Promisiunea, J.D. Robb

 .........................................

3-7

        În timp ce ea șofa, Roarke continuă să lucreze la computerul personal portabil.

   - Nu o să-i placă deloc de noi și nici că se va trezi cu noi în pragul ușii. Tatăl lui e închis într-o celulă. Noi am răsucit cheia.
   - Una dintre cele mai dragi amintiri ale mele.
   - Exact ceea ce nu-i putem arunca în față dacă vrem să obținem câtuși de puțin cooperarea lui.
   - Și tu crezi că o să-l iau cu zăhărelul?
   Ar fi râs de cuvintele astea dacă nu ar fi preocupat-o faptul că și el o să se ascundă în ceea ce constituia echivalentul lui Roarke. O privire înghețată, de genul „duceți-vă dracului”.
   - Vreau să spun că ori ne distanțăm de trecut, ori ne folosim de el. În funcție de reacția lui. Reacția lui ne va spune dacă moartea lui Coltraine a avut vreo legătură cu noi. Am nevoie de ceva de la el, așa că abordarea este importantă.
   Roarke zâmbi puțin și zise afabil:
   - Și, desigur, eu nu știu nimic despre arta negocierii și a interviului.
   - Te-am văzut eu la lucru, amice. Nu am chef să-l aud scheunând după un avocat pentru că-ți iei tu fața de Roarke-înspăimântătorul.
   - Te-am văzut eu pe tine la lucru, amice. Așa că te sfătuiesc să-l ții pe locotenentul Șuturi-în-Fund cu capul la cutie.
   Eve se încruntă, după care trase pe dreapta lângă trotuar, în fața respectabilei clădiri.
   - Trebuie să stabilesc tonul, ritmul.
   - Trebuie să ții minte că am mai fost cu tine la discuții.
   Roarke coborî din mașină. Portarul se opri din mersul lui grăbit la mijlocul drumului. Expresia de acreală pe care i-o aduse pe chip mașina de poliție ponosită se transformă într-una de bun-venit politicos.
   Enervant, își spuse Eve. O singură privire aruncată lui Roarke, care își afișa puterea la fel cum își purta costumul perfect croit și pantofii italienești, și situația se schimbă de la „Mută-ți rahatul de mașină din fața clădirii mele” în „Cu ce vă pot fi de folos, domnule?”
   - Bună ziua, domnule. Cu ce vă pot fi de folos?
   Eve mai că pufni în râs. Roarke întoarse doar capul și afișă un zâmbet atotcunoscător foarte subtil.
   - Locotenente?
   Fanfaronadă, gândi în sinea ei. În schimb, rosti cu voce tare:
   - Poliția New York.
   Ridică insigna să o vadă portarul.
   - Vrem să-l vedem pe Alex Ricker. Mașina rămâne unde e.
   Ochii portarului se mutară de la Eve la Roarke și înapoi.
   Încurcătura lui era clară, dar evident știa că nu-ți puteai păstra slujba la o asemenea clădire punând întrebări nepotrivite cui nu trebuie.
   - O să sun să văd dacă domnul Ricker este acasă și dacă este disponibil. Vă rog, poftiți în hol.
   Se apropie sprinten de ușă și le-o ținu deschisă.
   Atitudinea de demnitate exterioară se prelungea în interior, datorită pardoselii din marmură cu vinișoare negre, tonurile bogate ale lemnului care părea să se afle în locul acela de secole. Fotoliile erau îmbrăcate în pluș roșu, pe mese se aflau lămpi model antic, cu tușe de auriu, toate fiind stinse, sub un candelabru cu nenumărate brațe din picături de cristal.
   Portarul deschise un panou, scoțând la iveală un link de perete.
   După ce introduse un cod, își drese glasul și își îndreptă umerii.
   Eve cercetă chipul care apăru pe ecran. Nu era Ricker, medită ea, ci un alt bărbat, cam de aceeași vârstă. Era ceea ce ea considera a fi un personaj abil, cu o tunsoare costisitoare, aranjată astfel încât părul negru să se arculască în jurul chipului neted, cu trăsături regulate.
    - Scuze că vă deranjez, domnule Sandy. Este politia aici, în hol, și cere să vorbească cu domnul Ricker.
   Pe chipul lui Sandy nu se văzu nimic, iar tonul vocii sale fu foarte calm, foarte autoritar, ușor european. Și, își spuse Eve, puțin afectat.
   - Verifică-le legitimațiile, te rog.
   Eve își arătă din nou legitimația, așteptând până când portarul o scană și citi ceea ce apăru pe afișaj.
   - Locotenent Dallas Eve, verificat.
   Se întoarse către Roarke.
   - Expert consultant, civil. Roarke, spuse Eve repede. Mă însoțește.
   - Să urce, te rog, ordonă Sandy. Îl voi informa pe domnul Ricker.
   - Da, domnule.
   Portarul se îndreptă spre unul dintre lifturi când se deschise ușa de un auriu mat.
   - Doi pasageri cu permisiunea de a urca la domnul Ricker, la penthouse.
   Eve și Roarke urcară. Ușile se închiseră fără zgomot.
   - Drăguță clădire, zise Eve pe un ton degajat. E a ta?
   - Nu.
   Știind, după cum era sigur că și Eve știa, că liftul era dotat și cu mijloace de securitate video, nu doar audio, se sprijini confortabil cu spatele de un perete.
   - Mă îndoiesc că s-ar simți... confortabil să locuiască într-o clădire care ar fi proprietatea mea.
   - Cred că da. Pariez că are o priveliște foarte frumoasă de-acolo.
   - Fără îndoială.
   Liftul se deschise direct în interiorul unui hol înmiresmat de o pădure de trandafiri care înfloreau nebunește dintr-un vas chinezesc aflat pe o masă de dimensiuni impresionante. Alături de ea stătea în picioare Personajul Abil.
   - Locotenent Dallas, domnule Roarke, sunt Rod Sandy, asistentul personal al domnului Ricker. Vă rog să mă urmați.
   Îi conduse într-un living spațios.
   Eve avusese dreptate în legătură cu priveliștea, era o nebunie.
   Peretele alcătuit din ferestre și uși din sticlă se deschidea către o terasă pardosită cu cărămidă, care dădea spre clopotnițele și turnurile New Yorkului. Înăuntru, spațiul luminos, deschis, dezvăluia un rafinament european. Antichități, laolaltă cu fotolii și canapele confortabile, toate în tonuri închise care exprimau fără osteneală bogăția.
   Eve își spuse că era o încăpere pe care Amarillys Coltraine ar fi apreciat-o.
   Alte flori umpleau șemineul, în locul focului, încadrate de marmură. Pereții lambrisați ascundeau lucrurile lumești, își spuse ea, cum ar fi ecranele de divertisment, camerele de securitate, centrele de date și comunicații.
   Toate acestea vădeau confort, stil și banii necesari pentru a obține și una, și alta.
   - Domnul Ricker tocmai încheie o legătură pe link. Va sosi imediat ce va fi liber.
   Tonul afirmației făcea să se înțeleagă că domnul Ricker era un om foarte ocupat, foarte important și că își putea face timp pentru peoblemele neânsemnate.
   - Între timp vă rog, să luați loc, faceți-vă comozi. Pot să vă ofer o cafea?
   - Nu, mulțumesc.
   Eve rămase în picioare.
   - Lucrezi de mult pentru domnul Ricker?
   - De mai mulți ani.
   - De mai mulți ani ca asistent personal. Și nu ne întrebi care este scopul vizitei noastre?
   Buzele lui Sandy se arcuiră abia perceptibil.
   - Mă îndoiesc că mi-ați spune dacă aș face-o. În orice caz, nu este necesar.
   În zâmbetul său politicos se strecură o notă de infatuare.
   - Domnul Ricker vă aștepta.
   - Chiar așa? Unde te-ai aflat acum două seri, între orele 11 și 12 noaptea?
   - Aici. Domnul Ricker a luat cina aici, ca și mine. Am rămas acasă în seara aceea.
   - Locuiești aici?
   - Când suntem în New York, da.
   - Plănuiți să rămâneți mai mult?
   - Planurile noastre sunt flexibile în acest moment.
   Privi dincolo de Eve.
   - Vreți să rămân?
   - Nu, este în regulă.
   Alex Ricker apăru în arcada largă de la capătul salonului. Ochii lui, de un căprui întunecat, trecură peste Eve și se opriră asupra lui Roarke. Eve își spuse că avea un chip care părea sculptat cu multă minuțiozitate, în planuri și unghiuri. Părul negru, ars de soare, foarte ușor ondulat era pieptănat pe spate. Ca și Roarke, purta un costurn perfect croit. Eve se gândi că ceidoi erau ca întunericul și lumina.
   Ricker păși înainte cu mersul ușor, ținuta zveltă, aparent dezinvolt. Dar nu era în largul lui, hotărî Eve. Nu tocmai.
   - Locotenent Dallas. il întinse mâna și i-o strânse ferm, bărbătește. Roarke. Mă întrebam dacă o să ne întâlnim vreodată. Fată în față. Dar de ce nu luăm loc?
   Alese un fotoliu și se așeză comod. Și din nou Eve gândi că nu era tocmai relaxat.
   - Asistentul tău a zis că te așteptai la vizita noastră.
   - A ta, i se adresă Alex lui Eve. Evident, ți-am urmărit... munca.
   - Chiar așa?
   - Cred că este cât se poate de firesc să mă intereseze ofițerul de poliție răspunzător de situația actuală a tatălui meu.
   - Aș spune că tatăl tău este răspunzător pentru situația sa actuală.
   - Desigur.
   După acest acord politicos, reveni cu privirea la Roarke.
   - Chiar și în lipsa acestei legături, am fost întru câtva curios în privința soției tale.
   - Iar eu mi-am făcut un obicei din a fi interesat de cei cărora le stârnesc interesul.
   Roarke înspăimântătorul, își spuse Eve, dar Alex zâmbi și continuă înainte ca ea să apuce să deschidă gura.
   - Sunt sigur de asta. În orice caz, înțeleg că voi doi lucrați adeseori împreună sau, mai bine zis, presupun că îl angajezi ocazional pe Roarke în calitate de expert civil. Nu mi-am dat seama că acum ar fi una dintre aceste ocazii.
   Pauza nu se datoră unei ezitări, ci mai curând păstrării ritmului, după cum o interpretă Eve. O pauză care separă un ton și un subiect de altele.
   - Ați venit în legătură cu Amaryllis. Am aflat ce s-a întâmplat cu ea ieri, așa că vă așteptam. Trebuie să fi studiat dosarele și din Atlanta, și de aici. Din momentul în care vedeați numele meu, nu aveați cum să nu vă puneți semne de întrebare.
   - Care a fost relația ta cu detectivul Coltraine?
   - Am avut o legătură.
   Privirea lui i-o fixă pe a lui Eve.
   - O legătură intimă, timp de aproape 2 ani.
   - Amanți?
   - Da, am fost amanți.
   - Ați fost?
   - Exact. Ne-am despărțit în urmă cu aproape un an.
   - De ce?
   Bărbatul ridică mâinile în aer.
   - Nu a mers.
   - Cine a decis că nu mergea?
   - A fost ceva reciproc. Și amiabil.
   Eve își păstră privirea pătrunzătoare și vocea plăcută.
   - Am constatat că atunci când oamenii au relații intime, să spunem timp de aproape doi ani, partea cu despărțirea este rareori amiabilă. De obicei, cineva e enervat.
   Alex își încrucișă picioarele la nivelul gleznelor și ridică aproape imperceptibil din umeri.
   - Ne-am bucurat unul de altul cât a durat și ne-am despărțit prieteni.
   - Munca ei... trecutul tău. Ar fi fost o combinație problematică pentru ea.
   - Ne-am bucurat unul de celălalt, repetă el, și în general am lăsat munca - a ei și a mea - în afara relației.
   - Timp de aproape doi ani? Mi se pare un gen ciudat de intimitate.
   - Nu toată lumea simte nevoia să amestece toate aspectele vieții. Noi nu am făcut asta.
   Îi intra pe sub piele acum, observă Eve, doar puțin sub piele.
   Avansă și mai mult.
   - Aparent, da. Am discutat cu fostul ei partener din poliție, cu fostul ei locotenent și am luat legătura cu familia ei. Nimeni nu a pomenit de tine, iubitul ei de aproape 2 ani. Asta mă face să-mi pun întrebări. Chiar ați avut o relație intimă și amiabilă, ori ați avut ceva de ascuns?
   În ochii lui apăru o notă de duritate.
   - Am păstrat discreția exact din motivele pe care le-ai enumerat. Legăturile mele de familie ar fi reprezentat un impediment pentru ea din punct de vedere profesional, așa că nu exista niciun motiv să le includem în relația noastră - sau să-l amestecăm și pe alții. Era viața noastră personală. Era treaba noastră. Aș crede că înțelegi foarte bine acest lucru.
   Eve ridică din sprâncene.
   - Locotenentul și cu mine am fost deschiși în privința relației noastre încă de la început, clarifică Roarke.
   - Fiecare face propriile alegeri.
   - Tatăl tău nu ar fi fost de acord, ca de altfel nici superiorii ei, speculă Roarke studiindu-i chipul.
   - Nu, nu i-ar fi convenit ca fiul și moștenitorul lui să se culce cu dușmanul, decât dacă ar fi făcut-o în scopul recrutării. Asta ar fi aprobat, și încă cum! Dacă încerci să folosești relația noastră pentru a-i păta reputația lui Ammy, ești...
   Se opri, se calmă, dar temperamentul ieșise la iveală, aruncase cu venin.
   - Afacerile au rămas în afara relației noastre. Și vine o vreme în care acordul tatălui nu mai este definitoriu în viața unui bărbat.
   - Max știa?
   - Va trebui să-l întrebi pe el, replică Alex cu răceală. Știi unde să-l găsești.
   - Mda.
   Schimbând cursul discuției, Eveîi atrase din nou atenția asupra ei.
   - Într-o celulă pe Omega. Îngrozitor loc, nu-i așa?
   - Vorbim despre relația cu Ammaryllis sau cu tatăl meu?
   - Depinde. Când l-ai văzut ultima oară pe detectivul Coitraine?
   - Cu o zi înainte să fie ucisă. Am luat legătura cu ea când am sosit în oraș. A venit aici. Am băut ceva și ne-am împărtășit noutățile. A rămas aici vreo două ore.
   - Singuri? Doar voi doi?
   - Era și Rod aici. Sus, în birou.
   - Despre ce ați discutat?
   - Cum i se părea New Yorkul, cum se acomodase în noua locuință, la noua slujbă. Ce-am făcut eu la Paris. De acolo am venit aici. Mi-a spus că avea o legătură cu cineva. Ceva serios care o făcea fericită. A fost ușor să-mi dau seama că era adevărat. Părea fericită.
   - Și în noaptea în care a fost ucisă?
   - Am luat cina aici. În jur de 8, cred. Rod trebuie să știe. Am mai lucrat ceva. El s a dus în camera lui pe la 10, iar eu la scurt timp după aceea.
   - Ai ieșit? Unde?
   - Eram agitat. M-am gândit să fac o plimbare, fiindcă nu ajung la New York prea des. Îmi place orașul. M-am plimbat până pe Broadway.
   - Te-ai plimbat de pe Park Avenue până pe Broadway?
   - Exact.
   În voce i se strecură o vagă nuanță de iritare.
   - A fost o noapte frumoasă, puțin cum rece. Căutam luminile, zgomotul, mulțimea, așa că am ajuns să hoinăresc prin Times Square.
   - Singur.
   - Da. Am intrat în vreo două localuri de jocuri electronice. Îmi place să joc. M-am oprit la un bar. Aglomerat, gălăgios. Se difuza un meci. Baseball. Prefer fotbalul. Nu ceea ce numesc oamenii aici fotbal. Fotbalul adevărat. Dar am băut o bere și m-am uitat la o parte din meci. Pe urmă m-am întors aici pe jos. Nu sunt sigur la ce oră. Nu prea târziu. Înainte de unu, aș zice.
   - Cum se numește barul?
   - Habar n-am. Treceam pe-acolo și am vrut să beau o bere.
   - Ai bonul?
   - Nu. Am băut o nenorocită de bere. Am plătit cu cash. Dacă aș fi știut că am nevoie de un alibi, aș fi făcut ceva mult mai bun.
   Calm, calm, se temperă Eve.
   - Un bărbat cu poziția ta, un om de afaceri cu interese internaționale - și având în vedere, din nou, antecedentele tale - ar putea considera necesar să aibă asupra sa o armă autorizată.
   - Știi că dețin o armă. Ai verificat asta deja.
   - Ai permis pentru o armă civilă cu șocuri, care este înregistrată pe numele tău. Poate, dacă tot ești atât de cooperant, vei fi de acord să o iau cu mine, să o testez și să o examinez. Că tot beai o bere și te uitai la un meci când a fost ucis detectivul Coltraine.
   Pe chip i se citea o indignare ca de gheță.
   - Și dacă tatăl meu ar fi fost oricine altcineva, dar nu Max Ricker?
   - Tot ți-aș fi cerut-o. Pot să obțin un mandat dacă preferi.
   Nu spuse nimic, dar se ridică. Se duse la o masă, descuie un sertar. Era o armă mai mică, mai lustruită și mai slabă decât a ei.
   Una care doar amețea. Alex i-o întinse, împreună cu permisul.
   - La îndemână, zise ea.
   - Așa cum am spus, vă așteptam. Eu nu sunt tata.
   Se întrerupse brusc când Eve vârî arma și hârtiile într-o pungă pentru dovezi, o etichetă și o sigilă.
   - Nu omor femei.
   - Doar bărbați?
   - Țineam la ea, pentru că altfel nu am mai fi stat de vorbă acum. Și cu asta, am terminat.
   Acceptă chitanța pe care i-o dădu Eve, printată din computerul ei de buzunar.
   - Mă aștept ca polițistul care l-a băgat pe Max Ricker într-o celulă să-l prindă pe cel care a ucis-o pe Ammaryllis.
   Se duse în hol și chemă liftul.
   - Cunoști rutina: nu părăsi orașul, trebuie să ne stai la dispoziție, bla-bla-bla.
   Eve și Roarke urcară în lift.
   - Da, știu care e rutina. Și mai știu și că dacă trecutul ne-ar face cei care suntem, am fi toți în rahat.
   Se depărtă în timp ce ușile se închideau.
   Când ajunseră pe trotuar, Eve se opri și se întoarse să vorbească.
   Roarke dădu pur și simplu din cap, apoi o luă de braț și o conduse la mașină.
   - Ce-i? întrebă ea, apoi repetă după ce urcară. Ce-i?
   - Pornește. Dacă aș fi în locul unuia care aștepta vizita unui polițist, care m-ar bănui de uciderea unui alt polițist, mi-aș planta un om pe stradă, ochii și urechile mele. Și aș ști exact ce gândește polițistul despre mine și despre discuție.
   Eve se încruntă și porni motorul.
   - Tu chiar ai oameni care umblă cu urechile ciulite, ascultându-i pe alții?
   Roarke o bătu pe mână.
   - Acum nu e vorba despre mine, nu?
   - Legile confidențialității...
   - Bine, bine.
   O bătu din nou pe mână.
   - Era îndrăgostit de ea și încă mai este. Într-o anumită măsură, încă mai este.
   - Oamenii îi omoară adeseori pe cei pe care îi iubesc.
   - Ei bine, în cazul în care a făcut-o, ori e incredibil de prost, ori al dracului de inteligent. Un alibi atât de patetic. O să obții un mandat pentru discurile de securitate ale clădirii, să-i verifici orele de plecare și întoarcere.
   - Prima chestie de pe listă. Știa asta, așa că a plecat și s-a întors foarte aproape de orele declarate. E descoperit peste poate în intervalul de timp în discuție. Fără îndoială am ajuns la asta. Și-a pierdut din tupeu pe măsură ce am avansat, fiindcă s-a enervat. Arma cu șocuri n-o să aducă date noi. Prea ușor a renunțat la ea. Ar putea să mai aibă una, neînregistrată, fără permis. La naiba, ar putea să aibă un întreg arsenal.
   - Lui Max chiar îi plăceau afacerile cu arme. Alex e mai rafinat decât tatăl lui, comentă Roarke. Și totuși, nu chiar atât de rafinat. Ciudat, zău. Max nu și-ar fi dat în vileag agitația, nu și-ar fi permis să ajungă la asta. Totuși, fiul are o eleganță care îi lipsește tatălui. Nu pare să fie genul care să folosească cuvântul curvă referindu-se la Ammaryllis. E prea vulgar.
   - Poate că angajează lachei vulgari.
   - Foarte posibil. Ori a fost o alegere deliberată, tocmai fiindcă pare nepotrivită. Pentru că pare mai curând genul tatălui său.
   - Poate. E interesat de noi, a fost interesat de noi. Însă...
   - S-ar părea că nu mai mult decât ar fi rezonabil. Date fiind circumstanțele.
   - S-ar părea, îl aprobă ea. Fie există niște tensiuni între el și tatăl lui, fie a vrut să ne facă să credem că există. Mă întreb care variantă e cea adevărată. În sfârșit, mergi în oraș? La birou?
   - Presupun că da.
   - Te las acolo.
   - Asta arată cât însemn pentru tine. Acum mă lași.
   - Vreau să zic că te duc până acolo. Mă rog. Însă apropo de lăsat. Ea rupe relația în Atlanta. El e cam iritat pe chestia asta - amiabil pe naiba -, dar poate că a fost vorba de o reacție de genul, cu siguranță, dă-o naibii, cine are nevoie de tine? Sau poate că se ține de capul ei și de aceea ea decide să se transfere.
   - Cronologic, rezultă că își dorea să se distanțeze.
   - Ce a zis el? Nu ajunge prea des la New York. Pe urmă vine aici și ia legătura cu ea. O luăm de la capăt, gândește ea, și asta exact când începuse relația cu Morris. Când lucrurile începuseră să se îndrepte. Se duce să se întâlnească cu el, să-l convingă că s-a terminat și basta. El putea să reziste la așa ceva. Cum ai spus, e rafinat. Dar îl macină. Nu se poate să mă părăsească pe mine nenorocita asta. Nu scapă ea așa ușor. Se ambalează. Chiar i se urcă sângele la cap. Ia legătura cu ea în noaptea aceea, îi cere să se vadă, ca să nu-i îngreuneze situația cu Morris, cu departamentul de poliție.
   - Poate că s-a certat cu el sau a încercat să-i explice, continuă Roarke raționamentul. Sau, pur și simplu, a zis ca el. Însă și-a luat măsuri de precauție, luându-i armele.
   - Da, dar el o așteaptă. Pătrunsese deja în clădire. S-ar putea să fi reușit să pună mâna pe cardul ei cheie, el sau amicul Sandy - l-a donat și l-a pus la loc fără ca ea să-și dea seama. O imobilizează pe scări, o duce jos, o trezește ca să-i spună că nu există vreo femeie care să-i spună lui că s-a terminat. Poate că a lăsat-o să se roage de el, să-i promită, să-i spună că-l iubește - orice a crezut că i-ar putea salva viața. Însă el știe că minte și asta nu face decât să înrăutățească lucrurile, așa că... trosc. S-au stins luminile.
   Eve dădu din cap.
   - Mie nu mi se pare în regulă.
   - Ar fi făcut-o să sufere mai mult. La asta te gândești.
   - Tu nu? Nenorocita ți-a dat papucii și acum își desface picioarele pentru un alt bărbat. Trebuie să plătească.
   - O iubea. Poate că suficient cât s-o ucidă și prea mult ca să o facă să sufere.
   Înțelegând exact ce voia să spună, dădu din cap.
   - Oamenii sunt atât de bolnavi. Nu a fost un impuls, asta este altă chestie. Nu a fost ceva de genul: mă duc acolo și rezolv problema cu nenorocita aia. A fost prea bine organizat. Așa că, dacă reia firul, imaginează-țl că ar fi plănuit totul o vreme. Chiar dinainte să ajungă la New York. Știa de Morris. Putea să pună pe cineva să o urmărească și atunci ar fi știut de Morris. Prin urmare, procedează aproape la fel, numai că o invită pe ea la el, se poartă drăguț. Mă bucur să te revăd, sunt încântat că ești fericită. Nu suntem niște adulți maturi? Pe urmă o sună, îi spune că trebuie să se întâlnească cu ea ori că e într-o încurcătură, că are nevoie de ajutorul ei, în sfârșit, orice. Iar ea se duce.
   Eve își continuă drumul prin oraș.
   - Sau uite una care nu-mi place, pentru că ar putea merge. Continuau să și-o mai pună. O avea la mână. Lucrurile au mers prost și a omorât-o sau a pus pe cineva s-o omoare. Urăsc că e ipoteza care merge cel mai bine.
   - Se potrivește cel mai bine numai cu datele actuale, sublinie Roarke. Aș putea face ceva să-l ajut pe Morris?
   - Nu, chiar nu ai ce. Am sunat și mi-a intrat direct mesageria, vocală de dimineață. N-am vrut să... înțelegi, i-am spus doar că voiam să știe că ne ocupăm de caz și că poate să mă caute, oricând vrea. Trebuie să-l întreb dacă știa că a fost încurcată cu Alex Ricker. Trebuie să întreb, nu cred că știa. Mi-ar fi spus ieri. Oricât de șocat ar fi fost, mi-ar fi spus, mi-ar fi dat indiciul ăsta. Așa că tot eu o să fiu cea care o să-i mai tragă încă o lovitură.
   Ceea ce era mai greu pentru ea, Roarke o știa, decât să aibă de înfruntat un psihopat înarmat.
   - Pot să-mi reprogramez niște chestii și să vin cu tine. Am putea să mergem la el acum.
   Propunerea îi făcu gâtul să ardă. Roarke chiar ar însoți-o. Întotdeauna ar face-o. Eve știa.
   - Nu pot. Trebuie neapărat să mă întorc, să trec toate astea în raport, să duc pistolul cu șocuri la laborator. Și altele. O să am ceva mai solid când o să vorbesc cu Morris.
   Se apropie de marele turn negru în care avea sediul Roarke Industries, atât cât îi îngădui nebunia New Yorkului.
   - Mulțumesc.
   - Faptele vorbesc.
   Roarke fi cuprinse gâtul și, aplecându-se, o sărută pe gură într-un fel care o făcu pe Eve să jure că văzuse inimioare roșii rotindu-se deasupra capului ei.
   - Ai grijă de polițista mea.
   - Încerc să fac un obicei din asta.
   Roarke coborî, îi mai aruncă o privire cu ochii lui albaștri ca de lasere, apoi porni pe trotuar către tumul negru creat de el.

