............................................
2-6
- Ar trebui să te întorc la Mather, îi spuse Harry lui Paul, care tocmai scăpase dintr-o conversație anostă cu Billy Herric, soțul lui Chrissie, unul din acei bărbați care se căsătoresc cu o femeie vorbăreață numai pentru ca ei înșiși să scape de obiceiul conversațiilor mărunte.
............................................- Ar trebui să te întorc la Mather, îi spuse Harry lui Paul, care tocmai scăpase dintr-o conversație anostă cu Billy Herric, soțul lui Chrissie, unul din acei bărbați care se căsătoresc cu o femeie vorbăreață numai pentru ca ei înșiși să scape de obiceiul conversațiilor mărunte.
- Ești sigur? zise Paul.
- Da, te rog. Mi-aș dori să pot veni cu tine.
- Ai putea, să știi.
Harry se strâmbă.
- Nu chiar. Vreau să zic, Alice... și chiar dacă n-ar deranja-o, tot nu cred că aș putea să-mi petrec timpul înconjurat de niște cheflii care sărbătoresc absolvirea.
- N-o să fii nevoit să mergi la nicio petrecere. Am putea să mai petrecem o ultimă noapte la mine în cameră. Kim, evident, și-ar dori mult să te vadă.
O clipă, Harry luă în considerare acea propunere. Gândul era tentant, dar nu foarte confortabil. Avea să întâlnească mai multe chipuri îngrijorate și să primească mai multe condoleanțe. Ceea ce voia cu adevărat era să urce la el în cameră, să închidă ușa, să își dea jos costumul și să se bage sub pătură. O parte din el voia totuși să stea aproape de Alice, să nu o lase singură în casă.
Îi spuse lui Paul că trebuia să rămână, apoi așteptă ca Paul să-și ia rămas bun de la Alice.
Își conduse prietenul la mașină și se îmbrățișară.
- Nu ești singur, amice, zise Paul, iar Harry se sperie la auzul acestul cuvinte, dându-și seama că acesta fusese sentimentul care-l posedase de când aflase de moartea tatălui său.
Se simțise singur, abandonat de familia lui.
- Mda, bine, zise Harry și începu să se îndepărteze.
- E ceva în neregulă în afară de lucrurile evidente? întrebă Paul.
- La ce te referi?
- N-ai prea fost în apele tale tot anul.
- Despre ce vorbești?
- Nu contează. Nu e momentul acum, asta e clar. Sunt doar îngrijorat pentru tine; și Kim e la fel.
- Ești purtătorul de cuvânt al lui Kim acum?
- Sigur, de ce nu? zise Paul, scoțând un pachet de țigări din buzunarul gecii. Am plecat. Dacă ai nevoie de ceva, orice, cum ar fi să mă întorc sau să ai pe cineva cu care să vorbești, dă-mi un mesaj, bine? Și ține-te tare.
Roțile Priusului se rotiră pe scoicile pisate, după care mașina prinse viteză pe strada York.
Harry privi cum Paul dispare din raza lui vizuală, lăsând în urmă o dâră de fum de țigară ce ieșea pe geamul deschis. Faptul că Paul își exprimase compasiunea față de el îl enerva pe Harry și trase de câteva ori adânc aer în piept.
Luă în considerare ideea de a se întoarce la praznic, unde să-și ia rămas-bun, apoi să se retragă în camera lui, dar, odată ce intră pe ușa din față, se trezi că o apucă direct spre scări. Vorbise cu toată lumea, așa că nimeni nu l-ar blama pentru nevoia de a fi singur.
În camera lui se gândi din nou la femeia brunetă de la slujba de înmormântare, întrebându-se cine era. Era mai ușor să se gândească la misterul ce plana asupra acelei figuri decât la misterul mai adânc al morții tatălui său.
Poate o cunoștea Alice, care, din câte știa el, locuise toată viața în Kennewick și cunoștea foarte mulți oameni. O va întreba mâine. Ar avea astfel un subiect de discuție.
6
ATUNCI
Cu o săptămână înainte ca Alice să termine liceul, Edith o anunță că intenționează să dea o petrecere de absolvire.
Alice refuză inițial, dar până la urmă acceptă o cină liniștită în familie.
- Invit-o pe prietena ta Gina, sugeră Edith. N-a fost niciodată la noi, nu?
Alice ar fi vrut să spună „Pe bună dreptate”, dar îi promise mamei că se va interesa dacă Gina era disponibilă, deși se îndoia.
Stabiliră evenimentul pentru seara de vineri dinaintea festivității de absolvire de sâmbătă dimineață.
Chiar dacă Gina știa totul despre mama lui Alice (și anume că tot ce făcea era să bea și să ia pastile și că întotdeauna se întâmplat un miracol dacă trecea de cină fără să-și piardă cunoștința), Alice nu era sigură că ar fi vrut ca prietena ei să asiste la o asemenea scenă. În afară de asta, aceea nu era viața ei reală.
Viața reală a lui Alice consta din cinele luate în doi în restaurante franțuzești împreună cu Jake (mai frecvente acum) și din nopțile pe care le petreceau împreună uitându-se la televizor, când mama ei abia dacă era conștientă.
Uneori, când erau toți trei împreună, Alice plăsmuia fantezii elaborate în care ea și Jake erau căsătoriți, iar Edith era copilul lor bolnăvicios. Dar, de cele mai multe ori, Alice își imagina că erau doar ei doi, doar Jake și cu ea, trăind împreună o viață perfectă, de-a lungul câtorva ani. Cumva, în aceste reverii, Alice îmbătrânea, dar Jake rămânea neschimbat. Nimeni nu i-ar fi luat drept tată și fiică. Poate că într-o zi vor avea chiar copilul lor. O fiică.
Alice o vedea uneori cu ochii minții, de parcă ar fi fost reală, o fetiță adevărată pe care și-o amintea. I-ar fi plăcut să înoate în ocean și ar fi crescut vorbind și franceza și engleza, datorită timpului petrecut în Franța. Genevieve și-ar fi iubit mama, dar pe tatăl ei l-ar fi adorat.
- Mama pregătește un festin simandicos pentru noaptea dinainte de absolvire, îi spuse Alice Ginei.
- Mă inviți? râse Gina.
- Mă gândesc la asta.
- O să vin. Trebuie să o văd pe adevărata Edith în acțiune.
Alice își încleștă maxilarul, dorindu-și dintr-odată să îi fi spus mamei că Gina avea alte planuri pentru seara respectivă.
- Îmi pare rău, Al, zise Gina repede. A fost nepoliticos din partea mea, dar, da, vreau să vin. Ce gătește?
- Pui cornish, cred. I-am spus acum vreo sută de ani că e preferatul meu, deci...
- Cine-o să mai fie acolo?
- Doar tu cu mine, Edith și Jake. O să ne distrăm pe cinste.
- E perfect, pentru că mama a invitat juma` de familie pentru tot weekendul, inclusiv pe verișorii de care ți-am zis, cei cu NASCAR, și o să am nevoie de o pauză până vineri seară; plus că nu există nicio șansă ca mama să nu mă lase să vin la tine la cină. Dar trebuie să-mi promiți un lucru, Al. Că o să mergem la petrecerea aia du-aia, acasă la Justin. Nu trebuie să rămâi, dar trebuie să vii cu mine. Nu mă duc singură. Promiți? Și eu aleg cu ce te îmbraci.
Alice promise să meargă. Acum, că avea și alți prieteni în afară de Alice, inclusiv un iubit cam nătărău, dar de treabă, pe care îl cunoscuse când lucra la anuarul școlii, Gina tot încerca să o convingă pe Alice să meargă la petreceri sau să mai stea la taclale cu alți colegi. Alice se mai învoia din când în când, nu pentru că avea chef și nici pentru că voia să-i facă pe plac Ginei, ci pentru că vedea în asta un exercițiu pentru viața în lumea adultă.
Era important să știi cum să vorbești cu cineva în context social, chiar dacă acea persoană putea fi un băiat de liceu idiot, cu o doză de bere în mână. Și acum, că Alice era în ultimul an, episodul cu Scott Morgan dintr-a noua fusese cu desăvârșire uitat. Alice nu mai era curva din Biddeford care își desfăcea picioarele în fața oricui. Această percepție se schimbase complet, iar în prezent era cunoscută drept fata distantă, prea sofisticată pentru liceeni.
- Ura! exclamă Gina. O să-i spun lui Justin. O să se pișe pe el!
După spusele Ginei, Justin Lashaway, un alt prieten de-al ei de la cros, era în limbă după Alice.
- Mi-e totuna. Merg cu tine, dar nu stau mult. Ești de acord, da?
- Mda, bine. La cât să vin la maică-ta acasă?
În ziua cinei festive, Alice rămase acasă toată ziua, ca să o ajute pe maică-sa. Dereticară prin apartamentul oricum impecabil, pregătiră aperitive (sparanghel învelit în șuncă), aranjară masa și făcură toate pregătirile pentru cină.
Era ora 4, cu 3 ore înainte de sosirea Ginei, și totul era gata. Edith nu băuse, cel puțin din câte își dădea Alice seama, dar îi mergea gura ca o moară stricată și scrâșnea din dinți, semn că luase ceva.
- Ești bine, mamă? întrebă Alice.
- Desigur că sunt bine. Vreau să pregătesc o cină perfectă în cinstea fiicei mele perfecte, pentru a sărbători absolvirea liceeului și faptul că devine femeie.
- Pari un pic cam agitată.
- Zău? zise Edith.
Apoi, cu un rânjet larg pe față, ca de nebună, începu să se agite de colo colo, păcănind cu pantofii pe gresie.
Alice nu făcu altceva decât să se zgâiască la ea. Era obișnuită să își vadă mama leșinată, cu gura întredeschisă, dar nicidecum nu era obișnuită să o vadă comportându-se ca o labilă psihic. Era clar că se drogase cu ceva.
