Promisiunea, J.D. Robb

 ..............................................

2-7

      - Poate nu atât de precise pe cât ar fi putut să fie. Încă mai tatona terenul pe-aici. Cum ți-am zis, era dată dracului la detalii și era foarte pricepută în relațiile cu oamenii. Îi făcea să se simtă în largul lor. Dar n-aș spune că avea tupeu. Minte da, dar nu instinct. Asta nu te face să fii un polițist mai puțin bun.

   - Nu, așa e. O să ne străduim cât putem, detectiv O’Brian.
   - Nici nu aș putea cere mai mult.
   - Cu cine ar trebui să vorbim acum?
   - Cu Newman, poate. Oricum, nu o să fie în stare să facă nimic azi.
   - Vrei să-l trimiți încoace?
   Poabody așteptă până când se închise ușa.
   - Touchstone, zise ea din nou. O să suporte cel mai greu. Șeful e șef, dar el este conducătorul echipei. Nu avea instinct. Nu a vrut s-o apună, fiindcă i s-a părut o lipsă de respect. Dar a știut că ne-ar putea folosi în investigații. Nu avea instinct. A primit un telefon și a plecat. Poate că nu a simțit absolut nimic. I s-a înscenat ceva - și nu pare să fie vorba de impuls, ...de ceva plănuit. Însă nu a simțit nimic. E bine de știut.
   Revăzu datele referitoare la detectivul Josh Newman.

4

   Eve descoperi ca detectivul Newman era trist, ferm și vorbăreț.
   Tipul comod, aprecie ea. Genul care își face treaba competent, apoi pleacă acasă după tură, lăsând problemele slujbei la slujbă. Obișnuit, așa îl consideră acum. Familistul care este polițist doar din întâmplare, care e puțin probabil să ajungă detectiv gradul doi. Și care nu i-a furnizat niciun fel de informații noi referitor Coltraine.
   Trecu mai departe și îl alese pe Dak Clifton. Cu toate că era cel mai tânăr membru al echipei, la cei 29 de ani ai săi era polițist de 8 ani și intrase în posesia insignei de detectiv de aproape 4 ani. În câteva minute, își dădu seama că el e Șmecherul.
   Aspectul puternic, atrăgător - tenul auriu, ochii albaștrii ca oțel și părul castaniu cu vârfurile arse de soare, probabil că-i era de mare ajutor în fața femeilor. La fel cum stilul său de interogare agresiv și violent, probabil că le dădea fiori suspecților.
   Eve n-avea nimic împotrivă să se expună la așa ceva.
   Clifton se aplecă înghesuindu-se în spațiul ei, cu ochii arzători și strălucitori.
   - Nu ne trebuie polițiști din afară pentru treaba asta. Investigația asta trebuie să se desfășoare în sediul ăsta, în echipa asta. Ne purtăm singuri de grijă.
   - Nu e treaba ta să hotărăști cine se ocupă de această investigație. S-a hotărât. Dacă vrei să ai grijă de oamenii tăi, detectiv Clifton, poți să începi prin a te calma.
   - Noi am lucrat cu ea. Nu voi. Pentru voi nu e decât un alt caz.
   Deoarece cuvintele lui păreau ecoul celor ale lui Cleo Grady, Eve îi dădu același răspuns:
   - Nu ai de unde să știi ce înseamnă ea pentru mine. Dacă vrei să faci pe nebunul, caută-ți pe altcineva. Acum îmi vei răspunde la întrebări.
   - Sau ce? Mă duci la Sediul Central? Mare lucru. Veniți aici și ne luați la întrebări pe noi, când ați face mai bine să vă duceți să-l vânați pe cel care a ucis-o.
   - O să-ți spun eu care e mare lucru, Clifton. Detectivul Coltraine este mort. Iar tu stai aici, îmi irosești timpul și mă umpli de nervi, când ar trebui să faci tot ce poți să ajuți la investigația unui coleg ofițer.
   Acum, Eve se aplecă spre el.
   - Și asta mă face să mă întreb. Ești doar un dobitoc? Sau există vreun motiv pentru care nu vrei să-mi răspunzi la întrebări? Să presupunem că ești doar dobitoc și să începem cu ce-ai făcut aseară, de la 10 la 12.
   Pielea aurie a lui Clifton se înfierbântă când își arătă dinții.
   - Nu sunteți cu nimic mai bune decât șobolanii de la Afacerile Interne.
   - Consideră-mă mai rea. Ce-ai făcut aseară, detectiv Clifton, sau da, continuăm discuția într-o boxă la Sediul Central.
   - Am fost acasă, cu o femeie cu care mă întâlnesc.
   Cu o atitudine sfidătoare, se lăsă pe spate și se scărpină intenționat între picioare.
   - Vrei să știi ce am făcut sau de câte ori am făcut-o?
   - Peabody? zise Eve fără a-și lua ochii de la Clifton. Ne interesează pe vreuna dintre noi ce a făcut nenorocitul ăsta sau ce nu a făcut cu cocoșelul lui aseară, între 10 și 12?
   - Câtuși de puțin.
   - Numele femeii, Clifton, și consideră-te norocos că am treburi mai importante și nu-ți fac raport.
   - Să mă pupi în cur.
   - Curul tău nu mă interesează cu nimic mai mult decât cocoșelul. Numele, Clifton, sau găsesc timp să-ți fac raport și o să alegi cu o suspendare de 30 de zile pe chestia asta. Și o să începi suspendarea asudând într-o celulă de la sediu, dacă nu încetezi cu batjocura. Numele.
   - Sherri Loper. E sus, la Comunicații.
   - Vorbește-mi despre relația ta cu detectivul Coltraine.
   - Am lucrat împreună.
   - Sunt conștientă de asta. Aveați o relație de prietenie, de dușmănie?
   - Ne înțelegeam bine.
   - Și, ocazional, vă ocupați de câte un caz împreună.
   Clifton ridică din umeri, privind în tavan.
   - Unii dintre noi chiar își fac treaba.
   Eve se lăsă pe spate.
   - Dacă continui să te legi de mine, Clifton, mă leg și eu de tine. Crede-mă, sunt mai bună decât tine. Am grad mai mare, nu uita asta. Și-acum, dă dovadă de respect față de gradul pe care-l am și față de colega de echipă care e moartă.
   - Am zis că ne înțelegeam bine și așa este. La naiba, Ammy se înțelegea bine cu toată lumea. Așa era ea. Era de treabă cu oamenii. Crezi că nu vreau să știu cine a omorât-o? Toți vrem să știm. Nu are niciun rost.
   O parte din bravada lui păli când își trecu degetele prin păr.
   - De ce naiba nu te iei de oamenii din blocul în care locuia? Trebuie să fie cineva de acolo. Locuia într-o clădire securizată și era atentă.
   - Ai fost vreodată la ea acasă, în apartamentul ei?
   Clinton se apropie din nou de Eve.
   - Sigur, de două ori. Am luat-o și am dus-o înapoi când am lucrat la câte un caz. Eu am mașină, ea nu. Ce-i cu asta?
   - Tu și detectivul Coltraine ați avut o relație personală?
   - Vrei să zici dacă am regulat-o? Uite ce e, scârbă...
   Eve se lăsă din nou pe spate.
   - Sunt ofițer superior. Dacă mă faci scârbă, ai grijă să pui și locotenent înainte. Răspunde la întrebare.
   - Nu. Nu în felul la care te referi tu. Am băut câte un pahar din când în când, ca oricine altcineva din echipă. Poate că am și înfulecat câte ceva. Ea era încurcată cu doctorul de morți. Cu el trebui să vorbești. El avea acces în clădirea în care locuia ea, apartamentul ei, el ar fi știut cum s-o răcească repede, fără să lase vreo urmă la locul faptei.
   - Ai cunoștință de vreun conflict dintre ea și doctorul Morris?
   Clifton ridică din umeri, încruntându-se în direcția ferestrei.
   - Oamenii fac sex, au conflicte. Prima persoană pe care o iei în calcul într-un caz de crimă este partenerul sau soțul. Însă tu stai aici și ne freci pe noi.
   - S-a notat. Am terminat, detectiv Clifton.
   Eve se ridică și-l urmări ieșind, trântind ușa în urma lui.
   - S-a dat la ea, asta e părerea mea. Prea multă patimă. S-a dat la ea, iar ea l-a respins, apoi s-a combinat cu Morris. Clifton e genul obișnuit ca femeile să cadă în brațele lui, nu în ale altuia.
   - Ar fi prost să ne dea un alibi pe care l-am putea demonta, zise Peabody.
   - Mda, dar oricum o să-l verificăm. De fapt, asta o să faci tu chiar acum. Eu mă duc să vorbesc cu Delong.
   - Dacă a fost ceva între el și Coltraine - sau anumite tensiuni, fiindcă ea n-a vrut să-i cedeze - oare restul echipei nu ar fi la curent?
   - Polițiștii se pricep să păstreze secretele.

   Se întâlniră afară, unde, la insistențele lui Peabody, au luat un prânz la pachet de la magazinul de delicatese. Eve nu era sigură de conținutul din chifla pe care o mânca rezemată de mușină, dar era al naibii de bun.
   - Prin urmare, alibiul lui Clifton se verifică.
   Peabody mușcă din sendvișul ei cu o plăcere evidentă.
   - Dar era cam ofuscată. „Da, am petrecut noaptea împreună, și ce-i cu asta?” Încurcată, defensivă. Ea și Clifton se merită unul pe celălalt.
   Eve mâncă și-i urmări pe polițiști venind și plecând. O secție de poliție mică, dar agitată, își spuse ea. Iar mică înseamnă mai multă interacțiune, mai multe relații interne. Polițiștii aveau tendința să se apere unii pe alții, era o chestie care făcea parte din cod. Cândva, în trecut, mai băgase după gratii polițiști corupți și de fiecare dată fusese o treabă grea și urâtă.
   Spera să nu fie nevoită să facă același lucru și de data asta.
   - Clifton a avut o mulțime de pedepse disciplinare și câteva avertismente pentru folosirea nejustificată a forței. E foarte nervos. Crima asta nu pare să fie făcută la repezeală. Însă trebuie să facem niște săpături în privința lui și a alibiului.
   - Nu-mi place deloc asta. Nu-mi place deloc să fac asta printre ai noștri.
   - Atunci să sperăm că e doar un băiat rău, unul care nu poartă insignă. Dar căutăm. Pe urmă ne ocupăm de informator, apoi vreau să mă întorc la locul crimei, să mai verificăm totul din nou.
   Ocoli mașina, nelăsându-i de ales lui Peabody decât să urce.

