Promisiunea, J.D. Robb

 .............................................

4-7

         - Sper că nu, însă nu pot să trec cu vederea acest element. Știu - cine să știe mai bine? - că cine suntem și ceea ce suntem acum, vine după drumul lung care ne-a format pe cei de azi. Aș fi eu polițist dacă n-aș fi pățit ce-am pățit? Dacă nu mi-ar fi făcut ce mi-a făcut? Ai fi tu cel care ești dacă nu ți-ar fi făcut ce ți-a făcut?

   - La mine e vorba doar de soartă, cred. Sigur, e vorba de alegeri, la fiecare pas, dar ce facem e rolul sorții.
   Eve se încruntă.
   - Chestia asta e logică numai dacă ești irlandez.
   - S-ar putea. Tu ai ales legea, disciplina ei, Eve. Ai fi putut să alegi să te ascunzi în spatele victimei în loc să te pui în locul celorlalți.
   - Nu puteam să fiu victimă. Nu era o opțiune. Nu puteam să fiu ceea ce au vrut ei să facă din mine și să trăiesc așa. Și nici tu. Nu puteai să fii la fel ca tatăl tău, să primești ordine de ia alții, să bați puști și să omori oameni nevinovați.
   - Și chiar i-a plăcut.
   - Mda, i-a plăcut. Tatălui tău, ca și tatălui meu.
   Începea să se întunece în sinea ei.
   - Și lui Max Ricker. Le-a mers cu cruzimea și puterea pe care asta le-a dat-o asupra celor mai mici și mai slabi. Așa că noi știm bine despre ce e vorba, tu și cu mine - și el. Și Alex. Știm foarte bine, fiindcă e ceva din noi. Tu și cu mine am apucat pe căi diferite, dar niciodată pe aceea. Niciodată nu am îmbrățișat cruzimea de dragul cruzimii. Dar o avem în noi.
   - Și nu ai cum să nu te întrebi care e calea pe care a apucat-o Alex.
   - A fost pregătit să conducă imperiul tatălui său. Acest imperiu a încasat o lovitură foarte puternică anul trecut. Însă fiul și-a descoperit și interese proprii. Are relațiile, spatele, fundamentul, istețimea și șiretenia ca să știe cum să absoarbă o parte din companiile tatălui său - câteva, care au scăpat. Cum să restructureze altele. E un escroc, și polițista cu care se culca e moartă.
   Eve dădu să muște dint-o chifteluță.
   - Poate Coltraine era murdară, poate nu. Însă a avut o relație cu el. Și poate, de vreme ce se distanțase venind aici, încercase un nou început, se apucase să tragă vreun semnal de alarmă în privința lui. Acesta ar fi un motiv bun să o ucidă.
   - Dar?
   - Dar.
   Eve clătină din cap, continuând să mănânce.
   - Unde-i e documentația? Feeney și gașca lui de tocilari ar fi descoperit urme sau modificări. Sunt al naibii de sigură că aș fi descoperit dacă cineva ar fi trecut pe la ea și s-ar fi ocupat de ștergerea urmelor. Dar computerele ei sunt curate. El nu-i la fel de bun ca tine.
   - Ah, mulțumesc, iubito.
   - Vorbesc serios. În trecutul lui nu există nimic care să mă facă să cred că e vreun as în calculatoare. Că e atât de bun să se poată descurca chiar atât de bine. Să ajungă la ea, să ajungă la dosarele ei și să nu lase nimic în urma lui. Nicio urmă.
   Eve rămase cu privirea pironită în vin, ca și cum ar fi putut găsi acolo urma aceea, unicul indiciu vital, plutind în roșul închis.
   - Dacă era pe urmele lui sau dacă intenționa să tragă vreun semnal de alarmă, ar fi avut niște documente. Era maniaca documentării. Rapoartele ei și notițele cazurilor sunt ca la carte. Ăsta era punctul ei forte.
   - Le ținea în altă parte.
   - Da, ce să spun, de parcă mie nu mi-ar fi trecut asta prin minte.
   Iritată, sorbi din nou din vin.
   - Nu am nimic care să indice că ar fi avut vreun seif, vreo cutie de valori la bancă, vreo ascunzătoare. Nimic care să... Trage-mi-o! Trage-mi-o!
   - Din nou? Dumnezeule, Eve!
   - Da, rosti ea printre hohote de râs.
   Îi îndesă paharul în mână și se ridică. Morris.
   - Se încurcă cu Morris, se îndrăgostește de Morris. Stă mult pe la el, mult timp ia el acasă.
   - Ah! Și ar fi putut să codifice sau să ascundă ceva în unitățile lui. Sau ar fi putut să ascundă copii ale datelor ălora printre discurile lui de date.
   - Sunt o idioată că nu m-am gândit la asta.
   - Ar însemna că și eu am fost un idiot, de vreme ce nici eu nu m-am gândit. Și eu sunt un geniu dat dracului în chestii de-astea, îi zâmbi când ea se uită la el. Așa mi s-a spus.
   - Trebuie să verific. Trebuie neapărat - la dracu’, ar putea să fie și el o țintă.
   - Cred că o să ieșim, zise Roarke și puse paharele, al lui și al ei, deoparte.

   De pe trotuar, Eve privi fix ferestrele mansardei lui Morris și i se strânse stomacul. Ecranele private erau conectate și nu putea să zărească decât o lumină slabă în spatele sticlei.
   - Dumnezeule, cât nu-mi place asta. Vrea să fie singur, are nevoie de loc și de timp să sufere, iar eu trebuie să mă duc acolo, să dau buzna în spațiul lui.
   - Altul în locul tău ar fi așteptat până mâine și ar fi trimis o echipă de la suportul tehnic. Tu arăți cât se poate de mult respect față de el și de durerea lui.
   Roarke o luă de mână.
   - Nu vreau să fiu în locul lui, dar dacă aș fi, aș vrea același tratament.
   - I-am promis să-i spun adevărul și să-l țin la curent. Și uite ce înseamnă să-l țin la curent.
   Se mișcă greu, se apropie și apăsă butonul soneriei.
   Dură ceva, dar văzu lumina de securitate aprinzându-se. Întoarse fața către cameră.
   - Îmi pare rău, Morris, îmi pare foarte rău că trebuie să te deranjez. Am vrea să urcăm până la tine. Trebuie să vorbim.
