Promisiunea, J.D. Robb

 1-7
PROLOG

      A fost moartă din clipa în care a răspuns la link.

   Nu a avut nicio reținere în legătură cu cel care o sunase și nici cu graba cererii sale. De fapt, plăcerea și surescitarea puseră stăpânire pe ea de vreme ce renunță la planul de a se culca devreme. Cu mișcări grațioase și operative, se îmbrăcă repede, adunând ce-i trebuia.
   Dădu o raită prin apartamentul ei drăguț, comandând luminile pe faza slabă și își aminti să comute pe modul „somn” pisicuța-robot pe care i-o făcuse cadou iubitul ca să-i țină de urât.
   Îi dăduse numele Sachmo.
   Mieună, clipi din ochii verzi strălucitori și se făcu ghem. Îi mângâie afectuos blana albă și mătăsoasă.
   - Mă întorc repede, murmură ea, făcând o promisiune pe care nu avea de unde să știe că nu și-o va ține.
   Deschise ușa aruncând o privire în apartament, zâmbi spre buchetul de trandafiri roșii, înfloriți uimitor de pe masa de lângă fereastra de la stradă și se gândi la Li.
   Încuie ușa pentru ultima oară.
   Respectându-și obiceiul de mult înrădăcinat, o luă pe scări. Era o femeie zveltă, cu un trup atletic și ochi de un albastru intens. Părul blond îi depășea umerii ca o cortină dată în lături, lăsând să i se vadă chipul drăgălaș. Avea 33 de ani, o viață fericită, cochetând vag cu iubirea alături de un bărbat care îi făcea cadou pisicuțe și trandafiri.
   Se gândi la New York, la viața ei de aici, la acest bărbat care reprezenta un capitol nou, pe care îl parcurgea cu plăcere, pagină cu pagină, și îl descoperea.
   Alungă acest gând, revenind la locul în care trebuia să se ducă, la ceea ce avea de făcut. La mai puțin de zece minute de la apel, coborî în fugă primul rând de trepte și se întoarse la următorul.
   Avu la dispoziție o clipă pentru a percepe mișcarea când ucigașul îi ieși în cale. Încă una pentru a fi surprinsă când îi recunoscu chipul. Însă nu destul, nu suficient pentru a vorbi înainte ca arma cu aer comprimat să îi izbească zona mediană a trupului și să o doboare.
   Își reveni printr-o tresărire cu o arsură și sânge pe piele. O trecere bruscă de la întuneric la lumină. Lovitura armei îi lăsase trupul amorțit, lipsit de ajutor, cu toate că mintea îi era limpede. Se lupta și  se încorda în carapacea paralizată. Se uită în ochii ucigașului. În ochii unui prieten.
   - De ce?
   Întrebarea era lipsită de forță, dar trebuia să fie pusă. Trebuia să existe un răspuns. Întotdeauna exista un răspuns.
   Primi răspunsul când muri în subsolul aflat cu cinci etaje mai jos față de apartamentul ei cochet, unde trandafiri roșii înfloreau, iar pisicuța torcea molcom în somn.

1

   Eve ieși de la duș și intră în cabina de uscare, în timp ce aerul cald se mișca în vârtejuri în jurul ei, închise ochii și se legănă.
   Apucase să doarmă 8 ore și se trezise suficient de devreme ca să se desfete cu ceea ce considera a fi terapie cu apă. Treizeci de ture de bazin, o tură în piscina cu jeturi, urmate de 30 de minute de duș fierbinte. Era un mod al naibii de plăcut să începi ziua.
   Ziua precedentă fusese una rodnică, încheind un caz în două ore.
   Dacă cineva are de gând să-și ucidă cel mai bun prieten și să facă să pară că ar fi fost un jaf, n-ar trebui să fie prins având asupra sa unitatea de mână înregistrată a prietenului mort.
   Depusese mărturie la tribunal într-un caz anterior și, în ciuda prestanței, afectării și emfazei oratorice, avocatul apărării nu reușise să-i fisureze mărturia nici cât un fir de păr.
   Și, ca o încununare a zilei, cinase acasă cu soțul ei și văzuseră un film la video. În plus, făcuseră o excelentă partidă de sex înainte să doarmă opt ore.
   Pentru moment, viața nu era deloc rea.
   Cât se poate de mulțumită, luă halatul din spatele ușii fără întrerupere, apoi se opri, se încruntă și-l studie. Era scurt, mătăsos și de culoarea cireșelor negre.
   Era cât se poate de sigură că nu-l mai văzuse până atunci.
   Ridicând din umeri, îl îmbrăcă și ieși din baie.
   Existau modalități pentru ca o dimineață bună să devină și mai bună, se gândi ea, și în față avea ceea ce se afla în capul listei.
   Roarke își bea cafeaua în salon și trecea în revistă rapoartele bursiere ale dimineții afișate pe ecran.
   Acelea erau mâinile care făcuseră miracole cu o noapte înainte, una ținând cana de cafea, iar cealaltă mângâind pisica grasă și leneșă. Ochii în două culori ai lui Galahad deveniseră două fante în extaz - înțelegea bine de ce.
   Gura aceea frumos sculptată îi răvășise întreaga ființă, îi provocase valuri de plăcere, apoi o lăsase inertă și satisfăcută. Mai aveau puțin până să împlinească 2 ani de căsnicie, reflectă ea, și pasiunea dintre ei nu dădea niciun semn că ar păli. Drept dovadă, inima îi tresări când el întoarse capul, iar ochii lui albaștri îi întâlniră pe ai ei.
   „Simțise el asta? se întrebă ea. Era oare cu putință să simtă de fiecare dată? Tot timpul?”
   El îi zâmbi și atât încuviințarea, cât și plăcerea i se zugrăviră pe chipul acela care, gândi ea prostește făcea probabil pe zei să lăcrimeze de plăcere.
   Se ridică, se apropie de ea - înalt și zvelt - ca să-i ia fața în mâini.
   Doar o fluturare a degetelor acelora îndemânatice pe pielea ei înainte ca gura lui să o descopere pe a ei era suficientă pentru a-i face o dimineață și mai bună să devină sclipitoare.
   - Cafea? o întrebă el.
   - Mda. Mulțumesc.
   Era polițist cu vechime, șefă la omucideri, o cățea dură după propria ei definiție. Și genunchii îi tremurau ca piftia.
   - Mă gândesc că ar trebui să ne luăm câteva zile libere.
   Roarke programă AutoChef-ul să facă o cafea și - dacă își cunoștea suficient de bine iubitul - micul dejun pe care intenționa să o oblige să-l mănânce.
   - Vreau să zic prin iulie, poate. În cinstea aniversării noastre. Dacă poți să le strecori pe undeva printre dominația mondială și achizițiile planetare.
   - Ciudat că ai adus vorba despre asta.
   Puse cafeaua ei pe masă, apoi două farfurii. Părea că meniul cuprindea ouă și bacon. De pe canapea, Galahad tresări și deschise ochii. Roarke abia dacă întinse un deget spre el și îi spuse ferm „Nu”. Și pisica se lăsă să cadă la loc lată.
   - Eu mă gândeam la câteva săptămâni.
   - Poftim? Noi? Plecați? Săptămâni? Nu pot să...
   - Da, da, infracțiunea o să pună stăpânire pe oraș în iulie 2060 și-l va transforma într-un morman de cenușă fumegândă dacă locotenentul Dallas n-o să fie aici să-l slujească și să-l protejeze.
   Irlandezul împleti puțin mister în vocea lui în vreme ce luă pisica inertă și o lăsă pe podea, ca să-i facă loc pe canapea lui Eve.
   - Poate, murmură ea. În plus, nu văd cum ai putea să dispari săptămâni la rând când trebuia să conduci 90% din afacerile universului cunoscut.
   - Nu sunt mai mult de 50%.
   Își luă din nou cafeaua, așteptând-o și pe ea să i se alăture.
   - În orice caz, ce rost ar avea să le am pe toate și pe tine, dragă Eve, dacă nu aș petrece timpul cu tine, departe de munca ta și a mea?
   - Probabil că aș putea să-mi iau o săptămână liberă.
   - Eu mă gândeam la patru.
   - Patru? Patru săptămâni? Asta înseamnă o lună.
   Ochii lui râdeau pe deasupra gurii cănii.
   - Nu mai spune! Cred că ai dreptate.
   - Nu pot să-mi iau liber o lună. O lună înseamnă... o lună!
   - În comparație cu ce? Cu o găină?
   - Ha! Uite, poate aș reuși să forțez nota până la 10 zile, dar...
   - Trei săptămâni.
   Eve se încruntă.
  - A trebuit să anulăm de două ori anul acesta planurile pentru un weekend rapid în afara orașului. O dată din cauza slujbei tale și o dată din cauza slujbei mele. Trei săptămâni.
   - N-aș putea să-mi iau mai mult de două. Nici dacă...
   - Două jumate. Împărțim diferența la doi.
   Îi dădu o furculiță. Ea se încruntă cu ochii la tacâm.
   - Tot timpul ai urmărit să ajungi la două și jumătate.
   El îi luă mâna și l-o sărută.
   - Vezi că ți se răcesc ouăle.
   Smulsese mărturisiri de la criminali de temut, informații amenințătoare de la turnători soioși, dar nu reușea niciodată să câștige sută la sută o negociere în fața lui Roarke.
   - Și unde am merge în cursul acestor grozave două săptămâni și jumătate?
   - Ție unde ți-ar plăcea să mergi?
   Acum ea zâmbi. Cui îi trebuia sută la sută?
   - O să mă gândesc.
   Mâncă, se îmbrăcă, fericită că își îngăduise să nu se grăbească. Pe când își punea hamul cu arma, se gândi să se mai desfete cu o cană de cafea înainte să o pornească spre Sediul Central al Poliției.
   Comunicatorul ei emise un semnal. Îl scoase din buzunar și văzând scris „Dispecerat” pe afișaj, se comută complet pe modul polițist.
   El urmări schimbarea. Îl fascinase întotdeauna felul în care ochii aceia de culoarea whisky-ului puteau să devină din blânzi, chiar surâzători, plați și goi. Acum stătea dreaptă, cu trupul înalt și zvelt încordat, cu picioarele lungi puțin depărtate, cu cizmele lipite de podea. Chipul ei, toate unghiurile lui încântătoare, nu afișau nicio expresie. Gura generoasă care fusese curbată cu câteva clipe înainte, devenise neutră.
   - Dallas.
   - Dispeceratul, locotenent Eve Dallas. Întâlnire cu polițiștii în Strada 23 Vest. Subsolul unui bloc de apartamente rezidențiale. Posibilă omucidere, femeie.
   - Recepționat. Am plecat. Contactează-l pe detectivul Delia Peabody. Ne vedem acolo.
   - Bine că ți-ai luat micul dejun, comentă Roarke în timp ea își vâră comunicatorul la loc în buzunar.
   Își trecu degetul ușor, în jos, peste adâncitura din bărbia ei.
   - Mda, n-o să mai beau o ultimă cană de cafea. În definitiv, nici femeia de pe Strada 23 Vest n-o să mai bea vreuna.