   Găsiră destul de ușor prăvălia de amanet și pe proprietarul ei.
   Individul chiar semăna puțin cu o nevăstuică gândi Eve - sau cu ceea ce își imagina ea că arată o nevăstuică. Weasel, în limba engleză, înseamnă nevăstuică, dar și informator, turnător, în argou.
   Stătea în spatele geamului securizat, încheind o tranzacție cu un tip care transpira deja, nerăbdător să-și cumpere următoarea doză.
   În centrul unei fețe lungi și subțiri parcă adulmeca nasul lung și ascuțit al lui Bollimer. Miroase polițiștii, își spuse Eve, când ochii lui lucioși și negri străfulgerară în direcția ei și a lui Peabody.
   - Îți dau 50.
   - Nu se poate, omule.
   Trupul drogatului tresări și vocea lui trădă disperarea.
   - Am nevoie de 100. Face mai mult de-atât. Pe puțin 250. Ai și tu inimă, omule. Am nevoie de 100.
   Bollimer pufni iarăși pe nas, pretinzând să examineze mai atent unitatea de la mână.
   - Șaptezeci și cinci. E tot ce pot să-ți dau.
   - Ce-ai zice de vreo nouăzeci, poate? Ce zici de 90? E o piesă mișto.
   - Șaptezeci și cinci e limita.
   - Bine, bine. Accept.
   Bollimer apăsă câteva taste pe minicomputer și scoase un formular. Îl strecură prin fantă.
   - Știi lecția.
   Drogatul își mâzgăli numele pe ambele foi, rupse chitanța și strecură înapoi restul lui Bollimer. După ce introduse alt cod, Bollimer trimise cei 75 de dolari zăngănind printr-un tub.
   - Ai la dispoziție 30 de zile ca să-l recuperezi, zise el și dădu din cap când individul o zbughi afară din prăvălie.
   - O să se întoarcă, dar nu ca să-și răscumpere asta.
  Bollimer închise unitatea de mână și o puse deoparte. Apoi își trecu o mână peste părul pieptănat pe spate, lucios ca sticla.
   - Ce pot să fac astăzi pentru doi ofițeri de poliție?
   - Un client obișnuit? întrebă Eve.
   - Binks? Sigur. E unitatea lui.
   Bollimer bătu cu degetele în unitatea de mână.
   - L-am mai văzut purtând-o.
   - Mai curând sau mai târziu o să descopere că nu mai are nimic de vândut. Pe urmă o să înceapă să fure și o să sfârșească jefuind pe cineva.
   Bollimer dădu din cap, aprobator.
   - Așa e lumea asta tristă, foarte tristă. Am o afacere legală. Cu licență. Verific în fiecare zi lista de produse furate și cooperez cu autoritățile. Dacă urmăriți ceva furat care nu a ajuns încă pe liste, puteți să aruncați o privire în jur.
   - Suntem de la Omucideri.
   Eve scoase insigna și o ridică în dreptul geamului de securitate.
   - Investigăm uciderea detectivului Coltraine.
   Bollimer rămase cu gura căscată și cu ochii larg deschiși.
   - Ce-ați spus? Ammy? Spuneți că Ammy a fost ucisă?
   - S-a anunțat în presă. Numele ei a fost dat publicității acum câteva ore. Nu te uiți pe ecran, Bollimer?
   - De ce dracu’ aș vrea să aud toate rahaturile astea? Stați așa. Ia stați puțin așa.
   Apăsă un buton și trase jaluzeaua peste intrarea prăvăliei. Eve o auzi blocându-se. Cu toate că șocul și tulburarea lui păreau adevărate, își puse o mână în șold, mai aproape de armă, când el își împinse scaunul cu rotile, se ridică și se grăbi să descuie ușa cabinei.
   Când ieși, Eve văzu licărind lacrimi în ochii lui.
   - Ce s-a întâmplat? Ce-a pățit fata asta?
   - A fost ucisă noaptea trecută. Cadavrul a fost descoperit azi-dimineață în subsolul clădirii în care locuia. Asta s-a spus în presă.
   - Nu e drept. Nu e drept deloc.
   Își apăsă degetele peste ochi o clipă.
   - Știți că mă folosea ca informator confidențial?
   - Mda. l-ai dat recent vreo informație care ar fi putut să deranjeze pe cineva, suficient cât s-o omoare?
   - Nu. Nu. Mărunțișuri, numai mărunțișuri. Am fost și eu de nivel înalt. Dar am fost prins. Am făcut pușcărie. Știți și asta. De otunci, am lucrat legal de cele mai multe ori. Nu mi-a plăcut la închisoare și nu vreau să mă întorc acolo. Ammy a intrat într-o zi aici, cu polițista blondă. Căutau niște bijuterii care fuseseră furate în impui unui jaf. S-a dovedit că aveam una dintre piese - un inel. Făcusem tranzacția cam cu o oră înainte. Fir-ar al dracului, de reguli, miros lucrurile de furat.
   Se bătu cu degetul peste nasul subțire ca o lamă.
  - Blonda s-a dat tare la mine - dar chestia era că încă nu fusese trecut pe lista obiectelor furate. Ce crezi, i-am zis că eu nu citesc gândurile oamenilor. Le-am dat inelul, chitanța, copia după actul de Hlontltate. Cooperare totală. Eu m-am ales cu o gaură de 200 de dolari, pe care i-am plătit pe inel, dar asta e viața.
   - Au pus mâna pe hoț?
   - Da. Ammy a venit să îmi mulțumească. Ce ziceți de asta? adăugă el. Am pocnit, de bucurie. A venit să-mi mulțumească și să îmi spună că tipul care jefuise vreo două bijuterii, îl dăduse inelul iubitul și e1 a făcut stânga împrejur și a venit direct aici. Așa că au făcut-o să-l dea în gât pe prieten. Rar tare se mai întâmplă așa. Am început să stăm de vorba, pentru că suntem amândoi din Georgia. Ce ziceți de asta? Și am ajuns să îi dai informații când aveam. A fost o drăguță. Al naibii de drăguță.
   Din nou lacrimi îi licăriră în ochi.
   - Au făcut-o să sufere?
   - Nu atât cât ar fi putut, l-au luat arma. Pe lângă asta, ai și o armă, Stu?
   - Nu primesc nici măcar cuțite, ca să mai vorbim de arme cu șocuri sau de foc. Dar cunosc niște oameni care cunosc niște oameni care probabil fac asta O să verific în stânga și-n dreapta.
   Stu își drese glasul.
   - Se va ține o slujbă pentru un sau ceva de genul ăsta? Aș vrea să vin. Aș vrea să-mi prezint omagiile A fost o drăguță.
   - O să am grijă să afli când o să am și eu detaliile astea.
   Eve scoase o carte de vizită și i-o dădu.
   - Dacă descoperi ceva, orice. Îți amintești ceva, caută-mă.
   - Fii sigură.
   Eve dădu să plece, dar se întoarse.
   - Ai spus că s-a întors aici singură. Întotdeauna venea aici sau se întâlnea cu tine singură?
   - Aproape întotdeauna. Știi cum e când îi faci curte unul informator. E o chestie unu la unu.
   - Da. Da, așa e. Mulțumesc,
   Peabody pufni când ieșiră în stradă:
   - Dumnezeule, aproape că m-a făcut să plâng. Cred că a Iubit-o - sincer. Nu de genul „ce m-aș tăvăli cu tine în ciocolată”, ci ca pe o fiică sau așa ceva.
   - S-ar părea că avea acest efect asupra oamenilor. Poate că a ieșit să se întâlnească cu un alt spion. Unul căruia îi făcea curte.
   - Îmi place mai mult varianta asta decât să mă gândesc că i-a făcut felul cineva din echipa el.
   - Trebuie să existe ceva în notițele ei sau în documentele din computerul ei. Ceva, undeva, dacă într-adevăr lucra cu un alt informator - sau dacă încerca să racoleze pe vreunul.
   Eve urcă în mașină, se așeză și rămase pe gânduri.
   - Este posibil să fi intrat într-o chestie mai mare decât ar fi crezut. Sau să îi dea târcoale vreunuia care a ținut-o în tensiune o vreme. A spus ce nu trebuia, a pus o întrebare pe care n-ar fi trebuit s-o pună. Informatorul sau cineva de mai sus din ierarhie a fost obligat să o ucidă.
   - A lucrat la o mulțime de cazuri de spargeri. Oricine a fost, a intrat, fără a fi simțit sau bănuit de cineva, în clădirea în care locuia oa. Așadar, e vorba de cineva care se ocupă de ceva mai mult decât mărunțișurile astea.
   Încă gânditoare, Eve demară în direcția locului crimei.
   - Să-l chemăm pe Feeney, nimeni nu face mai rapid o cercetare la fața locului. Mă rog, poate cu excepția lui Roarke. Feeney poate să verifice datele de la Jafuri, Jafuri și Omucideri, Cazuri Majore. Cine știe ce legătură poate să iasă ia iveală. Trebuie făcută confruntarea cu dosarele ei. Poate o să apară ceva.
   - Chiar și pentru Feeney și McNab - și poate pentru magia lui Roarke - o să fie nevoie de multe ore de lucru. Feeney o s-o pună pe Callendar la treabă dacă-l rogi. E foarte rapidă.
    Înainte să răspundă, Eve zări restaurantul chinezesc. La nici două străzi de apartamentul lui Coltraine, constată ea și trase pe dreapta.
   - Ai făcut rost de lista de restaurante?
   - Mda.
   Peabody își scoase computerul de buzunar.
   - Asta ar trebui să fie pe listă, pentru că aproape am ajuns la ea. China Garden. E cel mai aproape venind din direcția asta. Mai este unul, de cealaltă parte a clădirii, care este și mai aproape. Pe o rază de cinci străzi, mal sunt o mulțime.
   - Folosea scările. Pariez că se ducea la slujbă pe jos când putea. E la aproape un kilometru și jumătate, însă trebuia să învețe străzile și era obișnuită cu scările. Trecea exact pe aici. Chiar dacă lua metroul, cobora cu o stație în urmă și tot trebuia să vină pe jos până aici. Hai să verificăm.

   Restaurantul îngust strălucea de roșu și auriu.
   În ciuda faptului că abia mâncase niște sendvișuri, Eve își dădu seama că trecuse bine de ora obișnuită a prânzului, dar era încă prea devreme penim cină. Cu toate acestea, câteva mese erau ocupate de oameni care beau ceva din niște ceșcuțe mici sau mușcau din niște rulouri cu ou.
   Când intrară, o femeie cu părul tuns scurt și coafat în țepi ieși dintr-o cabină din colț și se apropie.
   - Bună ziua. Doriți un meniu
   - Nu, mulțumesc.
   Eve îi arătă legitimația din podul palmei, cu mâna întinsă într-o parte, pe lângă corp
   - Ah.
   Femeia își mută privirea în jur și în sus. Ochii ei, de un verde marin pe chipul său exotic, emanau cât întrebare, cât și tristețe.
   - Ați venit în legătură cu detectivyl Coltraine. Vă rog, luați loc. O să vă servesc cu un ceai.
   Se întoarse, șopti un nume cu  o chineză melodioasă și se întoarse la cabină, unde o tânără care ședea alături de ea se ridică repede și se duse grăbită în spate.
   - Eu sunt Mory Hon. Le făcu un semn lui Eve și Peabody să ia loc. Eu și familia meii am regretul foarte mult, am fost foarte în tristați să aflăm ce sui întâmpini
   - O cunoșteați pe detectivul Coltraine?
   - Era un client bun, o doamnă încântătoare. Ne rugăm pentru trecerea ei ușoară în cealaltă lume și ne rugăm ca ucigașul să fie adus în fața justiției.
   - A fost aici ieri?
   - Am servit-o chiar eu.
   Mary încuviință din cap când sosiră cana cu ceai proaspăt și ceștile. Turnă ceaiul din ceainicul turtit, alb.
   - M-am tot gândit în trecut după ce am aflat, în caz că era important. Era devreme, înainte de 6. Poate aproape de 6. Mi-a spus că a mai întârziat prin fața vitrinelor în drum spre casă și că probase niște pantofi pe care nu și-i putea permite. Am glumit puțin pe seama pantofilor. Nu știa ce voia să mănânce și m-a rugat să-i fac o surpriză. Făceam așa uneori l-am dat pui moo-shua fost foarte bun aseară - și două chifle de primăvară, pentru că știam că-i plăceau foarte mult
   - A venit singură?
   - Da. Mi-a spus că vrea mâncarea la pachet, fiindcă avea de gând să mănânce acasă, singură, și să lucreze ceva. Era devreme, cum am zis, și încă nu eram prea ocupați. Așa că am stat puțin de vorbă cât i-au pregătit pachetul În bucătărie. Am întrebat-o de ce nu are o întâlnire. Mi-a spus că trebuie să muncească și că prietenul ei este și el la muncă. Mai făcea niște ore suplimentare, pentru că intenționau să plece într-un week-end prelungit. Părea foarte fericită. A luat comanda și a plătit fără să arunce o privire măcar la ce i-am dat. Și-a luat rămas-bun și mi-a spus că ne vedem curând. Cred că nu a stat aici decât un sfert de oră. Nu mult. Nu prea mult.
   - De obicei venea singură?
   - Aproape întotdeauna.
   Mary ridică ceașca de ceai cu mâinile sale elegante. Purta un inel mare din aur și avea unghiile vopsite cu un roșu aprins și strălucitor.
   - O dată sau de două ori a venit cu bărbatul cu care se întâlnea, îi spunea Li. Erau învăluiți de dragoste. Sper să nu-mi spuneți că el este cel care i-a făcut rău.
   - Nu, nu este el cel care i-a făcut rău. Mulțumesc, doamnă Hon. Ne-ați fost de un mare ajutor.
   - O să-mi lipsească.
   - Din ce în ce mai trist, zise Peabody când ajunseră din nou pe trotuar. Cred că nu stai niciodată să te gândești cu cât de mulți oameni vii în contact sau cum își vor aminti de tine. Vânzătorul de la magazinul din colț sau proprietarul prăvăliei preferate de unde îți iei de mâncare pentru acasă. Vânzătoarea de unde îți cumperi de obicei haine. Fără să sune prea Free-Age, dar contează. Totul contează, ce impresie le lăsăm oamenilor cu care avem legătură.
   - Cineva cu care a intrat în legătură a vrut s-o omoare. Hai să plecăm de aici. Să o luăm pe urmele ei.

