fiind legale, pe când un escroc nu.
Al dumitale
Dan Killian”
Richards desfăcu plicul şi scoase un carneţel gros cu emblema Jocurilor pe copertă.
Înăuntru se aflau 48 de cecuri cu valoare de 10 neodolari fiecare. Simţi cum îl copleşeşte un val absurd de recunoştinţă pentru Killian. Era sigur că acesta avea să-i scadă suma din primul salariu, şi în plus, 480 era un preţ al naibii de ieftin pentru asigurarea emisiunii, pentru fericirea clientului, şi profitul lui Killian.
- 'Mă-tii, şuieră el.
Secretara se aplecă îndatoritoare.
- Aţi spus ceva, domnule Richards?
- Nu. Pe unde ajung la lift?
... 085
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Apartamentul era somptuos. Covoarele în care te afundai până la gleznă acopereau complet podelele celor 3 camere: salon, dormitor şi baie. Lib-Veul era închis; domnea o binecuvântată linişte. În glastre erau flori, iar pe peretele de lângă uşă, un buton discret anunţa SERVICII.
Aveau să-l servească foarte rapid, îşi spuse Richards.
Dincolo de uşa apartamentului se găseau doi poliţişti.
Apăsă butonul şi uşa se deschise.
- Da, domnule Richards, spuse un poliţist.
Richards îşi închipui că putea vedea cât de acru îi era domnul acela în gură.
- Bourbonul comandat va fi...
- Nu-i asta.
Şi arătă poliţistului carnetul de cecuri:
- Vreau să-l trimit cuiva.
- Scrieţi numele şi adresa, domnule Richards, şi mă ocup personal.
Richards căută chitanţa cizmarului şi scrise pe dosul ei numele şi adresa Sheilei. Întinse poliţistului chitanţa şi carnetul. Acesta era pe punctul de-a ieşi când Richards îşi aminti ceva.
- Hei! Stai aşa!
Poliţistul se întoarse şi Richards îi luă carnetul. Îl deschise la primul cec şi rupse o zecime din el de a lungul liniei perforate. Valoare echivalentă: Un neodolar.
- Îl ştii pe-un poliţist Charlie Grady?
- Charlie? îl privi prudent. Da, îl ştiu. E la etajul 5.
- Dă-i asta.
Şi întinse cecul.
- Spune-i că 50 de cenţi e dobânda. Încă ceva: vreau chitanţe de la nevastă-mea şi de la Grady.
Dezgustul se citi limpede pe chipul poliţistului.
- Nu prea ai încredere-n oameni.
- Ba cum să nu, rânji Richards. Chiar voi m-aţi învăţat asta. La sud de Canal m-aţi învăţat toate astea.
- O să fie nemaipomenit, zise poliţistul, să-i văd cum te caută. O să stau lipit, de Lib-Ve c-o bere-n fiecare mână.
- Mai bine, adu chitanţele, spuse Richards şi închise uşa.
Bourbonul sosi după 20 de minute, şi Richards îi spuse curierului să-i aducă două romane mai groase.
- Romane?
- Cărţi. Nu ştii ? Citit... Cuvinte... Tipar...
Mimă gestul de-a răsfoi o carte.
- Da, domnule, încuviinţă nesigur curierul. Şi de mâncare?
Isuse, rahatul se îngroşa. Se îneca în el. Brusc îşi imagină un desen animat: Un tip cade într-o latrină şi se îneacă în rahat roz, mirosind a Channel nr. 5. Poanta: Gustul e tot de rahat.
- Cotlet. Mazăre. Cartofi piure.
Dumnezeule, ce mânca Sheila acum? O tabletă de proteină şi un erzaţ?
- Lapte. Plăcintă cu mere şi frişcă. Ai reţinut?
- Da, domnule. Vreţi şi....
- Nu, îl opri Richards brusc tulburat. Nu. Ieşi.
N-avea niciun chef. Absolut niciunul.
... 084
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Zâmbind doar pe jumătate, Richards se gândi că, în privinţa romanelor, curierul Jocurilor îl interpretase de-a dreptul literal. Le alesese probabil cu centimetrul în mână.
