Inimi greu încercate, Betty Watson

 1-3
Capitolul 1

      - Oui! Entrez!

   De ce făcuse asta? De ce răspunsese în limba franceză celui care bătuse la ușă? Și o făcuse cu convingere! Trecuseră câteva săptămâni de când se afla în Anglia, iar engleza era limba ei maternă; de ce răspunsese în franceză?
   Indignatăă de propria reacție, își șterse mâinile pline de noroi pe blugii cândva curați și coborî de pe grinda periculoasă pe care se urcase ca să încerce să deblocheze roata ruginită a morii.

   - Madame St. Cyr?

   Emma, care aștepta pe cineva de la primărie, răspunse imediat în engleză:

   - Da, sunt Emma St. Cyr. Ați întârziat!

   Deși conștientă că este desculță și că poate nu avea ținuta adecvată primirii cuiva, Emma zâmbi binevoitor și întinse omului mâna. Doar atunci îl privi. Era cu un cap mai înalt ca ea, cu părul castaniu. O pereche de ochi verzi-cenușii, migdalați, o privea cu umor.

   Presupuse că apariția ei nu era tocmai ce se așteptase să vadă. Majoritatea oamenilor își imaginează că o persoană care își câștigă existența cântând, poartă permanent haine strălucitoare și elegante de scenă.

   - Am întârziat? Pentru ce? o întrebă el.

   Ea intui un oarecare accent ciudat în vocea lui profundă, dar era prea concentrată asupra propriei voci.

   - N-ați venit pentru cererea pe care am depus-o?

   - Nu.

   - Oh! exclamă Emma un pic dezorientată.
   Dacă nu era omul de la consiliul local, atunci cine era?

   - Justin Thierry, o ajută el.

   Îi simți mâna uscată și plăcută la atingere, conștientă că palma ei era umedă. Simți chiar o oarecare plăcere și se întrebă care era motivul. Trecuse peste astfel de lucruri și nu era înțelept să se implice din nou.

   - Sunteți francez? îl întrebă.

   Și ea era surprinsă. Crezuse că își acoperise bine urmele, că nu putea fi descoperită. Nici nu-și imaginase că se va strădui cineva s-o găsească. Fusese fericită că putuse să lase în urmă trecutul, odată pentru totdeauna.

   - Pot să iau loc?

   Ea roși, realizând că nu fusese o gazdă bună, mai ales dacă omul venise de departe.

   - Scuze. Doriți o cafea? M-ați luat pe nepregătite. Abia am cumpărat moara asta veche și aș vrea s-o pun în funcțiune cât mai repede. Deschid un mic restaurant și sper ca moara să atragă mai mulți clienți. Construcția e atrăgătoare, nu?

   Justin Thierry se uită în jur.

   - Foarte. E o acțiune curajoasă pentru o femeie singură, totuși.

   Emma își ridică mândră bărbia.

   - Nu e un proiect prea ambițios.

   - Sper că nu. Moara constituie o atracție romantică, iar dumneata îi vei încânta probabil pe clienți cu vocea? Totuși, e la ceva distanță de Winchester. Am avut probleme să găsesc drumul până aici...

   - Va trebui să-mi fac reclamă, să știe lumea unde să mă găsească. Și apoi... mâncarea va fi bună și se va duce vestea. Cred că mă voi descurca binișor.

   El ridică din umeri, zâmbindu-i încântat. Avea dantură frumoasă, cu toate că era puțin neregulată, și o gură senzuală cu buze pline, ținută sub control de o bărbie puternică, de un nas lung și drept.

   Prin comparație, Emma se simțea extraordinar cu părul ei lung de culoarea mierii strâns într-o coadă la spate cu chipul ei în formă de inimă, arătând foarte inocentă, așa cum era, fără machiaj, probabil murdară de iarbă, cu frunze în păr, cu năsucul în vânt, având acea privire vulnerabilă, prietenoasă, cu care avea succesul asigurat întotdeauna. Numai ochii negri, mari, apăreau ca o surpriză, tocmai pentru că erau neobișnuiți la un ten alb.

   Puse cafeaua pe foc gândindu-se că, slavă Domnului, electricianul terminase cu o zi în urmă să conecteze casa la rețeaua electrică, făcându-i posibilă viața, făcând-o să-și imagineze că se va putea bucura de oarecare confort.

   - Cum mă găsești? îl întrebă ea. Presupun că ai venit din partea familiei St. Cyr?

   - Fac parte din această familie.

   Ei îi căzură trăsăturile.

   - Ce mai face familia?

   Încercă să-și facă vocea prietenoasă, dar citi pe chipul lui că nu reușise.

   - Sunt triști. Jean Pierre a însemnat mult pentru ei.

   - Nu-l pot întoarce nici măcar pentru ei. S-au purtat de parcă l-aș fi furat de lângă ei...

   - Sunt o familie foarte unită, spuse Justin Thierry cu blândețe. Au fost cam șocați când au aflat că fiul lor s-a căsătorit fără să le spună. Ani de-a rândl au visat că le va prezenta aleasa, cum va fi nunta, cum vor arăta copiii lor... Nu și-au imaginat că-și vor vedea prima oară nora la înmormântarea fiului lor...

   - Nici eu nu mi-am imaginat că lucrurile vor sta așa, spuse Emma cu amărăciune. A fost groaznic! Parcă nici nu înmormântam aceeași persoană!

   Urmă un moment mai lung de tăcere, apoi el spuse:

   - Nu te poți aștepta ca o mamă să-și vadă fiul la fel cum îl vede soția. L-au alintat teribil în copilărie, nu i-au permis să aibă prieteni, nu l-au lăsat să se maturizeze. Le-a luat timp ca să înțeleagă că moartea lui a fost în egală măsură vina lor, ca și a ta. Acum, ar vrea să te cunoască mai bine.

   - De ce?

   - Pentru că Jean Pierre te-a iubit.

   Emma turnă cafea în două căni mari.

   - Nu m-a iubit.

   Puse nou-venitului una din căni dinainte, apoi se îndreptă spre frigiderul nou-nouț, să ia lapte.

   - Zahăr dorești?

   Justin își miji ochii.

   - Nu te-a iubit?

   Făcu apoi un gest din care ea înțelese că nu dorește zahăr, urmărind-o cu atenție cum amestecă zahărul în propria cafea.

   - Atunci de ce s-a însurat cu tine?

   Emma reuși ca în ultimul moment să evite o grimasă.

   - Am crezut că sunt îndrăgostită de el.

   - Și n-ai fost?

   Ea clătină din cap.

   - Cele câteva ore cât am fost în compania lui mi-au demonstrat că nu era așa, răspunse ea sec. Nu vreau să mai văd vreodată familia St. Cyr. Probabil că ei ar dori să vorbească despre Jean Pierre pe care-l știau, dar eu nu vreau să discut despre Jean Pierre pe care l-am cunoscut. Nu avem nimic în comun, cu excepția unui nume la care n-am dreptul în totalitate. Aș fi revenit la numele de domnișoară, dacă grupul cu care cântam ar fi acceptat această schimbare. Aș fi revenit imediat la numele de Sanderson.

   - Mi-am imaginat că te-ai întors la grupul tău. Dar când au spus că nu știu unde te afli, m-am gândit că nu voi mai avea cum să te găsesc.

   - Și cum m-ai găsit?

   - Șansa. Ieri, eram la Winchester, când cineva mi-a spus că o franțuzoaică restaurează vechea moară de aici. Știau că mă interesează astfel de lucruri. Când mi-au spus că te numești St. Cyr, coincidența era prea mare pentru a fi trecută cu vederea.

   - Păcat, spuse Emma.

   Apoi, adăugă:

   - Nu sunt franțuzoiacă decât prin numele obținut în urma căsătoriei.

   El îi luă mâna în palmele sale.

   Atingerea pielii lui bronzate îi provoca fiori, lucru pe care-l disprețuia. Își smulse mâna din palmele lui.

   - Nu-mi place să fiu atinsă! Nu de oricine! E clar?

   El sorbi din cafea, observând că roșise și că se crispase.

   - Ți-ai cam ars degetele, nu?

   Îi zâmbi deschis, seducător, cum o făcuse înainte.

   - Doucement, ma petite, vei trece cu timpul peste asta.

   Ea oftă.

   - Am trecut peste moartea lui Jean Pierre de multă vreme.

   Nu-i plăcea aerul lui ironic, întrebător.

   - Foarte bine, nu mă crede, nu-mi pasă!

   - Familiei St. Cyr îi pasă de tine.

   - De ce? Doar nu-și închipuie că sunt însărcinată?

   - Ești?

   Ea clătină din cap, zâmbind ca pentru sine.

   - Nu le pot oferi nici măcar atât din Jean Pierre, ca să-i consoleze.

   Simțea că dorea să se explice în fața acestui văr.

   - Aș fi rămas cu ei, după înmormântare, dacă n-al fi știut că le voi risipi astfel și ultimele iluzii. Am avut intenția s-o fac, când m-am dus la înmormântare, dar când am văzut cât erau de îndurerați, n-am putut... Lui Jean Pierre îi făcea plăcere să smulgă aripile fluturilor, mie nu. M-am ținut la distanță după aceea. Ar fi vrut, desigur, să audă lucruri frumoase despre Jean Pierre ca soț, dar nu aveam ce să le spun.

   - Nu le puteai oferi nici măcar o versiune cenzurată a adevărului? Probabil în ziua căsătoriei lucrurile mergeau bine între voi.

   Emma strânse pumnii și luă un aer autoritar.

   - Și-ar fi dat seama că i-am mințit. A fost și așa destul de greu să-i mint că la data accidentului eu și cu Jean Pierre eram împreună. Doamna m-a întrebat chiar cum am scăpat teafără. Fata care era cu el a murit, dar mama lui nu trebuia să afle. Juliette avea doar 17 ani. Am fost la înmormântarea ei.