   În jurul orei șase, calculă Eve, Amaryllis Coltraine străbătuse drumul acela, cu un pachet de mâncare chinezească pentru acasă, pentru o singură persoană. Vreme frumoasă, mai frumoasă decât azi, când cerul părea să nu se poată hotărî dacă vrea să plouă sau doar să rămână mohorât. Mersese agale sau intrase în ritmul New York-ului și se grăbise tot drumul?
   Agale, hotărî Eve. De ce să se fi grăbit? Nu îi era prea foame, nu mai avea nevoie să mănânce în următoarele aproximativ două ore.
   După toate aparențele, plănuise să își petreacă seara în casă, aducând la zi niște lucrări mai vechi.
   - Chiar dacă nu s-a grăbit, e o distanță de mai puțin de 5 minute de mers.
   Eve se apropie de intrare așa cum făcuse și Coltraine, folosindu-se de mașter, deși Coltraine își folosea cheia-card.
   - Verifică-i cutia poștală.
   Peabody folosi tot mașterul ca să deschidă cutia îngustă, la fel cum făcuse și de dimineață. Și tot ca atunci, cutia poștală era poală.
   - A luat-o pe scări.
   Trecură de lifturi și o luară la dreapta. Ieșiră pe ușa de incendiu și Eve se opri. Intrarea din spate se afla drept în față.
   Începură să urce.
   - Scările sunt curate Nu tu mierie, nu tu graffiti, nu tu urme de mâini murdare pe balustradă sau pe pereți - genul de urme pe care le-ar lăsa o folosire îndelungată, curentă. Majoritatea oamenilor iau liftul probabil.
   Eve se opri în următorul palier.
   - Eu aici aș fi atacat-o. Aș fi rămas în spatele scărilor Aș fi auzit-o coborând, aș fi putut să-i apreciez viteza. Aici s-ar fi întors să coboare următorul rând de trepte și a și dat ochii cu ea. Lovitură. Terminat. Aș fi luat-o pe sus singură sau cu complicele și aș fi dus-o două etaje mai jos. Puțin probabil să dau peste cineva la ora aia, dar dacă s-ar fi întâmplat, oricum aș fi fost înarmată. Ar fi însemnat să mai omor pe cineva.
   Eve miji ochii și o studie pe Peabody.
   - Cântărești mai mult decât ea.
   - Mulțumesc că-mi amintești de cele 4 kilograme în plus de pe fund de care nu pot să scap.
   - Era mai degrabă cam cât mine, continuă Eve, ignorând îmbufnarea. Mai scundă, dar cântărim cam tot atât. Ai un spate puternic. Du-mă până la subsol.
   - Poftim?
   - Pe umăr. Priza pompierului. Așa ar fi făcut ucigașul. În felul ăsta i-ar fi rămas liberă mâna în care ținea arma în caz de nevoie.
   Eve presă spatele de perete, imaginându-și că se izbește de el în urma unei descărcări puternice a armei cu șocuri. Și se lăsă să alunece pe pardoseală.
   - Ridică-mă și du-mă jos.
   - Doamne, făcu Peabody, rotindu-și umerii.
   Se lăsă pe vine și se opinti. Avu nevoie de două încercări ca să ridice de jos greutatea inertă a lui Eve și să o așeze pe umăr. Și încă o sforțare lungă ca să se ridice în picioare.
   - Mă simt ca o idioată, murmură ea, împleticindu-se spre trepte. Plus că ești mai grea decât pari.
   - Nici ea nu a fost un fulg.
   Eve se lăsă moale pe umărul lui Peabody.
   - Ea inconștientă, cu două arme, comunicatorul, hamul. Plus  tot ce mai luase cu ea. Te descurci bine, adăugă ea când Peabody se întoarse pe ultimul rând de trepte. Chiar dacă te vaiți atât. Dacă ucigașul a fost bărbat, probabil că era mai musculos și mai înalt decât tine. Plus că avea un scop. Să o ducă jos și să o scoată pe ușă cât mai rapid. Vroia să termine ce-avea de făcut.
   - În regulă.
   Gâfâind ușor, Peabody se opri în fața ușii de la subsol.
   - Și acum ce fac? Ușa e încuiată.
   - Deschide-o, folosește-ți masterul. Și ucigașul a avut unul sau cheia-card a lui Ammy, ca să deschidă ușa.
   Eve gemu când Peabody o săltă pe umăr ca să-i schimbe centrul de greutate și să poată scoate ce-i trebuia. După ce intrară, închise ușa cu fundul pe care tocmai și-l calomniase singură.
   - În regulă, în scurt timp o să mă omori. Ce faci mai întâi?
   - Te arunc jos.
   - Însă el nu a făcut așa. Ar fi avut mai multe urme de lovituri și vânătăi dacă ar fi aruncat-o pur și simplu de pe umăr. A întins-o pe jos. Întinde-mă pe jos.
   - Iisuse!
   Reuși să facă acest lucru, apoi se lăsă pe vine, aplecată în față, cu coatele pe genunchi.
   - Trebuie să petreci mai mult timp la sală, amice.
   Eve rămase întinsă în același loc.
   - O dezarmează. Îți rup degetele dacă încerci! o avertiză pe Peabody. Îi ia insigna și link-ul. Îi ia tot. O trezește cu un stimulent.
   Încruntându-se din nou, Eve se uită la ceas.
   - A ieșit din apartament - trebuie să estimăm - în jurul orei 11 și 22 de minute. Poate că a mai întârziat după ce a trecut robotul pe modulul somn, însă trebuie să facem o estimare. Nu i-a luat mai mult de un minut sau două ca să coboare. Atacul, căratul până jos, ție ți-a luat mai puțin de 3 minute. Să zicem 11:25 până în acest punct. Chiar și adăugând timpul necesar pentru a-i lua arma.. Timpul pentru administrarea stimulentului - înseamnă în jur de 10 minute până în momentul morții.
   - A avut mult timp.
   - Mda, ori au discutat puțin. O conversație? Tortură emoțională? O ucide, dar nu grăbește să plece. Nu a bruiat camerele de securtate timp de încă 10 minute.
   Se ridică în picioare
   - Hai să mai dăm o raită prin apartamentul ei, apoi ne întoarcem la Centru, îl punem po Feeney la muncă și punem cap la cap ce avem până acum.

   Mi-aș dori să fi avut mai multe date, își spuse Eve, așezându-se la biroul el de la Centru.
   O zi întreagă de muncă și aproape tot ce avea erau numai impresii - părerea oamenilor despre victimă, sentimentele lor (ață de ea. La care putea să adauge propria imagine pe care și-o formase despre Coltraine. Putea să-i calce pe urme, putea să creeze o cronologie destul de precisă a evenimentelor. Însă nu știa cine sau ce anume o făcuse pe polițista moartă să-și părăsească apartamentul.
   Ora pe care ea și Peabody o petrecuseră căutând cu speranța de a găsi un răspuns sau o ascunzătoare în care Coltraine ascunsese vreun secret nu scosese la iveală nimic nou.
   Îl pusese pe Feeney și pe câțiva dintre cei mai buni specialiști ai lui în calculatoare să se apuce de căutări printre cazurile ei trecute și prezente. Avea agenda de siguranță a lui Coltraine, în care nu apărea nicio mențiune referitoare la noaptea în care murise.
   Nu era suficient.
   Copie și îi trimise tonte datele doctorului Mira, specialista numărul unu în profiluri din departament și îi ceru o întâlnire cât mai curând cu putință. Copie toate dalele și i le trimise comandantului, apoi unității sale.
   Dădu să se ridice. Încă o cană de cafea, încă o trecere în revistă înainte să ia totul acasă și să încerce acolo o nouă abordare.
   Intră Baxter, cu o cutie sigilată.
   - A sosit asta pentru tine prin curier special. Au scanat-o jos. Sunt arme în ea. De genul celor de poliție.
   - Unde este curierul?
   - L-am reținut. A fost scanată și avem amprente. Pe cutie sunt amprentele curierului și încă două seturi - ambele ale unor angajați de la oficiul poștal unde a fost depusă. Scanarea nu a identificat nici un fel de explozibili.
   Peabody se înghesui în spatele lui Baxter.
   - Trebuie să fie lucrurile lui Ammy. Ce altceva?
   - Hai să aflăm. Pornește înregistrarea. Pachet adresat locotenentului Eve Dallas, Divizia Omucideri, Sediul Central al Poliției, livrat prin curier special. Scanat și autorizat.
   Scoase un cuțit și tăie sigiliul.
   Înăuntru se aflau două pistoale, modelul poliției, insigna lui Coltraine și legitimația ei. Un singur disc într-o cutie. Eve își alungă nerăbdarea.
   - Hai să verificăm dacă există amprente pe lucrurile din cutie și să controlăm discul ăsta.
   - Am o minitrusă în birou.
   Peabody ieși în goană.
   - E o palmă pe obraz, zise Baxter, abia ținându-și ascunsă furia. Știm asta deja. Uitați, am luat astea de la un polițist, o femeie, și am ucis-o. Vedeți ce puteți să faceți în privința asta.
   - Mda. Dar dacă ai atâta tupeu să te apuci să tragi palme, ai destul tupeu ca să începi să faci și greșeli.
   Luă trusa de amprente pe care o adusese Peabody și se apucă de treabă ea însăși.
   - Curat lună. Conținutul, interiorul cutiei, totul e curat. Niciun fir de păr, nicio libră, nimic.
   Trecu discul printr-un dispozitiv de analize de mână.
   - Disc cu conținut text. Nu video, nu audio. Nu a detectat niciun virus, la să vedem ce are de spus ticălosul.
   Introduse discul în computer și ordonă să fie afișat. Textul era scris cu litere îngroșate, toate majuscule.
   AM LUAT ASTEA DE LA CURVA DE POLIȚISTĂ Și AM UCIS-O CU PROPRIA El ARMĂ. A FOST UȘOR. PUTEȚI SĂ VI LE LUAȚI ÎNAPOI. POATE CĂ ÎNTR-O BUNĂ ZI, ÎN CURÂND, LE VOI TRIMITE PE-ALE TALE ALTCUIVA.
   - Haideți să discutăm un pic cu curierul. Baxter tu te ocupi de oficiul poștal
   - Îmi iau bălului și mergem.
   - Peabody, cu mine.

   În timp ce conducea spre casă, Eve se întrebă dacă ucigașul lui Coltraine înțelegea semnificația deplină a fapturlui că returnase armele și insigna. În ciuda insultei pe care o reprezenta, însemna că arma unul polițist nu va mai fi folosită pentru a face rău.
    Curierul nu avea nicio legătură. Puștiul își făcuse doar datoria. Se dăduse la el destui de dur, recunoscu Eve, nu-l slăbise deloc, îl împunsese și poate că îl speriase pentru câteva săptămâni bune din viața lui. Dar acum avea siguranța că puștiul nu avea niciun amestec.
   Drumul până la oficiul poștal nu dusese nicăieri. Un nume și o adresă fictive pe o chitanța, un formular cu plată anticipată generat de un computer, formular pe care criminalul ar fi putut să-l obțină dintr-o mulțime de locuri, la orice oră, sau de fapt, ar fi putut să-l descarce singur cu propria unitate de calcul sau în orice cyber-cafe.
   Tot ce avea era adresa oficiului poștal și ora la care fusese depus și înregistrat pachetul.
   Livrare rapidă pentru aceeași zi, comandată și plătită anticipat.
   Fusese pregătit, își spuse Eve. Pregătit să treacă la acțiune imediat ce presa prezenta reportajul și anunța crima - și numele ofițerului care răspundea de investigarea cazului. Completează numele, depune pachetul și pleacă.
   Asta îi spunea că totul făcuse parte din plan de la bun început.
   Nu era vorba doar de o livrare sfidătoare pe adresa Sediului Central al Poliției, ci de folosirea armei lui Coltraine asupra ei înseși.
   Întreaga punere în scenă fusese planificată de la un cap la altul, pas cu pas.
   Iar ăsta era un aspect la care trebuia să se mai gândească.
   Când viră pe poartă către casă se gândi la Morris, ce făcea, cum suporta. Primăvara de care aproape că uitase în ziua aceea lungă explodase aici. În copaci sclipeau flori albe și roz, strălucind ca niște șiraguri de bijuterii pastelate pe fondul amurgului.
   Corolele vesele ale narciselor dansau alături de cupele mai elegante ale lalelelor. Într-o legănare veselă. I se păru că vreun artist fericit atinsese și pictase și învolburase toată bucuria lui în acest unic și izolat loc din oraș, revărsându-le aici, așa încât să înalțe clădirea impresionantă.
   Turnurile și foișoarele se înălțau spre adâncul cerului, terasele și liniile puternice ieșeau în evidență. Luminile de la numeroasele ferestre o primeau cu brațele deschise și confereau sclipiri pietrei somptuoase la prefacerea înserării în noapte.
   Își lăsă mașina modestă la picioarele grandorii și păși printre panselele pe care Roarke le plantase pentru ea - un bun-venit acasă înflorit - și intră.
   Summerset nu se învârtea prin foaier ca un nor negru într-o zi însorită de primăvară. O clipă se simți descumpănită, sperând să nu dea imediat peste majordomul lui Roarke și coșmarul ei personal, însă auzi voci din salonul principal și își dădu seama că probabil servea pe cineva cu ceva.
   Și se întrebă instantaneu: Fir-arsă fie. Cine-i?
   Se gândi să se furișeze pe scări în sus și să se închidă în birou, însă sistemul de securitate sigur înregistrase deja intrarea ei pe porți. Neavând încotro, traversă holul în direcția salonului.
   Îl văzu mai întâi pe Roarke - i se păru că mai întotdeauna se întâmpla așa. Ședea pe unul dintre scaunele impozante, cu spătarele înalte, și părea relaxat, amuzat. Acasă.
   În schimb, observă aproape cu o tresărire copilul pe care îl ținea în poală.
   Mai multe lucruri i se amestecară deodată în minte. Râsetele vesele aie prietenei sale Mavis, zâmbetul mulțumit al lui Leonardo ridicând mâna soției să-i sărute degetele. Prezența deșirată, învăluită în negru, a lui Summerset și rânjetul larg - înfiorător, i se păru ei - de pe chipul său osos, când pisica cea grasă se cuibări la picioarele lui.
   Și copilul, numai alb și auriu. Într-un târziu Își aminti că Roarke îi spusese că o  să o invite pe Mavis cu familia la cină.
   Înjură din nou.
   - Hei!
   Păși înăuntru.
   - Îmi pare rău că am întârziat.
   - Dallas!
   Un val de culoare și șuvite blonde cu nuanțe roz, zburlite artificial porniră spre ea.
   Încerca să sară, să se ferească când Mavis se repezi la ea, pe tocurile foarte inalte, acoperite cu zigzaguri în culorile curcubeului  și o cuprinse pe Eve într-o îmbrățișare, apoi revărsă asupra ei lacrimi din ochii verde deschis.
   - Ai ratat toată distracția! Am mâncat ca purceii și Belle le-a arătat tuturor cum se rostogolește și cum dă din fund.
   - Uau! Fu tot ce reuși să rostească Eve.
   Leonardo se apropie. Era mare, în timp ce Mavis era minionă, cu tenul arămiu, spre deosebire de al lui Mavis care era rozaliu. Și împreună, Eve trebui să admită, arătau absolut perfect.
   Leonardo se aplecă și o sărută pe Eve pe obraz. Șuvițele sale de păr, răsucite ca niște cârnâciori, reprezentând stilul pe care îl arbora pentru moment, îi mângâiară lui Eve pielea ca mătasea.
   - Ne-ai lipsit.
   - Știu. Îmi pare rău.
   - Nicio problemă.
   Mavis o strânse pe Eve de braț.
   - Știm cât de solicitantă este slujba. Vino să vezi copilul.
   Mavis o târî în celălalt capăt al salonului. Nu că ar fi avut reticențe să o vadă pe Belle, iși spuse Eve. Exact. Doar că arăta perfect - ca o păpușă. Și păpușile i se păreau de-a dreptul înfricoșătoare.
   Eve îl privi mai întâi pe Roarke și văzu că se amuza mai mult.
   - Bun-venit acasă, locotenente
   - Mda.
   Ar fi putut să o sărute mai mult ca să-și ceară iertare decât de bun găsit -, însă asta ar fi însemnat să se întindă peste păpușa perfectă, roz-aurie, caro o fixa cu ochii ei sclipitori.
   - Nu i-ai salutat pe toți musafirii noștri.
   Încet, atât de încet că nici nu îl văzu apropiindu-se, Roarke se ridică și îi trânti copilul în brațe.
   Eve reuși să își rețină o înjurătură, așa încât scoase un sunet care aducea mai curând cu cel al cuiva care își drege glasul. O luă pe Belle cu brațele întinse, așa cum ar fi făcut cu un dispozitiv potențial incendiar.
   - Ah, bună. Drăguță rochiță.
   Faptul că era roz, și umflată, și pufoasă ascundea complet realitatea de sub ea. Cum era posibil ca ceva atât de mic să fie o ființă omenească? Și ce se petrecea în creierul ei când te fixa așa cu privirea? Când te fixa până simțeai o picătură de sudoare scurgându-se pe șira spinării.
   Nefiind sigură ce să facă mai departe, Eve începu să se întoarcă - foarte încet - ca să-i dea copilul lui Mavis sau lui Leonardo. Chiar și lui Summerset. Posibil chiar pisicii. Belle clipi din ochii ei mari ca de păpușă și îi expedie un zâmbet imens, cu gingiile descoperite.
   Dădu din picioare, dădu din funduletul roz și scoase un fel de gângurit.
   Astfel, era ceva mai puțin înspăimântătoare, mai ales că i se scurgea și saliva pe bărbie. Și era ridicol de drăgălașă. Eve își îndoi coatele imperceptibil, într-o încercare de a o sălta ușor. Și din gurița ei care rânjea ieși ceva alb.
   - Ce-i asta? Ce-am făcut? Am apăsat pe ceva?
   - A regurgitat doar puțin lapte.
  Râzând, Mavis îi șterse gura cu un șervețel roz.
   - A mâncat și ea ca un purcel.
   - În regulă. Bine. Poftim.
   Și-i întinse copilul lui Mavis.
   Când Mavis o luă pe Belle, Leonardo, cu un gest de magician, scoase un alt șervețel, mai mare și tot roz, și îl puse pe umărul lui Mavis.
   - Locotenente.
   Vocea lui Summerset o făcu pe Eve să-și încordeze umerii. Acum începe, își spuse. O să-și exprime dezacordul față de ea - ca regurgitația de lapte - fiindcă uitase că au oaspeți și lipsise de la cină.
   Se pregăti, derulă iute în minte câteva posibile răspunsuri și se întoarse. El îi întinse pur și simplu un pahar cu vin.
   - O să vă aduc cina aici.
   Ochii iui Eve se îngustară, urmărindu-l cum părăsea încăperea.
   - Asta-i tot? Doar atât? E bolnav sau ce are?
   - Știe de ce ai întârziat, zise Roarke. Că investighezi uciderea unui polițist. Nu-l judeca greșit.
   Eve se încruntă în direcția paharului și sorbi din vin.
   - Trebuie?
   De vreme ce nu se putea duce să se apuce de treabă, se așeză pe brațul fotoliului lui Roarke.
   - Oricum, ți-am trimis un mesaj că o să întârzii. Mi-amintesc că am făcut asta. 
   - S-a notat, zise Roarke, atingându-i coapsa cu mâna. Ceva progrese?
   - Nu prea. Și-așa e destul de greu când e vorba de un alt polițist. Darmite să mai trebuiască să-i și spun lui Morris, să-i văd chipul...
   - Morris?
   - Aveau o relație, Morris și Coltraine - victima. O relație serioasă.
   - O, nu.
   Mavis o strânse pe Eve mai tare.
   - Despre Ammy e vorba? Femeia cu care se întâlnea? Nu am deschis televizorul astăzi, nici nu am auzit despre asta. Roarke tocmai ne-a spus că ai un caz, un ucigaș de polițiști. Nu știam că e vorba de... Oh, Leonnrdo.
   Leonardo o cuprinse cu brațul și le trase pe amândouă mai aproape.
   - Este... îngrozitor. Ne-am întâlnit întâmplător cu ei într-o seară, într-un club, am stat împreună la masă. Se vedea cât demult... se simțea ce era între ei, zise Leonardo cu părere de rău în ochii lui aurii. Îmi pare foarte, foarte rău. Putem face ceva pentru el?
   - Zău că nu știu.
   - Ne-am întâlnit o singură dată, atunci.
   O lacrimă se prelinse pe obrazul lui Mavis înainte să-l lipească de creștetul lui Belle.
   - Ea părea atât de fericită și erau parcă topiți unul într-altul. Armonie totală, scântei. Îți amintești, iubitule, ce-am spus după ce au plecat, potrivindu-se perfect unul cu celălalt?
   - Îmi amintesc.
   - Bine că te ocupi tu.
   Mavis ridică ferm bărbia și o bătu pe spate pe Belle.
   - O să-l găsești pe ticălosul care a făcut-o. Morris știe asta. O să plecăm ca să-ți poți vedea do treburile de polițist. Dacă e ceva - știi, lucruri pe care să le pot tace - riă-mi un semn. Sunt prezentă.
   Începură să o instaleze pe Belle în cărucior, când Summerset apăru cu o tavă.
   - Plecați.
   - Bellissimo trebuie să meargă la culcare.
   Mavis se ridică pe tocurile în curcubeu să-l sărute pe Summerset pe obraz.
   - O să ne mai vedem - noi, fetele - pentru marea petrecere. O petrecere pentru darurile miresei și chestii de-astea sunt exact ce ne trebuie. Și vouă, băieți.
   Îi trase un ghiont soțului ei.
   - O fugă până la Vegas pentru petrecerea burlacilor.
   - Vegas? clipi Eve. Mmm?
   - Îndatoriri de cavaler de onoare, îi spuse Roarke. De-abia aștept.
   Gând rămase singură cu Roarke, cu vinul și cu o farfurie conținând cina elegant aranjată, se încruntă.
   - De ce trebuie să bați drumul până la Vegas - fir-ar să fie, vrei să spui vă duceți la Las Vegas, nu? Nu plecați de pe planetă pe Vegas II.
   - Nu, ne ducem în orașul original.
   - Și dacă am nevoie de ajutor cu toate femeile alea? Nu am habar nici măcar ce plănuiesc, fiindcă Peabody și Nadine se ocupă de tot, așa că ce-arfi...
   - Ai putea afla cu ușurință care sunt planurile, în loc să te prefaci că nu se va întâmpla în realitate. Și o să te descurci de minune. Sunt prietenele tale.
   O bătu pe bărbie cu vârful degetului.
   - Mănâncă-ți cina înainte să se răcească.
   - O iau sus, mănânc în birou.
   - Bine. Atunci poți să-mi spui și mie ce s-a întâmplat cu iubita lui Morris și cu ce te-aș putea ajuta să prinzi criminalul. Este și prietenul meu, adăugă Roarke.
   - Da, da, știu.
   Pentru moment cedă, apoi se apropie și își sprijini fruntea pe umărul lui.
   - Dumnezeule. Oh, Dumnezeule, a fost oribil. Cel mai greu lucru pe care a trebuit să-l fac vreodată. Mi-a făcut rău pe dinăuntru, mi-a fost rău când a trebuit să sun la ușa lui. Să știu că trebuie să-i frâng inima unui prieten. Trebuie să găsesc răspunsuri pentru el. E mai mult decât o datorie.
   - Da, este.
   O ținu în brațe, strâns și, așa cum făcuse Mavis cu Belle, își puse obrazul pe creștetul capului ei. Se luptă să-și rețină propriile lacrimi.
   - Te ajut cu tot ce vrei.
   Eve încuviință din cap și se retrase.
   - Hai sus. Întotdeauna mi-e de folos, mă ajută să văd lucrurile mai clar sau din alte unghiuri când îți povestesc ție cazul.
   Porniră pe scări.
   - Mai întâi, spune-mi despre ea. O cunoșteai bine?
   - Nu. M-am întâlnit ocazional cu ea, de câteva ori, la morgă. S-a transferat aici cu câteva luni în urmă Din Atlanta. Mavis a zis bine... chestia cu vibrațiile. Morris era îndrăgostit de ea, Roarke, și din tot ce am aflat de azi dimineața despre ea, și ea era îndrăgostită de el. Cred că a fost un polițist bun, concentrat pe detalii. Slujba asta nu era viața ei.
   Îl privi pe Roarke.
   - Cred că înțelegi ce vreau să spun cu asta.
   Roarke zâmbi scurt.
   - Da.
   - Organizată, feminină. Avea 8 ani în slujba asta. Fără realizări ieșite din comun, fam eșecuri memorabile. Toată lumea o plăcea foarte mult. Echipa, principalul el informator, fir-ar să fie, până și femeia care e patroana restaurantului chinezesc unde își comanda mâncarea pentru acasă. Nu-mi pot da seama ce-a făcut, pe cine a călcat pe bătături ca să ajungă să fie vizată în felul ăsta.
   - A fost sigur vizată?
   - Da.

   În birou, se așeză în spatele mesei de lucru și îi dădu toate detaliile în timp ce mânca.
   - Au verificat încuiaturile să vadă dacă au fost forțate?
   - Da, și au negat. Posibil să se fi folosit un master, posibil să fi fost un alt locatar din clădire. Posibil să se fi făcut o copie de pe cardul-cheie al ei sau al altcuiva din clădire. Sau posibil să fi fost cineva foarte bun și să nu fi lăsat nicio urmă.
   - A fost neutralizată cu o armă cu șocuri, cugetă Roarke. Nu se găsesc chiar pe toate drumurile și sunt destul de scumpe. Ar fi posibil să o fi dezarmat mal întâi și să-l fi folosit propria armă?
   - Nu ține. Nu are răni intensive și, în afara arsurilor în jurul rănilor care au ucis-o și a umflăturilor de pe ceafă și omoplați, nu are nici răni ofensive Niciun polițist nu ar renunța la armă în felul ăsta, nici cu cineva cunoscut.
   - Tu mi-o dai mie pe a ta, sublinia el. Și dacă ți-aș cere să mă uit la ea o clipă, mi-ai da-o.
  Eve cântări posibilitatea.
   - În regulă, poate că ar fi făcut-o cu cineva de care ar fi fost foarte apropiată. Dar tot nu mi se pate că așa a fost. Pleca, având asupra ei arma și cătușele. A luat-o pe scări, pentru că întotdeauna făcea așa E o cursă. Și cred că lucrurile s au petrecut rapid și fără incidente. Nu era timp să îi ceri frumos să-ți dea arma cu șocuri și ție să te uiți la ea.
   Eve se ridică și începu sa umble de colo-colo. După ce mâncase numai pe jumătate, observă Roarke.
   - l-am verificat pe toți locatarii. Am găsit câteva chestii legate de infracțiuni, dar nimic important. O să-i interogăm din nou pe toți cei care au ceva la cazier, dar nu pot să nu mă întreb de ce ar fi ieșit, înarmată, să se întâlnească cu vreun vecin.
   - Poate că a luat-o pe scări ca să ajungă la alt etaj, nu ca să iasă din clădire.
   Eve se opri și se încruntă.
   - În regulă, e o idee. Însă mai întâi își ia arma, așa că nu poate să fie vorba de o vizită între vecini. Nu ar fi inteligent să te duci într-un alt apartament să te întâlnești cu cineva când lucrurile ar fi neclare. Și atunci de ce a avut nevoie criminalul, dacă e cineva din interior, să bruieze camera de securitate de la ușă? Poate ca să ne trimită pe piste greșite, zise ea, răspunzând la propria întrebare. Ca să căutăm în afara clădirii.
   Începu din nou să umble.
   - Complicații inutile. Însă îi vom interoga iar pe locatari. Doar că pare un pas suplimentar, de vreme ce procedura standard cere să-i verifici și să-i interoghezi oricum pe toți.
   - Pot să te ajut cu partea electronică.
   - Asta e treaba lui Feeney. Întotdeauna e fericit să-i aibă la bord pe vrăjitorii de la suportul informațional, dar se descurcă foarte bine Am o mulțime de dosare de cazuri care trebuie răsfoite. Trebuie să i le citesc pe cele actuale, închise și deschise, și ce-am primit de la Atlanta. Poți - da, știu, e o insultă pentru tine -, dar tu poți să gândești ca un polițist. Poate te uiți prin materialele din Atlanta cât mă ocup eu de New York. Plus că trebuie și puse în relație unele cu celelalte. Vreau să știu dacă există vreo legătură între ceva din trecut și ceva din prezent.
   - Și pot să fac asta mai rapid decât tine.
   - Da, poți.
   Eve lăsă capul într-o parte.
   - Și mai poți să judeci ca un criminal, ceea ce e foarte util. Tu ai fi trimis armele înapoi? De ce da și de ce nu?
   - Eu, unul, nici nu le-aș fi luat, în primul rând. Un criminal inteligent nu ia nimic - decât dacă e vorba de un jaf, ceea ce nu este cazul - și nu lasă în urma lui nimic din ce-i aparține. Altfel, se poate stabili o legătură.
   - Însă el le-a luat. Și nu cred că e prost.
   - Înseamnă că au servit unui scop. Dacă le lăsa - mai ales după ce folosea una dintre ele pentru comiterea crimei - ar fi fost, după părerea mea, o umilință la adresa ei. Mă apuc de treabă.
   - Roarke.
   Lucrul acela îi stătuse pe cap toată ziua și tot nu îi venea să-l în trebe. Nu ar fi vrut să vorbească despre asta.
   - Morris... când am fost azi la el, a zis că atunci când ești combinat cu un polițist, când al o relație cu un polițist... A zis că zilnic trebuie să alungi îngrijorarea. Frica, se corectă ea. El a zis frică. Așa e?
   Roarke lăsă discul să-l alunece într-un buzunar ca să-i prindă mâinile și își frecă degetul mare de verigheta ei. Modelul pe care-l ceruse gravat pe ea era un simbol vechi. Pentru protecție.
   - M-am îndrăgostit de ceea ce ești, de cine ești. Am luat totul la pachet.
   - Ăsta nu-i un răspuns. Sau poate că e.
  Roarke ridică privirea de la verighetă și o întâlni pe a ei. O privi drept în ochi.
   - Cum aș putea să te iubesc și să nu-mi fie teamă? Ești viața mea, Eve, ești inima mea. Mă întrebi, te întrebi dacă îmi fac griji, dacă mi-e teamă vreodată că într-o bună zi, Peabody sau Feeney, comandantul tău - un polițist cu care te-ai împrietenit - îmi va bat la ușă? Sigur că mi-e frică.
   - Îmi pare rău. Aș vrea...
   Roarke o făcu să tacă trecându-și gura peste gura ei - o dată, apoi de două ori.
   - Nu aș schimba nimic. Morris are dreptate, trebuie să alungi frica și să-ți trăiești viața. Dacă nu aș face-o, dacă nu aș putea, nu te-aș lăsa niciodată să ieși din casă.
   Apoi îi duse mâinile la buze.
   - Și unde am ajunge?
   - Sunt atentă.
   Roarke o privi cu un amestec de amuzament și de frustrare.
  - Ești inteligentă, o corectă el, ești abilă. Dar nu ești întotdeauna atât de atentă pe cât ai putea fi. M-am căsătorit cu un polițist.
   - Eu ți-am spus să nu o faci.
   Acum râse el și o sărută în locul unde își încruntase sprâncenele.
   - Și te-am ascultat? Mă pricep al naibii de bine să fiu căsătorit cu un polițist.
   - Cel mai bine din tot ce am văzut vreodată.
   Roarke ridică din sprâncene a surpriză.
   - Ei bine, iată un adevărat compliment.
   - Nu iau de bună chiestia asta. Știu că uneori așa poate părea, dar nu o fac. Nu consider de la sine înțeles că, atunci când întârzii două ore - sau poate trei - ca în seara asta, când uit de planuri, nu o să te înfurii. Nu iau asta de bună.
   - E bine de știut.
   Ciudat, își dădu el seama, că Eve avea nevoie de asemenea asigurări. Sau poate nici pe departe ciudat. Moartea unui alt polițist, și încă a unuia de care era îndrăgostit un prieten, pusese toate aceste lucruri pe tapet.
   - Ne-am făcut promisiuni acum aproape doi ani. Aș zice că am reușit de minune să le respectăm până acum.
   - Cred că așa e. Ascultă, dacă uneori nu poți să alungi frica, trebuie să-mi spui. Chiar dacă ne certăm din cauza asta, ai dreptul să o spui.
   Roarke își trecu degetul peste adâncitura din bărbia el.
   - Treci la muncă, locotenente. În seara asta nu există griji.

   Sigur că existau, își spuse ea când Roarke plecă în biroul lui. Dar se pare că reușeau să se descurce foarte bine cu ele.
   Îi spusese să nu se căsătorească cu ea, își aminti Eve. Slavă Domnului că nu o ascultase.
   Își stabili panoul, notând-o pe Coltraine, echipa ei, numele tuturor locatarilor din clădirea în care locuise ea, numele unor indivizi din cele mai recente cazuri. Adăugă o fotografie a coletului, a armelor, a biletului și cronologia stabilită. 
   Computerul calculă o probabilitate do optzeci și doi virgulă unu la sută ca victima și criminalul să se fi cunoscut sau să fi avut anterior, vreun contact.
   Deocamdată, își spuse, ea și mașinăria erau de acord.
   Hotărî să lase lucruile așa și să se apuce de dosarele cazurilor.
   Niciun caz nu conținea acte de violența, observă Eve.
   Amenințarea în cazul din Chinatown, dar nicio manifestare practică a violenței. Doi bărbați mascați dau lovitura într-un magazin la ora închiderii, o imobilizează pe pioprietară care stă într-un cărucior și îi pun cuțitul la gât. 
   Victimele suferiseră un șoc, dar scăpaseră nevătămate. Deși dăduseră discurile de securitate, soțul își amintea că observase un tatuaj pe încheietura mâinii agresorului care avea cuțitul - un dragon roșu mic - și ambii alirfimseră că, după părerea lor, hoții erau tineri. Adolescenți sau puțin peste 20 de ani.
   Punga cu snacksuri îl indica același lucru lui Eve.
   Victimele dăduseră polițloi o inlormație foarte bună - și neobișnuită - despre înălțimea, greutatea, constituția, culoarea și îmbrăcămintea agresorilor. Doi martori văzuseră doi tineri, care corespundeau descrierii, fugind din direcția magazinului.
   Pungași, își spuse Eve. Doi puști proști. Se confirmase și, când investigatorii localizaseră salonul de tatuaje, erau pregătiți să-i ia urma și să-l ridice pe Denny Su, 17 ani, posesorul tatuajului de pe încheietura mâinii drepte.
   Pe un adolescent idiot și pe prostul lui de prieten, deocamdată neidentificat, nu-i ducea mintea să pătrundă în clădirea lui Coltraine și să ucidă un polițist.
   O spargere - literalmente, pentru că fusese spartă o fereastră de acces - presupunea un profil mai serios. Însă un tip care avea abilitatea de a trece peste măsurile de securitate din clădirea lui Coltraine ar fi avut dibăcia de a le evita și pe cele mai puțin rezistente ale magazinului de electronice. În plus, geamul fusese spart din interior, ceea ce-i făcuse pe investigatori să concluzioneze - abracadabra - că era o lucrătură din interior. Începuseră să facă presiuni asupra unuia dintre angajați. Din notițele pe care le citi, Eve se simți înclinată să creadă că se va îndrepta în direcția bună.
   În acest caz, suspectul era tot un tânăr, destul de prost, și avea un mic cazier de furturi din magazine. Tipului îi plăcea pur și simplu să fure, asta era tot, își spuse Eve. Nu o viza pe Coltraine ca un criminal de polițiști.
   Eve nu se grăbi, făcu în ambele cazuri calculele de probabilitate, și de fiecare dată mașinăria căzu de acord cu ea, ambele procentaje fiind sub optsprezece la sută.
   Eve se lăsă pe spate și studie panoul.
   „Să-ți verific echipa pe calculatorul meu Coltraine? Murdară afacere, polițiști să urmărească polițiști. Computerul o să fie în favoarea lor. Nimic din datele lor nu sugerează ceva murdar. De ce ar ucide un polițist curat - curat cel puțin în dosare - un alt polițist? Mașinăriei nu o să i se pară logică chestia asta.”
   - Nici mie, dar trebuie s-o fac.
   - Eve.
   - Poftim?
   Aruncă o privire și-l văzu pe Roarkeîn pragul ușii care le unea birourile.
   - Scuze, vorbeam singură. Ai găsit ceva interesant în Atlanta.
   - Am găsit ceva. Un caz la care a lucrat acum vreo 3 ani. Încă nu ai ajuns la dosarele alea?
   - Nu. Abia după-amiază le-am primit. Ce e cu cazul la care a lucrat acum 3 ani?
   - O spargere. Un magazin de lux de antichități. Directorul a fost bătut, s-au furat obiecte în valoare de câteva mii de dolari și alte obiecte, aproape de aceeași valoare, au fost distruse. Directorul a fost obligat să deschidă și seiful și să le dea banii lichizi, înregistrările contabile și chitanțele - care conțineau datele cardurilor de debit și de credit. Unul dintre ceilalți funcționari l-a găsit când a venit la slujbă, a anunțat poliția și ambulanța. Coltraine a primit cazul.
   - În regulă. Și?
   - În cursul anchetai l-a intervievat pe proprietarul magazinului și, potrivit dosarului, a discutat cu el despre această chestiune de mai multe ori. Numele lui este Alex Ricker.