De la 3 centimetri în sus e foarte bun. Îi adusese 3 cărţi de care Richards nu auzise niciodată: două vechituri de succes intitulate Dumnezeu e englez şi Nu ca un străin, şi un volum uriaş scris cu 3 ani în urmă, Plăcerea muncii. Richards îl răsfoi pe acesta mai întâi şi strâmbă din nas. Un băiat sărac avansează în General Atomics, de la necalificat la compartimentul Desfacere. Urmează seralul („Cu ce?” se întrebă Richards, „cu bani câştigaţi la Monopol?”). La o orgie de cvartal se îndrăgosteşte de o fată minunată (se părea că sifilisul nu-i mâncase încă nasul).
Reuşind rezultate uimitoare la testele de aptitudini, promovează tehnic stagiar. Urmează un contract de căsătorie pe 3 ani, şi...
Azvârli cartea cât colo. Dumnezeu e englez era puţin mai bună. Îşi turnă un burbon cu gheaţă şi se apucă să citească.
Când i se ciocăni discret la uşă, citise 300 de pagini, şi era destul de matolit. Una din sticle era goală. Se duse la uşă, ţinând-o pe cealaltă în mână. Era poliţistul.
- Chitanţele, domnule Richards, îi spune şi închise uşa.
Sheila nu scrisese nimic, dar trimisese o poză de-a lui Cathy. O privi şi simţi cum îl năpădiră lacrimile atât de uşoare ale beţiei. O strecură în buzunar şi se uită la cealaltă chitanţă. Charlie Grady îi scrisese pe dosul unui bilet de pneumobuz.
„Mersi, vierme. S-ai bafta porcului.
Charlie Grady”
Richards pufni şi aruncă biletul pe jos.
- Mersi, Charlie, spuse el. Aveam nevoie de-aşa ceva.
Privi din nou fotografia lui Cathy; avea 4 zile pe atunci, un prunc micuţ, roşu la faţă, zbierând din răsputeri, într-un leagăn pe care Sheila îl capitonase în alb. Lacrimile îl încercară iarăşi şi se strădui să se gândească la nota de mulţumire a lui Charlie. Se întrebă dacă putea rade şi a doua sticlă înainte ca băutura să-l răpună, şi hotărî să afle.
Aproape reuşi.
... 083
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Richards îşi petrecu sâmbăta, supravieţuind unei mahmureli teribile.
Până seara îşi revenise aproape complet, şi comandă încă două sticle de burbon la cină. Le bău pe amândouă şi se trezi în lumina palidă a zorilor de duminică văzând omizi uriaşe, cu ochi răi şi plaţi, târându-se încet pe pereţii dormitorului. Se decise că ar fi fost împotriva interesului său să-şi distrugă complet reflexele până marţi, şi abandonă băutura.
Acum mahmureala se destrăma mai lent. Vomită mult, şi când nu mai avu ce vomita, avu spasme stomacale. Se linişti abia pe la 6 seara, şi ceru supă la cina. Niciun fel de băutură. Mai ceru vreo duzină de discuri neo-rock prin sistemul audio al apartamentului, dar se plictisi repede de ele.
Se culcă devreme. Şi dormi prost.
Cea mai mare parte a zilei de luni şi-o petrecu pe balconaşul închis cu sticlă al dormitorului. Acum se găsea foarte sus deasupra docurilor, şi ziua alterna destul de plăcut între soare şi umbră. Citi două romane, se culcă tot devreme, şi dormi ceva mai bine. Avu un vis neplăcut: Sheila murise, şi el era la înmormântare. Cineva o aşezase în capul oaselor în coşciug şi-i vârâse în gură un sul grotesc de neodolari. Încercă să înlăture obscenitatea aceea; nişte mâini îl apucară din spate. Era ţinut de vreo 10 poliţişti. Unul dintre ei era Charlie Grady. Rânjea şi repeta într-una: „Aşa se-ntâmplă cu ăia care pierd, vierme”. Îi lipeau de cap pistoalele, când se trezi.
- Marţi, rosti cu glas tare, şi se dădu jos din pat.
Ceasul mural G-A, ultimul tip, arăta 7 şi 9 minute.
Peste mai puţin de 11 ore, tri-transmisia în direct a Fugarului avea să fie recepţionată în toată America de Nord. Simţi un nod fierbinte de frică în stomac. Peste 23 de ore începea urmărirea.
Făcu un duş fierbinte şi lung, se îmbrăcă în salopetă şi comandă şuncă şi ouă. De asemenea un cartuş de Blams.