- Mamă. Oprește-te. Mă sperii. Poate-ar trebui să bei ceva.
- Cât e ceasul? întrebă Edith, uitându-se la un ceas imaginar de la încheietura ei.
Cel puțin nu mai era agitată.
- I-am promis lui Jakey că n-o să beau nimic până când ajunge el acasă, pentru că e îngrijorat, am impresia, că o să te fac de râs în fața prietenei tale.
- Pari doar puțin tensionată. Hai să-ți prepar eu ceva de băut. Ce-ai vrea?
- Doar dacă îi spui lui Jake că a fost ideea ta și nu a mea, în caz că se supără. Hai să bem niște șampanie împreună. Am cumpărat-o pentru noi două. Mă gândeam că e-n regulă dacă bei și tu o gură de ziua ta.
- Sigur, zise Alice, neatrăgându-i atenția că era o petrecere de absolvire, nu una aniversară.
Băură împreună niște șampanie e terasă, pentru ca Edith să poată fuma. Dădu gata 4 țigarete lungi și subțiri, mentolate, cam în 30 de minute, fără a discuta, în tot acest timp, despre ceva anume.
Alice era ușurată pentru faptul că părea să se fi calmat, dar abia dacă dădea atenție cuvintelor pe care le spunea mama ei. În schimb, privea plaja. Era o zi caldă și vântoasă și se vedeau crestele valurilor înspumate la suprafața frămmântată a oceanului.
În timp ce o asculta pe mama ei vorbind despre faptul că, atunci când absolvise liceul, avusese o singură opțiune, aceea de a lucra în fabrică (o poveste pe care Alice o mai auzise de nenumărate ori), Alice se întreba dacă își iubise vreodată mama. Cu siguranță își iubise mama când era bebeluș, pe vremea când supraviețuirea ei depindea de asta, dar de atunci, și în mod cert de la încasarea despăgubirii încoace, Alice nu simțea aproape nimic când se gândea la Edith. Mama ei era alcoolică și arăta cu 20 de ani mai bătrână decât era. Fusese frumușică la un moment dat, dar țigările și alcoolul îi distruseseră pielea. Ajunsese o epavă și nu avea să se vindece vreodată.
Singurul lucru bun pe care îl făcuse fusese acela de a se mărita cu Jake și Alice chiar nu știa de ce el rămânea în acea căsnicie. Nu-i plăcea să mediteze la asta, pentru că dacă se gândea prea mult, s-ar fi convins că Jake va dispărea din viețile lor la fel de repede cum apăruse și apoi vor rămâne din nou doar ea cu mama ei, iar putregaiul acela uscat avea să se întindă de la mamă la fiică.
Când sticla se goli (Alice nu băuse decât un pahar), Edith declară că ar trebui să facă ultimele pregătiri pentru sosirea oaspeților. O rugă pe Alice să aprindă lumânările și să aranjaze pernele în camera de zi, în timp ce ea pregătea umplutura în bucătărie. Lui Alice i se părea că mama ei revenise la normal (limba ușor împleticită pielea lăsată a feței) și știa că, înainte să se apuce de treabă, își va prepara o băutură strașnică în bucătărie.
Jake ajunse primul acasă. Era în costumul lui bleumarin, purtând cravata cu ancore micuțe, și avea două sticle de vin sub braț.
- Ceva miroase bine aici, doamnelor, zise el tare.
Gina apăru la scurt timp după aceea, purtând o jachetă strălucitoare peste un tricou alb și niște blugi strâmți. Își coafase părul, tapându-și bretonul, și avea ochii fardați în plus față de rujul și fardul cu care se dădea de obicei.
Jake o măsură din cap până-n picioare când o văzu.
- Nu-mi vine să cred. Mai ieri erai o fetișcană, zise el.
Gina zâmbi, iar Alice se bucură că i se mânjise de ruj unul dintre dinții mari din față. Nici măcar nu luase în considerare faptul că Jake putea fi atras de Gina, dar evident că nu era exclus.
Sentimentul de gelozie i se risipi când Gina o apucă pe Alice de braț și zise:
- Arată-mi și mie casa. Nu-mi vine să cred că n-am mai fost aici.
Apoi adăugă în șoaptă:
- Cum e Mama-Cloanța?
- Încă în picioare, zise Alice.
Urcă împreună cu Gina în camera ei cu baie proprie, cu care se mândri, apoi ieșiră amândouă pe terasă, unde Gina fumă o țigară de la Edith.
- Deci m-am gândit c-ai vrea să știi, dar e deja oficial. Mă duc la NYU.
Gina oscilase între Universitatea din New York și cea din Maine. Alice știa că Gina va alege New York și că, odată ce va ajunge acolo, își va căuta un agent de modelling.
- De ce nu vii cu mine?
- Unde? La New York?
- Da. Am putea locui împreună și ai putea urma niște cursuri, ca să poți începe apoi un program de studii superioare.
- O să vin în vizită. Ce zici de asta?
Alice se decisese deja să urmeze niște cursuri în campusul sudic al Sistemului de Colegiu Comunitar Maine. Îi spusese Ginei că o îngrijora ideea de a-și lăsa singură mama, dar adevărul era că nu voia să plece de lângă Jake.
- Promiți?
Gina stinse țigara subțire în scrumieră. Filtrul era imprimat cu nuanța rujului ei, un mov-închis.
- Promit, zise Alice, dar nu vorbea serios și nu credea că Gina își va mai aminti de acea promisiune odată ajunsă la New York.
Jake strigă de la parter:
- Fetelor!
Li se alăturară lui Jake și lui Edith în camera de zi pentru a mânca aperitivul și a bea ceva.
Edith se calmase și se mișca în reluare, ca de obicei, zâmbindu-le veselă fetelor de parcă ar fi avut o reușită mult mai impresionantă decât să absolve Liceul Kennewick. Jake întreținea conversația, adresându-i Ginei o sumedenie de întrebări despre planurile ei. Alice era din nou geloasă, dar și fericită pentru faptul că Gina urma să plece din Maine, probanil pentru totdeauna.
După aperitive, se mutară la masa din sufragerie, unde fiecare farfurie era plină cu pui cornish umplut cu orez sălbat și cu garnitură de morcovi glazurați cu miere. Arătau apetisant, dar se răciseră. Lui Alice și Ginei li se permise să bea în continuare vin, iar Edtih trecu la vodcă cu gheață, vorbind din ce în ce mai greu și mai neinteligibil. Abia dacă ciugulise câte ceva din farfurie. Gina mâncă cu poftă, ca de obicei, concentrată asupra farfuriei sale în care nu mai rămăsese decât o moviliță de oase. Alice știa că, din cauza faptului că Gina crescuse cu patru frați, era permanent terorizată că mâncarea nu va ajunge pentru toată lumea.
- Voi, fetelor, ar trebui să plecați la petrecere. Eu și Ed o să strângem pe-aici, propuse Jake.
Mâncase doar jumătate din porția lui, ceea ce lui Alice i se păru ciudat. Părea rușinat, probabil, pentru că un nou martor asistase la comportamentul soției lui. Nu știa că Gina fusese pregătită în prealabil pentru acel spectacol.
- A fost delicios, zise Gina, împăturindu-și șervețelul la loc și așezându-l pe farfurie.
- Îmi cer scuze pentru... Uneori, soția mea bea prea mult.
Edith se învioră și scoase limba la soțul ei.
- Am băut doar 3 pahare în seara asta, mult mai puțin decât anumite persoane de pe-aici. Dar nu-ți face griji, nu-ți face griji, o să strâng.
Se ridică brusc, încercă să-și recapete echilibrul sprijinindu-se de scaun, eșuă și se prăbuși pe podea.
Toți cei de la masă săriră de pe scaune, dar Jake ajunse primul la ea, ajutând-o să se ridice și aducând-o pe canapeaua din livind. În timp ce se așeza comod, Alice și Gina duseră vasele în bucătărie.
Alice șopti:
- Nu exageram, nu-i așa?
- Nu, zise Gina, zâmbind, dar ochii ei păreau îngrijorați.
La ușă, Jake zise:
- Să aveți grijă de voi diseară. Ai grijă de Alice, bine, Gina?
- N-o să stau decât juma` de oră, cel mult, zise Alice, dar Gina o apucă de umeri și o împinse pe ușă afară.
- Mulțumim mult pentru cină, domnule Richter, zise Gina, și, vă rog, mulțumiți-i și doamnei Richter din partea mea.
- Așa voi face, zise Jake și își șterse cu degetul ochiul umed.
Alice nu își mai văzuse tatăl vitreg plângând. Deschise gura să îi spună Ginei că rămâne acasă, dar era deja împinsă în hol.
7
ATUNCI
Justin Lashaway locuia într-o casă cu terasă în pădurea de la marginea satului Kennewick. Aleea lungă din față era ticsită cu mașini, adolescenții vânzolindu-se pe lângă dozele de bere.
Părinții lui Justin erau acasă, dar le puseseră la dispoziție tot parterul, o uriașă cameră de recreere, pentru petrecere. Le oferiseră mâncare din belșug și găleți întregi pline de sucuri, dar majoritatea invitaților - aproape întreaga clasa absolventă - se împrăștiaseră prin pădurea de pini, unde se consumau alcool și iarbă.
După ce aruncară o privire în camera de recreere, Gina înfulecând două prăjituri și o felie de tort, se duseră la lizieră și îl găsiră pe Junst manverând un butoi de bere. Alice știa că Justin era îndrăgostit de ea de cel puțin 2 ani. O întrebase dacă dorește să-i fie parteneră la balul de absolvire și ea îl refuzase cu diplomație, zicându-i că, dacă ar fi fost interesată de asemenea distracții, cu el ar fi ales să meargă, fără doar și poate.
- Alice! Nu-mi vine să cred! zise el.
Umplea niște pahare din plastic pentru o clică de colegi.