   Singurul răspuns fu licărul verde și zgomotul metalic al încuietorilor care se deschideau. Intrară, însă când Eve se întoarse în direcția scărilor, grilajul liftului se deschise și lumina se făcu verde.
   - Bine.
   Respiră adânc și urcă în lift împreună cu Roarke.
   Când grilajul se deschise din nou, de partea cealaltă se afla Morris.
   Arăta la fel ca în după-amiaza aceea. Puțin mai obosit, își spuse Eve, puțin mai epuizat, dar în rest absolut la fel. Luminile din mansardă erau slabe, la fel ca și muzica ce plutea în aer.
   - Ai arestat pe cineva?
   - Nu. Însă trebuie să adopt o altă direcție de cercetare.
   Morris încuviință cu o mișcare a capului, apoi păru să-l vadă pentru prima oară pe Roarke.
   - Vă rog să intrați amândoi.
   Roarke îl atinse pe Morris pe braț cât se poate de ușor.
   - Aș fi vrut să existe ceva mai mult decât cuvintele, pentru că ele nu sunt niciodată suficiente pur și simplu sunt prea mult. Îmi pare foarte rău.
   - Am tot stat aici în întuneric - sau aproape în întuneric - singur, încercând să înțeleg. Moartea este profesia mea. Este o realitate, o finalitate din care mi-am făcut o profesie. Însă nu pot să înțeleg.
   - Moartea este meseria ta, spuse Roarke înainte ca Eve să deschidă gura. Și Eve zice de multe ori așa. Eu sunt din afară, desigur, dar nu am văzut niciodată lucrurile în felul ăsta. Adevărul este profesia voastră. Să-l căutați pentru cei care nu-l pot căuta singuri, asta e meseria voastră. E îngrijorată din cauza ta.
   - Roarke.
   - Taci, îi spuse el lui Eve blând. O doare ceea ce te doare pe tine. Însemni foarte mult pentru ea. Pentru amândoi. Vom face tot ce este necesar ca să descoperim adevărul pentru Amaryllis.
   - Am văzut-o azi.
   Morris se depărtă de ei, fiecare mișcare trădând o sfârșeală.
   - Clip a făcut tot ce-a depins de el. Oamenii din echipa mea - la fel. De câte ori n-am stat acolo în timp ce altcineva se uita ia o iubită moartă? De câte sute și sute de ori? Asta nu te pregătește pentru când îți vine rândul. O vor elibera curând. Am... stabilit totul pentru înmormântare mâine, într-una dintre capelele Sediului Central. La două. Familia ei va ține o slujbă săptămâna viitoare în Atlanta. O să mă duc. Și totuși, nu mi se pare real.
   Eve se așeză pe masa din fața lui ca să-l privească.
   - Ai vorbit cu un consilier specializat?
   - Încă nu. Încă nu sunt pregătit pentru asta. Ar trebui să vă ofer ceva de băut.
   Când Eve se pregătea să îl refuze clătinând din cap, el continuă:
   - Mi-ar prinde bine și mie ceva de băut. Am avut grijă să nu beau, să nu mă folosesc de asta ca să alung durerea. Însă cred că mi-ar face bine un pahar. În bufet am niște coniac.
   - Aduc eu, îi spuse Roarke.
   - În locul consilierului, nu ai vrea să vorbești cu Mira? Cu un prieten?
   Morris așteptă până când Roarke se întoarse cu o sticlă.
   - Mulțumesc. Nu știu, îi spuse lui Eve. Încă nu știu. M-am tot gândit la iubita moartă.
  Bău puțin coniac și li se întâlniră privirile.
   - Și iată-vă pe voi. Știați că am avut un frate?
   - Nu.
   - L-am pierdut când eram mic. El avea 12 ani, iar eu 10. Eram foarte apropiați. Din cauza un accident în vacanța de vară. S-a înecat. A vrut să plece de acasă, să se ducă la ocean dimineața devreme. Nu aveam voie, desigur. N-aveam voie fără părinți, dar eram totuși băieți. Înota foarte bine și era foarte curajos. Îl divinizam, așa cum fac băieții.
   Se lăsă pe spate și sorbi din coniac.
   - I-am promis că nu-l spun, i-am jurat. Așa că m-a lăsat să mă duc cu el și eram foarte emoționant și îngrozit.
   Amintirea îi readuse o umbră de zâmbet pe buze și în ochi.
   - Nimic nu-mi plăcea mai mult decât să mă lase să-l însoțesc într-o aventură. Tata ne-ar fi jupuit de vii dacă ar fi știut, dar asta nu făcea decât ca totul să fie și mai incitant. Am intrat în apă - apa caldă, valurile calde, soarele abia răsărit și pescărușii țipând.
   Închise ochii, dispărând până și zâmbetul abia schițat.
   - Nu înotam la fel de bine și nu am putut să țin pasul. Râdea și mă tachina în timp ce mă chinuiam să ajung la mal. Gâfâiam, mă usturau ochii de la sare și soarele începuse să ardă deasupra apei. Îmi amintesc toate astea. M-am întors unde era apa mică, gâfâind, vrând să strig la el să se întoarcă, să vină înapoi înainte să fim prinși.
   Deschise din nou ochii și o privi pe Eve. Ea sesiză o durere veche în ei.
   - Și s-a dus. Nu puteam să înot până la el, nu puteam să-l salvez. Nu-l vedeam. Cred că dacă aș fi încercat, dacă mi-ar fi trecut prin minte să fac altceva în loc să mă duc după tata, m-aș fi înecat și eu.
   Oftă.
   - Așa. Au spus că era posibil să i se fi pus un cârcel sau să fi fost băgat la fund de un val, să fi obosit pur și simplu sau să fi fost luat de un curent de adâncime. Voiam să știu cum și de ce murise fratele meu. Voiam adevărul. Însă nu au putut să mi-l spună.
   - Așa că îl cauți acum, spuse Roarke.
   - Așa că îl caut acum. Îl’privi pe Roarke. Ai dreptate. Adevărul ca profesie. Nu l-am aflat niciodată în privința fratelui meu. Nu sunt sigur că aș mai putea pierde o ființă iubită, a doua oară, fără să știu de ce. Fără să știu adevărul.
   - Cum îl chema?
   Morris ridică privirea de la pahar și privi chipul lui Eve. O clipă, prin fața ochilor lui se perindară amintiri, lacrimi și recunoștință.