   Traficul sufoca străzile. Primăvara, își spuse Eve, făcându-și anevoie loc prin aglomerație, vremea narciselor și a noilor turiști. Își croi drum până pe Strada 7, unde nimeri un culoar liber pe o distanță de zece cvartale întregi.
   Având geamurile lăsate, pătrunse aerul înmiresmat al orașului care o dezmierdă și-i zburli părul castaniu tuns scurt.
   Tarabele ambulante emanau un miros de sendvișuri cu ouă și zaț de cafea, o echipă de muncitori care atacase cu picamerele o bucată bună dintr-un trotuar împrăștia o duhoare de praf de piatră.
   Zgomotele lor, simfonia de claxoane când ajunse din nou într-un blocaj rutier, tropăitul picioarelor pe pavaj când pietonii se grăbeau la zebră creau muzica urbană pe care o înțelegea.
   Îi privi pe vânzătorii ambulanți, care aveau sau nu aveau licență, întinzându-și mesele în speranța de a prinde navetiștii de la prima oră sau turiștii care se treziseră deja și porniseră în căutarea micului dejun. Șepcile de baseball și tricourile înlocuiseră fularele groase și mănușile. Piețele deschise dezvăluiau imaginea lăzilor cu fructe sau a florilor, o abundență plină de culoare care hrănea și trupul și sufletul.
   Un travestit trecut ușor de 1 metru 95 se plimba alene cu o pereche de pantofi subțiri, albaștri, cu tocuri cui. Își scutură pe spate podoaba de păr auriu când gustă delicat un pepene, să vadă dacă e copt. Așteptând la semafor, Eve observă o femeie mărunțică, trecută bine de 100 de ani, coborând de pe șaua scuterului. Travestitul și centenara păreau să discute amical în timp ce-și alegeau fructele.
   Nu aveai încotro decât să iubești New Yorkul, își spuse Eve când nu schimbă culoarea semaforului. Sau să stai naibii departe de el.
   Își croi drum prin Chelsea, în perfectă armonie cu orașul ei.
   La numărul 525, trase pe dreapta, paralel cu șirul de mașini deja parcate, punând în funcțiune semnalul la datorie, și ignoră înjurăturile înverșunate și gesturile grosolane ale concitadinilor ei newyorkezi. Rareori se întâmpla ca în acest oraș viața și moartea să fie o simplă călătorie.
   Își agăță insigna de sacou, luă trusa de teren din portbagaj, apoi se apropie de polițistul în uniformă de la intrarea principală.
   - Ce-avem aici?
  - Un cadavru la subsol, femeie, în jur de 30 de ani. Nici un act de identitate, nicio bijuterie, nicio geantă, nimic. Este îmbrăcată, deci nu pare fi o crimă cu mobil sexual.
   O conduse în timp ce vorbea.
   - A fost găsită de un locatar și copilul acestuia când au coborât să scoată bicicleta puștiului din boxă. Copilul fusese pedepsit sau așa ceva. În orice caz, ei au anunțat. Tipul crede că poate locuiește aici sau pe-aproape. Posibil să o fi mai văzut, dar nu e sigur. L-a luat pe puști de-aici cât a putut de repede și nu s-a uitat prea bine.
   Coborâră pe scări, cizmele și pantofii de poliție tropăind pe metal.
   - Nu am văzut nicio armă, dar are arsuri aici.
   Își atinse cu degetele carotida.
   - S-ar părea că a fost atacată.
   - Vreau ca doi ofițeri să bată la toate ușile. Cine, ce și când a văzut. Ai grijă, locatarul și puștiul să fie sub supraveghere. Nume?
   - Terrance Burnbaum. Pe puști îl cheamă Jay. Îi supraveghem la șase-zero-doi.
   Încuviință din cap spre cei doi polițiști care asigurau scena și își porni reportofonul. „Locotenent Eve Dallas, am sosit la scenă la 5:25, Strada 525 Vest. Partenera mea e pe drum. Voi afla dacă clădirea are un responsabil sau un administrator care locuiește aici. Dacă e așa, vreau să vorbesc cu el.”
   Mai întâi inspectă zona. Pardoseală din beton, boxe, conducte, pânze de păianjen. Nicio fereastră, nicio ușă. Nicio cameră de supraveghere.
   - O să vreau toate discurile de securitate de la intrări și de pe casa scărilor. Să-l găsesc pe administrator.
   A momit-o aici jos, gândi Eve, și deschise trusa ca să scoată flaconul de sigiliu. Sau a adus-o cu forța. Poate că a coborât să ia ceva și a fost atacată. N-avea pe unde să scape.
   Studie cadavrul din locul în care stătea în picioare, acoperindu-și mâinile și ghetele cu izolator. Zveltă, fără a părea slabă. Avea capul întors, părul lung și blond acoperindu-i chipul. Părul avea o anumită strălucire și îmbrăcămintea era de bună calitate.
   Nu era o femeie de stradă, gândi ea. Nu cu un asemenea păr, cu asemenea haine, având unghiile îngrijite la mâna pe care o putea vedea.
   - Victima este întinsă pe partea stângă, cu spatele la scări. Nu există urme vizibile pe pardoseala de beton. Pare curată. Burnbaum a mișcat cadavrul?
   - El spune că nu. Zice că s-a dus la ea, i-a luat încheietura mâinii. A spus că era rece și nu avea puls și și-a dat seama. L-a scos pe puști de aici.
   Eve dădu ocol cadavrului și se lăsă pe vine. Ceva declanșă o alarmă în creierul ei, un fel de groază grețoasă în stomac. Ridică perdeaua de păr.
   O clipă, o fracțiune de secundă, totul înăuntrul ei îngheță.
   - Fir-ar al naibii. Fir-ar al naibii. E una de-a noastră.
   Polițistul care rămăsese cu ea se apropie cu un pas.
   - E polițist?
   - Mda. Amaryllis Coltraine. Introdu numele, acum, imediat. Fă-mi rost de adresa ei. Detectiv Coltraine. Fir-ar, ce porcărie.
   Morris, gândi ea. Of, fir-ar al dracu’!
   - Aici locuiește, locotenente. Stă în patru-zero-cinci, clădirea asta.
   Îi luă amprentele pentru că trebuia să o facă, trebuia să fie oficial.
   Groaza plină de greață se transformă într-o furie rece. „Victima este identificată ca fiind detectivul Amaryllis Coltraine. Poliția New York. Adresa asta, apartamentul patru-zero-cinci.”
   Îi dădu la o parte sacoul subțire.
   - Unde ți-e arma, Coltraine? Unde ți-e nenorocita aia de armă? Au folosit-o asupra ta? Te-au omorât cu propria ta armă?
   Nicio rană defensivă vizibilă, hainele nu par să fie deranjate. Niciun semn de violență asupra trupului, cu excepția arsurilor de pe gât, provocate de arma cu aer comprimat.
   - Ți-a pus propria armă la gât, nu-i așa? Încărcată la maximum.
   Auzi pașii de pe scări și ridică privirea, văzând-o pe partenera ei care cobora.
   Peabody emana o prospețime primăvăratecă. Avea părul tuns la nivelul gâtului, cu un aer obraznic învăluindu-i fața pătrată. Purta un sacou roz și balerini roz - o alegere de culoare pe seama căreia Eve ar fi avut o mulțime de comentarii răutăcioase în oricare alte împrejurări.
   - Drăguț din partea lor că au așteptat până am intrat oficial în tură, zise Peabody veselă. Ce-avem aici?
   - Este Coltraine, Peabody.
   - Cine?
   Peabody se apropie, privi în jos și toată culoarea din obraji îi pieri.
   - Dumnezeule. Dumnezeule. E iubita lui Morris... Oh, nu.
   - Nu are arma asupra ei. Posibil să fie arma crimei. Dacă e aici, trebuie s-o găsim.
   - Dallas.
   Ochii lui Peabody erau scăldați în lacrimi. Eve le înțelegea, le simțea și ea în gât. Dar clătină din cap.
   - Avem timp de asta mai târziu. Mai târziu. Domnule polițist, vreau să iei un om și să-i verificați apartamentul, să vă asigurați că e curat. Vreau să știu rezultatul, oricare ar fi. Acum.
   - Da, domnule.
   Auzise în vocea lui - nu lacrimile, ci furia care mocnea. Aceeași care i se răsucea și ei în stomac.
   - Dallas, cum ai de gând să-i spui?
   - Lucrează la scena crimei. Asta facem acum. Aia o să fie mai târziu. Și nici nu avea un răspuns. Caută-i arma, tocul, orice altceva care ar putea să-i aparțină. Lucrează la locul crimei, Peabody. Eu o să mă ocup de cadavru.
   Scoase instrumentele cu mâinile sigure și se apucă de treabă. Și alungă întrebarea din minte. Întrebarea cum avea de gând să-i spună legistului, cum să-i spună prietenului ei că femeia care îi făcea ochii să strălucească era moartă.
   „Ora decesului, douăzeci și trei patruzeci.”

   După ce făcu tot ce-i stătu în putință, Eve se ridică.
   - Ai avut noroc? o întrebă ea pe Peabody.
   - Nu. Dulapurile astea... Dacă ucigașul ar fi vrut să scape de armă și să o ascundă, ar fi avut o mulțime de locuri potrivite.
   - O să-i trimitem pe cei de la Scena Crimei să se ocupe de asta.
   Eve își frecă spațiul dintre ochi.
   - Trebuie să vorbim cu tipul care a descoperit crima și cu fiul lui și să ne ocupăm de apartamentul ei. Nu putem să-i lăsăm să o ridice înainte să afle Morris. Nu poate afla în felul ăsta.
   - Nu. Doamne, nu.
   - Stai să mă gândesc.
   Eve își pironi privirea într-un perete.
   - Află în ce tură lucrează. Nu-i lăsăm pe cei de la morgă să o ridice până nu...
   - Polițiștii știu că victima e o colegă, Dallas. O să înceapă să se răspândească vestea. Polițist. Femeie. Adresa asta sau numai zona. Dacă Morris aude zvonurile...
   - Fir-ar să fie. Ai dreptate. Ocupă-te tu aici. Polițiștii îl supraveghează pe Terrance Burnbaum și pe fiul lui la șase-zero-doi. Mai întâi vorbește cu ei. Nu-i lăsa să o ia de aici, Peabody.
   - Nu-i voi lăsa.
   Peabody citi textul de pe comunicator.
   - Un lucru bun - Morris intră în tura de noapte. Nu are cum să fie la morgă atât de devreme.
   - Mă duc la el acasă. Mă ocup eu.
   - Iisuse, Dallas.
   Glasul îi tremură.
   - Iisuse!
   - Dacă termini la șase-zero-doi înainte să mă întorc eu, apucă-te de apartamentul ei. La milimetru pătrat, Peabody.
   „Pașii, își reaminti Eve. Respectă toți pașii. Gândește-te mai târziu la suferință, la legătura cu EDD, dar așteaptă să câștigi un avans mai întâi. Toate comunicațiile ei, toate datele ei. Polițiștii îl caută pe administrator, așa că îi confiscă discurile de securitate. Nu...”
   - Dallas.
   Peabody vorbi cu o voce slabă.
   - Știu ce trebuie să fac. Tu m-ai învățat ce să fac. Voi avea grijă de ea, poți avea încredere în mine.
   - Știu. Știu.
   Eve se luptă să expire aerul care se încăpățâna să îi blocheze gâtul.
   - Nu știu ce să-i spun lui. Cum să i-o spun.
   - Nu există o cale ușoară.
   Nici n-ar putea să existe, gândi Eve. Nici nu ar trebui să existe.
   - Te anunț când... după ce termin.
   - Dallas.
   Peabody se apropie și o prinse pe Eve de mână.
   - Spune-i, dacă ți se pare potrivit, spune-i că-mi pare rău. Foarte rău.
   Încuviințând din cap, Eve plecă. Ucigașul o luase tot pe acolo, își spuse ea. Era singura ieșire. Urcase aceleași trepte, ieșise pe aceeași ușă. Redeschise trusa fără să fie sigură dacă trăgea de timp sau doar își făcea treaba. Însă scoase ochelarii, studie încuietoarea de protecție, tocul ușii și nu descoperi nicio urmă de forțare.
   Era posibil să fi folosit cardul lui Coltraine, cugetă ea. Asta dacă se afla acolo și a atacat-o când a coborât.
   Fir-ar să fie, nu putea să vadă. Nu-și putea limpezi mintea ca să vadă. Urcă la următorul nivel, repetă procesul la ușa din spate a clădirii, cu același rezultat.
   Un locatar, cineva căruia îi deschisese un locatar - inclusiv victima - un maestru sau o persoană foarte experimentată în forțarea încuietorilor.
   Studie camera de supraveghere de deasupra ușii din spate.
   Închise apoi ușa și o blocă în vreme ce un polițist cobora în fugă spre ea.
   - Apartamentul e curat, locotenente. Patul e făcut, nu sunt vase împrejur. Ordine și curățenie. Luminile erau lăsate pe faza slabă. A, și avea o pisicuță-robot de companie. Era pusă pe modul somn.
   - I-ai văzut arma, insigna?
   Polițistul încleștă maxilarele.
   - Nu, domnule. Am găsit un seif în dulapul din dormitor. Cât să-i încapă arma, cătușele și tocurile lor. Nu era nimic acolo. Seiful nu era încuiat. Nu i-am văzut insigna, locotenente. Nu am căutat-o, dar...
   - Ce faci cu insigna când nu ești de serviciu noaptea, polițist... Jonas?
   - O pun pe comodă.
   - Mda. Încui arma, lași insigna pe comodă. Poate deasupra seifului, dar oricum într-un loc ușor accesibil. Detectivul Peabody supervizează acum. Nu vreau să i se afle numele, ai înțeles? Nu vreau nicio scăpare. Să nu iasă nicio șoaptă de aici până la ordinul meu. Ai înțeles?
   - Da, domnule.
   - Aici, jos, zace unul dintre ai noștri. Merită să îi arătăm atâta respect.
   - Da, domnule.
   Ieși din clădire cu pași mari, apoi se opri pe trotuar și respiră. Doar inspiră. Ridică privirea și urmări norii care pluteau pe cer.
   Cenușiu pe albastru. Așa trebuia să fie, își spuse ea. Așa trebuia să fie.
   Se duse la mașină și o descuie. Blocat în spatele ei, un șofer scoase capul pe geamul mașinii și scutură pumnul spre ea.
   - Ai dracului de polițiști! strigă el. Aveți impresia că sunteți stăpânii străzilor sau ce?
   Își imagină că se duce la geamul lui și-i trage un pumn în figură.
   Fiindcă unul dintre polițiștii pe care îi înjura zăcea mort pe beton, într-un subsol fără ferestre.
   Probabil că o parte din imaginea aceasta i se întipărise pe chip, în privirea rece și dură. Bărbatul își retrase capul în mașină, ridică geamul și blocă ușile.
   Eve îl mai țintui o clipă cu privirea, urmărindu-l cum se făcea mic în spatele volanului. Urcă apoi în mașină, stinse luminile și demară.
   Trebuia să caute adresa lui Morris și folosi computerul de bord. Ciudat, își spuse ea. Nu fusese niciodată acasă la el. Îl considera prieten, și încă unul bun - nu doar o cunoștință de la serviciu sau un tip cu care avea de-a face. Însă rareori se întâlneau în afara slujbei. Oare de ce?
   Poate din cauză că ea se ferea să socializeze așa cum te ferești de o extracție dentară? Posibil.
   Știa că îi plăcea muzica și că era înnebunit mai ales după jazz și blues. Cânta la saxofon, îmbrăcat ca o vedetă rock dintr-un cartier din orașul de sus și avea mintea plină de fleacuri interesante, uneori de neînțeles.
   Avea umor și profunzime. Și un mare respect pentru morți. O mare compasiune față de cei care deplângeau moartea cuiva.
   Acum era vorba despre femeia pe care... oare o iubise cu adevărat? se întrebă Eve. Poate, poate. Cu siguranță ținea foarte mult la femeia aceea, la polițistul care era mort. Iar acum el era cel care deplângea moartea cuiva.