   Justin clipi, mirat.

   - De ce?

   - Era atât de tânără! N-am vurt să afle părinții ce i-a făcut Jean Pierre. N-a fost vina ei. Mi-am imaginat că se vor simți mai bine dacă vor afla că eram și eu cu Jean Pierre când a luat fata de pe traseu.

   Buzele Emmei începură să tremure ușor.

   - Numai că au văzut mașina și au știut că n-aveam cum să scap cu viață din acel accident teribil. Știau mai multe despre ce s-a întâmplat decât știam eu. Aflaseră că Jean Pierre și cu Juliette și-au petrecut noaptea împreună într-un hotel, înainte de a intra cu mașina în acel zid de cărămidă. Cred că mergeau cu o sută de mile la oră.

   Justin traduse cifra în kilometri și fluieră încet.

   - Ai dreptate, e mai bine ca mătușa să nu afle.

   - Ar da vina pe mine, afirmă Emma cu convingere.

   În tăcerea care urmă, și-ar fi dorit să nu fi spus asta, chiar dacă era adevărat. Nu credea că o să-i mai pese vreodată ce gândea sau spunea cineva despre ea, dar nu se simțea prea bine când se întrba ce credea acest bărbat despre această soție a lui Jean Pierre, încât căutase o altă femeie la mai puțin de o lună de la căsătorie? Măcar dacă ar ști!

   - Surorile Sanderson s-au descurcat și fără mine, așa că poate nu sunt o cântăreață așa de grozavă cum am crezut! O să încerc să-mi scriu amintirile aici, deși sunt la jumătatea drumului. Plănuiesc să ajung foarte bogată, să fac numai ce doresc. Atunci va fi o plăcere să mă întâlnești!

   El acceptă fără reacție schimbarea subiectului.

   - Te acompaniezi singură? o întrebă.

   Ea îl privi peste masă, încercând să-și facă o impresie despre el. Nu era ca alți membri ai familiei St. Cyr pe care-i cunoscuse; probabil semăna mai mult în partea familiei Thierry.

   - Ai vrea să-ți cânt ceva? se oferi ea.

   Se duse după chitară pe care o lăsase undeva la etaj, unde avea cele câteva lucruri aduse, până când își făcea casa locuibilă. Îi făcea plăcere să-i cânte; nu se mai simțise așa de mult timp.

   Când văzuse ruinele fostei mori de apă fusese foarte încântată, dar mai simțise și altceva, un sentiment ciudat, de parcă totul i s-ar fi întâmplat altcuiva.

   Dar acum simțea dorința să-i cânte lui Justin Thierry. Voia ca acesta să rămână măcar cu o impresie plăcută despre ea.

   Managerul formației „Surorile Sanderson” îi spusese că ea cânta prea bine ca să nu aibă succes cu genul de cântece cu care intrase în lumea muzicii. Celelalte două fete abia cântau, dar arătau foarte bine și nu trebuia decât s-o susțină la refrene, fredonând câteva note.

   Prima melodie fusese un succes. A dus la un turneu european care s-a încheiat în Normandia, după care au revenit acasă.

   Ea le-a lăsat pe neașteptate, cunoscându-l pe Jean Pierre apoi căsătorindu-se cu el, dar după tratative găsiseră o altă solistă, iar Emma acceptase păstrarea numelui formației, care fusese numele ei.

   În timp ce cobora scara simți o neașteptată timiditate. Ciupi strunele ca să-și ascundă nervozitatea, fără a-l privi pe Justin. Făcuse o prostie oferindu-se să-i cânte. Nici măcar nu pregătise ceva, iar cântecul la care lucra nu era într-o formă atât de avansată ca să poată fi cântat altcuiva.

   - Cântă-mi ceva compus de tine, spuse el privind peste umăr, în timp ce se mai servea cu cafea.

   Ea ridică din umeri. Pretinse că alege la întâmplare ceva. O durea dacă începea să-i pese. Trecuse atâta timp de când îi mai păsase de ceva...

   - Am scris singură muzica acestui cântec, spuse cu voce tare. Versurile sunt scrise de cineva consacrat, poetul Percy Bysshe Shelley!

   Fredonă câteva note, acordând strunele. Dacă va începe să cânte, el va ști, pentru că același sânge care cursese prin venele lui Jean Pierre curgea și prin venele lui. Sub acel aspect masculin, încântător, viril, ar putea fi același gen de persoană cum fusese vărul lui. Se lăsase amăgită o dată...

   Trase aer adânc în piept și începu să cânte, luptând cu o idee care i se insinua tot mai profund prin minte; dacă Justin Thierry s-ar fi aflat în preajmă când îl văzuse pe Jean Pierre, acesta din urmă n-ar fi avut câștig de cauză.

   Bărbatul acesta nu trebuia să declanșeze un conflict ca să se facă remarcat, iar dacă ar fi intrat în sala în care ea cânta, l-ar fi remarcat imediat.

   „...O pasăre își plângea iubirea pereche

   pe o creangă înghețată

   un vânt rece, înșelător bătea deasupra,

   dedesubt... doar pârâul înghețat...

   pe crengile uscate nu mai era nicio frunză

   nicio floare pe pământ

   chiar și aerul părea nemișcat

   numai zgomotul făcut de moara de vânt rupea tăcerea.”

   Justin o opri cu un gest scurt:

   - Destul, e prea trist!

   Apoi, chipul i se mai îmblânzi.

   - Nici măcar moara de vânt nu se aude.

   - Lucram la ea când ai venit. Speram să obțin un împrumut de la municipalitate. Asta am crezut că ești, reprezentantul municipalității.

   Își coborî privirea spre chitară.

   - De ce spui că e prea trist cântecul meu? Mie mi se pare potrivit.

   El se ridică, își scoase haina și-și suflecă mânecile.

   - Asta a fost cu o oră în urmă. Întotdeauna ți se pare mai rece înainte ca gheața să înceapă să se topească. S-o ajutăm prin punerea roții în mișcare.

   Ea își rezemă chitara de perete.

   - Ești sigur? E o treabă cam murdară.

   - Am observat.

   Vorbea engleza neașteptat de bine. Habar n-avea ce credea despre felul ei de a cânta. Dar ce voise să spună cu gheața care începe să se topească?

   Era convinsă că bărbatul se obișnuise să facă inimile fetelor să bată mai repede, dar ea era prea matură și prea înțeleaptă ca să se mai implice vreodată emoțional. Un flirt oarecare putea fi interesant, dar periculos!

   Se simțea mai bine fără emoții puternice, fără să simtă fluturi în stomac pentru vreun bărbat, și așa intenționa să continue.

   Emma urcă înapoi pe grinda periculoasă a morții.

   - Mi-am dat seama cum funcționează. Apa de la pârâu a fost deviată și apoi întoarsă spre un rezervor, ca apoi să cadă în cupele din fontă și să întoarcă roata. Singura problemă este că se pare că a ruginit cu timpul și trebuie curățată foarte bine și unsă.

   - Bine, zise el. O să încep cu asta. Avem nevoie de mai multă apă la început, ca s-o urnim. O să ung bine toate piesele, dar numai după ce curățăm rugina.

   Emma reveni cu convingere la muncă. La început se simțise cam depășită de volumul de muncă prea mare și avusese îndoieli că se va putea descurca. Dar abia acum, când reluă munca, își dădu seama că temerile ei se datoraseră în mare parte singurătății.

   Se simțea mai bine, mai relaxată, să muncească alături de cineva; observă că el avusese mai mare succes și reușise să defrișeze zona. Îl vedea urcat pe troliul morii, gol până la brâu, chiar dacă vântul care bătea nu era tocmai plăcut. Bărbatul rupsese toate crengile care ajungeau aproape de troliul morii.

   Se vedea că e obișnuit să muncească în aer liber după musculatura puternică a brațelor și a spatelui și bronzul pielii.

   Emma făcu un pas înapoi și-l urmări câteva momente doar pentru plăcerea de a-i observa mișcările sigure, forța, musculatura puternică și seriozitatea chipului concentrat la ceea ce făcea.

   - Poți avea vise, mamade, dar nu cu mine în preajmă. Dacă nu te întorci chiar acum la treabă, o să iau și eu o pauză, ca să stau să mă uit la tine cum trebăluiești în bucătărie cât îmi vei pregăti ceva de mâncare.

   Emma se întrebă cum de observase că-l urmărea. Se crezuse ascunsă de crengile copacilor.

   - Păi, doar n-o să terminăm azi, nu? se scuză ea. Bănuiesc că ai și alte lucruri de făcut după-amiază.

   Vocea ei pieri când privirile lor se întâlniră, iar inima ei începu să bată cu putere. Doar n-o considera atrăgătoare așa cum era, cu picioarele goale și cu frunze în păr?

   - Am sentimentul de familie destul de pronunțat, recunoscu el.

   Dezamăgirea o făcu să revină cu picioarele pe pământ. Era clar acum: bărbatul acesta nu se gândea la ea ca la o femeie. Era doar văduva vărului său, pentru care se simțea obligat să facă ceva. După ce își va fi înfăptuit misiunea, se va întoarce în Franța și va uita definitiv de ea.

   - Foarte bine, bombăni ea.

   Bărbatul se aplecă spre ea, ca s-o vadă mai bine.

   - Vorbești cumva la telefon? O să-mi rețin o cameră la Winchester și dimineața în zori mă întorc să terminăm ce este mai greu de făcut aici.

   Emma se simți jenată mai mult de gândurile ei ingrate decât de oferta lui de a o ajuta.

   - Vor trece câteva săptămâni până când locul acesta va putea fi locuit!

   - Adevărat? Am crezut că locuiești aici!

   - Așa este, dar nu pot nici măcar să-ți pregătesc o masă decentă până când nu cumpăr un aragaz și toate ustensilele de bucătărie. Iar acum se face și frig. Nu simți vântul rece?