- Ai un butoi întreg? întrebă Gina.
- E frate-miu acasă și mi-a făcut rost de el. Părinții mei se prefac că nu știu nimic.
Justin le oferi amândurora câte un pahar cu bere, care lui Alice i se păru mai mult spumă. Îl bău în timp ce Gina se duse să-și caute iubitul. Când termina berea, îl anunță pe Justin că o ia spre casă, deoarece trecuse numai să îi salute.
- Ah, frate. Nu pleca, insistă Justin. Și, în plus, cum ajungi acasă?
- Îl sun pe tatăl meu vitreg din casă. O să vină el după mine.
- Pot să te duc eu cu mașina. Măcar lasă-mă să te conduc.
Alice acceptă, iar Justin o zbughi în căutarea unei mașini de împrumut:
- Mașina mea e moartă, dar e Brad pe-aici, pe undeva.
Alice se gândi să încerce să o găsească pe Gina ca să își ia la revedere de la ea, dar știa că fata i-ar fi reproșat că pleacă așa curând. Justin se întoarse răsuflând greu, cu cheile în mână.
- Mustangul lui Brad. A trebuit să mă bat cu el pentru astea.
Justin înainta cu viteză redusă, tăind-o prin portul Kennewick, apoi luând-o pe lângă mal.
Inițial, Alice credea că Justin conduce încet pentru că băuse și îi era frică să nu fie tras pe dreapta, dar apoi se gândi că voia doar să petreacă mai mult timp cu ea. Îi punea întrebări constant, dorind să afle ce sentiment avea în legătură cu absolvirea, ce cursuri va urma la CCM, de ce nu o vedea niciodată la petrecerile liceului. Răspunse cum știu mai bine și se amuză copios când trecu pe lângă clădirea în care locuia.
- Mă gândeam c-ai vrea să mergem până la far, să facem o plimbărică, zise el, ridicând din umeri.
- Sigur. De ce nu? acceptă ea.
O parte din ea era pur și simplu curioasă să afle ce simte dacă petrece mai mult timp cu un băiat care dă semne că o place. Plus că Justin era inofensiv, de asta era convinsă.
Nu mai erau alte mașini la Buxton Point. Merseră de-a lungul digului scurt și se așezară pe o lespede de granit, destul de aproape de apă, ca să îi atingă stropii valurilor care se izbeau din când în când de stânci. Îl lăsă pe Justin să o sărute și să îi deschidă sutienul, dar îl opri când ajunse la nasturele de sus al blugilor ei.
- Te plac atât de mult, Alice. Nici n-ai idee.
- Am iubit, zise Alice.
Era o minciună, dar, în timp ce o zicea, și-l imagina pe Jake.
- Serios?
- E mai în vârstă. Nu-l cunoști.
- Cât de mai în vârstă?
- Doar un pic. Îmi pare rău, Justin.
- Atunci, de ce ești aici cu mine?
Se lăsă pe spate și, în lumina puternică a lunii, părea realmente supărat.
„E un băiat simpatic”, gândi Alice, „dar e doar un puști.”
- Nu ar fi trebuit să fiu aici, Justin. Nu știu ce fac. Trec printr-o perioadă nasoală, iar mamei nu-i e bine și ar trebui să fiu acasă acum. Nu ar fi trebuit niciodată să permit să se întâmple asta.
Era un truc pe care îl folosea uneori cu Gina, devenind dintr-odată emotivă, ca să scape de ceva. Trucul funcționa cu Gina - și funcționa și acum cu Justin, care o conduse înapoi la apartament și o lăsă acolo.
Îl sărută o dată puternic pe gură, atingându-li-se limbile, apoi coborî repede din mașină. Cel puțin, îl făcea să creadă că îi era greu să-și ia rămas-bun.
De când descuie ușa apartamentului și intră, știa că ceva nu era în regulă. Era liniște (se auzea doar jetul mașinii de spălat vase care mergea în bucătărie), dar în casă se simțea un miros urât. O vedea pe mama ei întinsă pe spate pe canapea, dar televizorul nu era pornit. Își agăță cheile de la casă în cui și merse spre ea.
Mirosul deveni mai înțepător și, pe măsură ce ochii i se obișnuiră cu întunericul, constată că mama ei vomitase. Voma se strânsese într-o baltă pe canapea și i se prelingea pe obraji. Se mai întâmplase asta, dar întotdeauna capul mamei sale fusese întors într-o parte. De data asta, capul memei era dat pe spate, buzele crăpate, întredeschise, ochii, parțial deschiși.
Alice o privi, înlemnită pentru o clipă, și apoi pieptul mamei avu un spas și scoase un sunet ca o tuse expectorantă. Mama ei se îneca în fața ochilor ei, probabil dându-și duhul.
Alice se întreba dacă să facă un pas în față și să îi întoarcă maică-sii capul într-o parte ca să poată respira. Dar Alice doar se uita la ea. Era revoltată, nu doar de faptul că vomase și se înecase în propria vomă, ci dezgustată de tot acel tablou al mamei sale. Era jalnic. Edith avu încă un spasm, dar nu mai scoase sunetul acela expectorant.
Alice își dădu seama că își ținea echilibrul pe vârfurile pricioarelor, de parcă urma să se miște în față. În schimb, se lăsă ușor înapoi pe călcâie. Nu voia să mai privească, dar nici nu putea să își mute privirea.
O ușurare ciudată îi străbătu corpul; mama ei era dusă departe de ea, spre un loc mai bun. Corpul lui Alice deveni mai ușor și pe scalp simți furnicături. Mama ei nu se mai mișca deloc și Alice știa că era moartă. Cu toate astea, o mai privi câteva clipe, atentă la sângele care îi curgea cu viteză prin corp. Se simțea amețită și avea pieptul rece.
Îi trecu prin minte un gând: „Mi s-a împlinit dorința”. Și apoi alt gând: „Nu aveam ce să fac”.
Alice prinse ceva cu colțul ochiului și se întoarse spre scară.
De pe treapta de jos, având fața ascunsă în întuneric, Jake privea întreaga scenă.
8
ACUM
Harry se trezi, buimac și dezorientat, puțin după ora 11; rămăsese în camera lui toată după-amiaza, ațipind când și când și, într-un final, căzând într-un somn adânc, bântuit de niște coșmaruri care, acum, că era treaz, pândeau undeva, prin vreun cotlon al minții.
Îi era o foame de lup, pentru prima dată de când aflase despre tatăl lui. Avea un mesaj pe telefon de la Jim trimis la 4 dimineața: „DE CE NU EȘTI AICI?” Cinci minute mai târziu, îi trimisese o fotografie cu Paul și cu actualul lui iubit, Rich, amândoi adormiți în patul ei, complet îmbrăcați. Apoi îmi trimisese o poză cu ea, cu buzele țuguiate într-un pupic și machiajul din jurul ochilor întins.
Își închise mobilul și coborî din pat.
La parter, fusese făcută curățenie lună, nu era nici urmă de prezența celor 30 de oamneni care fuseseră acolo cu o zi înainte.
Pe tejgheaua din bucătărie era un bilet de la Alice:
Harry,
Sunt acasă la Chrissie în dimineața asta. Te rog, SUNĂ dacă ai nevoie de ceva.
Cu drag, A
Se simțea ușurat că avea toată casa la dispoziție pentru prima oară de când se întorsese. Deschise ușa de la frigider, care era plin cu resturi de mâncare, și Harry își făcu un sendviș cu șuncă și cașcaval. Mai era în ibric cafea de cu o zi în urmă, nu multă, dar o turnă peste niște gheață, adăugă lapte și luă micul dejun pe treptele din față ale Doamnei Gri.
Tocmai începea o ploaie răcoroasă, liniștită. Nu se auzea niciun sunet, cu excepția ciripitului păsărelelor, și Harry simțea mirosul oceanlui. Nu era tot timpul așa, căci Kennewick era destul de departe de apă. În funcție de direcția în care bătea vântul, putea să nu pară un oraș situat la malul mării, similar cu New Chester, Connecticut. Dar când vântul bătea dinspre ocean, se simțea aerul salin.
Își termină cafeaua și sendvișul și se întoarse în casă. Se gândea să se ducă în biroul tatălui său, dar imediat se răzgândi. Nu era pregătit pentru o cameră înțesată de obiecte care îi aminteau de tatăl lui.
În schimb, se duse în camera de zi, o încăpere care, grație cromaticii în tonuri de bej, cu peisaje marine executate în acuarelă, părea să o reprezinte mai degrabă pe Alice decât pe Bill. Singurul obiect incontestabil al lui Bill, în afară de fotoliul gri, era unul dintre prețioasele lui biblioteci cu rafturi detașabile, fiecare având o fațadă din sticlă glisată.
Harry se uită prin bibliotecă, constatând că toate cărțile aveau coperte cartonate, iar un întreg raft era ocupat de Agatha Christie.
Glisă fațada de sticlă și o împinse în făgașul ei ca să se poată uita la cărți. O ediție cartonată a cărții After the Funeral era amplasată lângă o altă ediție a aceleiași cărți cu titlul ei american: Funerals are Fatal. Încă îi răsuna în minte vocea tatălui lui: „Ai grijă, dacă decizi să citești toată opera lui Christie, ține minte că unele dintre cărțile ei au mai multe titluri, așa că nu le citi de două ori”. Apoi începuse să catalogheze numeroasele schimbări de titluri din istoria editorială a autoarei, în aceeași manieră în care un alt tată i-ar povesti fiului despre campionii la loviturile cu bâta de baseball din anii `30 sau `40.
La vârsta de 12 ani, Harry fusese impresionat, dar acum se întreba dacă nu cumva tatăl lui nu-și irosise viața urmărind un țel trivial care avea importantă doar pentru el (și pentru o mână de inadaptați). Câte informații inutile și intrigi complicate fuseseră șterse de pe fața pământului în momentul în care murise?
Harry se uita la o ediție cartonată a cărții Cei cinci purceluși, când sună soneria. Puse cartea înapoi la locul ei pe raft și se duse în holul din față. O siluetă înaltă era vizibilă prin vitraliul ușii și Harry simți, pe moment, o undă de îngrijorare.
Deschise ușa spre interior. De cealaltă parte a ușii de plasă se afla un bărbat într-un costum cafeniu. Ținea o insignă în mână.
- Sunt Travis Dixon de la Secția de Poliție Kennewick, zise el. O caut pe Alice Ackerson.
- Nu e aici. Pot să vă ajut cu ceva?
- Ești fiul lui Bill Ackerson?
- Îhî.
- Te superi dacă intru și îți pun câteva întrebări? În legătură cu moartea tatălui tău.
- Sigur, zise Harry, împingând ușa de plasă ca să poată intra detectivul.
- Mulțumesc... Harry parcă, nu-i așa? zise el în timp ce pășea în hol, înclinând ușor capul și întinzându-i o mână mare, cu degete osoase.
- Da, așa este, zise Harry după ce își strânseră mâinile.
Umerii costumului deschis la culoare al detectivului erau pătați de picături de ploaie. Cerul era mai întunecat decât de dimineață.
- Unde am putea să stăm un pic de vorbă? întrebă detectivul.
Harry îl conduse în camera de zi, unde se așezară fiecare pe câte o canapea, față în față.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Harry.
- În dimineața asta, am primit raportul preliminar al cercetării la fața locului, Harry, zise detectivul, ținând mâinile pe genunchi. Și, deși nu excludem ipoteza unui accident, momentan, tratăm decesul tatălui tău ca pe o moarte suspectă.
- Ah?
- Nu avem încă niciun indiciu concludent, dar există posibilitatea ca tatăl tău să fi fost lovit în cap înainte să cadă de pe marginea potecii.
- Credeți că l-a lovit cineva? se interesă Harry, încercând să înțeleagă ce auzea.
- Exact asta bănuim.
- Și asta ce...?
- Ce înseamnă? Ar putea fi multe lucruri. E posibil să se fi certat cu cineva pe potecă. Ar putea să fi avut loc o tentativă de tâlhărie, deși tatăl tău a fost găsit cu portofelul la el. E posibil ca vreun copil să fi aruncat o piatră care l-a lovit pe tatăl tău, ceea ce înseamnă, desigur, un accident. Pur și simplu, nu știm. De aceea sunt aici, ca să îți pun niște întrebări.
- În regulă, zise Harry, apoi adăugă: Să îi dau un mesaj mamei mele vitrege? Ar trebui să fie și ea aici?
- Aș vrea să vorbesc cu tine în clipa asta.
- Sigur, zise Harry.
Îl urmări pe detectiv cum scoase un carnețel și un pic din buzunarul interior al sacoului.
Harry aprecie că nu avea mai mult de 40 de ani, deși era vizibil deja un început de chelie, chiar dacă era tuns foarte scurt. Avea un nas lung și niște buze subțiri, iar ochii negri îi erau adânciți mult în orbite.
- Îmi permiți să-ți pun câteva întrebări despre tatăl tău? zise el.
Harry încuviință.
- S-a schimbat ceva recent în viața lui? Cum era căsnicia lui?
- Sincer să fiu, nu știu atât de multe despre căsnicia tatălui meu.
- De cât timp erau...
- De când am plecat eu la universitate, deci de vreo 4 ani.
- Îți vine în minte cineva care ar fi putut avea vreun motiv să îi facă rău tatălui tău?
- Nu.
- Clienți nemulțumiți de la magazin? Iubite mai vechi?
Harry clătină din cap.
- Știi ceva despre situația financiară a tatălui tău?
- Adică dacă avea bani?
- Da. Sau dacă avea probleme financiare? Cum îi mergea cu magazinul?
- Bine, cred. Tatăl meu s-a descurcat bine în afacerea lui, destul de bine ca să mă țină la facultate. Mai avea și niște bani moșteniți, cred. Și mama mea avea niște bani de la părinții ei. Mama mea biologică.
- Mama ta este....
- A murit. Cu vreo 7 ani în urmă.
Detectivul își notă această informație în carnețel, de parcă era primul lucru pe care nu îl știa despre persoana interogată.
- Cum a murit? întrebă el.
- De cancer la plămâni.
- Tatăl tău avea prieteni apropiați aici, în Kennewick, de care să știi?
- Era prieten cu John Richards, care lucrează pentru el.
- Ce știi despre el?
- Nu prea multe. E un pensionar care la început a făcut muncă voluntară la magazin, dar în momentul de față, mai mult sau mai puțin, administrează magazinul împreună cu tatăl meu.
Harry se poticni când rosti aceste cuvinte, conștient că folosea prezentul.
- Și erau prieteni?
- Ah, da. Nu știu cât de apropiați erau unul de altul, dacă se vedeau în afara magazinului, dar tatăl meu se baza pe el.
- Și alți angajați?
- Știu că uneori mai aducea pe cineva să îl ajute pe perioada verii, când era mai aglomerat, dar de obicei erau adolescenți sau studenți.
- Tu n-ai venit niciodată să dai o mână de ajutor la magazin peste vară?
- Nu, zise Harry.
- Bine. Și alți prieteni? Tatăl tău și soția lui aveau viață socială, se mai vizitau cu alte cupluri?
- Nu prea știu, dar nu cred. Alice are o prietenă pe nume Chrissie Herrick, e la ea acum, căsătorită și ea, dar nu știu dacă se întâlneau toți patru vreodată.
Detectivul își scoase mobilul care îi vibra în buzunarul pantalonilor. Se uită la ecran, apoi puse telefonul în buzunarul de la sacou.
- Scuze, zise el, apoi se trase foarte puțin în față pe canapea. Mai e cineva la care te poți gândi, cu care tatăl tău avea contacte regulate? Vreo persoană din New York cu care ținea legătura?
- Vechiul lui partener de afaceri, Ron Kewkowski, cu care era prieten, dar omul nu părăsește niciodată orașul.
Își notă numele în carnet, pe care îl puse înapoi în buzunarul sacoului. Era clar că se pregătea să plece.
- Ai fost de mare ajutor, Harry, zise el în timp ce se ridică.
Harry se ridică și el și luă cartea de vizită pe care i-o întinse detectivul.
- Dacă îți mai trece ceva prin cap, chiar dacă pare nesemnificativ, dă-mi un telefon. Cel trecut pe cartea de vizită e numărul meu de mobil, adăugă detectivul.
La ușă, detectivul Dixon îl întrebă pe Harry despre planurile de a mai rămâne prin Kennewick.
- N-am niciun alt plan, zise Harry. Probabil o să dau o mână de ajutor la magazin.
Imediat ce detectivul se întoarse să plece, Harry îl văzu cum își scoate mobilul, apasă niște taste de pe ecran și apoi îl ridică la ureche. Vorbea în timp ce urca în mașina lui Impala grena, închizând portiera. Geamurile mașinii erau fumurii.
Harry se întoarse în casă și se gândi să o sune pe Alice, dar se răzgândi numaidecât. În schimb, se duse înapoi în camera de zi și se uită pe geam la ploaia de afară, încercând să proceseze acea informație nouă.
Se simțea de parcă tot corpul lui reacționa la aceste vești mai repede decât mintea lui; îl durea pieptul și își simțea membrele electrizate, de parcă avea nevoie de mișcare fizică. Conștientiză că acel sentiment era de furie. Era posibil ca tatăl lui să fi fost ucis. Prin minte îi trecu imaginea tinerei brunete, pe care o văzuse în fața casei și la înmormântare. Își aduse aminte că avea de gând să o întrebe pe Alice despre ea în acea zi.
Deodată, Harry simți nevoia să iasă din casă. Luă unul dintre impermeabilele tatălui lui din cuierul aflat în holul de la intrare și trecu pragul spre treptele din față. Brusc, starea i se îmbunătăți, trăgând în piept aerul jilav. La capătul aleii, coti la întâmplare la dreapta și începu să o ia la pas, cu capul plecat, în timp ce ploaia, care scădea încet din intensitate, ropotea pe gluga paltonului tatălui său.
9
ATUNCI
Slujba de înmormântare avu loc la biserica din Biddeford și Edith Moss fu îngropată în mormântul familiei.
Alice se întrebă dacă și-ar fi dorit asta, având în vedere cum vorbea despre familia ei, dar știa totodată că nu mai conta. Mama ei era moartă și, oricum, nu își va da seama vreodată.
Cei doi frați ai lui Edith era acolo cu o parte din copiii lor, făcuți cu iubitele și fostele lor soții. De când se mutase din Biddeford în Kennewick, Alice nu-i mai văzuse nici pe unii, nici pe alții.
- Călătorie sprâncenată unor oameni de nimic, zisese Edith.
La drept vorbind, Alice îl plăcea pe unchiul ei Claude, chiar dacă era, chipurile, cel mai nasol dintre cei doi frați Moss; lucra rareori și bea toată ziua. Dar era mereu binedispus și, pe vremea când Alice era o copiliță, obișnuia să îi dea gumă de mestecat cu gust de fructe.
Unchiul ei Theo, care nu îi dădea niciodată nimic, fusese șef de șantier și era chinuit de dureri de spate, iar acum trăia din pensia de invaliditate. Cu prilejul prezentării condoleanțelor, îi spuse lui Alice:
- Presupun că acum toți banii ăia de la Saltonstall îți revin ție, nu?
- Presupun că da, zise Alice, hotărâtă să nu mai dea ochii vreodată cu rudele ei din Biddeford.
Veniră și câțiva dintre prietenii lui Jake de la bancă, dar niciun membru al familiei lui. Gina veni, desigur, și Justin la fel, și încă niște colegi de la liceu, pe care Alice abia dacă îi cunoștea.
Justin nu-și luă ochii de la Alice cât ținură funeraliile, care nu durară mult, dar momentul fu groaznic. Se întreba dacă băiatul încearcă să îi detecteze „iubitul” printre cei prezenți acolo. Ar fi în stare să-și dea seama că îl mințitse? Dar, la urma urmei, oricum nu prea îi păsa.
Toată lumea o întreba pe Alice ce planuri are. Va pleca la facultate? Se va întoarce în Bideeford? Le răspundea tuturor că nu știa încă, dar de fapt știa. Voia să locuiască în continuare cu Jake. Va urma cursuri la CCM, doar ca să aibă o preocupare, dar acum îl avea pe Jake numai pentru ea.
Își imagina cum ei doi încercau restaurante noi de-a lungul coastei, poate chiar aveau să călătorească împreună.
După înmormântare, Jake o duse pe Alice cu mașina de-a lungul Route 1 din Biddeford prin Kennebunkport.
- Nu vreau să mă întorc încă acasă, zise el.
- Nici eu.
Se duseră la Brasserie pentru o cină timpurie. Alice purta o rochie Laura Ashley și se dăduse cu mai mult machiaj decât de obicei. Jake comandă cina pentru amândoi și o sticlă de vin. Ospătărița aduse sticla și două pahare, fără să o întrebe pe Alice dacă e majoră.
Alice nu se atinsese deloc de sendivușurile cu șuncă presată sau de salata de cartofi servite la biserică și era hămesită. Mâncă singură toată pâinea, înmuiată în untul cu usturoi de la escargot. Încercă o friptură în sânge, așa cum și-i comanda Jake pe a lui, nu gătită medium, cum o prefera de obicei, și într-adevăr avea gust mai bun, mult mai bun, mai cu seamă dacă nu te gândeai la balta de suc roșu aprins din farfurie.
Nu mai vorbiseră despre moartea lui Edith din noaptea în care se întâmplase.
După ce își privise mama murind sufocată și după ce decoperise că Jake o urmărea, Alice zisese imediat:
- Trebuie să chemăm o ambulanță.
Jake se dusese la telefonul de pe perete și formase 911. După ce închisese telefonul, se grăbise să ajungă lângă Edith și pusese două degete pe gâtul ei.
- Era așa... era așa când am ajuns acasă, zise Alice, începând să tremure din toate încheieturile.
- Când ai ajuns? întrebă Jake.
- Adineauri. De nici un minut. De cât timp erai aici, jos?
Jake o luă pe Alice de umeri și o îndepărtă de cadavrul mamei sale.
- Mi s-a părut că aud ceva și am coborât. Îmi pare rău, Alice. Mama ta era beată, n-ar fi trebuit s-o las singură aici.
- Nu, nu. Eu n-ar fi trebuit să plec în seara asta.
- Șșșt, o liniști Jake, luând-o pe Alice în brațe și ținând-o strâns, până când trupul începu să i se zguduie incontrolabil.
Când ajunseră paramedicii, unul din ei o întrebă pe Alice dacă așa o găsise pe mama ei.
- Nu se mișca, zise Alice. Doar zăcea acolo.
După desert, Jake zise:
- Hai să rămânem aici în noaptea asta. N-aș putea suporta să mergem acasă. O să iau două camere.
- Bine, acceptă Alice.
O lăsă singură la masă, în timp ce el se duse la recepție să rezerve două camere. Intenționase să-i spună că ar putea să ia doar o cameră, dar vocea nu îi mai funcționa.
El se întoarse cu două chei. Cumpărase de la recepție și două periuțe și un tub de pastă de dinți.
Ambele camere păreau confortabile, dar una dintre ele - cea pe care Jake insistase să o ia Alice - avea vedere spre ocean și terasă exterioră.
Jake cumpărase și o a doua sticlă de vin de la restaurant și stătură împreună pe terasă, la un pahar în răcoarea nopții. Alice bea cu înghițituri mici, nedorind să se îmbete și să ajungă ca Edith, dar vinul era delicios și îi dădea furnicături prin toți mușchii, relaxând-o.
- Ai fost curajoasă azi, zise Jake.
- Oare? N-am făcut nimic.
- Nu, dar ai fost acolo. Ai venit. Cum te simți?
Se gândi o clipă ce răspuns să dea, apoi decise să mintă.
- Nu simt nimic. Mă simt rece.
- Rece nu e nimic.
- Nu, mi-e frig chiar acum. E frig aici, afară.
Ea râse - și Jake la fel.
În cameră, el o luă în brațe și o ținu strâns. Pielea lui mirosea a apă de colonie și era destul de înalt ca să-și sprijine bărbia pe creștetul ei.
Alice își înclină capul și îl sărută pe gât, iar el își ridică mâna până la bărbia ei, înclinând-o astfel încât să o sărute. O duse în pat, mâinile alunecându-i pe coapsele ei, până la banda elastică a ciorapilor. Ea își ridică bazinul în timp ce el i-i scoase.
După aceea, în întunericul de smoală al camerei, îi zise:
- Nimeni, dar absolut nimeni, nu poate afla despre asta.
- Nu voi spune nimănui, promise Alice. Nici măcar nu vreau să cunosc pe nimeni altcineva. Vreau doar să te cunosc pe tine.
- Și eu simt la fel, zise el.
Alice se trezi la răsărit în țipătul pescărușilor. Tremura de frig. Lăsaseră ușa balconului întredeschisă. Se ridică să închidă ușa, iar în același timp se deschise ușa dinspre hol și Jake intră înapoi în cameră.
Tresări, neștiind că el plecase.
- Unde te-ai dus? întrebă ea.
- În cealaltă cameră. Am făcut în așa fel încât să arate ca și când ar fi dormit cineva acolo. Doar în caz că... Nu voiam să arate de parcă...
- Nu, înțeleg.
El se holba la ea, iar Alice își dădu seama că era despuiată. Rămase locului, lăsându-l să se uite, apoi el se apropie.
Se întoarseră la apartament în după-amiaza aceea. Urcară scările clădirii până la ușa din față.
Alice folosi propria cheie, dar înainte să pășească înăuntru, Jake zise:
- Așteaptă.
Apoi o ridică în brațe și o trecu pragul ca pe o mireasă.
10
ACUM
Harry reveni la Doamna Gri puțin după ore 3.
Mersese kilometri întregi, ajungând în cele din urmă la Parcul Statal York Hill, unde urcase pe o potecă noroioasă ca să ajungă în vârful dealului, la mai puțin de 200 de metri altitudine, dar destul de sus încât să vadă White Mountains, la vest, și Atlanticul la este. Ploaia se oprise complet până ajunse el în vârf. Era singur, avea încălțările ude leoarcă și se simțea de parcă îi venea să rule din străfundul ființei lui. Dar nu reuși să o facă. În schimb, se așeză pe un bolovan, întrebându-se ce s-ar întâmpla dacă s-ar întinde pur și simplu pe spate și nu s-ar mai mișca. Ar muri oare înghețat în toiul nopții?
Încercă, umărul lui aterizând într-o băltoacă, și se ridică în capul oaselor imediat. Nici măcar nu se putea pierde cu firea cum trebuie și decise să se întoarcă acasă, ca să afle ce părere avea Alice despre ultimele întâmplări.
Fu surprins să o găsească în bucătărie, cu ingrediente pentru mâncare împrăștiate pe tocătorul de pe tejghea.
- Ah, ce bine! zise ea când îl văzu pe Harry. Mă apucam să pregătesc cina. O să mănânci aici, sper!
- Sigur, zise Harry, apoi adăugă: Ai vorbit cu un detectiv azi?
- Da. Tu?
- Ei bănuiesc că s-ar putea să nu fi fost un accident.
- Ei bine, asta zic ei. Harry, nu știu ce să cred, exceptând faptul că, în orice caz, el nu mai e.
- Știu. Dar dacă cineva a fost implicat în chestia asta...
- Poate că cineva a încercat doar să îl jefuiască, iar tatăl tău s-a luptat ca să se apere. Poate a fost totuși un accident.
- Dacă cineva a încercat să îl jefuiască, atunci n-a fost un accident.
- Nu, știu, zise Alice apucându-se de tăiat o ceapă. O să-și dea poliția seama.
- Unde-au vorbit cu tine? întrebă Harry.
- Cine? Poliția? M-au găsit la Chrissie acasă. Presupun că tu le-ai spus că sunt acolo. Chrissie n-a fost nici ea surprinsă. Amândoi am presupus că trebuie să fi fost altcineva responsabil.
- Dar cine? întrebă Harry, încercând să-și înăbușe iritarea crescândă din pricina atitudinii detașate a lui Alice. Te-au întrebat dacă ai idee cine ar putea fi implicat?
Ea se opri din tot și se uită direct la Harry.
- Da, m-au întrebat. Le-am spus că n-am nici cea mai vagă idee.
Ea îi susținu privirea, aproape provocându-l să o facă mincinoasă.
- Oricum, nu contează, nu, Harry?
- Cum adică?
- Tatăl tău e mort. Nu se mai întoarce.
- Știu. Dar asta nu înseamnă că nu vreau să știu ce s-a întâmplat cu el.
Vorbise răspicat, iar Alice își înclină capul, holbându-se la inelele perfecte de ceapă de pe tocător.
- Ai dreptate. Îmi pare rău. Am trecut prin multe în dimineața asta, iar în momentul de față vreau doar să gătesc cina și să nu mă mai gândesc la nimic altceva. E destul că el nu mai e aici, ca să mai aflu acum și că... că...
Se întoarse cu spatele la el, umerii începând să-i tremure, și Harry se duse la ea și o îmbrățișă. Alice plânse cu suspine pe umărul lui în timp ce el o mângâia pe spate.
- Îmi pare rău, zise Harry. Ideea cinei în seara asta sună minunat. La ce oră?
Ea se trase departe de el și, cu o privire de veselie aproape copilăroasă pe față, spuse:
- La 7? Poate un păhărel la 6 jumătate? Ai mâncat la prânz? Pot să-ți fac o gustare.
Harry acceptă un măr, pe care Alice îl tăie în felii și i-l puse pe o farfurie, apoi se duse la el în cameră.
Nu mai coborî până la 6 și jumătate. Mai despachetă câteva lucruri, se uită prin cărțile tatălui său, alegând un roman de Ed McBain, pe care nu îl mai citise, una dintre cărțile Secției 87, intitulată Sadie When She Died. Nu se credea în stare să citească, dar încercă oricum. Se tot gândea la senzația pe care o avusese când o ținuse pe Alice în brațe atunci când plânsese, cum îi tremurase trupul, cum îi simțise pielea pe a lui.
Se strădui să nu-și mai imagineze acea îmbrățișare căpătând conotații sexuale, una dintre mâinile ei alunecându-i în blugi în timp ce ea i-ar spune că acesta ar fi singurul lucru care i-ar alina tristețea.
Se lăsă captivat de carte și când ajunse la jumătate își dădu seama că se făcuse aproape 6. Făcu un duș și coborî la parter. Se auzea muzică (un album de David Bowie, cel care conținea șlagărul „China Girl”) și era ceva în cuptor.
Alice se schimbase. Purta o rochie lungă, dintr-un material care părea vopsit de mână, cu decolteu rotund și încinsă în talie cu o curea.
- Cu ce pot să te ajut? o întrebă Harry.
Tocmai pregătea o salată și tresări puțin când vorbi el.
- Cu nimic, zise ea. Nu, de fapt, poți să pregătești ceva de băut. Te deranjează? Un martini pentru mine.
Harry se duse la măsuța din sufragerie unde țineau băutura.
Era evident că Alice voia să creeze aparența unei sero normale, în ciuda faptului că soțul ei era mort. Ceea ce era un lucru bun, decise Harry. Citise o carte în după-amiaza aceea, deci poate că viața trebuia, pur și simplu, să continue. Și, dacă se relaxa suficient, poate că Alice îi va destăinui. Tot mai credea că îi ascunde ceva.
Găsi o sticlă mare de gin Plymouth, favoritul tatălui său, și Harry, care îl văzuse bând câte un martini mare în fiecare seară, la ora 6 fix, știa cum îi place. Agitat până devedea foarte rece, fără vermut și servit într-un pahar de whixky cu trei cepșoare de cocktail.
- Cum bei martiniul, Alice? La fel ca tata?
- Da, dar cu măsline. Și cam jumătate din cantitatea pe care o bea tatăl tău, te rog.
Harry pregăti băutura, își luă o bere pentru el și apoi o întrebă din nou dacă are nevoie de ajutor; i se spuse să ia un loc pe unul dintre scaunele din jurul tejghelei din bucătărie. Scoase câteva gustări - morcovi baby, humus, biscuiți cu brânză și vin de Porto.
- Prietenul tău Paul e atât de drăguț, zise Alice, lăsând salata și sorbind din băutură.
- A fost grozav că a venit. A chiulit de la ceremonia de absolvire, știai?
- Da, știu. E bine să ai un prieten ca el. Prietenii sunt mai ușor de găsit atunci când ești tânăr, să știi, decât mai târziu. Ascultă-mă pe mine.
Cronometrul scoase un sunet scurt, iar Alice trase din cuptor un vas de copt imens.
- Pui cordon bleu, explică ea. Ai mai mâncat așa ceva?
- Nu, dar sună apetisant. Însă pofta mea de mâncare...
- Ah, știu. Nici eu n-am fost în stare să mănânc nimic.
Se ciupi de rădăcina nasului.
- Oricum, am vrut să gătesc doar ca să am impresia de... normalitate. Să mă țin ocupată cu ceva.
Alice se întoarse spre vasul scos din cuptor, pentru a încerca cu o furculiță carnea, în timp ce Harry își termină berea. Se lăsă tăcerea și Harry se strădui să găsească un subiect de discuție, altul decât moartea tatălui său. Își aminti de femeia misterioasă de la înmormântare și zise:
- Am văzut o fată la înmormântare ieri. Avea părul brunet, lung până la umeri, și purta o rochie gri. Nu și-a prezentat condoleanțe.
Alice se încruntă.
- Era Ginny Wells cumva?
- Nu, pe Ginny o știu. Fata asta a venit acolo singură și a stat în partea din spate a bisericii. Avea o geantă roșie. Doar că nu știam cine e și mi s-a părut ciudat, pentru că am văzut-o și vineri când am ajuns aici. Se plimba pe stradă.
- Pe strada noastră?
- Da. Cred c-am văzut-o de la fereastra mea de la etaj.
- Ciudat.
- De-asta întrebam. E vreo clientă a tatei, sunt sigur de asta.
- Majoritatea clienților lui erau bărbați în vârstă ca el, dar mai știu eu. Nu-mi amintesc să o mai fi văzut. Să mâncăm în sufragerie?
Alice îl lăsă pe Harry să ducă vasul fierbinte și salata la masa din sufragerie, făcută din lemn de hambar restaurat. Așeză pe un suport metalic vasul care era destul de mare cât să hrănească o armată.
Locurile erau deja pregătite, cu pahare de vin și câte două furculițe: una pentru salată, presupunea Harry.
- Vin alb ar fi în regulă? întrebă Alice, intrând cu o sticlă nedesfăcută.
- Da, sigur.
- Poți s-o deschizi și să torni puțin, Harry, și, apoi, în sfârșit vom mânca.
În ciuda faptului că își pierduse din nou pofta de mâncare după vizita detectivului din dimineața aceea, mâncarea era gustoasă.
Era clar că Alice nu avea dispoziția necesară să discute despre lucruri serioase. Îl bombardă pe Harry cu întrebări despre planurile lui de viitor, iar el le evita cât putea.
- Ai vreo iubită? se interesă ea după ce îi adusese o înghețată cu caramel din bucătărie. Există vreo persoană specială în viața ta pe care ai lăsat-o în urmă?
Parcă repetase în prealabil aceste cuvinte.
- Nu, nu chiar.
- Vreun iubit, atunci?
Lui Harry i se părea că Alice încerca să dea impresia că e relaxată, dar întrebarea fu însoțită de un zâmbet ciudat și obrajii ei îmbujorați de vin se înroșiră și mai mult.
- Nu, nici din ăia n-am.
- Sper că nu te-am... Mă întrebam doar, pentru că am crezut că poate Paul...
- Da, Paul e pe invers.
- Sunt indiscretă.
- Nu. E-n regulă.
Tăcură amândoi o clipă.
Harry întrebă:
- Tatăl tău și-a pus vreodată problema?
- Ce problemă?
- Dacă sunt homosexual? De-asta întrebai?
- Dacă s-a întrebat, n-a deschis niciodată subiectul cu mine. Sincer, doar îl cunoșteai. Era mai interesat de ceea ce se întâmpla într-una din cărțile lui decât de ceea ce se întâmpla în jurul lui. Nici că i-ar fi păsat. Știi și asta.
Harry își termină desertul. Alice sorbea ultimele picături de vin și își freca absentă degetul de masa din lemn, având ochii ușor sticloși. În lumina pâlpâitoare a lumânării, nu arăta mult mai în vârstă decât Harry. Bătea cu degetul în masă și își mută privirea, surprinzându-l pe Harry care se uita la ea.
- Arăți obosită, zise el. Lasă-mă pe mine să spăl vasele, din moment ce tu ai gătit cina.
Ea se ridică în picioare.
- Nu, o să spăl eu vasele. Chiar vreau să fac asta. Poți să aduci vasele în bucătărie, ca să mă ajuți, doar atât. Insist.
Harry făcu întocmai, lăsând-o pe Alice să spele vasele în chiuveta dublă cu cuvă largă. Îi ură noapte bună și tocmai se întoarcea să plece, când ea îi întinse mâna. El i-o prinse și se simți tras ușor, apoi ea se aplecă și-l sărută pe obraz. Pielea îi era ușor jilavă de la aburul apei calde.
- Mulțumesc lui Dumnezeu pentru tine, Harry. Nu știu ce m-aș fi făcut dacă...
Nu termină fraza.
- Mulțumesc din nou pentru masă, Alice.
- Și, Harry, încă ceva. Am vorbit cu John azi și chiar are nevoie să-l ajuți la magazin mâine. Ai putea să... Te deranjează?
Harry spuse că nu îl deranjează.
Revenit în camera lui, crăpă o fereastră și încercă să se adâncească din nou în lectura cărții lui Ed McBain, dar nu-și putea lua gândul de la Alice, de la atingerea obrazului ei umed de al lui când îl sărutase de noapte bună. Se gândea și la refuzul ei de a vorbi despre ce se întâmplase cu soțul ei. Știa oare mai multe decât zicea, sau era genul de persoană care nu vrea să se gândească la nimic neplăcut?
Își dădu seama cât de puțin o cunoștea. Oare din cauză că nu întrebase el niciodată sau pentru că tatăl lui nu comunicase niciodată deschis? Și acum, iată-l aici, locuind o vară întreagă cu această femeie necunoscută, care era practic singura rudă care îi mai rămăsese.
Adormi pe cuvertură și se trezi înfrigurat. Se ridică și închise fereastra, apoi se băgă sub plapumă. Ascultă zbomotele casei, cu mult mai liniștită decât căminul în care locuise el, unde putea să stea întins în pat și să asculte sunetele înfundate din vecini. Nu prea îi plăcea enormitatea acelei liniștit, faptul că îl făcea să se simtă și mai singur decât de obicei. Simțea gândurile negative cum se rostogolesc spre el și știa că, dacă le lasă să îi ruleze în minte, nu va mai dormi ore în șir.