   Norii începură să cearnă o ploaie măruntă de primăvară, de felul aceleia care mai mult stropește decât împroașcă parbrizul. Dacă era de durată sau se întețea, vânzătorii ambulanți deschideau șiruri de umbrele. Magia comerțului din New York. Traficul vehiculelor încetinea și traficul pietonilor se accelera. Iar pentru o vreme, străzile păreau lucioase ca niște oglinzi negre. Contrabandiștii își trăgeau glugile pe cap sau se înghesuiau în adăposturi până trecea furtuna. În cazul unei ploi mai lungi de o oră, ar fi fost mai ușor să găsești un diamant pe jos decât un taxi liber.
   Binecuvântat fie New Yorkul, cugetă ea, până te mănâncă de viu.
   Morris locuia în Soho. Ar fi putut să-și dea seama. Omul acela care alesese să fie doctorul morților avea ceva boem, exotic, artistic.
   Avea un tatuaj cu Doamna cu Coasa, își aminti ea, tatuaj pe care-l observase din întâmplare când o sunase la miezul nopții și nu se obosise să închidă legătura video. Cu toate că el era în pat și cearșaful abia dacă îl acoperea.
   Era un bărbat foarte atrăgător. Deloc de mirare că Coltraine... O, Doamne. O, Doamne.
   Trase de timp, involuntar, căutând un loc de parcare pe stradă.
   Artiștii își păzeau lucrările sau le cărau de pe micile standuri pentru a le feri de ploaie. Aici locuiau cei prea sofisticați ca să se mulțumească cu magazinele la modă, printre nenumăratele mici restaurante, cluburi cu clientelă stabilă și localuri de noapte.
   Găsi un loc, la trei străzi distanță de locuința lui Morris. Și merse prin ploaie, printre pietonii care se grăbeau și fugeau în jurul ei, căutând se adăpostească de ploaie.
   Urcă treptele până la intrarea principală și dădu să apese pe butonul soneriei. Nu putu. El ar vedea-o pe ecran și asta i-ar da prea mult timp de gândire, sau ar începe să o interogheze, iar ea nu ar putea răspunde. În loc să sune, îi violă intimitatea și își folosi matrița ca să pătrundă în holul micuț de la intrare, împărțit cu ceilalți locatari.
   O luă pe scări, mai câștigă puțin timp și ajunse în fața ușii lui. Ce să-i spună?
   Nu ne punea problema să aplice procedura standard în acest caz. Nu se punea problema să folosească formula consacrată: Regret să vă informez că... Îmi pare rău pentru pierderea dumneavoastră. Nu în cazul ăsta, nu când era vorba de Morris. Rugându-se să-i vină o inspirație divină, să fie ceva potrivit, apăsă pe butonul soneriei.
   În secundele care se scurseră, pielea i se răci. Inima îi bubuia.
   Auzi zgomotul încuietorii, urmări lumina încuietorii lui făcându-se din roșie verde.
   Morris îl deschise și zâmbi.
   Avea părul lăsat liber. Nu-l mai văzuse niciodată cu părul revărsat pe spate, neprins. Era îmbrăcat cu pantaloni negri și un tricou tot negru. Ochii lui exotici, migdalați păreau puțin somnoroși.
   Simți somnul din vocea lui când o salută.
   - Dallas. Ce prezență neașteptată în pragul ușii mele într-o dimineață ploioasă!
   Eve sesiză curiozitatea. Nu alarmă, nu îngrijorare. Știa că fața ei nu trăda cu nimic. Deocamdată. Încă o secundă sau două, își puse ea. Încă vreo câteva secunde până o să-i frângă inima.
   - Pot să intru?

2

   Lucrările de artă de pe pereți într-o combinație eclectică de culori îndrăznețe și puternice de forme ciudate până la desenele în creion reprezentând femei în stadii diferite de goliciune.
   Era un spațiu deschis, bucătăria în negru și argintiu continuându-se cu zona de dining într-un roșu aprins, ce apoi cotea, pentru a face loc zonei decorată de living. Scările deschise argintii șerpuiau în sus către etajul doi, de asemenea deschis, înconjurau doar de o balustradă strălucitoare.
   Spațiul acela dădea o senzație de mișcare, poate datorită energiei tuturor acelor culori, își spuse ea, ori tuturor pieselor care făcea parte integrantă din el și temelor de interes expuse acolo.
   Boluri, sticle, pietre, fotografii își disputau întâietatea față de cărți - nici nu era de mirare că Morris și Roarke se potriveau atât de bine - și cu instrumentele muzicale, cu sculpturi reprezentând dragoni, un mic gong din alamă și ceea ce aprecie ea că ar fi un craniu uman adevărat.
   Urmărindu-i reacțiile, Morris îi făcu semn către canapeaua lungă, fără brațe.
   - Ia loc. Pot să-ți ofer o cafea acceptabilă. În niciun caz calitatea întâi cu care ești obișnuită.
   - Nu, e-n regulă.
   Însă în gând își spuse da, să mă așez să beau cafea. Să nu fac treaba pentru care am venit.
   El îi luă mâna.
   - Cine a murit? E cineva dintre noi.
   Degetele lui se încordară peste ale ei.
   - Peabody...
   - Nu. Peabody... nu e ea.
   Îngreunându-și și mai mult situația, își spuse în gând. „Morris, este vorba de detectivul Coltraine.”
   Citea pe chipul lui că nu înțelegea, că nu făcea legătura între întrebarea lui și răspunsul ei. Și făcu singurul lucru posibil. Îi înfipse cuțitul în inimă.
   - A fost ucisă azi-noapte. E moartă, Morris. S-a dus. Îmi pare rău.
   Morris îi dădu drumul la mână și făcu un pas în spate, depărtându-se de ea. De parcă întrerupând contactul acela, ar fi oprit realitatea. Ar fi oprit totul în loc.
   - Ammy? Vorbești despre Amaryllis?
   - Da.
   - Dar...
   Se opri să nu dea glas negării. Eve știa că primele întrebări din mintea lui erau: Ești sigură? N-ar putea fi o greșeală? Trebuie să fie o greșeală. Însă Morris o cunoștea și nu irosi cuvintele.
   - Cum?
   - Acum să ne așezăm.
   - Spune-mi cum.
   - A fost ucisă. Se pare că chiar cu propria armă. Ambele arme lipsesc. Facem cercetări. Morris...
   - Nu. Încă nu.
   Chipul lui devenise neutru și calm, o mască sculptată dintr-una din pietrele lui șlefuite.
   - Spune-mi doar ce știi.
   - Nu am prea multe date deocamdată. A fost descoperită azi-dimineață, în subsolul clădirii ei, de un vecin și de fiul lui. Momentul decesului a fost apreciat în jurul orei 23 și 40, noaptea trecută. Nu există semne de luptă la locul crimei și nici în apartamentul ei. Nu are răni vizibile, cu excepția urmelor de pe gât produse de arma cu aer comprimat. Nu avea niciun act de identitate asupra ei, nici bijuterii, geantă, insignă sau armă. Era complet îmbrăcată.
   Rostind aceste cuvinte văzu fluturând ceva peste chipul lui, o pulsare a feței, și înțelese. Violul agrava întotdeauna o crimă.
   - Deocamdată nu m-am uitat pe înregistrările camerelor de sub supraveghere fiindcă trebuia să te anunț. Peabody a rămas la locul crimei.
   - Trebuie să mă îmbrac. Trebuie să mă îmbrac și să intru în tură. Să intru în tură și să o văd.
   - Ba nu. Spune-mi în cine ai cea mai mare încredere, pe cine vrei și vom aranja ca acea persoană să facă autopsia. În niciun caz nu o s-o faci tu.
   - Nu tu hotărăști. Sunt legistul-șef.
   - Cuvântul meu are întâietate. Și tu și eu știm la fel de bine că relația ta cu - își înghiți cuvântul victimă, - detectivul Coltraine înseamnă că trebuie să declini acest caz. Stai un minut, oricât minute ai nevoie, să te pui de acord cu asta. Nu poți să lucrezi cazul ăsta, Morris, de dragul tău și al ei.
   - Și crezi că o să stau cu mâinile în sân? Că o să stau să mă uit și să las pe altcineva să o atingă?
   - Nu-ți cer să stai cu mâinile în sân. Însă îți spun că nu o să te ocupi tu de cazul ăsta.
   Când el se întoarse și o luă în direcția scărilor Eve îl apucă de braț cu un gest simplu.
   - O să te opresc.
   Vorbi liniștit simțindu-i mușchii brațului zvâcnit.
   - Dă-mi una, urlă, azvârle cu ceva, fă ce vrei. Dar o să te opresc. De-acum încolo este și a mea.
   În ochii lui apăru furia, înnegrindu-i. Eve se pregăti să încaseze o lovitură, dispusă să suporte asta din partea lui. Însă furia se topi în durere. De data asta, când el se întoarse, Eve îi dădu drumul.
   Morris se îndreptă spre fereastra lungă, largă și privi afară larma și animația cartierului Soho. Își puse palmele pe pervaz și se aplecă, astfel încât brațele să preia o parte din greutatea pe care nu mai puteau să o susțină picioarele.
   - Clipper.
   Acum vocea îi era la fel de aspră ca și privirea cu câteva clipe în urmă.
   - Ty Clipper. Vreau ca el să se ocupe de ea.
   - O să am grijă de asta.
   - Purta, întotdeauna purta un inel pe degetul mijlociu al mâinii drepte. O turmalină roz, pătrată, înconjurată de baghete mici din turmalină verde. Ca o centură de argint. Părinții i l-au făcut-o cadou când a împlinit 21 de ani.
   - Bine.
   - Ai spus subsolul blocului ei. Nu avea de ce să se ducă acolo. Sunt acolo numai boxe. Nu avea boxă. Mi-a spus odată că se cerea un preț ridicol pentru cuștile alea mici. M-am oferit să depozitez la mine ce voia să păstreze, dar mi-a spus că nu a adunat prea multe lucruri. Totuși, avea nevoie de loc să se desfășoare. Ce căuta acolo?
   - O să aflu. Îți promit, Morris, îți promit că o să aflu cine a făcut asta și de ce.
   Morris încuviință dând din cap, dar nu se întoarse către ea, ci rămase cu privirea ațintită la mișcare, culori, viață.
   - Există un loc în tine, când ai o legătură cu un polițist, - ca prieteni, ca iubiți, chiar și ca parteneri - care cunoaște riscul acestei legături, al implicării. M-am ocupat de suficiente cazuri de polițiști morți ca să știu care sunt aceste riscuri. Însă trebuie să lași totul deoparte, să blochezi totul, pentru că trebuie să păstrezi legătura aceasta. Asta e ocupația ta, asta ești tu. Dar știi, întotdeauna știi, și totuși când se întâmplă, pare imposibil.
   - Cine știe mai bine decât mine ce înseamnă moartea? Mai bine decât noi? spuse el, de data asta întorcându-se. Și cu toate astea, pare imposibil. Era atât de plină de viață. Iar acum nu mai este.
   - Cineva i-a răpit viața. O să-l găsesc.
   Morris încuviință din nou din cap, reuși să ajungă până la canapea și se prăbuși.
  - Mă îndrăgosteam de ea. Am simțit că se întâmpla - căderea aceea prelungă, înceată. Voiam s-o luăm încet, să ne bucurăm de asta. Încă ne mai descopeream unul pe celălalt. Eram în continuare în faza în care atunci când intra în cameră, când îi auzeam vocea, când simțeam mirosul pielii ei, totul în mine cânta.
   Îți lăsă capul în mâini.
   Alinarea nu era principala abilitate a lui Eve. Peabody, își spuse Eve, ar fi găsit cuvintele potrivite, tonul potrivit. Ea nu putea să facă altceva decât să-și urmeze instinctul. Se apropie de canapea și se așeză alături de el.
   - Spune-mi ce pot să fac pentru tine și o voi face. Spune-mi ce-ți trebuie și îți aduc.
   Poate din cauză că-l apelase pe numele mic, lucru pe care nu-l mai făcuse niciodată, el se întoarse. Iar când se întoarse, îl luă în brațe. El nu o evită, nu încă, și își ținu obrazul lipit de al ei.
   - Trebuie să o văd.
   - Știu. Dă-mi puțin timp. O să avem noi grijă de ea în locul tău.
   Morris se retrase din îmbrățișare.
   - Trebuie să mă interoghezi. Pornește-ți reportofonul și dă-i drumul.
   - Bine.
   Rutina, își spuse ea. Nu era și asta un fel de alinare?
   - Spune-mi unde ai fost aseară, între orele 21 și 24.
   - Am lucrat până aproape de miezul nopții, câteva ore suplimentare, ca să pun la punct niște chestii birocratice. Eu și Ammy plănuiam să plecăm câteva zile săptămâna viitoare. Voiam să ne luăm un weekend prelungit. Memphis. Am făcut rezervări la un han vechi. Intenționam să facem un tur al grădinilor, să vedem Graceland, să ascultăm muzică. Am vorbit cu câțiva din schimbul de noapte. Pot să-ți dau nume.
   - Nu am nevoie. O să verific asta și continuăm. Ți-a povestit ceva despre cazurile pe care le avea? Despre o persoană care o îngrijora?
   - Nu. Nu vorbeam prea mult despre serviciu. Era un polițist bun să știi. Îi plăcea să găsească răspunsuri și era organizată și corectă, însă slujba nu era viața ei. Nu era ca tine. Pentru ea, jobul era doar o ocupație, nu se identifica cu el. Însă era inteligentă și capabilă. De câte ori ne intersectam la serviciu, asta ieșea în evidență.
   - Dar latura personală? Foști?
  - Am început să ne întâlnim la scurt timp după ce a fost transferată aici din Atlanta. Și cu toate că nu forțam lucrurile și le lăsam să... se petreacă de la sine, niciunul dintre noi nu se întâlnea cu nimeni altcineva. A avut o relație serioasă în timpul colegiului. A durat 2 ani. A fost cuplată un timp cu un polițist, dar a spus că prefera ca regulă, relațiile obișnuite. A spus că își încălcase regula cu mine. Știu că mai fusese cineva, cineva serios, și că se sfârșise înainte să fie transferată la New York.
   - S-a plâns în legătură cu vreun vecin, cu cineva din blocul său care o hărțuia?
   - Nu. Îi plăcea grozav micul ei apartament. Familia ei este în Atlanta, Dallas.
   - Știu. O să-i anunț și pe ei. Vrei să iau legătura cu cineva din partea ta?
   - Nu. Mulțumesc.
   - Nu am adus un consilier pentru situații dureroase, fiindcă...
   - Nu vreau un consilier pentru asta.
   Își apăsă degetele pe ochi.
   - Am cheia de la apartamentul ei. Cred că o să vrei să ți-o dau.
   - Da.
   Așteptă până când el urcă scările argintii și umblă de colo-colo prin living până când el se întoarse cu un card-cheie.
   - Ea avea o cheie de la acest apartament?
   - Da.
   - Schimbă-ți codurile.
   Morris oftă adânc.
   - Da, bine. Vreau să mă ții la curent. Vreau să fiu implicat în asta.
   - O să te țin la curent.
   - Vreau să fiu implicat în toate astea. Am nevoie de asta.
   - Lasă-mă să mă gândesc. O să iau legătura cu tine. Dacă vrei să vorbești cu mine, îți stau la dispoziție zi și noapte, toată săptămâna. Dar trebuie să mă întorc la treabă, la ea.
   - Spune-i lui Ty... Spune-i să pună Eric Clapton pentru ea. Oricare disc din colecția mea. Îl plăcea foarte mult muzica lui.
   Morris se apropie de lift și trase grilajul.
   - Aș vrea ca părerile de rău să însemne ceva. Peabody... mi-a spus să-ți transmit asta și din partea ei.
   Urcă în lift, uitându-se în ochii lui până ce trase grilajul și ușa se închise.

   La întoarcere, luă legătura cu Peabody de pe drum.
   - Cei de la criminalistică i-au găsit arma?
   - Negativ.
   - Fir-ar să fie. Mă întorc la locul crimei. Ia legătura cu morga. Legistul-șef Morris l-a desemnat pe Ty Clipper să se ocupe de acest caz. A cerut ca legistul să pună Eric Clapton în timpul autopsiei.
   - O, doamne. Cum se simte? Cum...
   - Rezistă. Ai grijă să se înțeleagă că astea sunt indicațiile lui Morris. Sunt pe drum spre voi. O să-i verificăm apartamentul împreună, milimetru cu milimetru.
   - Tocmai voiam să mă apuc de treaba asta. Am vorbit cu Burnbaum și cu puștiul lui. Nu au niciun fel de informație. Nici întrebările din ușă în ușă nu au dus la nimic. Camerele de securitate...
   - Lasă. Mă pui la curent când ajung acolo. Mai am 10 minute.
   Întrerupse legătura. Avea nevoie de liniște. Doar liniște până se relaxa din încordarea emoțională. Nu-i era de niciun folos lui Amaryllis Coltraine să se lase răscolită de durerea din ochii unui prieten.
   Odată ajunsă înapoi la apartament, așteptă până când echipa de la morgă scoase cadavrul.
   - Merge direct la Clipper, zise Eve tăios. Este polițist. Are prioritate.
   - Știm cine este.
   Cineva din echipă se întoarse după ce cadavrul fusese urcat în mașină.
   - Nu e numai polițist, e iubita lui Morris. O să avem grijă de ea, locotenente.
   Mulțumită, Eve se duse înăuntru și o luă pe scări până la apartamentul lui Coltraine. Folosindu-se de cheia-card pe care i-o dăduse Morris, descuie și o găsi pe Peabody înăuntru.
   - A fost greu, zise Peabody după ce-i aruncă o privire. Se vede. Atunci mai bine trec peste asta. Camerele de securitate? Le-am verificat în fugă. Nu apare nimic la intrarea din spate. Pe acolo trebuie să fi intrat și a bruiat camera. Se ocupă de asta Departamentul de Echipamente Electronice. Camera de la intrarea din față a funcționat în permanență. Am văzut imaginile când s-a întors acasă, în jurul orelor 18, cu o mapă - care e aia - și o pungă cu mâncare pentru acasă. Nu a mai ieșit, cel puțin nu prin față. Sunt camere și pe casa scărilor, dar au fost manipulate. Și camerele de la intrarea din spate și camerele de pe scări au fost închise de pe la 22:30 până pe la miezul nopții. Sunt camere și în lift, dar astea au funcționat permanent. Nu a luat liftul. Vecinul confirmă că de obicei o lua pe scări.
   - Înseamnă că ucigașul o cunoștea, îi cunoștea obiceiurile, înseamnă că a abordat-o pe scări.
   - Chiar acum se ocupă de scări, de sus până jos, o echipă de la criminalistică.
   - Ca s-o omoare atât de repede, atât de simplu, ucigașul trebuia să știe că ieșea. Așa că ori era alt obicei al ei, ori a momit-o să iasă. O să-i verificăm convorbirile, însă dacă așa a fost, a folosit ‘link-ul de buzunar și apoi i l-a luat. E o persoană pe care o cunoștea. Un prieten, un fost iubit, unul dintre informatorii ei, cineva din clădire sau din apropiere. Cineva de care nu se ferea.
   Eve se uită de jur-împrejur prin apartament.
   - Impresii?
   - Nu cred că a plecat constrânsă în vreun fel. Prea sunt toate la locul lor ca să fi fost altfel și cum rămâne cu pisica-robot?
   Când Peabody făcu un gest spre ea, Eve se încruntă la ghemul de blană care dormita.
   - I-am verificat înregistrările. A pus-o pe modul de somn la 23:18 minute. Nu mi se pare deloc o chestie pe care ar face-o cineva aflat la ananghie.
   Eve cercetă camera plimbându-se de colo-colo. Avea un ceva feminin, genul de femeie aferată.
   - Ucigașul ia legătura cu ea prin intermediul ‘link-ului de buzunar. Hai în oraș să bem ceva sau m-am certat îngrozitor cu iubitul, vino la mine să îți plâng pe umăr. Nu, nu.
   Eve scutură din cap, intră în dormitorul mic, unde stătea un munte de perne pe patul făcut ordonat.
   - Avea cătușele la ea. Majoritatea polițiști lor își iau arma, dar nu aș vedea-o pe ea luându-și cătușele, ca să se ducă să bea ceva.
   - Unul dintre informatorii ei. Hai să ne întâlnim în nu-știu-ce-loc, la nu-știu-ce-oră. Am o chestie tare pentru tine.
   - Mda, asta ar fi mers. Vorbim cu șeful ei, cu partenerul ei, cu unitatea ei, să vedem de ce se ocupa. Poate că s-a dus să se întâlnească cu vreun informator sau cu cineva în care nu avea deplină încredere. Cătușele reprezentau o asigurare în plus. Și totuși, criminalul a prins-o cu garda jos și a omorât-o fără să i se opună.
   - Nu se aștepta să se întâlnească cu el pe scările blocului. Avea garda jos și asta a fost.
   Eve tăcu. Trebuia să digere un timp ipoteza, să o întoarcă pe toate fețele.
   - Hai să vedem ce putem găsi aici.
   Se apucară de treabă, căutând în sertare, în dulapuri, prin haine, prin buzunare. Morții nu au intimitate și Eve gândea ca un polițist; Coltraine ar fi știut și ar fi acceptat acest lucru.
   Dădu peste sertarul cu mărunțișuri în noptiera de lângă pat - uleiuri de corp, câteva jucării - și trebui să alunge imaginea lui Morris și a lui Coltraine rostogolindu-se goi pe pat, imagine care tot căuta să i se cuibărească în minte.
   - Îi plăcea lenjeria drăguță, comentă Peabody răscolindu-i sertarele. Are multe piese. Sexy, provocatoare. Îi plăceau lucrurile frumoase. Sticlele mici, lămpile, pernele. Sertarele sunt ordonate și organizate, nici pe departe ca ale mele. Nu are o groază de lucruri, știi? Nu e dezordine. Și ce este aici nu e o amestecătură, toate sunt de același gen. E un apartament foarte drăguț, ca să mă exprim la fel.
   Eve se apropie de o măsuță cochetă dintr-un colț, pe care se afla un sistem compact de comunicații și date. În singurul sertar îngust al mesei găsi o agendă. Însă când încercă să afișeze datele, accesul îi fu interzis.
   - E polițist. Și-a pus parolă, zise Eve. Trebuie să le atragem atenția celor de la Departamentul tehnic în legătură cu asta. Vreau ca să le iau la sediu.
   Află și alte lucruri despre victimă în timpul cercetărilor. Peabody avusese dreptate, îi plăceau lucrurile frumoase. Nu era împopoțonată și înzorzonată; doar feminină. Fără înghesuială, fără aglomerare, fiecare lucru era la locul lui. Trandafirii din sufragerie erau adevărați și proaspeți.
   Găsi o cutie cu nimicuri în care erau bilete de la florării, toate trimise de Morris. El afirmase că niciunul dintre ei nu mai avusese pe altcineva de luni de zile. Cel puțin în privința florilor, gândi Eve, avea dreptate.
   Asta nu însemna că nu mai avusese vreo relație în afară se asta.
   Când o femeie iese din casă la ora aceea din noapte, e foarte posibil să fie vorba de o întâlnire amoroasă. Și totuși, nu-i suna bine. O văzuse pe Coltraine cu Morris. Simțise atracția dintre cei doi.
   - Clădire securizată, zise Eve cu voce tare. Un apartament drăguț, compact, un animăluț robot de companie. Mobilă frumoasă, îmbrăcăminte frumoasă. Nici una, nici alta fără măsură. E selectiv Nu are multe bijuterii, dar, din nou, ceea ce are e de calitate.
   - La fel și produsele de îngrijire a părului, balsamurile, interveni Peabody. Știa ce-i place, ce i se potrivește și aia folosea. Eu, una am un sertar plin cu rujuri pe care le-am folosit o dată cel mult, rimel și prostii pentru păr. Parfum. O singură marcă. Niște resturi de mâncare chinezească în frigider, vidate, ceva mâncare vegetariană, apă și sucuri îmbuteliate. Două sticle de vin.
   - Are un iubit, dar locuiește singură. Trusa de toaletă pentru bărbați probabil că e a lui Morris. O să-l întrebăm mai târziu, nu o s-o trimitem direct la laborator. Cămașa bărbătească, boxerii, șosetele, pantalonii par să fie ale lui. Deși nu sunt prea multe de la Morris în apartamentul ăsta. Probabil că stăteau mai mult la el acasă. Al lui e de vreo patru ori mai mare decât ăsta și e bine amplasat, în apropiere de restaurante, cluburi, cafenele, galerii. De unde a știut ucigașul că azi-noapte ea avea să fie aici? O urmărea? Trebuia să-l fi întrebat pe Morris cât de des erau împreună, dacă aveau un program stabil.
   - Dallas, l-ai menaja. I-ai lăsat timp să-și revină. O să-l întrebăm mai târziu.
   - Ucigașul nu a intrat aici. Ar fi fost prea periculos. De ce să riște să fie văzut? Nu, a luat legătura cu ea pe link-ul de buzunar.
   - Poate că stabiliseră întâlnirea dinainte.
   - De ce să fi riscat? Ar fi putut să spună cuiva - lui Morris partenerului, șefului. Diseară mă întâlnesc cu X; atunci am fi vorbit cu X, în loc să ne tot întrebăm cine naiba o fi. Morris era de serviciu, ea știa asta. Așa că nu îl mai sună la ora aia să-i spună că iese în oraș din nu știu ce motiv. Își ia pur și simplu lucrurile, închide pisica și pleacă. Îl cunoștea pe ucigaș sau pe cel care a pus chestia asta la cale.
   - Hai să-i chemăm pe cei de la criminalistică și să cerem Departamentului tehnic să ridice aparatura. Se uită la ceasul de la mână. O să trecem mai întâi pe la morgă și pe urmă anunțăm familia.
   - Mă ocup eu de asta. Tu i-ai spus lui Morris, zise Peabody. O să-i anunț eu familia.
   - În regulă. Pe urmă o să vorbim împreună cu partenerul ei, cu echipa și cu șeful ei.