   Privirile li se întâlniră din nou, iar ea întoarse capul.

   - Ne-am putea ține de cald.

   Ea își simți gura uscată și înghiți cu greu nodul din gât.

   - N-ai serviciu? Apropo, cu ce te ocupi?

   - Mă ocup cu comercializarea cidrului și a vinului. E băutura noastră tradițională în Normandia, așa cum este și la voi, în Devon și Summerset. Firma mea va fuziona cu o firmă englezească și vom vinde cidru în piața comună. O să meargă, nu?

   - N-am băut niciodată cidru în Franța, protestă ea, crezându-l pe jumătate.

   - N-ai văzut presa de mere de la ferma St. Cyr?

   Ea roși, vinovată.

   - N-am fost niciodată acolo?

   - Nu ai sentimente de familie?

   Emma își reveni repede.

   - N-am avut familie. Am crescut la orfelinat. Mi s-a spus Emma după regina Emma, fiica celui de-al treilea duce de Normandia. E singura regină din istoria Angliei care s-a măritat cu doi regi și a fost mamă a doi regi. În zilele acelea, Winchester era capitala Angliei. S-a măritat și a fost mama lui Edward The Confessor. Îți voi arăta mormântul ei din catedrală, dacă stai mai mult pe aici.

   - Și Sanderson? o întrebă el.

   - Se pare că a fost numele mamei mele. Poate a și fost așa. N-am încercat niciodată s-o găsesc. Probabil a fost disperată și aș vrea să cred că a avut unele planuri cu mine, pentru că mi-a lăsat un bilet în care spunea că n-a vrut să mă dea spre adopție și că mă va lua înapoi imediat ce-și va rezolva problemele.

   - Dar n-a mai venit după tine?

   - Nu. Cu toate astea, nu m-am simțit niciodată respinsă sau nedorită, am avut o copilărie frumoasă.

   - Mă bucur pentru tine, spuse el.

   Întinse mâinile s-o ajute să coboare și să ajungă lângă el.

   - Cred că trebuie să-ți dezvolt cumva și sentimentul de familie, totuși. Familia lui Jean Pierre abia te așteaptă.

   Ea se încruntă.

   - Nu! Vreau să-mi trăiesc viața aici, așa cum îmi place.

   El se ridică, oftând.

   - Faci cum dorești, frumoasă văduvă. Să înțeleg că nu vii cu mine la Winchester? Îți ofer o cină și șansa de a face cumpărături. Am putea cumpăra și acele ustensile despre care vorbeai.

   Emma trecu mental în revistă banii pe care-i mai avea.

   - Da, mi-ar plăcea, spuse în cele din urmă. L-aș putea convinge și pe cel de la consiliu în privința împrumutului pe care l-am solicitat. Spunea că vine în dimineața asta, dar după cum vezi nici până acum n-a apărut. Și totul se scumpește pe zi ce trece.

   El o privi cu înțelegere, zâmbind într-un fel care o fascină. Arăta ca normanzii de altădată, se gândi ea, sau cel puțin așa și-i închipuia. Dar pe ea n-o interesau normanzii, indiferent cum arătau; nu-și dorea decât să fie lăsată în pace!

   - Ar fi bine să te duci să-ți schimbi hainele, spuse el. Eu mă spăl la chiuvetă.

   - Nu este apă caldă, îl avertiză Emma.

   El îi atinse obrazul cu degetul.

   - Mă descurc, frumoasă doamnă.

   Era convinsă că se descurca. Numai dacă ar putea să scape de senzația că va încerca să se descurce și cu ea, cumva.

   Totuși, nu putea lipsi mult din Hampshire. Va trebui să se întoarcă la slujbă și la viața de acolo. Probabil îl aștepta soția în Normandia! Ăși va face datoria față de văduva vărului său decedat, apoi va pleca și o va uita. Și așa trebuia să fie.

   Era greu să aleagă ce să îmbrace. A descoperit brusc dorința de a îmbrăca ceva cu care să arate foarte bine; dar acea privire fugitivă ce însemnase oare? Nu cumva fusese o invitație, acum că era văduvă?

   Încă indecisă, trecu repede în revistă toate articolele din garderobă; trebuia să îmbrace ceva! Închise ochii, apoi întinse mâna spre cea mai aproapiată rochie. Când îi deschise știu că nu alesese la întâmplare; era o rochie în care știa sigur că arată foarte bine, că o pune în valoare și că de fiecare dată când a îmbrăcat-o i s-a întâmplat ceva bun.

   Era dintr-un jerseu moale cu model persan în tonuri de galben, roșu și culoarea mierii, culoarea părului ei. Îi plăceau și mânecile în formă de clopot, care-i ajungeau până la coate. O îmbrăcă repede, ca să nu se răzgândească, bucurându-se de sentimentul de anticipare pe care-l simți în timp ce-și peria părul și se ruja.

   Alicase și puțină pudră, ca să acopere pistruii care-i apăreau în fiecare vară pe vârful nasului.

   În final, găsi și o pereche de sandale italienești cu barete delicate, pe cae nu le mai încălțase de la ultimul spectacol în care cântase formația, apoi, cu ele în mână, se grăbi să coboare.

   Justin Thierry era gata și o aștepta. Își pieptănase părul asru, ondulat, care acum părea întins, cu excepția câtorva bucle.

   Emma răsuflă ușurată; acest bărbat va înțelege de ce părul ei nu se supune niciunei reguli. Chiar începu să se amuze că își făcuse probleme în privința lui și zâmbi fericită când încălță sandalele și-și luă poșeta, verificând dacă are ce-i trebuie.

   - Arăți foarte frumos, o complimentă Justin.

   Complimentul lui aduse o sclipire în ochii ei căprui și simți din nou că nu poate respira o secundă, dar nici nu putea nega plăcerea de a fi cu acest bărbat care făcea să se întoarcă după el ochii femeilor. Nu era o experiență cu care să se întâlnească în fiecare zi și voia să profite la maximum. După plecarea lui însă, va rămâne aceeași dintotdeauna. Se simțea cu adevărat fericită după atâta timp.

   - Și tu arăți foarte bine, îi spuse ea zâmbind.

   El îi întoarse zâmbetul.

   - Vezi tu, verii au și ei avantajele lor, o necăji el, chiar și în cazul unei flori englezești atât de frumoase.

   Emma pufni în râs.

   - Nu sunt o floare.

   - Ai oricum destui ghimpi ca să-i ții la distanță pe cei dornici să-ți smulgă petalele fără voia ta, observă el.

   - E adevărat. Dar n-am cum să-l răsplătesc pe îndrăzneț, îl avertiză ea, niciun boboc care să se deschidă, nici miros dulceag, nimic din ce și-ar putea dori un bărbat.

   - Ești doar o văduvă tristă?

   Ea fu gata să nege, dar se răzgândi. Era ceva ce nicio ființă omenească nu va ști despre ea. Niciodată! Îi pieri zâmbetul, chipul i se întristă și buzele începură să-i tremure ușor.

   - Jean Pierre a fost un prost!

   Emma îl privi uluită.

   - De ce?

   El înclină capul și o sărută încet, cu delicatețe.

   - Își voi spune când ne vom cunoaște mai bine.

   Era o amenințare, sau o promisiune? Emma nu știa.

   Nu mai știa cum să înăbușe senzațiile provocate de contactul cu gura lui, iar buzele i-au ars încă mult timp la amintirea acelui moment, când după ce au încuiat moara au pornit spre Winchester.

   Jean Pierre fusese un puștan fără minte, dar acest văr al lui era un bărbat matur.

   Își puse palmele pe genunchi și privi pe fereastră, încercând să nu se gândească la nimic, pentru că nu-i plăcea turnura pe care o luaseră gândurile ei. Fusese un sărut ca între veri? Un sărut prietenesc? Numai că ea nu-i era verișoară și nici nu voia să-i fie, iar amintirea lui Jean Pierre o va împiedica să facă ceva în acest sens.

   Cu cât o lăsa mai repede singură, cu atât mai bine pentru ea.

Capitolul 2

      Emma abia aștepta să se întoarcă în Normandia. Colegelor ei din formație nu le păsa unde se aflau.

   Dacă aveau condiții confortabile de locuit și companie masculină, se simțeau bine oriunde. Pentru Emma, întregul tur fusese o aventură fără sfârșit, plină de surprize plăcute, cu peisaje frumoase, cu oameni deosebiți.

   Normandia era renumită pentru mirosul de țigarete franțuzești, de vin și de inevitabila friptură cu cartofi prăjiți care adesea era cam tare și nu prea avea nimic în comun cu deliciile gastronomice ale zonei, despre care auzise atâtea.

   În acea după-amiază, ieșise singură în pauza dintre repetiții și primul spectacol al serii, ca să vadă renumita tapițerie Bayeux. Știa că se află în fostul Bishop Palace, la sudul Catedralei Bayeux, numită tapițeria reginei Mathilde.

   Deși știa că de fapt nu era o tapițerie, nici măcar lucrătura reginei lui William Cuceritorul, îi crea un sentiment ciudat să se afle în aceeași încăpere cu acel important și prețios document medieval.

   A auzit în prezentarea făcută de ghid că Napoleon a expus o dată tapițeria la Paris pentru a încerca să avertizeze populația că era posibil să atace Anglia, apoi să dispară cu ea.

   Emma a rămas mult timp în fața broderiei viu colorate, realizată din lână și pânză.

   Nimeni nu știa dacă brodeza fusese englezoaică sau franțuzoaică, deși se știa că fusese comandată de arhiepiscopul Odo, pentru a-i împodobi catedrala în secolul XI.

   Era sigur că Odo fusese interesat de invazia normandă, fiind rudă cu William, dar povestea a fost transmisă de femei care o repetau, susținând că au redat secvențe interminabile de imagini care relatau extraordinarele evenimente ale timpului.

