Promisiunea, J.D. Robb

 ......................................

5-7

                - Înțeleg eu bine că chestia pentru chestie e un cadou pentru petrecerea de dinaintea nunții lui Louise?

   - Păi ce altceva mi se mai îndeasă pe gât în momentul ăsta? Mmm-hmm. Stai puțin.
   Eve murmură ceva, dar tresări abia când îl auzi pe el zicând „Caro”.
   - Da! Genial. Caro poate să facă rost de chestie.
   - Nu, spuse Roarke ferm și o făcu pe Eve să lase din nou capul în mâini. Caro, repetă el. Dacă ai găzdui o petrecere înainte de nuntă pentru o bună prietenă, care ar fi genul de cadou potrivit?
   Eve se răsuci cu scaunul ca să se poată da cu capul de birou.
   Roarke și Caro discutară - întrebări, răspunsuri -, însă ea nu auzi nimic. Ar fi putut la fel de bine să vorbească grecește.
   - Mulțumesc. S-a ivit ceva aici, așa că probabil o să lucrez de acasă, mai târziu. Anunță-mă dacă ai nevoie de mine. Îți urez un sfârșit de săptămână plăcut.
   Întrerupse legătura și Eve deschise un ochi ca să se uite la el.
   - Ce a...
   Roarke ridică un deget și continuă să lucreze la computerul personal portabil.
   - În regulă, spuse el după o clipă. Caro crede că, dată fiind relația dintre voi și ocazia, ar trebui să-i cumperi ceva personal și romantic lui Louise.
   - Ce, o jucărie sexuală?
   - Nu. Nu tocmai, o contrazise el. Lenjerie. Un halat de seară sau, cum delicat s-a exprimat ea, o întreagă colecție.
   Eve se încordă.
   - Ar trebui să-i cumpăr lui Louise îmbrăcăminte de făcut sex?
   - Nedelicat, s-ar putea spune.
   - Nu pot să fac așa ceva. E... Chiar dacă aș vrea, habar n-am - de unde să știu eu - ce măsuri poartă.
   - Știu eu. Am intrat în contul ei și am toate măsurile. Acum mă tem că va trebui să intri într-un magazin real, pentru că nu mai ai timp să cumperi ceva potrivit Online.
   - Oh, Dumnezeule. Mai bine mă omori.
   - Nu-ți face griji. Știu un magazin perfect.
   - Sigur că știi. Eu voiam să pun mâna pe Alex Ricker și să-l fac să asude într-o celulă.
   - Credeam că nu-ți îndrepți atenția asupra lui în cazul uciderii lui Coltraine.
   - Nici nu o fac. Dar nu am de unde să știu ce știe până nu aflu. S-ar putea să nu știe nici el că știe până nu scot ceva de la el. Dacă Max Ricker a comandat crima, motivul este fiul său. Într-un fel sau altul. El conduce acum afacerile. Trebuie să știe ceva.
   - Nu cred. Tocmai despre asta voiam să vorbesc cu tine înainte să divagăm cu lenjeria.
   Eve se strâmbă aruncând o privire către ușa deschisă.
   - Nu mai vorbi atâta de lenjerie aici. E o prăvălie de copoi.
   - M-am întâlnit cu Alex azi dimineață. De fapt, tocmai încheiasem întâlnirea când m-ai contactat în legătură cu transportul pentru Omega.
   - Tu - Iisuse. Nu se poate... pe Coney Island.
   - Locația a fost la alegerea mea.
   Roarke se așeză cât mai confortabil în scaunul ponosit pentru musafiri.
   - El a cerut să ne întâlnim.
   - Putea să fie o cursă. Putea să...
   - Nu a fost. Și, cum am spus, eu am ales locația. Crede-mă, am fost bine asigurat.
   Eve ridică mâinile în aer. Era o risipă de timp să se mai contrazică, de vreme ce era un fapt împlinit. Și o risipă de energie să nu-l creadă că, așa cum se exprimase, fusese bine asigurat.
   - Ce a vrut?
   Roarke îi înmână un disc.
   - Poți să asculți și conduc eu. Tu o să lucrezi, înțelegi, și o să facem o vizită la magazinul acela încântător pe care îl știu. Împachetează cadourile.
   Eve se încruntă uitându-se la disc.
   - Ai reușit să-l înregistrezi pe ascuns?
   Roarke se mulțumi să zâmbească.

14

   Eve ascultă înregistrarea până la capăt, își lăsă mintea să o absoarbă, apoi o ascultă din nou. Se lăsă pe spate gânditoare, observând vag că Roarke se distra de minune croindu-și drum prin traficul din centru ca un șarpe prin iarba înaltă.
   - Tu îl crezi? Tu crezi că spune adevărul despre sentimentele și loialitatea - sau lipsa de loialitate - față de tatăl său?
   Roarke viră spre est, depăși pe verticală un camion de livrări parcat în drum și așteptă calm la semafor.
   - Îl cred, da. Ar fi trebuit să încerc opțiunea video și atunci ți-ai fi dat seama mai bine. I se citea în ochi. Recunosc ura asta din adâncul sufletului, fiindcă și eu o am pe-a mea.
   - Pentru același motiv, sublinie Eve. Poate că știe. Poate că a jucat cartea asta tocmai pentru că știa că o să te pui în locul lui.
   - Nu ar fi imposibil, însă ar fi fost o încercare la nimereală din partea lui, fiindcă eu însumi am aflat abia anul trecut. Crezi că minte în privința mamei lui?
   - Când am citit dosarul, primul meu gând a fost că Ricker a ucis-o. Primele idei nu sunt întotdeauna cele corecte. Însă și al doilea, și al treilea au fost aceleași. Nu, nu cred că minte că Ricker ar fi aruncat-o pe mama lui de la fereastră. Analizez dacă pentru el contează.
   - Încerci din nou oglinda, să vezi dacă reflectă ceva. El și eu - amândoi cu tați violenți - amândoi bastarzii unor criminali. Dacă al meu nu mă bătea de-mi suna apa în cap până la apusul soarelui, era o zi pierdută pentru el. Al lui, cel puțin așa pretinde, acum îl îmbrățișa, acum îl plesnea. Dacă e adevărat, după părerea mea a nimerit-o cel mai prost. Cel puțin eu mă așteptam tot timpul s-o încasez.
   - El a avut o mamă care, după spusele lui, l-a iubit în primii ani de viață.
   - Iar eu nu. Cred că iarăși a nimerit prost. Eu nu am știut niciodată ce am pierdut. El a spus că a crescut încercând să-i facă pe plac tatălui său. Mie nu mi-a păsat nici cât negru sub unghie să-i fac pe plac tatălui meu, în afară de a evita șutul. L-am urât de când mi-aduc aminte, așa că mi s-a părut normal. Cred că dacă ajungi la asta mai târziu în viață, ura e mai fierbinte, ca să zic așa. O să vrei să te consulți cu Mira, presupun, adăugă Roarke când se aflau pe Madison. Însă nu a mințit.
   - În regulă.
   Dacă nu-l putea crede pe Roarke pe cuvânt în privința asta, atunci pe cine să creadă?
   - În regulă, se potrivește. O singură vizită a lui la Omega, apoi nimic. Niciun contact. Și dacă combini asta cu relația lui cu Coltraine, sincronizarea...
   - L-ai tăvălit în noroi pe Max și Alex s-a ales și el cu câțiva stropi pe el. A sucit, a restructurat, a reevaluat. Iar iubita lui și-a dat seama că nu o să se folosească de ocazia asta ca să se retragă, să devină complet onest. Niciodată nu o să facă asta.
   - Ea ia decizia ei și rupe legătura. El ia decizia lui. Mai curând renunță la ea decât să renunțe la latura întunecată. Nu este imaginea ta, afirmă Eve.
   Roarke o privi.
   - Și iar a nimerit-o mai prost, nu-i așa? Pentru că iată-mă pe mine alături de soția mea, pe cale să cumpărăm lenjerie. Iar el nu are pe nimeni.
   - A venit aici cu speranța să schimbe situația asta. Ăsta a fost resortul. De aceea a apăsat Ricker butonul. Să-i tragă fiului său un șut.
   - Sunt sigur că ai dreptate. Cel puțin parțial.
   - Prin urmare, știe ce pune fiul lui la cale, calculă Eve. Ceea ce înseamnă că cineva din cadrul organizației lui îi furnizează informații lui Ricker. Cineva suficient de apropiat ca să știe că Alex intenționa să ia legătura cu Coltraine, să știe ce avea de gând. Și când. Eu votez pentru...
   - Rod Sandy.
   - Eu votam, se plânse Eve. Fir-ar să fie.
   - Hai, lasă.
   Roarke o bătu pe mână și se întoarse către ea.
   - Asistentul personal al lui Alex, vechiul lui prieten. Cu siguranță un confident. El știa, după cum ai tras concluzia, că Coltraine nu a fost niciodată mituită. Că nu putea să fie vreodată. El știa când s-au întâlnit aici, în New York, cum a mers întâlnirea lor.
   - Și a doua zi, ea e moartă. Nu Sandy a sunat-o. S-a dus înarmată și asta îmi spune în continuare că a fost tot cineva din secția ei. Însă se poate să se fi aflat pe scări. Dacă reușea să penetreze sistemul de securitate sau să găsească o altă cale de ieșire, știind că Alex nu era acolo, atunci...
   - O teorie interesantă. Nu-ți uita ideea. Sau mai curând las-o în suspensie și gândește-te la lenjerie.
   - De ce să... oh!
   Se concentră asupra împrejurimilor și observă că erau parcați. O descumpănea felul în care reușise bărbatul ei să găsească un loc de parcare la nivelul străzii, în centrul orașului, într-o seară de vineri.
   - Unde e magazinul ăla?
   - Imediat după colț, pe Madison.
   Se apropie de ea pe trotuar și o luă de mână.
   - Ar trebui să profităm de ocazie - parcarea și faptul că e seară și să încheiem cumpărăturile cu o cină. E un local drăguț chiar vizavi. Putem să stăm afară, să bem o sticlă de vin și să mâncăm.
   - Zău că ar trebui să...
   - Să lucrezi, da.
   Îi ridică mâna și-i sărută încheieturile degetelor.
   El ar sta și ar mânca împreună în biroul el în timp ce ea tocmai asta ar face, se gândise ea. Fiindcă așa era normal pentru ea.
   Eve se opri la colț și-l privi.
   - Poate dacă ar fi fost o întâlnire.
   - Poftim?
   Ea-și lăsă capul pe spate și ridică din sprâncene. Și văzu cum îi piere zâmbetul.
   - Ah, iubito, vrei să iei cina cu mine diseară?
   - Dacă nu vrea ea, vreau eu, spuse o femele trecând pe lângă el. Fac cinste chiar.
   - Da, iau cina cu tine diseară.
   Își lăsă mâna în mâna lui cât străbătură jumătate din stradă.