   În mașină, Peabody se întinse pe locul din dreapta, uitându-se pe geam.
   - Dallas? E o chestie care mă roade și vreau să mă descarc.
   - Ai fost afurisită și răzbunătoare din cauză că s-a combinat cu Morris.
   - Da.
   Peabody rosti cuvântul ca o ușurare.
   - Nici măcar nu o cunoșteam, aproape că n-o cunoșteam deloc și chiar m-am întrebat, știi cine naiba mai e și asta, de vine și se fâțâie pe-aici și se dă bine pe lângă Morris al nostru? O prostie, pentru că eu sunt cu MacNab și oricum nu am avut niciodată nimic de-a face cu Morris în afara unor fantezii ocazionale, perfect acceptabile și sănătoase. Însă am hotărât că nu doar de asta nu-mi place. Iar acum ea e moartă și mă simt ca naiba din cauza asta.
   - Știu. Și eu mă simt la fel. Mai puțin chestia cu fanteziile.
   - Cred că asta mă face să mă simt ceva mai bine.
   Ridică din nou privirea, studiind profilul lui Eve.
   - Chiar nu ai avut nici cea mai mică fantezie cu Morris?
   - Nu, Iisuse!
   - Măcar una mică. De exemplu, că te duci la morgă într-o în noapte și e ciudat de pustiu, așa că intri în sala de autopsie și acolo dai peste Morris. Gol pușcă.
   - Nu! Încetează să-mi mai umpli capul cu prostiile astea.
   Dar, ciudat, ceva din greața apăsătoare din stomacul lui Eve se risipi.
   - Tu și cu McNab nu vă regulați suficient de des ca să nu mai ai fantezii libidinoase cu un coleg? Și tocmai în sala aia de autopsie, care-ți dă fiori.
   - Nu știu de ce. Morga îți dă fiori, însă Morris e groaznic de sexy. McNab și cu mine ne regulăm, slavă Domnului. Chiar noaptea trecută am...
   - Nu vreau să aud niciun detaliu despre cum o faci tu cu McNab.
   - Tu ai adus vorba.
   - Ceea ce dovedește cât de mult mi-au afectat sănătatea psihică fanteziile tale bolnave cu Morris.
   Peabody înfruntă remarca cu o ridicare nepăsătoare din umeri.
   - Morris a vrut ca cineva anume să se ocupe de Coltraine?
   - Clipper.
   - Ty Cel Mortal? Apropo de sex. Cum se face că atât de mulți legiști sunt absolut nepăsători?
   - E un mister care m-a preocupat toată cariera.
   - Nu, serios. Clipper e oau. E gay și are un partener, dar e o depărtare pentru ochi. Partenerul lui e artist. Pictează oameni, vreau să zic, literalmente. Bodypainting. Sunt împreună de vreo șase ani.
   - De unde știi tu toate astea?
   - Spre deosebire de tine, îmi place să aflu detalii din viețile oamenilor, mai ales când e vorba de sex.
   - Cel puțin, dacă Clipper tot n-are treabă cu femeile, nu o să ai fantezii sexuale și cu el.
   Peabody își țuguie buzele gânditoare.
   - N-am cum să mă abțin. Doi tipi goi, vopsele pentru corp, eu... O, da, nenumărate posibilități.
   Eve o lăsă pe Peabody să își savureze momentul. Știa că este mai ușor să te gândești la sex sălbatic decât la moartea unui a polițist, decât la durerea unui coleg și prieten.
   Momentul acesta trecu destul de repede. Când sosiră la morgă și o luară prin tunelul lung, cu faianță albă, starea de spirit se schimbă.
   Nu era vorba doar de moarte, de crimă. Obiectivitate era prejudiciată de efectele pierderii personale.
   Se intersectară cu o tehniciană care se opri și își vârî mâinile în buzunarele halatului lung și alb.
   - Ah, Clipper folosește laboratorul lui Morris. Nu știu dacă... dacă Morris o să treacă pe-aici sau, în sfârșit... așa că poate, când vorbiți cu el, îi spuneți... Suntem toți alături de el.
   - În regulă.
   - Facem tot ce ne stă în putință.
   Tehniciana ridică din umeri neputincioasă aruncând un:
   - Fir-ar să fie!, apoi se depărtă.
   Eve intră în sala de autopsie în care lucra de obicei Morris. În locul lui era medicul legist Ty Clipper, un trup musculos de peste 1 metru 80, îmbrăcat într-o bluză bleu și pantaloni kaki. Își suflecase cu grijă mânecile până la cot și îmbrăcase o pelerină transparentă.
   Avea părul acoperit cu o bonetă lipită de cap. Un barbișon scurt, îngrijit, adăuga o notă distinctivă ținutei lui conservatoare și atrăgea atenția asupra chipului său osos. Ceea ce șoca la Clipper erau ochii.
   Imenși, cu pleoape grele, erau de culoarea chihlimbarului și contrastau șocant cu tenul lui închis.
   - Nu am terminat. Îmi pare rău.
   În voce se simțea ceva din Cuba lui natală.
   - Ce-mi poți spune?
   - Nu a fost violată. Nu există nicio dovadă de atac sexual sau de activitate sexuală. Asta o să conteze foarte mult pentru Morris.
   - Da, așa e.
   Ca un murmur, pe fundal se auzea un bărbat invocând-o în cântec pe o femeie, Layla.
   - Eric Clapton?
   - Da.
   - Și asta o să conteze foarte mult pentru el.
   Eve încuviință și merse mai departe.
   Coltraine era întinsă pe masa de autopsie.
   - Nu prezintă răni defensive.
   Eve studie cadavrul așa cum făcea cu orice dovadă.
   - Niciun alt semn de violență, cu excepția arsurilor de pe gât.
   - Are niște vânătăi mici pe omoplați și pe ceafă.
   Clipper făcu un semn spre monitorul calculatorului și accesă scanarea.
   - De genul celor cu care te-ai alege dacă te-ai lovi cu spatele de un perete.
   - A fost îmbrâncită, împinsă.
   - Posibil. Moartea a survenit la scurt timp după aceea. Arsurile de pe gât sunt compatibile cu o armă cu șocuri presată pe zona respectivă. Arsuri de contact. I-ați găsit arma?
   - Nu.
   - Până n-o găsiți, nu pot să confirm dacă a fost arma crimei sau dacă a fost folosită alta. Doar că rănile sunt compatibile cu arsurile de contact provocate de o armă de tipul celei folosite de poliție.
   - Dacă a fost folosită propria ei armă, cum mama dracului a dezarmat-o? O îmbrâncește pe spate, se lovește de perete. Nu e destul, cel puțin nu pentru un polițist. Nu există nicio tăietură, nicio urmă de cătușe.
   Întrucât Clipper nu i le oferi, cum ar fi făcut Morris, Eve luă singură o pereche de microochelari și se aplecă asupra lui Coltraine ca să o examineze.
   - Nu are urme de abraziune la încheieturile mâinilor și nici pe glezne. Uite. Aici. Pe biceps. Seringă de presiune?
   - Cred că da.
   - Cum s-a putut apropia suficient de mult, fără ca ea să riposteze, și să-i administreze injecția?
   - Examenul toxicologic e plin de semne de întrebare. Ai dreptate, nu există semne de violență în exteriorul corpului. Dar există în interior.
   Eve ridică privirea la Clipper, apoi începu să studieze ceea ce dezvăluia incizia în Y.
   - Ce caut?
   - Organele ei interne prezintă indicii de suferință.
   - Este un efect al decesului.
   Însă îl urmă și privi mai îndeaproape.
   - A încasat o lovitură?
   - Trebuie să fac mai multe teste ca să fiu sigur. Înțeleg că vrei răspunsuri rapide, adăugă el sesizând manifestarea de nerăbdare a lui Eve, dar...
   Eve dădu din cap, făcând sforțări să se exteriorizeze mai puțin.
   - Morris te-a vrut pe tine, aș spune eu, pentru că ești meticulos și precis. Spune-mi care e ipoteza ta. N-o să te presez cu nimic.
   - O armă cu șocuri cu rază mare de acțiune, atac frontal. Între un metru și un metru și jumătate. Lovitură directă.
   - Care ar fi pus-o la pământ și ar fi lăsat-o inconștientă. Primește lovitura, asta o proiectează în peretele casei scărilor și se prăbușește. Trebuie să o tragă până la subsol. Nu există semne că ar fi fost târâtă. Înseamnă că a luat-o pe sus. Sau poate că nu a fost un singur agresor. Așa că au cărat-o. De ce n-a terminat cu ea în casa scării și cu asta basta?
   Pentru că voiau ceva de la ea, să-i spună ceva sau să afle de la ea ceva, continuă Eve. Așa că ei sau el o cară până jos și o trezește din leșin cu o injecție-amfetamină, adrenalină. Durerea, gândi Eve, au trezit-o ca să simtă durerea. Să se simtă neajutorată. Corp paralizat de arma cu șocuri, dar mintea limpede. Ca să-i spună ceva, să o întrebe ceva. Iar când au terminat, au redus-o la tăcere. Înseamnă că și-a dat seama ce urma. De când i-au apăsat arma șocuri pe gât, a știut.
   Își scoase ochelarii și-i aruncă deoparte.
   - I-au folosit propria armă. Au folosit-o ca s-o ucidă fiindcă e mai insultător, mai înjositor. Au prins-o în cursă pe casa scărilor, au pus-o la pământ. Au cărat-o jos, au trezit-o și au ucis-o. În decurs de circa 20 de minute. Rapid, i-au luat arma, legitimația, insigna, link-ul, bijuteriile. De ce bijuteriile? Restul e logic. E profesionist, dar asta cu bijuteriile e o chestie de amator. Așadar, ce? Doar pentru că poți? Doar pentru că vrei? Suveniruri, amintiri?
   - Pentru că în felul ăsta i-au luat tot? dădu Peabody glas întrebării. Chestia asta o lasă deposedată. O lasă îmbrăcată, poate fiindcă nu e vorba de acel gen de forță sau violență, chiar de acel gen de umilire. Însă îi iau ceea ce e important pentru ea și o lasă întinsă pe jos. Fără nimic.
   - Poate.
   Eve încuviință din cap.
   - Poate că da. Cred că Morris n-o să dea pe-aici astăzi, i se adresă Eve lui Clipper. Însă dacă trece, fă tot ce trebuie să faci, indiferent cât îți ia, ca să-l ții departe de ea până când e...
   - Promit.