6

   Riker. Numele acesta a izbit-o pe Eve ca un pumn.
   Ca un pumn încasat din senin.
   - Fiul lui Max Ricker?
   - Da. Am verificat ca să fiu sigur.
   Eve inspiră adânc, să-și revină.
   - Prin urmare, Alex Ricker deține proprietăți și afaceri în Atlanta. Nu era prin Germania sau ceva de genul ăsta?
   - A fost crescut acolo și tatăl lui l-a ținut izolat. Când eram în... afaceri împreună, Alex era ținut deoparte. Nu l-am cunoscut niciodată. Nu sunt sigur că l-a cunoscut vreunul dintre asociații lui Ricker-cel puțin nu atunci.
   Într-adevăr, își revenise și depășise momentul.
   - Ai lucrat cu Ricker în vremurile proaste. Te-ai despărțit de el și ți-a mers mult mai bine. După niște ani, m-ai ajutat să-l înfund pe Ricker, să-l înfund bine de tot, așa că acum își petrece restul vieții mizerabile într-o cușcă din beton, în afara planetei. Mă întreb ce părere are băiețelul lui despre asta.
   - Nu știu nimic despre relația lor, dar știu că Ricker are legătură cu mine - cu tatăl meu, cu tatăl tău. știu că s-a dat peste cap să mă pună la pământ și a dat greș, ca să te termine și pe tine, și la fel, a dat greș. Iar acum, se poate foarte bine ca fiul lui să aibă legătură cu victima ta.
   Eve se lăsă pe spate, bătându-se cu degetele pe coapse, îngândurată, foarte îngândurată.
   - Max Ricker avea o mulțime de polițiști la degetul mic. O mulțime de oficialități, o mulțime de politicieni, l-am scos la lumină pe vreo câțiva dintre ei anul trecut, dar e puțin probabil să-i fi scos pe toți. Ar fi posibil ca Ricker să-i fi lăsat moștenire fiului?
   - Nu pot să-ți spun cu certitudine, încă. Dacă nu fiului, atunci cui?
   - Mda. Și afacerile lui - ce n-am găsit și am închis. Sigur, mai sunt relațiile lui, punctele lui forte și, desigur, rezervele financiare. Coltraine l-a cunoscut pe fiul celebrului criminal, care acum ispășește o condamnare pe viață - mă rog, mai multe condamnări pe viață - și trebuie să-l fi verificat. Trebuie să-l fi verificat pe proprietarul magazinului care a fost jefuit. Asta e procedura de rutină. Cel puțin ca să se asigure că nu este cunoscut pentru fraude de asigurări. Când a făcut asta, trebuie să fi făcut legătura cu tatăl lui. Cu siguranță l-a întrebat de asta. Trebuia.
   Se ridică de pe scaun și se apropie de panou să studieze fotografia de identificare a lui Coltraine.
   - Avea obligația să întrebe. Acum 3 ani, Ricker era încă liber, mai avea câteva portițe de scăpare, dar orice verificare a antecedentelor fiului ar fi scos la iveală datele referitoare la tată.
   - Nu știu dacă are vreo importanță în cazul tău, dar...
   - Da, dar.
   Îl privi din nou pe Roarke.
   - L-a închis? Cazul?
   - Într-un fel. A redus lista suspecților la trei. În fiecare caz, când a obținut un mandat de percheziție și s-a dus să-l pună în executare, a descoperit că suspecții dispăruseră și în locul respectiv a găsit mai multe obiecte furate din magazinul de antichități. După două zile au fost găsite cadavrele a trei bărbați plutind pe râul Chattahoochee - înlănțuiți unul de altul.
   - Râul cum? Ai inventat numele ăsta?
   - Presupun că aș fi putut, dar nu. Bănuiesc că în urmă cu câteva secole niște indieni americani au făcut asta.
   - Cred că ar fi jenant să fii găsit mort în râul Hoochie-Coochie.
   - Chattahoochee.
   - Care e diferența?
   - Este cred, pentru cei din Atlanta.
   Roarke se apropie de ea și îi puse o mână pe obraz.
   - Și acum, că ai făcut lumină până o să reușești să prinzi un fir...
   Eve își spuse că, după o vreme, căsnicia transformă zidurile în sticlă, pentru ca fiecare să vadă drept prin celălalt.
   - În regulă. În regulă, deci, așa tată, așa fiu? Ricker e un criminal. Nu a stat pe gânduri să le frângă sau să le taie gâturile. Fiul se trezește jefuit, urmărește indiciile - sau urmărește pașii lui Coltraine - și îi face felul. Sau pune să i se facă felul. Ar fi trebuit să ancheteze și în acest caz.
   - Potrivit dosarului, Alex Ricker participa la un eveniment de caritate la Miaml, în milionul ochilor a sute de martori, în momentul morții celor trei suspecți.
   - Nu a vrut să-și murdărească mâinile, a comandat crimele pentru un moment în care era acoperit.
   - Posibil. În cazul ăsta, se dovedește la fel de evaziv ca și tatăl lui. A, am accesat și rapoartele medlco-legale ale hoților morți.
   Roarke îi sesiză intenția de a vorbi - de a obiecta, fără îndoială - apoi renunță.
   - Au fost bătuți câteva ore la rând, alegându-se cu multe oase rupte, înainte să li se tale gâturile. După părerea mea, asta e marca lui Ricker.
   - Ar fi trebuit să știe.
   Eve o studie din nou pe Coltraine, încercând să înțeleagă ce fusese în mintea ei.
   - Toată lumea spune că era foarte meticuloasă, foarte atentă la detalii. Nu i-ar fi scăpat legătura asta.
   - În dosar se menționează o discuție ulterioară cu Alex Ricker, după ce au fost recuperate cadavrele, precum și verificarea alibiului său. În timp ce cazul de omucidere s-a stins, toate obiectele lui Ricker au fost recuperate.
   Eve își frecă ceafa.
   - Acum 3 ani. Ea a cerut transferul aici cu mai puțin de 1 an în urmă. Oricât de mult aș vrea să mai bag un Ricker în spatele gratiilor din orice motiv, nu văd legătura dintre uciderea ei și un trio de crime din răzbunare de acum 3 ani.
   - Poate că nici nu există, însă Alex Ricker este în New York și a fost aici în ultima săptămână.
   - Zău?
   Eve își îndesă mâinile în buzunare și se legănă pe călcâie.
   - Ei, vezi, asta e o coincidență mult prea mare. Unde stă?
   - Are o casă pe Park Avenue.
   - Convenabil. O să trebuiască să-i fac o vizită mâine-dimineață.
   - Vin cu tine.
   Roarke ridică o mână înainte ca ea să apuce să spună ceva.
   - Orice are legătură cu Ricker, cu fiul lui, cu vărul de-al doilea, cu balta făcută de potala lui e și treaba mea.
   - În Colonia de Deținuți Omega nu se admit câini. Bine. Nu o să mă cert cu tine pentru Ricker - Indiferent care dintre ei. Ne-am certat destul acum un an.
   - Acum un an, sublinle Roarke. Un fel de aniversare. Și avem pe cap încă un polițist ucis - al mal avut de lucru cu asta primăvara trecută -, și încă un Ricker. Într-adevăr, mult prea multe coincidențe.
   Deja făcuse și ea conexiunile astea.
   - Trebuie să-l verificăm temeinic pe Alex Ricker. Când a cumpărat proprietatea din Park Avenue, ce alte afaceri mai are și câte dintre ele sunt în New York. Cât de frecvent apare numele lui în legătură cu vreo anchetă. Și ce-a făcut în ultimul an. L-a contactat pe tatăl lui? O mulțime de întrebări.
   - Nu vei găsi răspunsurile la ele pe unitățile astea. Mai ales cu legile de confidențialitate și CompuGuard. Crede-mă, e protejat de o mulțime de pături.
   - Atunci o să folosim unitatea ta neînregistrată.
   Roarke își lăsă capul într-o parte.
   - O schimbare foarte rapidă pentru tine, locotenente.
   - Poate.
   Eve rămase în aceeași poziție, cu mâinile vârâte adânc în buzunare, fixând chipul lui Coltraine.
   - Și poate că a descoperit mai multe despre Alex Ricker acum 3 ani decât a notat în dosare.
   - Crezi că și el, ca și tatăl lui, avea polițiști la cheremul lor? Inclusiv pe ea?
   - Nu știu.
   Simți un nod în stomac.
   - Dumnezeule, de dragul lui Morris, sper că nu. Dar dacă s-a mânjit, trebuie să aflu. Trebuie să aflu și dacă a fost curată și dacă Alex Ricker a fost implicat în moartea ei.