   La magazinul numit Secrets, vitrina prezenta replici umane lonevind în halate din mătase, pozând în sortimente fanteziste din dantelă și mătase, flirtând în corsete care măresc sânii. Pardoseala ora acoperită de petale de trandafiri.
   Eve studie vitrina, concluzionând că în condiții normale ar fi trebuit să aibă un pistol cu șocuri electrice lipit de cap ca să-i treacă pragul.
   Eve presupuse că și prietenia se reducea adesea tot la asta.
   - E al tău?
   - Magazinul? Am un procent modest. Douăzeci la sută, adăugă când Eve se încruntă la el.
   - De ce numai douăzeci?
   - Cei doi care-l conduc - și dețin restul - au lucrat la mine. Ei au venit cu ideea, cu conceptul lor, cu propunerea și cu planul de afaceri. Așa că i-am finanțat. Acum vreo 5 ani. Acum mai este unul, în centrul comercial, în Village. Dar e mai puțin select. Ăsta seamănă mai mult cu Louise, cred.
   - Atunci aș fi putut pur și simplu să comand ceva, să mi se livreze. Să nu trebuiască practic să... fac cumpărături.
   - Fii curajos, soldățelule, spuse el și deschise ușa.
   S-ar fi putut alege cu un cot în coaste pentru replică, dar o cunoștea suficient de bine ca să îl evite.
   Locul acela mirosea... sexy, decise Eve. A lumânări parfumate și a parfum subtil vaporizat din când în când. Articole selecte întinse ca niște fluturi exotici deasupra rafturilor altor exponate care pluteau ca niște giuvaere suspendate. Pe un fotoliu plușat, auriu, ședea o femeie care studia atent o selecție de sutiene și slipuri minuscule de parcă într-adevăr ar fi fost bijuterii. O alta se afla în celălalt capăt al încăperii, împachetând cu grijă ceva roșu și mătăsos pentru o clientă.
   - Dar nici măcar nu se văd, murmură Eve. Ce mare șmecheriei dacă tot le acoperi cu haine?
   - Dă-mi voie să-ți spun eu cât e de mare șmecheria.
   - Vezi?
   Îl lovi cu coapsa ei peste a lui.
   - Nu sunt decât țoale de regulat, cum am zis. Nu sunt sigură că vreau să...
   Se opri când femeia care împacheta îl zări pe Roarke și îi trimise un zâmbet de un megawatt.
   - Mă bucur foarte mult că vă văd din nou, îi spuse ea clientei. Să le purtați cu plăcere.
   - Oh, cu siguranță. El o să le poarte.
   Râzând, clienta o luă spre ieșire legănându-și sacoșa micuță și argintie.
   - Ce surpriză minunată. Proprietăreasa, concluzionă Eve, se apropie de ei în pantofi roz foarte sumari, cu tocuri cui, întinzânt amândouă mâinile spre Roarke.
   - Adrian. Arăți minunat.
   - Oh!
   Își aranjă buclele aurii ca soarele.
   - A fost o zi foarte aglomerată. Ai putea să mă scuzi doar o clipă?
   - Cât vrei.
   În timp ce se îndrepta spre Sutiene-și-Slipuri, Roarke se întoarse spre Eve.
   - Vezi ceva ce-ți place?
   - De aici vine lenjeria mea? Vreau să zic chestiile care apar ca prin vrajă în sertarele mele? Și halatele care își găsesc într-un mod misterios calea către dulapul meu sau către cuiul din baie?
   - Uneori.
   Roarke făcu câțiva pași în spate ca să studieze un halat scurt de o culoare pală ca apa și aproape la fel de transparent.
   - Adrian și Liv au gusturi excelente. Fiind femei, au intuiția aceea care le spune ce anume o face pe o femeie să se simtă sexy sau romantică, încrezătoare, dezirabilă. Și fiind femei care sunt atrase de alte femei, știu exact ce anume atrage atenția asupra unei femei și o face sexy și așa mai departe.
   - Așadar, e un magazin de țoale de regulat pentru lesbiene?
   Dădu ochii peste cap când Roarke îi aruncă o privire. Am zis și eu.
   - Și da, în regulă, e marfă de lux, într-o atmosferă de lux. Sex, dar nu dezgustător.
   - Ăsta ar trebui să fie sloganul lor.
   Eve zâmbi.
   - Cu asta te alegi când mă scoți din elementul meu.
   Roarke îi luă capul între palme și o surprinse cu un sărut voios.
   - Nici nu te-aș vrea altfel.
   - Îți lucesc ochii după „dezgustător” ca oricărui bărbat.
   - Dragă Eve, numai când ești tu dezgustătoare.
   Eve râse și-l lovi peste piept.
   - Ține-o tot așa, amice.
   - Scuze că v-am lăsat să așteptați.
   Adrian se grăbi spre ei după ce și cealaltă clientă, de la Sutiene-și-Slipuri ieși din magazin cu o sacoșă.
   - I-am dat liber lui Wendy, vânzătoarea noastră, acum vreo oră. Întâlnire amoroasă. Desigur, când ești singură, atunci apar câte trei, patru clienți deodată. Locotenent Dallas.
   Îi luă mâna lui Eve și o scutură cu entuziasm.
   - Mă bucur foarte mult să te cunosc, în sfârșit. Roarke spune că nu ești genul care se dă în vânt după shopping.
   - Nu. Chiar că nu. Dar aveți un magazin cu adevărat drăguț.
   - Îl iubim, mulțumesc. Partenera mea și cu mine.
   - Ce mai face Liv? o întrebă Roarke.
   - Extraordinar. E însărcinată, i se adresă Adrian lui Eve. Treizeci și două de săptămâni.
   - Felicitări.
   - Suntem în al nouălea cer. Azi era atât de obosită, că am trimis-o acasă la amiază. O să fie foarte supărată că te-a ratat. Că v-a ratat pe amândoi. Cu ce pot să vă ajut? Ceva special?
   - Pentru mine? Nu. Nu. Am tot ce-mi trebuie. Ba chiar mai mult.
   - Aceea.
   Roarke arătă halatul ca apa.
   - Dar revenim și la asta mai târziu. Eve?
   - Oh, da. Păi. Am o chestie și am înțeles că genul ăsta de lucruri se potrivesc foarte bine.
   Adrian își miji ochii de un albastru senin.
   - O chestie, dar nu pentru tine. Ai nevoie de un cadou.
   - Da. Slavă Domnului. Da, am nevoie de un cadou.
   - Ocazia?...
   - E ca și cum ai fi la o extracție de dinți, nu? comentă Roarke.
   - Taci.
   Eve expiră adânc.
   - În regulă. E o chestie pentru o petrecere. Petrecerea miresei.
   - Oh, da, vom găsi exact ce trebuie. Care este relația ta cu mireasa? Vreau să spun, adăugă ea, presupunând că Eve era pe cale să intre din nou în panică, este o prietenă bună, o rudă, o cunoștință?
   - O prietenă.
   - Eve va fi doamna ei de onoare la nuntă, interveni Roarke.
   - O prietenă foarte bună, atunci. Povestește-mi despre ea. Pentru început, cum arată.
   - E blondă.
   Roarke oftă.
   - Descrie suspectul, locotenente.
   - Bine.
   E ceva ce putea face.
   - Femeie, caucazian, 30 și ceva păr blond-cenușiu. În jur de 1 metru 62, aproximativ 50 de kilograme. Zveltă, trăsături normale.
   - În regulă atunci.
   Satisfăcută, Adrian dădu din cap decisiv.
   - Ai spune că e genul tradițional, aspru, artistic, strălucitor...
   - Clasic.
   - Excelent. Bine, bine.
   Adrian își lovi buzele cu un deget, pășind prin magazin.
   - Cu ce se ocupă?
  - E medic.
   - Este prima căsătorie?
   - Da.
   - Este îndrăgostită nebunește?
   - Cred. Sigur. Ce altceva?
   - Este posibil să-și fi cumpărat deja ceva pentru noaptea nunții. Dar... ca doamnă de onoare, iată ce ți-aș recomanda să urmărești. Clasic. Romantic.
   Adrian deschise ușa unui dulap înalt, îngust.
   - Așa ceva.
   Era un halat lung, deschis, peste o cămașă de noapte lungă, lucioasă. Nu chiar gri, gândi Eve, nici tocmai argintie. Ci culoarea... unii, decise ea.
   - S-ar putea să meargă.
   - Mătase cu accente de satin pe corsaj și pe bretele. Și spatele...
  Adrian o întoarse să-i arate spatele lung cu bretele subțiri încrucișate, din satin. Îmi place grozav spatele.
   - Da. S-ar putea să meargă, repetă Eve.
   - Aș fi vrut să ai o fotografie a ei. Este un dar important. Ar trebui să fie perfect.
   - Vrei o fotografie?
   Nedumerită, dar prinsă în joc, Eve își scoase computerul portabil. Comandă o căutare standard pentru Louise Dimatto, apoi întoarse ecranul spre Adrian, să-i arate poza de identitate.
   - Ea este Louise.
   - Oh, este extraordinar! Ce frumoasă e! Poți s-o aduci aici? Dacă aș putea să o scanez - poza.
   - Păi...
   - O să-ți placă, spuse Roarke și o luă pe Eve de braț conducând-o prin ușa deschisă.
   În timp ce Adrian se așeză la computer, Roarke luă computerul lui Eve, făcu o serie de setări și printă poza lui Louise.
   - Folosește asta.
   - Perfect. Suntem singurul magazin de vestimentație intimă din oraș care are acest sistem. Pe care nu am fi putut niciodată să ni-l permitem fără ajutorul lui Roarke. Îi scanez fotografia și introduc datele pe care mi le-ai dat referitoare la înălțime și greutate. Acum să adăugăm compleul Latecht de budoar - Moonlight Elegance. Și să aruncăm o privire.
   Computerul trimise un fascicul de raze deasupra mesei și fasciculul produse un vârtej de puncte luminoase. Punctele luminoase se mutară și se conectară.
   - Un miniholo, murmură Eve.
   - Într-un anumit sens, da. Preia datele și reconstruiește. Și... Uite. Ce părere ai?
   Eve se aplecă să privească de la același nivel în timp ce holograma lui Louise se rotea la câțiva centimetri de masă, în compleul Moonlight.
   - Trebuie să recunosc, e foarte bine reprodusă. E foarte aproape. Poate că nu are chiar atât de mari...
   Eve își flutură degetele în dreptul sânilor hologramei.
   - Mai delicată aici?
   Adrian făcu o mică ajustare.
   - În regulă, da. Cutremurător. Dacă aș avea așa ceva în departamentul meu... Nu sunt sigură ce anume aș face cu el, dar aș găsi eu ce. Putem să facem imagini holografice, dar nu direct dintr-un computer. Le folosesc mai mult în laborator, la criminalistică. Pentru reconstruirea unui C.
   - Unui C?
   - Cadavru.
   - Oh!
   - Scuze.
   Eve dădu din cap și se îndreptă.
   - E absolut la fix. Menci.
   - Sunt nemaipomenit de încântată când merge. Computerul spune măsura 6, care e și părerea mea conform datelor, dar...
   - Astea sunt informațiile mele, o asigură Roarke.
   - Excelent. Și totuși, indiferent de motiv, dacă nu i se potrivește, poate să le schimbe. O să le pun într-o cutie și o să le împachetez. Dar între timp, Mini Waterfall, nu-i așa? Avem deja datele tale aici, așa că o să dureze doar o clipă.
   Eve abia apucă să clipească, Louise dispăru și își văzu propria siluetă îmbrăcată cu cămașa de noapte scurtă, aproape transparentă.
   - Fir-ar să fie.
   Adrian râse. 
   - Arată delicios pe tine. Nu greșești niciodată, îi spuse ea lui Roarke.
   - O să luăm și asta.
   Eve înghiți în sec, își porunci să-și ia ochii de la silueta ei și nu reuși.
   - Cum se oprește asta? E ciudat de stânjenitoare.
   - Desigur.
   Continuând să-l zâmbească lui Eve, Adrian comandă închiderea imaginii.
   - Mai doriți ceva dacă tot vă aflați aici? Aveți suficiente bustiere?
   - Suficiente ce?
   - Bustiere de susținere. Le preferi la slujbă în locul sutienului.
   Eve deschise gura, dar nu putu să articuleze niciun cuvânt.
   - Probabil că nu i-ar mai strica vreo jumătate de duzină, interveni Roarke.
   - O să mă ocup de asta.
   - Știu că da.
   Roarke se aplecă și o sărută pe Adrian pe obraz.
   - Ne ducem să luăm cina. Te rog să le împachetezi, să le treci în cont și să le trimiți.
   - Plăcerea e de partea mea. Sincer, locotenente.
   - Mulțumesc.
   - Cele mai bune urări pentru Liv, adăugă Roarke conducând-o pe Eve spre ieșire.
   - Știe ce port sub haine. Știe cum arăt goală. Mda, e foarte stânjenitor.
   - E treaba ei să știe, sublinie Roarke. Și oricât de atrăgătoare te-ar găsi, îi este devotată lui Liv.
   - Nu asta era ideea. Nu asta era ideea. Și oamenii se mai întreabă de ce urăsc să mă duc la cumpărături. Vreau vinul pe care l-ai promis. Un pahar mare de tot.
   - Pot să mă ocup de asta.
   Îi trecu un braț după umeri și o sărută într-o parte, pe cap, traversând Madison.

   Era bine și era așa cum trebuia, gândi Eve mai târziu, să-și amintească din când în când de viața ei reală. Să se distanțeze de muncă fie și numai pentru câteva ore și să se bucure că stă la o masă pe trotuar, într-o noapte înmiresmată de mai petrecută în oraș, sorbind un vin bun și mâncând o mâncare bună împreună cu bărbatul pe care îl iubea.
   Se aplecă spre el peste masă.
   - Consideră că vorbește vinul.
   Roarke se aplecă și el spre ea și frunțile aproape li se atinseră.
   - În regulă.
   - Nu greșești niciodată, exact cum a zis ea.
   - În privința cămășii de noapte?
   - Asta e pentru tine și amândoi o știm. În privința cinei. Uite. Noi doi. E bine.
   - E bine.
   - Nu-mi amintesc să-ți dau prea des ocazia să fie bine.
   - Eve.
   Puse mâna peste mâna ei, pe masă.
   - Cred că-ți amintești exact măsura potrivită.
   - Acum vorbește vinul.
   - Poate. Sau planul meu să te îmbrac și să te dezbrac de cămașa aia la noapte.
   - Șmecherule.
   Eve se lăsă pe spate, respiră adânc privind oamenii, traficul. Grăbit, foarte grăbit în apropiere.
   - E un oraș bun, spuse ea încet. Nu e pur și nu e perfect. Are niște asperități, niște linii dure. Dar este un oraș bun. Amândoi l-am ales.
   - Nu te-am întrebat niciodată de ce, mai precis. De ce l-ai ales.
   - Ca să evadez.
   Se încruntă în paharul ei cu vin. Probabil vinul e de vină că ăsta a fost primul gând.
   - Cred că a fost unul dintre motive. Era suficient de mare să mă înghită dacă aveam nevoie de asta. E rapid și aveam nevoie de viteză și de aglomerație. Munca. Pe atunci aveam nevoie de muncă mai mult decât să respir.
   - Asta nu s-a schimbat cine știe cât.
   - Poate că nu, dar acum respir.
   Ridică paharul și sorbi.
   - Și tu?
   - Când am venit aici, am știut. Nu pot să explic de ce, dar am știut. Ăsta este locul meu. Pe urmă a mai fost și Feeney. El a văzut ceva în mine și m-a ridicat. M-a făcut mai mult decât am crezut vreodată că o să fiu. Era locul potrivit pentru mine, dar dacă el s-ar fi mutat în Bumfuck, Idaho, aș fi plecat cu el.
  Se mai gândise la asta până atunci? se întrebă Eve. Își dăduse seama sau recunoscuse? Nu era sigură.
   - Tu de ce l-ai ales? îl întrebă pe Roarke.
   - Visam la New York când eram puști. Îmi părea un inel din aur strălucitor și voiam să pun mâna pe ele. Am vrut o mulțime de locuri și am făcut ce-am făcut ca să ajung la el. Însă aici am vrut să am punctul de plecare și de sosire. Inelul acela strălucitor de aur. Nu am vrut să fiu înghițit; am vrut să posed. Să posed acest loc.
   Roarke se uită de jur împrejur, cum o făcuse și Eve, la mulțime, la trafic, la grabă..
   - Ei bine, asta spune ceva, nu? Pe urmă m-am îndrăgostit de el, așa cum se îndrăgostește un bărbat de o femeie fascinantă și periculoasă. Și a devenit ceva mai mult decât a poseda - dovadă pentru mine și, presupun, pentru un om mort - și a devenit ceva mai mult despre a fi.
   - Și l-ai adus pe Summerset aici.
   - L-am adus.
   Eve sorbi din vin.
   - Tații înseamnă ceva și nu trebuie să existe o legătură de sânge pentru asta. Amândoi ne-am găsit tații sau ne-au găsit ei pe noi. Oricum ar fi fost. Și a însemnat ceva.
   - Și te gândești că Alex Ricker și l-a pierdut pe-al lui în ziua în care a aflat că tatăl său a ucis-o pe mama sa. Și asta a însemnat ceva.
   - Mă citești destul de bine.
   - Chiar așa. Hai să mergem acasă, să te apuci de treabă.
   Eve așteptă cât achită el nota, apoi se ridică odată cu el.
   - Mulțumesc pentru cină.
   - Cu plăcere.
   - Roarke?
   Pe trotuar se opri, îi studie chipul, apoi ridică din umeri. Ce naiba, doar e New York. Și își aruncă brațele în jurul lui și-l sărută îndelung pe gură.
   - Asta pentru că mă citești bine, spuse ea după ce-i dădu drumul.
   - O să cumpăr un bax întreg din vinul ăla.
   Eve râse tot drumul până la mașină.

   Acasă, Eve își scoase sacoul și îl aruncă pe scaunul de dormit.
   Doar în cămașă, începu să dea târcoale tabloului crimei.
   - Ai spus că o să lucrezi și tu acasă. Lui Caro, îi reaminti Eve.
   - Asta o să și fac. Însă nu înainte să-mi spui ce ai de gând să faci.
   - Mă gândesc să te rog să iei legătura cu noul tău bun prieten înainte să te apuci de treaba ta.
   - Și de ce aș face asta?
   Trebuia să fie din cauza vinului, își spuse Eve, pentru că uneori, când vorbea așa - în cuvintele lui străbătea un strop de muzică celtică - ei îi venea să saliveze.
   - Mmm.
   Se descotorosi de senzația aceea.
   - Ca să-i spui că e important ca el și asistentul personal să rămână în New York. Și că aș vrea să vorbesc cu amândoi mâine.
   - Sâmbătă. Când ești gazda unei petreceri.
   - Pot s-o fac dimineață. Peabody și Nadine vor năvăli cu Dumnezeu știe ce chestii. Nu trebuie să-mi bat capul cu nimic. Ele au zis.
   - Ușurel, iubito. Iar eu i-aș spune celui mai bun prieten al meu asta fiindcă...?
   - În semn de bună-credință. Tind să-l cred, bla-bla-bla. Vreau ca mâine dimineață să discut niște detalii care m-ar putea ajuta într-o direcție actuală a investigației.
   - Și să-l pui pe Sandy pe jar. Ar putea să meargă. O s-o fac. Cred că o să fiu și eu la vreo câteva ore după aceea. Sper că-ți amintești că mâine plec la Vegas.
   - Păi...
   Acum își aminti.
   - Mda, mda, depravare masculină.
   - Probabil că o să reușesc să aranjez lucrurile și să merg cu tine dimineață, dacă Peabody e ocupată.
   - Nu. Nu. Ai aranjat destule.
   Eve putea să se descurce singură, dar el s-ar fi agitat din cauza asta. Și ar fi avut dreptate, recunoscu ea.
   - O să-l iau pe Baxter.
   - În regulă atunci.
   Înarmată cu cafea, Eve se așeză să-și ia notițe. Comandă o nouă verificare a lui Rod Sandy, inclusiv a situației sale financiare. Omul acela se aflase în compania lui Ricker încă din perioada colegiului, se gândi Eve. Un timp îndelungat.
   Știa cum să ciupească bani de ici, de colo. Poate bani plătiți de tată ca să-l trădeze pe fiu.
   Căută în rapoartele Departamentului Tehnic datele scoase de pe link-urile și computerele confiscate din apartamentul lui Ricker.
   Desigur, niciun contact cu Omega. Nu avea să fie chiar atât de ușor. Niciun contact cu Coltraine, în afara unuia singur, venit de la. Alex, prin care o invita să bea ceva împreună. Niciun contact cu secția lui Coltraine sau cu vreun membru al secției.
   Dar Sandy era un tip foarte inteligent. Nu ar fi lăsat o urmă atât de clară - una peste care amicul Alex ar fi putut să nimerească întâmplător și să pună întrebări.
   Exista un al doilea link pe undeva. Pe care-l ascunsese; sau deja se descotorosise? își consultă unitatea de la mână. Mai erau ore, își spuse ea, ore bune până la andocarea lui Callendar, darmite până se apuca să scormonească. Eve își propuse să considere că are răgazul ca să-și perfecționeze teoria, să verifice că nu exista nicio scăpare.
   Își mai turnă cafea și abia se apucase de lucru când se întoarse Roarke.
   - Ai vorbit cu Alex?
   - Da, s-a făcut și te așteaptă pe la nouă. Eve, era Morris la poartă, l-am spus lui Summerset să-i deschidă.
   - Morris?
   - Pe jos.
  - Fir-ar să fie.
   Își făcu vânt de la birou și începu să coboare.
   - În ce stare e? E...
   - Nu am întrebat. M-am gândit că e mai bine să vină aici. Summerset i-a trimis un cart.
   - Un cart?
   - Dumnezeule, de cât timp trăiești aici? Unul dintre autocarturi, o să-l aducă drept aici.
 - De unde era să știu eu că avem autocarturi? Folosesc eu vreodată un autocart? Ce părere ai? îl întrebă pe Summerset când ajunse pe ultimul palier al scării, în ce stare e?
   - Rătăcit. Nu geografic. Treaz. Suferă.
   Eve se îndreptă, trecându-și mâinile prin păr.
   - Fă niște cafea, îi ordonă ea lui Summerset. Sau... poate că ar trebui să-l lăsăm să se îmbete. Nu știu. Ce-ar trebui să facem? Nu știu ce să fac pentru el.
   - Atunci imaginează-ți.
   Summerset se apropie de ușă. Apoi se opri și se întoarse către Eve.
   - Beția nu face decât să umbrească durerea o vreme, așa că revine mai acută. Cafeaua e cea mai bună când asculți, și el de asta are nevoie. De cineva căruia îi pasă, care-l ascultă.
   Deschise ușa.
   - Haide, haide. O să-i fie mai ușor dacă te duci tu la el.
   - Nu mă împinge, mormăi Eve, dar ieși.
   Cartul nu scoase aproape niciun zgomot în timp ce se apropia pe alee și făcu o întoarcere grațioasă. Se opri în capul scărilor.
   - Îmi pare rău.
   Morris își frecă fața cu palmele ca atunci când te trezești din somn.
   - Îmi pare foarte rău. Nu știu de ce am venit aici. Nu ar fi trebuit.
   Coborî din cart când ea începu să coboare scările.
   - Nu m-am gândit la nimic. Îmi pare rău.
   Eve îi întinse o mână.
   - Hai înăuntru, Li.
   Morris se cutremură, ca și cum ar fi luptat cu o durere îngrozitoare și doar dădu din cap. Eve știa ce înseamnă durerea și să lupți împotriva ei, așa că se apropie de el și îi luă povara, o parte din suferință, când brațele lui o cuprinseră.
   - Așa, murmură Summerset. Și-a imaginat, vezi?
   Roarke îi puse o mână pe umăr lui Summerset.
   - O cafea ar fi bună, cred. Și ceva... mă îndoiesc că a mâncat.
   - Mă ocup eu.
   - Hai înăuntru, repetă Eve.
   - Nu am știut unde să mă duc, ce să fac. Nu am putut să mă duc acasă după... A luat-o fratele ei. M-am dus și m-am uitat la ei... Au încărcat-o în mașină. Într-o cutie. Nu e ea acolo. Cine poate să știe mai bine? Dar nu am suportat. Nu am putut să mă duc acasă. Nici nu știu cum am ajuns aici.
   - Nu contează. Haide.
   Eve îl ținu cu brațul și-l conduse pe scări până sus, unde aștepta Roarke.

15

   Am dat buzna, vă deranjez.
   - Ba nu.
   Eve îl conduse spre salon.
   - Hai să ne așezăm. Să bem o cafea.
   Are mâinile reci, își spuse ea, și trupul pare fragil. Întotdeauna existau mai multe victime, nu doar cei morți.
   Cine știe mai bine?
   Îl conduse la un fotoliu lângă foc, ușurată că nu trebuia să-l roage pe Roarke să-l aprindă. Anticipase, ca întotdeauna, așa că trase un scaun, întorcându-l astfel încât să stea cu fața la Morris.
   - Pe undeva a fost mai ușor, începu Morris, când erau treburi de care a trebuit să mă ocup. A fost pe undeva mai ușor când a trebuit să trec prin anumite etape. Comemorarea m-a echilibrat. Cumva. Fratele ei - ajutorul pe care i l-am dat - a fost ceva ce a trebuit să fac. Pe urmă s-a dus. Și ăsta-i finalul și nu mai am ce să fac.
   - Povestește-mi despre ea. Lucruri mărunte, ceva fără importanță. Orice.
   - Îi plăcea să se plimbe prin oraș. Prefera să meargă pe jos decât să ia taxiul, chiar și când era frig.
   - Îi plăcea să vadă ce se petrece, să ia parte, îi sugeră Eve.
   - Da. Îi plăcea noaptea, să se plimbe noaptea. Să descopere un loc nou unde să bea ceva sau să asculte muzică. Voia s-o învăț să cânte la saxofon. Nu avea niciun talent pentru asta. Dumnezeule.
   Un fior îi scutură tot trupul. Îl chinui.
   - Oh, Dumnezeule.
   - Dar ai încercat să o înveți.
   - Era foarte serioasă în privința asta, dar gălăgia - nu puteai să-i zici muzică - pe care o provoca o făcea să râdă. Îmi dădea mie saxofonul și-mi spunea să cânt ceva. Îi plăcea să se întindă pe canapea și mă ruga să-i cânt.
   - O vezi cum stătea pe canapea?
   - Da. Lumina lumânărilor pe chipul ei, zâmbetul ei reținut. Se relaxa și mă privea când cântam.
   - O vezi cum stătea pe canapea, repetă Eve. Nu s-a dus.
   Morris își apăsă podurile palmelor peste ochi.
   Cuprinsă de panică, Eve îl aruncă o privire lui Roarke. Iar el clătină din cap, dându-l încredere.
   Așa că ea continuă să vorbească.
   - Nu am pierdut niciodată pe cineva la care am ținut, îi spuse Eve lui Morris. Nu așa. Multă vreme nu am avut pe nimeni la care să țin. Așa că nu știu. Nu știu cum e până la capăt. Însă simt din cauza meseriei. Nu știu cum trec oamenii peste asta, Morris, jur pe Dumnezeu că nu știu cum fac să mai pună un picior în fața celuilalt. Cred că au nevoie să se sprijine de ceva. Tu o vezi și te poți sprijini de asta.
   Morris lăsă mâinile să-i cadă și se uită la ei. Cu ochii goi.
   - Pot. Da, pot. Vă sunt recunoscător, amândurora. Mă tot sprijin pe voi. Și acum, apar la ușa voastră, dau buzna cu asta în seara voastră.
   - Oprește-te. Moartea e o nenorocire, zise Eve. Când vine o nenorocire, cei care rămân au nevoie de o familie. Noi suntem o familie.
   Summerset aduse o masă mică, pe roți. Cu o atitudine profesionistă și eficientă, o împinse între Eve și Morris.
   - Doctore Morris, o să mâncați o supă.
   - Eu...
   - Ai nevoie. Asta-ți trebuie.
   - Ocupă-te să fie pregătit apartamentul albastru de la etajul trei.
   Roarke se apropie și se așeză pe brațul fotoliului lui Eve.
   - Doctorul Morris va rămâne aici în seara asta.
   Morris dădu să vorbească, apoi închise ochii și respiră.
   - Mulțumesc.
   - Mă ocup de tot.
   Când Summerset dădu să iasă, Eve se ridică din fotoliu și se duse după el. Îl prinse din urmă la ușă și-i vorbi încet.
   - Doar n-ai pus vreun tranchilizant în supă?
   - Nici vorbă.
   - În regulă, nu trebuie să-ți sară țandăra.
   - Niciodată nu-mi sare țandăra.
   - În regulă, cum zici.
   Avea lucruri mai importante de făcut decât să se ciorovăiască cu Summerset.
   - Locotenente, spuse el când Eve se întoarse. O să treacă multă vreme până o să mai repet vorbele astea, în caz că se va mai întâmpla vreodată. Dar o să-ți spun acum, exact în momentul ăsta, că sunt mândru de tine.
   Eve aproape că încremeni. Rămase privindu-i spatele țeapăn, slab, îndepărtându-se.
   - Foarte, foarte ciudat.
   Intră înapoi și se așeză pe locul ei. Se simți ușurată că Morris mânca și, vorbind cu Roarke, vocea lui revenise la normal.
   - Se pare că o parte din creierul meu tot a funcționat, pentru că m-a adus aici.
   - Vorbești cu Mira când ești pregătit?
  Morris cântări întrebarea lui Roarke.
   - Presupun că da. Știu ce o să-mi spună. Știu că are dreptate. Ne ocupăm de asta zi de zi. Cum ai spus, Dallas, o simțim.
   - Nu știu care e părerea ta despre genul ăsta de lucruri, începu Eve. Dar cunosc un preot.
   Peste buzele lui Morris trecu o umbră de zâmbet.
   - Un preot!
   - Unul catolic, dintr-un caz la care am lucrat.
   - Oh, da, părintele Lopez din Harlemul Spaniol. Am vorbit cu el în timpul acelui caz.
   - Sigur. În regulă. Păi, oricum... Are ceva deosebit. Ceva solid, cred. Poate dacă ai vrea să fie cineva din afara cercului, din afara slujbei, știi, ai putea să vorbești cu el.
  - Am fost crescut budist.
   - Oh, atunci...
   Umbra zâmbetului nu pieri.
   - Și cât am crescut, am experimentat și m-am jucat cu o mulțime de confesiuni. Am descoperit că genul organizat nu mi se potrivește. Dar s-ar putea să-mi folosească să vorbesc cu preotul ăsta. Crezi că urmează ceva după moarte?
   - Da, răspunse Eve fără ezitare. În niciun caz nu se poate să trecem prin toată mizeria asta și cu asta basta. Dacă e așa, o să fiu al naibii de furioasă.
   - Exact. Îi simt și sunt sigur că și tu. Uneori, când vin la mine, s-a terminat. S-au dus și rămân doar cu cochilia a ceea ce-au fost. Alteori mai e ceva.
   Șovăie puțin.
   - Știi?
   - Mda.
   Nu era un lucru pe care Eve să-l poată exprima sau împărtăși cu ușurință. Dar știa.
   - E mai greu de suportat când mai șovăie.
   - Pentru mine e încurajator. Se dusese când am văzut-o. Am vrut, egoist, să o simt. Dar se dusese unde trebuia să se ducă. Cred că trebuia să-mi aducă aminte cineva de asta. Că nu s-a dus, cel puțin de lângă mine, pentru că o mai văd. Și că este undeva unde trebuie să fie. Da, părintele Lopez ar putea să mă ajute să înțeleg. Dar asta poți și tu.
   - De ce ai nevoie?
   - Implică-mă. Spune-mi ce știi, totul, absolut totul. Nu doar ce crezi că ar trebui să știu, ci totul. Și dă-mi ceva de făcut, ceva care să aibă legătură cu cazul. Oricât de terestru ar fi. Să fac verificări, reverificări, să cumpăr gogoși pentru echipă. Trebuie să fiu implicat. Am nevoie să iau parte cumva la găsirea celui care a făcut asta.
   Eve îl privi cercetător. Da, nevoia aceea era reală. Intensitatea ei aproape că-i ardea inima.
   - Trebuie să-mi spui asta, să mi-o spui în față. Respect-o pe ea, respectă-mă pe mine și spune-mi adevărul.
   - De acord.
   - Ce vrei când îl găsim? Ce vrei să se facă?
   - Mă întrebi dacă vreau să-l omor, să-i iau viața?
   - Asta te întreb.
   - M-am gândit la asta, chiar mi-am imaginat. Există atâtea căi și din poziția mea sunt o mulțime de direcții pe care le pot urma. Chiar m-am gândit. Aș face-o pentru mine, nu pentru ea. Nu ar fi ce ar fi vrut ea. Aș... dezamăgi-o. Cum aș putea face așa ceva? Vreau ce ar fi vrut ea.
   - Adică?
   - Dreptate. E vorba despre o mulțime de nuanțe, despre o mulțime de grade și niveluri. Știm și asta.
   Întoarse privirea spre Roarke.
   - Toți știm asta. Vreau să-l doară și vreau ca durerea să țină foarte mult. Moartea pune capăt - cel puțin din partea noastră. Nu-i vreau moartea și vă jur pe moartea ei că nu voi face nimic să-i aduc sfârșitul. Îl vreau într-o cușcă, ani de zile, decenii, într-o cușcă. Pe urmă vreau să ajungă în oricare iad ar exista după ce moartea îi va pune capăt vieții ăsteia. Vreau să iau parte ca să se împlinească asta.
   Morris întinse mâna peste masă și-i luă mâna lui Eve.
   - Eve. Nu o voi trăda pe ea sau pe tine. Îți jur.
   - În regulă. Ești acceptat.
   Eve își luă cafeaua.
   - O să încep spunându-ți că a fost curată. Nu există nicio dovadă că a fost mituită sau cumpărată de cineva. Toate dovezile indică tocmai contrariul. A pus capăt relației cu Alex Ricker, în Atlanta. Singura ei legătură cu el era una de prietenie.
   - El a omorât-o?
   - S-ar părea că nu. S-ar părea că a fost ucisă din cauza lui, dar nu de el și nu cu știrea lui, nu la ordinul lui, nu din dorința sa. Cred că Max Ricker a făcut-o ca să-și pedepsească fiul, să-l strivească.
   - A ucis-o ca să... Da, înțeleg.
   Când luă cana cu cafea, lui Morris nu-i tremură mâna.
   - Acum pot să înțeleg foarte bine asta.
   - Ca să o facă, a avut nevoie de cineva foarte apropiat de Alex și de cineva apropiat de Col... de Ammy, se corectă Eve. Am doi detectivi de la suportul tehnic în drum spre Omega chiar în clipa asta. Cred că Ricker a găsit pe cineva acolo care să-i acopere identitatea vizitatorilor și jurnalul de schimburi de informații. Cred că a păstrat legătura și că a orchestrat totul - și poate nu doar asta. O să mă întâlnesc mâine dimineață cu Alex - mai mult, o să mă întâlnesc și cu asistentul lui personal. Pe el îl vizez. Nimeni nu este mai apropiat de Alex decât tipul ăsta, acest Rod Sandy. Pe de altă parte, am în vedere echipa ei.
   - Cineva din echipa ei?
   Morris puse din nou cana jos.
   - Iisuse. Iisuse.
   - A fost o lovitură din interior - din interiorul lumii ei, din interiorul lumii lui Alex. O știu.
   Un moment foarte lung, Morris privi fix în foc. Privi fără să vadă, în tăcere.
   - Nu am crezut că ești atât de aproape. Nu am crezut că ai ajuns atât de departe. Ar fi trebuit să-mi dau seama. Ce pot să fac?
   - Poți să-ți petreci seara asta gândindu-te dacă ți-a spus vreodată ceva despre oamenii cu care lucra. Lucruri mărunte: comentarii, observații, s-a plâns, a făcut glume. Orice ți-ai putea aminti. Orice ai observat tu însuți când te-ai dus s-o vezi la lucru, când v-ați întâlnit să beți ceva sau când ați luat masa cu cineva din echipa ei. Pune pe hârtie.
   - Da. Pot să fac asta.
   - Și încearcă să dormi. Nu-mi ești de niciun folos dacă ai mintea tulbure de extenuare. Gândește-te, notează și dormi. Dimineață mă duc să-i interoghez pe Alex și pe asistentul lui personal. Trimite-mi orice pe unitatea de aici și eu o să mă uit. O să vorbim mai multe despre asta când mă întorc.
   Morris o privi drept în ochi, iar ochii lui redeveniră tăioși - tulburarea dispăruse datorită voinței.
   - În regulă. O să mă apuc imediat.
   - Nu vrei să te conduc sus? întrebă Roarke ridicându-se.
   - Tocmai pentru asta venisem, zise Summerset intrând în salon. Dați-mi voie să vă conduc în camera dumneavoastră, doctore Morris, și puteți să-mi spuneți dacă ați mai dori ceva.
   - Mulțumesc.
   Morris se uită înapoi la Eve.
   - Am tot ce-mi trebuie.
   După ce Morris plecă împreună cu Summerset, Roarke își trecu o mână peste părul ei.
   - Nu-mi ești de niciun folos dacă ai mintea tulbure de extenuare. Nu știu cum ai putut să spui cuvintele astea și să nu te ardă la limbă. Oricum, bine făcut. Pentru chestia asta o să-și impună să doarmă.
   - Ăsta era planul. Trebuie să termin și să ascund panoul cu datele crimei. Nu vreau să nimerească prin birou și să vadă asta.
   Îi zâmbi lui Roarke și se ridică.
   - A fost drăguț că te-ai ocupat să rămână aici la noapte.
   Roarke îi luă mâna.
   - Suntem o familie. Familia la nevoie se cunoaște.

   În puterea nopții, Eve se simți luată pe sus. Reuși să se concentreze când Roarke o urca în liftul din biroul ei.
   - Fir-ar să fie, am ațipit. Cât e ceasul?
   - Vreo două, minte tulbure.
   - Scuze. Scuze.
   - Întâmplător am ațipit și eu. Ce-aveam de făcut a durat mai mult decât anticipasem. De-abia m-am ridicat și eu.
   - Oh!
   Eve căscă.
  - Poate că ar trebui să te iau eu pe tine pe sus. 
   - Ușor de zis acum, că te-am adus în dormitor.
   Traversându-l, o aruncă fără menajamente pe pat.
   - Și mă îndoiesc că mai are vreunul dintre noi energie pentru o cămașă de noapte sexy și nouă.
   Eve reuși să-și scoată o cizmă și să o arunce.
   - Nu știu. Aș putea să mă trezesc plină de energie dacă ți-ai pune așa ceva.
   - Ce amuzantă ești când dormi în picioare.
   Eve își aruncă și cea de-a doua cizmă.
   - Nu sunt în picioare.
   Își trase cămașa de pe ea și se descotorosi și de pantaloni. Pe urmă, se urcă în pat în patru labe.
   - Dă-le naibii de cămăși de noapte, murmură ea, apoi se cuibări îmbrăcată numai în lenjerie.
   Când Roarke se strecură lângă ea, adormise deja la loc.

   În vis, Coltraine se învârtea în jurul panoului crimei pe care și-l făcuse Eve. Era într-un pulover albastru pal, pantaloni strâmți și avea arma la șold.
   - Am lucrat de câteva ori la cazuri de crimă, spuse ea. Nu ca anchetator principal, ci în echipă. O spargere sau un jaf care a degenerat, genul ăsta de chestii. Întotdeauna m-a deprimat. Nu pot să spun că m-am gândit vreodată că o să lucreze cineva la crima mea.
   - Cine se gândește?
   Coltraine îi zâmbi lui Eve.
   - Bine spus. Acum știi mai multe despre mine decât atunci când te-ai apucat de lucru.
   - De obicei, așa merg lucrurile.
   - La unele lucruri ajungi prin ochii lui Li. Nu poți să ai încredere sută la sută.
   - Nu, dar nu minte.
   - Nu, asta nu.
   Coltraine se apropie de biroul la care ședea Eve și se rezemă cu un șold de el.
   - Credeam că trebuie să ai sânge rece ca să investighezi crime. Să ai sânge suficient de rece ca să vii în contact cu moartea în fiecare zi sau aproape în fiecare zi. Să răscolești prin vieți, să descoperi toate secretele oamenilor care nu mai puteau să și le ascundă. Dar greșeam. Trebuie să fii capabil să-ți controlezi furia, însă trebuie să existe și furie. Altfel, nu ți-ar păsa deloc, nu ți-ar păsa cu adevărat. Nu ți-ar păsa într-atât, încât să faci ceea ce trebuie ca să-l prinzi pe criminal.
   - Uneori e nevoie de sânge rece.
   - Poate. Și eu știu acum mai multe despre tine, văzând cum ți-am intrat în cap. Te lupți cu legea, fiindcă ai un puternic și profund respect pentru ea. Crezi cu toată forța. Însă victima e cea care te trage, victima care te-ar putea face să pui la îndoială un paragraf din lege. Mai mult decât justiția chiar, și justiția este credința ta.
   - Nu despre mine e vorba.
   - Ba știi că da. Acum avem o legătură la fel de intimă ca niște amanți. Polițist - victimă. Acum sunt unul dintre chipurile din mintea ta când visezi. Nu le uiți niciodată, indiferent cât de multe sunt. Asta este povara ta, dar și darul tău. Îl lași pe Li să intre în echipă, când regulile și regulamentele se opun. Este prea apropiat. Dar ai dat la o parte regulile și regulamentele, fiindcă și el este o victimă. Și avea nevoie de asta. Partea cu sângele rece din tine se întreabă acum, în adâncul minții tale. Și partea furioasă știe că este drept.
   - Care parte din tine s-a depărtat de Alex Ricker?
   - E o întrebare, nu-l așa?
   Coltraine se ridică, se aplecă și-l mângâie pe Galahad care i se lipise de picior.
   - Drăguț pisoi.
   - Ce-ai zice să-mi răspunzi?
   - Te întrebi dacă l-am părăsit pentru că nu mă iubea de-ajuns ca să se retragă din ce făcea. Ca să-mi dovedească ce mult însemn pentru el. Sau dacă am plecat fiindcă mi-am amintit că eram polițist și aveam o datorie fată de lege.
   - Nu contează.
   Eve ridică din umeri.
   - L-ai părăsit și acum despre asta este vorba.
   - Contează pentru tine, din cauza lui Li. Contează din cauza insignei. Și contează pentru că te întrebi ce-ai fi făcut tu dacă Roarke nu ti-ar fi arătat cât de mult însemni pentru el.
   - Nu pe de-antregul. Cu o excepție sau două, e adevărat. Dar ultima remarcă? Îmi arată în fiecare zi. Cred că-mi dau seama cât de mult te-a durut când Alex nu a făcut la fel, pentru că nu trebuie să mă gândesc. Știu. Și nu cred că polițistul a fost cel care l-a părăsit. Cred că polițistul a apărut ulterior. Cred că, probabil, ai fost un polițist mai bun după ce ai venit aici.
   - Drăguț. Mulțumesc. Și totuși, nu am fost un polițist suficient de bun ca să mă feresc să nu fiu ucisă cu propria armă.
   - Mda, asta e o mare porcărie. Însă mă uit la tine, detective. Mă uit acum la felul în care cred că ti s-a întins cursa asta. Și mă gândesc că nu ai avut nici măcar o șansă.
   - Ei bine, Coltraine își puse mâinile în șolduri. Asta e o adevărată consolare pentru mine în momentul ăsta.
   - E cea mai bună pe care o am.

  Trebuia să se întâlnească cu Baxter. Se uită la el cum tura, pe alee, motorul mașinii sale spilcuite cu două locuri și îi făcu un semn cu degetul în direcția mașinii ei deloc spilcuite.
   - Hai, Dallas, de ce să luăm hârbul tău de ultimă oră, când îl avem pe-al meu?
   - Misiune oficială și eu conduc.
   - Uite cum e obligat bărbatul să-și ridice fundul din pat într-o sâmbătă ploioasă și nici măcar nu poate să și-l pună într-o mașină de Doamne-ajută.
   Mormăi cât trecu dintr-o mașină în alta, dar făcu asta până la urmă.
   - Hei, faine scaune, trebuie să recunosc.
   - Acum îi-ai așezat confortabil fundul?
   - Să știi. Surprinzător cât de... ce mai, uau.
   Se aplecă să studieze bordul.
   - Ia te uită! Iisuse, matahala e doldora. E...
   Se opri și se trânti violent de spătar când Eve demară pe alee. O briză blândă de primăvară o întâmpină pe Eve când ieși.
   - Nu-i o mașină pentru departament. Ce, sunt prost?
   - Depinde pe cine întrebi. Și pot să optez, potrivit regulamentului, să folosesc mașina personală dacă corespunde odurilor. La fel cum folosești și tu jucăria aia.
   - Dallas, ai niște profunzimi pe care nu le-am sondat.
   - Nu ai sondat niciuna dintre profunzimile mele.
   - Tu pierzi, surioară. Și Peabody nu a scos o vorbă despre mașina asta.
   Eve tresări brusc când își aduse aminte.
   - Nu a văzut-o încă. Așa că o să-ți ții gura. Altfel, o să înceapă să se sclifosească cum că de ce nu a văzut-o ea prima sau mai știu eu ce. Partenerii pot fi câteodată adevărate belele.
   - Nu și al meu. Doamne, e o bijuterie. Și zi, te-ai gândit că tatăl lui Ricker junior și cel mai bun prieten al lui i-au tras-o pe la spate și au omorât-o pe Coltraine.
   - Au omorât-o ori au pus umărul să-i însceneze o chestie care s-o ducă la asta. Și l-au manipulat și pe Alex, pentru orice eventualitate.
   - Cel mai buni prieteni pot fi adevărate belele.
   Eve nu se putu abține să nu râdă.
   - Habar n-ai tu. O să-l lucrăm separat. La început, un interogatoriu obișnuit. Verificarea detaliilor. Pe urmă, am de gând să iau pielea de pe Sandy, te las pe tine să te ocupi de Ricker. Vreau să-l pun puțin pe jar și n-am nevoie să-mi stea în cale cel mai bun prieten al lui.
   - E-n regulă din partea mea. Chiar nu crezi că juniorul ar avea vreun amestec? Are motiv, ocazie, chiar și alibi. Nu trebuia decât să pocnească din degete.
   - Dacă avea de gând să pocnească din degete, atunci ar fi făcut-o de la distanță. Bătrânul lui i-a înscenat totul, e fix stilul lui. Cum am pus mâna pe Sandy, cum o să cedeze. E trădător, așa că o să trădeze din nou. Și o să-l tragem în țeapă pe ăla din Echipa Optsprezece, oricine ar fi el.
   - Nu-mi place deloc că e vorba de un polițist. Însă da, mi-am aruncat o privire prin dosare sl prin notițele tale. Nu se poate să nu fie așa.
   Comunicatorul încorporat în bord bipăi.
   - Dallas.
   - Callendar raportează de pe Omega.
   Chipul lui Callendar, cu ochii obosiți și un zâmbet de zile mari, umplu ecranul.
   - A fost o oarecare întârziere la andocare, dar Sisto și cu mine am sosit. Am făcut formalitățile, ne-am cazat și suntem pe cale să fim escortați direct la Comunicații. Directorul ne-a autorizat accesul la... mă rog, cam peste tot.
   - Fă-mi rost de ceva, Callendar.
   - Dacă există, o să găsim. Doamne, locul ăsta chiar e sumbru. Ai fost vreodată aici?
   - Nu.
   - Bună alegere. Chiar și zonele pentru personal și administrație sunt sumbre. Pun pariu că dacă le-ai oferi copiilor un tur obligatoriu în locul ăsta, nici măcar nu le-ar mai trece prin minte să se lege de airboardul cuiva.
   Privi într-o parte și făcu un semn.
   - Sunt gata să se ocupe de noi.
   - Vreau să mă pui ia curent din clipa în care aflați ceva. Chiar și pe jumătate.
   - S-a. Callendar terminat.
   - S-a? repetă Eve.
   - Adică s-a făcut.
   Baxter dădu ochii peste cap.
   - Ăștia de la suportul tehnic.
   Eve dădu din cap, absolut de acord cu el.
   - Ăștia de la suportul tehnic.
   Trase pe dreapta, lângă trotuarul din fața clădirii lui Ricker.
   - În misiune, zise ea, și se făli puțin când se aprinse lumina.
   - Tare.
   - Dacă rezolvăm aici, îți arăt ascensiunea pe verticală la întoarcere.
   Intră folosindu-se de insignă și se duse direct la ascensor când portarul le spuse că erau anunțați și așteptați de domnul Ricker.
   El îi aștepta în hol.
   - Locotenente.
   - Domnule Ricker. Detectiv Baxter. Mulțumim că v-ați făcut timp ba ne mai răspundeți la câteva întrebări.
   Tonul său fu ia fel de politicos și de neutru ca al lui Eve:
   - Vreau să cooperez atât cât îmi este cu putință.
   - După cum am discutat, am dori să vorbim și cu domnul Sandy.
   - Da. Probabil că este în bucătărie, pregătește cafeaua. Vă rog, lunți loc. Îl voi chema.
   - Marfă a-ntâia, comentă Baxter uitându-se împrejur. Și să mai spună ă cineva că nu merită să încalci legea.
   - Numai idioții spun asta.
   - Lumea e plină de idioți.
   Alex se întoarse singur.
   - Îmi cer scuze, de obicei se trezește devreme, astfel încât am presupus... Trebuie să fie sus. Vă rog să mă scuzați.
   Când Alex se duse sus, Eve și Baxter făcură un schimb de priviri.
   - Te gândești la ce mă gândesc și eu? șopti Baxter. Cuiva i s-a făcut frică. Fir-ar să fie. Era vorba de o revenire de rutină, de ce s-a speriat? Nu-i nimic care să-l pună pe fugă, să-l facă să-și riște slujba, să ne trezească suspiciuni. E o prostie.
   - Locotenente.
   Alex se așezase în capul scărilor și Eve citi ceea ce urmă în paloarea de pe chipul său.
   - Rod nu este. În patul lui nu s-a dormit. Nu mă opun dacă vreți să vedeți personal.
   Normal că voiau să vadă personal. Eve o luă înainte.
   - Când l-ați văzut ultima oară?
   - Aseară, în jur de 8. Avea o întâlnire. Dar știa că erați așteptați astăzi de dimineață. Nu are obiceiul să rateze o întâlnire. Și nici nu răspunde la link. Tocmai am încercat.
   Eve se duse până la ușa camerei lui Sandy.
   - Cu cine se întâlnea?
   - Nu știu. Nu am întrebat.
   Trecu pe lângă Alex ca să verifice dulapul, apoi se încruntă.
   - Lucrurile lui sunt la locul lor. Vă puteți da seama dacă lipsește ceva?
   - Cu ce era îmbrăcat aseară - stați să mă gândesc. Avea un sacou din piele maro și pantaloni negri, cred. Nu-mi amintesc culoarea cămășii. Era îmbrăcat casual. O întâlnire neprotocolară. Hainele lui sunt aici după câte îmi dau seama. Dar de ce să nu fie? Nu avea niciun motiv să plece și nu ar fi plecat fără să-mi spună.
   - Poate că a fost vorba de o decizie luată în pripă, sugeră Baxter cu suficient sarcasm ca să-l facă pe Alex să-i arunce o privire de gheață.
   - Nu ia decizii pripite și lucrează pentru mine. Este cel mai vechi prieten al meu și lucrează pentru mine. Evident, întâlnirea s-a dovedit ceva mai mult decât nepretențioasă și a rămas peste noapte. Nu se poate trezi și nu aude link-ul. Sunt cât se poate de dispus să vă răspund la orice întrebare pe care vreți să mi-o adresați acum și voi avea grijă ca Rod să fie disponibil de îndată ce revine.
   Apoi se întoarse spre Eve.
   - Nu am luat legătura cu avocații mei. Nici măcar nu știu că nunteți aici. Nu vă duc de nas. Rod...
   - S-a încurcat cu o femeie? sugeră Eve. Baxter, așteaptă-mă jos.
  - Sigur.
   - Rod nu a greșit cu nimic în afară de faptul că a fost neglijent În privința unei întâlniri, începu Alex.
   - Ia adună-te puțin. Cine a fost șoferul tău ieri?
   Tonul mușcător și rece înlocui politețea.
   - Și asta ar fi relevant pentru care motiv?
   - Pentru că vreau să știu, domnule Cooperare. Cine a condus mașina cu care te-ai dus la întâlnirea cu Roarke?
   - Carmine. Carmine Luca, adăugă el când Eve îi aruncă o privire scrutătoare. E jos, într-un apartament pe care îl țin pentru personal.
   - Cheamă-l sus.
   - Nu înțeleg de ce vrei să discuți cu șoferul meu.
   - O să înțelegi după ce o să vorbesc cu el. Cheamă-l sau cheamă-ți avocații și dă-le întâlnire la sediu.
   Privirile, deja reci, deveniră de gheață.
   - Poate că am judecat greșit situația. O să-l chem sus și vom vndea dacă mă poți face să înțeleg. Altfel, dacă nu ai mandat, pleci de-aici.
   Alex scoase un link, arătându-i ușa lui Eve.
   - Carmine, am nevoie de tine sus.
   În câteva minute, masiv și zdravăn, Carmine își făcu greoi apariția. Eve își spuse că avea un chip ca de piatră bătută zeci de ani de vânt și ploi. Dur, ciupit de vărsat și lipsit de orice expresie.
   - Acești ofițeri de poliție vor să-ți pună niște întrebări, Carmine. Răspunde-le, e clar?
   - Da, domnule Ricker.
   - Când te-a întrebat Rod Sandy despre întâlnirea domnului Ricker cu Roarke?
   - Nu știu nimic de nicio întâlnire.
   Eve îl privi pe Alex.
   - Vrei să-l lămurești sau îl lămuresc eu?
   - Carmine, vreau să răspunzi la întrebările locotenentului. Am avut o întâlnire cu Roarke ieri dimineață în Coney Island. Tu ai condus mașina.
   - Da, domnule Ricker, dar m-am gândit...
   - Nu gândi, îi spuse Alex cu o bunătate în tonui vocii la care Eve nu se așteptase. Apreciez asta, Carmine, dar încercăm doar să lămurim ceva. Așa că poți să răspunzi la întrebări. Asta dacă nu-ți spun eu altceva. În regulă?
   - Da, domnule Ricker.
   - Când te-a întrebat Rod Sandy despre întâlnirea domnului Ricker cu Roarke?
   - A câta oară?
   - De fiecare dată.
   - În regulă, păi m-a întrebat înainte. Să se asigure și, mă rog, că totul era pregătit cum trebuie. Domnul Sandy se asigură că lucrurile sunt pregătite cum trebuie pentru domnul Ricker. Așa că i-am spus că eram pregătit, mașina era pregătită și scannerele...
   Se opri și-l privi pe Alex.
   - E în regulă.
   - Și cafeaua în minibar. Și chestii dintr-astea.
   - Te-a întrebat și după aceea?
   - M-a întrebat după cum se simte domnul Ricker. Știți, starea de spirit, chestii de-astea. Și i-am spus că a fost în regulă și că poate domnul Ricker a părut puțin abătut la întoarcere. Dar a fost în regulă și nu a fost nicio problemă sau ceva. I-am spus că mi s-a părut că domnul Ricker și domnul Roarke s-au înțeles destul de bine și că au discutat o vreme. Își face griji pentru dumneavoastră, domnule Ricker. Fiind vorba de domnul Sandy, nu m-am gândit că dau din casă sau mai știu eu ce.
   - Este în regulă, Carmine.
   - Ce altceva i-ai mai spus? întrebă Eve.
   Carmine întoarse din nou privirea spre Alex și din nou Alex își dădu acordul.
   - Nu-s prea multe de spus. Am băut o bere și am discutat puțin despre meciuri și el a zis, de parcă gândea cu voce tare, că domnii Ricker și Roarke vor face până la urmă afacerea. Eu i-am spus că nu cred că e vorba despre vreo afacere. Că nu am auzit prea, multe, pentru că nu trebuie să tragi cu urechea, dar, din când în când, briza a mai adus vocile la urechile mele. Că mi s-a părut că au discutat mai mult despre domnișoara Coltraine și tatăl domnului Ricker și că poate...
   - Poate...
   - Domnule Ricker.
   - Continuă, îi ceru Alex, nu tot atât de binevoitor de astă dată.
   - Păi mi s-a părut că parcă domnul Ricker se gândea că tatăl dumnealui ar fi putut să facă ceva. Dar vorbeam cu domnul Sandy, domnule Ricker.
   - Da, așa este, încuviință Eve înainte ca Alex să apuce să deschidă gura. Ai mai vorbit cu el și despre altceva?
   - Nu prea. N-am încercat să ascult, jur. Acum, că mă gândesc, cred că domnul Sandy mi-a pus o mulțime de întrebări și nu a fost locmai bucuros că nu știam mai mult decât știam, l-am spus doar că la sfârșit ați dat mâna cu Roarke și asta a fost tot.
   - E în regulă, Carmine, mulțumesc, spuse Alex. Poți să te întorci în apartamentul tău acum.
   - Da, domnule Ricker. Dacă am făcut ceva...
   - N-ai făcut nimic. E în regulă.
   - Încă ceva, zise Eve. L-ai dus pe domnul Sandy undeva cu mașina ieri?
   - Nu. Îl duc doar pe domnul Ricker, dacă dânsul nu spune altfel.
   - Săptămâna asta, tu sau altcineva l-ați dus cu mașina pe domnul Sandy undeva?
   - Nu. Avem o singură mașină aici și eu o conduc. Corect, domnule Ricker?
   - Exact, Carmine. Poți să pleci.
   Alex se întoarse și păși în zona de living.
  - Crezi că Rod lucrează pentru tatăl meu?
   - Tu nu? îi replică Eve.
   - Ne cunoaștem de mai mult de 12 ani. Suntem prieteni. Prieteni. Știe aproape tot ce se poate ști despre mine. Știa ce însemna Ammy pentru mine. Nu te poți aștepta să cred că a luat parte la toată povestea asta.
   - De ce nu i-ai dat detaliile întâlnirii cu Roarke?
   - A fost o întâlnire privată. Nici chiar prietenii nu-și împărtășesc absolut totul.
   - Aș spune, după felul în care Sandy l-a tras de limbă pe Carmine, că el nu e de acord cu chestia asta.
   Alex își apăsă degetele pe ochi.
   - Prin urmare, nu mi-a fost niciodată prieten cu adevărat. Doar un alt instrument. În toți acești ani.
   - Poate, sau poate că a fost cooptat și cumpărat ceva mal recent.
   - Dacă el a ucis-o pe Ammy...
   - Ar fi putut să părăsească apartamentul în noaptea aceea fără srt fie înregistrat de sistemul de securitate?
   - Întotdeauna există mijloace, spuse Alex. Nenorocitul. Nenorocitul mi-a spus în noaptea aceea, mi-a spus că ar trebui să; ies, să fac o plimbare lungă, să trec prin Times Square, să mă încarce cu energie de la mulțime. Asta am și făcut.
   - El a spus că a crezut că ai rămas toată noaptea în apartament..
   - Oamenii mint, locotenente.
   Alex rosti cuvintele sacadat.
   - Știi asta. Am presupus că mă acoperea, așa că am făcut la fel și ți-am spus că am plecat când el era sus. Că nu a știut că am plecat. Două minciuni convenabile. Nu i-am făcut niciun rău. Nu i-aș fi făcut niciodată vreun rău. Bine, ne-am acoperit reciproc. Mi-a întins o cursă, prietenul meu de o viață, așa că m-am dus să mă plimb în New York, să beau o bere, un alt chip în mulțime, în timp ce el o ucidea. De ce? De ce?
   - Unde ar putea să se ducă?
   - Într-o mie de locuri. Dacă aș ști, jur că aș spune. M-a convins să vin la New York, explică Alex. Să vin acum - pentru afaceri, pentru ea. M-a convins că aveam nevoie să o văd, să vorbesc cu ea. Știa ce simțeam, cum mă simțeam. Am avut încredere în el așa cum aș avea într-un frate. Iar el a folosit totul împotriva mea.
   - Vreau toate datele despre situația lui financiară. Toată situația lui financiară. M-ai înțeles?
   - Da, o să le primești.
   - Face călătorii, pleacă în vacanțe și așa mai departe, fără tine. Are timp liber când nu ai putea să-l ții sub observație?
   - Desigur.
   Ocazii în care ar fi putut să facă o vizită pe Omega, se gândi Eve.
   - Știi pe cine are tatăl tău în echipa lui Coltraine?
   - Nu. Nu știu să aibă pe cineva, n-aș putea confirma asta. A fost întotdeauna discret în privința acestor chestiuni.
   - Despre ce ai discutat cu tatăl tău când l-ai vizitat pe Omega?
   - Nimic care să aibă legătură cu asta.
   - Totul are legătură cu asta.
   Chipul lui fu străfulgerat de furie.
   - Înțelege că nu am nicio obligație să-ți răspund și nici măcar sa cooperez. Dar o să-ți mărturisesc ce i-am spus răspicat tatălui meu: că nu mă voi mai întoarce vreodată și că nu voi mai comunica niciodată cu el, în niciun fel. Că mă dusesem să-l văd doar pentru că voiam să-l văd - pentru ultima oară - și să știu că se află exact acolo unde mi-am dorit să-l văd.
   - Și care a fost răspunsul lui?
   - Că nu are nevoie de mine și că nici nu mă dorește. Mi-a promis că o să mă pună la pământ, iar după ce o să termine răfuiala cu mine, o să rămân sărac lipit pământului. Asta fiind ceea ce merit. Asta a fost ideea.
   Alex închise ochii, luptându-se să-și păstreze controlul.
   - Ce-ar fi putut să-i ofere lui Rod ca să-l determine să facă asta? Ce-ar fi putut să-i promită el ce Rod nu ar fi putut să-mi ceară mie direct?
   - O să-mi spui tot ce știi despre Rod Sandy, tot ce nu apare în dosarul lui oficial. Și o să-mi faci rost și de datele alea financiare, în timpul ăsta, detectivul Baxter o să-i răstoarne camera cu fundul în sus. Pornește înregistrarea, ordonă Eve. Domnule Ricker, avem permisiunea dumneavoastră să percheziționăm apartamentul lui Rod Sandy de la această adresă, în acest moment?
   - Da, da. Aveți permisiunea mea să-i percheziționați camera, aveți permisiunea să-l vânați ca pe un câine. Aveți permisiunea mea să faceți orice e nevoie ca să puneți mâna pe el. E suficient?
   - E un început bun. Baxter.
   - De asta mă ocup.
   Eve se așeză.
   - Povestește-mi despre Rod Sandy.