   Mai întâi, Eve trecu pe la laborator și predă personal pistolul cu șocuri. În drum spre Omucideri, se gândi la o listă cu ce. trebuia să facă. Să introducă discuția cu Alex Ricker în dosar, împreună cu impresiile ei. Să verifice, din proprie curiozitate personală, cât de des comunicau tatăl cu fiul. Să verifice probabilitatea fiecărui scenariu discutat cu Roarke. Să se întâlnească cu Mira, să facă un profil detaliat - și al victimei, și al ucigașului. Să o pună la curent pe Peabody și să studieze rezultatele de la EDD.
   Pe urmă, fiindcă nu putea amâna la infinit, trebuia să se ocupe de „celelalte chestii” despre care nu îi dăduse explicații lui Roarke.
   Trebuia să ia legătura cu Don Webster de la IAB. Pentru că, fir-ar să fie, dacă era să știe cineva ceva despre Coltraine și fiul lui Max Ricker, atunci nu puteau fi decât cei de la Afacerile Interne. Dacă ei ar fi știut ceva, informațiile despre relația aceasta ar fi fost transmise de la Atlanta la New York.
   Imposibil ca Webster să nu știe.
   Ideea de a se linguși pentru a obține informații de la Afacerile Interne - și mai ales din partea unui fost partener de o singură noapte - o scotea pur și simplu din minți. Fierbând din cauza asta, intră iritată în birou.
   - Dallas! Hei! Așteaptă!
   Încruntată, flutură mâna în loc de răspuns la strigătul lui Peabody:
   - Am nevoie de 5 minute.
   - Dar...
   - Cinci minute! îi strigă Eve și năvăli în biroul ei.
   Pe scaunul pentru oaspeți ședea Morris.
   - Oh, bună!
   Eve își promise că va aștepta următoarea dată când Peabody o să-i mai facă semn să aștepte.
   - Știu mai bine!
   El se ridică în picioare. Eve observă urmele nopții lungi, de nesomn, pe chipul lui - ochii încercănați, paloarea. Știu că nu ar fi trebuit să-ți stau în drum, să pun întrebări, să te forțez când tu singură te forțezi mai mult decât ar putea-o face oricine altcineva.
   Știu că nu trebuia. Dar nu contează.
   - E în regulă.
   Eve închise ușa.
   - E în regulă.
   - Mă duc să o văd. Am vrut să vin întâi aici, am vrut să-mi spui tot ce poți înainte să mă duc s-o văd.
   Linkul lui Eve bipăi, dar ea îl ignoră.
   - Puțin lapte în cafea, nu?
   - Da, puțin. Mulțumesc.
   Programă cafeaua, iar între timp își puse ordine în gânduri.
   - Am vorbit cu familia ei.
   - Știu. Am vorbit și eu acum.
   Îi dădu cafeaua, se așeză și ea, întorcându-se față în față cu el.
   - Am vorbit cu locotenentul ei de aici și cu cel din Atlanta. Cu partenerul ei de acolo și cu echipa de aici. Tuturor le plăcea foarte mult.
   Morris încuviință din cap.
   - Încerci să mă consolezi și îți sunt recunoscător. Am nevoie de mai mult. Am nevoie de fapte. Teorii, dacă ai așa ceva. Vreau să știu ce crezi că s-a întâmplat. Și de ce. Vreau să-mi promiți că o să-mi spui adevărul. Dacă-mi dai cuvântul tău, nu-l vei călca. Îmi promiți să-mi spui adevărul?
   - În regulă.
   Eve încuviință din cap.
   - Adevărul. Îți dau cuvântul meu. Am nevoie de același lucru din partea ta. Trebuie să te întreb ceva și vreau să-mi spui adevărul.
   - Minciunile nu o vor ajuta.
   - Nu, n-o vor ajuta. Morris, știai că detectivul - că Ammaryllis a avut o relație intimă cu fiul lui Max Ricker, Alex Ricker, înainte să se transfere la New York?
   ȘTIU RĂSPUNSUL IMEDIAT. OCHII LUI SE FĂCURĂ MARI; buzele se deschiseră tremurătoare. Nu spuse nimic o clipă, în timp ce ea îl urmări sorbind din cafea și revenindu-și. Se așeză, îmbrăcat nu cu unul dintre costumele lui elegante, stilate, ci într-un pulover negru, subțire, și o pereche de jeanși, cu părul prins la spate într-o coadă simplă, fără vreunul dintre ornamentele lui obișnuite.
   Când se așeză, în tăcere știu exact așa cum îi spusese și lui Roarke, că-și lovise prietenul în plex pentru a doua oară.
   - Morris...
   El ridică o mână, cerându-i încă un minut.
   - Chestia asta e confirmată?
   - Da.
   - Știam că a fost cineva, că a avut o relație cu cineva înainte să plece din Atlanta.
   Ridică o mână și se frecă la tâmplă.
   - Rupseseră relația, iar lucrul ăsta a tulburat-o, a dezorientat-o. A fost unul dintre motivele pentru care s-a hotărât să se transfere. Un nou început, o ștergere cu buretele a trecutului - o oarecare distanță între ceea ce fusese și ceea ce ar putea fi. Așa s-a exprimat ea. Ar fi trebuit să-ți spun de ieri. Nu m-am gândit la asta. Nu mă puteam gândi...
   - E în regulă.
   - A vorbit despre asta așa cum o faci când începi să cunoști pe cineva. Mi-a spus... Ce a spus? încerc să-mi amintesc. Că pur și simplu nu au putut să facă relația asta să meargă, că nu puteau să fie ceea ce-și doreau unul de la celălalt. Nu a pomenit niciodată un nume. Nu am întrebat niciodată. De ce aș fi făcut-o?
   - Poți să-mi spui dacă ai avut sentimentul că era îngrijorată din pricina lui, din cauza felului în care rupseseră relația?
   - Nu. Îmi amintesc doar că m-am întrebat cât de prost a putut să fie s-o lase să plece. Ea nu a mai adus vorba despre acest subiect și nici eu. Era ceva ce ținea de trecut. Amândoi eram concentrați pe prezent, pe direcția în care ne îndreptam. Pe ce ar fi putut să fie, cred. El a făcut asta?
   - Nu știu. E un fir și o să-l urmez. Dar nu știu, Morris. Îți voi spune ce știu dacă ai încredere în mine.
   - Nu am în nimeni mai multă încredere decât în tine. Ăsta este adevărul.
   - Alex Ricker este în New York.
   Culoarea care îi apăru pe chip exprima o furie greu de controlat.
   - Ascultă-mă, îi ceru Eve. El a contactat-o, iar ea s-a întâlnit cu el cu o zi înainte să moară. Mi-a oferit din proprie inițiativă informația asta azi-dimineață, când am fost să vorbesc cu el.
   Morris își puse cafeaua deoparte și, ridicându-se, se apropie de fereastra îngustă a biroului.
   - Nu mai aveau nicio relație. Mi-aș fi dat seama.
   - El a susținut că nu și că au rupt relația amiabil. S-au întâlnit ca doi prieteni. Au băut un pahar și au vorbit despre ce-au făcut între timp, despre faptul că ea cunoscuse pe cineva cu care avea o nouă relație. El a afirmat că părea fericită.
   - Tu l-ai crezut?
   Fir-ar să fie, își spuse ea, cum putea să jongleze printre propriile suspiciuni și în același timp să-și țină cuvântul?
   - Cred că e posibil să-mi fi spus adevărul sau o parte din el. Dacă s-ar fi simțit amenințată sau dacă ar fi fost îngrijorată, ți-ar fi spus?
   - Vreau să cred că da. Vreau să cred că chiar dacă nu mi-ar fi spus, aș fi văzut, aș fi simțit. Numi-a spus că se întâlnește cu el, iar acum nu pot să o întreb de ce a făcut-o. Ce înseamnă tăcerea ei.
   Nu trebuia să-i vadă chipul ca să-și dea seama că suferă.
   - Posibil să fi însemnat atât de puțin pentru ea, încât a considerat că nici măcar nu merita să vorbească despre asta.
   El se întoarse.
   - Dar tu nu crezi așa ceva.
   - Morris, știu că oamenii fac lucruri ciudate în cadrul relațiilor lor. Spun prea multe sau nu spun destul.
   Uite-mă pe mine de exemplu, gândi ea. Îi spusese ea lui Roarke că intenționa să ia legătura cu Webster?
   - Sau putea să însemne, mai ales că relația noastră devenise foarte serioasă, că aș fi putut să-o iau la întrebări. Întrebări la care nu voia să răspundă. Nu e vorba că a mai avut o relație cu cineva înainte, niciunul dintre noi nu eram copil. Însă a avut o relație cu Alex Ricker.
   - Da.
   - Fiul unui cunoscut interlop, al unui cunoscut ucigaș. Unul care, atunci când ei aveau relația asta, era încă liber. Avea încă putere. Care este probabilitatea ca Alex Ricker să nu fie amestecat, să nu aibă legătură cu activitățile tatălui său? Însă ea, ofițer de poliție, s-a încurcat cu el.
   - Nu a fost arestat și nici acuzat vreodată de crimă.
   - Dallas.
   - În regulă, da, e hazardat, e complicat. E în coadă de pește. Eu lucrez tot în poliție, Morris, și nu numai că m-am încurcat cu un bărbat la care polițiștii de pe întreaga planetă - și chiar din afara ei - se uită chiorâș, ci m-am și măritat cu el.
   - Se uită, murmură el.
   Se întoarse ca să se așeze și își luă cafeaua.
   - Asta ar fi cauzat niște frecușuri la ea la slujbă. Cum a fost și la tine.
   Pentru că Eve nu spuse nimic, Morris lăsă în jos cana.
   - A fost investigată?
   - O să aflu. Dar...
   Adevărul, își aminti ea. Asta era înțelegerea.
   - A ținut totul pentru ea. Din declarația lui Ricker, din ceea ce avem din Atlanta și de la echipa ei de aici, nimeni nu a știut că a avut o relație personală cu el.
   - Înțeleg.
   Și mai grav, își dădu seama Eve, și mai grav că relația cu Alex fusese suficient de importantă pentru ea ca să o fi ținut secretă.
   - E posibil să existe o mulțime de motive. Cel mai simplu este că a vrut să-și țină viața personală departe de slujbă.
   - Nu, încerci din nou să mă consolezi, să mă cruți. Știu cum merg lucrurile. Toată lumea de la mine, de la ea, aș paria că orice polițist, funcționar, tehnician din Centrală știau că Ammy și cu mine aveam o relație. Păstrarea secretului trebuie să fi fost intenționată din cauză că el era cine era. Și să țină secretul atâta timp! E ceva serios.
   Se opri o clipă și se încruntă.
   - O să afli. Vrei să spui că o să vorbești cu Afacerile Interne?
   - E necesar.
   - Dacă nu știau încă, vor ști acum. După ce vei vorbi cu ei.
   - N-am cum să ocolesc chestia asta. O să fiu cât se poate de atentă, dar...
   - Stai o clipă.
   Morris fixă privirea în jos, în cafea.
   - Max Ricker avea polițiști la degetul mic cum alții au credite. Acum te întrebi dacă nu cumva fiul lui o avea și pe Ammy la mână.
   - Trebuie să întreb. Trebuie să verific. Dacă nu elimin asta, dacă nu dau asta la o parte ca să-i apăr reputația, poate că ucigașul o să scape ca prin urechile acului. Iar asta nu se va întâmpla. Nici măcar de dragul tău.
   - Am cunoscut-o. Știu cum gândea, cum simțea, cum dormea, mânca, și trăia. Aș fi știut dacă era mânjită. Știu cum își definea munca și ce părere avea despre felul în care și-o făcea.
   - Nu ai știut de Alex Ricker.
   Morris rămase privind în gol. Eve înțelese că între ei se fixă un paravan care o izola ca prietenă, polițist, colegă.
   - Nu, nu știam.
   Se ridică din nou în picioare și răspunse țeapăn.
   - Mulțumesc că m-ai ținut la curent.
   Eve se ridică și ea înainte ca el să ajungă la ușa biroului.