   În biroul securizat al lui Roarke, ferestrele acoperite pentru intimitate se deschiseră, lăsând luminile orașului să pătrundă înăuntru. Pe consola lucioasă, în formă de U, se aflau echipamente de ultimă oră - ferite de asemenea de ochiul vigilent al sistemului CompuGuard.
   Este ilegal, gândi Eve, astfel încât tot ce ar afla nu va putea să treacă de încăperea aceea. Dar ar ști. De dragul lui Morris, trebuia să știe.
   Roarke, cu părul strâns la spate într-o codiță scurtă, cu mânecile suflecate, trecu în spatele consolei. Puse palma pe placa specială.
   - Roarke. Conectare.
   Consola licări, într-o mare de lumini și comenzi sclipitoare ca briliantele.
   Roarke acceptat Conectare.
   - O să avem nevoie de cafea, i se adresă Roarke lui Eve.
   - Mă duc să aduc.
   Programă o carafă plină da cafea la AutoChef-ul din birou și turnă în două căni mari. Când se întoarse, Roarke era în același loc, privind-o. Aștepta.
   - În regulă.
   Eve traversă încăperea, puse cana jos și o așeză pe a ei pe polița pe care se afla computerul auxiliar.
   Pentru Morris, da, își spuse ea. Dar nu numai.
   - Tatăl meu a lucrat pentru Ricker. Tatăl tău a lucrat pentru Ricker, și am stabilit că, înainte de noaptea din Dallas, înainte de asta s-au cunoscut și aveau slujbe în același loc. Înainte să-mi ucid tatăl.
   - Înainte ca tu, o fetiță de 8 ani, să-l împiedici să te violeze din nou.
   - În regulă.
   Adevărul o făcea în continuare să i se usuce gâtul și să-i înghețe sângele în vene.
   - Cert este că e mort. La fel și tatăl tău. Și tatăl tău l-a tras pe sfoară pe Ricker într-o afacere cu arme. Acum vreo 24 de ani.
   - În Atlanta.
   - Da. În Atlanta. Pe urmă ai lucrat pentru Ricker.
   Tonul lui Roarke deveni foarte rece.
   - Să zicem.
   - Am fost asociatul lui. Trecem mal departe, Ricker își face apariția în New York și e hotărât cât se poate de serios să te distrugă.
   - Și pe tine.
   - Acum 3 ani, când Ricker visa probabil să-ți mănânce ficatul, Coltraine intră în legătură cu fiul lui Ricker. În Atlanta. Între momentul ăla și ăsta, l-a ucis pe Max Ricker. Acum un an. Și la câteva luni după asta, Coltraine cere transferul la New York. Se împrietenește cu legistul-șef. Un bărbat cu care am o relație destul de: apropiată și pe care amândoi îl considerăm prieten. Alex Ricker vine la New York; ea moare. Cred că având atâtea intersectări, trebuie să fii cu ochii în patru.
   - Și cum o să fie pentru tine dacă chestia asta ne conduce în trecut la tatăl tău și la al meu?
   - Nu știu. Cred că va trebui să aflăm.
   Eve inspiră adânc.
   - Nu știu cum o să fie pentru noi doi, însă trebuie să aflăm.
   - Corect.
   - Criminalul mi-a trimis armele ei și insigna. Personal. Poate că are o cârtiță la dispecerat și a aranjat să mi se încredințeze mie acest caz. Însă adevărul este că nu-ti trebuie prea multă minte să-ți imaginezi că, și în situația în care cazul ar fi nimerit pe mâinile altuia, aș fi fost și eu implicată. Din cauza lui Morris. Pachetul acela mi-a fost destinat de la bun început.
   - Înseamnă că ne aflăm pe aceeași pagină. Și biletul din interiorul pachetului devine mai de grabă o amenințare decât o bravadă.
   - Posibil. Nu era polițist de teren, Roarke. Rezolva chestii încurcate, vâna detaliile. Însă nu era polițist de teren și sigur nu era pe străzile din New York. Mie nu mi-ar lua nimeni arma. A naibii să fiu dacă arma n-ar rămâne la locul ei până ia sfârșitul zilei.
   Roarke schiță un zâmbet.
   - Prin urmare, mândria te ține în siguranță.
   - Printre altele. Dacă eu sunt ținta, de ce o omoară pe ea? De ce să alerteze toți polițiștii din oraș și apoi să mă ia pe mine în vizor?
   Se întoarse spre Roarke cu ochii săi strălucitori.
   - Sunt mai bună decât ea. Nu mă laud, asta e realitatea. Așa că mai inteligent ar fi să încerci să mă potolești altă dată, nu atunci când sunt deja în căutarea unui ucigaș de polițiști. Și când, în decurs de douăzeci și patru de ore, o să descopăr numele lui Alex Rickerîn dosarele ei. - Logic. Și cumva e încurajator.
   - În orice caz, toate astea sunt doar speculații. Avem nevoie de date.
   - O să ne ia ceva timp până pătrundem în toate dedesubturile. O să folosesc auxiliarul și o să continui cercetarea prin dosarele cazurilor ei.
   Roarke se așeză și începu să caute în primele niveluri.
   Ricker, își spuse el. Numele acesta era ca un virus în viața lui, răsărind, împrăștiindu-se și apoi târându-se din nou în ascunzătoare, ca să reapară. Și tot așa.
   Avea toate motivele să se întrebe dacă Ricker fusese răspunzător pentru cuțitul înfipt în gâtul lui Patrick Roarke pe aleea aceea din Dublin, în urmă cu ani de zile. Și ăsta, recunoștea Roarke, era singurul lucru pentru care ar fi trebuit să-i fie recunoscător lui Ricker. Nu-i adevărat, se corectă el, nu numai pentru asta.
   Putea să-i fie recunoscător pentru ceea ce învățase în timpul asocierii cu Ricker. Învățase până unde putea să meargă și unde să nu se bage. Știa că îl amuzase și îl enervase în același timp pe Max Ricker, fiindcă nu fusese de acord să intre în comerțul cu sex în care erau implicați minori. Că nu voia să ucidă la comandă sau de dragul de a vărsa sânge.
   Omorâse oameni Vărsase sânge. Însă întotdeauna cu motiv. Niciodată pentru câștig. Niciodată ca sport.
   Presupunea, într-un fel oarecum ciudat și întortocheat, că învățase mai mult, Inclusiv propria etică, mai curând de la Max Ricker decât de la regretatul său tată.
   Ce învățase Alex Ricker de la tatăl său? se întrebă el.
   Internate germane, observă Roarke. Stilul militar. Foarte strict, foarte costisitor. Profesori particulari în vacanțe, apoi universitate particulară. Studiase afaceri, finanțe, limbi străine, politică și drept internațional. Jucase fotbal - european - la Yanks.
   Își atinsese mai multe scopuri acolo.
   Nicio căsătorie, niciun copil legitim.
   Alex Maximum Ricker, vârsta 33 de ani, reședințe în Atlanta, Berlin, Paris și, cel mal recent, în New York. Ocupațiile înregistrate la dosar - finanțist și antreprenor.
   În continuare atingea mai multe scopuri. Averea netă curentă: 18,3 milioane de dolari.
   O, nu, trebuie să fie mai mult de-atât. Cel puțin așa gândea Roarke. Să trecem la ce ne interesează.
   Lucră cu râvnă o oră, comandând mai multe verificări și făcând manual eliminările.
   - Îți aperi și tu fundul, nu? murmură Roarke în barbă când se lovi de un blocaj, îl forță, îi dădu târcoale și căută dedesubt. Nu te grăbești să trâmbițezi, ca tatăl tău. Mai inteligent. Fanfaronada și exhibiționismul au contribuit la prăbușirea lui, nu-i așa? Ei, în sfârșit, iată un început.
   - Ce? Ce-ai găsit?
   - Mmm?
   - Eu n-am găsit nimic.
   Eve pivotă către el. Zero.
   - Tu ai dat peste ceva. Ce e?
   - Se pare că n-am cafea, spuse el, privind în cana goală.
   - Ce sunt eu, robot casnic?
   - Și atunci de ce nu porți un șorțuleț alb minuscul, o bonetă albă și în rest nimic?
   Îi aruncă o privire în care se citea frustrarea.
   - De ce or fi crezând bărbații că o asemenea uniformă e sexy?
   - Mmm, stai să mă gândesc. În mare, pentru că e vorba de femei goale care poartă numai simboluri ale servitutii. Da, nici eu nu pot să înțeleg.
   - Sunteți niște perverși, întreaga voastră specie. Ce-ai găsit?
   - În afară de o imagine foarte clară a ta în mintea mea, numai cu un șorț și o bonetă albe?
   - Iisuse, îți aduc cafeaua aia, doar să termini.
   - Ceea ce am găsit este motivul pentru care Alex Ricker nu a apărut pe radarul meu, nu că m-aș fi gândit prea mult la el. Dar mă întreb de ce nu a apărut în legătură cu afacerile.
   - De ce?
   Roarke făcu un gest către ecranul de perete și comandă transferul afișării datelor acolo.
   - S-a dispersat și s-a extins, cu numeroase companii mici și mijlocii. Niciuna dintre ele nu are proprietăți care să trezească vreun interes.
   - Și ce ar trebui să trezească interesul?
   - Oh, pentru mine? Opt până la zece milioane, asta dacă nu caut să achiziționez proprietăți sau afaceri mici, particulare.
   - Oh, da, orice e sub zece milioane e plictisitor.
   Se ridică să ia cafeaua.
   - Spală sau ascunde venituri?
   - Din ce am descoperit deocamdată, nu. A cumpărat sau a fondat companii. Pe unele le deține în totalitate iar în altele este acționar. Există și unele în care deține un procentaj redus. Unele dintre companiile lui sunt ramificații ale celorlalte, tot ale lui.
   Roarke luă cafeaua pe care i-o adusese Eve, se bătu pe genunchi în semn de invitație și râse văzându-i privirea morocănoasă.
   - Unele dintre companiile sale dețin proprietăți - case în Atena, Tokyo, Toscana. Este acționar la unele dintre ele prin intermediul unei operațiuni cu baza în Atlanta, denumite - destul de logic - Varied Interests. Altele sunt deținute prin intermediul companiei Morandi Corporation, după numele mamei sale.
   - Mamă care e moartă, din câte îmi amintesc.
   - Foarte moartă. Alex avea 6 ani când ea a înghițit o cantitate periculoasă de tranchilizante și s-ar părea că a căzut sau a sărit de la geamul dormitorului, de la etajul 22, deasupra străzilor Romei.
   - Max Ricker unde era?
   - Excelentă întrebare. Potrivit declarațiilor din dosarul de la poliție, foarte subțire de altfel, el se afla la Amsterdam când ea a sărit sau a căzut. De asemenea, Alex are și o companie numită Maximum Exports, care deține - printre altele - magazinul de antichități din Atlanta, cel care a fost jefuit. Nu are cazier. A fost interogat din mai multe considerente, de diferite autorități de pe diverse continente. Însă nu a fost pus niciodată sub acuzație.
   - Toate aceste afaceri și organizarea lor sunt perfect legale, continuă Roarke. Cam pe muchie unele, dar niciodată dincolo. Nu am nicio îndoială, dacă nu e de-a dreptul prost, că ține registre duble pentru fiecare companie și fonduri considerabile ascunse prin conturi codificate.
   Roarke se lăsă pe spate, sorbind din cafea.
   - Rămâne invizibil, înțelegi? E foarte atent la asta. Nu tu valuri, nu tu scântei. Afaceri de succes trecute sub tăcere, despre care nu se aude nimic. Până îți dai seama, tu aduni și vezi că există doar o entitate care valorează de vreo zece ori mai mult decât ceea ce spun despre el datele din listele oficiale.
   - Și probabil că mai sunt și altele.
   - Oh, foarte probabil. Pot să le găsesc, acum că am descoperit tiparul ăsta. Dacă aș avea la dispoziție suficient timp, aș putea găsi conturile codificate.
   - Astea probabil că ar fi tot pe partea legală. Cum stăm pe cea ilegală?
   - Este posibil ca unele dintre companiile astea să fie fațade. Sau o să descopăr afaceri mai mici, mai obscure, care servesc de fațadă. O afacere cu antichități - din care deține mai multe în toata lumea - poate să reprezinte o modalitate foarte la îndemână de contrabandă cu tot felul de lucruri. Am o cale mai simplă să aflu dacă a preluat ceva din afacerile tatălui său. Pot să întreb niște oameni care, la rândul lor cunosc pe alții.
   - Încă nu. În primul rând, nu vreau ca aceștia să îi atragă atenția că suntem pe urmele lui. În al doilea rând, nu vreau să mă împotmolesc prea mult la Alex Ricker, atâta timp cât nu există dovezi clare ale implicării lui. Coltraine e prioritatea. O să-i verific situația financiară. O să fac asta de-aici, fiindcă nu vreau să fac valuri nici în direcția asta. Sper că era curată și, dacă era într-adevăr, nu vreau să fiu răspunzătoare nici măcar de un zvon că ar fi putut fi altfel..
   - Le fac eu, insistă Roarke când ea dădu să protesteze. Le pot face mai rapid, știi doar. Și îți va fi mai ușor dacă nu va trebui să le faci chiar tu. Știu că te deranjează să îl privești așa pe unul dintre ai tăi.
   - Mai rău. E moartă. Nu pot să o întreb. Nu se poate apăra. Nu poate să zică „Du-te dracului, nenorocito, că ți-a trecut așa ceva prin cap”.