Rosti Tatăl nostru în sinea lui, chiar dacă acele cuvinte își pierduseră de mult însemnătatea pentru el, dar era prea târziu. Groaza oribilă (acest sentiment deja familiar al insignifiantului) curgea prin el. Știa că va trece și se concentră pe activitatea de relaxare a corpului, îndreptându-și atenția către senzațiile pe care le simțea când asculta casa.
După o vreme, ațipi din nou, când auzi scârțâitul scărilor; probabil era Alice care mergea la culcare. Apoi auzi niște sunete discrete chiar dincolo de ușa lui. Ciuli urechea, uneori auzindu-le, alteori, nu.
Mișcându-se lent și fără zgomot, se ridică din pat și făcu 3 pași pe covorul tocit ca să ajungă în fața ușii. Își întoarse urechea spre ușă și ascultă. O auzea pe Alice respirând chiar de partea cealaltă a ușii. Își mută greutatea și o scândură din podea scârțâi.
Ascultă pașii lui Alice care se retrăgeau repede în hol.
11
ATUNCI
După moartea lui Edith, Jake și Alice se acomodară, repede și firesc, la noua lor viață împreună.
Alice, așa cum plănuise, se încrise la cursurile de la colegiul comunitar, făcând naveta. Își păstră dormitorul ei din apartamentul cu vedere la plajă, dar își petrecea fiecare noapte în dormitorul matrimonial împreună cu Jake, chiar dacă era înconjurată de atât de multe amintiri ale mamei sale.
- Vrei să împachetăm din lucrurile astea? o întrebă Jake într-o dimineață.
Ținea în mână o sticluță de parfum pe jumătate plină, în timp ce Alice se zvânta cu prosopul în baia camerei.
- Nu-mi pasă zise ea. Adică fă ce vrei. Poți să arunci parfumul ăla, Eu n-o să mă dau niciodată cu el.
Jake ridică din umeri și duse parfumul înapoi pe raftul pe care îl găsise. O privi pe Alice cum se șterge.
- La ce te uiți? zise ea, zâmbind.
Stătea aplecată, ștergându-se pe gambe.
- Nu știi ce ai acolo, nu-i așa?
- Ce am?
- Ce ești. Cum arăți. Chiar acum, ești perfecțiunea absolută, în întregime. Știi? Tinerețe și frumusețe.
- Și le risipesc pe tine.
Se îndreptă și zâmbi astfel încât el să își dea seama că glumește. Chiar și așa, surprinse o expresie trecătoare de îngrijorare pe fața lui, ca o scamă de nor trecând prin dreptul soarelui.
- Nu te-aș obliga niciodată să rămâi aici, zise el.
- Nu voi pleca niciodată de aici.
El o trase dinspre baie spre pat.
Alice era mai fericită decât fusese vreodată. Trecuse o lună de la înmormântare.
Când Alice era singură acasă, destul de des, de altfel, din când în când mai cotrobăia prin lucrurile mamei sale, scotocind prin haiine și pantofi, prin cărți și prin cele câteva suvenire. Voia să păstreze o parte din ele, dar, în mare parte erau niște gunoaie. Alice umplea pungi întregi de cumpărături cu haine, ducându-le la ghena din spatele clădirii și aruncându-le, pe rând. Dintr-un motiv sau altul, nu voia să facă asta de față cu Jake, chiar dacă știa că acestuia i-ar fi făcut plăcere. Totuși, tatăl ei vitreg observase pesemne că lucrurile lui Edith se împuținau și că tot mai multe dintre lucurile lui Alice ajungeau în dormitorul matrimonial.
Pe planșeul șifonierului din dormitor era o cutie de lichior vechi, plină cu bunurile personale ale lui Edith, printre care și anuarul de la Liceul Biddeford. Alice mai văzuse poze cu Edith din tinerețe, dar niciodată ca adolescentă.
Iat-o în alb și negru, cu părul tapat, mai drăguță decât oricare altă fată din clasa pe care o absolvise. Alice mai găsi și o poză cu ea în echipa de majorete și un instantaneu la o spălătorie auto caritabilă. Purta pantaloni scurți strânși pe corp și o bluză drăguță fără mâneci și zâmbea, nu înspre cameră, ci altei fete. Amândouă aveau clăbuci de săpun în păr, iar Edith ținea în mână un furtun.
Alice nu putea să-și ia ochii de la acea poză, pe de o parte, pentru că mama ei părea atât de frumoasă și fericită, dar și pentru că semăna atât de mult cu ea, așa cum arăta în prezent. Cum de ajunsese acea epavă, neglijentă și dezordonată, căreia îi curgea salivă din gură pe canapea?
Alice se uită în continuare prin cutie.
Mai găsi o maimuțică de pluș ieftină, de genul celor câștigate la bâlci, o fundă ce atesta câștigarea locului doi la vreo competiție, care începuse să se destrame, o Biblie cu coperte albe și numele lui Edith scris în interior, plus două scrisori bătute la mașină pe o hârtie subțire ca foaia de calc; Alice fu surprinsă să descopere că erau de la Garry Shurtleff, tatăl ei biologic.
Ambele aveau timbre de San Diego, California, erau scurte și scrise pe un ton apologetic, deși în cea de-a doua o numea pe Edith târfă înfumurată pentru că nu îi răspunsese. Niciuna dintre scrisori nu pomenea de vreun bebeluș, deși Alice presupunea că tatăl ei le scrisese după ce o lăsase pe mama ei însărcinată. Edith îi mărturisise la un moment dat lui Alice că acesta își luase tălpășița spre vest imediat ce aflase că va fi tată.
Alice se întreba unde era el acum. Tot în California?
Puse totul la loc, cără cutia la ghenă și se descotorosi de toate.
Prima iarnă după liceu - prima în care Alice era singură cu Jake - fu lungă și extrem de rece. Din ianuarie până spre sfârșitul lui martie, coasta fu lovită de furtuni aproape săptămânal, iar temperaturile crescură rareori peste cea de îngheț.
Lui Alice nu-i păsa. Când nu era la colegiu, unde se înscrisese la programul de administrarea afacerilor cu specializarea contabilitate, era fericită să stea acasă, la căldurică, în apartamentul cu vedere spre oceanul plumburiu, oglindit de cerul în aceleași nuanțe. Vremea o făcea să fie leneșă și înfometată. În fiecare zi mânca macaroane cu brânză la prânz, apoi moțăia pe canapea, cu un manual deschis în poală, în timp ce la televizor rulau tot felul de seriale.
Jake suna întotdeauna înainte să plece de la bancă și, astfel, avea timp să facă un duș, să se îmbrace cu ceva frumos, să își dea cu un strop de machiaj.
În prima zi cu adevărat caldă de primăvară (cândva, pe la mijlocul lui mai), îl întâmpină pe Jake la ușă îmbrăcată în niște pantaloni scurți, preferații ei, și sutien de baie.
- A venit vara, anunță ea.
El îi strânse pielea, chiar deasupra taliei pantalonilor, și zise:
- Sunt surprins că mai încpai în chestiile alea.
În noaptea aceea, după ce adormi Jake, Alice se dădu jos din pat, goală, și se duse să se cântărească. Chiar se îngrășase cu cel puțin 5 kilograme. De când absolvise liceul nu mai făcea deloc sport, așa că nu trebuia să se mire că se îngrășa.
În ziua următoare, după ce Jake plecă spre bancă, își puse costumul de baie dintr-o bucatî și merse până la țărmul mării. Se anunța o zi caldă, dar vremea nu se încălzise încă de-a binelea, și apa îi amorțea oasele gleznelor. Își aminti ce spusese Jake și alunecă în apa înghețată, înotând cu vioiciune 20 de minute, până când simți că îi ard plămânii, iar brațele îi păreau grele și inutile.
Mergând înapoi spre apartament pe nisipul aspru, Alice își puse în cap să înoate cât mai mult în fiecare zi. Corpul ei va reveni la greutatea normală. Se întreba cât timp îi va lui Jake să observe că începuse să slăbească.
Și-l imagina uitându-se la ea într-o seară, în timp ce își punea lenjeria în care dormea, cum întinde o mână ca să o atingă pe abdomenul plat și complimentând-o că arată uimitor.
Exact așa se întâmplă, dar după ce înotase în fiecare zi, timp de o lună, într-o noapte din luna iunie, Jake o rugă să se dezbrace încet pentru el în camera de zi în timp ce el ședea pe canapea și privea. Nu era prima oară când o ruga pe Alice să facă asta, dar se întâmpla rar, de obicei după ce se întorceau de la vreo cină drăguță în oraș.
În acea noapte din iunie, se duseseră cu mașina până în Portland, la un restaurant franțuzesc nou, deschis de curând. Mâncarea era bună, dar când Jake comandă o sticlă de vin, ospătărița îi ceru buletinul lui Alice.
- Ah, îmi pare rău, zise Jake. Nu cred că ți l-ai luat, nu, Alice?
- Fiica dumneavoastră poate să comande altceva, îi sugeră lui Jake ospătărița, ușor îmbujorată.
- O să luăm amândoi câte o apă, zise Jake, încleștându-și maxilarul.
În noaptea aceea, când Alice era goală, Jake îi ceru să i se așeze în poală și spuse:
- Ești perfectă.
- Mulțumesc, zise Alice, gândindu-se la sesiunile zilnice de înot în ocean care îi ardeau plămânii.
- Vreau să te rog ceva, zise Jake, cu vocea puțin răgușită. Nu trebuie să accepți dacă nu vrei, dar aș vrea să îți fac niște poze, exact așa cum ești acum.
- Adică dezbrăcată?
- Doar pentru mine, promit. Nu o să le mai vadă nimeni altcineva.
- De ce vrei poze, când poți să mă vezi oricând dorești, exact așa?
Se lăsă pe spate în poală la el, aproape căzând, și își deschise brațele.
- Uite ce e, Alice, înțeleg că nu poți să conștientizezi asta la vârsta ta, dar nu o să arăți întotdeauna ca acum. Și vei vrea să păstrezi imaginea asta cumva. În fotografii. Crede-mă!