16

   Eve se înfipse, se înghesui și forță înaintarea în traficul de sâmbătă dimineața. Alături de ea, Baxter lucra furios la computerul auxiliar încastrat în bord.
   - Avem nevoie de cineva de la suportul tehnic dacă vrem să intram prin conturile astea, îi spuse el. Mă descurc cu cele standard. Niclo activitate semnificativă în cursul ultimelor 10 zile. Dar celelalte sunt mai problematice. O să-mi ia ceva timp.
   - Am pe cineva la suportul tehnic. Verifică din nou mijloacele de transport.
   - Nu a părăsit orașul cu niciun mijloc de transport public, cel puțin nu și-a folosit cardul obișnuit. Verificarea cardului privat o să mai dureze un timp. Și sigur s-ar fi folosit de un card privat. Ar fi putut să ia un taxi sau orice mașină ca să iasă din New York și să ia pe urmă o mașină privată să se ducă oriunde ar fi vrut, la cât avans are înaintea noastră.
   - Trebuie să recurgă la unul dintre conturi.
   Întotdeauna rămânea o urmă, își spuse Eve și banii erau cele mai evidente indicii.
   - Și o să ia legătura cu Ricker pe Omega. Face ce i se spune. Nu e decât un robot, un nenorocit de robot. Urmează instrucțiunile venite, dacă nu direct de la Ricker, atunci de la cel pe care l-a făcut Ricker să lucreze pentru el.
   - A intrat în panică, a plecat doar cu ce avea pe el, cu ce bani lichizi avea și probabil cu niște dosare. Dar în cazul lui, panica i-a fost de folos.
   - Nu pentru mult timp. Poate că o să iasă din oraș, o să scape, dar e deja mort, Baxter, îi spuse Eve când se întoarse spre ea. Ricker n-o să-l lase să scape. Doar a dovedit câți bani face. E inutil. Îl găsim noi primii sau Ricker o să-i ucidă.
   Prea nerăbdătoare să aștepte în fața porții, Eve comută pe modul vertical și trecu peste ele.
   - I-ha! făcu Baxter.
   - O să aflăm de care cont s-a folosit.
   Eve străbătu aleea în viteză.
   - Când l-a accesat și, mergând pe firul ăsta, unde se afla când l-a accesat. Verificăm transportul privat începând din oraș și continuând spre periferie. Și luăm legătura cu polițiile din toate regiunile unde Sandy și Ricker au reședințe. O să vrea să ajungă într-un loc unde să-și tragă sufletul, să-și mai adune din lucruri. Dacă e inteligent - și este -, o să se grăbească cu chestiile astea și s-a dus deja. Însă aflăm unde a fost și începem să-i luăm urma, să vedem încotro a pornit de acolo.
   Eve sări din mașină și o luă în sus pe scări în goană.
   - Tu.
  Eve îl împunse cu degetul pe Summerset, care era pe cale să se facă nevăzut.
   - Fă-te util. Ia legătura cu Feeney și McNab, spune-le că am nevoie de ei aici. Acum. Baxter, cheamă-ți omul, ordonă ea urcând treptele.
   - Îți amintești, strigă Summerset după ea, că găzduiești petrecerea miresei în aproximativ 6 ore.
   Zgomotul pe care-l scoase Eve semănă periculos de mult cu un țipăt.
   - Petrecerea miresei? repetă Baxter.
   - Taci din gură. Taci. Să nu pomenești vreodată de asta.
   Coti în direcția biroului și aproape se ciocni de Morris.
   Baxter abia îl evită.
   - Ah, hei, Morris.
   - Ai prins un fir, zise Morris.
   - Am prins un tip, l-am pierdut și acum o să-l găsim.
   Îl dădu la o parte și trecu de el, apoi scăpă o înjurătură când văzu că ușa de legătură dintre biroul ei și al lui Roarke era închisă. Becul roșu de deasupra indica faptul că Roarke lucra.
   Avea să-i rămână datoare, își spuse. În stil mare.
   Ciocăni.
   Când deschise ușa, în ochii lui Roarke sclipea furia.
   - Eve. Ușa închisă. Lumina roșie.
   - Îmi pare rău. O să mă umilesc în fața ta mai târziu dacă vrei.
   În spatele lui Roarke se vedeau mai multe siluete în costum. Întâlnire hologramă, își dădu ea seama și își imagină că urma o umilire loarte serioasă.
   - Am nevoie de ajutorul tău, sunt contra cronometru.
   - Zece minute, spuse el și îi închise ușa în față.
   - Doamne, cât o să mai plătesc pentru asta! Baxter, folosește computerul auxiliar ca să supraveghezi firmele de transport. Trebuie să începem să căutăm printre prietenii lui Sandy, rude, contacte, cunoștințe, femei, bărbați, nenorocitul lui de croitor. Tipul nu ii un singuratic. A anunțat pe cineva, undeva.
   - Pot să ajut eu.
   Morris stătea în mijlocul încăperii.
   - Lasă-mă să ajut.
   Eve îl scrută rapid. Părea odihnit și asta era bine. Summerset probabil că îi scosese de pe undeva o cămașă și o pereche de pantaloni.
   - Morris. Va trebui să-mi aduc aici panoul crimei. Poți să te ocupi de asta? Nu te oferi dacă nu te simți în stare.
   - Da.
   - O să trebuiască să te pun la curent din mers. Deocamdată, intră acolo.
   Îi făcu semn către bucătărie.
   - Programează o cafea mare de tot. Nu e o treabă de mâna a doua. E necesară.
   - Nu mă deranjează treburile de mâna a doua.
   Eve se duse la birou în timp ce Morris porni spre bucătărie.
   - Computer, toate datele cunoscute despre Rod Sandy pe ecranul unu. Rulare prioritară autorizată, Dallas, locotenent Dallas.
   Acceptat. Se operează...
   - Își face griji, zise ea când începură să se deruleze datele. Are un fior când Alex îi spune că o să se întâlnească cu Roarke. Desigur, îl susține, dar asta e slujba lui. Însă își face griji din cauza asta. Rumegă. Îi trage de limbă pe șofer pentru că nu e sigur - sută la sută - că ceva din conversație nu a declanșat un semnal de alarmă care sună prea aproape de el. Nu poate să îl descoasă prea mult pe Alex și să facă alarma să sune și mai tare. Șoferul nu e prea inteligent. Loial, dar nu prea inteligent și, ce naiba, doar e vorba de domnul Sandy, care are o anumită poziție.
   Eve umblă de colo-colo, studiind datele pe măsură ce le punea cap la cap.
   - Obține suficiente informații de la șofer pentru ca îngrijorarea lui să se transforme într-o preocupare serioasă. Și, în consecință, ce face în continuare? Are nevoie de cineva care să-i spună ce să facă. Îl contactează pe Ricker? Nu. Nu, e un robot. E un executant. Există un lanț trofic. Roboții nu se duc direct la vârf. Îl contactează pe cel care îl controlează. Persoana care a colaborat cu el la uciderea lui Coltraine. Asta face.
   Eve înclină capul.
   - Computer, oprește derularea, la te uită, ce părere ai? Nu a ajuns niciodată în frunte. Al zecelea din promoție și Alex e primul. Amândoi căpitani ai echipei de fotbal în ultimul an, dar ia te uită cine e cel mai valoros jucător. Nu Rod al nostru, ci Alex. Și cine e vice-președlntele clasei, Alex fiind președinte? Exact, vechea noastră cunoștință Rod Sandy din nou. Niciodată nu apucă trofeul, tot timpul e pe locul doi. Pun pariu că a făcut pe el când Max Ricker i-a oferit șansa de a se revanșa în fața vechiului amic Alex. Pun pariu că a plâns de bucurie. Pun pariu că a fost vorba și despre femei, femei care nu s-au uitat la el din cauză că au pus ochii mai întâi pe Alex. Pun pariu că și Coltraine a fost una dintre ele. Și probabil că a știut-o și ea. Sigur, era inteligentă, conștientă de sine. N-ar fi putut să nu știe că simțea ceva pentru ea. Poate că i-a părut rău pentru el. Sigur că a urât-o pentru asta. A ajuta la uciderea ei ar fi fost, astfel, un fel de bonificație.
   Începu din nou să umble încoace și încolo și îl văzu pe Morris urmărind-o.
   - Fir-ar să fie. Nu mi-am...
   - Nu ai de ce.
   Veni la ea cu cafeaua și-i întinse cana pe care i-o turnase.
   - O să-ți mut panoul crimei dacă-mi spui unde este. Eu o văd așa cum era, adăugă el.
   - Ușile de acolo dau într-o debara. Când vrei o pauză...
   - Nu-ti face griji pentru mine. Despre ea e vorba.
   - Niciun zbor privat din oraș. Niciunul, anunță Baxter care să corespundă intervalului orar. Nimeni care să-i fi folosit cardul de identitate și nimeni care să corespundă descrierii. O să extind cercul.
   - Fă-o.
   Eve se întoarse la birou să facă o evaluare cronologică; ridică și întoarse capul când intră Roarke.
   - Groveling poate să aștepte, spuse el înainte ca ea să apuce să deschidă gura. Și știu eu de ce. Deocamdată, despre ce-i vorba?
   - Feeney și McNab sunt pe drum. Am nevoie de o investigare completă și aprofundată a situației financiare a lui Sandy. Am codurile ascunse de la Alex. Cele de care știe el. Presupun că mai există cel puțin încă unul. Sandy s-a făcut invizibil.
   - Și orice om invizibil care se respectă are nevoie de fonduri. În regulă, o să văd ce pot găsi. Dar la 4 te descotorosești de ochipa ta de la suportul tehnic.
   - Dar...
   - Plecăm, locotenente, cum am aranjat, la Vegas. Petrecerea burlacilor a lui Charles.
   - Vă duceți la Vegas? intră și Baxter în vorbă, părând atât trist, cât și plin de speranțe. Îl știu pe Charles.
   Roarke îi zâmbi.
   - Vrei să vii și tu, detectiv?
   Eve își flutură mâinile deasupra capului.
   - Hei, hei!
   - Am și ajuns. Pot să-mi iau și amicul?
   - Cu cât mai mulți, cu atât mai mare veselia.
   Roarke întinse degetul spre Eve, în timp ce ea vorbea incoerent.
   - Și tu o să fii ocupată. Iar dacă nu găsim nimic în următoarele câteva ore, înseamnă că nu e nimic de găsit. Dar în această eventualitate puțin probabilă, voi programa o căutare automată.
   - Nu înțeleg de ce nu am putea să amânăm toată povestea până când...
   - Sigur că nu înțelegi. Dar s-a votat împotriva ta.
   - Viața trebuie să meargă mai departe.
   Morris ieși din spatele panoului pe care-l așezase în mijlocul încăperii.
   - Altfel, n-are niciun sens.
   - În regulă, stai. Stai.
   Trebuie să gândească.
   - Până la patru. Dar dacă descoperim locul unde se află Sandy ori ceva la fel de relevant la 3:59...
   - Să ajungem noi acolo, încheie Roarke. Dă-mi ce ai.
   Luă discul pe care i-l dădu ea.
    - Feeney și McNab? Atunci folosim laboratorul de informațică. Trimite-i când ajung aici.
   Cum nerăbdarea avu câștig de cauză în fața sentimentului de vinovăție, Eve o luă grăbită pe urmele lui.
   - Ascultă, am făcut vreo încurcătură - una importantă - că te-am întrerupt?
   - Ei, ce înseamnă câteva milioane pierdute din când în când, la scară mare vorbind? O să încerc să le câștig la Vegas.
   - Oh, Doamne. Oh, Dumnezeule mare!
   Râzând, îi luă fața copleșită de îngrijorare între palme.
   - Îmi ești datoare, cu toate că n-ar trebu să te las să-mi scapi cu una, cu două. E în regulă. Dar enervant, așa că va trebui să grămezi totuși chestia aia cu umilința. Acum, du-te. Mai sunt și alte probleme de care trebuie să mă ocup înainte să plec.
   - Sigur. În regulă.
   Eve se întoarse la lucru.
   - Nimic, îi raportă Baxter. Am verificat pe Toate-Punctele. Avem câteva Identificări, dar niciuna nu s-a dovedit a fi Sandy al nostru. Morris i-a verificat din nou conturile și cardurile.
   - În continuare, nicio activitate. Pot să-l ajut pe Baxter cu căutarea, cu transportul.
   Eve încuviință din cap și se întoarse la aspectul cronologic. După ce termină, în timp ce afișa rezultatul pe panoul crimei, intră echipa ei de la suportul tehnic.
   Eve rămase privindu-l fix pe Feeney.
   - Ce-i aia pe tine? Nu tu, îi spuse lui McNab. De la tine nici nu mă așteptam la altceva.
   - E cămașa mea norocoasă. Feeney își împinse bărbia în față.
   Cămașa norocoasă era de un verde care-ți dădea rău de mare, plină de păsări flamingo roz, care rânjeau ca niște maniaci. Peste chica rebelă purta o șapcă neagră de baseball, cu alt flamingo pe post de emblemă.
   - Iisuse, Feeney, niciun bărbat nu ajunge în patul vreunei femei îmbrăcat așa.
   - Nu e vorba de genul ăsta de noroc.
   Îi aruncă lui Baxter o privire tăioasă când detectivul se puse pe țipat.
   - Am o soție, nu? Cămașa asta are o poveste. Până acum m-a ajutat să câștig 800 și-un sfert.
   - Nu merită. Oricum, nu contează. Laboratorul de informațică. Roarke e acolo deja. Pe scurt, începu ea și le relată pe scurt.
   - Cred că mi-a ars corneea cămașa asta, mormăi Eve după ce rămase singură.
   -  Obsedați de calculatoare. Ce să le faci?
   Eve întoarse capul la comentariul lui Baxter și-l văzu pe Morris care se afla alături de el, zâmbind.
   - Rulează automat programul 1 minut. Aruncă-ți ochii pe cronologie, făcu semn către panoul crimei. Alex Ricker îl contactează pe Roarke la 7:30. Summerset îi spune lui Alex că o să-l sune Roarke. Roarke ia legătura cu Alex imediat după 8 și stabilesc întâlnirea. Legătura durează 8 minute. Se întâlnesc în Coney Island la 10. Întâlnirea durează aproximativ 30 de minute. Conform declarației lui Alex, a făcut două opriri înainte să  revină în apartamentul de la ultimul etaj. Prima la magazinul său de antichități din Tribeca, unde pun pariu că a fost dusă aparatura neînregistrată înaintea percheziției. A plecat de acolo în jur de 11:30 și a avut o întâlnire la un prânz de afaceri - verificată - în mijlocul orașului. S-a întors acasă abia la ora 16. Spune că Sandy era în apartamentul de la ultimul etaj În momentul acela. Au discutat scurt și în cursul conversației Alex a menționat că șoferul ducea mașina la spălătorie și întreținere.
   - Pun pariu că a început să transpire, spuse Baxter.
   - Vorbește cu șoferul abia după orele 17. Se întoarce în apartamentul de la ultimul etaj, după ora marcată pe discul sistemului de securitate, la 17:43. Și într-adevăr, pare să-l fi cam trecut toate căldurile. Este posibil ca și pe urmă să fi luat legătura cu omul de contact, dar sigur l-a contactat când Roarke a sunat la apartamentul de la ultimul etaj și l-a informat pe Alex că o să trec a doua zi dimineața să-i mai pun câteva întrebări. Asta s-a întâmplat la 19 și 5 minute. Era deja prea mult. Prea multe lucruri converg. Și totuși, încă o oră nu pleacă. Timpul necesar ca să primească instrucțiuni, să ia ce-i trebuie cel mai mult.
   - Nu ai de unde să știi câți bani lichizi putea să aibă, sublinie Morris. Ai lui sau cât putea avea Alex acolo în momentul acela.
   - Nu puteau fi prea mulți, nu puteau să fie destui. Alex păstrează bani într-un seif la ultimul etaj, dar e la locul lui. Sandy nu putea să deschidă seiful fără ca acesta să nu îl avertizeze pe Alex. E programat. Suficienți, să spunem, suficienți bani ca să iasă din oraș și să se ascundă până reușește să ajungă la sume mai mari, să facă aranjamente. Totul e făcut în grabă și el este metodic.
   Panică, panică, își spuse Eve din nou. Ce să fac, încotro s-o apuc?
   - Poate are un cont de credit de care Alex nu știa și pe care nu l-am descoperit încă. Poate. Plătește transportul, calculă Ev și dispare. Dar în cazul ăsta o să descoperim cardul și o să dăm de urma lui. Nu poate să facă nimic fără bani.
   - Au sosit rapoartele de la polițiile locale din câteva dintre locurile fierbinți. Nici urmă de el, niciun indiciu că ar fi venit și ar plecat.
   Eve dădu din cap către Baxter.
   - Iar eu pun pariu că o să lase o urmă. Până acum nu a fost niciodată obligat să fugă, așa că nu știe cum să facă. A dus o viață privilegiată. Nu o să reziste fără privilegii.
   Eve se opri și se încruntă.
   - Unde naiba e Trueheart?
   - Ah, era pe drum, dar știi tu... Vegas. Face un ocol mic. Îmi trebuie și mie o ținută potrivită.
   - L-ai trimis să-ți facă bagajele?
   - N-am nevoie de mare lucru. Oricum, îi ține Morris locul.
   - Poate vrei și tu să te duci la Vegas, i-o trânti ea lui Morris, apoi sări ca arsă. Fir-ar să fie, n-am...
   - Aproape că e tentant, spuse Morris repede. Atât de mare încredere am în tine. Dar nu, nu de data asta.