   Eve își trecu o mână prin pâr, apoi traversă încăperea, se opri în fața ferestrei și privi afară.
   - Uite unde am ajuns, să folosesc mijloace ilegale ca să încerc să aflu dacă ea era amestecată în ceva necurat. Sau dacă obținea venituri ilicite, ori dacă era informatoarea lui Ricker.
   - Ca legist-șef, Morris ar putea să acceseze dosarul acestui caz?
   - Da. Ar putea găsi o cale să-l obțină. Așa că, asigurându-mă că această parte a anchetei nu apare în dosar, îl protejez pe el sau mă protejez pe mine?
   - Eve, dragă, nu văd nimic rău în niciuna dintre alternative și nici în amândouă la un loc. Și dacă descoperi ce e mal rău, o să trebuiască să afle și el. Dacă nu, la ce v-ar folosi, ție sau lui, să știți că te-ai simțit obligată să arunci o privire?
   - Ai dreptate. Ocupă-te tu de asta. Ești mai rapid.
   Eve rămase la fereastră, privind afară întunericul și luminile.
   Oare Morris luase un calmant, își oferise șansa de a dormi, de a lăsa totul deoparte preț de câteva ore? Sau stătea și el cu ochii ațintiți la întuneric și lumini?
   Promisese că o să afle răspunsurile pentru el. Dar dacă aceste răspunsuri spuneau că femeia pe care o iubea era un polițist corupt, o mincinoasă și că-l folosise? Și dacă răspunsurile pe care le va găsi vor fi la fel de dureroase ca și întrebările?
   - Eve!
   Eve se întoarse adunându-și puterile.
   - Ce este?
   - Pot să mai încerc un nivel sau două, să încerc câteva trucuri, dar din câte văd aici, este vorba despre o femeie care trăia cu propriile mijloace. S-ar putea să te intereseze că un detectiv cu gradul trei în New York câștigă ceva mai mult decât un detectiv din Atlanta. Însă nivelul de trai este altul. Își achita facturile la timp și, din când în când, își depășea bugetul de pe cartea de credit și plătea rate o lună sau două. Însă nu apar nici depozite, nici retrageri neobișnuite, și nici cheltuieli mari. Am încercat cele mai obișnuite combinații de nume - aie ei, ale familiei, Atlanta și alte cuvinte-cheie care mi se par logice și, am pus computerul să caute un al doilea cont. Nu am descoperit niciunul.
   În mare parte, tensiunea dispăruse.
   - Prin urmare, în momentul ăsta nu pare că ar fi luat mită.
   - Ai fost în apartamentul ei. Avea obiecte de artă, bijuterii?
   - Nimic care să atragă atenția. Afișe înrămate, graffiti, câteva bijuterii frumoase, în rest-îmbrăcăminte de bun-gust. Hai să lăsăm astea până vorbim cu Alex Ricker. Nu vreau să-i mai fac așa ceva până ce nu voi fi obligată.
   - În regulă.
   Roarke comandă salvarea datelor, apoi puse iar mâna pe placă.
   - Roarke. Deconectarea.
   Când consola clipi și se stinse, Roarke traversă încăperea până la Eve și-i puse mâinile pe umeri.
   - E mai greu când e ceva personal.
   Eve închise ochii o clipă.
   - Nu pot să-mi iau gândul de la el. Cum se descurcă sau cum nu se descurcă. Ce-aș putea descoperi și cum îl va afecta asta. Ar trebui să mă retrag din cazul ăsta pentru toate motivele pentru care nu pot și nu vreau să mă retrag din cazul ăsta. Pentru că viața unui prieten a fost întoarsă pe dos.
   Încuviințând din cap, Roarke făcu un pas în spate și o prinse de mână ca s-o conducă la lift.
   - Spune-mi ce-ți zic instinctele despre ea - ce sentiment ai. Fără să te gândești prea mult, adăugă el când intrară în cabină. Dormitorul mare, comandă Roarke.
   Eve ezită, apoi ridică din umeri.
   - Cred că am fost puțin rea cu ea.
   - De ce?
   - Păi, o să ți se pară stupid. Din cauza lui Morris. Pentru că e... E Morris și nu mi-am dat seama că o să apară o ea până când ea apăruse deja, iar el avea privirea aia melancolică. Nu e vorba că aș fi avut - vreodată - ceva pentru Morris. Sau că aș fi vrut să am ceva, ori că m-aș fi gândit măcar la el. Nu ca Peabody, cu fanteziile ei sexuale. Vreau să zic, Doamne ferește!
   - Auzi, obraznica! Credeam că eu sunt fantezia ei sexuală.
   Relaxată datorită replicii lui, Eve îi aruncă o privire prietenoasă când intrară în dormitor.
   - Cum zici tu, dar se pare că Peabody e capabilă să aibă o mulțime de parteneri de fantezii. Poate chiar toți deodată.
   - Hmm. Interesant.
   - Și probabil că tocmai am violat un fel de cod al fetelor spunând asta, ceea ce oricum nu are de-a face cu întrebarea ta.
    Eve își trecu mâinile prin păr.
   - Nu știu ce părere aveam despre ea pentru că totul era trecut prin prisma chestiei „Stai așa, asta e atitudinea lui Morris”. Ceea ce este jenant acum, că stau să mă gândesc mai bine.
   - Ai o legătură. O intimitate. Nu orice fel de intimitate e sexuală. Ea era o intrusă.
   - Asta e.
   Eve întinse degetul arătător către el.
   - Exact despre asta e vorba. Și nu merita asta din partea mea. L-a făcut fericit. Oricine își putea da seama. Aș zice acum, când mă gândesc la asta, că apartamentul ei nu m-a surprins. Aspectul lui, ordinea, fiindcă prin asta m-a surprins Coltraine. O femeie care avea lucrurile puse la locul lor și care știa ce-i plăcea. Îmbrăcată bine - nu extravagant, dar bine. Atrăgător. Emana mai multă atractivitate și feminitate decât aspectul de polițist fără a-i lipsi însă nici acesta. Era mascat. Nu se grăbea, în felul în care vorbea, în felul în care se mișca. Asta e o chestie sudistă, nu? Nu avea nimic newyorkez în ea. Nu știu.
   Eve ridică din nou din umeri.
   - Nu e mare lucru.
   - Instinctele tale ți-au dictat despre o cunoștință oarecare că era o femeie rafinată, nu ostentativă. Care se simțea confortabil cu propria sexualitate, calmă și care își respecta gusturile și era dornică să încerce ceva nou. Un oraș nou, un bărbat nou. Este ceva demn de luat în seamă, aș spune. Instinctul tău și ceea ce-ai aflat îți confirmă că asta reprezenta slujba pentru ea și nimic mai mult. Munca. Nu era principalul lucru din viața ei. În acest context, este foarte posibil, nu-i așa, ca o femeie cu aspect sexual să fie atrasă de un bărbat ca Alex Ricker. Și invers. Oare relația asta, dacă a existat, a intrat cumva în conflict cu slujba ei sau a pus ceva probleme?
   - Un polițist combinat cu un tip cu o reputație dubioasă?
   Eve ridică din sprâncene.
   - De ce să fie o problemă?
   Roarke râse.
   - Cu noi doi e altfel.
   O împreună cu brațele.
   - Însă e interesant, nu-i așa, să speculezi în ce fel o relație similară ar putea să meargă extrem de rău.
   - Am fi putut să ne alegem alte drumuri și am fi ajuns...
   Roarke clătină din cap și-i atinse buzele cu ale sale ca să stăvilească cuvintele.
   - Nu. Nouă ne-a fost scris dintotdeauna să ajungem aici.
   Apăsă închizătoarea hamului armei.
   - Întotdeauna am vrut să ne găsim unul pe celălalt. Să ne salvăm unul pe celălalt. Să fim unui cu celălalt.
   Eve își puse mâinile pe obrajii lui.
   - Ăsta e irlandezul. Dar îmi place ideea asta. Ițele încurcate din trecut - tatăl tău, al meu, Ricker. Nu ne-au împiedicat să ajungem aici. Roarke.
   Coborî mâinile și își dădu jos hamul.
   - Când Ricker s-a intersectat din nou cu noi, ne-a afectat o vreme. Nu vreau să se întâmple iarăși. Nu vreau ca ancheta asta, indiferent unde ar duce, să readucă răceala între noi.
   - N-aș vrea să te văd dirijând ancheta într-o zonă care să ducă la așa ceva. Scopul e același, răspunse el la încruntarea ei. Abordările sunt diferite. Eve, vrei să-ți promit că n-o să mă înfurii dacă intri singură în vizorul lui Ricker, cum ai făcut și cu tatăl lui? Nu pot. Numele ăsta face ca totul să devină foarte personal pentru mine. Nu am cum să evit asta.
   - Trebuie să ai încredere că-mi fac meseria, că am grijă de mine.
   - Asta fac. În fiecare zi din viața mea.
   Eve înțelese atunci că încrederea lui în ea era cea care îi reprima teama ca ea să nu pățească ceva.
   - Atunci îți promit ceva. Îți promit că o să încerc să-ți spun dinainte când o să am de-a face cu Alex Ricker în cursul acestei anchete.
   - O să încerci?
   - Dacă intervine ceva, dacă nu am timp sau, la naiba, dacă nu știu dinainte, atunci n-o să-ți pot spune. Nu pot să-ți fac o promisiune pe care s-ar putea să fiu obligată s-o încalc.
   - În regulă. E corect. O să-ți promit că voi încerca să nu mă înfurii.
   De data asta Eve zâmbi.
   - Probabil că o să trebuiască să fac ceva și probabil că tu o să te înfurii.
   - Dar, cel puțin, ne vom strădui.
   - Da. Așa că, în cazul în care strădaniile nu se vor dovedi suficiente, dă-mi voie să-ți spun asta de pe acum. Te iubesc.
   Plăcerea îl înfierbântă învălulndu-i inima. O luă din nou în brațe, buzele lui coborând din nou peste ale ei.
   - Pe nimeni altcineva decât pe tine, murmură el. Întotdeauna.
   Eve se încolăci în jurul lui, apăsat și strâns, dându-i ceea ce îi trebuia înainte să ceară. Totul. Orice. Îl răscolea, dragostea aceasta pentru ea și din partea el. Profunzimea și generozitatea ei îl făceau slab și nevolnic, disperat și șovăitor.
   Eve se revărsă toată în sărut și îl umplu. Și totuși, gândi el, întotdeauna mai rămânea loc.
   Indiferent de câte ori se iubeau unul pe altul, indiferent în cât de multe feluri, întotdeauna se întâmpla în clipa de față și întotdeauna era ceva nou. Gustul ei, familiar și proaspăt, îl răscolea la fel ca prima oară. Brațele acelea lungi din jurul său, gura supusă și avidă. Da, asta însemna totul. Asta era totul.
   Murmurul lui veni din străfundurile inimii sale, în limbajul sângelui.
   - Ahhh!
   O ridică. Vigoarea neașteptată, naturală, senzația de a fi luată pe sus o amețiră. Forța lui, a ei se combinară, așa încât se simți beată când o întinse pe pat, când trupul lui îl acoperi pe al ei. Greutatea, forma, senzația de atingere a trupului lui. Cum ar fi putut să se sature vreodată?
   Oare toți anii în care amândoi tânjiseră după dragoste le provocase această nevoie reciprocă unul de celălalt? Mirosul lui - înoarse fata spre gâtul lui, inspirându-l. Atingerea lui - se arcui sub mișcările mâinilor lui. Gustul lui - vâltoarea de senzații de fiecare dată când gurile lor se întâlneau.
   Nimeni altcineva nu ar mai fi putut să o aducă în punctul acela.
   Nimeni altcineva nu ar mai fi putut să o convingă să-i ia cu ea.
   Încet, ca într-un vis, ca sub efectul unui drog, mâini și buze, gemete și mișcare. Cămașa lui și a ei se dădură la o parte pentru ca pielea lor să se atingă, pentru ca mâinile să poată hoinări pe linia curbelor sau a zonelor netede spre ispită și plăcere.
   Liniile ei lungi nu încetau niciodată să-l fascineze și să-l excite.
   Formele ei - arcuirile ei deja simțite îl cucereau prin contrastele lor seducătoare. Pielea atât de moale, atât de netedă peste mușchii încordați.
   Trupul unui luptător, gândea el adeseori. Un trup care i se oferea lui și îi provoca fiori fără sfârșit și o pace imposibilă. Tremura pentru el, se ridica și o lua de la capăt. La fel de pierdută pe cât de pierdut era și el. Iar când el alunecă în ea, Eve îi șopti numele. Îi șopti numele când trupul ei se arcui în suș către al lui, când ea se încolăci în jurul lui, când ochii li se întâlniră.
   Și el era acolo, înăuntru, conștientiză el. În ochii aceia, în maroniul acela auriu. Pierdut și regăsit. Și numele ei era pe buzele lui când se contopiră unul cu celălalt.

   Eve lua legătura cu Peabody pentru a-i ordona să se întoarcă la Sediul Central și să continue cu EDD.
   Voia să o țină pe partenera ei în rezervă în ceea ce privește discuțiile cu Alex Ricker. Părea o strategie bună ca ea și Roarke să se întâlnească cu fiul bărbatului căruia i-ar fi făcut o plăcere deosebită săi vadă pe amândoi puși la proțap, deasupra unui foc mic, fără nicio altă prezență polițienească.
   Conducând prin traficul matinal către apartamentul de pe Park Avenue, spera că nu face o greșeală.
   - Am nevoie de informații de la el, începu Eve. Mai mult de-atât. trebuie să-mi dau seama care a fost relația lui cu Coltraine - dacă a existat vreuna.
   - În regulă.

.............................................