   Când a terminat de văzut cele 58 de scene, culminând cu încoronarea cuceritorului la Wnstminster, a știut că va întârzia dacă nu se grăbește.

   A zbughit-o afară din palat, apoi a alergat pe drumul de întoarcere la restaurantul exclusivist unde ea și celelalte două tinere susțineau muzical seara.

   - Iar ai întârziat, Emma! Unde ai fost?

   - Am văzut tapițeria Bayeux.

   Sandra și cu Laurie au schimbat o privire.

   - N-ar fi mai bine să te schimbi? îi sugerară ele la unison. Atmosfera din seara asta e cam ciudată, nu ne este favorabilă. Să sperăm că ai avut timp să-ți tragi sufletul. Respiri greu, ca un bătrân!

   - Și eu sper, recunoscu Emma; am uitat că timpul trece repede.

   Tinerele au schimbat din nou priviri.

   - Ești o tipă ciudată, a murmurat Sandra. Nu uita că n-o să ajungem nicăieri, dacă nu dăm tot ce avem mai bun pentru „Sanderson Sisters”. Uneori, lași impresia că ai prefera să faci orice altceva decât să fii aici.

   - Ce altceva să fac? întrebă Emma.

   - Nu știu. Nu știm niciodată despre ce vorbești, nu te înțelegem. Dar trebuie să fii conștientă că dacă nu mai vrei să cânți cu noi, sunt destule dornice s-o facă.

   Emma a fost luată prin surprindere.

   - Nu m-am gândit niciodată la „Sanderson Sisters” decât ca la propria mea formație.

   - Tocmai asta e problema! sărie Laurie, indignată. Nu te gândești niciodată și la noi. Este și formația noastră, după cum știi.

   - Da, sigur că este, spuse Emma.

   Acea seară care promitea, începuse prost. Descoperise deja încă de la repetiții că acustica din sala restaurantului lăsa de dorit, dar sperase că atunci când mesele vor fi ocupate, lucrurile se vor schimba. Cu toate astea, n-a fost așa.

   Mesenii erau gălăgioși, indiferenți față de muzica pe care o cântau ele.

   Emma muncise mult să compună cântecele care au fost primite cu dezinteres. Uneori, din cauza zgomotului din restaurant, nici nu li se auzeau vocile.

   I-ar fi plăcut să dispară în vestiar, să nu mai iasă câteva ore de acolo.

   Și ar fi făcut-o, dacă nu și-ar fi amintit că așa alesese să-și câștige existența și că nu putea spera să trăiască un vis de fiecare dată când apărea în public. Nu plăcuse publicului din acest restaurant! Și?

   Ajunsese la melodia de top a serii, când a observat că toți mesenii întorc capul spre ușă.

   Se uitase și ea în direcția aceea, tocmai la timp ca să vadă un tânăr chipeș, care venea cu două tinere la braț. Era un bărbat elegant, căruia nu-i putea găsi vreun defect. Avea îmbrăcăminte foarte scumpă; la fel și amicele sale.

   - O, ce probleme vom avea! spuse Laurie.

   - Nu m-ar surprinde, confirmă și Sandra.

   Emma și-a încheiat melodia cu greutate.

   Tânărul o amuza și ar fi vrut să râdă când acesta se strecura printre mese cu capul ridicat, privind arogant în jur, conștient că privirile tuturor bărbaților erau ațintiți asupra celor două tinere care-l însoțeau.

   Fetele erau nervoase, ceea ce nu era surprinzător, având în vedere comentariile pe care le auzeau în timp ce el le conducea prin restaurant.

   Emma a făcut un pas înapoi de la marginea scenei, așteptându-se la probleme în orice moment. S-a întors să se consulte cu Laure și cu Sandra în privința următorului cântec, care să atragă atenția publicului. Ceva ritmat, a sugerat ea.

   Poate ceva în franceză, ceea ce i-ar putea face pe meseni să le privească, să uite astfel de de acel tânăr și se însoțitoarele sale. Astfel se face că a pierdut începutul incidentului.

   Când s-a întors, tânărul se afla în centrul restaurantului, înconjurat de străini furioși care veniseră să-și salveze fetele de atenția lui.

   Acum era în picioare, pentru ca în momentul următor să se aplece, să vrea să-și demonstreze forța, pentru ca apoi să cadă lat la picioarele Emmei.

   Ea l-a privit cu o strângere de inimă.

   - Ce-ai pățit? l-a întrebat, de parcă mai era nevoie.

   El a ridicat din umeri, scuturând din cap să-și limpezească mintea. I-a zâmbit prietenos, chiar atrăgător.

   - Sunt bătălii pe care le pierzi, altele pe care le câștigi. Vrei să mă răsplătești cumva?

   Bărbatul acela îi amintea de un cățeluș prietenos, ceva ce dorise întotdeauna, dar nu avusese, de parcă i-ar fi fost interzis.

   - Mi-ai stricat seara, i-a spus ea.

   El se uită împrejur, cu un zâmbet ambiguu.

   - Sunt prea porniți pe bătaie să te mai asculte în seara asta. Hai să plecăm de aici înainte să se uite toți la noi, să ne pună să plătim oalele sparte.

   Emma nu vedea de ce i-ar cere cineva să plătească daune, dar o privire aruncată de acei ochi căprui, galeși și s-a trezit că e de acord cu el și că-l scoate în stradă prin cabina ei, aflată în spatele scenei.

   - Ești mulțumit, acum că mi-ai stricat spectacolul? îl întrebă zâmbind.

   - Cred că aș putea fi întotdeauna fericit alături de tine. Ești frumoasă, cea mai frumoasă dintre surorile Sanderson. Care ești?

   - Emma Sanderson.

   - Miss?

   Accentul lui franțuzesc era plin de farmec. Îi provoca senzații ciudate, cu furnicături pe spate.

   - Cu siguranță, răspunse ea.

   - Norocul meu, spuse tânărul. Vino cu mine, miss Emma Sanderson și să-i lăsăm pe mesenii zgomotoși unul în brațele celuilalt. Nu ți se pare interesant?

   Sincer, i se părea.

   Emma cea sobră o avertiză că trebuia să fie precaută, dar cealaltă Emma, mereu dornică de aventuri, n-o ascultă.

   - Voi merge cu tine acasă pentru că vreau să văd unde locuiești, dar nu te aștepta la mai mult. Nici măcar n-am fost prezentați.

   El făcu o reverență în fața ei, lucru care i se păru încântător.

   - Jean Pierre St. Cyr. A votre service!

   - Enchantee, monsieur.

   Franceza Emmei era surprinzător de bună pentru o englezoaică, iar ea a fost mulțumită că dăduse răspunsul potrivit.

   Citi în ochii lui că o aprobă, dar după cum avea să afle mai târziu nu era decât dorința de a trece în agenda sa încă o fată drăguță.

   - Iar acum că prezentările s-au făcut, nu te mai poate opri nimic.

   Ea îl privi, fără comentarii, apropiindu-și brațele de ale lui.

   Oare urma aventura pe care o așteptase de când lăsase în urmă orfelinatul?

   Clătină din cap.

   - Va trebui să te cunosc mai bine.

   - Mai bine?

   - Mai bine decât acum.

   El începu să râdă, iar ei i se păru cel mai sexy bărbat pe care-l văzuse vreodată.

   - Asta ar înlătura misterele dintre noi. Ai un chip prea frumos ca să mă refuzi. Această frumusețe nu ascunde o inimă rece?

   - O să mai vedem, murmură ea, cu inima bătându-i mai repede.

   Era cel mai periculos flirt în care se lăsase atrasă, dar nu putea crede că cineva atât de fermecător ca Jean Pierre St. Cyr putea să-i facă vreun rău.

   Emma strălucea, acum că reușise să-i atragă atenția.

   Pentru ea era începutul unei iubiri ca de basm. Plecase acasă cu Jean Pierre, se lăsase fermecată de vorbele lui mieroase, astfel că i s-a părut firesc să-i pregătească ceva de mâncare, în bucătăria apartamentului lui.

   El ar fi vrut ca Emma să nu plece acasă, dar văzând că ea opune rezistență, n-a insistat și a condus-o la hotel.

   Două zile mai târziu, el veni s-o asculte cum cântă, stând aproape de scenă, privind-o cu dragoste, aparent gelos pe orice bărbat din sală.

   - Ești o fraieră, Emma, i-a spus Sandra când au coborât de pe scenă. E genul căruia îi place orice femeie.

   - Toată viața lui a fost un joc, s-a trezit Emma explicând.

   - Și crezi că va fi altfel cu tine?

   - Așa spune, zise Emma, cam fără convingere.

   - Draga mea, doar nu ești așa de proastă să-l crezi!

   Dar Emma era. Credea fiecare vorbă a lui Jean Pierre, fiecare propoziție i se părea mai atrăgătoare decât precendenta.

   Dar n-a fost atât de proastă încât să se mute cu el pentru zilele în care mai rămânea în Normandia. Nu știa nici ea de ce n-a mers atât de departe, dar bănuia că a fost din cauză că voia un semn că relația lor va deveni serioasă, evoluând spre permanență.

   Știa cum este să te lași purtată de emoțiile momentului. Nici nu mai știa de câte ori i se promisese o plimbare sau chiar o casă de către diferiți unchi sau mătuși, care nu se mai ținuseră de cuvânt.

   În primii ani de viață, consiliul local n-o oferise pentru adopție, în speranța că mama se va întoarce s-o ia.

   Dar după ce au văzut că mama ei nu mai vine, a fost prea târziu ca Emma să mai constituie o propunere atrăgătoare, cum ar fi fost în copilărie. Puțini oameni doreau să adopte un copil care creștea și mai puțini un adolescent.