Petrecu restul dimineţii şi amiezii, citind. La ora 2 fix, se auzi o singură ciocănitură în uşă. Intrară 3 poliţişti şi Arthur M. Burns, arătând burtos şi mai mult decât ridicol într-o uniformă a Jocurilor. Toţi poliţiştii aveau bastoane electrice.
- Ultima şedinţă de instruire, domnule Richards, spuse Burns. Eşti amabil...
- Bineînţeles, încuviinţă Richards.
Însemnă pagina la care rămăsese şi aşeză cartea pe măsuţa pentru cafea. Brusc era înspăimântat, aproape panicat, şi se bucură că nu-i tremurau mâinile.
... 082
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...
Al zecelea etaj al Clădirii Jocurilor era extrem de diferit de cele de dedesubt, şi Richards înţelesese că nu avea să mai urce. Ficţiunea acelei ascensiuni care începuse în recepţia sobră a parterului se termina aici, la etajul 10.
Aici se aflau studiourile de emisie.
Coridoarele erau lungi, albe şi strălucitoare. Maşinuţe galben strălucitoare, cu acumulatori solari G-A, se întrevedeau ici şi colo, transportând tehnicieni Lib-Ve spre studiouri şi cabine de control.
Când liftul se opri, îi aştepta o maşinuţă, şi toţi cinci Richards, Burns şi poliţiştii -– urcară. Mai mulţi întoarseră capetele după ei, şi câţiva arătară spre Richards. O femeie în ţinută de Jocuri, tricou şi şort galbene, îi făcu cu ochiul şi-i trimise o sărutare din vârful palmei. Richards îi făcu semnul cu degetul.
Avu impresia că străbătură câţiva kilometri, prin zeci de ramificaţii de coridoare. Întrezări imagini din cel puţin 10 studiouri, unul dintre ele conţinând roata de tortură văzută în Roata banilor. Un grup de vizitatori din cartierul rezidenţial o încercau, chicotind.
Sc opriră în cele din urmă în faţa unei uşi pe care scria: FUGARUL: INTRAREA ABSOLUT INTERZISĂ. Burns flutură din mână spre paznicul din cabina de sticlă incasabilă de lângă uşă, apoi îl privi pe Richards.
- Pune-ţi cartela în fanta dintre cabină şi uşă, îi spuse.
Richards îl ascultă. Cartela dispăru, şi în cabină se aprinse o luminiţă. Paznicul apăsă un buton şi uşa glisă, deschizându-se. Richards urcă înapoi în maşinuţă şi trecură mai departe.
- Unde mi-e cartela? întrebă el.
- Nu mai ai nevoie de ea.
Se aflau într-o cabină de control. Secţiunea consolelor era pustie, cu excepţia unui tehnician chel, aşezat înaintea unui monitor stins, şi care rostea numere într-un microfon.
În stânga, Dan Killian şi doi bărbaţi pe care Richards nu-i mai întâlnise stăteau la o masă cu pahare aburite.
Unul dintre ei era vag familiar, prea frumuşel ca să fie tehnician.
- Salut, domnule Richards. Salut, Arthur. Vrei ceva de băut, domnule Richards?
Richards constată că era însetat; era destul de cald, în ciuda numeroaselor aparate de climatizare pe care le văzuse.
- Un Rooty-Toot, zise el.
Killian se ridică, se apropie de un frigider şi scoase o sticlă din plastic. Richards o luă, încuviinţând, şi se aşeză.
- Domnule Richards, domnul din dreapta mea este Fred Victor, regizorul Fugarului. Dânsul, după, cum sunt sigur că ştii, este Bobby Thompson.
Thompson, exact. Prezentatorul şi comentatorul Fugarului. Purta o tunică strâmtă, verde, uşor irizată, şi avea o coamă de păr cu o culoare argintie destul de atrăgătoare ca să fie suspectă.
- Ţi-l vopseşti? întrebă Richards.
Sprâncenele impecabile ale lui Thompson se înălţară.
- Pardon?
- Nu contează.
- Va trebui să te adaptezi domnului Richards, zâmbi Killian. Pare atins de o fază extremă a grosolăniei.
- E de înţeles, încuviinţă Thompson şi-şi aprinse o ţigară.
Richards se simţi cuprins de un val de irealitate.
- În aceste circumstanţe, adăugă Thompson.
- Te rog, domnule Richards, apropie-te, interveni Victor.
.....................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu