Fugarul, Stephen King

 ..................................................

3-5

        - Nu știu. Nu-l mai anunță la buletinele meteo. Nu l-au mai anunţat de... nici nu mai ştiu când. De mult.

   - În Boston nu-l mai anunţă din 2020. Le e frică. N-ai niciun filtru nazal, este?
   - Termină cu prostiile. Costă 200 la solduri. În tot anul trecut n-am avut 200. Tu ai?
   - Nu, şopti Bradley.
    Tăcu, apoi continuă:
    - Stacey are unul. Eu l-am făcut. I-am făcut şi mamei, lui Rich Goleon şi la alţi câţiva.
   - Faci mişto de mine?
   - Nu.
   Tăcu. Richards era sigur că Bradley cântărea ceea ce spusese deja faţă de lucrurile mult mai importante pe care le mai avea de spus. Se întreba cât anume ar fi fost prea mult. Când vorbi din nou, o făcu ezitând:
   - Noi am citit mult. Rahaturile de la Lib-Ve sunt pentru proşti.
   Richards mormăi încuviinţând.
   - Gaşca, ştii... Unii sunt numai cu motoarele, ştii? Nu-i interesează decât să-i caftească pe albi. Totuşi unii dintre noi mergem la bibliotecă de pe la doişpe ani.
   - În Boston poţi intra fără legitimaţie?
   - Nu. Şi nu-ţi dă legitimaţia dacă n-ai în familie pe cineva cu venitul de cinci mii pe an. Punem mâna pe câte un puşti cu lovele şi-i şutim legitimaţia. Ne ducem cu rândul. Avem un costum pe care-l îmbrăcăm când ne ducem.
    Făcu o pauză:
    - Dacă râzi de mine, te tai, nenică.
   - Nu râd.
   - La început citeam numai porno. După aceea, când s-a îmbolnăvit Cassie, am început cu poluarea. Toate cărţile cu indicii de poluare, şi nivelele smogului, şi filtrele nazale le ţin în secţiunea specială. Ne-am făcut o cheie după un mulaj. Ştiai că în 2012 toţi din Tokio erau obligaţi să poarte filtre nazale?
   - Nu.
   - Rich şi Dink Moron au construit un analizor de poluare. Dink a copiat desenul dintr-o carte, şi l-am făcut din cutii de cafea şi chestii demontate de la maşini. E ascuns într-o fundătură. În 1978 aveau o scară a poluării aerului, numerotată de la 1 la 20. Pricepi?
   - Da.
   - Când ajungea la doişpe, uzinele, sau ce dracu producea poluarea, trebuiau să se închidă până la schimbarea vremii. A fost lege până în 1997, când Congresul Revizionist a abrogat-o.
    Silueta de pe pat se ridică într-un cot:
    - Fac prinsoare că ştii pe mulţi cu astm, este?
   - Sigur ca da. Am avut şi eu. Asta-i din aer. Ce naiba, oricine ştie să stea în casă când o cald şi înnorat, şi nu bate pic de vânt...
   - Inversiune de temperatură, rosti mohorât Bradley.
   - ... şi mulţi fac astm, sigur că da. În august şi septembrie aerul e ca siropul de tuse. Da' cancerul pulmonar...
   - Ce spui tu nu-i astm. E emfizem.
   - Emfizem?
   Richards răsuci cuvântul pe toate feţele. Nu-i putea găsi o definiţie, deşi părea familiar.
   - Ţi se umflă toate ţesuturile din plămâni. Inspiri, şi inspiri, dar tot te sufoci. Este că ştii mulţi din ăştia?
   Richards se gândi. Ştia. Ştia pe mulţi care muriseră aşa.
   - Despre asta nu se vorbeşte, continuă Bradley, de parcă i-ar fi citit gândurile. Acum, în Boston nivelul de poluare este 20 într-o zi bună. Asta echivalează cu fumatul a două pachete de ţigări pe zi. Într-o zi nasoală ajunge şi la 42. Ăi bătrâni mor pe capete. Pe certificatele de deces scrie astm. Da' e din cauza aerului, numai şi numai a aerului. Şi-l paradesc într-una, furnalele mari merg zi şi noapte. Aşa vor barosanii. Filtrele alea nazule de 200 de dolari sunt o porcărie. Două bucăţi de material izolant şi la mijloc niţică vată mentolată. Atât. Singurele bune sunt alea de la General Atomics. Şi pe alea nu şi le pot permite decât barosanii. Nouă ne-au dat Lib-Veul ca să nu mai ieşim în stradă şi să mierlim fără necazuri. Cum îţi place? Cel mai ieftin filtru G-A de pe piaţă e 6000 de neodolari. Ăla care l-am făcut lui Stacey, după carte, a costat 10 dolari. Am folosit o fărâmă atomică mai mică de-o gămălie de ac. Am scos-o dintr-o proteză auditivă, pe care am cumpărat-o cu şapte dolari de la amanetări.
   Richards nu spuse nimic. Era uluit.
   - Când o să moară Cassie crezi c-o să scrie cancer pe certificatul de deces? Pe dracu, o să scrie astm. Altfel s-ar putea speria cineva. Cineva ar putea să-şi facă legitimaţie de cititor, şi să afle că din 2015, cancerul pulmonar a crescut cu 700%.
   - Chiar aşa-i? Sau le inventezi acum?
   - Am citit într-o carte. Nenică, ne omoară. Lib-Veul ne omoară. E ca un scamator care te face să te uiţi cum cad fursecuri din decolteul asistentei, în vreme ce el scoate iepuri din pantaloni şi-i pune în pălărie.
   Se opri şi apoi adăugă visător:
    - Uneori mă gândesc c-aş putea da totul în vileag, dac-aş vorbi zece minute la Lib-Ve. Să le spun. Să le arăt. Fiecare individ ar putea deţine un filtru, dacă Reţeaua ar dori-o.
   - Şi eu-i ajut, spuse Richards.
   - Asta nu-i vina ta. Eşti urmărit.
   Chipul lui Killian şi al lui Arthur M. Burns se înălţară înaintea lui Richards. Ar fi dorit să-i zdrobească, să-i calce în picioare. Ba şi mai bine, să le ia filtrele nazale şi să-i arunce în stradă.
   - Oamenii-s furioşi, rosti Bradley. Vreme de 30 de-ani, au avut pică pe albi. Le trebuie doar un motiv. Un motiv... un motiv...
Richards alunecă în somn, cu repetiţia în urechi.

... 062
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...

   Richards rămase toată ziua înăuntru, în vreme ce Bradley plecă să aranjeze cu maşina şi cu cel care avea s-o ducă în Manchester.
   Bradley şi Stacey apărură pe la şapte, şi Bradley porni Lib-Veul.
   - Gata, nenică. Plecăm diseară.
   - Nu chiar acum?
   Bradley zâmbi fără voioşie.
   - Nu vrei să te vezi în cel mai popular program din America?
   Richards descoperi că voia, şi când apăru genericul Fugarului, privea fascinat.
   Din mijlocul unui spot strălucitor, într-un ocean de întuneric, Bobby Thompson se uita drept în camera de luat vederi.
   - Priviţi, rosti el. Acesta este unul dintre lupii ce umblă printre noi.
   Pe ecran apăru un prim-plan uriaş al lui Richards.
   Rămase acolo câteva clipe, apoi se topi într-o altă imagine, de această dată a falsului John Griffen Springer.
   Din nou Thompson, cu o expresie gravă:
   - În seara aceasta, mă adresez în special locuitorilor Bostonului. Ieri după-amiază, cinci poliţişti au pierit într-o moarte înfiorătoare, în flăcările din subsolul Asociaţiei Tinerilor Creştini din Boston, ucişi de acest criminal care a pus o capcană vicleană, nemiloasă. Cine este el în astă-seară? Unde este el astă-seară? Priviţi-l! Ţineţi-l minte!
   Thompson dispăru şi începu prima din cele două casete filmate de Richards în decursul dimineţii. Stacey le expediase de la o cutie poştală de pe Commonwealth Avenue, din partea opusă a oraşului. Recorderul fusese ţinut de bătrână, după ce acoperiseră cu cearşafuri ferestrele şi toate mobilele din cameră.
   - Pentru toţi care vă uitaţi acum, rosti apăsat imaginea lui Richards. Nu tehnicienii, nu tipii din vile - adică nu rahaţii. Voi, cei care locuiţi în Dezvoltări, şi-n ghetouri şi-n blocurile ieftine. Voi, cei din bandele de motociclişti. Voi, şomerii. Voi, puştii arestaţi pentru droguri pe care nu le aveţi şi crime pe care nu le-aţi comis, deoarece Reţeaua vrea să fie sigură ca nu vă adunaţi şi nu discutaţi împreună. Vouă vreau să vă spun despre o hotărâre criminală de-a vă lipsi până şi de...
   Brusc, sunetul deveni un amestec de fluierături, pârâituri şi ţiuituri. După încă o clipă, dispăru complet.
   Buzele lui Richards se mişcau, dar nu se auzea nimic.
   - Se pare că s-a pierdut sonorul, interveni calm Bobby Thompson, dar n-avem nevoie să mai ascultăm delirurile anarhiste ale acestui criminal pentru a ne da seama cu cine avem de-a face, nu?
   - Nu! răcni publicul din sală.
   - Ce veţi face dacă-l vedeţi pe stradă?
   - ÎL RAPORTĂM!
   - Şi ce-o să facem noi, când îl vom găsi?
   - ÎL UCIDEŢI!
   Richards izbi cu pumnul în braţul şubred al singurului fotoliu din bucătăria-sufragerie.
   - Nenorociţii dracului!
   - Ce credeai, c-o să te lase pe post? întrebă batjocoritor Bradley. Nu, nenică. Mă şi mir c-au lăsat începutul.
   - Nu m-am gândit la asta...
   - Îmi dau seama.
   Începu a doua casetă. În ea, Richards le ceruse spectatorilor să intre în biblioteci, să solicite permise şi să afle adevărul. Citise o listă de cărţi referitoare la poluarea apei şi aerului pe care i-o dăduse Bradley.
   Imaginea lui Richards deschise gura.
   - Lua-v-ar dracu pe toţi, rosti imaginea.
    Buzele păreau că articulează alte cuvinte, însă câţi dintre cei două sute de milioane care urmăreau emisiunea aveau să-şi dea seama.
    - Lua-i-ar dracu pe toţi poliţiştii. Lua-o-ar dracu pe Administraţia Jocurilor. O să-l ucid pe orice poliţist îmi iese-n cale. O să...
   Continua în acelaşi stil, iar lui Richards îi venea să-şi astupe urechile şi să fugă din cameră. Nu-şi dădea seama dacă vocea îi era imitată de cineva, sau era o sinteză făcută din benzi audio.
   Când caseta se sfârşi, ecranul se împărţi în două: chipul lui Thompson şi stop-cadrul lui Richards.
   - Iată-l, vorbi Thompson. Bărbatul care va ucide. Bărbatul care va aţâţa o armată de infractori de-ai lui, ca să terorizeze străzile, să violeze, să incendieze şi să distrugă. Bărbatul care va minţi, va înşela, va ucide. Toate astea le-a mai făcut. Benjamin Richards!
    Glasul avea tonalitatea poruncitoare, de gheaţă a Vechiului Testament:
   - Priveşti? Dacă da, să ştii că ţi s-au plătit banii însângeraţi. O sută de dolari pentru fiecare oră acum, 54 - de libertate. Şi un surplus de 500 de dolari. Câte 100 pentru fiecare din aceşti cinci bărbaţi.
   Pe ecran începură să apară chipuri de poliţişti tineri.
   Fotografiile fuseseră făcute probabil în decursul unui exerciţiu de absolvire al Academiei de Poliţie. Păreau adolescenţi, plini de viaţă şi speranţă, mişcător de vulnerabili. Foarte încet, o trompetă cânta onorul militar.
   - Iar acestea..., acum vocea lui Thompson era scăzută şi răguşită de emoţie,... acestea erau familiile lor.
   Neveste surâzând, pline de speranţe. Copii făcuţi să zâmbească în faţa obiectivului. Mulţi copii. Îngheţat, îngreţoşat, dezgustat, Richards lasă capul în jos, apăsându-şi dosul palmei peste gură.
   Mâna caldă şi puternică a lui Bradley îl atinse pe gât.
   - Hei, nu! Nu, nenică. Asta-i şmecherie. Vrajă! Probabil c-au fost de fapt nişte duri d-ăia bătrâni...
   - Taci, spuse Richards. Taci. Taci. Te rog. Taci.
   - Cinci sute de dolari, vorbea Thompson, şi glasul îi era plin de o ură infinită şi dispreţ.
    Din nou pe ecran, chipul lui Richards, rece, dur, golit de orice sentimente cu excepţia unei expresii de sete de sânge.
    - Cinci poliţişti, cinci neveste, nouăsprezece copii. Înseamnă cam şaptesprezece dolari şi douăzeci şi cinci de cenţi pentru fiecare mort, văduvă şi orfan. Da, da, lucrezi ieftin, Ben Richards. Iuda a căpătat treizeci de arginţi, dar tu nu ceri nici măcar atât. Undeva, chiar în această clipă, o mamă îi spune băieţaşului ei că tăticul nu va mai veni niciodată acasă, deoarece un om rău şi lacom, cu un pistol...
   - Ucigaşul!
    O femeie plângea.
    - Ucigaş nenorocit şi blestemat! O să te-omoare Dumnezeu!
   - Omorâţi-l! răcnea publicul, iar peste toţi glasul lui Thompson:
   - Priviţi-l! Şi-a căpătat banii însângeraţi - dar cei care ridică sabia va pieri de sabie. Şi fie ca mâinile tuturor oamenilor să fie ridicate împotriva lui Benjamin Richards!
   Ură şi spaimă în toate vocile, transformându-se într-un vuiet scandând: Nu, n-aveau să-l raporteze. Aveau să-l linşeze dacă-l zăreau.
   Bradley stinse aparatul şi se întoarse către el.
   - Asta te-aşteaptă, nenică. Ce zici?
   - Poate c-o să-i omor, rosti gânditor Richards. Poate că, înainte să mă termine, o să sui la etajul 90 al locului ăla şi-o să-i frig pe viermii care au făcut toate astea. Poate c-o să am bafta să-i rad pe toţi.
   - Termină! izbucni sălbatic Stacey. Nu mai vorbi de-asta!
   În cealaltă încăpere, Cassie îşi dormea somnul ei sedat, de moarte.

... 061
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...

   Bradley nu îndrăznise să facă găuri în portbagaj, aşa încât Richards se făcuse ghem, cu gura şi nasul lipite de punctuleţul luminos care era gaura cheii. Bradley scosese şi garnitura de etanşeizare interioară a capacului, şi pe-acolo mai răzbătea puţin aer.
   Perna de aer se ridică zgâlţâindu-se, şi Richards se izbi cu capul de capac. Bradley îi spusese că drumul avea să dureze cel puţin o oră şi jumătate, cu două sau poate mai multe opriri la punctele de control. Înainte de a închide portbagajul îi dăduse un revolver mare.
   - Controlează cam o maşină din 10, îi spusese. Îi deschid portbagajul, se uită peste tot. Şansele sunt bunicele, un'şpe la unu. Dacă n-ai baftă, rade câţiva porci.
   Maşina se legăna peste străzile desfundate ale oraşului interior. O dată se auzi răcnetul unui puşti şi bubuitul unui pietroi. După aceea, de jur împrejur zgomotele traficului şi tot mai multe opriri la semafoare.
   Richards stătea nemişcat, strângând uşor pistolul în mână, şi amintindu-şi cât de diferit arăta Bradley în costum. Era un Dillon Street sobru, la două rânduri, cenuşiu ca pereţii de bancă. Era completat cu o cravată maro şi un ac fin de aur cu emblema Asociaţiei Naţionale pentru Sprijinul Oamenilor de Culoare. Bradley făcuse saltul de la jerpelitul membru al unei bande (păzea, gravidele; avorturi garantate) la un om de afaceri distins, care ştia exact ce poziţie îi conferea culoarea pielii.
   - Arăţi grozav, spuse Richards. De fapt, e de-a dreptul incredibil.
   - Lăudat fie numele Domnului, completase mama.
   - Bănuisem că vei aprecia transformarea, prietene, rostise Bradley cu demnitate. Sunt managerul districtual al companiei Raygon Chemicals. Am iniţiat câteva afaceri prospere în această zonă. Bostonul este un oraş minunat. Oameni foarte sociabili.
   Stacey începuse să chicotească.
   - Gălăgia, cioară, se răstise Bradley. Altfel te bat de te caci pă tine.
   - Îi imiţi aşa dă bine, continuase Stacey să chicotească, neintimidat. Ieşti dat dracu' dă haios.
   Acum maşina coti la dreapta, pe o suprafaţă mai netedă, şi coborî într-o spirală. Erau pe o rampă de intrare. Fie pe 495, sau pe varianta ei. Richards simţea ace de tensiune în picioare.
   Unu la un'şpe. Nu-s şanse rele.
   Maşina mări viteza şi garda la sol, intră pe autostradă, apoi încetini brusc şi înainta lent. Teribil de aproape, un glas răcnea cu o regularitate monotonă:
   - Trageţi pe dreapta... pregătiţi permisul şi înmatricularea... trageţi pe dreapta... pregătiţi...
   Deja. Începuse deja.
   Eşti periculos, nenică.
   Într-atât de periculos încât să controleze o maşină din 8? Sau una din 6? Sau pe toate?
   Maşina se opri. Ochii lui Richards se mişcau aidoma unor iepuri încolţiţi. Strânse revolverul.

... 060
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...

   - Vă rog să coborâţi, domnule, rostea vocea autoritară, plictisită. Permisul şi înmatricularea, vă rog.
   O portieră se deschise şi se închise. Motorul zumzăia încetişor, menţinând maşina la doi centimetri deasupra şoselei.
   - ... managerul districtual al companiei Raygon Chemicals...
   Bradley făcându-şi numărul. Dumnezeule, dacă n-avea actele care-i trebuiau? Dacă nu exista o Raygon Chemicals?
   Portiera din spate se deschise şi cineva începu să cotrobăie pe banchetă. Se părea că poliţistul („sau Garda Guvernamentală?” se întrebă Richards într-un colţ al minţii) era gata să se târască în portbagaj după el. Portiera se trânti. Paşii ocoliră maşina. Richards îşi umezi buzele şi strânse mai puternic arma. În faţa ochilor săi tremurară imagini de poliţişti morţi, chipuri angelice pe trupuri contorsionate, porcine. Se întrebă dacă poliţistul avea să-l ciuruiască cu automatul când avea să-l vadă ghemuit acolo, ca o salamandră. Se întrebă dacă Bradley avea să încerce să fugă. Era pe punctul de-a urina în pantaloni.
   Nu mai făcuse aşa ceva de când era puşti, şi fratele lui îl gâdila până făcea pe el. Da, toţi muşchii de acolo, de jos, scăpau de sub control. Avea să pună glontele exact acolo unde se uneau fruntea şi nasul poliţistului, împroşcându-i creierii şi aşchii de craniu spre cer.
   „Alţi câţiva orfani. Da. Bun. Iisus mă iubeşte, o ştiu, mi-o spune vezica. Iisus Cristoase, ce face, demontează bancheta? Sheila, te iubesc atât de mult, dar cât te vor ţine 6 miare? Poate 1 an, dacă nu te vor omorî pentru ele. Apoi iarăşi pe stradă, în sus şi-n jos, traversând la colţ, legănându-şi şoldurile, flirtând cu portofelul gol. Hei, domnule, ţi-o fac şi p-asta, i-o pisicuţă curată, fetiţă, să te-n-văţ cum...”
   O palmă lovi capacul portbagajului, nepăsătoare, în trecere. Richards îşi înăbuşi un răcnet. Praf în nări, mâncărime în gâtlej. Biologia de liceu, stând în ultima bancă, scrijelind iniţialele lui şi ale Sheilei pe pupitrul vechi: Strănutul este o funcţie a muşchilor involuntari.
   „O să strănut de-o să răsune toată şoseaua, dar e chiar lângă mine şi-o să trag direct în muie şi...”
   - Ce aveţi în portbagaj?
   Glasul lui Bradley, glumeţ, uşor plictisit:
   - Un cilindru de rezervă care îmi face probleme. Am cheia în contact. Staţi s-o aduc.
   - Nu v-am cerut.
   Cealaltă portieră din spate se deschise; se închise.
   - Puteţi pleca.
   - Ţineţi-vă pe poziţie băieţi. Sper să-l prindeţi.
   - Dă-i drumul, domnule. Bagă viteză.
   Cilindrii gemură. Maşina se înălţă şi acceleră. Încetini o dată şi probabil i se făcu semn să treacă. Richards fu zgâlţâit când vehiculul se ridică şi schimbă viteza.
   Răsuflarea îi ieşea în gemete slabe. Nu-i mai venea să strănute.

... 059
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...

   Drumul păru că dură cu mult peste o oră şi jumătate, şi au mai fost opriţi de două ori.
    Prima fusese o verificare de rutină a permisului. La următoarea, un poliţist cu glas tărăgănat şi glume imbecile discută o vreme cu Bradley despre blestemaţii ăia de comunişti pe motociclete care-i ajutau pe Richards, şi probabil că şi pe celălalt. Laughlin nu omorâse pe nimeni, dar se zvonea că violase o femeie în Topeka.
   După aceea, nimic altceva decât ţiuitul monoton al vântului şi protestele muşchilor lui îngheţaţi şi amorţiţi.
   Richards nu dormi, dar în cele din urmă creierul său extenuat îl împinse într-o semiconştienţă picotitoare. Slavă Domnului că în pernele de aer nu există monoxid de carbon.
   La un veac după ultimul filtru, maşina încetini şi coti pe o rampă de ieşire spiralată. Richards clipi cu greu şi se întrebă dacă avea să vomite. Pentru prima dată în viaţă, încerca rău de maşină.
   Parcurseseră o serie ameţitoare de bucle şi pante, care puteau constitui o schimbare de autostradă. Peste încă 5 minute, zgomotele oraşului reveniră. Richards încercă în repetate rânduri să-şi schimbe poziţia corpului, dar era imposibil. În cele din urmă renunţă, aşteptând inert să se termine totul. Braţul drept, prins sub el, amorţise de peste o oră. Acum era ca o bucată de lemn. Îl putea atinge cu vârful nasului, şi simţea doar nasul apăsat.
   Virară la dreapta, merseră o porţiune în linie dreaptă, apoi cotiră din nou. Lui Richards i se urcă stomacul în gură, când maşina coborî o pantă abruptă. Ecoul cilindrilor îl anunţă că intraseră într-o incintă. Ajunseseră la garaj.
   Fără să vrea, un geamăt de uşurare îi scăpă printre buze.
   - Ai bonul, meştere? întrebă un glas.
   - Uite-l.
   - Rampa 5.
   - Mersi.
   Cotiră la dreapta. Urcară, se opriră, din nou la dreapta, după aceea la stânga. Trecură pe staţionar, apoi maşina coborî pe sol cu un bufnet uşor, când motorul se opri.
   Sfârşitul călătoriei.
   Linişte, după care sunetul portierei lui Bradley, deschizându-se şi închizându-se. Paşii îi răsunară spre portbagaj, apoi licărul de lumină din faţa ochilor lui Richards dispăru când cheia intră în broască.
   - Mai eşti aici, Bennie?
   - Nu, croncăni el. M-ai uitat la ultimul post. Deschide-l dracului.
   - Aşteaptă o clipă. Acum nu-i nimeni aici. Maşina ta e parcată lângă noi. În dreapta. Poţi ieşi iute?
   - Nu ştiu.
   - Fă tot posibilul. Acum!
   Portbagajul se deschise, lăsând să pătrundă lumina slabă din garaj. Richards scoase un braţ, trecu un picior peste margine şi nu mai putu să facă nimic. Tot trupul îi era străbătut de crampe. Bradley îl apucă de o mână şi-l trase afară. Picioarele nu-l mai susţineau. Prinzându-l de subsuori, Bradley îl târî până la Wintul verde şi zgâriat.
   Deschise portiera din stânga, îl împinse pe Richards înăuntru şi trânti uşa. După câteva clipe, intră şi el.
   - Isuse, suspină adânc. Am ajuns, nenică. Am ajuns.
   - Îmhî, făcu Richards. Ca-n jocul acela, întoarce-te la căsuţa Start şi capeţi 200 de dolari.
   Fumară, ţigările lor scânteind precum nişte ochi în penumbră. O vreme, niciunul nu vorbi.

... 058
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...

   - Era gata s-o belim la primul filtru, spuse Bradley.
   Richards îşi masa braţul, încercând să-l repună în circulaţie. Avea impresia că fusese ţintuit în cuie invizibile.
   - Gaboru ăla era gata să-l deschidă. Gata-gata.
   Suflă un nor uriaş de fum. Richards tăcea.
   - Cum te simţi?
   - Mai bine. Scoate-mi portofelul. Încă nu m-ascultă braţul.
   Bradley flutură nepăsător din mână.
   - Mai târziu. Vreau să-ţi explic ce am aranjat cu Rich.
   Richards îşi aprinse o altă ţigară de la chiştocul primei. Îl furnicau vreo 10 cârcei.
   - Ai rezervată o cameră pe Winthrop Street. Hotelul se numeşte Winthrop House. Pare o aiureală. Nu-i aşa. Te numeşti Ogden Grassner. Ţii minte?
   - Da. O să fiu recunoscut imediat.
   Bradley se întinse către bancheta din spate, luă o cutie şi o puse în poala lui Richards. Era lunguiaţă, cafenie, legată cu sfoară. Lui Richards i se părea că seamănă cu cele în care erau fracurile de închiriat. Îl privi întrebător pe Bradley.
   - Deschide-o.
   O deschise. O pereche de ochelari cu lentile groase, albăstrui, aşezaţi peste nişte haine negre. Richards puse ochelarii pe bord şi scoase hainele. Era anteriul unui preot. Dedesubt, pe fundul cutiei, mătănii, o Biblie şi un patrafir trandafiriu.
   - Un popă? întrebă Richards.
   - Exact. Te schimbi chiar aici. Te ajut eu. În spate ai o cârjă. Nu eşti orb, dar pe aproape. Te mai loveşti de unele. Ai venit în Manchester la o întrunire a sinodului în problema drogurilor. Ţii minte?
   - Da, încuviinţă Richards.
    Ezită, cu degetele pe nasturii cămăşii.
    - Sub chestia asta mai port pantaloni?
   Bradley izbucni în râs.

... 057
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...

   Conducând maşina lui Richards, Bradley vorbea rapid:
   - În valiză ai un plic cu etichete poştale. Valiza e-n portbagaj. Pe etichete scrie: „După 5 zile, retur la Brickhill Manufacturing Company, Manchester, N.H.” Le-au făcut Rich c-un tip. Au o rotativă la sediul Cuţitarilor, pe Bolyston Street. În fiecare zi, bagi casetele într-o cutie cu etichete de-astea pe ea, şi-o pui la poştă. Noi le expediem din Boston. Le punem expres. La asta n-o să se gândească.
   Opri în faţa lui Winthrop House.
   - Maşina ţi-o duc eu în parcare. Nu-ncerca să pleci din Manchester decât după ce-ţi schimbi deghizarea. Treb’e să fii cameleon, nenică.
   - Şi cam cât crezi c-o să fiu în siguranţă aici? întrebă Richards.
   Se gândi: „Sunt cu totul în mâinile lui.”
   Se părea că nu mai putea gândi raţional pentru sine.
   Avea impresia că-şi putea simţi oboseala mintală, aşa cum îţi simţi mirosul transpiraţiei.
   - Rezervarea-i pentru o săptămână. S-ar putea să ţină. Sau nu. E după inspiraţia ta. În valiză ai o adresă ş-un nume. Un gagiu din Portland, statul Maine. Te poate ţine o zi sau două. Te costă, da-i sigur. Treb'e s-o frig, nenică. Zona de staţionare e de 5 minute. Ieşi cu mangoţii.
   - Cât?
   - Şase sutare.
   - Rahat. Nici nu-ţi acoperi cheltuielile.
   - Ba da. Şi mai rămâne un mărunţiş şi pentru ai mei.
   - Ia un miar.
   - Nţ-ţ-ţ. O s-ai nevoie de mălai, gagiule.
   Richards îl privi neajutorat.
   - Să fiu al dracu, Bradley...
   - Dacă dai lovitura, mai trimite-ne. Bagă-ne un milion. Ne faci şi pe noi oameni.
   - Crezi c-o să reuşesc?
   Bradley surâse subţire fără să răspundă.
   - Atunci de ce? întrebă Richards. De ce faci atâtea? Pot înţelege că m-ai ascuns. Şi eu aş fi făcut-o. Însă tu le-ai forţat mâna prietenilor tăi.
   - Nu le pasă. Ei ştiu scorul.
   - Care scor?
   - Zero marcate, toate primite. Asta-i scorul. Dacă nu ne riscăm gâturile, pun laba pe noi. Nu ne pică nimic din cer. La fel de bine putem da drumul la gaze în casă, să punem Lib-Veul şi s-aşteptăm.
   - Cineva o să te omoare, spuse Richards. Cineva o să te toarne, şi o s-o mierleşti printr-un subsol. Sau dacă nu tu, atunci Stacey. Sau maică-ta.
   Ochii lui Bradley scânteiară o clipă.
   - Să ştii c-o să vină şi ziua. Ziua aia nasoală pentru viermii cu burţile umflate de fripturi. Să ştii că eu le văd sângele. Văd foc şi gloanţe. Morţi care umblă şi vorbesc.
   - Oamenii au văzut chestii de-astea de două mii de ani.
   Se auzi bâzâitul cronometrului de 5 minute, şi Richards se întinse către clanţă.
   - Mulţumesc, zise el. Altceva nu ştiu ce să zic...
   - Şterge-o, făcu Bradley, până nu m-amendează.
    Îl prinse de anteriu:
    - Și când te găbjesc, rade câţi mai mulţi.
   Richards deschise portiera, apoi portbagajul ca să scoată valiza neagră dinăuntru. Bradley îi întinse o cârjă maronie.
   Maşina porni. Pentru o clipă, Richards rămase privind-o - cât mai miop cu putinţă, spera el. Stopurile clipiră o clipă la colţ, apoi automobilul dispăru, către parcarea unde Bradley avea s-o lase şi s-o ia pe cealaltă, pentru a reveni în Boston.
   Richards încercă o stranie senzaţie de uşurare, şi-şi dădu seama că era o simpatie faţă de Bradley - cât de fericit trebuie să fie c-o scăpat în sfârşit de mine!
   Se împiedică de prima treaptă a scării spre uşa lui Winthrop House, şi portarul îi sări în ajutor.

... 056
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...

   Trecură două zile.
   Richards îşi jucă perfect rolul - la urma urmei, de asta depindea viaţa lui. În ambele seri, cină în cameră. Se scula la 7 dimineaţa, citea Biblia în recepţie, apoi pleca la „întruniri”. Personalul hotelului îl trata cu o cordialitate degajată, dispreţuitoare - atitudinea destinată clericilor miopi, şi stângaci (care achită anticipat nota de plată), în epoca aceasta a legalizării crimelor limitative, a războiului biologic în Egipt şi America de Sud, şi a celebrei „dacă-i al tău, îl poţi omorî” legi a avortului din Nevada. Papa era un bătrân senil de 96 de ani, ale cărui proclamaţii bâlbâite referitoare la astfel de probleme constituiau momentul culminant al rubricii umoristice din cadrul programului de ştiri de la ora 7.
   Richards îşi ţinea „întrunirile” într-un separeu de bibliotecă, unde, cu uşa încuiată, citea despre poluare.
   După anul 2002, numărul informaţiilor scădea, iar ceea ce exista nu prea se potrivea cu datele din perioada anterioară. Ca de obicei, guvernul făcea, cu întârziere, dovada unei analize eficiente.
   La amiază, frecventa un expres nu departe de hotel, ciocnindu-se de consumatori şi scuzându-se într-una. Unii îi spuneau „nu-i nimic, părinte”. Cei mai mulţi îl înjurau plictisiţi şi-l împingeau într-o parte.
   Serile şi le petrecea în cameră, cinând şi urmărind Fugarul. Dimineţile, în drum spre bibliotecă, expedia casetele. Legătura prin Boston părea că funcţionează perfect.
   Producătorii emisiunii adoptaseră o nouă tehnică pentru bruierea mesajelor lui despre poluare (insista cu ele, într-o frenezie - oricum, măcar surdo-muţii le puteau descifra): acum, spectatorii îi acopereau glasul printr-un vacarm de urlete, răcnete, obscenităţi şi înjurături.
   Intensitatea acestora creştea permanent; hidoasă până la nebunie.
   În lungile după-amieze, Richards se gândea că o schimbare nedorită îl cuprinsese în aceste 5 zile de permanentă fugă. Bradley era responsabil pentru asta - Bradley şi fetiţa. De atunci nu mai era singur, un proscris luptând pentru familia lui, oricând gata să fie anulat pentru totdeauna. Acum erau mai mulţi aici, agăţându-se de viaţa lui - inclusiv propria sa familie.
   Nu fusese niciodată un tip integrat în societate. Respinsese problemele sociale, cu dispreţ şi dezgust. Alea erau pentru fraieri şi tipi cu prea mulţi bani şi timp liber la dispoziţie, cum erau cretinoizii ăia de studenţi, cu insignele lor şi grupurile neo-rock.
   Tatăl lui dispăruse când Richards avea 5 ani. Nu şi-l amintea decât în imagini răzleţe, străfulgerate. Nu-l urâse niciodată pentru ceea ce făcuse. Înţelesese destul de bine că un bărbat care are de ales între mândrie şi responsabilitate va alege, aproape întotdeauna, mândria - dacă responsabilitatea îi răpeşte bărbăţia. Un bărbat nu-şi poate pierde vremea hoinărind, şi privind cum soţia lui îi câştigă hrana de toate zilele. Richards considera că dacă un bărbat nu poate face mai mult decât să fie peştele soţiei sale, atunci ar putea la fel de bine să sară pe geam.
   De la 5 până la 16 ani, Richards bătuse strada împreună cu fratele lui, Todd. Maică-sa murise de sifilis pe când el avea 10 ani, iar Todd şapte. După alţi 5 ani Todd fusese omorât, când se defectase frâna aerocamionului pe care-l încărca. Atât mama cât şi fiul sfârşiseră în Crematoriul Municipal. Vagabonzii îi spuneau Fabrica de Cenuşă, sau Scrumiera; erau cinici, dar neajutoraţi, ştiind că probabil ei înşişi aveau să sfârşească expiraţi din cuptoare în văzduhul oraşului. La 16 ani, Richards rămase singur, muncind în schimburi de 8 ore, după şcoală. Şi în ciuda programului zdrobitor, încercase o panică permanentă provenită din faptul că se ştia singur şi expus. Se trezea uneori la trei dimineaţa în mirosul de varză al camerei, cu groaza cuibărită în adâncul cel mai străfund al sufletului. Era singur.
   Apoi se însurase, şi Sheila petrecuse primul an într-o tăcere mândră, în vreme ce prietenii lor (şi duşmanii lui Richards; îşi făcuse mulţi prin refuzul de-a participa la expediţiile de vandalizare în masă, alăturându-se unei găşti de cartier) aşteptau sosirea Rapidului din Uter. Când asta nu s-a întâmplat, interesul a scăzut. Au fost abandonaţi în acea stare particulară, rezervată noilor căsătoriţi în Co-Op City. Puţini prieteni şi un cerc de cunoştinţe ce ajungea de-abia la colţul străzii lor. Richards nu era afectat din cauza asta; situaţia îi convenea. Se azvârlise cu totul în munca lui, cu o intensitate satisfăcută, lucrând ore suplimentare de câte ori putea.
   Salariul era prost, nu exista nicio şansă de promovare, şi inflaţia era galopantă - dar ei se iubeau. Continuaseră să se iubească... şi de ce nu? Richards era genul acela de bărbat singuratic care îşi poate permite să risipească uriaşe cantităţi de dragoste, afecţiune şi, poate, dominaţie psihică pentru femeia care şi-a ales-o. Până atunci sentimentele lui fuseseră aproape complet neatinse, în cei unsprezece ani de căsătorie, nu avuseseră niciodată o ceartă cu adevărat serioasă.
   Îşi părăsise slujba în 2018, deoarece şansele de-a mai avea vreodată copii scădeau cu fiecare schimb petrecut înapoia învechitelor şi imperfectelor scuturi de plumb G-A.
   Poate că nu s-ar fi întâmplat mare lucru, dacă ar fi răspuns printr-o minciună la întrebarea şefului de echipă: „De ce pleci?” însă Richards îi răspunsese, simplu şi clar, ce credea el despre General Atomics, terminând printr-o invitaţie adresată şefului de echipă de-a lua scuturile gama şi a şi le introduce printr-un anumit orificiu al corpului. Discuţia se încheiase printr-o încăierare scurtă, sălbatecă. Şeful de echipă era bătăuş şi părea dur, însă Richards îl făcuse să ţipe ca o femeie.
   Aşa începu ciuma. E periculos. Evitaţi-l. Dacă vă trebuie neapărat un om, angajaţi-l o săptămână, apoi scăpaţi de el. În jargonul GA, Richards primise Cartonaşul Roşu.
   În următorii 5 ani, petrecu mult timp încărcând şi descărcând ziare, dar treptat şi aranjamentele acelea se răriră până dispărură. Lib-Veul ucisese cuvântul tipărit.
   Richards bătea străzile. Richards era pus pe drumuri.
   Richards muncea când şi când câte o zi.
   Marea mişcare a deceniului trecu pe lângă el ignorată, precum stafiile pentru un necredincios. Habar n-avea de Masacrul Gospodinelor din '24 până nu-i povesti nevastă-sa, la 3 săptămâni după eveniment - două sute de poliţişti înarmaţi cu pistoale şi bastoane electrice alungaseră o armată de femei care voiau să pătrundă în Depozitele de Alimente Southwest. Şaizeci fuseseră ucise.
   Era vag conştient de faptul că în Orientul Mijlociu se foloseau gaze toxice. Însă nimic din toate acestea nu-l afecta. Protestele erau inutile. Violenţa era inutilă. Lumea era ceea ce era, şi Ben Richards trecea prin ea aidoma unei coase, fără să ceară nimic, căutând de lucru. Vâna o sută de munci mizerabile, de o zi sau o jumătate de zi.
   Curăţi mâzga gelatinoasă de sub poduri şi din şanţuri colectoare în vreme ce alţii de pe stradă, care în mod sincer credeau că-şi caută de lucru, nu făceau nimic.
   Frige-o, vierme. Şterge-o. Nu-i de lucru. Ieşi. Ia-o din loc. Dă-i bice. Pleacă.
   Apoi slujbele dispărură. Imposibil de găsit ceva. Într-o seară, când Richards revenea acasă după o zi lipsită de succes, un bogătaş beat, într-o salopetă din mătase, îl acostă şi-i oferi 10 neodolari dacă-şi dădea pantalonii jos, ca să poată vedea dacă într-adevăr vagabonzii aveau sulele de o jumătate de metru. Richards îl trântise pe jos cu un pumn şi fugise.
   Şi atunci, după 9 ani de încercări, Sheila rămase însărcinată. Lucrase în atomice, spuneau cei din clădire, îţi vine să crezi că lucrase 6 ani în atomice şi o lăsase gravidă? Are să fie un monstru, spuneau cei din clădire. O s-aibă două capete, şi n-o să aibă ochi. Radiaţie, radiaţie, vlăstarele ţi-s monştri...
   Dar în loc de aşa ceva, se născuse Cathy. Dolofană, perfectă, zbierând. Asistată de o moaşă de pe stradă, care primise 50 de cenţi şi patru conserve de fasole.
   Iar acum, pentru prima dată după moarta fratelui său era detaşat de orice. Nu mai exista nici o presiune asupra lui (nici, temporar, grija urmăririi).
   Gândurile şi furia i se îndreptară către Federaţia Jocurilor, cu uriaşul şi atotputernicul lor canal de comunicare cu întreaga lume. Grăsani cu filtre nazale, petrecându-şi serile cu păpuşele cu lenjeria din mătase.
   Să cadă ghilotina. Şi să cadă. Şi să cadă. N-avea cum să ajungă însă la ei. Se înălţau îndepărtaţi deasupra tuturor, aidoma Clădirii Jocurilor însăşi.
   Totuşi, deoarece, el era cine era, şi deoarece era singur şi în transformare, se gândi la asta. Nu-şi dădea seama, singur în cameră, că în vreme ce se gândea la asta rânjea ca un lup alb şi uriaş, al cărui rânjet în sine era îndeajuns pentru a strâmba străzile şi topi clădirile. Acelaşi rânjet pe care-l avusese în ziua aproape uitată când lovise un bogătaş şi fugise, cu buzunarele goale şi mintea arzând.

... 055
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...

   Ziua de luni a fost exact ca duminică - nu mai exista nicăieri noţiunea unei anumite zile de repaus săptămânal - până la 6 şi jumătate seara.
   Părintele Ogden Grassner comandase Meatloaf Supreme (bucătăria hotelului, care ar fi părut execrabilă oricui obişnuit cu ceva mai bun decât chiftelele de la expres şi tabletele concentrate, i se părea excepţională lui Richards) şi o sticlă de vin Thunderbird, şi se instalase să urmărească Fugarul.
   Prima jumătate, care se ocupase chiar de Richards, semăna perfect cu cele din zilele anterioare. Sunetul casetelor era acoperit de publicul din studio. Bobby Thompson era civilizat dar virulent. În Boston începuse o razie masivă. Cei care-l adăposteau pe urmărit aveau să fie condamnaţi la moarte. Când începu reclama Reţelei, Richards zâmbi fără veselie. Nu era chiar aşa de rău; era chiar amuzant, într-un fel mai limitat.
   Putea rezista la orice, dacă nu-i mai transmiteau iarăşi pe poliţiştii morţi.
   A doua jumătate a emisiunii fu cu totul diferită.
   Thompson surâdea larg.
   - După ultimele casete expediate de monstrul cu numele Ben Richards, sunt încântat să vă comunic o veste bună...
   Îi găsiseră pe Laughlin.
   Fusese semnalat vineri la Topeka, dar scotocirea intensă a oraşului, făcută sâmbătă şi duminică, nu dăduse niciun rezultat. Richards bănui că Laughlin scăpase prin cordon aidoma lui. Însă azi după-amiază, Laughlin fusese văzut de doi puşti. Se adăpostise într-o barcă a Departamentului Rutier. Avea încheietura mâinii drepte ruptă.
   Puştii, Bobby şi Mary Cowles, zâmbeau larg camerei de luat vederi. Bobby Cowles era ştirb de un dinte.
   Thompson anunţă cu mândrie că Bobby şi Mary, „cetăţenii numărul unu ai Topekăi”, aveau să fie invitaţi mâine seară la Fugarul, pentru a li se înmâna Diplomele de Merit, o chitanţă de livrare pe viaţă de fulgi de ovăz, Funtwinks, şi câte un cec în valoare de 1000 de neodolari, din partea lui Hizzoner, guvernatorul Kansasului.
   Spectatorii aclamară frenetici.
   Urmară imagini cu corpul lui Laughlin, ciuruit, scos din barca transformată în aşchii de tirul concentrat.
   Publicul aplaudă, huidui şi fluieră.
   Richards se întoarse cu spatele. Îi era greaţă. Degete fine, invizibile îi apăsau tâmplele.
   Ca prin vată, auzi cuvintele. Trupul era expus în rotonda tribunalului Kansas. Deja se formase o coadă lungă de cetăţeni. Unul din poliţiştii participanţi la uciderea lui Laughlin declara că acesta nu opusese prea multă împotrivire.
   „Ce drăguţ din partea ta”, se gândi Richards, amintindu-şi de Laughlin, de glasul scârbit, privirea directă şi maliţioasă.
   O prietenă din copilărie.
   Acum rămăsese un singur cap de afiş. Capul de afiş era Ben Richards. Nu mai avea chef de Meatloaf Supreme.

... 054
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...

   În noaptea aceea avu un coşmar urât de tot, ceea ce era neobişnuit. Vechiul Ben Richards nu visa niciodată.
   Şi mai ciudat era faptul că el în vis nu exista ca personaj. Doar asista, invizibil.
   Odaia era neclară, cufundată în beznă la periferia vederii. Se părea că de undeva picura apă. Richards avea impresia că se găseşte la mare adâncime sub pământ.
   În centrul încăperii, Bradley stătea într-un scaun din lemn cu spătar drept, legat de mâini şi de picioare cu curele din piele. Fusese ras în cap. În jurul său se aflau siluete cu glugi negre. „Vânătorii”, îşi spuse Richards, cu groaza încolţindu-i în inimă. „Doamne Dumnezeule, ăştia-s Vânătorii.”
   - Nu-s io, zicea Bradley.
   - Ba da, tu eşti, frăţioare, spuse blând una din siluete şi vârî un ac în obrazul lui Bradley.
   Bărbatul urlă.
   - Tu eşti?
   - Suge-o!
   Un ac intră lin în ochiul lui Bradley şi fu retras picurând un fluid incolor. Ochiul lui Bradley se zbârci şi se teşi.
   - Tu eşti?
   - 'Te-n mă-ta!
   Un baston electric îi atinse ceafa. Bradley răcni iarăşi, şi firele de păr i se zbârliră. Părea caricatura grotescă a unui negru.
   - Tu eşti, frăţioare?
   - Filtrele nazale-ţi fac cancer, spuse Bradley. Sunteţi putrezi pe dinăuntru, labagiilor!
   Îi străpunseră celălalt ochi.
   - Tu eşti?
   Orb, Bradley începu să râdă.
   Una din siluetele cu glugă făcu un gest, şi din umbre apărură, veseli, Bobby şi Mary Cowles. Începură să se învârtă în jurul lui Bradley, cântând:
   - „Cui i-e frică de lupul cel rău, de lupul cel rău, de lupul cel rău?”
   Bradley începu să zbiere şi să se zbată în scaun. Părea că încearcă să-şi ridice braţele pentru a se feri. Cântecul devenea tot mai tare, mai răsunător. Copiii se schimbau. Capetele li se alungeau, întunecate de sânge. Gurile erau larg deschise şi înăuntru, sclipeau colţi ca nişte lame.
   - Zic! urla Bradley. Zic! Zic! Nu-s io! Ie Ben Richards! Zic! Doamne... oh... D-d-doamne...
   - Unde-i el, frăţioare?
   - Zic! Zic! Ie-n...
   Însă cuvintele erau acoperite de cântecul copiilor.
   Aceştia se năpusteau spre beregata încordată a lui Bradley, când Richards se deşteptă, asudat.

... 053
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...

   Nu mai era de stat în Manchester.
   Nu ştia dacă de vină era vestea sfârşitului brutal al lui Laughlin, sau coşmarul, sau doar o presimţire.
   Însă marţi dimineaţă rămase în cameră, renunţând la bibliotecă. I se părea că fiecare minut petrecut acolo însemna apropierea tot mai rapidă de pieire. Privind pe geam, vedea un Vânător cu glugă neagră în pielea oricărui cerşetor bătrân, sau şofer cocoşat de taxi. Îl măcinau închipuirile unor ucigaşi deplasându-se neauziţi spre camera lui. Simţea un ceas uriaş ticăindu-i în cap.
   La puţin timp după ora 11 dimineaţa, depăşi momentul de nehotărâre. Era imposibil să mai stea. Ştia că ei ştiau.
   Îşi luă bastonul, bocăni stângaci până la lift şi coborî în recepţie.
   - Ieşiţi, părinte Grassner? îl întrebă recepţionerul, cu obişnuitul său surâs plăcut, dispreţuitor.
   - Azi e liber, se adresă Richards către umărul bărbatului. Există un cinematograf în oraş?
   Ştia că sunt cel puţin 10, dintre care 8 cu filme perverto tri-D.
   - Păi, răspunse recepţionerul. Vă recomand sala Central. Mi se pare că ei dau Disney...
   - Grozav, încuviinţă Richards şi în drum spre uşă se izbi de un ghiveci uriaş.
   La două cvartale depărtare de hotel, intră într-un magazin şi cumpără un sul uriaş de bandaj şi o pereche de cârje ieftine din aluminiu. Vânzătorul i le împacheta într-o cutie lunguiaţă, şi Richards sui într-un taxi.
   Maşina se găsea exact acolo unde fusese lăsată, şi dacă în garaj era vreo capcană, Richards n-o putut zări.
   Intră şi porni motorul. Avu o strângere de inimă când îşi dădu seama că numele de pe permisul de conducere era dat în urmărire, dar nu dură mult. Oricum, era convins că nu putea rezista unei cercetări mai atente. Dacă existau baraje pe şosea, trebuia să încerce să le forţeze. Asta însemna moarte curată, dar oricum ar fi fost ucis dacă-l reperau.
   Azvârli ochelarii lui Ogden Grassner în compartimentul bordului şi ieşi cu maşina, fluturând mâna nonşalant spre paznicul de la poartă. Acesta nici nu-şi clinti privirea de pe revista porno.
   Se opri pentru o încărcătură completă de aer comprimat, la staţia de viteză din marginea nordică a oraşului. Puştiul de serviciu era în toiul unei erupţii vulcanice de acnee, şi era patetic în încercarea de-a evita să-l privească pe Richards. Deocamdată, mergea bine.
   Trecu de Şoseaua 91 pe 17, şi de acolo pe un drum acoperit cu bitum care n-avea nici nume, nici număr.
   După 5 kilometri, trase pe un drum de ţară cu făgaşe, şi opri motorul.
   Reglând oglinda retrovizoare la unghiul convenabil, îşi bandajă capul cât putu mai repede. O pasăre ciripea într-una pe ramurile unui ulm cu aspect bolnăvicios.
   Nu prea rău. Dacă mai avea timp în Portland, putea adăuga un guler gipsat.
   Aşeză cârjele pe scaunul de alături şi porni. Peste patruzeci de minute, intra în sistemul de şosele din jurul lui Portsmouth. Apucă pe Şoseaua 95, şi scoase din buzunar biletul mototolit pe care i-l lăsase Bradley.
   Scrisese pe el cu un creion cu mâna moale, cu caracterele îngrijite ale autodidacţilor:

   Portland, State Street, nr. 94
   UŞA ALBASTRĂ PENSIUNE
   Elton Parrakis (& Virginia Parrakis).

   Pentru un moment privi adresa încruntat, apoi înălţă ochii. O pernă galben-cu-negru de poliţie trecea încetişor pe deasupra benzii a şasea, în paralel cu un vehicul de sol, blindat, pe banda întâia. Îl încadrară câteva clipe, după aceea trecură mai departe schimbându-şi locurile într-un balet graţios. O patrulă obişnuită de circulaţie.
   Pe măsură ce kilometrii treceau, simţea în piept o senzaţie neplăcută, aproape nedorită de uşurare.
   Simultan, îi venea să râdă şi să vomite.

... 052
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...

   Drumul până la Portland fu lipsit de incidente.
   Până ajunse la marginea oraşului, străbătând suburbiile din Scarborough (case de bogătaşi, străzi de bogătaşi, şcoli particulare pentru bogătaşi, înconjurate de garduri din sârmă electrică), sentimentul de uşurare începuse să dispară. Ei puteau fi oriunde. Puteau fi în jurul lui. Sau puteau să nu fie nicăieri.
   State Street era o zonă de clădiri vechi din piatră mâncată de timp, nu departe de un parc neîngrijit, cu aspect de junglă - un refugiu, se gândi Richards, pentru hoţii, amanţii, drogaţii şi derbedeii orăşelului. Nimeni nu s-ar fi aventurat pe State Street după căderea întunericului, fără tovărăşia unui câine poliţist, sau a câţiva prieteni de gaşcă.
   Numărul 94 era un imobil dărăpănat, cu zidurile afumate, cu străvechi obloane verzi trase peste ferestre.
   Lui Richards, casa i se părea că seamănă cu un bătrân bolnav de cataractă.
   Opri lângă trotuar şi coborî. Strada era presărată cu autovehicule pneumatice abandonate, unele într-atât de ruginite încât erau doar nişte maldăre de fiare. Pe o latură a parcului, un Studebaker zăcea pe o parte, precum un câine mort. Evident, acesta nu era un cartier frecventat de poliţie. Dacă-ţi părăseai maşina, în cinsprezece minute se strângea lângă ea un grup de băieţi slabi, cu ochi cenuşii, scuipând mereu. După jumătate de oră, unul din ei apărea cu răngi, chei şi şurubelniţe. Le treceau de la unii la alţii, le comparau, le învârteau între degete, se prefăceau că se luptă între ei. Le ridicau în sus, gânditori, de parcă apreciau vremea, sau recepţionau prin intermediul lor misterioase transmisiuni radiofonice. După o oră, maşina nu mai era decât o carcasă, fără ventile, cilindri şi chiar volan.
   Un băieţaş alergă spre Richards, tocmai când acesta îşi aranja cârjele. Nişte cicatrici strălucitoare, încreţite de arsură îi preschimbau unul din obraji într-o oroare Frankenstein.
   - Scag, şefu'? A-ntâia. Te bagă-n boală.
   Chicoti înfundat, pielea neregulată, zbârcită, a feţei arse strâmbându-se grotesc.
   - Frige-o, îl repezi Richards.
   Băiatul încercă să-i dea un şut într-una din cârje, şi Richards descrise cu ea un arc, lovindu-l peste şolduri. O luă la goană, înjurând.
   Încet, şchiopată până la treptele din piatră tocite şi privi uşa. Cândva fusese albastră, însă acum vopseaua se decolorase şi se jupuise, căpătând culoarea cerului din deşert. Cândva existase şi un clopoţel, dar vreun vandal avusese grijă de el, folosind o daltă.
   Richards ciocăni şi aşteptă. Nimic. Ciocăni din nou.
   Era de-acum spre amurg, şi frigul înainta încetişor pe stradă. Slab, din parcul de dincolo de cvartal, răsuna zgomotul sec al crengilor despuiate de frunze.
   Nu locuia nimeni aici. Era timpul să plece.
   Totuşi mai ciocăni o dată, în mod straniu convins că înăuntru era cineva.
   Iar de data aceasta fu răsplătit cu târşitul greoi al unor papuci. O pauză în dreptul uşii. Apoi:
   - Cine-i? Nu cumpăr nimic. Pleacă.
   - Mi s-a spus să vin aici, rosti Richards.
   O ferestruică se deschise scârţâind scurt şi se întrevăzu un ochi căprui. După aceea, ferestruica se trânti, închizându-se.
   - Nu te cunosc.
   O respingere clară.
   - Mi s-a spus să întreb de Elton Parrakis.
   Fără tragere de inimă:
   - Ah. Eşti unu de-ăia...
   Înapoia uşii, începură să se răsucească chei, să se tragă zăvoare, unul câte unul. Lanţuri se desfăcură. Clinchetul unei încuietori Yale, apoi al alteia. Clang-ul barei solide retrasă din poziţia ei de-a curmezişul.
   Uşa se deschise şi Richards văzu o femeie sfrijită, fără sâni, şi cu nişte palme uriaşe, noduroase. Chipul ei nu era ridat, aproape îngeresc, însă părea că recepţionase sute de invizibile upercuturi, laterale şi croşeuri într-un meci de box cu timpul însuşi. Poate că timpul câştiga, însă femeia nu se dădea bătută cu uşurinţă. Avea aproape 2 metri înălţime, chiar şi în papucii fără tocuri, iar arterita transformase genunchii în buturugi. Părul îi era strâns într-un turban de baie. Ochii căprui, privind de sub o frunte boltită (chiar şi sprâncenele se agăţau de pantă aidoma unor disperate tufişuri alpine, luptând cu altitudinea şi ariditatea) erau inteligenţi şi agresivi, uitându-se cu ceea ce putea fi teamă sau furie. Mai târziu, Richards avea să înţeleagă că femeia era pur şi simplu derutată, speriată, clătinându-se pe muchia nebuniei.
   - Sunt Virginia Parrakis, rosti ea sec. Mama lui Elton. Intră.

... 051
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...

   Nu-l recunoscu decât când îl duse în bucătărie, să pregătească ceai.
   Casa era veche, dărăpănată şi întunecoasă, mobilată într-un stil pe care-l recunoscu imediat din propriul său mediu: Gunoaie moderne.
   - Elton lipseşte deocamdată, spuse ea, preocupată de ceainicul de aluminiu de pe arzător.
   Aici lumina era ceva mai bună, dezvăluind petele maronii care împestriţau tapetul, muştele moarte, pe pervazuri, suveniruri ale verilor trecute, linoleumul vechi brăzdat de dungi negre, teancul de ambalaje ude de sub sifonul care picura. Se simţea un iz de dezinfectant care-l făcea pe Richards să-şi aducă aminte de saloanele bolnavilor incurabili.
   Femeia traversă bucătăria şi degetele ei butucănoase căutară cu dificultate prin grămada de obiecte de pe servantă, până găsiră două pliculeţe de ceai dintre care unul nefolosit. Pe acela îl căpătă Richards. Nu fu surprins.
   - Lucrează, continuă ea, subliniind cuvântul şi transformându-l aproape într-o acuzaţie. Vii de la individul ăla din Boston căruia Eltie îi scrie despre poluare, aşa-i?
   - Da, doamnă Parrakis.
   - S-au întâlnit în Boston. Elton al meu repară automate publice.
   Se umflă în pene pentru o clipă, apoi începu lenta traversare a dunelor de linoleum, spre aragaz:
   - Eu i-am zis lui Eltie că ce face Bradley nu-i legal, i-am spus că poate însemna închisoarea, sau chiar mai rău. Nu m-ascultă. N-o ascultă pe mama lui.
    Zâmbi cu o dulceaţă întunecată:
    - Ştii, dintotdeauna lui Elton i-a plăcut să construiască. Când era puşti, a construit în pom o casă cu 4 camere. Asta înainte să ne taie ulmul. Da' coloratul ăla a venit cu ideea să construiască în Portland o staţie de control a poluării.
   Puse pliculeţele în ceşti şi rămase cu spatele la Richards, încălzindu-şi mâinile deasupra arzătorului.
   - Ei îşi scriu. I-am spus că poşta nu-i sigură. I-am zis, o să ajungi la închisoare sau chiar mai rău. Şi el mi-a zis, nu, mamă, scriem cifrat. El îmi cere o duzină de mere, eu îi răspund că lui unchiu' nu-i merge bine. I-am spus: Eltie, tu crezi că ei nu pot descifra chestiile astea? Nu m-ascultă. Eh, înainte mă asculta. Nu-mi ieşea din vorbă. Da' s-au schimbat lucrurile. De când a ajuns la pubertate, s-au schimbat lucrurile. Reviste porno sub pat şi toate chestiile alea. Acum, coloratul ăla. Pe tine te-au prins tot cu de-astea, nu? Smoguri şi carcinogene, şi-acum te urmăresc, nu?
   - Eu...
   - Nu contează! se răsti ea către fereastră.
   Afară se zărea o curticică plină cu fiare ruginite, anvelope şi magazia de lemne.
   - Nu contează! repetă ea. Coloraţii sunt de vină.
    Se răsuci spre Richards, iar ochii îi erau adumbriţi, furioşi şi derutanţi:
    - Am 65 de ani, dar aveam numai 19 ani când a început totul. Era 1979, şi coloraţii erau peste tot! Peste tot! Da, aşa erau! răcni ea brusc, de parcă Richards ar fi contrazis-o. Peste tot! I-au trimis la şcoli cu albii. Le-au dat funcţii în guvern. Radicali, scandalagii şi rebeli. Nu-s atât de...
   Se opri, ca şi cum vorbele i-ar fi fost retezate. Se holba la Richards, văzându-l pentru prima dată.
   - Îndură-te Doamne, şopti ea.
   - Doamnă Parrakis...
   - Nu! articula cu o voce răguşită de frică Nu! Nu! O, nu!
   Începu să se apropie de el, oprindu-se lângă dulap, pentru a lua din rastel un cuţit de măcelărie, lung şi sclipitor.
   - Afară! Afară! Afară!
   Richards se sculă şi începu să se retragă încetişor, mai întâi prin holul dintre bucătărie şi sufrageria întunecată, apoi prin sufragerie.
   Observă pe hol un telefon public vechi, de pe vremea când casa fusese mult mai populată. Uşa Albastră, Pensiune. Când se întâmplase asta? Cu 20 de ani în urmă? Cu 40? Înainte, sau după ce coloraţii au început să invadeze totul?
   Tocmai pornise către uşa de ieşire, când o cheie scârţâi în broască. Amândoi încremeniră, de parcă o forţă cerească oprise acţiunea pentru a se hotărî ce avea să urmeze.
   Uşa se deschise şi intră Elton Parrakis. Era extrem de gras şi părul blond, lipsit de strălucire, era pieptănat spre spate în bucle copilăreşti, dezvelind un chip rotund de băieţel permanent uimit. Purta uniforma albastru-aurie a Companiei Yendo-Sperdo. O privi atent pe Virginia Parrakis.
   - Lasă cuţitul, mamă.
   - Nu! răcni femeia, dar deja recunoaşterea înfrângerii începuse să-i boţească faţa.
   Parrakis închise uşa şi se îndreptă spre ea. Avea un mers legănat.
   Femeia se trase înapoi.
   - Trebuie să-l alungi, fiule. E omul ăla rău. E Richards ăla. Asta înseamnă închisoare, sau mai rău. Nu vreau să ajungi la închisoare!
   Începu să bocească, scăpă cuţitul şi se prăbuşi în braţele băiatului
   El începu s-o legene încetişor.
   - N-ajung la închisoare, îi spuse. Haide, mamă, nu mai plânge. Te rog, nu mai plânge.
   Zâmbi spre Richards peste unul din umerii gârboviţi care tresăreau - un zâmbet stânjenit de tipul îmi-pare-tare-rău. Richards aşteptă.
   - Aşa, rosti Parrakis când suspinele se opriră. Domnul Richards este un bun prieten al lui Bradley Throckmorton, şi va sta la noi câteva zile, mamă.
   Ea începu să zbiere, şi Parrakis îi astupă gura cu palma, strângând din ochi.
   - Da, mamă. Da, aşa va fi. Eu o să-i duc maşina în parc, s-o aranjez. Şi tu o să te duci mâine dimineaţă la poştă cu un pachet ce trebuie expediat în Cleveland.
   - Boston, spuse automat Richards. Casetele merg în Boston.
   - Acum merg în Cleveland, surâse răbdător Elton Parrakis. Bradley e dat în urmărire.
   - Dumnezeule!
   - Şi tu o să fii urmărit, ţipă doamna Parrakis. Şi pe tine-o să te prindă! Eşti prea gras!
   - Mamă, îl conduc pe domnul Richards la etaj, să-i arăt camera lui.
   - Domnul Richards? Domnul Richards? De ce nu-i spui pe numele lui adevărat? Otravă!
   Tânărul se desprinse cu blândeţe din braţele ei, şi Richards îl urmă ascultător pe scara neluminată.
   - Aici sus sunt multe camere, îi explică Parrakis, gâfâind uşor. Cu mulţi ani în urmă - când eram puşti - a fost un hotel cu pensiune. De sus poţi supraveghea strada.
   - Poate c-ar fi mai bine să plec. Dacă au dat de urma lui Bradley, s-ar putea ca mama ta să aibă dreptate.
   - Aici e camera, rosti Parrakis şi deschise uşa unei odăi cu iz de mucegai.
    Se părea că nu auzise cuvintele lui Richards.
    - Mă tem că nu-i prea grozav, dar...
    Îl privi pe bărbat cu răbdătorul lui zâmbet nu-vreau-să-supăr-pe-nimeni:
    - Poţi rămâne cât doreşti. Bradley Throckmorton este cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată.
   Zâmbetul se crispă puţin:
    - Singurul prieten pe care l-am avut vreodată. De mama o să am eu grijă. Nu-ţi face probleme.
   - Mai bine să plec, repetă Richards.
   - Nu prea poţi. Bandajul ăsta n-a păcălit-o nici pe mama. O să-ţi duc maşina într-un loc sigur, domnule Richards. Discutăm mai târziu.
   Ieşi grăbit. Richards observă că fundul pantalonilor strălucea. Părea că lăsase în cameră un miros vag de scuze.
   Împingând puţin într-o parte storul cel verde, Richards îl zări pe tânăr ieşind pe trotuarul crăpat şi urcând în maşină. Apoi coborî. Se grăbi în casă, şi Richards simţi un fior de teamă. Păşi greoi, urcând treptele. Uşa se deschise şi Elton surâse:
   - Nu te speria, rosti el. Nu sunt un agent secret prea grozav. Am uitat cheile.
   Richards i le dădu şi încercă o glumă:
   - O jumătate de agent secret e mai bună decât nimic.
   Atinse o coardă sensibilă, sau niciun fel de coardă; Elton Parrakis îşi purta în mod limpede propriile suferinţe, şi Richards aproape că putu auzi glasurile fantomatice, batjocoritoare ale copiilor, strigăte care aveau să-l urmeze veşnic, ca bărcuţele unui remorcher.
   - Mulţumesc, adăugă el încet.
   Parrakis plecă şi dispăru cu maşina lui Richards.
   Richards luă cuvertura de pe pat şi se întinse încetişor, respirând adânc şi privind doar plafonul. Patul părea că-l cuprinde într-o îmbrăţişare umedă, perversă, chiar şi prin cearşaf şi haine. Izul de mucegai îi intra în nări.
   La parter, mama lui Elton plângea.

... 050
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...

   Moţăi puţin, dar nu putu adormi. Afară se întunecase aproape de tot când auzi pe scara paşii grei ai lui Elton.
   De-a dreptul uşurat, îşi coborî picioarele pe duşumea.
   Parrakis ciocăni, apoi intră. Se schimbase într-un gigantic tricou de sport şi jeanşi.
   - Gata, îi spuse. Am dus-o în parc.
   - N-o s-o facă bucăţi?
   - Nu, i-am montat o şmecherie. O baterie şi două cleme. Oricine pune mâna sau ranga pe ea, e curentat şi declanşează alarma. E foarte bună. Eu am făcut-o.
   Se aşeză cu un suspin adânc.
   - Ce-i chestia cu Cleveland? întrebă Richards (descoperise că cel mai simplu era să-l întrebe într-una pe Elton).
   Parrakis înălţă din umeri.
   - Ah, e un tip aşa, ca mine. L-am întâlnit odată în Boston, la bibliotecă, cu Bradley. Clubul nostru cu poluarea. Cred că mama ţi-a spus câte ceva.
   Îşi frecă palmele şi zâmbi trist.
   - Mi-a zis ceva.
   - E puţin... sclerozată. De vreo 20 de ani, nu prea mai înţelege ce se întâmplă. Este permanent speriată. Doar eu i-am rămas pe lume.
   - O să-l prindă pe Bradley?
   - Nu ştiu. Are o... reţea destul de bună.
   Totuşi privirea lui o evită pe a lui Richards.
   - Ai...
   Uşa se deschise şi apăru doamna Parrakis. Încrucişă braţele şi zâmbi, însă ochii îi erau terorizaţi.
   - Am chemat poliţia, rosti ea. Acum trebuie să pleci.
   Faţa lui Elton căpătă o culoare alb-gălbuie.
   - Minţi.
   Richards sări în picioare, apoi se opri, ascultând cu capul aplecat, într-o parte.
   Slab, crescând, nişte sirene.
   - Nu minte, spuse el.
   Îl cuprinsese o senzaţie de inutilitate dezgustată; înapoi, la căsuţa Start.
   - Du-mă la maşină.
   - Minte, insistă Elton.
   Se sculă, aproape atinse braţul lui Richards, dar îşi retrase degetele de parcă bărbatul l-ar fi putut arde.
   - Sunt pompierii.
   - Du-mă la maşină. Repede.
   Sirenele se auzeau acum mai puternic, înălţându-se şi coborând, plângăreţe. Sunetul îl copleşea pe Richards cu o oroare de coşmar, închis aici cu doi nebuni în timp ce...
   - Mamă...
   Chipul tânărului era contorsionat, implorator.
   - Eu i-am chemat!
    Tuşi, şi-i înhăţă unul din braţele groase, încercând parcă să-l zgâlţâie:
    - A trebuit! Pentru tine! Coloratul ăla te-a dat peste cap! O să zicem c-a intrat peste noi şi-o să încasăm recompensa...
   - Haide, mârâi Elton spre Richards şi încercă să se elibereze.
   Femeia se agăţase însă cu încăpăţânare, precum un căţeluş hărţuind un cal de povară.
   - Trebuie! Trebuie să termini cu nebunii ăştia de radicali, Eltie! Trebuie să...
   - Eltie! răcni el. Eltie!
   O împinse cu toată forţa. Femeia se împletici de-a curmezişul odăii şi căzu pe pat.
   - Repede, făcu Elton, cu ochii chinuiţi şi înspăimântaţi. Hai repede.
   Se prăbuşiră în josul scărilor şi năvăliră pe uşa din faţă. Elton galopând cu paşi uriaşi. Reîncepuse să gâfâie.
   Iar de la etaj, răzbătând atât prin fereastra închisă cât şi prin uşa deschisă de la parter, ţipătul doamnei Parrakis se transformă într-un răcnet, ce se contopi cu sirenele apropiindu-se:
   - AM FĂCUT-O PENTRU TIIIINEEEEE...

... 049

şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...

   Propriile lor umbre îi urmăriră în josul străzii, spre parc, crescând şi micşorându-se după cum se apropiau şi treceau pe lângă felinarele G-A, protejate de colivii din sârmă.
    Elton Parrakis răsufla aidoma unei locomotive, cu gâfâieli şi şuierături zgomotoase.
   Traversară strada şi deodată, pe celălalt trotuar, farurile îi decupară din întuneric. Girofarul albastru sclipi şi maşina poliţiei frână brusc, ţiuitor, la 100 de metri depărtare.
   - RICHARDS! BEN RICHARDS!
   O voce bubuind prin staţia de amplificare.
   - Maşina... 'nainte... vezi? gâfâi Elton.
   Richards de abia o putu distinge. Elton o adăpostise bine, sub un pâlc de mesteceni, lângă lac.
   Maşina poliţiei reveni la viaţă, roţile din spate lăsând cauciuc ars pe asfalt, şi motorul cu benzină urlând supraturat. Ţâşni pe trotuar, măturând cu farurile cerul, şi se năpusti către ei.
   Richards se întoarse către ea, simţindu-se brusc detaşat, calm, aproape anesteziat. Scoase din buzunar pistolul lui Bradley, continuând să se retragă. Nu se zăreau alte maşini. Doar aceasta. Vuia spre ei, peste solul golaş al parcului, roţile din spate zvârlind îndărăt bulgări mari de pământ negru.
   Trase două focuri în parbriz. Se crăpă, dar, nu se sparse. În ultima clipă, Richards sări în lateral şi se rostogoli. Simţi pe obraji iarba veştedă a lui octombrie. Se ridică în genunchi şi mai trase două gloanţe în spatele maşinii, apoi acesta se întoarse în forţă derapând, lumina albastră de pe capotă preschimbând noaptea într-un coşmar dement. Echipajul de poliţie se găsea între el şi perna de aer, însă Elton sărise în cealaltă direcţie şi acum se chinuia să decupleze dispozitivul anti-furt.
   Maşina poliţiei pornise din nou, şi colegul şoferului ieşise pe jumătate prin geamul portierei. Un ţăcănit înfundat sparse noaptea. Un pistol-mitralieră. În jurul lui Richards, gloanţele sfredeliră solul într-un desen lipsit de sens. Pământul ţâşni, lovindu-l în obraji şi frunte.
   Îngenunche, ca pentru rugăciune, şi trase tot în parbriz. De data aceasta, glontele îl străbătu.
   Maşina era în faţa lui...
   Sări în stânga, şi bara de protecţie ranforsată îi izbi piciorul stâng, rupându-i glezna, şi dezechilibrându-l, trântindu-l pe burtă.

   Motorul maşinii urlă, schimbând vitezele şi virând aproape pe loc. Farurile îl pironiră, întunecând totul în jurul lui. Richards încercă să se scoale, dar glezna nu-i rezistă.
   Gâfâind şi încercând să-şi regăsească suflul, privi cum silueta maşinii creştea din nou, apropiindu-se. Totul deveni ireal, amplificat. Trăia într-un delir de adrenalină şi orice mişcare i se părea lentă, cumpănită. Maşina era aidoma unui bizon uriaş şi orb.
   Mitraliera ţăcăni iarăşi, şi de data aceasta un glonte îl lovi în braţul stâng, răsturnându-l. Maşina încercă să vireze şi să-l calce şi pentru o clipă îl zări limpede pe cel de la volan. Trase un foc şi parbrizul se spulberă. Maşina derapă lent, cu roţile scârţâind, apoi se dădu peste cap, zdrobindu-şi acoperişul, şi răsturnându-se pe o parte.
   Motorul se înecă, şi în tăcerea bruscă, aproape şocantă, se auzi limpede radioul de la bord.
   Richards tot nu se putea ridica în picioare, aşa încât începu să se târască spre vehiculul său. Parrakis era deja înăuntru şi încerca să-l pornească, dar în panica lui uitase pesemne să deschidă ventilele de siguranţă; de fiecare dată când răsucea cheia se auzea doar tusea aerului în camere.
   Noaptea începu să fie sfâşiată de sirene.
   Mai avea încă 50 de metri până la maşină, când Elton pricepu ce se întâmplă şi deschise ventilele. Când întoarse cheia motorul începu să păcăne şi perna de aer pluti spre Richards.
   Se ridică pe jumătate, smulse portiera şi se târî înăuntru. Parrakis coti la stânga spre Şoseaua 77 care intersecta State Street undeva după parc, cu scutul vehiculului la numai doi centimetri deasupra străzii, îndeajuns de jos ca să se agaţe şi rupă.
   Elton inspira guri uriaşe de aer şi le expira cu atâta putere încât buzele îi tremurau precum nişte aripioare.
   Înapoia lor două echipaje de poliţie scrâşniră de după un colţ, porniră girofarurile şi începură urmărirea.
   - N-avem destulă forţă! răcni Elton. N-avem viteză...
   - Ei sunt pe roţi! urlă la rândul lui Richards. Ia-o prin maidanul ăla!
   Virară la stânga, şi se izbiră violent cu capetele de plafon când traversară trotuarul. Răpăielile aerului comprimat le blocară transmisia.
   Maşinile de poliţie se iviră imediat înapoia lor şi deschiseră focul. Richards auzi degete de oţel perforând tabla capotei. Geamul din spate se sparse cu un zgomot asurzitor, împroşcându-i cu cioburi.
   Urlând, Elton izbuti să cotească la stânga, apoi la dreapta.
   Una din maşinile de poliţie, cu peste 100 la oră, se năpusti peste bordura trotuarului. Se legănă nebuneşte, razele albastre rotitoare străpungând bezna cu fulgere demente, după care se înclină pe o parte şi căzu, hârşâindu-se prin resturile şi gunoaiele maidanului, până ce o scânteie îi atinse rezervorul perforat. Explodă albă, ca o flacără de magneziu.
   A doua maşină revenise pe stradă în urmărirea lor.
   Avea să recâştige foarte repede terenul pierdut. Maşinile de sol cu combustie internă erau aproape de trei ori mai rapide decât pernele de aer. Iar dacă un vehicul pneumatic încerca să iasă de pe şosea, terenul neregulat de sub duze îl putea răsturna, aşa cum fusese gata să se întâmple când suiseră pe trotuar.
   - La dreapta! zbieră Richards.
   Parrakis execută un alt viraj zgâlţâitor, ce-ţi ridica stomacul în gură. Intraseră pe Şoseaua 1; privind în depărtare, Richards vedea că în curând aveau să fie obligaţi să urce în susul rampei de intrare spre Bariera de Coastă. Acolo nu mai aveau cum scăpa; acolo îi aştepta moartea.
   - Întoarce! Întoarce, fir-ar a dracu! Pe-acolo!
   Pentru o clipă, maşina poliţiei dispăruse înapoia lor, pierdută după un colţ.
   - NU! Nu!
    Parrakis începuse să se bâlbâie:
    - I-o fundătură!
   Richards se întinse şi trase de volan, şi cu acelaşi gest îndepărtă mâna lui Elton de pe clapeta de aer. Vehiculul patină într-un viraj aproape la 90 de grade. Ricoşară din zidul clădirii aflată la stânga intrării în fundătură. Botul turtit izbi un maldăr de gunoaie, tomberoane şi lăzi rupte. Înapoia lui era un alt zid.
   Şocul îl aruncă pe Richards în bord, şi nasul i se sparse cu un pocnet sec, azvârlind un şuvoi de sânge.
   Maşina stătea de-a curmezişul fundăturii; unul din 3 cilindri tuşea. Parrakis era o grămadă tăcută, inertă peste volan. Deocamdată nu era vreme pentru el.
   Richards izbi cu umărul portiera crâmpoţită. Aceasta se deschise, şi el ţopăi pe piciorul sănătos până la intrarea fundăturii. Încărcă pistolul din cutia cu gloanţe primită de la Bradley. Cartuşele erau reci şi unsuroase.
   Câteva scăpară pe jos. Braţul începuse să-i pulseze precum o măsea bolnavă, făcându-l să vomite de durere.
   Lumina farurilor transformă noaptea într-o zi lipsită de soare. Maşina poliţiei derapă în jurul colţului, roţile posterioare luptându-se pentru tracţiune şi ridicând mirosul înţepător de cauciuc ars. Paralele negre descriseră parabole pe macadamul de expansiune. După aceea, ţâşni iarăşi înainte. Richards ţinea arma cu ambele mâini, rezemându-se de peretele din stânga. Peste o clipă, echipajul avea să-şi dea seama că luminile de poziţie dispăruseră din faţa lor. Poliţistul de lângă şofer avea să vadă fundătura, şi să priceapă...
   Smârcâind sânge prin nasul spart, începu să tragă.
   Era chiar lângă ei, şi de la distanţa aceea gloanţele explozive traversară parbrizul securizat ca pe o coală de hârtie. Fiecare recul al pistolului de calibru greu îi pulsa prin braţul rănit, făcându-l să urle.
   Maşina urlă peste trotuar, zbură o distanţă scurtă prin aer, şi se izbi de zidul orb din cărămidă. REPARAŢII LIB-VE, anunţa o reclamă decolorată de pe zid. ORICE VĂ PLACE, LA NOI SE POATE FACE.
   Aflată la o jumătate de metru deasupra solului, maşina lovi peretele în plină viteză şi explodă.
   Veneau însă şi altele; mereu altele.
   Gâfâind, Richards reveni la perna de aer. Piciorul teafăr îl durea îngrozitor.
   - Sunt rănit, gemea Parrakis. Sunt grav rănit. Unde-i mama? Unde-i mama mea?
   Richards îşi dădu drumul în genunchi, se târî pe spate sub vehicul, şi începu cu sălbăticie să smulgă gunoaie şi sfărâmături din camera de aer. Din nas, sângele îi curgea pe obraji, făcând două băltoace sub urechi.