   Deși rămase tăcută în timp ce Eve recapitulă, pe chipul lui Peabody se schimbară diferite expresii și Eve le înțelese perfect. Mergeau de la „Fir-ar să fie” până la „Bietul Morris” și la „Ce-o să facem acum”?
   - I-ai spus?
   - Da.
   Peabody dădu din cap.
   - Mă rog, trebuia s-o faci.
   - Nu i-am spus de alibiul neconvingător al lui Ricker pentru că nu m-a întrebat. Nu i-am spus că mi-a fost al naibii de clar că Ricker o mai iubește încă pe Coltraine. Și așa a fost destul de rău. Vreau să obții un mandat pentru percheziția apartamentului lui Alex Ricker pentru a-i confisca aparatura electronică. Se așteaptă la asta. S-a acoperit deja, dacă a fost nevoie. Dar și noi suntem destul de isteți. O să vedem ce-i dedesubt dacă ne uităm cu toată atenția. Trebuie să-i verificăm alibiul ăsta idiot. Vezi cine e liber să dea o raită prin Times Square cu o fotografie. Atenție la barurile sportive. O să ajung și eu acolo după ce termin aici și când o să mă pot întoarce pe teren.
   Eve se frecă la ochi.
   - Acum trebuie să-l conving pe Webster să fie de acord să ne întâlnim undeva, cât mai departe de-aici, undeva unde să nu existe riscul să dăm peste alți polițiști sau mai știu eu cine.
   - Asta ca să-ți dai seama cum a fost pentru ea. Vreau să zic motivele și restul, dar e stresant să încerci să aranjezi o întâlnire cu cineva fără să fii văzut. Nu-mi imaginez să o fi făcut timp de aproape 2 ani. Ori îl iubea, ori făceau un sex extraordinar, magnific.
   - Ori îi plăcea provocarea și profitul.
   - Da. Desigur.
  Lui Peabody i se șterse expresia de pe chip.
   - E greu să te pronunți în privința asta.
   - Mie-mi spui?! Dar tot mă duc și... acum mi-a trecut prin minte locul ideal. Făcu un semn către Tink. Închide ușa după tine. N-are rost să ne facem reclamă că luăm legătura cu Echipa Șobolanilor.
   Down and Dirty era o speluncă de sex și striptease, unde clienții dădeau peste cap niște băuturi care îți pârjoleau gâtul și îți ardeau stomacul, lor le plăcea. Pentru cei care își permiteau luxul, camerele private ofereau un pat, o ușă care se putea încuia și un loc în care puteau să pună în practică orice act natural sau nefiresc ar fi vrut.
   Separeurile erau adeseori pline de fum, țigări ilegale fiind trecute din mână în mână ca bomboanele mentolate. Noaptea, scena

   - Morris, nu pot și nici nu o voi face, nu-mi voi cere scuze că-mi fac meseria, dar chiar îmi pare rău că modul în care sunt obligată să-mi fac meseria provoacă durere. După cum îmi pare rău și că trebuie să spun asta. Ține-te departe de Alex Ricker. Dacă nu-mi dai cuvântul tău că nu te vei apropia de el, că nu vei lua în nici un fel legătura cu el, trebuie să pun să fii supravegheat. N-am să-ți permit să obstrucționezi ancheta.
   - Ai cuvântul meu.
   Ieși și închise ușa în urma lui. Rămasă singură, Eve se așeză la birou și își lăsă capul pe brațe. Prieteniile sunt al naibii de complicate, gândi ea, atât de pline de muchii ascuțite care pot tăia adânc în tine, în orice moment.
   De ce se încurcă întotdeauna oamenii unii cu alții? De ce ne băgăm singuri în rahatul ăsta?
   Trebuia să ia în considerare varianta ca detectivul Coltraine să fi fost murdară. Nu era destul de greu și așa? Chiar trebuia să poarte și povara vinovăției că-l rănea pe Morris în timpul ăsta?
   Fir-ar să fie. Da, trebuia să suporte și asta. N-avea cum să scape.
   Vru să ignore bătaia în ușă, chiar și-ar fi dorit să mai zacă o vreme în starea aceea de autocompătimire. Însă datoria învinse.
   - Ce e? Ce mama dracului vrei?
   Ușa se crăpă câțiva centimetri și Peabody vârî capul înăuntru.
   - Ești bine?
   Asta era, presupuse Eve. Asta era răspunsul la întrebarea de ce oamenii se încurcă unii cu alții. Pentru că atunci când ești la pământ, când îți plângi de milă, cineva care ține la tine te întreabă dacă ești bine.
   - Nu. Chiar nu. Intră. Închide ușa.
   Apoi Eve răsuflă adânc și făcu un efort să-și vină în fire.
   - EDD?
   - Nu au găsit nimic pe unitățile de acasă sau de la birou. Nimic pe Tinkurile de acasă sau de la birou. Nimic care să sugereze o întâlnire în seara în care a murit. Și agenda confirmă asta. Singura chestie pe care n-am reușit să o lămurim este o însemnare marcată cu AR, în ziua de dinaintea morții. Este notată la chestii personale. Fără adresă, fără număr de telefon, cu o notiță suplimentară d-liniuță-s, care corespunde cu „după serviciu” în celelalte notițe ale sale.
   - Știu eu ce înseamnă asta. Stai jos. AR înseamnă Alex Ricker.,
   - Alex... are legătură cu Max Ricker?
   - Are, că e unicul lui fiu. Asta e treaba.
   Era ocupată în general de o formație oarecare, în diverse stadii de goliciune și cu talente îndoielnice. De obicei, li se alăturau dansatoare cu talente asemănătoare - ca și clienții aflați sub influența acelor băuturi și/sau substanțe ilegale.
   Se știa că izbucneau violențe - brusc și entuziast - ceea ce, pentru unii, făcea parte din atracțiile localului. De podea erau lipite substanțe ciudate și neatrăgătoam, iar mâncarea era o porcărie.
   Petrecerea de absolvire a lui Eve se ținuse acolo, timp în care fusese prins un criminal. Vremuri bune.
   Bărbatul din spatele barului avea aproape doi metri de mușchi. Pielea neagră lucea de sub vesta tot din piele și de sub tatuaje.
   Capul ras lucea ca o lună neagră în timp ce ștergea tejgheaua barului și formația interpreta ritmuri de junglă pentru un trio de dansatoare cu trupuri impresionante și lipsite de talent.
   La ora aceea din zi, mulțimea nu cotropise clubul, dar erau câțiva bărbați adunați la mese, trăgând din câte o sticlă de bere, aparent încântați să urmărească pașii de dans stângaci câtă vreme erau însoțiți de sâni goi.
   Doi dintre ei o cercetară de sus până jos când trecu pe lângă el, apoi se făcură mici, părând că vor să dispară, gândi ea. Tipul din spatele barului o privi lung. Își dezveli dinții.
   - Bună, slăbănoagă albă.
   - Bună, barosane negru.
   Chipul său lat, familiar, afișă un zâmbet larg. Întinse peste bar brațele lungi cât Fifth Avenue, o ridică de la podea și își lipi gura zgomotos de gura ei.
   - Dă-mi drumul, reuși ea să spună.
   - Nu mă pot abține. Mi-a fost dor de mutra ta, plus că chiar de dimineață m-am gândit la tine. Ca să vezi!
   - Da, ca să vezi. Cum îți merge, Zdrobitorule?
   - Mai bine, mai rău. Mai mult bine zilele astea. Am trecut prin parc dimineață, cum mai fac din când în când, să mai arunc o privire la copacul pe care l-ai plantat pentru fetița mea. Surioara mea. Înverzește. Mă bucur când îl văd cum înverzește.
   Expresia lui se schimbă din plăcută în periculoasă, ca la acționarea unui comutator, când cineva îndrăzni să se apropie de bar ca să fie servit în timp ce el avea altă treabă.
   Clientul se furișă de-acolo pe nesimțite. I se spunea Zdrobitorul, chestie de notorietate, din cauza obiceiului său de a zdrobi țestele una de alta - fie ele ale angajaților sau ale clienților - dacă aveau un comportament care îi displăcea.
   - Ce cauți pe la clubul meu?
   - Am o întâlnire și am vrut să fie ceva privat.
   - Vrei o cameră?
   - Nu chiar atât de privat.
   - Mă bucur să aud asta. Îmi place omul tău. Sper să fie la înălțimea așteptărilor.
   - Nu e niciodată o problemă ca Roarke să fie la înălțime.
   Râsul Zdrobitorului răsună ca un tunet.
   - În sfârșit, m-am gândit că e un loc bun pentru întâlnirea asta și că n-o să dau peste alt polițist. Dacă nu te deranjează pe tine.
   - Dacă vrei, îi dau afară de-aici în șuturi pe nenorociții ăștia și poți să fii singură cât poftești.
   - Doar o masă, mulțumesc.
   - Ceva de băut?
   - Am față de sinucigaș?
   - Am niște apă îmbuteliată în spate.
   Apoi, brusc, își luă ochii de la ea.
   - Dacă nu vrei să te vadă alți polițiști, ai o problemă, fiindcă tocmai a intrat unu’ de-al vostru.
   Eve încuviință din cap, zărindu-l pe Webster.
   - E în regulă. Cu el mă întâlnesc.
   - Du-te la ce masă vrei.
   - Mulțumesc.
   Eve se apropie de Webster, îi făcu semn către o masă dintr-un colț și merse mai departe.
   Recunoscu că întotdeauna era puțin cam jenant să aibă de-a face cu el. Nu pentru că se dăduse o dată în bărci cu el, când erau amândoi detectivi și lucrau la Omucideri. Ci pentru că el luase asta mult mai serios decât ea.
   Și era cu atât mai jenant când, după ani de zile, el își pierduse mințile și se dăduse iar la ea. Se dăduse la ea și Roarke nimerise și el în afacerea asta, exact când ea încerca să rezolve lucrurile. Cei doi se repeziseră unul la celălalt ca doi lupi turbați, îi distruseseră biroul de acasă și își provocaseră reciproc mai multe răni înainte ca Roarke să-l lase inconștient pe Webster.
   Se împăcaseră, își aminti ea. Ea și Roarke, Roarke și Webster, ea și Webster, în sfârșit, toți.
   Și totuși. Jenant. Și toate astea se întâmplaseră înainte să mai intervină și chestia cu Afacerile Interne.
   Webster, un bărbat chipeș, cu privirea tăioasă, cercetă încăperea, apoi se așeză - ca și Eve - cu spatele la perete.
   - Interesantă alegere ca loc de întâlnire.
   - Îmi convine. Mulțumesc că ai fost de acord să ne întâlnim aici.
   - Vai, ce pollticoși suntem!
   - Nu începe.
   El ridică din umeri și se lăsă pe spate.
   - Putem să căpătăm o cafea în locul ăsta?
   - Sigur. Dacă-ți dorești să mori.
   El îi zâmbi.
   - Roarke știe că ne întâlnim într-un loc al pierzaniei?
   - Webster, aș prefera ca nimeni să nu știe că mă întâlnesc vreodată, undeva, cu cineva de la Afacerile Interne.
   Sprijinindu-se de perete, Webster își îndreptă spatele.
   - Avem fiecare meseria lui, Dallas. Dacă nu aveai nevoie de Afacerile Interne, nu ne-am fi aflat aici.
   De vreme ce avea dreptate, nu-l contrazise.
   - Vreau să știu dacă Afacerile Interne au vreo legătură sau vreun interes în ancheta privind uciderea detectivului Coltraine.
   - Și de ce întrebi?
   - Da sau nu, Webster.
   - Ai descoperit vreo dovadă sau urmărești vreun fir al anchetei care-ți spune că există sau ar trebui să existe o Implicare a Afacerilor Interne?
   Ea se aplecă.
   - Fir-ar al dracului. Un polițist e mort. Încearcă să-ți pese câtuși de puțin.
   El îi imită mișcarea.
   - Lasă dracului asta. Dacă nu mi-ar păsa, nu aș lucra la Afaceri Interne.
   - Răspunde-mi cu un da sau nu la întrebare și-ți răspund și eu! cu un da sau nu la întrebarea ta.
   El se lăsă la loc pe spate, studiind-o. Calculând, știu cum să procedeze.
   - Da.
   Nodul din stomacul ei se strânse, însă încuviință dând din cap. 
   - Da. Vreau să știu dacă era murdară, Webster.
   - Nu-ți pot spune. Nu-ți pot spune, repetă el, întinzând arătătorul în semn de avertisment când ochii ei scânteiară, pentru că nu știu.
   - Spune-mi ce știi. Serviciu contra serviciu, adăugă ea. O să fac și eu același lucru, cu precizarea că amândoi o să păstrăm discuția asta confidențială, dacă nu convenim altfel.
   - Îmi convine. Nu te-ai afla aici dacă nu ai fi făcut deja legătura între Coltraine și Alex Ricker. E suspect?
   - Este. Nu am suficiente probe sau nu am mai nimic împotriva lui. Dar caut. Deci Afacerile Interne sunt pe urmele ei încă din Atlanta?
   - Biroul de acolo a primit un pont cum că avea o relație cu Alex Ricker.
   - Un pont? sublinie Eve.
   - Pe biroul Afacerilor Interne au aterizat niște fotografii cu Coltraine și Ricker ținându-se de mână, sărutându-se.
   - Convenabil. Cineva a vrut s-o prăjească.
   - Probabil. Asta nu schimbă tabloul. Afacerile Interne au primit pachetul cu vreo 9 luni înaintea transferului ei. Au mers pe firul asta și au confirmat. Deși și-au păstrat locuințe separate, în fapt trăiau împreunăîntr-un al treilea apartament, în Atlanta, într-o clădire care îi aparținea lui Max Ricker. Intrare privată, lift privat, garaj privat. Putea să vină și să plece cu riscuri minime de a fi observată. Își petreceau timpul împreună și în zilele ei libere. A călătorit cu el la Paris, Londra, Roma. l-a cumpărat bijuterii, piese scumpe.
   - Nu am găsit nicio bijuterie scumpă în apartamentul ei, interveni Eve. Nicio dovadă că avea un seif undeva.
   - I le-a înapoiat pe toate la despărțire.
   - De unde știi? Ați pus-o sub urmărire? I-ați pus microfoane în casă?
   - Nu pot să confirm sau să neg. Îți spun ce știu.
   - Dacă s-au întâmplat toate lucrurile astea, de ce nu a fost ridicată de Afacerile Interne?
   - Contrar a ceea ce cred toți, nu-i urmărim pe polițiști doar de dragul urmăririi. Alex Ricker? Nu era criminal, nu exista nicio dovadă în sensul ăsta. Nicio dovadă că Coltraine era cumpărată sau că îi furniza informații ale poliției. Ipotetic, dacă s-ar fi montat microfoane în locuință, Alex Ricker și bătrânul lui sunt genul care ar fi verificat-o regulat.
   - Și suficient de inteligenți să nu discute nimic incriminator decât dacă sunt absolut siguri că n-au de ce să se teamă.
   - Au pus și ei cap la cap piesele pe care le-au avut.
   - S-a întâlnit cu Ricker? întrebă Eve. Cu Max Ricker? A avut de-a face cu el?
   - Nu s-a confirmat nimic. Dar la urma urmelor, cum ți-am spus, ea și puștiul lui Ricker, Alex, au călătorit. Așa că este posibil să se fi întâlnit. Însă piesele alea Includeau și faptul că puștiul s-a exprimat clar că nu vrea să discute cu Tăticu’. Așa că n-au discutat. Concluzia e că a început să li se zgâlțâie serios căruța în paradis după ce a căzut Tăticu’.
   - Când l-am pus noi unde-i e locul, murmură Eve.
   - Mda. A început să petreacă tot mai mult timp la ea acasă. S-au certat de câteva ori când erau văzuți. Pe urmă s-a sfârșit. Câteva săptămâni mai târziu, ea a cerut transferul la New York.
   - Atunci ați preluat-o voi.
   - Am ținut-o sub supraveghere. Nimic deosebit. Poate că dacă am fi făcut-o, mai era în viață încă. Adevărul e că am căutat, nu am găsit nimic și am lăsat-o baltă. Nimic din ceea ce am mai adunat de când s-a transferat nu indică vreun contact cu Ricker - Max sau Alex.
   - Alex Ricker este în New York. S-a întâlnit cu el cu o zi înainte să fie ucisă.
   - Să fiu al draculuil
   - Nu știai.
   - Doar ți-am zis că am lăsat-o baltă.
   Frustrarea lui explodă.
   - Nu-i punem pe cruce pe polițiști, fir-ar să fie. Se-ncurcase cu fiul unui băiat rău, famat, dar nimeni nu a putut să-i găsească nod în papură fiului. Puțea, bineînțeles, dar nimeni nu i-a găsit nici ei vreun nod în papură. A venit aici și, după toate aparențele, a rămas curată. Nu eram pe urmele ei. Aș vrea să o fi făcut-o. Nu-mi plac polițiștii murdari, Dallas, dar la fel de mult îmi displac cei morți.
   - Bine, în regulă. Calmează-te, Webster.
   - La dracu’ și cu asta. Crezi că ai de-a face cu un fost iubit gelos? Îi face felul sau pune pe altcineva să i-l facă pentru că l-a părăsit și încinge cearșafurile cu Morris?
   Eve ridică din sprâncene.
   - Iisuse, toată lumea știe că Morris avea o relație cu ea. Îmi pare al naibii de rău pentru ei.
   - Ok. Ok.
   Se calmă și ea, știind că ăsta era adevărul.
   - Da, s-ar putea să fie și așa. Problema e că are un alibi care nu ține. Dacă e băiat rău, e unul într-adevăr inteligent, așa că de ce nu are un alibi solid?
   - Uneori, alea mai puțin solide sunt mai credibile.
   - Da. M-am convins și eu. O mai iubește încă, cel puțin în parte, încă mai ține la ea.
   Webster își răsuci buzele într-un zâmbet chinuit.
   - Știu cum e.
   Eve se retrase și se căi că intrase singură direct în cursă.
   - Haide.
   - Mi-am revenit, zise el volubil. Dar știu cum e. Te scoate din minți și te provoacă. Cu toate astea însă, nu am vrut niciodată să te omor.
   - Cine a omorât-o chiar asta a urmărit. A plănuit. Nu poți să-mi spui în niciun fel dacă a fost sau nu murdară.
   - Nu. Și nici tu nu poți să-mi spui mie. Nu poți să-i acorzi prezumția de nevinovăție. Indiferent ce ai spune despre Afacerile Interne, știi că trebuie să o verifici, să vezi dacă nu cumva era plătită sau cel puțin dacă nu era sub influența sentimentelor pe care le avea pentru individ. Trebuie să urmărești firul.
   - Nu trebuie să-mi și placă asta.
   Blândețea reveni în ochii lui.
   - Crezi că mie îmi place?
   - Altfel de ce ai face-o?
   - Pentru că am jurat să apărăm legea, nu să o folosim. Să protejăm și să slujim, nu să apucăm ce vrem din ce ne iese în cale. Nu să facem orice vrem.
   Nu-l putea contrazice.
   - Afacerile Interne s-au ocupat și de mine când m-am încurcat cu Roarke?
   - Da, cam așa ceva. Ai știut, ți-a spus-o instinctul. Reputația, dosarul tău au rezistat. Plus că, adăugă el cu un surâs fugar, nici pe el nu l-a prins nimeni niciodată cu nimic. Adevărul este - o știu din proprie experiență - că ar putea să fie cel mai rău dintre nenorociți, dar nu te-ar folosi niciodată.
   Ezită, apoi păru să ajungă la o hotărâre.
   - S-ar putea să nu ajungi niciodată căpitan. S-ar putea să nu ți-o ierte niciodată.
   - Știu. Nu contează.
   - Ar trebui.
   O surprinse să audă indignarea din vocea lui - de dragul ei. Ceea ce o lăsă fără replică.
   - În orice caz.
   Webster ridică din umeri.
   - O să arunc o privire, pe timpul meu. Să nu aruncăm cu noroi în ea dacă nu o merită. Dacă mai afli ceva despre Ricker, orice aș aprecia dacă mi-ai spune și mie.
   - În regulă. Pot să fac asta.
   - Cât știe Morris?
   - I-am spus de Ricker înainte să te caut pe tine. Nu-l ocolesc în chestia asta.
   - Prin urmare știe că o să verifici la Afaceri Interne.
   - A pus și el lucrurile cap la cap, da.
   - Dacă mai vorbești cu el, spune-i că o să țin asta secret.
   - O să-i spun. O să aprecieze.
   - Mda, doar dacă nu găsesc ceva. Că atunci o să vrea să-mi mănânce inima cu sos de merișor. Trebuie să mă întorc.
   Se ridică.
   - Fii atentă în preajma lui Ricker. L-ai anihilat pe taică-su pentru totdeauna. Ai toate șansele să fie nespus de fericit să-ți mănânce inima crudă.
   Eve așteptă până când Webster ieși, apoi se duse să-și ia rămas-bun de la Zdrobitor.