   - Jin. Îl chema Jin.
   Se aplecă și îi luă mâna lui Eve.
   - Mă bucur că ai venit. Tu... te-ai rănit la cap, spuse ei deodată.
   - O nimica toată. M-am izbit doar.
   - Tu nu ești neatentă.
   Adevărul, își aminti Eve și îi spuse.
   - Nu te gândești că ar putea fi vorba de cineva care vrea numai să ucidă sau să rănească polițiști?
   - Nu pare să fie așa ceva. Niciunul dintre incidente nu a fost întâmplător.
   - Nu.
   Își apăsă degetele pe ochi.
   - Ai dreptate. Nu ai venit să mă vezi în legătură cu asta. De ce ai venit?
   - Suportul tehnic i-a verificat aparatura electronică. Nu a apărut nimic, Morris. Investigațiile la care lucra pur și simplu nu se potrivesc cu crima. În dosarele ei, în notițe, în însemnările personale nu apare nimic care să ofere vreun indiciu că ar fi avut necazuri, că nu s-ar fi simtit în siguranță, că ar fi fost amenințată. Există o singură notă în legătură cu Ricker - și asta în agenda ei, cum că trebuia să se întâlnească cu AR la data și la ora pe care el le confirmă. Nu e nimic care să indice că știa că era sau că fusese sub observația Afacerilor Interne. Și fusese.
   - O investigaseră Afacerile Interne?
   - Li s-a vândut un pont despre relația ei cu Ricker de pe când era în Atlanta. Stăteau cu ochii pe ea, numai ochi și urechi când se putea. Practic, au trăit împreună mai mult de un an.
   Privirea lui nu se clinti.
   - Știam că a avut o relație serioasă. Nu m-a mințit niciodată în privința asta și nici nu a încercat să o treacă sub tăcere.
   - În regulă. Ocazional, îl însoțea în călătorii pe Ricker. În vacanțe. El i-a cumpărat niște bijuterii. Asta a fost tot ce-au găsit. Nu au găsit niciun fel de dovezi că ar fi fost vorba de mai mult decât de o relație personală, romantică.
   - Și, desigur, niciodată nu au întrebat-o pe șleau.
   - Din ce-mi spune sursa mea, nu.
   - Care e Webster, Dallas, nu sunt prost. Au ținut-o sub supraveghere și aici?
   - La început. Relația cu Ricker luase sfârșit, după cât se părea, cu câteva luni înainte ca ea să solicite transferul. Contactele dintre ei au fost puține după ruperea relației și au dispărut cu totul. Însă Biroul din New York a fost notificat și au verificat-o. Webster zice că au lăsat baltă cazul - nu era nimic de găsit - și nu mai erau pe urmele ei când a contactat-o Ricker la sosirea lui la New York.
   - El e principalul suspect.
   - Este suspect. Din datele pe care le am, ar putea să fie principalul. Știu că e un ticălos. Și ea a știut. Webster o să facă ceva săpături și va păstra tăcerea. O să fie foarte discret în ceea ce o privește, Morris.
   - Și acum Afacerile Interne...
   Morris se opri și dădu din cap.
   - Îmi pare rău. E posibil ca în Atlanta să fi fost o sursă de informații a lui Alex Ricker. Morris, știi că trebuie să iau asta în calcul. Dacă a avut o relație cu el, dacă a fost îndrăgostită de el, ar fi putut să depășească limitele pentru el. Trebuie să cercetez treburile astea, câtă vreme îl cercetez pe el. Și trebuie să mă gândesc, orice ar fi fost, că poate era la curent cu niște lucruri. După ce a venit aici, după ce a pus distanța asta între ei și după ce ai apărut tu. Poate că a început să aștearnă lucrurile pe hârtie, poate s-a gândit să noteze detalii și să le folosească împotriva lui.
   Și furia, și oboseala se șterseseră de pe chipul lui Morris când o auzi.
   - Dacă e adevărat, iar el a aflat...
   - Dacă și iar dacă. Dar nu e nimic pe unitățile ei. Nimic. A stat destul de mult aici. A stat mult la tine. Poate că a fost aici și în lipsa ta.
   - Da, în funcție de ture sau dacă eram amândoi chemați. Crezi că mi-ar fi putut folosi computerele, că a ascuns ceva pentru că i s-a părut mai sigur? Mai în siguranță?
   - Aș vrea ca expertul meu consultant să vină aici să arunce o privire. Și, știu că e ciudat, aș vrea să fac o percheziție. În caz că a ascuns discuri sau orice fel de documente.
   - Da. Te rog.
   Sări în picioare.
   - Mă duc să fac cafea.

   Morris îi ajută în căutări și Eve își spuse că părea a-și mai fi venit în fire - precis, concentrat - în ceea ce făcea. Ea își alese bucătăria și zona de zi, lăsându-i lui dormitorul, în timp ce Roarke luă în primire biroul.
   Eve căută printre cutii, borcane transparente, în sertare și în spatele lor. Sub tăbliile meselor, sub pernele canapelelor, în spatele obiectelor de artă și în bogata colecție de muzică a lui Morris.
   Examină fiecare treaptă înainte să urce.
   În dormitor, Morris stătea în fața dulapului, cu o rochie albă foarte subțire în mâini.
   - Are mirosul ei, spuse el încet. Miroase a ea.
   Apoi o puse la loc.
   - Nu găsesc nimic.
   - Poate are Roarke mai mult noroc. Îți trece prin minte vreun alt loc în care ar fi putut să pună ceva? În care ar fi putut să ascundă ceva?
   - Nu. Era prietenoasă, dar distantă cu vecinii. Știi cum e. Cel mai apropiată era de echipa ei. Dar dacă i-ar fi dat ceva vreunuia dintre ei, până acum sigur ar fi venit la tine sau la locotenentul ei.
   - Mda.
   Eve oftă.
   - Poate că nu e nimic aici fiindcă nu există nimic nicăieri.
   - Îmi face impresia că e primul lucru important pe care l-am făcut ca să o ajut. Chiar dacă nu era nimic de găsit. Tu crezi că a depășit limitele.
   - Afacerile Interne nu au putut să dovedească nimic.
   - Eviți răspunsul. Asta crezi.
   - Vrei adevărul, Morris? Nu știu.