3

   Eve străbătu în viteză sediul poliției. Preferă scările în locul liftului pentru a evita să se trezească închisă într-o o cutie la un loc cu alți polițiști. Trecu pe lângă suficient de mulți polițiști în uniformă, în civil, detectivi, subofițeri - ca să-și dea seama că se dusese vorba.
   Când intră în biroul ei, orice mișcare, orice discuție încetară. Și știu că trebuia să li se adreseze.
   - La 11 și 45 de minute azi-noapte, detectivul Amaryllis Coltraine a fost ucis de una sau mai multe persoane necunoscute. Fiecare membru al acestei divizii se poate considera înștiințat sau va fi înștiințat cum că orice învoire programată poate fi, și mai mult ca sigur va fi, anulată până la rezolvarea acestui caz. O să aprob ore suplimentare pentru toți cei care vor fi convocați să se alăture echipei de investigații. Aceia dintre voi care vor avea nevoie de învoiri din motive personale sau alte probleme, vor treibui să primească aprobarea mea și vor fi nevoiți să aibă un motiv al naibii de bun.
   - Nu se vor face declarații de presă, oficiale sau neoficiale, în acest caz, fără aprobarea mea. Puteți să vă considerați toți însărcinați cu acest caz. De-acum este al nostru.
   Intră în birou și se duse direct la AutoChef să-și comande o cafea.
   Abia își luase cana aburindă, când în spatele ei intră detectivul Baxter.
   - Locotenente.
   - Zi repede, Baxter.
   - Vroiam să-ți spun că eu și Trueheart mai avem de lămurit niște lucruri la un caz. Ar trebui să terminăm cât de curând. Orice ai nevoie, munca fizică, alergătură, hârțogăraie, eu și băiatul meu, continuă el, referindu-se la ajutorul său, îți stăm la dispoziție. Lasă-le dracului de ore suplimentare, Dallas. Nu asta ne interesează acum.
   - În regulă.
   La asta sperase și ea, însă simți o satisfacție să își vadă așteptările împlinite.
   - O să vorbesc cu șeful ei, cu partenerul ei, cu cei cu care a lucrat în Atlanta. O să cer copii ale dosarelor cazurilor ei, deschise-închise, precum și de pe însemnările ei. Și o să am nevoie de ochi odihniți să se uite peste ele. O să vreau să fie interogați toți vecinii. Toată lumea cu care venea în contact în mod obișnuit. Vecinii, tipa de unde își cumpăra de mâncare, cel care îi aducea pizza. Orie relații anterioare, orice relații actuale. Prietenii, barmanul de la bar pe care îl frecventa. Vreau să aflu absolut totul despre ea.
   - Morris...
   - O să mă întorc la el, dar deocamdată are nevoie de timp. Până termini tu cu detaliile, o să am multă treabă pentru tine și Trueheart.
   - În regulă. Eu, mmm... mi s-au cam aprins călcâiele după ea acum câteva luni.
   - Baxter, ție ți se aprind călcâiele după tot ce e de genul feminin.
   El zâmbi timid, apreciindu-i încercarea de a păstra un ton lejer.
   - Ce-aș putea să spun? Femeile sunt cel mai bun lucru pe lume. Mi-a răspuns puțin la flirt, știi? Dar nu avea ochi decât pentru Morris. Nu există cineva care să nu sară să lucreze la cazul ăsta, pentru că a fost polițist. Dar fiecare va sări mai sus, mai rapid, fiindcă este vorba despre Morris. Am vrut doar să-ți spun asta.
   - Anunță-mă când îți finalizezi cazul.
   - Da, domnule.
   Își duse cafeaua în birou și constată că avea mai multe mesaje.
   Unele erau din partea presei, gândi ea, pe acestea urmând să le lase pe seama celor de la relații publice până la noi ordine.
   Eve sortă mesajele, pe unele le transmise mai departe, pe alte le lăsă în așteptare, pe altele le păstră. Și îl deschise pe cel din partea comandantului ei. Asistentul administrativ al lui Whitrley îi transmisese mai departe ordinele. Trebuia să se prezinte la raport de cum punea piciorul în birou.
   Lăsă cana de cafea deoparte, se ridică și se întoarse în biroul comun.
   - Peabody, ia legătura cu locotenentul lui Coltraine și aranjează-mi o întrevedere cât mai repede posibil. Cere-i să stabilească întâlniri asemănătoare cu partenerul sau partenerii ei. Eu mă duc la Whitney.
   De-ar fi avut mai mult timp la dispoziție, își spuse Eve în gând străbătând labirintul sediului Central al Poliției în direcția domeniului comandantului Whitney. Era timpul să-și pună ordine în gânduri, să înceapă agenda crimei, să-și sistematizeze notițele, să înceapă cercetarea rece și scormonitoare în viața polițistului mort.
   Dar când te cheamă Whitney, te prezinți fără întârziere.
   Nici el nu o lăsă să aștepte. În momentul în care pătrunse în anticameră, secretara o direcționă către sanctuarul interior.
   Whitney se ridică de la birou și umplu încăperea cu prezența lui.
   Afișa funcția de comandă așa cum un bărbat afișează un costum croit perfect pentru talia lui. Și o merita, gândise Eve dintotdeauna, pentru că o câștigase pas cu pas.
   Deși stătea în spatele unui birou în loc să bată străzile, funcția de comandă era croită pentru un polițist.
   - Locotenente.
   - Domnule.
   Nu-i făcu semn să se așeze. Aveau să discute în picioare. O studie o clipă, solemn, cu fața lată și întunecată și cu privirea rece.
   - Raportează.
   Îi prezentă raportul rapid, direct, până la cel mai mic detaliu, în același timp punându-i pe birou copii pe disc ale investigației de la locul crimei.
   - Aranjez întâlniri cu locotenentul, partenerul ei, și toate persoanele din bloc, care ar putea să-mi furnizeze informații sau detalii.
   - Morris are alibi.
   - Da, domnule. A fost la serviciu și există martori, precum și discuri de supraveghere și jurnalul său, care susțin mărturia. Nu există niciun motiv să pierdem timpul cu verificări. E curat.
   - Bine. Asta e bine. Spune-mi care e scenariul, Dallas. Punctul tău de vedere.
   - Era acasă. Fie a primit un apel pe link-ul de buzunar, fie stabilise anterior o întâlnire - nu se poate confirma în acest moment dacă personală sau oficială. Seiful pentru armă era deschis și gol. Are compartimente pentru armă și o pereche de cătușe, precum și tocuri pentru ambele. Pentru armă a folosit un toc de talie.
   Personal, Eve prefera hamul fiindcă îl simțea și-i simțea greutatea.
   - A ieșit din casă înarmată.
   - Da, domnule. Înclin să cred mai curând că a ieșit pentru o treabă legată de slujbă, nu una socială. Din cauza cătușelor. Însă deocamdată nu o cunosc. Încă nu știu ce fel de polițist era.
   Whitney dădu din cap.
   - Continuă.
   - A părăsit apartamentul undeva după 11 și 18 minute. Asta este ora la care și-a trecut animalul-robot de companie pe modul somn. Și-a setat alarma și a coborât pe scările. Wits spune că ăsta era obiceiul el. A fost luată prin surprindere pe casa scării, printr-un atac frontal. A încasat o lovitură care a izbit-o cu spatele de perete. Atacatorul a cărat-o la subsolul clădirii și i-a administrat un stimulent încă necunoscut, ca s-o aducă în simțiri. La 11:45. I s-a pus la gât o armă, posibil chiar a ei, și s-a tras. Le-am cerut celor de la Departamentul Tehnic să verifice camerele de securitate. Știm că a fost bruiată camera de la intrarea din spate. Pe acolo a intrat și când am examinat-o încuietoarea mi s-a părut în regulă. Prin urmare, ori a avut un card-cheie și codul, ori este foarte priceput. Îi cunoștea obiceiurile și a știut că o să coboare pe scări. A luat legătura cu ea, iar ea s-a dus să se întâlnească cu el. Așa văd eu lucrurile. Îl cunoștea pe ucigaș.
   - Deocamdată, presa va fi direcționată spre departamentul de relații publice. În niciun caz, moartea unui polițist nu va fi subiect de presă. Dacă se schimbă ceva, te anunț. Ești liberă să numești câți oameni consideri că ai nevoie în echipa de investigații. Din nou, dacă se schimbă ceva, vei fi informată. De-acum, asta este prioritatea numărul unu a tuturor departamentelor implicate. Vreau copii de pe toate rapoartele, pe măsură ce apar sau sunt redactate.
   - Da, domnule.
   - Ai la dispoziție tot ce dorești în acest caz, locotenente.
   - Am înțeles.
   - O să vorbesc cu familia ei cât de curând, ca și cu locotenentul ei. Presupun că vor dori un serviciu funerar în Atlanta, dar vom organiza și noi o slujbă aici. Te voi anunța după ce se va stabili.
   - Voi avea grijă ca divizia să fie informată asupra detaliilor.
   - Te-am reținut destul. Înainte să pleci, vreau să te întreb ceva personal. Morris are tot ce-i trebuie?
   - Asta aș vrea și eu să știu. Nu-mi dau seama ce s-ar mai putea face pentru el în acest moment. Cred că relația lor începuse să devină foarte serioasă.
   Whitney încuviință din cap.
   - Atunci ne vom face datoria și vom descoperi răspunsurile pentru el.
   - Da, domnule.
   Se întoarse la muncă, se închise în birou ca să-și revadă notele, să deschidă jurnalul crimei și să-și înceapă avizierul.
   - Dallas?
   - Rapoartele laboratorului deja apar, zise Eve când intră Peabody. Nu a trebuit să ameninț și nici să mituiesc pe nimeni ca să le primesc atât de rapid. Nu doar din cauză că a fost ucis un polițist. Ci fiindcă polițistul era iubita lui Morris. Au îndopat-o cu un stimulent - suficient cât să fie conștientă și vigilentă, dar incapabilă să se miște sau să se lupte. Nicio urmă pe ea. Nicio amprentă pe exterior, pe ușa din spatele clădirii. A folosit izolator și probabil că a șters-o pentru mai multă siguranță. Niciun fel de amprente. Organele interne prezintă traumatisme puternice de pe urma șocului. Dacă ar fi trăit, ar fi fost într-o stare foarte proastă. Ucigașul nu și-a asumat niciun risc, dar a fost atent și posedă suficiente cunoștințe ca să știe ce doză să folosească pentru a o doborî, să rămână la pământ, dar să rămână în viață. Până când și-a terminat treaba.
   - Am vorbit cu poliția din Atlanta. Am aranjat să se asigure un consilier de suferință pentru părinții și fratele ei.
   - Bine. Asta e bine.
   - Locotenentul ei e dispus și poate să vorbească cu noi oricând. Au lucrat în echipă, așa că a fost parteneră sau a făcut echipă cu toți din secție.
   - Atunci vom vorbi cu toată lumea din unitatea ei. Hai să-i dăm drumul.
   Peabody se uită la panou și la poza de legitimație a lui Coltraine.
   - Era întra-adevăr frumoasă.
   Se întoarse către Eve.
   - Am început chestionarea locatarilor și Jenkinson a spus că are ceva timp, așa că dă o mână de ajutor cu asta. Am verificat la Departamentul Tehnic. McNab a zis că au situația sub control. Și au trimis deja pe cineva să îi ia unitatea de acasă. Din casa ei de polițist.
   - Știu ce vrei să spui.
   - Mi-a mai spus că a salvat pe unitatea de acasă, a păstrat e-mail-uri de la Morris. Unele amuzante, unele romantice, altele sexy.
   Oftă în timp ce coborau pe rampă.
   - Și unele de la părinți, de la fratele ei, de la prieteni din Atlanta. Le ținea în documente separate. Erau și chestii de la muncă. Le sortează acum. Ultima transmisie pe link e de ieri, de la 8 seara. De la Morris. A vorbit cu ea în timpul pauzei de cină. Ieri nu era nimic altceva pe unitatea de acasă. A lucrat în tura de la 8 la 4 după-amiază.
   - Trebuie să aflăm când și-a luat mâncarea chinezească, dacă și-a luat-o singură sau i-a fost livrată.
   - Chinezească?
   - Resturile din bucătărie. Avea o pungă când a venit acasă, e pe înregistrările de securitate. Când a comandat-o, s-a oprit în drum spre casă sau a adus-o de la serviciu? Începe să verifici locul de unde se ia pentru acasă și pe cele care fac livrări la domiciliu în apropierea clădirii ei.
   - În regulă.
   - În raportul legistului se menționează că a mâncat în jur de 7 și jumătate și a băut un pahar de vin. A folosit dispozitivul de reciclare, așa că nu a mai rămas mare lucru pentru laboratorul pentru criminalistică. Hai să aflăm dacă a mâncat singură. O să refacem fiecare pas al ei, din momentul în care s-a trezit de dimineață.
   - L-ai întrebat pe Morris dacă au fost împreună în noaptea dinaintea morții?
   - Nu. Fir-ar să fie. Nu. Ar fi trebuit. Fir-ar să fie!
   Se opri în gang și își scoase link-ul de buzunar.
   - Lasă-mă singură, Peabody.
   Formă numărul lui Morris. Nu se aștepta să răspundă, așa că fu trecută direct pe mesageria vocală.
   „Morris, sunt Dallas. Îmi pare foarte rău că te deranjez. Vrea să stabilesc o cronologie pentru ziua de ieri. Când poți, dacă poți spune-mi dacă ai fost împreună cu detectivul Coltraine ieri dimineață, ar...”
   - Da.
   Pe ecran apăru chipul lui Morris. Avea ochii tulburi, întunecați și goi.
   - A rămas aici noaptea trecută. Am luat cina într-un bistro de după colț. La Jaq’s. Pe la 8, cred. Și pe urmă am venit aici. A plecat ieri-dimineață pe la șapte. La șapte și ceva. Intra în tura de dimineață.
   - În regulă. Mulțumesc.
   - Am vorbit de două ori cu ea ieri. M-a sunat după-amiază și am sunat-o eu acasă, în pauza de cină. Era bine. Nu-mi amintesc care a fost ultimul lucru pe care i l-am spus eu sau pe care mi l-a spus ea. Am încercat, dar nu pot.
   - Nu contează care a fost ultimul lucru. Contează toate lucrurile pe care vi le-ați spus unul altuia în ultimele luni, astea contează. Trec pe la tine mai târziu dacă vrei...
   - Nu, dar mulțumesc. O vreme mi-e mai bine să fiu singur.
   - Frumos din partea ta că i-ai spus asta, comentă Peabody când Eve își vârî link-ul înapoi în buzunar. Mă refer la toate lucrurile pe care și le-au spus unul altuia.
   - Nu știu dacă a fost potrivit sau a fost o prostie. Asta mi-a venit.