   Eve presupuse că ar fi cel puțin ciudat, cu toate că era o zi normală din viața unul polițist, ca de la întâlnirea din sexclub să se ducă la o consultație la doctorul Charlotte Mira, în cabinetul ei răcoros.
   În calitate de specialist în profiluri și doctor psihiatru, Mira pretinsese un spațiu generos, decorat după propriul gust. Care însemna feminitate și stil.
   Ca și doctorul însuși.
   Mira ședea cu picioarele încrucișate și expuse cât să pună în valoare un costum taior roz pal. Părul castaniu-închis îi cădea în bucle mari în jurul chipului calm, încântător, în timp ce-și sorbea ceaiul.
   - I-am trimis un bilet de condoleanțe lui Morris, o anunță ea pe Eve. Mi s-a părut cel mai neînsemnat lucru pe care puteam să-l fac pentru un prieten într-un asemenea moment. Tu l-ai văzut, desigur.
   - Mda. Se ține bine. Se vede distrus, dar rezistă. Ai reușit să; citești dosarele, completările? Totul?
   - Da. Când pățește așa ceva unul de-ai noștri, devine o prioritate. A avut o relație cu fiul lui Max Ricker. O relație periculoasă. Un risc profesional. Și cu toate astea n-aș caracteriza-o ca fiind o persoană care-și asuma riscuri.
   - Era polițist.
   - Da, ceea ce întotdeauna implică riscuri. Însă potrivit dosarelor ei, nici măcar o dată, în întreaga ei carieră, nu a făcut uz de armă. Rezolva chestii încurcate. Era genul care gândea Unul organizat, orientat către detaliu. Vine dintr-o familie bună, partea superioară a clasei mijlocii, o familie cu o singură căsătorie. La școală a excelat. Evaluările profesionale au fost întotdeauna consistente și constante. Nicio notă slabă, nicio stea. Era o femeie prudentă. Alex Ricker a fost excepția.
   - Dragoste, pasiune sau câștig?
   - Dacă ar fi fost câștigul, ori numai câștigul, de ce ar fi riscat legătura aceasta, apropierea? De ce a riscat să continue relația mai mult de un an, să aibă toată bătaia de cap cu ascunsul de colegi, de familie? Pasiunea poate să stârnească focul, însă rareori îl ține aprins multă vreme. S-ar putea să fie vorba de toate trei.
   - Atracția mai întâi - dorința carnală. Un bărbat atrăgător, interesant, cu clasă. Periculos. Fetei cuminți i se aprind călcâiele după băiatul rău.
   Mira zâmbi scurt.
   - Proiectezi?
   - Mie nu mi s-au aprins călcâiele. Am fost lovită cu cărămida. Mda, observ unele asemănări, însă felul în care a reacționat ea...
   - Tu nu ai reacționat ca ea, încheie Mira, și nici nu ai fi făcut-o vreodată. Este posibil ca aspectul clandestin să adauge o notă de incitare. Din ce am cercetat eu, rezultă că a respectat regulile. Mai puțin în cazul ăsta. E o altă formă de atracție.
   - Așa că se lasă purtată de dorință la care se adaugă palpitațiile, incitarea. Vino cu mine la Paris în seara asta. Și da, s-a dat peste cap în fel și chip ca să fie cu el, cumpăni Eve, și ca să rămână cu el, așa că dragostea - sau ce-o fi crezut ea că era - a jucat cu siguranță un rol. Ea e îndrăgostită, iar el îi spune: Poate îmi faci o mică favoare. Nu e mare lucru. Orbită, îi faci pe plac. Ce mai contează?
   - Și următoarea favoare e mai mare. Te afunzi tot mai adânc.
   Mira încuviință dând din cap.
   - E un tipar logic.
   - Poate că a început să-i ceară prea mult. Riscuri mai mari pentru o femeie care nu e de genul lor și totul începe s-o ia la vale. Conform sursei mele, s-a dus la vale cam în vremea în care s-a prăbușit Ricker. Ea vede ce s-a întâmplat, se întreabă dacă n-o să se întâmple același lucru cu fiul și cu ea.
   - Asta schimbă tiparul, Mira aprobă. Odată înfrânt tatăl, Alex preia controlul.
   - Ea nu mai face față, rupe relația. Pune o distanță între ei. Șterge cu buretele trecutul, așa-i spusese lui Morris. Un nou început. Alex Ricker pierde o iubită și o resursă. Lovitură grea pentru el.
   - Tatăl lui este un om violent, instabil. Un criminal cunoscut, un bărbat puternic și lipsit de conștiință. Mama lui a murit când el era foarte mic. Accident, sinucidere.
   - Sau crimă, adăugă Eve.
   - Da. Desigur. În timp ce primea o educație bună și era crescut cu toate avantajele oferite de bani, a fost trimis în școli închise, în școli înregimentate. Fiind singurul său urmaș cunoscut - unicul fiu - este posibil ca Max Ricker să se fi așteptat la foarte mult. Să fi cerut foarte mult. Este posibil să se fi așteptat de la el să exceleze și să fi așteptat - când tatăl lui era pregătit - să se ridice la înălțimea pretențiilor și să preia cârma. Și el, din câte am văzut, este un bărbat prudent. Chiar dacă face afaceri riscante, cu siguranță a minimalizat riscul protejându-se cât se poate de mult. Prezența sa publică este mult mai șlefuită decât a tatălui său. A evitat, cu un PR atent, chiar meticulos, scandalul de a avea un tată condamnat pentru toate crimele pentru care a fost condamnat Max Ricker.
   - Oricum, asta îl doare.
   - Oh, nici nu s-ar putea altfel. Singurul său părinte în viață, și chiar cel care i-a satisfăcut nevoile cea mai mare parte a vieții lui, este aruncat după gratii. Cea mai mare parte a averii confiscată. Și așa cum ai spus, arestarea tatălui său, consecințele acestui lucru au coincis îndeaproape cu ruptura relației cu detectivul Coltraine.
   - Pun pariu că a fost o săptămână foarte proastă pentru el.
   - Trebuie să fi fost furios, s-a simțit trădat, părăsit. Din nou. Mama l-a părăsit, acum i-a fost răpit tatăl, iar femeia pe care o iubește - sau cu care are o legătură intimă - îl părăsește și ea.
   - Un bărbat precaut ar putea face față.
   - Da, un bărbat atent ar putea. Dar...
   - Fir-ar să fie. Știam.
   - Nu există nicio intimitate în crima asta. Niciun fel de pasiune, de răzbunare. Este rece, calculată, distantă. Ea îi aparținea lui, într-un sens foarte real. Fie doar ca femeie, fie ca femeie și sursă de informații. Dacă sentimentul de trădare și furia - întotdeauna rece și controlată - l-a determinat să o ucidă, ar fi de așteptat să văd vreun semn.
   Mira sorbi din ceai și își schimbă poziția.
   - Ar fi putut să reziste să nu-i facă rău, să nu se grăbească? Desigur, un bărbat cu profilul lui ar fi avut toate mijloacele să aleagă un loc mai sigur pentru crimă. Și totuși, folosirea propriei ei arme e o chestie personală, chiar intimă. Este o insultă.
   - A angajat pe cineva s-o facă.
   - Mult mai probabil, după părerea mea. Un bărbat atent, obișnuit să se protejeze pe sine și interesele lui. Un ucigaș plătit a aranjat să pară o crimă personală. Trimițându-ți arma înapoi, ție, cu un mesaj personal? Din nou, semnificații contrariante. Un bărbat atent ar fi lăsat sau ar fi ordonat ca arma să fie lăsată la locul crimei. Dacă nu, s-ar fi descotorosit de ea. Dar a o trimite înapoi e o batjocură.
   - E un fel de provocare. Ucigașul a fost mândru de opera lui și a vrut să-l adauge această ultimă tușă.
   - Da. Spune-mi, era îndrăgostită de Morris? Tu ar trebui să știi.
   - Da, cred că era.
   Mira oftă.
   - Asta nu face decât să fie și mai dureros pentru el. Însă dacă era îndrăgostită de Morris, nu cred că l-ar fi trădat. Nu i se potrivește. Dacă ar fi pus capăt relației cu Alex Ricker și și-ar fi găsit pe altcineva, nu l-ar fi trădat.
   - Ceea ce-i dă lui Ricker un motiv în plus. Dacă relația lor personală era moartă, cum a rămas cu relația de afaceri? Dacă au avut vreuna.
   - Aș spune că, dacă a existat vreuna, erau legați unul de celălalt. De ce să fi riscat?
   - Poate că nu i-a dat de ales. Vreau să fie curată.
   Mira se aplecă și o atinse pe Eve pe braț.
   - Da, știu că vrei. Și eu. E dureros să vezi că un prieten suferă.
   - Are încredere în mine că-mi fac treaba, dar nu știu dacă o să mă ierte vreodată dacă, făcând-o, dovedesc că a fost murdară. Mă scoate din sărite gândul că trebuie să-mi pese de asta. N-ar trebui să-mi pese dacă...
   - Dacă nu ți-ar păsa.
   - Asta e nenorocirea. Se ridică. Mulțumesc.
   - Orice îți va fi necesar pentru cazul ăsta, oricând. Am clarificat asta.
   Eve ieși din birou și porni înapoi spre Omucideri. Pregătită să facă orice îi cerea datoria.