   - Ce a făcut cu bijuteriile pe care i le-a cumpărat?
   - I le-a dat înapoi când s-au despărțit.
   Morris zâmbi, zâmbi cu adevărat pentru prima oară de când venise la ușa lui, cu o zi în urmă.
   - Așa era ea, Dallas.
   Eve se gândi la toate acestea în drum spre casă.
   - Trei ore pierdute. Și nimic. Nu-i nimic acolo. Dacă noi nu am găsit nimic, nu e nimic de găsit. Timp pierdut.
   - Nicidecum și nici pe departe. Părea viu din nou când am plecat. fi doare, suferă, dar e viu.
   Roarke întinse mâna să i-o acopere pe a ei. Nu e timp pierdut.

11

   Întoarsă în biroul de acasă, verifică discurile de securitate. Îl văzu pe Rod Sandy, cu o geantă în mână, ieșind din lift, traversând holul și părăsind clădirea la 11 și 26 de minute, în dimineața zilei de după uciderea lui Coltraine.
   Părea posomorât.
   - Un favor, i se adresă Eve lui Roarke. Caută la ce oră a apărut prima relatare în presă despre uciderea lui Coltraine.
   În timp ce Roarke făcea asta, ea continuă vizionarea discurilor, urmări oameni venind și plecând. Nimeni nu mai plecase - potrivit indicațiilor afișajului liftului - de la ultimul etaj până la întoarcerea lui Sandy, la 12 și 8 minute.
   - Primul buletin de știri a fost la 10:53, pe ANN, spuse Roarke, referindu-se la AII News NetWork. Până la unsprezece au urmat relatări pe larg la toate posturile importante.
   - S-a mișcat repede, murmură Eve. S-a mișcat repede, dacă Sandy a dus discuri sau alte lucruri incriminatorii ori dubioase - ceea ce sigur a făcut - într-o altă locație.
   - Nu și-ar fi expus aparatura neînregistrată într-un hol public.
   - Nu.
   Eve comută pe camera de securitate a liftului. Îl văzu iar pe Sandy urcând în lift, coborând și părăsind liftul. Alte persoane luară apoi liftul pentru diferite etaje. Apoi, ecranul se închise și se înnegri.
   - Ce naiba - e de la disc sau de la echipamentul meu?
   - Nici una, nici alta. Camera de securitate s-a oprit A fost oprită, se corectă Roarke. Nu tu bruiaj, nu tu electricitate statică, nu tu salturi, cum ar apărea dacă ar fi fost proastă funcționare. Clădirea trebuie să albă un subsol, zone pentru depozitare, o intrare pentru furnizori.
   - Intrarea pentru furnizori direct din stradă.
   Eve trecu la discul respectiv.
   - Fir-ar al dracului, închidere coordonată a camerelor. Tare. Chiar dacă aș pune mâna pe ceva de la camerele din clădire sau din clădirile de vizavi, care au fost martore la încărcare sau descărcare, asta nu ar dovedi nimic. Și totuși...
   - Ar fi avut nevoie de un vehicul - un camion sau... o dubă ca să mute echipamentul.
   - Și ca să aducă mobila nouă. N-ar fi folosit o dubă furată, adăugă ea ca răspuns la întrebarea nerostită a lui Roarke. Poate un camion de transport mobilă. Are un magazin de antichități pe Madison și încă unul în centru. Aș putea să găsesc pe cineva să-i identifice și să zică: „Da, i-am văzut pe tipii ăștia încărcând cutii, descărnând un dulap”, dar nu ar fi o dovadă. Însă asta îmi spune că s-a ocupat de toate astea în dimineața de după ce a fost ucisă Coltraine. Și-a acoperit fundul.
   - Fac pe avocatul diavolului, iubito, dar în împrejurări asemănătoare mi-aș fi acoperit fundul cu ceva ore mai devreme dacă aș fi comis o crimă. În momentul în care ar fi fost descoperit cadavrul, poliția nu ar mai fi găsit nimic la mine.
   - Nu e la fel de bun ca tine. Am mai spus-o.
   - Nu mă plictisesc să o tot aud!
  - În noaptea în care a fost ucisă, îl avem pe cameră plecând și venind la orele pe care ni le-a precizat. Sau destul de-aproape ca să nu îl bănuim. Dar le-a închis ca să-și scoată echipamentele neînregistrate și să primească o livrare de mobilă. Nu, nu e la fel de bun ca tine.
   Îl privi pe Roarke gânditoare.
   - Tu ai fi umblat pe discuri dacă ai fi considerat necesar. Dar cel mai sigur, probabil că ai fi înregistrat totul. De ce dracu’ să-ți pese dacă poliția vede pachete scoase din locuința ta? Primești ceva nou. Nu-i nicio crimă în asta. Cu tine, poliția nu ar avea primul cuvânt. Tu ai fi lăsat totul așa cum e și le-ai fi spus să dovedească. Cu un „să mă pupați” subînțeles.
   - Cât de reconfortant este să fii înțeles atât de bine. Ți-a dat exact cât aveai nevoie să știi, nu-i așa? E o chestie - cum ai zis tu - întunecoasă și a avut ceva de ascuns.
   - Ceea ce nu-l face ucigaș, admise Eve. Dar dacă partea întunecoasă cuprinde și niște polițiști vânduți, de ce să te oprești la unul singur? Trebuie să-i mai verific o dată echipa, ceea ce înseamnă, probabil, să apelez din nou la Afacerile Interne. Rahat.
   - Din nou. Da, m-am prins de asta când vorbeai cu Morris.
   Dându-și seama că încă nu-i vorbise despre întâlnirea cu Webster, ridică privirea și se uită la el.
   - Dacă există vreun fir care să indice că este posibil ca victima să fie un polițist vândut, trebuie să apelez la resursa asta.
   - Definește „să apelez”.
   Cu toate că își dădu seama că asta intenționase el, Eve se simți oarecum jenată.
   - M-am întâlnit cu Webster. Am apelat la departamentul polițiștilor murdari și vânduți - Crack a răspuns. Deocamdată amândoi ținem chestia asta pentru noi.
   - Interesantă abordare.
   - Legătura cu Crack face să fie treaba mea. Facem schimb de informații.
   Roarke o bătu peste bărbie.
   - Ai tu noroc cu mine că nu sunt gelos.
   Eve îl privi pur și simplu.
   - Da, mare noroc.
   Când el izbucni în râs, ea dădu din cap și se duse să mai arunce o privire la panoul cu istoricul crimei.
   - Ucigașul este aici. Cel care a executat sau cel care a dat ordinul. Nimic altceva nu are logică. Dar ce a făcut ea? Ce a făcut, ce știa, pe cine a amenințat ca să fie omorâtă?

   Adormi cu gândul la toate astea și nu dormi bine.
   În vis, Eve ședea pe o masă de la morgă, iar Coltraine pe masa ei.
   Ședeau față în față și aerul rece era plin de o muzică tristă de saxofon.
   - Nu-mi spui destul, zise Eve.
   - Poate nu mă asculți.
   - Prostii, detectiv.
   - Nu poți să te gândești la mine ca fiind Ammy și nici măcar ca Amaryllis. Ți-e greu să mă consideri doar o femeie.
   - Nu ești doar o femeie.
   - Din cauza insignei.
   Coltraine o ținea în mână pe a ei, întorcând-o și privind-o cu atenție.
   - Îmi place să am insigna asta. Dar nu am avut nevoie de ea. Nu ca tine. Pentru unii, slujba e doar o slujbă. Știi asta despre mine, măcar atâta știi. E unul dintre motivele pentru care te gândești, îți vine să crezi, că am folosit insigna pentru câștigul personal.
   - Asta ai făcut?
   Cu mâna liberă, Coltraine își dădu pe spate părul blond, lucios.
   - Nu asta facem toți? Tu n-o faci? Nu mă refer la salariul jalnic. Pe plan personal, câștigi zilnic, având răspundere, deținând controlul și făcându-ți datoria. Împingând, tot împingând la o parte ceea ce erai, ca să faci loc pentru ceea ce ești.
   - Nu e vorba despre mine.
   - Întotdeauna este vorba despre tine. Victimă, criminal, investigator. Triada, întotdeauna interconectată. Fiecare este legat de celălalt, fiecare aduce ce are de adus și pune pe masă. Nu ai cum să intri în acest joc fără ceilalți doi.
   Coltraine oftă adânc, cu o ușoară notă de tracasare.
   - Nu m-am așteptat niciodată să mor pentru asta și chestia asta - dă-mi voie să ți-o spun - e o mare porcărie. Tu, da.
   - Eu mă aștept să mor?
   - Stai pe o masă, nu? Exact ca mine. Dar „aștepți” este cuvântul. Ești pregătită. Ca și cum ai fi fost satisfăcută, dădu ea din cap. Da, e mai bine așa. Ești pregătită să mori pentru insignă. Eu nu am fost. Am fost pregătită să-mi fac treaba până venea vremea să renunț, să mă mărit și să-mi întemeiez o familie. Tu încă mai ești mirată că poți fi și polițist, și soție. Nu-ți poți imagina cum e posibil să fii polițist și să ai și o familie, așa că nu te gândești la asta.
   - Copiii sunt înspăimântători. Sunt străini și...
   - Așa cum erai tu când ți s-a făcut rău. Când te bătea și te teroriza și te viola. Cum poți avea un copil înainte să-l înțelegi foarte bine, să-l accepți, să-l ierți pe copilul care erai?
   - Faptul că ai fost ucisă ți-a oferit diploma de psihiatru?
   - Asta e în subconștientul tău, locotenente. Eu sunt doar unul dintre morții tăi.
   Se uită la perete și la toate sertarele acelea reci, din oțel.
   - Unul dintre numeroșii morți. Tu și Morris, amândoi vă simțiți ciudat de confortabil aici. Chiar nu v-ați gândit niciodată să pătrundeți mai în profunzime subiectul ăsta?
  Chiar și în somn, Eve simți cum i se încing obrajii.
   - Iisuse, ăsta nu e subconștientul meu.
   - Al naibii de sigur că al meu nu e.
   Râzând, Coltraine își scutură părul pe spate.
   - Dar să iubești pe cineva în lipsa sexului, fără emoția aceea sexuală? E ceva special. Mă bucur că acum te are pe tine, mă bucur că acum are relația asta cu tine. Cu noi doi a fost altfel. Emoția sexuală?
   Pocni din degete.
   - Aproape uite-așa. Și din punctul acela, a fost mult mai mult. El era acela, cred că el ar fi aceia cu care să vrei să fii, în care să crezi, cu care să-ți faci o familie.
   - Dar cu Alex Ricker cum a fost? Declic sexual?
   - Și încă cum. Știi asta. Știi exact ce fel de emoție sexuală declanșează un bărbat ca el.
   - Nu e ca Roarke.
   - Nu e chiar atât de diferit, nu e deloc atât de diferit.
   Coltraine îndreptă un deget spre Eve și zâmbi șters.
   - Asta te agasează. Nici noi nu suntem chiar atât de diferite. Ne-am îndrăgostit de ei și i-am dorit. Doar că ne-am purtat diferit. Ai fi vrut, ai fi putut să pleci de lângă el dacă nu ar fi renunțat la partea întunecată?
   - Nu știu. Nu pot să fiu sigură. Dar știu că dacă mi-ar fi cerut să rămân cu el, să avem o viață împreună și eu să mă uit în altă parte în timp ce el ar fi încălcat legea, n-ar fi fost Roarke. Eu cu Roarke am rămas.
   Acum, Coltraine dădu din deget într-o parte și în cealaltă.
   - Dar el chiar încalcă legea.
   - E greu de explicat, chiar și pentru mine. Nu încalcă legea pentru profitul propriu, pentru câștigul propriu. A încetat, nu mai face asta Dacă o face e întrucât crede în dreptate, în justiție. Nu întotdeauna aceeași dreptate și aceeași justiție în care cred eu. Dar el crede. Ricker nu a renunțat pentru tine. Cel puțin eu m-am ales cu asta.
   - Bărbații ăștia au avut tați cruzi și mame moarte. Asta nu face parte din ceea ce sunt și din atracția pe care o simțim față de ei? Sunt periculoși și irezistibili. Ne doresc și vor să ne ofere lucruri.
   - Nu mă interesează lucrurile. Însă pe tine te-au interesat. Te-a interesat, pentru că altfel nu le-ai fi dat înapoi. Ei? Subconștientul marchează. Le-ai dat înapoi, fiindcă au contat și fiindcă a contat că nu puteai să le păstrezi. Și atunci n-ar mai fi fost o despărțire, nu una definitivă. În schimb, ai purtat inelul pe care ți l-au dat părinții tăi, care să-ți amintească cine erai și de unde veneai. O familie sănătoasă din clasa de mijloc.
   - Poate că asculți totuși.
   - Poate că ai întors capul când erați împreună. Poate chiar i-ai spus lucruri pe care n-ar fi trebuit să i le spui - pentru că insigna era doar o slujbă, ceva secundar. Dar nu ai fost coruptă. Nu ai primit nimic. Nu asta voiai de la el și nu asta i-ai fi dat. Dacă ar fi fost așa, ai fi dat și insigna înapoi. Puteai să te minți, când erați împreună, că nu era treaba nimănui ce făceai în timpul tău liber, nu era treaba nimănui pe cine iubeai.
   Zâmbetul lui Coltraine deveni mai cald și mai larg.
   - Acum cine e psihiatrul?
   Ignorând comentariul, Eve continuă.
   - Însă chiar și când slujba e pe planul doi, îți stă în cale. Ți-a stat în cale și el nu voia să se schimbe. Nu puteai continua să-l iubești când el nu te putea iubi destul ca să vadă asta. Așa că i-ai dat lucrurile înapoi și ai plecat. Însă ți-ai păstrat insigna.
   Coltraine o privi din nou cu atenție.
   - Mi-a fost de mare ajutor.
   Ridică privirea la Eve și ochii ei, atât de îndrăzneți și de verzi, erau plini de durere.
   - Nu vreau să stau aici.
   - Cât de curând o să fii lăsată să pleci.
   - Crezi că ne ducem vreunul dintre noi până nu știm adevărul? Crezi că există pace fără justiție?
   - Nu, nu cred, recunoscu Eve, știind că asta o să o stăpânească întotdeauna.
   Că asta o să o facă întotdeauna să-și dorească să meargă mai departe.
   - Nu vei rămâne aici. Ai cuvântul meu. Îți promit, nu vei rămâne aici.

   Îi poți face promisiuni unei femei moarte în vis? se întrebă Eve. Și ce însemna că o făcuse, că simțise nevoia să o facă.
   În timp ce se îmbrăcă, îl privi pe Roarke, care avea cafeaua, rapoartele de bursă și pisica alături. Nu mai arată atât de periculos acum, își spuse ea. Nu mai pare un băiat atât de rău. Doar un bărbat absurd de chipeș, care își începe activitatea obișnuită a zilei.
   Cu excepția, desigur, a faptului că începuse activitatea de rutină a zilei, cu o oră sau două în urmă, cu vreo transmisiune Internațională pe link sau cu vreo holoședință. În orice caz, nu părea prea periculos.
   Ceea ce, presupuse ea, reprezenta unul dintre motivele pentru care era periculos. Foarte periculos.
   - Parcă renunțai.
   Roarke ridică privirea de la șirurile de coduri și cifre care se derulau pe ecran și o îndreptă spre Eve.
   - La ce renunțam?
   - La presupusa activitate infracțională. Când ne-am cunoscut, te descotoroseai deja de asta. Nu am făcut decât să accelerez procesul.
   - Considerabil.
   Se lăsă pe spate ținând cafeaua în mână.
   - Și cu o finalitate. Altfel, aproape sigur mi-aș fi vârât degetele în vreo câteva plăcinte foarte gustoase. E greu să renunți la obiceiuri, mal ales la cele plăcute.
   - Știai că altfel nu puteam fi împreună. Întotdeauna o să mai alunecăm și o să călcăm pe lângă linia dintre noi, dar așa? Așa ar fi fost întotdeauna un zid și nu am fi vrut un zid între noi. Tu ai vrut relația asta, m-ai vrut pe mine mai mult.
   - Mai mult decât orice a existat până la tine și de la tine încoace.
   Eve se duse la el și, la fel cum făcuse cu Morris cu o seară în urmă, se așeză pe măsuță, în fața lui. Galahad se rostogoli în poala lui Roarke și puse o lăbuță pe genunchiul ei. Un gest ciudat de dulce.
   Existau tot felul de familii, credea Eve.
   - Nu am vrut relația asta, fiindcă nu știam ce însemna. Dar te-am vrut pe tine mai mult decât orice a existat până la tine și de la tine încoace. Nu aș fi putut să întorc capul, dar aș fi putut să te doresc mai mult decât orice altceva dacă mi-ai fi cerut-o. Poate că aș fi încercat, dar relația noastră nu ar mai fi mers.
   - Nu.
   - Obiceiul... pasiunile - exact asta deveniseră ele pentru tine. Nu ele au fost forța, nu așa cum fuseseră când ai început. Nu a fost vorba de supraviețuire, nu a fost vorba de identitatea ta. Succesul, funcțiile, bogăția, puterea, siguranța, mda, toate astea sunt importante. Dar nu trebuie să înșeli, ca să le ai sau ca să le păstrezi. În afară de mine, mândria ta a jucat și ea un rol important. Sigur, e distractiv să înșeli, doar că nu oferă aceeași satisfacție ca atunci când îți dai toată silința.
   - Uneori e mai greu să înșeli.
   Eve zâmbi.
   - Poate că da. Uite care e treaba. El - Alex Ricker - nu a renunțat pentru ea. El s-a așteptat ca ea să întoarcă capul și ea a făcut-o, aproape 2 ani. Dar nu putea să țină. El nu a renunțat sau nu a putut să renunțe, fiindcă nu a vrut-o pe ea mai mult ca orice altceva. Ea a avut o importanță secundară pentru el, la fel cum slujba era pe planul doi pentru ea. Poate că a existat pasiunea și poate că s-au iubit.
   - Însă nu a fost suficient.
   - M-am tot întrebat dacă avem vreo legătură cu uciderea ei. Încă n-o știam, dar eram legați de moartea ei. Noi l-am anihilat pe Max Ricker și, când am făcut-o, dinamica s-a schimbat. Fiul a urcat vreo câteva poziții pe lanțul puterii, nu-i așa? Sau e liber să...
   - Să renunțe la partea tenebroasă, încheie Roarke în locul ei. Iar el nu a făcut-o. Nu a ales opțiunea asta.