   Secția lui Coltraine era înghesuită între o piață coreeană și un magazin cu delicatese evreiești, de o sluțenie de parcă ar fi trecut printr-un război urban. Cutia aceea din beton poate că rezistă la un atac cu bombă, dar nu avea nicio șansă să capete un premiu de frumusețe.
   Înăuntru mirosea a polițiști. Cafea de calitate îndoielnică, transpirație, amidon și săpun ieftin. Polițiști în uniformă tropăiau de colo-colo în pantofi butucănoși, venind de la obiective sau îndreptându-se către ele, în vreme ce civilii pătrundeau înăuntru trecând prin controlul de securitate. Eve își întinse insigna către un scanner, li se verificară amprentele, și ei și lui Peabody, și pătrunseră înăuntru.
   Se îndreptă direct spre ghișeul sergentului de la informații și-i vâră insigna sub ochi. Era un veteran cu privirea dură și chipul colțuros, care arăta de parcă la micul dejun se delecta cu un castron cu cuie.
   - Locotenent Dallas și detectiv Peabody de la Centru. Avem întâlnire cu locotenentul Delong.
   Privirea aceea dură se fixă pe chipul lui Eve.
   - Voi ați pus mâna pe cazul ăsta?
   Nu trebui să precizeze care caz - nici pentru Eve și nici pentru polițiștii care l-ar fi putut auzi.
   - Exact.
   - Brigada 18 e la etajul doi. Scările sunt acolo, liftul dincolo. Aveți vreun fir?
   - Abia am început să-l cercetăm. În ultimele zile, a venit cineva din afară să discute cu ea, cineva cu care ar trebui să stăm de vorbă?
   - Nu-mi vine nimeni în minte. Dacă vrei să arunci o privire în registru, mă ocup să ajungă la tine. La fel și restul turelor de la informații.
   - Mulțumesc, sergent.
   - Nu știu ce fel de polițist era, însă nu a trecut niciodată prin fața ghișeului ăstuia fără să salute. Asta spune ceva despre om - că găsește o clipă să dea bună dimineața.
   - Da, cred că așa e.
   O luară pe scările deschise, metalice și Eve simți privirile polițiștilor petrecând-o până la etajul doi. Sala brigăzii era mai mică decât biroul echipei sale - și mai liniștită. În încăpere erau înghesuite șase birouri, patru fiind ocupate. Doi detectivi lucrau la calculator, alți doi erau ocupați cu link-urile. Funcționarul public pe post de secretar ședea la un pupitru scurt. Eve observă că avea ochii roșii și pielea foarte albă înroșită, ca și cum ar fi plâns de curând. Lui Eve i se păru că era foarte tânăr.
   - Locotenent Dallas și detectiv Peabody. Vrem să vorbim cu locotenentul Delong.
   - Da, vă așteptam... vă așteaptă.
   Din nou, Eve se simți urmărită de privirile polițiștilor. De data aceasta se întoarse și-i privi și ea, pe rând, în timp ce activitatea din sala brigăzii încetă. Văzu furie, resentimente, durere și o oarecare măsurare. Ești destul de bună să reprezinți pe unul dintre noi?
   Iar printr-un perete din sticlă văzu un bărbat despre care presupuse că era Delong, ridicându-se de la birou și apropiindu-se.
   Era puțin sub înălțimea medie, părea să aibă între patruzeci și cincizeci de ani și era solid - lat în umeri. Purta un costum gri-închis, cămașă albă și cravată gri. Avea părul negru și ondulat, pieptănat pe spate, dezvăluind un chip subțire, ochii și gura trădând încordare.
   - Locotenente, detectiv.
   Le strânse mâinile amândurora.
   - Să intrăm, vă rog.
   Tăcerea îi învălui în încăperea cu pereții din sticlă. Delong închise ușa.
   - Mai întâi, țin să vă precizez că vă puteți baza pe întreaga mea colaborare și a brigăzii. Orice și oricând aveți nevoie.
   - Mulțumesc.
   - Am făcut deja copii de pe toate dosarele detectivului Coltraine și am obținut aprobarea Departamentului Tehnic să ridicați aparatura electronică. Am făcut copii și de pe dosarul ei de personal și de pe evaluările mele.
   Ridică un plic mare. Peabody îl luă și-l vârî în mapă.
   - Puteți să vă folosiți de biroul meu sau de una dintre boxe ca să vorbiți cu membrii echipei. Sus avem o mică sală de conferințe, dacă vi se pare mai potrivită.
   - Nu vreau să te scot din birou, locotenente, sau să-i fac pe oamenii tăi să se simtă ca și cum ar fi luați la întrebări de un alt polițist. Sala de conferințe e în regulă. Îmi pare rău pentru pierderea suferită, locotenente. Știu că e greu să-ți pierzi un subaltern.
   - E destul de greu și atunci când știi că a murit în timpul serviciului. Măcar știi. Dar așa... Îmi puteți spune ceva?
   - Credem că i-a fost întinsă o cursă pe casa scărilor, în blocul în care locuia, și a fost dusă în subsol. Nu i-am găsit arma. E posibil să fi fost omorâtă cu ea. La ce lucra?
   - Un jaf în Chinatown, o spargere la un magazin de aparatură electronică - s-au furat vreo două cutii de link-uri și computere de buzunar, un furt auto - atacuri armate. Găsești totul în dosare.
   - A raportat vreo amenințare la adresa ei?
   - Nu. Nu a raportat. Duc o politică a ușilor deschise. Suntem o echipă mică. Dacă intervine ceva, de regulă aflu.
   - Pe cine avea ca partener?
   - Lucrăm în echipă. Într-un moment sau altul a lucrat cu toți cei de aici. De obicei, îi dădeam parteneră pe Cleo. Detectiv Grady. Se potriveau bine. Însă de cazul jafului s-a ocupat împreună cu O’Brian.
   - Cum se înțelegea cu restul echipei?
   - S-a adaptat imediat. Am avut și unele frecușuri. Îți dai seama, venită din sud și felul în care arăta... Însă și-a văzut de treburile ei și și-a câștigat respectul. Vreau să spun că echipa mea merge foarte bine. Ammy se potrivea.
   - Ce fel de polițist era?
   Delong oftă scurt.
   Era serioasă. Un om al detaliilor. Organizată, cu spirit de observație. Lucra un caz până la sfârșit, nu se plângea de ore suplimentare, nu se zgârcea cu hârțogăria. Era o valoare. Rezolva partea de cazuri care îi revenea. Nu era ostentativă, nu voia să iasă în evidență. Era constantă. Își făcea munca.
   - Și viața personală?
   - Nu era indiscretă nici sub aspectul ăsta. Toată lumea știe că era combinată cu Morris. Am o echipă de patru oameni. E greu să ai secrete. Era fericită. Dacă a avut necazuri, nu le-a împărtășit, nu a lăsat să se vadă.
   - De ce s-a transferat din Atlanta?
   - Am întrebat-o cum ai fi întrebat-o și tu. Mi-a spus că începuse să se simtă prinsă în rutină, că avea nevoie de o schimbare a decorului, a rutinei. Aș vrea să fi avut răspunsuri. Aș vrea să pot să-ți spun ceva clar. Îți cunosc reputația, locotenent. Și a ta, detectiv, adăugă el, înclinând din cap către Peabody. Deși o parte din mine ar vrea ca echipa mea să se ocupe de acest caz, știu că Ammy e pe mâini bune cu voi.
   - Mulțumesc. Dacă ne spui unde e sala de conferințe, am vrea să începem. Dacă partenerul ei obișnuit, detectivul Grady, e disponibil, am vrea să discutăm cu el mai întâi.
   - Vă conduc.