9

   CÂND EȘTI FIUL UNUI CRIMINAL NOTORIU, PROBLEMA este că polițiștii obțin mult mai ușor un mandat ca să te percheziționeze.
   Cu mandatul în mână și cu un mic batalion de polițiști după ea, Eve intră pentru a doua oară în penthouse-ul în care locuia Alex Ricker.
   Faptul că avea un trio de avocați alături de el nu o surprinse.
   Șeful lor, care se prezentă drept Henry Proctor, lăsa impresia unui politician în vârstă, cu păr alb, chip aspru și costum negru conservator. Își imagină că glasul lui puternic, baritonal răsunase în multe tribunale, sculptând legea, așa cum sculptează o daltă marmura, pentru a-și apăra clienții din rândurile bogătașilor.
   - Clientul meu este pregătit să coopereze total cu politia în această chestiune, în litera legii.
   - Atunci citește litera asta a legii, zise Eve întinzându-i mandatul. Suntem autorizați să percheziționăm acest apartament, să confiscăm și să examinăm toate dispozitivele de date și comunicații, inclusiv pe cele portabile și personale.
   - Unul dintre avocații domnului Ricker sau din personalul său va supraveghea toate aspectele executării acestui mandat, care vor fi înregistrate. Domnul Ricker își va exercita, de asemenea, dreptul de a înregistra percheziția și confiscările. Nu va face nicio declarație și nu va fi interogat cu această ocazie.
   - Din partea mea, în regulă, căpitane Feeney.
   Nu era nimic neobișnuit ca șeful suportului tehnic să asiste la executarea unui mandat. Însă Eve voia să nu existe nicio greșeală - și Feeney voise să fie implicat și el. Încuviință din cap în direcția fostului partener, a mentorului ei.
   Chipul lui, care semăna cu al unui basset, rămase serios. Eve se întrebă dacă era singura din încăpere care știa cât de mare era plăcerea lui. Orice palmă pe obrazul unui Ricker făcea ziua puțin mai luminoasă.
   - În regulă, băieți și fete, știți procedura.
   Făcu un pas înainte, contrastând cu bărbații spilcuiți și cizelați, în costumul lui șifonat și cu pantofii scâlciați.
   - Se vor emite dovezi pentru echipamentul și dispozitivele care vor fi ridicate.
   - Am aprecia foarte mult o estimare a duratei. Asta produce un inconvenient considerabil.
   Feeney se scărpină în creștet prin claia deasă de păr roșcat, acum grizonat.
   - Depinde, nu-i așa?
  - Detectiv Baxter, împreună cu echipa ta, începeți percheziția la etajul trei. Ofițer Carmichael, te ocupi de acest etaj. Peabody, adăugă Eve, noi ne ocupăm de etajul doi.
   Voia dormitoarele, spațiile private, zonele de intimitate. Chiar și oamenii foarte precauți se simt în general mai în siguranță în locul în care dorm, fac sex, se îmbracă, se dezbracă. În mintea lui Eve, era locul cel mai probabil în care Alex să fi făcut vreo greșeală, să fi uitat ceva care l-ar putea lega de uciderea lui Coltraine.
   Nu vorbiră. Eve își informase deja echipa, până la ultimul om, că tot ceea ce spuneau, tot ceea ce făceau, orice expresie, gest și strănut puteau și chiar urmau să fie înregistrate. Și puteau și chiar urmau să fie folosite de avocați pentru contestarea atât a procedurii, cât și a intențiilor percheziției și confiscărilor.
   - Vom începe cu dormitorul domnului Ricker, îl informă ea pe Rod Sandy.
   El stătea în picioare în spatele lor, fiecare atitudine a chipului și a trupului său exprimând dezaprobare. Se întoarse cu spatele la salonul aerisit de la etajul al doilea și intră în spațiosul dormitor principal.
   Alex știe să trăiască, își spuse Eve. Din salon se trecea într-o încăpere ordonată, un fel de birou/cameră de zi, dotat cu un birou din sticlă neagră pe care se aflau miniunjtăți. Spațiul era completat de un bar cu o chiuvetă, câteva scaune de club și un ecran de divertisment. Știind cât de mare era pasiunea lui Roarke pentru pereții falși, pipăi pereții.
   - Asta cauți.
   Sandy trecu în spatele barului și deschise un panou. Înăuntru era un bufet cu sticle cu vin și băuturi tari.
   - Vom coopera, locotenente, zise el, mustind de dispreț, ca să puteți încheia invazia asta și să plecați.
   - Am constatat.
   Eve replică în același ton și, cu ochii pironiți în ochii lui, adăugă pentru restul echipei:
   - Căutați să nu mai fie și altele.
   Trecu mai departe cu Peabody.
   Omului îi place să aibă spațiu, hotărî ea. Dormitorul era enorm, cu un perete întreg din sticlă, care dădea spre terasă și spre orașul de dincolo de ea. Alex putea să-și savureze cafeaua de dimineață sau paharul cu coniac, seara stând la o masă ca de bistro sau tolănit pe o gel-sofa. Pe un birou antic se aflau alte minidlsplayuri și minicomunicatoare. Oglinzile reflectau pereții acoperiți cu mătase marmorată și giganticul pat cu baldachin.
   În tăcere, Sandy străbătu întreaga încăpere, deschizând panouri care ascundeau un alt bar, un AutoChef și ecrane. Eve se minună, cercetă zona dressingului, cu rafturile, sertarele și masa care se găseau acolo și se gândi că era posibil să fi dat peste cineva care avea la fel de multe lucruri ca Roarke. Și trecu în luxul băii din marmură și piatră.
   Avea să dureze ceva timp.
   - Suflecă-ți mânecile, Peabody. Hai să ne apucăm de treabă.
   Era nevoie de cineva inteligent și cu ceva experiență ca să înlăture cu grijă și chiar cu meticulozitate, de pe proprietatea sa tot ceea ce putea să-l incrimineze câtuși de puțin, lăsând numai lucrurile personale.
   Eve găsi prezervative și jucării sexuale, diferite loțiuni cunoscute pentru amplificarea plăcerii sexuale. Nimic care să depășească limitele legale. Dădu peste o mulțime de produse de’ îngrijire și igienă care îi demonstrau că Alex acorda o mare atenție și mult timp aspectului său.
   Însă vanitatea nu era o crimă.
   Garderoba îi sugera că prefera și își putea permite fibre naturale și îmbrăcăminte făcută pe comandă, că până și cea mai obișnuită ținută era aleasă cu grijă. Descoperi că îi plăceau culorile liniștitoare și confortul, prefera boxerii în locul chiloților obișnuiți și dacă lectura de dinainte de culcare nu fusese pusă acolo ostentativ, pentru ea, îi plăceau romanele de spionaj.
   Ce nu găsi în dormitorul lui era un computer personal de buzunar.
   - Nu găsesc un computer personal de buzunar, Rod.
   El stătea în picioare, drept ca un soldat, cu brațele încrucișate la piept.
   - Presupun că domnul Ricker îl ține asupra sa.
   - Și nu are unul lângă pat? Mi se pare ciudat. Nu ți se pare ciudat, Peabody, că domnul Ricker nu are la îndemână, lângă pat, un computer personal, la care ar putea să lucreze din pat sau când are dispoziție să verifice scorurile la box, să trimită vreun e-mail sau alte chestii?
   - Mi se pare ciudat, locotenente.
   - Este împotriva legilor acestui stat să nu deții două computere personale? întrebă Sandy pe un ton de gheață.
   - Nu, doar că e ciudat.
   Ieși, trecu prin salon, deschise o ușă. Înăuntru găsi ceea ce părea să fie o mică încăpere pentru oaspeți. Un pat, un ecran, o chicinetă. Traversă până în celălalt capăt, unde se afla o altă masă din sticlă, cu o vază cu flori proaspete și un bol decorativ.
   - Altă notă ciudată. Pare să fie o masă de lucru, cum e cea din dormitorul mare. Genul pe care se țin de obicei echipamente. Și când colo, vedem flori.
   Le mirosi înadins. Frumos.
   - Cred că nici florile nu sunt împotriva legii.
   - Nu, dar ne preocupă ciudățeniile, Rod. Ca, de exemplu, ușa asta de ce are scanner de palmă? Măsuri suplimentare de securitate pentru camera asta.
   - Domnul Ricker s-a gândit la început să-și facă biroul aici, apoi s-a răzgândit.
   - Aha.
   Se apropie de un scrin îngust și începu să deschidă sertarele.
   - Și ăsta pare să fie nou-nouț. Parcă nici n-a fost folosit vreodată. Ca și cum de-abia a fost adus aici. Nu se prea potrivește cu nimic din jur.
   Zâmbetul lui exprima ceva între dezgust și îngâmfare.
   - Redecorăm.
   - Mda, sunt sigură.
   Îi făcu un semn lui Peabody spre singurul dulap încastrat în perete, iar ea intră în baia alăturată.
   Compactă, eficientă, excesiv de curată. Însă ar fi pariat că fusese folosită. La fel cum ar fi fost gata să parieze că echipamentul care fusese cândva adăpostit în „camera de oaspeți” fusese transferat într-o altă locație foarte, foarte recent.
   - Hei, Rod! Uite, încă o chestie ciudată. Mi-ai spus că tu și Alex ați petrecut seara acasă - e vorba de seara în care a fost ucis detectivul Coltraine - și Alex mi-a spus că a ieșit în oraș.
   - Am presupus că Alex era acasă.
   - Pentru un asistent personal, nu îi ții prea bine evidența șefului tău, nu-i așa, Rod?
   Bărbatul se zbârli tot, ceea ce ei îi făcu plăcere.
   - Nu îi țin evidența lui Alex. A luat cina aici, cum am declarat. Eu m-am dus sus pe la 10. Nu am știut, până mi-a spus azi după-amiază, că a ieșit în seara aceea. Cred că în țara asta mai e legal ca omul să facă o plimbare și să bea o bere.
   - Era când am verificat ultima oară. Deci, cum te înțelegeai cu detectivul Coltralne?
   - Ne înțelegeam foarte bine, chit că nu ne-am mai văzut cam de un an. Îmi pare rău pentru ce i s-a întâmplat și îmi pare rău că asta îl afectează pe Alex.
   - Nu ai văzut-o când a venit să se întâlnească cu Alex, acum câteva zile?
   - Nu. Alex a vrut să o vadă între patru ochi. Eu am stat aici, sus.
   - Se pare că petreci mult timp sus aici.
   Îi zâmbi excesiv de vesel.
   - Și de vreme ce așa stau lucrurile, de ce n-am arunca o privire și prin apartamentul tău, Rod?
   Parcurse toți pașii - atât pentru că aceasta era procedura, cât și pentru că astfel îl chinuia pe enervantul asistent personal -, însă știa că nu va să găsi nimic. Alex era deștept, avea experiență și anticipase percheziția. Odată percheziția încheiată, iar ei ajunși în stradă, Eve se consultă cu Feeney.
   - Ai văzut dormitorul mic care dă în salonul mare, de la etajul doi?
   - Mda. Scanner de palmă și cod vocal la ușă. Dacă nu le folosește să-și țină închiși sclavii sexuali împotriva voinței lor, aș spune că echipamentul de aici a fost scos de o zi sau două. Și probabil că nici nu era înregistrat.
   - Ciudat, la fel mă gândeam și eu. Cu excepția posibililor sclavi sexuali.
   - Bărbații se gândesc la sex mai mult decât femeile. Probabil.
   - Nu pot decât să presupun. Oricum, ar fi șters totul de pe echipamentele lui.
   - Sigur, dacă nu cumva e prost.
   Feeney își scoase punga cu alune din buzunar și o scutură. Îi oferi și lui Eve.
   - O să ne putem da seama dacă au fost șterse, poate chiar găsim copii.
   Pentru că ajunseseră la asta, Eve luă câteva migdale în zahăr și începu să ronțăie.
   - Dar dacă ar avea aparatură neînregistrată, ar păstra acolo tot ce l-ar incrimina.
   - Asta, după cum spuneam, dacă nu cumva e prost.
   - Cred că ar fi fost prea mult să ne așteptăm să găsim inelul lui Coltraine ascuns într-o cutie din sertarul lui cu șosete.
   - Merita să încercăm. Tipul are un aer dubios.
   Feeney făcu un gest cu bărbia în direcția clădirii.
   - E mai spilcuit decât taică-său, dar tot are un aer dubios.
   - Mda, așa e. Dar aerul dubios nu înseamnă și ucigaș de polițiști. O să lucrez acasă. Dacă prinzi vreun fir, vreau să aflu și eu.
   - Pe loc. N-am cunoscut-o pe tipă, dar a fost de-a noastră. Și mai e și Morris. Suportul tehnic și cu mine îți stăm la dispoziție 24 din 24 de ore până îl băgăm după gratii pe criminal.

   Eve se apropie de Peabody, care era împreună cu iubitul ei, McNab, și cu amica ei de la suportul tehnic, Callendar.
   McNab stătea în picioare, zornăind ceva prin cele două buzunare ale pantalonilor sport de un roșu aprins. Ca să-și descopere chipul subțire și atrăgător, își ținea părul blond legat la spate într-o coadă care îi cădea peste sacoul subțire, galben-narcisă. Pe lângă el, Callendar era o explozie de culoare, cu pieptul ei generos, într-un tricou cu model în zig-zag, o cămașă subțire pe deasupra și pantaloni dintr-un material lucios.
   - Toată lumea vrea pizza.
   Callendar mesteca gumă cu niște mișcări ample ale maxilarelor, făcând să salte triunghiurile uriașe care-i atârnau de urechi.
   - Faci cinste.
   - De acord cu pizza, dar plătește cine pierde.
   McNab întinse pumnul și Eve miji ochii când cei doi detectivi informațicieni începură prima tură de „Piatră Hârtie Foarfece”.
   - Vai, îmi pare rău că vă întrerup joaca, dar știți, e vorba de sarcina plictisitoare de a vâna un ucigaș de polițiști.
   - Suntem puși pe treabă.
   McNab îi fixă privirea cu ochii lui verzi, serioși.
   - Ne ducem să ne înghesuim în bârlog. Vorbeam doar despre combustibil și nota de plată.
   - Eu mi-am luat liber la noapte pentru asta, locotenente, o anunță Callendar. Începe dansul. Am ridicat la percheziție opt unități de birou, 12 de perete și 16 portabile. Sigur găsim dacă este ceva în legătură cu detectivul Coltraine pe ele.
   Eve se scotoci prin buzunare.
   - Fac eu cinste cu pizza. Peabody, eu o să lucrez de acasă. Tu poți să coordonezi rezultatele percheziției și confiscării, înregistrează totul. Să nu-ți scape absolut nimic. După asta, vezi unde poți fi cel mai mult de folos.
   - Am înțeles. Încă ceva.
   Porni cu pași iuți alături de Eve, care se îndrepta spre mașina ei.
   - Dacă Ricker și compania au scos echipamente sau altceva de aici, ar trebui să apară pe discurile de securitate ale clădirii. Așa că ar trebui...
   - Am pus mâna pe ele. O să le scanez acasă.
   - Oh.
   Chipul lui Peabody trădă o ușoară dezamăgire.
   - Trebuia să-mi dau seama că o să te gândești la asta. Dar n-am vrut să-ți spun nimic cât am fost înăuntru și eram înregistrați.
   - Foarte bine că te-ai gândit la asta.
   - Mda. Ah, și încă ceva. Dacă crezi că ar trebui să reprogramăm petrecerea de nuntă a lui Louise. Pot să mă ocup eu.
   - Fir-ar să fie.
   Eve își trecu o mână prin păr.
   - Iar am uitat. Nu, lasă. O să vedem. Dacă vorbești cu Nadine despre asta, iar ea se folosește de subiect ca să te tragă de limbă...
   - Ancheta este în desfășurare și avansează. Urmărim toate firele. Bla, bla, bla.
   - Bine.
   Eve se urcă în mașină.

   Își dădu seama că era urmărită după primele trei străzi. De fapt, era o urmărire atât de neglijentă, încât se simți insultată.
   Model de ultimă oră, berlină neagră, fără semne distinctive. Geamuri fumurii. Numere de New York. Notă numărul și viră ca să mai lungească puțin drumul. Berlina viră și ea, apoi se instală în spatele ei la două lungimi de mașină. Se gândi să tragă pe dreapta, să vadă dacă aceasta o depășește, pentru a se întoarce ca să rămână în urma ei.
   În loc de asta, făcu în așa fel încât să prindă următorul semafor pe roșu, un fluviu de pietoni revărsându-se prin fața ei. De ce ar fi angajat Ricker un urmăritor atât de jalnic? se întrebă ea. Pentru unul cu legăturile lui, ar fi trebuit să fie în stare să pună pe urmele ei pe cineva mai abil și mai dotat tehnologic.
   Un dispozitiv de localizare fixat pe mașina ei - ori cel puțin o coadă de trei oameni care s-ar fi pierdut în mulțime. Cu un asemenea trafic, ar fi putut să-i scape. O prostie, o intenție de amator, hotărî ea. Se gândi că putea să meargă fără țintă o vreme, să le irosească timpul și să vadă dacă s-ar apropia de ea suficient cât să-i permită să-și folosească mașina ca să le bareze drumul și să pună mâna pe ei.
   Între timp, putea foarte bine să afle cine era proprietarul berlinei.
   Porni computerul de bord.
   - Verifică talonul mașinii, New York, opt, șase, trei, Zulu, Bravo, Echo.
   Recepționat. Verific...
   Când se schimbă culoarea semaforului, înaintă încet peste trecerea de pietoni și aruncă o privire în oglinda retrovizoare.
   Zări camioneta cu coada ochiului. Blocată în trafic, nu avea cum să întoarcă. În timp ce se repezea spre ea, călcă accelerația și comută pe mișcare verticală.
   - Hai, rahat de mașină! Haide.
   O clipă se gândi că o să reușească, însă camioneta care venea în goană o nimeri ridicându-i ușor roțile din spate. Impactul o trânti pe spate în scaun. În timp ce mașina se învârtea și se repezi cu botul în jos către Madison Avenue, se umplu cu gel de siguranță.
   Ea apucă doar să înjure și se prăbuși.
   Auzi tot - zgomote înăbușite de gel - tamponarea, scârțâitul, scrâșnetul. Începu o nouă întoarcere de trei sute șaizeci de grade când mașina care se afla exact în spatele ei, la semafor, o tamponă în bara din față. Sau, mai exact, Eve se tamponă de ea. În ciuda gelului, simți șocul cutremurându-i tot trupul.
   Amețită, dezorientată, se târî din mașină și bâjbâi după armă.
   Oamenii se adunaseră în jurul ei, vorbind toți deodată în larma clopotelor care-i răsunau în cap.
   - Înapoi, nu vă apropiați. Sunt polițist.
   Se repezi la camioneta distrusă. Dintr-o privire, zări berlina depărtându-se încet pe Madison.
   S-a dus, iubito. S-a dus.
   Cu ochii injectați, la propriu și la figurat, se apropie de ușa camionetei, cu arma întinsă în față. Găsi cabina pustie.
   - Au fugit! îl strigă unul dintre martorii zeloși. Doi bărbați, l-am văzut fugind în partea aceea.
   Martorul arătă spre est, către Park.
   - Cred că unul dintre ei era femeie, își dădu cu părerea un alt martor. Dumnezeule, s-au repezit în tine și pe urmă au dispărut.
   - Erau doi albi.
   - Unul era hispanic.
   - Aveau părul negru.
   - Unul era blond.
   Eve își croi drum prin mulțimea care se voia de ajutor, smulse portierele din spate. Dezgustată, cercetă echipamentul de supraveghere.
   Cei care o urmăriseră nu fuseseră proști și neglijenți. Ea fusese.
   Scoase cu un gest brutal comunicatorul.
   - Locotenent Eve Dallas, ofițer implicat în accident rutier, Madison colț cu... Strada șaptezeci și patru. Am nevoie de ajutor.
   Își făcu loc cu coatele înapoi, către mașina care o lovise după prăbușire.
   Înăuntru se afla o femeie care clipea buimacă.
   - Doamnă? Doamnă? Sunteți rănită?
   - Nu știu. Nu cred.
   Cu ochii sticloși și pupilele cât un vârf de ac, femeia o fixa cu privirea.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Cer asistență medicală pentru civil, adăugă ea, apoi se întoarse să se uite la mașina ei, strivită, distrusă.  Fir-ar să fie, murmură ea. Ăia de la departament o să pună preț pe capul meu.