   - Ea nu avea cum să nu știe, la răspântia asta, că niciodată nu avea s-o facă. Iar ea a făcut alegerea ei în funcție de asta. Sau trebuia să intre în joc. Sincronizarea e pur și simplu prea bună pentru cealaltă opțiune.
   - El nu a ales-o, ea nu l-a ales.
   - Mda.
   Se gândi la Coltraine cum ședea pe masa de la morgă - cu insigna în mână și cu lacrimi în ochi.
   - Nu a omorât-o el. Dacă ea era de importanță secundară, ce rost ar fi avut? El a făcut propria alegere, ea pe a ei. Dacă el ar fi fost chiar atât de supărat din cauza asta - pentru că nu se putea pune problema de mândrie sau ego ai fi avut o crimă pasională. De ce să aștepte 1 an, apoi să facă atâta caz din asta?
   - Poate că s-a răzgândit.
   - Mda, cred că ar fi posibil. Cel puțin s-a răzgândit suficient ca să vină aici să o vadă, să sondeze terenul. Poate că știa că era implicată deja într-o altă relație. Poate că a fost din nou vorba de mândrie, amestecată cu ceva vanitate. O vede că e fericită, că și-a continuat viața. Probabil că a fost destul de dureros, dar a fost suficient de dureros ca să-l facă să o elimine?
   Eve dădu din nou din cap. Pentru ea nu era foarte logic.
   - A lăsat-o să plece de la bun început. Și, la urma urmelor, tot nu o dorește pe ea mal mult decât își dorește viața pe care o duce. Este un om de afaceri - un om de afaceri corupt, dar unul care știe când o afacere nu mai stă în picioare. Pur și simplu, nu e vorba aici de atât de multă dragoste care să ducă la crimă, la o crimă cu sânge rece, premeditată.
   - Deci nu a fost o crimă din dragoste sau din pasiune. Pentru că nu-și luase cafeaua, Roarke i-o oferi pe a lui. Și dacă avea vreo dovadă împotriva lui, dacă lucra pentru el? Sau lucrase pentru el?
   - Dacă ar fi avut ceva, ar fi ținut secret în perioada despărțirii, după aceea și încă un an?
   - De ce lovești în ea acum? zise el, în timp ce ea îi bău cafeaua și-i dădu înapoi cana goală.
   - Am tot insistat pe direcția asta deoarece gândeam ca mine, adică o consideram polițist. Nu o femeie care fusese îndrăgostită. Dacă ar fi vrut să-l pedepsească, i-ar fi luat urma câtă vreme informația era fierbinte, când suferea și era furioasă. Nu a fost niciodată coruptă, l-a dat înapoi bijuteriile.
   - Ai mai spus-o, dar tot te-ai întors la varanta asta.
   - Da, pentru că am sărit o treaptă și cred că asta m-a sâcâit. Nu e vorba că i-a dat înapoi bijuteriile, ci despre faptul că și-a păstrat insigna. Nu era altceva decât o slujbă, dar era slujba ei. Și și-a păstrat-o. Asta am trecut cu vederea.
   Se ridică să gândească stând în picioare, în mișcare.
   - Dacă nu a fost coruptă, nu era pe urmele lui - și, fir-ar să fie, genul ei ar fi fost să aibă documentele pe care nu le putem găsi - iar el a lăsat-o să plece. Tot ce avem despre ei este că au fost doi oameni care au decis că relația lor nu merge și ș-au redat libertatea. Nu toată lumea ucide din cauza ruperii unei relații.
   Se întoarse.
   - Alibiul este prea fragil. M-am tot luptat cu asta. Dacă ar fi făcut-o sau ar fi plătit, ar fi acoperit. Nu e o chestie de-aia parapsihologică - figura cu „dacă aș fi știut că am nevoie de un alibi, crezi că nu mi-aș fi fabricat unul?” E prea ordonat și tipicar să nu aibă un alibi. Am tot stat cu ochii pe el și numai pe el, fiindcă îl cheamă Ricker. Am pierdut timpul.
   - Nu, n-ai pierdut timpul. Nu mai mult decât ai pierdut timpul aseară, la Morris. Ai lămurit lucrurile. Crezi că ai fi putut să nu-l iei în calcul, să nu parcurgi toți pașii, să nu aduni toate dovezile? El e suspectul cel mai logic.
   - Mda, și asta-i... Fir-ar al dracului!
   - Iar eu, aflându-mă doar cu o jumătate de pas în urma ta, te întreb cine ar avea de câștigat aducându-l pe Ricker în vizorul tău ca suspect principal?
   - Un concurent. O mulțime de băieți răi nu ar sta nici o clipă pe gânduri să ucidă un polițist.
   - Ești o mare mângâiere pentru mine, murmură Roarke.
   - Sunt mai inteligentă decât băieții răi. Nu eram cu o jumătate de pas în fața ta?
   - Asta doar pentru că ți-am permis eu avantajul ăsta. Și totuși, nu e ceea ce aș numi o treabă de expert.
   - Evident, nici nu trebuia să fie. L-am ținut în continuu pe Ricker pe cărbuni încinși. A trebuit să-și modifice apartamentul, să ducă într-o altă locație documente și echipamente. L-a costat timp și bătaie de cap. Probabil că ai putea să afli dacă pune la cale vreo afacere tare, vreo chestie pe care încurcătura asta o să i-o tulbure.
   - Probabil că aș putea.
   - Și imediat mi-am concentrat din nou atenția asupra lui.
   Eve se ciupi de vârful nasului.
   - Dar el este singurul element logic - asta este conexiunea. Ea nu avea niciun caz cu o miză atât de mare încât să ducă la crimă. Niciun vecin nu avea nimic cu ea, nu am găsit nimic care să o incrimineze. Și pleca - asta e piesa, indiferent care de câte ori aș derula-o, aș întoarce-o pe toate fețele. Pleca, înarmată. Indiferent cine a fost pe scări, a fost ori un băiat rău, ori un polițist. Și un polițist corupt e mai rău decât un băiat rău.
   - Altcineva, în afară de Alex, are un polițist la mână.
   - Posibil. Mda, chiar s-ar putea. Și dacă așa stau lucrurile, trebuie să fie unul dintre polițiștii din echipa ei..
   - Înapoi la Afacerile Interne.
   - Cred că da.
   - Ei bine, atunci mănâncă ceva înainte.