   Eve se așeză din nou la birou și începu să se lămurească în legătură cu familia lui Sandy.
   Părinții, divorțați, se recăsătoriseră de două ori fiecare. Un frate bun, un frate vitreg. Din ce spuse- Alex, Sandy nu era apropiat de nimeni din familia lui. Și totuși, familia este sursa obișnuită, nu-i așa, când ai nevoie de bani. Eve se apucă de procesul plictisitor de contactare, interogare, intimidare, eliminare.
   Abia ridică privirea când intră Trueheart, dar observă că tânărul și proaspătul ucenic al lui Baxter era evident îmbrăcat pentru apropiatul eveniment. Pantaloni călcați, o cămașă lejeră, pantofi buni.
   Eve încercă să nu se gândească în ce fel putea să-l corupă Baxter pe agreabilul și masculinul Troy Trueheart la Vegas.
   Epuiză familia, femeile actuale din viața lui Sandy și încheie cu fostele. Se încruntă când Summerset împinse înăuntru o ma mare, pe roți.
   - Ce-i asta?
   - Prânzul.
   - Mamă, ce-aș mânca ceva.
   Baxter se lăsă pe spate și își trecu degetele prin păr.
   - Nada, Dallas. Și încep să-mi sângereze ochii.
   - O să-ți folosesc bucătăria, o informă Summerset, să aduc sus ce am pregătit.
   Eve continuă să fie îmbufnată când Summerset trecu pe lângă biroul ei, cu pisica pe urmele lui, plină de speranțe.
   - Când nu găsești nimic, spuse Morris, înseamnă că elimini ceea ce ascunde acel ceva.
   - E o chestie zen? întrebă Eve.
   - Dacă nu e, ar trebui să fie.
   Eve sări în picioare când își făcură apariția Roarke, Feeney și McNab. În celălalt capăt al încăperii, Summerset împingea un cărucior pe roți cu două niveluri, de existența căruia nici nu știa.
   - Să te ajut.
   McNab se duse glonț la el.
   - Mă descurc, detective. Dar mai e unul în bucătărie. Dacă nu te deranjează.
   - Aș face orice să ajung la mâncare.
   McNab se duse aproape dansând în bucătărie, în cizmele lui purpurii până la genunchi.
   Feeney întoarse capul, cu gâtul și umerii dintr-o bucată. Eve auzi trosnetele din celălalt capăt al camerei.
   - A-nceput să cam scârțâie.
   - Am aranjat să avem două maseuze la bord, îl anunță Roarke.
   - Bravo, bărbate. Baxter își pocni mâinile.
   - Gemene.
   - Vai, mă doare inima.
   - Mi-ar prinde bine un masaj. Strict terapeutic, adăugă Feeney când surprinse privirea lui Eve. Am găsit contul. L-a ascuns bine. Nu e prost. Și-a tras douășpe milioane și niște mărunțiș. A luat-o pe calea tradițională și s-a folosit de Zurich. Nu s-a atins de el, spuse Baxter înainte ca Eve să apuce să întrebe. Dar am făcut și noi niște verificări. L-a interogat - el sau altcineva - prin link. Comunicarea pe link a venit din New York, iar ora precizată este 16:55, ora Coastei de Est.
   - Înainte să vorbească cu șoferul, spuse Eve, și se ridică să-și actualizeze cronologia. A început să-și acopere urmele. Era îngrijorat.
   - Niciunul dintre conturile lui nu a fost atins, interveni Roarke. Are cutii bancare de valori în patru locuri.
   Când Eve se întoarse la el, ridică din sprâncene.
   - Am verificat. Nu a semnat pentru niciuna dintre ele.
   - Prietenii, propuse Feeney. Familia.
   Eve dădu din cap.
   - Nu am găsit nimic.
   Feeney îi aruncă o privire lui Morris și își umflă obrajii.
   - S-ar putea să avem noi ceva în legătură cu detectivii Coltraine. Link-ul folosit pentru interogarea contului din Zurich. Am făcut săpături și i-am descoperit identitatea. Este înregistrat Varied Interests.
   - Compania lui Alex Ricker.
   - Mda, link-ul companiei - l-am scanat și i-am redirecționat comunicațiile. Către un alt link. Era confidențial, nu se putea detecta proprietarul, dar am scos ID-ul și frecvențele. Apar transmisiuni între  link-ul, din New York în New York, din ziua dinaintea crimei, ziua crimei și o zi după.
   - Nu puteți să-l localizați mai exact?
   - Confidențial, asta înseamnă. Fără surle și trâmbițe. Este aproape imposibil să obții ceva despre nenorocitele astea. Trebui să fie un accesoriu.
   Feeney se scărpină la ceafă.
   -  Are un filtru atașat. Exact ca amprenta. La fel de bună ca semnătura ADN.
   - Și dacă Callendar pune mâna pe amprenta asta pe Omega?!
   - Putem s-o comparăm.
   - Dacă există, o găsește. McNab îl urmărea pe Summerset aranjând tăvi cu delicatese din carne, pâine, brânzeturi, fructe, legume, salate, cu același devotament ca și pisica. Miroase chestiile de genul ăsta. Când o găsește, punem la un loc ce obține ea cu ce avem noi și o să avem mai multe informații.
   - Cu ce avem, nu se poate obține mai mult, îi spuse Roarke. Rulăm un program automat. Dacă vreunul dintre conturi este deschis - chiar și pentru o verificare - sau se solicită accesul la vreuna dintre cutiile de valori, o să știm.
   - În regulă. E bine.
   - Atunci mâncăm.
   McNab se avântă primul.
   Polițiști! își spuse Eve. Mișună ca furnicile la picnic. Dădu să se îndrepte spre Morris, dar îl văzu pe Roarke abordându-l. Avu o strângere de inimă - una zdravănă - când îl văzu convingându-l pe Morris să se ducă să mănânce.
   Eve se întoarse la birou și în timp ce haosul era la el acasă, făcu un calcul estimativ, să verifice dacă calculatorul era de acord cu instinctele sale. În câteva momente, Roarke veni în spatele ei și-i masă umerii.
   - Morris e bine?
   - Mai bine, cred.
   Peste capul ei, Roarke urmări agitația din jurul mesei.
   - Aș zice că chestia asta ajută. Nu doar munca, sentimentul de a face ceva, ci faptul de a se afla aici, alături de ceilalți. Ai adus panoul crimei înapoi.
   - Mai întâi l-am întrebat.
   - Nu, vreau să spun că l-ai adus înapoi. Și el vede că ea e în centrul lui. Chiar și când sunt acolo, devorând sendvișuri de parcă mint pe cale să fie declarate ilegale, el vede că ea e centrul. Cred că-l ajută.
   - Nu o să-l ajute deloc dacă eu și computerul avem dreptate.
   Eve se întoarse cu fața la el.
   - Sunt obligată să-mi imaginez una din două. Sandy a dispărut de aproape 17 ore. Unu, e încuiat undeva, înghesuit într-un colț, sugându-și degetul. Sau doi, e mort deja.
   - Iar tu și probabilitățile sunteți în favoarea morții. Și eu la fel. E o amenințare vie. Ricker n-are niciun interes să-l țină în viață, în schimb are tot interesul să-l omoare.
   - Cineva în care are încredere, la fel cum avea și Coltraine. Am niuns înapoi la secție. Este unul dintre ei.
   - Nu poți să faci mai mult de-atât. Lasă puțin lucrurile să se așeze, Eve. Oricine ar fi, se simte scutit de pericole, în siguranță. Nu o să fugă, ca Sandy.
   - Nu. Nu o să fugă. Și câtă vreme e prețios pentru Ricker, o să rămână în viață.
   - Atunci hai să mâncăm ceva înainte ca polițiștii tăi să ne mănânce și fața de masă. Mai sunt vreo câteva lucruri de care trebuie să mă ocup înainte să plecăm.
   - Mda, ai dreptate. Gemene? adăugă ea, îndreptându-se amândoi spre ceea ce mai rămăsese din masa de prânz.
   - Mi s-a părut că asta ar fi cireașa de pe tort.
   Eve își făcu un sandviș și mușcă cu poftă. Peste gălăgia făcută de băieți și plescăituri, auzi niște râsete de femei. În ușă, își făcură apariția Peabody și Nadine, amândouă îmbrăcate în rochii foarte feminine.
   - Mmm, frumusețe, ia te uită!
   Dragostea, presupuse Eve, putea să-i facă până și pe McNab să uite de stomac câteva secunde.
   Se apropie mândru de ea, o răsuci, apoi o lăsă pe spate pe Peabody care chicotea - realmente chicotea - și o sărută.
   - Nu! Nu! E o cameră de polițiști, totuși. Nu lași pe nimeni pe spate și nu săruți pe nimeni într-o cameră plină de polițiști.
   Peabody se limită să-i expedieze un zâmbet locotenentului cu ochii sclipindu-i.
   - Prea târziu.
   Pentru orice eventualitate, îl strânse de fund pe McNab când o ridică înapoi în picioare.
   - Ce delicios arată totul! spuse Nadine fluturându-și genele. Și mâncarea arată foarte bine.
   O atinse ușor pe obraz pe Eve când trecu pe lângă ea și îl făcu pe Trueheart să roșească de-a binelea când se lăsă pe el.
   - Ești de serviciu, ofițer?
   - Renunță, draga mea.
   Roarke o mângâie pe spate pe Eve.
   - Totul s-a terminat.
   Și cu asta basta, își spuse ea.
   Peabody luă o bucată de morcov.
   - Deocamdată mă mulțumesc cu mâncarea de iepuri. Ne așteaptă niște bunătăți extraordinare mai târziu. Ariel a pregătit totul. M-am îngrășat 2 kilograme doar că am cărat toate cutiile alea. Poți să mă pui la curent.
   - Mai târziu, decise Eve. Facem o pauză.
   - În regulă.
   Peabody mușcă veselă din morcov.
   - Nadine și cu mine am adus aproape totul. Trebuie să apară Mavis și Leonardo, care mai aduc și ele ceva.
   - Bravo!
   - Trina și consultanții vin până în 4, să înceapă să aranjeze.
   - Joy și - poftim? Cine? Trina? De ce? Ce-ai făcut?
   - Ai zis fără striperi, fără prostii, îi aminti Peabody. E o petrecere exclusiv pentru fete. Șampanie, mâncare decadentă, tratamente corporale, pentru păr și față. Filme pentru fete, cadouri, deserturi siropoase. Petrecere în pijamale de fete mari, urmată de un mic dejun târziu mâine, cu șampanie.
   - Vrei să spui...
   Șocul se dovedi dureros și crud, o lovitură de armă cu șocuri electrice în dreptul inimii.
   - Toată noaptea? Toată noaptea și mâine?
   - Da.
   Peabody zâmbi cu morcovul între dinți.
   - Nu ți-am spus?
   - Trebuie să te omor chiar acum.
   - Nu, nu. Fără prostii, fără striperi. Astea au fost singurele tale reguli.
   - Găsesc eu o cale să te fac să suferi pentru asta.
   - O să ne distrăm!
   - Să te fac să suferi până o să guiți ca porcul.
   Eve îl zări pe Roarke intrând în birou și se duse după el.
   - Stai, stai!
   Se strecură în urma lui și închise ușa.
   - Nu poți să te duci la Vegas.
   - De ce?
   - Pentru că nu mă poți lăsa aici. Suntem căsătoriți și există reguli. Eu încerc să mă țin de ele. Nu le știu pe toate, dar Dumnezeu știe că mă străduiesc. Și asta trebuie să fie o regulă. Nu mă poți lăsa singură într-o situație ca asta.
   - Ce fel de situație?
    - Cu toate femeile astea. Și Trina. Trina, repetă ea cu multă patimă, apucându-l de cămașă. Și deserturi siropoase și chestii pentru corp și filme de fete. Toată noaptea. Petrecere în pijamale. Știi ce înseamnă asta?
   - Am avut multe vise cu așa ceva. O să vă bateți cu perne?
   Eve îl întoarse, lipindu-l cu spatele de ușă.
   - Nu. Mă. Lăsa.
   - Draga mea.
   O sărută pe sprânceană.
   - Trebuie. Trebuie.
   - Nu. Poți să aduci Vegasul aici. Pentru că... tu ești tu. Poți să faci asta. O să avem Vegas aici și o să fie bine. Fac cinste cu un dans erotic.
   - Foarte drăguț din partea ta. Dar mă duc. Mă întorc mâine să-ți pun un prosop rece pe fruntea fierbinte.
   - Mâine?
   O luă pur și simplu amețeala.
   - Nu vii diseară?
   - Nu te-ai simți așa dacă ai fi fost atentă. Duc o navetă plină de bărbați la Las Vegas pe la sfârșitul după-amiezii. O să fie destrăbălare. Am făcut aranjamente. O să aduc înapoi aceeași navetă plină de bărbați - să sperăm - mâine după-amiază.
   - Lasă-mă să vin cu voi.
   - Să-ți văd penisul.
   - Dumnezeule! Nu-l pot folosi pe-al tău?
   - Oricând altă dată. Acum adună-te și amintește-ți că după ce se termină toate astea, probabil că o să arestezi un criminal care e foarte posibil să fie în același timp un polițist vândut. Două plăceri într-una singură.
   - Asta nu mă face să mă simt mai bine.
   - Altceva mai bun n-am.
   Eve expiră cu un șuierat.
   - O să găsesc un loc în casa asta unde să nu fie nimeni. Și o să urlu.
   - Asta e o idee bună.
   O împinse spre ușa dinspre hol.
   - O să te caut înainte să plec.
   - Încă nu e 4, zise ea misterios. S-ar putea să intervină ceva.
   - Intervine gâtul tău frânt dacă nu ieși să mă lași să-mi termin treaba.
   Aproape că o împinse afară și, pentru a doua oară, în ziua aceea, îi închise ușa în nas.

17

   Eve nu considera că se ascunde, poate că se afla într-o încăpere în care nu mai stătuse cu ușa închisă. Și încuiată.
   Dar nu însemna că se ascunde.
   Însemna că lucrează, își spuse ea. Într-un loc liniștit, unde nu putea fi distrasă. Probabil că ar fi putut să rămână acolo în următoarele douăzeci și patru de ore fără nicio problemă. Avea un fotoliu pat, un post de lucru - o unitate mini, dar foarte eficientă. Nu observă un ecran de perete, însă după ce porni sistemul și ceru, sticla oglinzii fanteziste, se înnegri.
   După câteva căutări pe panoul de control, îi oferă un miniAutoChef și un frigider când deschise un panou de sub fereastră și ele își făcură apariția.
   Trecu prin baia alăturată și observă că era complet dotată, inclusiv un duș conceput ca o cascadă miniaturală. Da, putea să trăiască fericită acolo. Poate chiar ani de zile.
   Își luă cafea și se așeză la birou. Mai întâi Callendar, își spuse Eve.
   - Hei, zise Callendar când apăru pe ecran - Raportează.
   - Locul ăsta îți dă fiori, dar are niște scule grozave. Ești ca într-o colivie aici, chiar ești izolat. Securitatea e mai constipată decât unchiul meu Fred în ajunul Anului Nou. Cu toate permisele și cooperarea, ne-a luat ceva timp să ajungem la miezul sistemului. Avem dispozitivele de comunicații asupra noastră, fiindcă suntem polițiști și suntem autorizați. Altfel, se păstrează la andocare.
   - Cât de departe ați ajuns cu treaba?
   - Eu mă ocup de transmisiuni, Sisto se ocupă de vizite. Deocamdată nu a dat de nimic. Eu am dat de ceva care pare să fie o pistă, dar sunt departe de ceva care să fie cu adevărat o pistă. O să dureze un timp.
   - Ce fel de pistă?
   - E mai mult un fel de bănuială. Chiar vrei să-ți explic? O discuție cu obsedata de calculatoare sau petrecerea fetelor?
   Eve cântări și hotărî să riște mai curând cu o discuție.
   - Am un minut liber.
   - Hai să spun așa. Pista ar putea să fie o transmisiune de aici la New York, dar trebuie să trec de enșpe filtre ca să o identific. Fac asta pentru că, deocamdată, pare să fi ajuns la New York în după-amiaza zilei în care a murit Coltraine și nici nu apare consemnată. S-ar putea ca unul dintre tehnicienii de aici să fi făcut-o, fără să o înregistreze, fiindcă apela New Yorkul pentru sex pe link. Dar am o minte bănuitoare.
   - Am o amprentă - sau cum dracu’ i-o zice - a unei transmisiuni camuflate pe link. Trebuie să aflu dacă se potrivesc.
   - Dacă o identific pe-asta de aici, pot să verific dacă se potrivesc. Un fleac.
   - Ai localizările lui Ricker când a fost făcută transmisiunea?
   - E tot o pistă, dar consemnările spun că se afla în celulă. Însă consemnările spun că treizeci de minute înainte de momentul pistei se bucura de privilegiul zilnic al programului de igienă. Duș izolat, cu măsuri complete de securitate. Am comandat analiza și verificarea consemnării, însă rotițele se mișcă încet.
   - Transmisiunea putea fi efectuată cu întârziere sau putea plăti pe cineva să o facă în locui lui. Ai numele paznicului sau al paznicilor care l-au dus din celulă la igienă?
   - Mda. Am făcut o verificare standard - e curat. M-am gândit să sap mai adânc dacă pista se transformă într-o pistă ca lumea.
   Callendar sorbi adânc ceva roz dintr-un flacon transparent. Vrei numele?
   - Da.
   Eve notă numele.
   - Bine. Sapă mai departe.
   Eve închise legătura, se lăsă pe spate și cugetă. Fusese semnalul de la Ricker pentru ucigașul din New York. Imposibil să fi fost altceva.
   - Computer, verificare completă, autorizație prioritară. Citi numele și seriile de identificare ale paznicului și comandantului, ia să vedem peste ce dăm.

......................................