- Vrei să faci pozele chiar acum?
- Nu, nu chiar acum. Voia doar să-ți propun asta. Dacă o facem, aș vrea să fie totul perfect. Lumina. Totul.
- Nu mă deranjează, dar nu vreau să le mai vadă nimeni în afară de tine. Vreodată.
- Promit, zise el. O să fie doar pentru mine. Și pentru tine. Într-o zi, o să le prețuiești.
Făcură pozele în weekendul următor. Jake cumpără un aparat de fotografiat sofisticat pentru această ocazie, inclusiv un exponometru, și Alice poză pe patul din doritorul matrimonial. La început, era emoționată și foarte conștientă de sine, dar apoi începu să fie distractiv și lasciv.
Jake fu surprinzător de tăcut în tot acel răstimp; Alice credea că el va avea câteva idei clare despre cum voia să pozeze, dar se înșelase - o lăsă pe ea să facă orice voia.
Când ea crezu că terminaseră, Jake zise:
- Hai să facem câteva cadre în vechiul tău dormitor.
- De ce? întrebă Alice.
- Acolo ești tu însăți, zise Jake. Aici pare că joci un rol. În camera ta, o să arate mai natural.
Alice îi făcu pe plac, simțindu-se ușor stingherită să pozeze pe patul ei de o persoană, sub posterul cu Duran Duran și sub micuțul raf e care erau expuse trofeele ei de la cros. Dar îl făcea fericit pe Jake și, după ce acesta puse camera deoparte, făcură sex pentru prima oară în vechea cameră a lui Alice.
După aceea, Alice întrebă:
- Unde o să developezi pozele?
- Un prieten de la serviciu are o cameră obscură și a zis că pot s-o folosesc.
- N-o să-i arăți?
- Nu, bineînțeles că nu. Fotografiile sunt doar pentru noi.
- Nu vreau să mă vadă nimeni altcineva așa. Vreodată. Doar tu.
- Într-o bună zi, o să vrei. Într-o bună zi, o să fiu prea bătrân pentru tine, probabil că sunt deja, și atunci o să găsești pe altcineva mai tânăr. Nu mă va deranja. E firesc.
Alice nu zise nimic. Nu că nu ar fi știut că Jake, în vârstă de aproape 50 de ani, era considerat prea în vârstă pentru ea, dar, cumva, nu și-l imaginase niciodată îmbătrânind. Se imaginase pe ea însăși îmbătrânind, dar el rămânând la fel.
- Nu știu ce să zic, spuse ea.
- O să vezi, zise Jake.
Mai rămaseră întini în pat o vreme.
- Ai vrut asta dintotdeauna? întrebă ea.
- Ce să vreau?
- Pe mine. Mai mult decât o doreai pe mama mea.
Alice auzi un clinchet abia perceptibil. Jake își lovea dinții unii de alții, așa cum făcea de obicei când gândea.
- Da, zise el într-un final.
În decursul acelei prime ierni de după moartea mamei sale, Alice reușise să evite cu succes orice contact cu colegii ei din Liceul Kennewick. Cu toții, cu excepția Ginei, care îi scria fecvent scrisori din New York, la care Alice răspundea ocazional.
La sfârșitul primului ei an la NYU, Gina reușise, cum era de așteptat, să primească un contract de model ce urma să o țină în oraș peste vară. Dar în august, reveni acasă, pentru două săptămâni și apăru neanunțată, într-o după-amiază de joi, la locuința lui Alice.
- Știam că n-o să-mi răspunzi la apeluri și m-am gândit să vin pân-aici.
Îi întinse o sticlă de vin Boone`s Farm Strawberry Hill.
Alice sugeră să meargă la plajă, dar Ginei i se părea prea cald. Până la urmă, băură vinul în camera de zi și mâncară snackuri cu brânză și vin de Porto.
Gina era mai slabă și mai frumușică decât oricând. Își oxigenase părul și și-l dădea pe spate, căzându-i într-o cascadă. Își pensase sprâncenele negre și groase, iar unghiile și le vopsise cu ojă portocalie neon.
- Poveștește-mi despre viața de model, ceru Alice.
- Vrei să auzi părțile bune sau detaliile sordide?
- Tu ce crezi?
Gina îi relată câteva istorioare.
Prima dată când încercase cocaină („m-a făcut să mă comport ca sora mea mai mică sau ca Stephanie Richmond de la cros, o mai ții mine?”), o sumedenie de petreceri, cereri în căsătorie interminabile primite de la bărbați mai în vârstă, dintre care unul îi oferise 10 mii de dolari să facă sex cu soția lui în timp ce el privea.
- Sunt atât de dezgustători, zise ea. Cu cât sunt mai bătrâni, cu atât devin mai dezgustători.
- Ai vreun iubit? întrebă Alice, sperând să schimbe subiectul bărbaților în vârstă.
Gina încă nu pomenise nimic de Jake, dar știa că o va face. Făcuse câteva aluzii în scrisorile ei, referitor la faptul că i se părea ciudat că Alice încă locuia cu el, considerând că Alice ar putea să se mute la New York, ca să locuiască împreună o vreme. Era doar o chestiune de timp până când avea să aducă din nou vorba despre această propunere. Plus că nu mai era mult până când Jake avea să ajungă acasă.
- Hai să mergem să înotăm, zise Alice, după ce Gina preciză că nu avea niciun iubit în New York.
- N-am costum de baie, zise Gina.
- Împrumută unul de-al meu.
- Bine. Fie.
Alice se duse la etaj, iar Gina se ridică să o urmeze. Alice își dădu brusc seama că Ginei îi va fi evident că împărțea dormitorul cu Jake. Jumătate din hainele ei erau acum în dormitorul lui, iar în patul din vechea ei cameră nu mai dormise de luni de zile.
- Îți aduc imediat jos câteva costume pe care să le încerci, zise Alice, fugind în sus pe scări.
- Sigur, zise Gina, ridicând din umeri.
Alice se schmbă la etaj în slipul ei preferat și aduse jos câteva costume pe care le avea în plus, ca să le probeze Gina. Rămase cu gura căscată când Gina se dezbrăcă în mijlocul camerei de zi.
Gina observă expresia de pe fața lui Alice, și spuse:
- Scuze. Viața de model. N-am niciun pic de pudoare.
- E-n regulă.
Gina alese un costum negru cu margina din dantelă albă. În partea de jos îi venea bine, dar îi era prea larg pe pieptul ei plat. Alice îi aduse un tricou pe care să îl tragă peste costum și împreună merseră pe asfaltul moale al parcării și pe nisipul fierbinte până în locul unde se spărgeau valurile de țărm.
- E rece, chițăi Gina când intrară în apă.
- O să te obișnuiești, zise Alice, sărind când un val se izbi de ea.
Plonjă în apă și ieși la suprafață exact când Gina se lăsa temătoare în spuma valurilor.
Înotară împreună spre larg, apoi se așezară în plută, întinzându-și brațele, lăsându-se legănate de talazuri. Tricoul alb al Ginei se umfla în jurul ei.
- Bine, acum e chiar plăcut, zise Gina. Maine nu-i atât de rău.
- Mai plăcut decât New Yorkul?
- Doamne, nu! O să mai vin în vizită aici, vara, dar mai mult decât atât... nu, mersi.
Alice nu răspunse imediat, iar Gina adăugă:
- Scuze, am fost un pic cam dură. Vorbeam despre mine, desigur.
Se lăsară purtate împreună de un val înalt, apoi alunecară pe spinarea lui. Alice simți gust sărat în gură.
- Deci, ai renunțat, nu mai încerci să mă convingi să mă mut la oraș?
- Cum vei ști că nu-ți place dacă nu încerci? Ne-am distra de minune, Al. Vorbesc serios. Ți-aș face cunoștință cu managerul meu și pun pariu că ai putea să găsești și tu un contract ca model, probabil nu chestii de podium, din cauza dimensiunilor tale, dar pun pariu că ai găsi ceva. Adică, uite cât ești de frumoasă.
Alice râse.
- O să mă gândesc la asta, zise ea doar ca să îi închidă gura Ginei.
De fapt, voia să zică: „De ce-aș merge undeva unde toată lumea caută o viață mai bună, când eu am găsit-o deja? Am ajuns la deznodământul fericit al poveștii.”
- Ăla e tatăl tău vitreg? zise Gina deodată.
Își ținea mâna streașină la ochi și se uita spre mal. Alice făcu același lucru.
Jake era acolo, chiar dincolo de linia apei, uitându-se la înotători. Încă purta cosmul albastru deschis din in.
Alice aproape negă, dar, nu încăpea îndoială, el era. În schimb, făcu cu mâna ca să îi atragă atenția și zise:
- Da. E Jake.
- Doamne, te culci cu el, nu-i așa? zise Gina în timp ce se legănau în apă, privindu-l cum le face și el cu mâna.
12
ACUM
- Crezi că avea dușmani? Clienți nemulțumiți? îl întrebă Harry pe John.
Luau o pauză de cafea după o dimineață petrecută împachetând comenzile recepționate pe site.
John își termină cafeaua, ținând cana ciobită cu ambele mâini. Se gândi un moment.
- Dușmani, nu. Nici clienți nemulțumiți, nu prea. Dacă un client era nemulțumit de cărțile pe care i le trimiteam, îi returnam întotdeauna banii. În afară de asta, chiar dacă n-am fi făcut-o...
Făcu o grimasă ce sugera că, probabil, un cocelționar de cărți rare nemulțumit nu era un suspect de crimă.
- Și nu s-a întâmplat nimic ciudat în ziua aia?
- Din câte îmi aduc aminte, nu. Treaba a mers ca de obicei și a plecat ceva mai devreme, dar doar pentru că voia să mai facă o plimbare înainte să se întunece. Făcea asta de multe ori. Poliția bănuiește că a fost ceva premeditat?