   În încăpere se afla o singură masă lungă, o mulțime de scaune care scârțâiau, două ecrane cât peretele, un panou mare alb și un AutoChef învechit.
   Peabody încercă cafea cu lapte.
   - E mai rea decât a noastră. Nu credeam că e posibil. O să mă duc până la automat să-mi iau un suc. Tu vrei?
   - Mda, mulțam.
   Așteptând, Eve se gândi la Delong. Înțelegea. În cazul în care Coltraine ar fi murit în exercițiul funcțiunii, sub comanda lui, ar fi fost vorba de sentimente de vinovăție, durere și furie. Dar cel puțin ar fi știut de ce. Ar fi însemnat că băiatul rău ar fi câștigat în ziua aceea. Ar fi știut cine a făcut-o și chiar dacă ar fi trebuit ca băiatul rău să fie vânat, rămâne faptul că ar fi știut.
   Eve își puse reportofonul și carnețelul de notițe pe masă. Scoase computerul de buzunar ca să se pună la curent în privința detectivului Cleo Grady.
   Treizeci și doi de ani, medită Eve. Detectiv gradul trei, cu o vechime de 8 ani. Venită în New York din Jersey. Niciodată căsătorită, locuia singură, fără copii. Mai multe citații și o mulțime de avertismente disciplinare. Făcea parte din echipa lui Delong de trei ani, transferată la cerere de la Unitatea Specială de Victime. Părinții pensionari în Florida. Fără frați sau surori.
   Ridică privirea când Grady bătu în tocul ușii.
   - Detectiv Grady, locotenente.
   - Ia loc.
   Se citea și în ochii ei, își spuse Eve, furia și resentimentele. Și în linia subțire a buzelor. Cleo avea părul blond tuns scurt, drept lins și se vedea o pereche de cercei albaștri minusculi în lobii urechilor. Ochii de un albastru-închis, aproape marin, ai lui Cleo rămaseră fixați asupra lui Eve cât timp traversă încăperea.
   Avea în jur de 1 metru 62 înălțime și un corp solid dar cu forme. Era îmbrăcată cu pantaloni maro simpli, o cămașă albă și un sacou subțire din piele deasupra. Ca și Eve, prefera tocul de umăr.
   - Șefu’ vrea să cooperăm, așa că vom coopera.
   Avea o voce repezită, sonoră, cu note puțin aspre.
   - Dar ar trebui să fie cazul nostru.
   - Dacă ar fi fost vorba despre partenerul meu sau un membru al echipei mele, probabil că aș considera la fel. Însă nu este cazul tău. Detectiv, ne aflăm aici în misiune.
   Se opri când Peabody intră în sală și închise ușa.
   - Am luat niște apă și Pepsi, zise Peabody și puse sticlele pe masă.
   Cleo o salută cu o mișcare din cap.
   - Cel puțin ai putea să-mi spui ce știi.
   - Poți să vorbești cu locotenentul tău despre asta. L-am pus la curent. Poți să faci pe dura cu noi, dar n-o ajuți cu nimic pe detectivul Coltraine.
   - Dacă urmărești să scoți la iveală murdării despre ea...
   - De ce am face-o? Nu suntem de la Afacerile Interne. Suntem de la Omucideri. Colega ta de echipă a fost ucisă, detectiv Grady. Așa că las-o baltă. Tu și Coltraine ați fost în mai multe rânduri partenere.
   - Mda, șefu’ crede că ne completam una pe cealaltă.
   - Interacționați și la nivel personal? Social?
   - Bineînțeles că da. De ce să nu...
   Dădu din nou din cap și ridică o mână. Luă o sticlă cu apă pe care la început o refuzase, deșurubă capacul și bău.
   - Uite ce e, poate că-mi pare rău pentru atitudinea asta, dar e greu. A făcut parte din echipa mea și am ajuns să fim prietene. Lucram al naibii de bine împreună, poți să te uiți prin dosarele cazurilor noastre și ai să vezi. Și ne-am împrietenit ca să ajungem să ne petrecem uneori timpul liber împreună. Un pahar după serviciu sau o masă. Poate numai noi două, ori poate împreună cu alții din echipă. Și nu era întotdeauna vorba de slujbă, să știi. Vorbeam despre nimicurile obișnuite. Păr, slăbit și bărbați.
   - Erați apropiate, comentă Peabody.
   - Mda. Aveam fiecare viața ei, dar treceam peste asta. Sigur știi cum e. Când lucrezi cu o altă femeie, ajungi la tot felul de lucruri despre care nu ai putea vorbi cu un bărbat.
   - Ți-a povestit despre iubiți din trecut, prieteni bărbați, tipi care voiau să se combine cu ea?
   - Se întâlnea din când în când cu vreo doi tipi în Atlanta înainte să se transfere. Unul era tot polițist și era de fapt un homosexual de care fusese foarte legată cu ceva vreme în urmă. Celălalt era avocat. A zis că nu se prea potriveau și amândoi au început să se depărteze de relația asta. Unul dintre motivele pentru care s-a transferat a fost sentimentul că viața ei personală se împotmolise și că ajunsese să simtă că avea de pierdut pe plan profesional. Voia ceva nou.
   - Nimeni serios? insistă Eve, gândindu-se la ce-i spusese Morris.
   Și o văzu pe Cleo ezitând.
   - Mi-a zis în treacăt că a avut la un moment dat pe cineva, o relație foarte intensă. Însă nu a mers.
   - A dat vreun nume?
   - Nu. Însă a cam marcat-o - emoțional. Mi-a spus că au rupt legătura și că a urmat relația ocazională cu avocatul timp de câteva luni. Dar își dorea o schimbare - locuri noi, oameni noi. Ceva de genul ăsta.
   - Și odată ce s-a transferat - pe plan personal.
   - Relația cu legistul a început destul de repede. Abia sosise când s-au cunoscut. Ammy mi-a zis că a fost ca o scânteie, s-au grăbit. Adică n-au sărit imediat în pat. Iar când au făcut-o ți-am zis, unei partenere îi spui tot felul de lucruri. Era înnebunită după el și s-a dovedit că și el era la fel. Am ieșit cu ei - în patru de câteva ori. Se vedea, era ceva ce scânteia. Nu se mai întâlnea cu nimeni altcineva. 
   - Nu a pomenit pe nimeni care încerca să-i forțeze mâna, pe plan personal?
   - Nu.
   - Pleca la întâlniri de una singură? Cu turnătorii, informatorii? Se ducea la întâlnirile cu suspecți singură?
   - În general, nu. Vreau să zic că e posibil să se mai fi întâlnit singură cu câte un turnător. Dar lucra aici de mai puțin de un an. N-avea prea mulți.
   - Nume?
   Cleo se îndreptă de spate și Eve o observă. Niciunui polițist nu-i place să își facă publici spionii.
   - Cel mai mult se folosea de un tip care are o casă de amanet pe Spring. Stu Bollimer. Și el e de fel tot din Georgia, așa că Ammy a mers pe această legătură.
   - Îl foloseați la ceva în ultima vreme?
   - Știu că l-a pus la curent cu jaful din Chinatown, la care lucram și el a promis că o să ciulească urechea.
   - V-a adus necazuri un caz la care ați lucrat, cineva care să vrut să-i facă rău?
   - Pui mâna pe băieți răi, n-or să fie prea bucuroși să te vadă. Dar nimic deosebit. Am derulat filmul întruna de când am aflat. Suntem o echipă mică și aproape niciun caz de care ne ocupăm nu este grozav. Îi plăceau cazurile mici. Micile jafuri la magazine de haine, un puști îmbrâncit de pe airboard ca să i-l fure un nenorocit. Adevărul este că se gândea la căsătorie, cândva în viitor, se gândea să-și facă o familie și să devină mamă cu normă întreagă. Îi plăcea slujba asta și era bună - să nu mă înțelegi greșit. Dar se gândea, mai ales după ce l-a cunoscut pe Morris, că la un moment dat, în viitor...
   - În regulă, detectiv Grady. Aș aprecia foarte mult dacă l-ai trimite pe detectivul O’Brian. Dacă nu e disponibil, locotenentul poate să trimită pe cine dorește.
   - O’Brian face muncă de birou. Îl trimit pe el.
   Cleo se ridică.
   - Cred că nu mi-ar fi plăcut prea mult să vă rog să veniți la noi dacă aveți nevoie de mai mulți oameni. Nu toți polițiști lucrează la Sediul Central.
   - O să țin minte. Mulțumesc, detectiv Grady.
   După ce Cleo ieși, Eve se relaxă.
   - Oare chiar nu înțelege? Chiar nu poate să priceapă?
   - Că toți polițiștii din echipa asta sunt suspecți în momentul acesta?
   Peabody dădu din cap.
   - Presupun că la început nu te gândești la propria familie.
   - Civilii nu fac asta. Dar polițiștii da - sau ar trebui s-o facă.
   Eve făcu câteva însemnări, apoi trecu în revistă datele lui O’Brian.
   - Următorul are 23 de ani în poliție. A ajuns la gradul întâi acum 5 ani. E în echipa asta de 12 ani. A doua căsătorie, în urmă cu 15 ani. Niciun copil din prima, doi din a doua. Mențiuni și două citații pentru bravură. A lucrat la Cazuri Majore înainte să fie transferat aici. E o schimbare imensă.
   Eve îți deschise în sfârșit cutia de Pepsi și luă o gură.
   - E cel mai vechi de aici, chiar dinaintea locotenentului actual.
   - Tipii de genul ăsta pot fi reperul unei echipe. La care se duc ceilalți când e vorba de glasul autorității.
   - Cred că o să mai stăm ceva pe-aici. Verifică tu la sediu, te rog. Vezi dacă a apărut ceva nou ce putem folosi aici.
   Când Peabody se îndreptă spre celălalt capăt al mesei, intră O’Brian, masiv, cu maxilarul puternic, privirea tăioasă.
   - Bună ziua, locotenente. Detectiv.
   - Detectiv O’Brian. Ne împărțim sarcinile încercând să ținem pasul. Putem să vorbim în timp ce partenera mea dă niște telefoane.
   - În regulă.
   Se așeză.
   - Dă-mi voie să te scutesc de ceva timp, locotenente. Detectivul Coltraine a fost un polițist bun, statornic. De încredere. Îi plăcea să sape până la detaliile cele mai mici. Când a venit prima oară în echipă, am avut dubii că o să se adapteze. Asta a fost prejudecata mea, pentru că arăta ca una care ar fi trebuit să pozeze pentru reviste de frumusețe. După câteva ture, am văzut ce se ascundea sub aparențe. Știa să fie parte dintr-o echipă, cum să se poarte în teren și cu restul camarazilor. Dacă a căzut într-o cursă pe casa scărilor, chiar în blocul în care locuia, înseamnă că nu a fost vorba de un străin.
   - De unde știi că a căzut într-o cursă?
   O’Brian nu-și clinti privirea ațintită asupra lui Eve.
   - Am legăturile mele. Le-am folosit. Eu nu am împărtășit restului echipei ce am aflat. Ce se transmite mai departe, depinde de șefu’. Însă îți spun, dacă a plecat de acasă cu ambele arme, era în misiune. A murit în misiune. Și am de gând să insist pentru beneficia de această onoare.
   - Cine ar fi putut să pătrundă în clădirea în care locuia?
   - Al dracului să fiu dacă știu. Nu ne ocupăm de chestii atât a tari pe-aici. Nu avea niciun caz care să-l facă pe unu’ să meargă atât de departe cât să omoare un polițist. Ne ocupam de o spargere, furt de electronice. Mărunțișuri, fără îndoială. Am fi pus mâna pe individ până mâine la prânz. Oricum o să pun mâna pe el până la sfârșitul turei. E un idiot, un țicnit. Nu ucigaș de polițiști. Știu că Delong ți-a dat dosarul cazului. O să te convingi.
   - Ar fi posibil ca, în timp ce punea cap la cap micile detalii în acest caz, să fi dat peste altceva, o chestie mult mai tare? Ceva care s-a întors împotriva ei și a dus la uciderea ei?
   - Dacă a fost așa, nu mi-a spus nimic. Am avut o... i-aș zice un fel de relație în care discuta cazurile de la cap la coadă cu mine.
   Acum putea vedea cât era de îndurerat. Privi în jos către masă, dar Eve văzu transformările de pe chipul lui.
   - Am luat de câteva ori cina împreună, la mine. Soției mele îi plăcea de ea foarte mult. Tuturor ne plăcea. Poate a fost Morris.
   - Poftim?
   - Vreo chestie la care lucra sau a lucrat el. Cineva care a vrut să i-o plătească cu aceeași monedă. Unde ai lovi? Era îndrăgostit de tipul ăsta. Se vedea. În cele câteva rânduri în care a venit s-o ia, la sfârșitul schimbului. Se vedea clar pe amândoi. Nu știu. Mă tem gândesc. Nu văd nimic în care era implicată sau cu care avea legătură, în stare să o ucidă.
   - Te deranjează să-mi spui de ce te-ai transferat de la Cazuri Majore?
   O’Brian ridică din umeri.
   - Slujba a fost unul dintre principalele motive pentru care mi s-a dus pe apa sâmbetei prima căsnicie. Am mai avut o șansă. M-am căsătorit și am avut un copil. O fetiță. Mi-am zis că nu sunt capabil să mai risc o dată, așa că m-am transferat. E o echipă bună. Facem treabă bună și multă. Însă nu prea primesc telefoane în miezul nopții, iar în majoritatea serilor pot să-mi iau cina cu familia. Așa că nu mai trebuie să întrebi, asta am făcut și aseară. Fiica mea - cea mare - are 14 ani. A venit la ea o prietenă să învețe împreună. Mai mult aiureli, zise el cu o urmă de zâmbet. Pe la miezul nopții, le-am zis câteva amândurora că tot chicoteau întruna în loc să doarmă.
   - Detectivul Grady a menționat un informator, Stu Bollimer.
   - Mda, Ammy se ocupa de el. E din Macon, așa că i-a aplicat vechea placă, cea cu cetățenia. Tipul ăsta s-a născut turnător. Nu-l văd întinzându-i o cursă, cel puțin nu din motivul ăsta. E un peștișor mărunt.
   - În regulă. Mulțumesc, detectiv O’Brian.
   - O să-l ții la curent pe șefu’?
   - Asta intenționez.
   - E un șef bun.
   Se depărtă de masă.
   - Dacă ar fi simțit ceva, orice ar fi îngrijorat-o, s-ar fi dus la el sau ar fi venit la mine.
   - Cum stătea cu instinctele?
   Pentru prima oară, el ezită.

..............................