... 048
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...

   Doar 5 din cei 6 cilindri mai funcţionau, şi perna nu putea depăşi 70 la oră, aplecată mult pe o parte.
   Parrakis îl dirija de pe scaunul din dreapta, unde-l urcase Richards. Tija volanului îi intrase în abdomen ca o ţepuşă, şi Richards ştia că este pe moarte. Simţea în palme sângele cald şi lipicios de pe canelurile volanului:
   - Îmi pare rău, rosti Parrakis. La stânga... E vina mea. Trebuia să-mi fi dat seama. A... a luat-o razna. Nu mai...
   Tuşi un cheag negru de sânge şi-l scuipă indiferent în poală. Sirenele umpleau noaptea, dar se auzeau hăt departe, spre vest. Ieşiseră pe centură, şi de acolo Parrakis îl călăuzise pe drumuri secundare. Acum goneau spre nord pe Şoseaua 9, şi suburbiile Portlandului se răreau treptat în ţinuturile aride ale lui octombrie. Pădurarii trecuseră pe acolo ca lăcustele, lăsând în urma lor o încâlcire de lăstare şi smârcuri.
   - Ştii unde mergem? întrebă Richards.
   Îl dureau toate din creştet până în tălpi. Era aproape sigur că-şi fracturase glezna; în privinţa nasului nu mai exista nicio îndoială. Răsufla întretăiat şi precipitat.
   - E un loc pe care-l ştiu, răspunse Parrakis şi tuşi din nou sânge. Îmi zicea tot timpul că prietena cea mai bună a unui băiat e mama lui. Îţi vine să crezi? Eu am crezut-o. O să-i facă vreun rău? O s-o bage în închisoare?
   - Nu, făcu scurt Richards fără să ştie.
   Era 8 fără 20. Plecaseră din Uşa Albastră la 7 şi 10. Avea impresia că trecuse o eternitate. Hăt departe, alte sirene se alăturau corului general.
   Greaţa în urmărirea necomestibilului, gândi incoerent Richards. Cine nu vrea să se frigă să nu bage mâna în foc.
   Distrusese de unul singur două echipaje de poliţie O gratificaţie pentru Sheila. Bani mânjiţi cu sânge. Şi Cathy.
   Oare Cathy avea să se îmbolnăvească şi să moară, bând lapte cumpărat cu banii mânjiţi? Ce mai faceţi, scumpelor? Vă iubesc. Aici, pe drumul ăsta de ţară, bun numai pentru vânători şi cupluri căutând un loc retras, eu vă iubesc şi vă doresc numai vise liniştite. Vă doresc...
   - La stânga, croncăni Elton.
   Viră la stânga, în susul unui drum asfaltat ce traversa o pădurice de sumac şi ulm desfrunzit, pini şi molizi, hăţişuri de puieţi desprinşi din coşmare. Un râu, vâscos şi sulfuros datorită reziduurilor industriale, îi asalta nările.
   Ramuri joase zgâriau capota maşinii cu scrâşnituri de oseminte. Trecură pe lângă o inscripţie care anunţa:
   COMPLEXUL „LA PINI” - ŞANTIER - INTERZIS! - CONTRAVENIENŢII VOR SUPORTA RIGORILE LEGII!
   Suiră o ultimă pantă şi ajunseră la Complexul „La Pini”. Construcţia încetase de cel puţin doi ani, se gândi Richards, şi nici atunci nu fusese prea avansată. Aveau în faţă un labirint de magazine şi prăvălii pe jumătate terminate, ţevi aruncate peste tot, grămezi de cherestea, barăci ruginite, toate acoperite de jepi ţepoşi şi molizi, muri şi porumbari, coada-şoricelului şi mătrăgune. Se întindea aşa pe câţiva kilometri. Gropi de fundaţie căscându-se dreptunghiulare precum morminte săpate unor zei romani. Schele metalice ruginite. Pereţi din beton, din care sârmele groase ieşeau aidoma unor criptograme. Spaţii rectangulare, care ar fi trebuit să devină parcaje, acum năpădite de buruieni.
   Undeva deasupra, o bufniţă zbura pe aripi tăcute, vânând.
   - Ajută-mă... la volan.
   - Nu poţi conduce, spuse Richards, încercând să-şi deschidă portiera.
   - Atâta mai pot face, articula Parrakis. O să fiu momeala... conduc cât pot.
   - Nu, spuse Richards.
   - Lasă-mă!
    Chipul bucălat era schimonosit şi grotesc.
   - Mor, şi mai bine lasă-mă să... hî-hî-hî... începu să tuşească hidos, scuipând cheaguri de sânge. În maşină miroase a abator. Ajută-mă, şopti Parrakis. Sunt prea gras ca s-o pot face singur. Doamne Dumnezeule, te rog, ajută-mă...
   Richards îl ajută. Împinse şi ridică, şi palmele îi lipăiră şi lunecară prin sângele lui Elton. Într-adevăr, scaunele din faţă erau un abator. Şi Elton (cine ar fi crezut că poţi avea atâta sânge în tine?) continua să sângereze.
   Apoi îl strecură înapoia volanului, şi perna se ridică, clătinându-se, şi viră. Stopurile clipeau, aprinzându-se şi stingându-se, aprinzându-se şi stingându-se, iar maşina ricoşă pe rând din trunchiurile copacilor până ce Elton găsi drumul.
   Richards era sigur că avea s-o audă izbindu-se în plin, dar nu se întâmplă aşa. Duduitul neregulat al cilindrilor pneumatici se îndepărtă, bătând ritmul acela cu-un-cilindru-în-minus care avea să le distrugă şi pe celelalte în mai puţin de o oră. Deveni tot mai slab. Apoi se făcu linişte deplină, exceptând zumzetul unui avion îndepărtat. Cu întârziere, Richards îşi dădu seama că uitase în maşină cârjele pe care le cumpărase pentru a se deghiza.
   Constelaţiile se roteau deasupra, indiferente.
   Îşi putea zări răsuflarea în norişori îngheţaţi; în noaptea asta era mai frig. Întoarse spatele şoselei şi pătrunse în jungla şantierului.

... 047
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ...

   Întrezări în fundul unui subsol un maldăr de izolaţii, şi coborî, ţinându-se de fier-betonul care ieşea din pereţi.
   Găsi un băţ şi ciocăni izolaţiile pentru a alunga şobolanii.
   Fu răsplătit cu un praf gros, care-l făcu să strănute şi să urle de durerea din nas. Niciun şobolan. Şobolanii erau în oraş. Slobozi un hohot răguşit de râs, care răsună spart în beznă.
   Se înveli în fâşii din materiale izolante până ce arăta precum un iglu uman - dar îi era cald. Se rezemă de perete şi începu să picotească.
   Când se deşteptă, luna - o luminiţă rece - atârna deasupra orizontului estic. Era tot singur. Nu se auzeau sirene. Putea să fie ora 3.
   Braţul îi pulsa neplăcut, totuşi sângele se oprise de la sine; văzu asta după ce îşi trase mâna din izolaţii şi curăţă atent rana. Gloanţele îi smulseră o bucată triunghiulară de carne, deasupra cotului. Avusese noroc că nu-i zdrobise osul. Glezna era însă mult mai dureroasă. Laba piciorului o simţea ciudat, parcă foarte uşoară şi îndepărtată. Se gândi că poate fi o fractură deschisă. Gândindu-se aţipi iarăşi.
   Când se trezi, capul îi era mult mai limpede. Luna se ridicase până la jumătatea cerului, totuşi nu se zărea vreo urmă a zorilor. Uitase ceva...
   Îşi aminti brusc, cu un şoc neplăcut.
   Trebuia să pună la poştă înainte de amiază, două casete, dacă voia ca ele să ajungă până la 6 şi jumătate la Clădirea Jocurilor. Altfel însemna că nu-şi achitase obligaţiile.
   Dar Bradley era urmărit, poate fusese deja capturat.
   Iar Elton Parrakis nu apucase să-i spună numele din Cleveland.
   Şi glezna îi era luxată.
   Ceva masiv (un cerb? nu dispăruseră complet din est?) trecu în goană prin hăţişurile din dreapta, făcându-l să tresară. Fâşiile izolatoare căzură de pe el aidoma unor şerpi, şi se înveli la loc, chinuindu-se, fornăind prin nasul spart.
   Era totuşi un orăşean, adăpostindu-se într-o Dezvoltare părăsită, revenit la sălbăticie în pustietate.
   Brusc, noaptea păru vie şi rea, înspăimântătoare, plină de foşnete şi sunete ameninţătoare.

................................................