   Informațiile pe care le primise susțineau că nu era rănită.
   Însă Roarke nu credea pe nimeni pe cuvânt când era vorba de soția lui - nici măcar pe ea. Bineînțeles, nu ea luase legătura cu el, gândi el cu o furie înăbușită, de care se folosea ca să-și ascundă frica. Și nici nu-i răspunsese la link-ul de buzunar pe care încercase să ia legătura cu ea de când pornise, din capătul celălalt al orașului.
   Când ajunse la baraj, își părăsi pur și simplu mașina unde se oprise. N-aveau decât să o ridice de-acolo, își spuse el. Și să-i trimită nota de plată
   Străbătu restul distanței pe jos, mergând repede.
   Văzu mai întâi epava - încrețiturile ca de armonică ale tablei, geamurile sparte, bucăți de fibră de sticlă sfâșiate.
   Frica îi învălui furia ca o lavă.
   Pe urmă o văzu pe ea, în picioare. Dreaptă. Întreagă. Și certându-se, după câte se părea, cu unul dintre asistenții medicali, în fața unei ambulanțe.
   - Nu sunt rănită. Nu am nevoie să fiu examinată și nici nu mă gândesc să urc în duba asta. S-a descărcat gelul de siguranță. Nu vezi cât am pe mine? Cum se simte civilul? Cum se simte femeia?
   - Doar zdruncinată, îi răspunse omul. Dar o internăm și o să fie consultată. Ar trebui să vii și tu. După ochi, mi se pare că ești în stare de șoc.
   - Ochii mei nu sunt deloc șocați. Sunt furioși la culme. Și-acum dispari și...
   Se depărta când îl zări pe Roarke, iar el observă că în privirea ei nu se mai citea furie, ci nedumerire.
   Se duse drept la ea, își reținu pornirea năvalnică de a o lua pe sus și a o duce de acolo. Își trecu un deget pe fruntea ei, pe lângă tăietura superficială și vânătaia din jurul acesteia.
   - Deci asta e tot ce-ai pățit? o întrebă el.
   - Mda. Cum ai...
   - Mă ocup eu de ea, îi spuse asistentului de pe ambulanță. Dacă e nevoie să se prezinte pentru tratament sau examen medical, mă ocup eu.
   - Da? Cum așa?
   - E soția mea.
   - Da? repetă celălalt. Noroc, amice.
   - Chiar trebuia să...
   - Da. Mașina mea e în spatele barajului. Hai să mergem.
   - Deocamdată nu pot să plec de la locul accidentului. Nu am lămurit totul și trebuie să mă asigur că polițiștii de la intervenții au...
   El îi spuse încet, foarte încet.
   - Ai putea pleca de la locul accidentului dacă ai fi inconștientă și ai fi transportată la cel mai apropiat spital sau centru de sănătate?
   Privirea încruntată pe care i-o aruncă nu avu niciun efect.
   - Hai să mergem, repetă el.
   - O clipă. Polițist Laney, mulțumesc că ai răspuns atât de prompt.
   - Aș fi vrut să ajung mai repede, locotenente, și am fi pus mâna pe ticăloși.
   Laney, o negresă cu privirea de vultur, făcu un gest în direcția camionetei pe care tocmai o încărcau pe o platformă.
   - Criminaliștii o vor cerceta la milimetru pătrat și berlina la fel. Ar trebui să vă duceți cu ambulanța, doamnă. A naibii cursă ați mai făcut.
   - O să mă duc acasă. Mulțumesc.
   Se întoarse la Roarke și plecară împreună.
   - Nu sunt rănită.
   - Majoritatea oamenilor care nu sunt răniți, nu sângerează.
   - O lovitură la cap, asta e tot. Iisuse, dacă știam că te duci acasă pe-aici și vezi asta, te-aș fi sunat întâi pe tine.
   Privi în urmă și se cutremură de harababura din intersecție.
   - Pare mai grav decât e. Din punctul de vedere al rănilor personale. Stai să le zic să ne dea voie să trecem pe-aici.
   Se duse la unul dintre polițiștii în uniformă de la baraj și avu o discuție cu el. Când se întoarse și îl văzu pe Roarke deschizându-i portiera mașinii lui de băiat bogat, se cutremură din nou.
   - Să nu mă atingi până ce nu ieșim de-aici. O să par o gâsculiță.
   - Departe de mine gândul.
   Urcă la volan și se strecură pe culoarul pe care i-l făcuse polițistul. O luă în sus pe Madison ca să ocolească Park și se îndreptă spre casă.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Am fost o proastă. Am căzut în capcană. Proastă. Fir-ar să fie!
   - Și în afară de asta ce s-a mai întâmplat?
   - Am făcut o percheziție și confiscări acasă la Ricker, lucru la care el se aștepta. Dar, mă rog, trebuia să facem asta. M-am despărțit apoi de ceilalți, luând-o spre casă, să lucrez acolo. Am văzut că am coadă. Ar fi trebuit să știu. Erau neglijenți, ostentativi și m-au păcălit. Am fost atentă la coadă, verificam talonul, am vrut să pornesc când s-a făcut verde și trosc.
   Își pocni palmele ca să fie mai expresivă și mișcarea făcu ca rana de la cap să înceapă să zvâcnească de două ori mai puternic. Se aplecă și se abținu să o atingă, fiindcă ar fi putut să observe Roarke.
   - Pe urmă a apărut din senin camioneta aia, chitită pe mine. Am călcat accelerația întruna, dar o mașină ca asta nu zboară ca vântul. Așa că mi-a prins rotile din spate și m-a împins cu botul în jos. M-am prăbușit și mi-am făcut praf mașina. Femeia care era în spatele meu la semafor m-a mai învârtit o dată. Eram imobilizată acolo, înăuntru, dar, Iisuse, m-am tot învârtit. Între timp, indivizii - sau un bărbat și o femeie -,care e posibil să fie albi sau hispanici, sau extratereștri de pe planeta Vulcan după părerea martorilor, s-au făcut nevăzuți înainte să apuc să cobor din mașină. Berlina a luat-o înainte pe Madison și a fost părăsită pe colțul dintre Strada optzeci și șase și Strada trei. Deocamdată nu am nicio informație de acolo.
   Pentru că el părea să se concentreze la trafic, Eve își pipăi precaută fruntea care îi zvâcnea. Și, desigur, crescu intensitatea de trei ori.
   - Las-o în pace, îi spuse Roarke blând.
   Enervată, jenată, lăsă mâna jos.
   - Camioneta a fost declarată furată de o companie de livrări din Bronx, azi-dimineată, continuă ea. Berlina este înregistrată pe numele unui tip din Queens și, potrivit nevestei și șefului său, el se află de două zile în Cleveland cu afaceri. Mașina a fost furată din parcarea pe termen lung de la centrul de transport din Queens.
   Se lăsă moale în scaun.
   - La dracu.
   - E o prostie să încerce să te omoare așa, spuse Roarke după câteva momente.
   - Nu au încercat să mă omoare. Doar să mă enerveze, să mă zdruncine, să mă zăpăcească. Și au reușit. Dar care e scopul?
   Se ridică din nou în capul oaselor.
   - Chiar dacă mă zăpăcesc, ancheta merge mai departe. Avem aparatura electronică a lui Ricker. Am discurile de securitate. Nu e ca și cum cineva ar zice: vai, cineva i-a distrus mașina lui Dallas, așa că trebuie să oprim ancheta și să ne ascundem.
   - De ce nu ai răspuns la link?
   - Link-ul meu? Nu am avut semnal.
   Îl scoase din buzunar și îl privi încruntată.
   - E mort. Cred că s-a izbit de armă. Din cauza tamponării. Gelul a explodat pur și simplu. Nu doar sacii de impact, ci tot rezervorul.
   Se scărpină în cap și făcu să se reverse o ploaie de cristale mici de gel albastru din păr.
   - Vezi?
   - Îi sunt recunoscător.
   Eve își îngădui să fie îmbufnată.
   - Nu or să mai facă mașina aia la loc în veci. E cea mai bună din câte am avut. Și-acum e făcută praf.
   - Lasă asta pe altă dată.
   Intră pe poartă și opri.
   - Mă tem că acum va trebui să fii o gâsculiță, pentru că am de gând să te mângâi și să te dezmierd.
   - Mă simt bine, zău.
   O trase la el, o strânse în brațe și îi simți mirosul.
   - Eu nu, așa că va trebui să-mi acorzi un minut sau două.
   Își lipi buzele de obrazul ei, apoi îi atinse cu ele ușor fruntea rănită. Pe urmă îi găsi gura și își descătușă o parte din frică.
   - Îmi pare rău.
   Eve îi cuprinse fața și-l depărtă de ea.
   - Îmi pare rău. Nu m-am gândit că o să apari așa, că o să apari tocmai acum. Că o să te sperii atât de rău. Și eu aș fi fost speriată dacă ți s-ar fi întâmplat așa ceva.
   - Peabody m-a sunat.
   Îi apăsă un deget pe buze înainte ca ea să apuce să înjure.
   - Ca să mă asigure că ești teafără, că nu ai fost rănită grav. Se temea că o să apari la știri, la trafic sau mai știu eu ce și că o să aflu în felul ăsta. A vrut să nu-mi fac griji.
   - Și eu nu m-am gândit la asta. Din nou, îmi pare rău.
   - Ai fost puțin absorbită. Acum îmi vei spune adevărul. Ești sigură că lovitura din frunte e tot ce ai pățit?
   - Cât se poate de sigură. Mă cam dor toate oasele că am fost zdruncinată, colo. Mi s-a făcut puțin rău și am amețit de la căzătură și răsucire. Dar mi-a trecut.
   - Păi atunci hai înăuntru să te facem bine.
   - ”Noi” însemnând tu, da? Nu îngrozitorul.
   - Câtă vreme nu e nimic grav, n-ar trebui să avem nevoie de Summerset.
   - Asta zic și eu tot timpul, nu ar trebui să avem nevoie de Summerset. Dar parcă mă asculți!

   Roarke îi zâmbi, îi sărută mâna și porni spre casă.
   Eve era pregătită pentru verificarea ciorii negre din holul de la intrare. Summerset nu o dezamăgi.
   - Văd că ai mai distrus o mașină de poliție. Probabil că acum deții recordul.
   Pentru că se temea că putea fi adevărat, Eve își răsfrânse buza doar și începu să urce scările. Alături de ea, Roarke surprinse întrebarea din ochii lui Summerset și scutură din cap.
   Summerset se lăsă pe vine să mângâie pisica.
   - E în regulă. O vânătaie, două. Are el grijă de ea. Tu stai cu mine până își vine în fire bine. Poftim, niciun comentariu răutăcios din partea ei. Summerset scoase o serie de sunete dezaprobatoare
îndreptându-se împreună cu Galahad spre bucătărie.
   - Sunt sigur că mâine o să se simtă cu mult mai bine.
  Sus, Eve luă, fără să protesteze, calmantul pe care i-l dădu Roarke și acceptă șezând ca el să-i panseze rana de la cap.
   Fusese o vreme, și amândoi știau asta, când s-ar fi opus și la una, și la alta. Așa că atunci când îi oferi și un relaxant, iar ea refuză, el dădu doar din cap.
   - O să te simți mai bine după o baie în cadă.
   - Vrei să mă vezi goală.
   - În orice clipă a fiecărei zile. Roarke intră în baie, dădu drumul la apă în cadă la temperatura dorită de ea.
   Adăugă săruri, apoi se întoarse în locul unde o aștepta ea și începu să o dezbrace.
   - Te dai la mine?
   - Nicidecum, nu. Deși e tentant. Bagă-te în cadă, caută un program de relaxare. Pe urmă o să mănânci ceva liniștitor. Pe fiecare centimetru pe care îl dezgolea căuta vânătăi, umflături și se simți ușurat să nu descopere nimic. Pentru că asta e alternativa unei vizite
la spital, o să fii ascultătoare ca o fetiță cuminte.
   - Aș prefera să te bagi și tu cu mine în cadă și poate să încercăm un program de relaxare în doi. Ceva sexy. Și aș putea fi o fetiță rea.
   Roarke ridică o sprânceană.
   - Încerci să-mi distragi atenția de la faptul că ai fost rănită. Bună încercare.
   O sărută ușor, aproape părintește.
   - Treci, locotenente. Singură.
   - Refuzi sexul. Poate că, de fapt, tu ești cel care s-a lovit la cap.
   Dar vârî piciorul în apa acoperită cu spumă, cu vârtejuri și nu-și putu opri un murmur de plăcere.
   - O, da, ce bine e!
   Roarke luă ochelarii de relaxare dintr-un dulap și setă un program.
   - Relaxează-te.
   - Asta fac.
   Îi puse ochelarii și o auzi oftând. El luă un pahar cu vin, spunându-și că era un foarte bun calmant. Și rezemat de ușă, îl savură fără grabă, urmărind cum toate durerile ei se linișteau.
   Era acasă, își spuse. Acasă, întreagă și teafără.