   O dată sau de două ori, fusese adăpostită de diferite cupluri, dar observase că ultimul motiv care o făcuseră ar fi fost dragostea pentru ea. Mai curând sau mai târziu, un alt copil le atrăgea atenția, iar ea era returnată la orfelinat, unde nu exista afecțiune, pentru că niciuna din angajate nu voia să fie acuzată de favoritism.

   Emma a încercat să-i vorbească lui Jean Pierre despre zilele acelea.

   - E mai bine să fii în siguranță decât să-ți pară rău; dacă într-o zi te vei plictisi de mine, ce fac? Unde mă întorc?

   - Nu mă voi plictisi niciodată de tine! Nu ți-am cerut să nu mai lucrezi, doar să petreci o săptămână cu mine!

   Emma l-a privit cu reproș.

   - O săptămână îți va fi de-ajuns?

   - Nu, recunoscu el. Ai veni să trăiești alături de mine, Emma?

   - În ce condiții? insistase ea.

   Jean Pierre îi răspunse ridicând din umeri.

   - Dacă vrei un inel pe deget, draga mea Emma, așa va fi. Voi face toate aranjamentele pentru nuntă, iar tu va trebui să spui celor două colege de formație să găsească pe altcineva care să te înlocuiască.

   Totul fusese incredibil de simplu și de rapid.

   Emma își pierduse imediat interesul pentru formație și plecase fără a privi înapoi. Le lăsase să păstreze numele formației, cântecele pe care le scrisese și două treimi din drepturile de difuzare la toate discurile vândute. Nu era drept, așa îi spuseseră Laurie și Sandra de câteva ori, dar găsiseră imediat o solistă cu care s-o înlocuiască. Nu durase mult să semneze actele pentru ca să poată renunța la contract.

   Emmei i se păruse romantic să se ducă la Jean Pierre doar cu hainele de pe ea. Era teribil de îndrăgostită și voia ca toată lumea să afle.

   Despre cununia civilă de la primărie nu-și amintea decât ce bine reușise să se descurce cu răspunsurile în limba franceză. Nu o dată fusese nevoită să se exprime lapidar din cauza cunoștințelor precare de limbă. Cu toate astea, după câteva zile în compania lui Jean Pierre, vorbele începură să curgă fluent; gândea de acum ca și cum ar fi rămas toată viața în Franța alături de bărbatul iubit.. Ce norocoasă fusese să aleagă limba franceză la orfelinat!

   - Ce vom face acum? îl întrebase pe Jean Pierre, cu chipul radiind de fericire.

   El îi luase mâna, trăgând-o pe stradă după el.

   - Ce crezi? Ești măritată de acum, ai verigheta pe deget așa că nu mai ai nicio scuză, trebuie să fii a mea.

   Emma își eliberase mâna, apoi se oprise să se uite la proaspătul ei soț. În fața ei se afla un străin cu chipul atrăgător, dar cu un aer nemulțumit, de copil îmbufnat, căruia i se refuzase o jucărie.

   Emma își spuse că probabil își pierduse mințile. Ce știa despre bărbatul acesta în mâinile căruia își pusese viața? Nimic! Nici măcar nu era sigură că-i place ce știa despre el!

   - Nu merg cu tine acasă, spuse ea calm. Am nevoie de timp să mă gândesc.

   - Se te gândești? repetase el cu un aer nătâng.

   Apoi o prinse cu putere de braț, strângând-o cu putere, ceea ce i-a provocat durere fizică dar și disperare.

   - Vii cu mine! Doar nu m-am însurat cu tine doar ca să te răzgândești!

   Emma considerase că e mai înțelept să ajungă la un compromis.

   - Nu m-am răzgândit, i-a spus repede. Numai că e dimineață și astăzi ne-am căsătorit. N-am putea sărbători evenimentul în liniște?

   - Împreună, putem face un singur lucru. Ce altceva avem în comun?

   - Ne-am putea petrece timpul aflând. Te rog, Jean Pierre. Doar nu vrei să strici lucrurile chiar de la început?

   - Tu vrei să strici totul!

   Jean Pierre se purta ca un puști. A început să-și treacă mâinile prin păr, apoi să lovească pietrișul de pe stradă cu piciorul.

   De data asta, când inima ei a început să bată mai tare, Emma a știut că era din cauză că se temea și nu pentru că ar fi simțit cea mai slabă dorință pentru el.

   - Să mergem la muntele St. Michel! exclamase ea cu destul entuziasm. Mi-am dorit întotdeauna să ajung acolo! Există St. Michael în Cornwall, o replică în miniatură a celui de aici. Am fost acolo de două ori, dar mi-am dorit întotdeauna să văd și St. Michel. Te rog, Jean Pierre, du-mă acolo, să ne bucurăm împreună de ce vom vedea! Apoi, după aceea...

   - Vei găsi altă scuză? o tachină el.

   Clătinând din cap, ea îl privise în ochi, dar nu-i mai plăcuse ce văzuse acolo.

   O, de ce nu văzuse înainte acea privire răutăcioasă, plină de sine? Fusese oarbă, nu văzuse decât frumusețea lui fizică și farmecul lui.

   - Te rog, Jean Pierre! insistase Emma. Du-mă la muntele St. Michel! Este singurul lucru pe care ți-l cer! Dacă faci asta pentru mine, mă voi revanșa când ajungem acasă.

   Din fericire, el o crezuse.

   Emmei i-a plăcut muntele St. Michel, chiar din prima clipă când a văzut statuia  sfântului care dăduse numele său.

   N-au rămas prea mult acolo în fața statuii, dar Jean Pierre a continuat să fie bosumflat și ursuz chiar și când s-au alăturat unui grup de turiști pentru a beneficia de explicațiile unui ghid.

   - Ce priveliște minunată! îl provocă Emma. E adevărat că aici fluxul acoperă plaja mai repede decât aleargă un cal în galop?

   - De unde naiba să știu? Emma, revino la realitate! Nu așa îmi doresc eu să fie o nevastă!

   - Căsătoria nu înseamnă doar sex! Sunt multe alte lucruri în care soții trebuie să se potrivească! i-a răspuns ea cu oarecare duritate. Avem toată viața pentru asta.

   Ceea ce citi pe chipul lui o făcu să pufnească în râs.

   Individul cu care se măritase nu era capabil să vadă dincolo de dorința de moment, realiză ea.

   Ideea că se căsătoriseră pe viață nu era ceva care să-l încânte. Din nefericire, bănuia că ar fi reacționat la fel dacă i-ar fi spus că vor fi împreună o săptămână, nu o viață întreagă.

   - O să facem câteva ore la întoarcere, cu autobuzul ăla blestemat... bodogănise Jean Pierre.

   Pe ea n-o deranja aglomerația. Călătoria cu autobuzele acelea în care oamenii mergeau înghesuiți o făceau să simtă că a mai văzut ceva, că a mai cunoscut locuri demne de văzut. Nu-i păsa chiar dacă oamenii ar fi călătorit împreună cu animalele lor în autobuz. N-a deranjat-o nici mirosul de usturoi de la bărbatul care i-a făcut loc să stea lângă el, nici parfumul ieftin al soției acestuia.
   Orice o făcea să se simtă bine, în afară de apropierea lui Jean Pierre.

   - Și... Vreau să profităm de timpul petrecut aici. Poate nu voi mai avea ocazia să văd tot ce trebuie vzut.

   - Pe care au voi face tot posibilul să-l scurtez! i-a spus Jean Pierre. Nu mai mergem nicăieri de aici. Dacă ai chef să-ți îndruge individul ăla tot felul de bazaconii... du-te singură!

   - Foarte bine, mă duc!

   Emma era de acord cu el până la un punct; era greu să-l înțeleagă pe ghid, care ar fi trebuit să vorbească fluent atât engleza cât și franceza, dar din moment ce niciunul din ei nu înțelegea mare lucru, probabil că omul le vorbea prost pe amândouă.

   Nu că ar fi contat pentru ea. De fapt, se simțea pierdută, dar nu voia ca Jean Pierre să-și dea seama.

   - Mă tem că nu te dai în vânt după acest gen de excursii, spuse ea cu un glas tremurat.

   El pufni disprețuitor, dar nu spuse nimic.

   Din fericire, Emma cumpărase un ghid în care era scris tot ce voia să afle.

   S-a depărat de el, așa cum i-a spus că va face. A crezut că Jean Pierre va veni după ea, văzând că a făcut așa cum i-a spus.

   L-a lăsat așezat pe o bancă de piatră lipsită de confort, cu capul în mâini, refuzând să asculte ce-i spunea ea despre priveliștea minunată pe care o vor putea vedea odată ajunși în vârful muntelui. Nu-i nimic, să stea îmbufnat!

   Se pare că doar asta putea să facă.

   Mai mult, nu mai dorea să fie în compania lui și prefera să vadă locurile singură.

   S-a alăturat grupului cu care veniseră încercând să-și imagineze cum era abația pe care o vizitau, în diferite etape ale istoriei sale.

   După vreo oră Emma a început să-și facă probleme că Jean Pierre nu venise după ea. Unde era?

   Cu siguranță, nu putea fi tot acolo unde-l lăsase!

   Se mustră că nu fixase un loc de întâlnire înainte de a despărți de el.

   Începu să-i fie foame și în timp ce se gândea că probabiil tot ea își va plăti excursia și ghidul, simți miroul celebrelor omlete pentru care St. Michel era renumit; erau mai pufoase, total diferite de omletele franțuzești.

   Din când în când se uita cu strângere de inimă pe fereastră, în caz că refluxul apărea, deoarece nu se obosise să verifice la ce oră se va întâmpla. Dacă digul rutier era sub apă, autobuzele erau probabil înlocuite cu bărci, care să ducă înapoi turiștii pe insulă, dar nu era sigură că așa stăteau lucrurile.

   Pentru prima dată de la ceremonia căsătoriei ar fi vrut ca Jean Pierre să fie cu ea.

   Dacă nu se puteau întoarce câteva ore pe uscat, n-ar fi vrut să treacă singură prin această experiență.

   Degeaba a consultat ghidul pe care-l cumpărase. A încercat chiar să-l întrebe pe ghid, dar acesta nu se întrerupea din prezentarea pe care o învățase pe dinafară.

   Emma s-a mai uitat o dată spre drumul rutier observând în depărtare două siluete care traversau.

   Una dintre ele îi era dureros de cunoscută. A recunoscut umerii lăsați, capul plecat a supărare, de parcă se pregătea să înfrunte întreaga lume, felul în care lovea pietrele din cale cu piciorul.

   Părea extrem de tânăr și de vulnerabil.

   Emma a clipit de câteva ori, simțindu-se vinăvată că-l tratase așa de rău.

   La urma urmei era și ziua căsătoriei lui! Iar ea fusese destul de neînțelegătoare ca să i-o strice.

   Nu era vina lui că ea începuse să se îndoiască de ce tocmai făcuse.

   Era tot mai conștientă că n-ar fi trebuit să se mărite cu el.

   Ar fi trebuit să-și amintească însă că toate miresele sunt nervoase și înclinate spre isterie, iar ea cu atât mai mult cu cât Jean Pierre își exprimase atât de violent dorința față de ea.

   Probabil nu avusese intenția să-i zgârie brațul mai mult decât îi stricase fericirea de a avea o casă, o familie adevărată.

   Apoi, chiar în timp ce-l urmărea de la distanță, o tânără veni în fugă spre el, luându-l de braț, așa cum cum făcuse și ea. Era o fată drăguță, care-i sorbea fiecare vorbă.

   I-a văzut râzând împreună, iar pe soțul ei făcându-i fetei o invitație.

   Fata a ezitat doar o secundă înainte de a se lipi de trupul lui Jean Pierre, oferindu-i fața spre a fi sărutată.

   Au plecat împreună tocmai când a venit fluxul, alergând prin apă râzând, sărind când apa îi ajungea din urmă, și i s-a părut că se bucurau să fie împreună.

   Ea s-a simțit pustiită, văzându-i cum se îmbrățișează, în timp ce ea a rămas să se întoarcă acasă cine știe cum.

   A fost ultima dată când l-a văzut pe Jean Pierre în viață. După câteva săptămâni, a ajuns văduvă înainte de a-i fi fost cu adevărat soție.

Capitolul 3

     Winchester, vechea capitală a Angliei, părea foarte liniștit și prietenos în soarele de toamnă.

   Emma i-a arătat statuia lui Alfred cel Mare, explicându-i că uneori acesta se autointitulase fondatorul națiunii engleze.

   Justin a ridicat din sprâncene.

   - Am crezut că Anglia a început cu cucerirea normandă, a necăjit-o el.

   - O, nu!

   Emma nu i-a mai lăsat nicio posibilitate de a glumi.

   - Am învățat la școală că asta a fost când s-a încheiat istoria Angliei și a început politica.

   Au râs amândoi, iar Emma s-a bucurat că era de acord cu bărbatul de lâng ea după atâția ani de singurătate și că puteau savura aceleași lucruri.

   Dar se opri la timp pentru că nu trebuia să se mai lase luată de val așa de repede.

   Justin se va întoarce în Franța, iar ea va rămâne singură aici. I-ar fi mult mai greu dacă l-ar lăsa să-i pătrundă în suflet, trecând peste zidul de apărare pe care-l ridicase pentru a se păzi de cei care ar vrea să-i facă rău într-un viitor care nu i se arăta tocmai luminos.

   - Mai bine m-aș duce la consiliu, să aflu de ce n-au venit dimineață, așa cum au promis, oftă Emma. Aș vrea să știu ce sumă mi se acordă ca subvenție înainte de a începe planurile de modificare a casei.

   - Foarte bine, te însoțesc.

   Emma ar fi acceptat bucuroasă invitația lui dacă s-ar fi referit la o vizită la Catedrală, sau în alte locuri din jurul Winchesterului. Consiliul local era problema ei.

   - N-ar fi mai bine să te cazezi la un hotel? îi sugeră Emma.

   Observă cum i se accentuează ridurile din colțul ochilor lui, ca și cum s-ar fi amuzat de sugestia ei, sau poate din cauza unei raze nesperate de soare care căzu asupra lor când au ieșit din umbră.

   - O să fie timp și pentru asta, mai târziu. Afacerile înaintea plăcerii, ma cherie.

   - Afacerile mele, îi aminti ea.

   Justin o apucă ușor de mână, întorcând-o cu fața spre el.

   - Afacerile familiei, o corectă. Arată-mi pe unde ajungem la consiliul local.

   Emma n-avea ce face, așa că îi spuse. Au străbătut drumul în tăcere, ea întrebându-se ce ar putea face ca să scape de el, înainte de a avea o discuție de principiu cu cei de la consiliul local. În ochii ei, cei care lucrau aici nu făceau decât să arunce vorbe goale.

   Emma era o tânără pașnică și nu voia să fie văzută cum își pierde cumpătul în public.

   Justin era cu un pas în urma ei când au intrat pe poarta primăriei, îndreptându-se spre biroul pe care-l știa prea bine, doar fusese acolo de atâtea ori!

   - Tot eu sunt! o anunță ea pe funcționară.

   - N-a reușit domnul Turner să ajungă astăzi la dumneavoastră?

   - Nu.

   - N-ar fi trebuit să plecați de acasă, pentru că în cursul zilei va veni.

   Justin apăru lângă Emma, să facă uz de farmecul său.

   - Cât de târziu? o întrebă pe funcționară, privind-o intens.

   Tânăra clipi des, roșind.

   - Mă duc să mă interez personal, domnule. Vreți să stabiliți o întâlnire pentru dimineață?

   - Ar fi bine, spuse Justin. Sper că de data asta va veni!

   - O, să fiți sigur, domnule! Domnul Turner este un om de cuvânt!

   - Bine, lăsăm cazul în mâinile dumitale competente, miss. Verișoara mea a înregistrat deja destule pierderi așteptând ca acest domn Turner să-și facă apariția. Aș vrea să fie scutită de alte probleme...

   - Domnul Turner va fi dimineață acolo, sir.

   Justin zâmbi celor două tinere.

   - Ai văzut? Ți-am spus că e o neînțelegere la mijloc? Să mergem la masă.

   Emma voia să facă ceva, orice, pentru ca el să nu mai fie așa de sigur că problema se rezolvase datorită zâmbetului fermecător.

   - N-ai cum să fii sigur că vine mâine, îi spuse.

   Justin îi zâmbi.

   - Domnișoara ne-a dat cuvântul că va fi așa. Sunt sigur că va veni.

   Emma ar fi vrut să fie la fel de încrezătoare ca el. Toate speranțele ei muriseră din clipa în care pusese piciorul în acel consiliu.

   Înainte de a apela la consiliu pentru suma acordată ca subvenție, mai fusese chemată doar în legătură cu situația ei la oferlinat. Nu voia să admită că se simțea din nou copil în relația cu ei. De ce ar face-o? Acesta era un departament diferit de cel al lucrătorilor sociali cu care se confruntase de-a lungul anilor și se simțea în același dezavantaj, solicitând un ajutor, la fel de lipsită de speranță cum fusese când solicitase eliberarea de sub tutela consiliului.

   - Cred că urmează masa, spuse Justin cu fermitate.

   Emma l-a dus la un hotel vechi din oraș, amintindu-i să rezerve o cameră pentru perioada cât va sta acolo.

   Nu mai intrase în acel restaurant pentru că făcuse economii de când se întorsese din Franța, dar auzise că este un local care servea mâncare englezească bună și a fost chiar încântată când s-a confirmat că așa era.

   Era o prostie să încerci să impresionezi, s-a gândit ea, un francez cu calitatea bucătăriei englezești.

   Reacția lui firească ar fi trebuit să disprețuiască tot ce este englezesc. Dar se înșelase.

   Justin mâncase o bucată mare de friptură de oaie și plăcintă cu rinichi cu vădită plăcere, dar alesese un vin franțuzesc ca să ude mâncarea englezească.

   - Și cum, ce avem de făcut? o întrebă el după ce înghiți ultima bucată de plăcintă. Farfurii! Nu putem bate atâta drum până la Winchester de câte ori ne este foame!

   - Presupun că da, confirmă Emma.

   Spera că farfuriile nu vor fi prea scumpe, pentru că avea de cumpărat multe alte lucruri cu resursele și așa limitate.

   - De acord? Du-te și spală-te pe mâini, draga mea Emma apoi o să vedem ce putem face. Nu e ușor să cumperi ustensile de bucătărie!

   Ea s-ar fi mulțumit cu câteva tigăi și cratițe emailate de Wolsworth, poate o tigaie neaderentă, dar Justin avea alte idei.

   Petrecu mult timp să aleagă tigăile dorite, dar și suporturile pe care să le agațe. Pierdu chiar mai mult timp cântărind fiecare vas în mână și discutând calitatea acestuia cu vânzătoarea care se întrecuse pe sine să-i dea explicațiile de rigoare.

   Emma îl urmărea de la distanță. Avea alte probleme în minte, cum ar fi din ce să plătească muntele de ustensile de gătit ales de Justin.

   Strânse din buze la gândul că ar fi trebuit să analizeze serios problema de la început; numai că nu avusese nicio șansă, pentru că Justin era convins că știe mai bine ca ea ce-i trebuie, ca să nu mai spunem că vânzătoarea era realmente vrăjită de el, ignorând-o total pe ea.

   Era ziua în care ea trebuia să ia decizii, își spuse, sperând doar că nu va ajunge să regrete deciziile luate.

   Când, în cele din urmă, el încheie negocierile cu vânzătoarea, scoase cardul Visa și-l întinse vânzătoarei care continua să-l privească vrăjită, cu o invitație clară în priviri.