   Relaxată, odihnită, Eve se înfășură într-un halat. Se așeză în fata oglinzii și își dădu părul la o parte să-și examineze tăietura de pe frunte. Deloc rău, hotărî și trase la loc șuvițele ca să o acopere. Abia dacă se vedea.
   Ceea ce era o prostie, hotărî ea, suflând iritată șuvițele, pentru că el o văzuse. Știa că există. Îl speriase, îl smulse de la treburile lui - îngrijorat - și asta fără niciun motiv. Dacă s-ar fi oprit două secunde să se gândească, să ia legătura cu el, să-i spună că tamponase mașina, dar ea e teafără, el nu și-ar fi făcut griji.
   O mare bilă neagră pe coloana Soție Bună. Ar fi vrut să poată da timpul înapoi.
   Mai rău, aflase că avusese un accident de mașină în timp ce investiga uciderea unui alt polițist. Nu era bine deloc.
   Relaxarea lăsă loc unui sentiment de vinovăție. Se întoarse în dormitor.
   - Ascultă, vreau să-ți spun...
   Dar vocea i se stinse. Simți mai întâi mirosul de sos de roșii, apoi zări farfuriile cu spaghete și chifteluțe pe masa din zona de zi.
   - Fir-ar să fie!
   - Nu ai chef de spaghete?
   Roarke miji ochii albaștri pătrunzători și o studie critic.
   - Trebuie să te fi lovit la cap mai rău decât credeam.
   - Voiam să fac eu asta - vreau să zic, să pregătesc cina. O chestie pretențioasă care-ți place ție, pentru că... La naiba.
   Renunță și se repezi la el să-și încolăcească brațele în jurul lui.
   - Îmi pare rău. Îmi pare rău. Am fost atât de furioasă pentru ce-a putut să mi se întâmple, că nu m-am gândit.
   Mai întâi își coborî mâna pe părul ei, apoi o trase scurt de bucle.
   - Nu sunt furios pe tine.
   - Știu. Ai putea, dar nu ești. Așa că trebuie să-mi pară și mai rău.
   - Logica ta e fascinantă și subtilă.
   - Nu pot să te răsplătesc cu sex sau cu pește prăjit în crustă de sare sau cu nimic altceva, fiindcă tu ești prea ocupat să ai grijă de mine. Așa că m-am ales cu o mare bilă neagră la rubrica mea, față de stelele mari și strălucitoare de la rubrica ta și...
   Roarke îi dădu capul pe spate.
   - Tu ții scorul?
   - Nu. Poate. Prostii.
   - Cum mă descurc?
   - Campion necontestat.
   - E bine așa. Îmi place să câștig.
   Îi dădu bretonul pe spate să-i cerceteze cu ochii lui rana.
   - O să-ți treacă. Hai să mâncăm.
   Uite-așa, își spuse ea. Dar nu. Nu, pur și simplu. Își plimbă brațele pe corpul lui, înlănțuindu-i gâtul.
   -Te iubesc.
   Și îi sărută ușor, încet, profund.
   - Te iubesc. Te iubesc. O să tot spun asta, în continuu, îi declară ea, apăsându-și trupul de al lui. O să tot spun, ca să îmi fac o rezervă serioasă pentru când uit s-o spun. Te iubesc cum ești, cine ești, pentru cum vorbești, pentru cum mă privești.
   Buzele ei rătăciră pe chipul lui, în jos pe gât, de-a lungul maxilarului, întorcându-se la ale lui, seducător de catifelate.
   - Îți iubesc trupul, iubesc felul cum mă faci să mă simt. Iubesc chipul tău, gura, mâinile. Atinge-mă cu mâinile tale, Roarke. Pune-ți mâinile pe mine.
   Roarke intenționase să aibă grijă de ea să mănânce, să se odihnească. Să o supravegheze în eventualitatea că... în orice eventualitate. Iar acum îl luase ea sub aripa sa. Trăgându-l să-l înece în ea.
   El îi împinse de pe umeri halatul care căzu pe podea. Și puse, mâinile pe ea.
   - Mai mult. Mai mult. Te iubesc.
   Îi atinse ușor cu buzele urechea; cu dinții îl zgârie ușor pe gât ca să adauge un fior de plăcere carnală.
   -Vreau mai mult. Te vreau.
   Îi smuci sacoul, iar râsetul ei se asemănă cu un tors de pisică adânc și excitant.
   - Prea multe haine. Ca și prima dată, ai prea multe haine pe tine. Trebuie să rezolv problema asta.
  Ca să rezolve problema, îi desfăcu cămașa și râse din nou.
   - Da. Așa e mai bine. O, Doamne, te iubesc.
   Abilitatea mâinilor lui, a gurii lui, chiar și în timp ce degetele ei se ocupau de catarama pantalonilor, îi acceleră respirația. Chiar și când îl găsi, fierbinte, tare.
   - În mine, te vreau în mine. Vreau să fii nebun și în mine. Vreau să văd ce-ti face asta în timp ce simt ce-mi face mie.
   Ar fi ridicat-o, ar fi luat-o pe sus și ar fi dus-o în pat. Ar fi ajuns și ar fi dus-o și pe ea dincolo de rațiune. Însă gura ei se întoarse la gura lui, infinit de tandră. Dulce, infinit de dulce. Roarke se adânci neputincios în ceata lichidă a iubirii.
   - Vino în pat, murmură el. Vino în pat cu mine.
   - Prea departe.
   Cu o schimbare fulgerătoare de poziție, Eve îi înconjură picioarele cu piciorul ei și își căută echilibrul. Roarke ateriză pe canapea, sub soția lui, goală, cu ochii înflăcărați.
   Înainte să ajungă să-și recapete suflul, gura ei o acoperea pe a lui, limba pipăia, dinții ciuguleau. Trupul lui tremura pe când încerca să-și găsească echilibrul.
   - O să te fac al meu.
   Amenințarea ei rostită cu vocea întretăiată îi făcu sângele să clocotească.
   - Nu o să mă opresc până nu o să termin și tu nu o să termini până nu o să intri în mine. Până nu o să te las să intri în mine.
   Ceru, luă singură, îl conduse până la capătul îmbătător al controlului, lăsându-l înfiorat în timp ce ea se bucura de dulceață și de tandrețe, cu lăcomie.
   El se gândi că în zadar ar ruga-o sau ar blestema-o. Ea își satisfăcea plăcerea fără contenire cu trupul, cu inima lui.
   Ochii lui deveniseră sălbatici și mușchii aceia puternici, încordați, tremurau în mâinile ei, sub buzele ei. Îi murmură numele, din nou și din nou, amestecat și îngăimat cu cuvinte în engleză și galeză.
   Rugăminți, implorări, blesteme, ea nu avea de unde să știe. Nu-i păsa. Degetele lui se înfigeau în ea, mărturie dureroasă că-și pierduse controlul. Când ea i se oferea, el se desfăta cu sânii ei ca un înfometat. Chiar și când degetele acelea, gura o aduceau în pragul orgasmului, ea rezista. Rezista.
   Ea trebuia să-l posede.
   Aerul îi țipa în plămâni; inima îi bătea să spargă pieptul. Dar privea ceea ce-i făcea lui, îi privea ochii care se topeau de ceea ce putea să-i facă ea.
   Îi apucă mâinile cu degetele ca niște menghine.
   - Acum, zise ea. Acum, acum, acum.
   Și primindu-l în ea, îl călări ca un demon.
   Vederea lui se tulbură și prin ceață o vedea albă și aurie, suplă și puternică. Trupul lui se răzvrătea sub al ei, biciuit de plăcere până în pragul furiei. Și lovind, lama întunecată a acelei plăceri îl lăsa gol.
   Nu se mișcă, nu avea siguranța că era capabil. Rațiunea, realitatea i se strecurară încet în minte și își dădu seama că stăteau întinși, înlănțuiți pe canapea, într-o învălmășeală plină de transpirație lipicioasă, de membre tremurătoare și respirații întretăiate.
   Doamne, exista în tot universul un bărbat mai norocos decât el?
   Pielea ei era încă fierbinte, cuprinsă parcă de febră. Capul îl ținea greu ca o piatră pe pieptul lui. Roarke se gândi serios să închidă pur și simplu ochii și să doarmă așa cum erau, o zi sau poate două.
   Pe urmă, ea gemu și oftă. El căută și găsi conexiunea dintre creier și braț, îl ridică și începu să-i mângâie spatele.
   Iar ea toarse ca o pisică.
   - Pun pariu că habar n-aveai ce te aștepta, murmură ea.
   - Nu, habar n-aveam. Dacă mi-aș fi dat seama că o lovitură la cap te poate transforma într-o maniacă sexuală de nestăvilit, capabilă să mă folosească atât de brutal, te-aș fi lovit eu, cu bună știință, de mult.
   Ea chicoti lângă gâtul lui, apoi oftă din nou.
   - Nu lovitura de la cap e de vină, ci spaghetele. Sau spaghetele au fost pe ultimul rând.
   - O să mâncăm spaghete câte zile vom avea. La fiecare masă!
   Eve se mișcă puțin, ghemuindu-se.
   - Spaghetele, ele mi-au trezit pofta - și aveam de gând să fiu pofticioasă și romantică și să te seduc.
   Ridică apoi capul și îl zâmbi.
   - Pe urmă mi s-a făcut foame de-binelea.
   - Mă bucur să fiu în meniu, oricând.
   - Ți-am tras-o de ți-am zdruncinat creierii.
   - Și încă cum!
   - Iar acum suntem de-a dreptul dezgustători.
   - Nu mai încape îndoială.
   - Cred că ar trebui să facem un duș înainte să mâncăm spaghete reci.
   - Le putem încălzi.
   - Îmi plac reci.
   - Da, dar numai ție, murmură el. În regulă atunci, dușul. Dar îți ții mâinile acasă, perverso. M-ai epuizat.
   Eve râse zgomotos.
   - Doamne, când lucrurile scapă de sub control, chiar scapă. Hai, amice, o să-ți dau o mână de ajutor.

   Mâncară spaghete reci și de vreme ce se dovedise cât se poate de sănătoasă, Roarke îi turnă un pahar de vin.
   - Povestește-mi despre Alex Ricker, percheziție și așa mai departe. Mă interesează.
   - Cred că are tot atâtea haine și pantofi câți ai și tu.
   - Păi asta nu e bine. O să trebuiască să-mi notez să-mi completez imediat garderoba.
   - Treaba e...
   Eve gesticulă cu furculița în direcția lui Roarke.
   - Știu că nu glumești.
   - De ce aș glumi?
   - În sfârșit.
   Eve înfășură paste pe furculiță.
   - Se aștepta să ne ducem și era pregătit. Un trio de avocați la fața locului, să se asigure că suntem polițiști cuminței. Cooperare totală și toate celelalte. Locul era perfect și cam cum te-ai fi așteptat. Dar existau note ascunse. În special camera de oaspeți care, mult prea evident, nu a fost folosită niciodată, cu o mobilă care părea abia luată dintr-un showrom. Nu e o crimă să cumperi mobilă nouă sau să ai o încăpere neutilizată, scanner de palmă și securitate vocală.
   - Oh, biroul lui privat. Probabil că scosese din el echipamentele neînregistrate înainte să vorbim cu el azi-dimineață.
   - Asta e și părerea mea. Feeney se ocupă și de asta. Am luat înregistrările de securitate ale clădirii, însă chiar dacă-l vedem cărând personal cutii sau ducând înăuntru un dulap, e complet acoperit. Absolut în drepturile lui. Nu am nimic împotriva lui în afară de suspiciuni și de faptul că știu că e vinovat.
   Eve se încruntă și își umplu din nou furculița.
   - Pur și simplu e vinovat.
   - Vinovat că a ucis-o sau că a dat ordin să fie ucisă?
   - Nu știu. Deocamdată. Asistentul personal Sandy se ascunde după minciuna sfruntată de azi-dimineață, spunând că a presupus că Alex a stat acasă în seara aceea. Rahat!
   - Înclin să fiu de acord, dar de ce?
   - Pentru că locuiesc în același spațiu, pentru că se cunosc, asta încă din timpul colegiului. Pentru că nenorocitul ăla știe exact ce, când și cum se petrece.
   - De ce să mintă, când Alex avea de gând să spună că fusese în oraș?
   - Bună întrebare. Poate că l-a sfătuit pe Alex să spună că a stat acasă, i-a promis că o să-i susțină declarația și apoi Alex s-a răzgândit. În orice caz, îi verificăm alibiul, dar încă nu am ajuns la niciun rezultat. E inteligent, murmură Eve. Alex e inteligent și cât se poate de abil. Așa că de ce să pună la cale o chestie atât de nesăbuită și inutilă, ca accidentul meu de mașină?
   - Puteai să fii rănită mult mai grav. Da, este foarte posibil, spuse Roarke înainte ca ea să apuce să-l contrazică. Dacă ai fi încasat lovitura în plin, lateral, în seara asta aș fi mâncat spaghete reci lângă patul tău de spital. Mașinile alea de poliție sunt ca niște cutii de tinichea.
   - Sunt blindate, începu Eve, apoi ridică din umeri observându-i privirea de oțel. În regulă, sunt niște gunoaie. Dar îmi plăcea al naibii de mult mașina aia, fir-ar să fie. Avea niște chestii și nu era chiar atât de urâtă. Mă obișnuisem cu ea. Și acum o să-mi bat capul câteva ore cu hârțoagele. Oricum ai da-o, e ca naiba.
   - Ăsta poate să fie răspunsul pe care îl cauți. Ai fost rănită, mai mult sau mai puțin, iar mașina ta e distrusă și trebuie să-ți pierzi timpul cu hârțoagele de rutină în loc să te ocupi de investigație.
   - Prea mare riscul și prea mic câștigul. Să furi două mașini, să o urmărești pe a mea, să angajezi oameni dispuși să bușească o altă mașină ziua în amiaza mare pe o stradă aglomerată. Nu înțeleg de ce ar fi putut considera că merită.
   - Ești răspunzătoare pentru condamnarea tatălui lui și ești soția mea. Din punctul lui de vedere, merita să-ți facă orice rău, cât de mic.
   - Poate. Poate. Poate că a fost ideea și opera nenorocitului ăla. Nu mă place.
   - Și pariez că ai fost cât se poate de prietenoasă și de politicoasă cât ai avut de-a face cu el.
   - Nah, mi-a făcut plăcere să-l înțep în curu’ ăla încordat. În orice caz, vreau să zic că indiferent care dintre ei mi-a pus la cale ambuscada aia, pun mâna pe el. Și Alex o să ajungă locatarul cuștii de lângă cea a tatălui său. Lucrez cu Mira. Din unele puncte de vedere, se potrivește cu profilul ei, din altele nu prea. Trebuie să stau cu ochii pe ea. Există o legătură între Coltraine și ucigașul ei. Dacă nu o pierd din vedere, poate o să pun mâna pe el. O să pun mâna, îl leg și-l arunc în închisoare.
   - Vrei să fie Alex din cauza tatălui său?
   Eve luă o gură de vin și cântări întrebarea.

.........................................