   Emma sesiză imediat ce se petrecea. Nu-i plăcea felul în care se uita vânzătoarea la Justin și nici ce simțea ea pentru el nu era de acord. Nu mai voia să simtă nimic pentru un bărbat!

   Nu mai avea chef să se îndrăgostească din senin, așa cum făcuse cu Jean Pierre.

   Nici n-avea chef să observe ce bine arăta bărbatul din fața ei. Cu atât mai puțin să se lase influențată de reacțiile celorlalte femei la farmecul lui.

   - Cine va cumpăra toate oalele astea? îl întrebă.

   El îi puse o mână amicală pe umăr, privind în ochii ei. Cu această ocazie, constată uimită că ochii lui erau de cel mai strălucitor verde.

   - Noua ta familie îți datorează un dar de căsătorie, nu crezi?

   Ea roși puternic, dar nu-și putu desprinde privirea de a lui.

   - N-a fost o căsătorie în adevăratul sens al cuvântului. Putea fi altceva, dacă...

   - Acum, ești madame de St. Cyr, micuțo. Meriți un semn de bun venit din partea familiei.

   Ochii i s-au luminat de ceva ce semăna cu amuzamentul.

   - Noi, francezii, înțelegem aceste lucrui, iar ucenicia ta abia a început. Acum, te rog să nu mai scoți o vorbă și să mă lași să închei ce am început aici; poți să-mi mulțumești când ne întoarcem la moară.

   Ea roși fără a-și desprinde privirea de a lui.

   Emma îl privi oarecum dezorientată, pentru că „micuțo” i se părea ridicol.

   Era puțin cam prea înaltă, 1 metru 80, și neputând să renunțe la tocuri, părea și mai înaltă.
   - Cât este nota? o întrebă Emma cu voca tare.

   Tânăra se uită la Justin, evident pregătită să pretindă că nu auzise. Cu un aer expert, el făcu un gest care însemna să se întoarcă la ce făcea, apoi reveni la Emma.

   - De ce vrei să știi? o întrebă el intrigat.

   - Pentru că trebuie să-ți returnez banii!

   - Te rog să nu insiști, verișoară. Ce fel de rude am mai fi? În plus, am și eu propriile nevoi în materie de hrană. Sper că știi să gătești.

   Emma clipi des, neplăcându-i modul în care i se adresase.

   Alese cu grijă o tigaie, gândindu-se cum să procedeze în continuare. Era făcută din cupru, bine lucrată, modernă. Era probabil lucrată în Franța, se gândi ea și desigur era destul de scumpă, dacă venea din cealaltă parte a Canalului.

   - Îmi place să mănânc, continuă Justin vesel. Dacă nu știi să gătești, ar fi mai bine să cumpărăm niște cărți de bucate, dacă tot suntem aici.

   Furioasă, Emma puse cu putere tigaia pe tejghea.

   - Pot să gătesc foarte bine! ripostă ea, indignată.

   El ridică din umeri.

   - Dacă descopăr că nu spui adevărul... Nu pot munci, dacă nu mă hrănesc corespunzător.

   - Dar nu ți-am cerut să muncești!

   El o privi insistent, făcând-o să roșească.

   - Nu sunt genul de bărbat care să lase o femeie din familie să facă singură o muncă imposibilă. Va trebui să înveți să te comporți într-o familie. Emma. Ne ajutăm între noi când este cazul.

   Ea își ridică sfidător bărbia.

   - N-am prea avut o viață de familie, îi spuse.

   - Se vede, confirmă el sec. Uite, ia piesele mai mici, eu le voi aduce pe cele mari.

   Emma îl urmă suspusă afară din magazin, ținând în brațe pachetele mai mici. Nu-i plăcea să-l vadă supărat, dacă el va rămâne la moară și vor munci împreună, așa cum îi promisese.

   Era mult prea conștientă de prezența lui ca să nu reacționeze imediat la orice venea dinspre el și nu știa cum să se opună.

   Se gândise că nu va mai avea sentimente pentru nimeni, că nu-i va mai păsa ce crede lumea despre ea, dar era evident că se înselașe. Îi păsa ce gândea Justin; îi păsa chiar foarte mult.

   Drumul de întoarcere la moară s-a desfășurat într-o atmosferă destul de încordată.

   Emma era îngrijorată că Justin ar putea să uite că trebuia să conducă pe partea stângă a drumului, dar n-a îndrăznit să spună nimic, pentru că nu-și putea imagina ce reacția ar fi avut. De fapt, ce știa ea despre felul în care gândea Justin?

   Cu toate acestea, în spațiul restrâns al mașinii se îngrijoră și mai tare, devenind tot mai conștientă de fiecare gest al bărbatului alături de care se afla.

   - Îți mulțumesc pentru vasele cumpărate, îi spuse în cele din urmă.

   El îi aruncă o privire fugitivă, apoi reveni cu atenția asupra drumului.

   - Îmi vei putea mulțumi corespunzător când le vei despacheta și te voi ajuta să le aranjezi.

   Emma își simți gura uscată, apoi inima începu să-i bată mai repede. O puse pe seama încordării nervoase și a sensibilității exagerate, datorate prezenței lui Justin în casa ei.

   Coborî repede din mașină, când Justin opri în fața morii.

   Rămase privindu-și lung noua casă, cu capul lăsat într-o parte, încercând să se convingă că nu era chiar foarte dărăpănată, cum o vedea în clipa aceasta.

   - Crezi că o să scot vreodată ceva din ea? îl întrebă pe Justin.

   - Cu ajutor, da.

   Ea plecă ochii, evitându-l.

   - Cu ajutoru tău, vrei să spui.

   - Am câteva zile în care pot lucra aici.

   Vocea lui suna indiferent, de parcă nu i-ar fi păsat unde se află: în Anglia sau în Franța. Nu părea deloc entuziasmat că-și petrecea timpul cu ea.

   - Nu este nevoie! M-am descurcat singură întotdeauna!

   El întinse mâna, atingându-i obrazul.

   - Fac parte din familie, dacă îți amintești ce ți-am spus. Nu trebuie să pretinzi în fața mea că te descurci, Emma St. Cyr. Voi rămâne o săptămână, să punem moara în funcțiune. Știi să faci pâine?

   - N-am încercat niciodată.

   - Iar eu voiam să duc în Normandia pâine făcută de tine! Bine, să despachetăm vasele.

   Le-a luat ceva timp să despacheteze fiecare vas, să le așeze cum se cuvine pe rafturile din bucătărie. Acestea au făcut ca locul să pară mai plin de viață, locuibil.

   Emma a făcut un pas înapoi să le admire mai bine și fiind concentrată asupra lor, s-a lovit cu spatele de el. S-a întors repede cerându-și scuze, deși nu era nevoie. El a prins-o în brațe, zâmbindu-i.

   - Vrei să-mi mulțumești acum, sugeră el.

   Ea își drese glasul, simțindu-se cuprinsă de panică.

   - N-am realizat că ne vom săruta ca verii, îi spuse.

   El ridică din sprâncene.

   - Asta vom fi?

   - Eu... sunt încă în doliu după Jean Pierre.

   - Pentru un om pe care nu l-ai cunoscut cu adevărat?

   Ea roși, întrebându-se dacă Justin intuise cât de bine țintise.

   - Mă simt vinovată că a murit. Dacă lucrurile ar fi fost altfel, aș putea să mă uit în ochii mamei lui, acum. L-a iubit mult...

   - Și tu nu l-ai iubit?

   - Am crezut că-l iubeam, atunci!

   - Cred că Jean Pierre te-a încurajat să crezi. N-a fost doar vina ta, la fel cum n-ai fost vinovată că el s-a sinucis.

   Ea se cutremură.

   - Și acea biată fată! Puteam să fiu eu...

   El își înclină capul și o sărută ușor pe buze.

   - Mă bucur că n-ai fost.

   Apoi îi dădu drumul, privind-o curios.

   - Sunt singurul văr care te-a sărutat?

   Ea încuviință, neîndrăznind să vorbească. Apoi începu să râdă, să-i arate că nu lua lucrurile mai în serios ca el. Numai că n-a fost chiar așa. A început să-i tremure vocea și s-a prins de reverele hainei lui cu amândouă mâinile, conștientă că-și simțea genunchii tremurând.

   - Cred că am gripă, i-a spus cu glas tremurat.

   El i-a pus o mână pe frunte, clătinând din cap.

   - Ai fi avut febră, dacă ar fi fost vorba de gripă.

   Începu să râdă.

   - Eu cred că de la sărutul unui văr ți se trage, micuțo. Sau îți plac doar francezii?

   Emma ar fi vrut să-l plesnească pesta fața mult prea încrezătoare, care se afla atât de aproape de a ei, dar nu făcu nicio mișcare.

   Ochii ei aruncau scântei plini de mânie și de frustrare și-l împinse cu toată puterea, înainte ca el să înceapă să creadă tot ce era mai rău despre ea.

   - N-am nimic, nici de bine nici de rău cu francezii!

   - Nu?

   Ea ignoră ironia din glasul lui.

   - Nu. Îți mulțumesc oricum pentru vasele de bucătărie. Nu sunt convinsă că trebuie să le accept. Dar sunt frumoase.

   - Ți le ofer cu toată plăcerea, Emma St. Cyr.

   O privea, încă amuzat.

   Mai mult chiar, o privea ca unul care știa că făcuse o breșă în sistemul de apărare, că dacă ar fi vrut, ea nu s-ar mai fi împotrivit și s-ar fi lăsat luată în brațe și sărutată. Și i-ar fi făcut plăcere.

   Emma se răsuci pe călcâie și începu să urce în grabă treptele scării, ca să se schimbe.

   Erau atâtea de făcut, încât ar fi fost o greșeală să nu profite de fiecare clipă pe care el era dispus să i-o dedice.

   În plus, atâta timp cât lucra, era mai puțin pasibilă să intre în vreun necaz.

   Justin Thierry nu era pentru ea. Era un văr, aproape un frate, și cu cât se convingea de asta, cu atât mai bine!

   Când coborî din dormitor se simți mai sigură pe sine. La început, n-a putut spune unde trebuia să înceapă el să lucreze, dar l-a găsit gol până la brâu, încercând să elibereze roata ruginită din suportul în care era ancorată.

   - Nu cred că ar fi o idee bună s-o scoți de acolo bucăți!

   - Nu e atât de veche precum pare. Nu s-a înlocuit lemnul cu fierul în secolul XVIII?

   - Nu știu.

   El se întoarse, zâmbindu-i.

   - Ai încredere în ce spun. Axul e ruginit, asta e problema. Dacă am fi fost cu câteva zeci de ani în urmă, ar fi fost făcut din lemn și n-am mai fi avut acest gen de probleme.

   - Am fi avut altele, spuse Emma, cu pesimism. Ar fi putrezit, sau cine știe ce altceva...

   - Posibil.

   Justins se scărpină în cap, apoi își duse mâna la obraz.

   - Sunt sigur că există o modalitate mai simplă de a coborî axul roții de acolo.

   - Există, confirmă Emma. Este o ușă pe linia axului și cred că de acolo poate fi scos, dar n-o pot deschide. Am încercat ieri.

   Justin se însufleți imediat.

   - Arată-mi-o!

   Au reușit amândoi după mai multe încercări să deschidă ușa, iar ea a putut astfel să vadă cum arăta roata cea mare. I-a arătat triumfătoare că era de lemn, întărită cu fier.

   - Am știut că e foarte veche! exclamă Emma. Cred că e de pe vremea saxonilor! Probabil a existat aici o moară încă de când s-au stabilit primii săteni.

   - De ce n-ar fi de pe vremea romanilor?

   Ea se gândi la idee, dar o respinse imediat ca nefondată. Nu fuseseră prea multe mori romane în zonă. Nu erau nici vestigii romane, cu toate că odinioară acestea împânziseră întreaga coastă de sud. În Sussex, lângă Hampshire, se afla chiar un palat roman, la Fishbourne, lângă Chichester,

   Emma privi roata cea grea.

   - Doar nu intenționezi s-o miști de aici, s-o repari, apoi s-o pui la loc.

   - De ce nu? În trecut, morarii făceau asta frecvent. Eu de ce n-aș putea?

   - Morarii știau ce au de făcut, îi aminti ea.

   - Și eu? Crezi că nu...

   - Păi... știi?

   - Sigur că știu, și ce nu știu învăț acum.

   Îi zâmbi, iar la colțurile ochilor îi apărură din nou acele riduri de expresie.

   - În timpul războiului, au fost repuse în funcțiune multe din aceste mori, pe care le-au folosit cu mult succes. Astfel se face că rugina nu e atât de veche precum pare. Oricum, te asigur că moara asta va funcționa perfect înainte de plecarea mea.

   - Dar de la război au trecut mulți ani...

   Justin se întoarse spre ea, cu un zâmbet jucăuș pe chip.

   - Vrei să mă ajuți? o întrebă.

   Cum să nu! Doar nu putea să-l lase singur!

   Încuviință din cap.

   - Cred că mie mi-ar fi mai ușor să intru pe cealaltă parte a morii, propuse ea.

   - O să te uzi și te vei murdări de rugină.

   Dar ea era entuziasmată de ceea ce urma să facă.

   - Am mai făcut-o. Ce să fac, când ajung acolo?

   Au muncit cot la cot până s-a întunecat atât de tare că n-au mai văzut nimic, dar au știut exact cum funționează mașinăria și au fost convinși că în curând vor pune în funcțiune moara.

   - E timpul să mâncăm ceva, spuse Justin, mulțumit de ceea ce făcuse. Cine pregătește masa? Tu sau eu?

   Ea l-a privit uimită.

   - Mai poți mânca? Eu mănânc seara un singur măr sau o bucată de brânză, dacă mănânc mai mult la prânz, ca astăzi.

   El ridică resemnat din umeri.

   - O să fac o omletă, o anunță. Cele care sunt faimoase la Mont Saint Michel. Le-ai încercat?

   - Nu, răspunse ea laconic.

   - Ai fost vreodată la Mont Sain Michel?

   Era tentată să mintă.

   - O dată, admise cam fără chef.

   - Cu Jean Pierre?

   - Da, am fost împreună.

   Cu toate astea nu se întorseseră împreună. Nu-l mai văzuse de atunci.

   Justin a trimis-o să-i aducă tigaia de omletă. Între timp, el a separat albușurile de gălbenușuri, le-a bătut de mână până când a început să-l doară brațul.

   - Nu sunt gata? l-a întrebat Emma.

   - Trebuie bătute vreo jumătate de oră, spuse Justin. Abia atunci sunt perfecte și se pot folosi! Dacă n-ai altceva de făcut, te poți duce la mașină, să-mi aduci o sticlă de cidru. Iată cheile.

   Emma a luat o lanternă așteptându-se să găsească acolo acel cidru normand despre care i-a vorbit, dar acest cidru era din Somerset, la fel de englezesc ca și ea.

   Întoarsă în bucătărie i l-a întins, privindu-l cu reproș:

   - Nu e cidru din Normandia!

   - Nu. Rămâne între noi, dar cidrul din Somerset e mai bun la gust. Acesta este unul din produsele companiei cu care fuzionăm. În câțiva ani, cidrul nostru va fi peste tot!

   - Asta nu se numește trădare? îl necăji ea. N-am știut că pe aici se găsește ceva ce-ți trebuie.

   El îi aruncă o privire.

   - Nimic nu se schimbă. Probabil am avut vreun motiv să venim pe aici și înainte. Poate pentru cidru, poate pentru femei.

   Ea îl privi lung.

   - Nu cred că femeile aveau vreo legătură cu asta.

   - Nu?

   O privea ca de obicei, ușor amuzat.

   - Normanzii au venit din nord, din Scandinavia. Auziseră de femeile saxone cu păr blond și ten alb. De ce să nu fi venit pentru asta? Și astăzi sunt multe blonde... ca tine...

   Și el avea părul deschis la culoare. Cu ochii verzi-cenușii și părul ciufulit, nu arăta deloc a francez. Era prea bine făcut, iar trăsăturile cam prea greoaie pentru a fi tipic francez.

   Justin turnă ouăle în tigaie. Când i s-a părut de-ajuns de rumenită pe o parte, a întors-o pe cealaltă și a mai lăsat-o câteva momente.

   - Ia loc, spuse el în cele din urmă. Omleta e gata!

   Omleta arăta grozav și era delicioasă.

   Emma a savurat-o cu mare plăcere, cu toate că nu-i era foame. Era foarte gustoasă, consumată împreună cu pâinea pe care o aduseseră de la Winchester, cu crusta tare și bine rumenită.
   Au mâncat în tăcere amândoi, concentrați asupra mâncării, până când Emma, cu un oftat de mulțumire, a dat farfuria la o parte și a sorbit din cidru.

   - O să mă îngraș dacă mănânc seara, mormăi ea.

   - Ar fi foarte bine. Ești cam slăbuță, acum. Ți-ai pierdut prea multe nopți cântând și nu mă miră că ești așa. Locul acesta îți va prii.

   - Dar vor fi multe nopți pierdute când voi deschide restaurantul, spuse Emma.

   - Va trebui să cauți un ajutor.

   - Poate, spuse ea.

   El o privi peste marginea paharului.

   - Unde ai trăit în timpul căsătoriei cu Jean Pierre? Nu la Bayeux, nici cu părinții lui. Presupun că ați fost undeva în luna de miere.

   Emma simți că se deschide pământul sub ea.

   - Nu chiar, reuși să-i răspundă. Ne-am oprit undeva lângă Mont Saint Michel. Am avut cazare și masă.

   - Nu-l recunosc pe Jean Pierre în această alegere.

   - Nu, eu am făcut propunerea, spuse Emma; aveam puțini bani...

   Se opri, speriată de ceea ce tocmai dezvăluise.

   - Era un han curat și iefitn, continuă ea mai precaut și uneori puteam să cânt acolo ca să-mi căștig existența.

   - Lui Jean Pierre nu cred că i-ar fi plăcut.

   - Jean Pierre nu avea nicio legătură cu asta! sări Emma.

   Justin o privi îngândurat.

   - Înțeleg, spuse el. Sper că te simțeai bine acolo.

   Emma își aminti disperarea pe care o simțise cât stătuse acolo. Nu-i plăcuse ideea de a părăsi Franța fără să-l mai vadă o dată pe Jean Pierre. Se gândea că-i datorează asta. Proprietara hanului fusese încântată să primească ajutorul Emmei și tot ea fusese cea care-i dăduse vestea morții lui Jean Pierre.

   - Ce vei face acum? o întrebase.

   - Mă întorc acasă, la Winchester, îi răspunsese Emma.

   Dar rămăsese până după slujba de înmormântare la care asistase și se înfiora și acum, amintindu-și cât de nefericită fusese.

   Emma își ridică privirea.

   - Sper că te vei simți bine la hotel, spuse ea.

   El se ridică.

   - Draga mea, nu vreau să te îngrijorezi. Plec și mă întorc dimineață. Somn ușor, petite.

   Apoi o luă în brațe:

   - Mica mea verișoară pe care îmi place s-o sărut.

   Apoi o sărută pe buze și plecă.

   Emma auzi mașina plecând, apoi se spălă și se culcă. Mica verișoară!

Capitolul 4

      Justin se întorsese în Franța.

   Emma voia să se convingă că nu-i simte lipsa, dar nu era așa. Umbla prin moară ca un suflet rătăcit, examinând toate îmbunătățirile făcute de el, supărată că în zilele când fusese aici își făcuse probleme că avea prea puțini bani, în loc să se bucure de prezența lui.

...........................