   - O să înfulec. Trebuie să mă duc la birou și... Fir-ar să fie. Fir-ar al dracului. Mașina.
   - Mănâncă ceva, repetă Roarke, apoi îți găsim un mijloc de transport.
   Încruntându-se, Eve își îndesă mâinile în buzunare.
   - Mi-a pierit pofta de mâncare doar gândindu-mă la ticăloșii ăia de la Rechiziții.
   Roarke se duse și-i programă un sendviș cu șuncă și ouă.
   - Poftim, rapid și simplu.
   - Mda.
   Mușcă ursuză, stând în picioare.
   - Aș pune-o pe Peabody să ofere din nou favoruri sexuale, dar n-o mai crede nimeni a doua oară. Or să mă facă să mă rog și tot or să-mi dea cel mal jalnic gunoi din grămada de gunoaie. Aș putea să-l mituiesc pe Baxter s-o facă, se mai gândi ea.
   - Chestia cu favorurile sexuale?
   - Nu, dar... poate. Să rechiziționeze o mașină nouă. Ca și cum ar avea nevoie de așa ceva. Ei îl plac. Doar că știu deja că e vorba de mașina mea.
   Tonul îi deveni amar ca o cafea de polițist.
   - Au spioni peste tot.
   - E o problemă foarte spinoasă, locotenente. Cred că aș putea să te ajut eu în privința asta.
   - M-ar lăsa să aleg de unde aș vrea eu dacă le-ai oferi tu favoruri sexuale personale. Dar nu mă bag la așa ceva. Trebuie să existe și delimitări, trebuie să existe și limite. Și, la urma urmelor, sunt și eu locotenent, fir-ar să fie.
   Își umplu gura cu șuncă, ouă și pâine subțire, caldă.
   - N-ar trebui să fiu obligată să cerșesc, mormăi cu mâncarea în gură. Sunt șef.
   - Ai absolută dreptate. Ticăloșii.
   Îi puse un braț pe după umeri.
   - Hai să mergem jos. Cred că s-ar putea să am o rezolvare pentru situația asta.
   - Nici nu se pune problema că i-aș fi făcut eu ceva. E o epavă, sigur, dar a fost distrusă în timpul serviciului. Nenorociții.
   - De acord. Nenorociții.
   Eve nu sesiză amuzamentul din tonul lui. Se îndopa și fierbea
   - Nu-mi place deloc să joc în felul ăsta. Mă enervează. Însă nu e posibil să mă împotmolesc în așa ceva în plină investigație. Așa că poate faci rost de câteva cutii de alcool de prima calitate sau de locuri VIP la meciuri. O șpagă care într-adevăr să ia ochii. 
   - Fără îndoială că aș putea. Însă hai să încercăm asta mai bine.
   Deschise ușa de la intrarea principală.
   Pe alee se afla un vehicul de un gri mat și sumbru. Cu linii prea practice, prea obișnuite pentru a fi urât - așa că cei mai bine concura la categoria „fără sare, fără piper”. Afișa totuși câteva elemente cromate care sclipeau promițător în soarele dimineții.
   - Peabody s-a ocupat deja de asta?
   - Nu.
   Dădu să se apropie de mașină, alungându-și dezamăgirea că avea un aspect mai umil decât vechea mașină - mult mal umil, astfel încât elementele strălucitoare Í se părură la fel de jalnice ca un ruj ieftin pe buzele unei casnice. Pe urmă se opri și se încruntă.
   - Să nu-mi spui că e a ta. Tu nu ai ceva atât de comun în cutia ta cu jucării.
   - Nu e a mea. E a ta.
   - Ziceai că Peabody n-a...
   - Acum cine a fost cu jumătate de pas în urmă?
   - Nu poți să-mi cumperi tu mașina oficială.
   - Nu există nicio regulă și niciun regulament care să te împiedice să te folosești de mașina personală în misiunile oficiale. Am verificat.
   - Da, adică nu. Vreau să zic că nu poți să-mi dai pur și simplu o mașină.
   - Ba sigur că pot și chiar asta o să fac. Trebuia să fie cadoul tău de aniversare. Acum o să trebuiască să mă gândesc la altceva pentru aniversare.
   - Aveai de gând să-mi faci cadou o mașină de poliție la aniversarea din iulie. Te pomenești că ești și mediu acum și ai prevăzut că mașina mea o să fie distrusă?
   - Era doar o chestiune de timp. Dar nu. M-am gândit că ar fi un cadou care te-ar bucura. Acum nu mai este un cadou. Acum este o necesitate. Fă-mi favoarea asta, ia-o și folosește-o.
   - Nu înțeleg de ce ai...
   - Are plinul făcut, o întrerupse el. Sistemul intern de date și comunicații, prima, și secundar, sunt de ultimă oră. Viteza verticală și în aer e comparabilă cu a noului XS-6000.
   - XS... cred că glumești.
   - La fel ca în majoritatea cazurilor, și aici contează mai mult ce are în interior. Ajunge de la 0 la 100, la sol și în aer, sub unu virgulă trei secunde.
   - Drăguț.
   - În același interval de timp poate să asigure o ascensiune verticală de 4,5 metri.
   Roarke zâmbi când Eve începu să-i dea târcoale și să o studieze. Zâmbetul lui deveni și mai larg când ea deschise capota motorului. Nu știa aproape nimic despre motoare.
   - E mare și lucioasă aici, dedesubt.
   - E programată pentru alimentare solară, noncombustibilă și combustibilă. Caroseria este rezistentă la explozie, ca și parbrizul. E un tanc care se mișcă la fel ca o rachetă. Autonavlgatle, desigur, hartă holografică, comenzi vocale și manuale. Și are un detector electronic care te anunță dacă s-a atins cineva de ea - sau a încercat. Are o cameră încastrată cu rază de acțiune de 150 de metri în orice direcție.
   - Iisuse!
   - Scaune cu memorie. Alarme, lumini și sirene, după specificația departamentului. Între locurile din fată și cele din spate poate fi activat un ecran antiexplozie pentru cazul în care ești obligată să transporți persoane dubioase. Să văd dacă n-am uitat ceva.
   - Mda, manualul de 12 discuri care să mă învețe cum să umblu cu ea. Roarke, nu pot să...
   - E programată pentru vocea și amprenta ta, așa că nu e necesar niciun cod.
   Decisese că nu s-ar fi descurcat deloc altfel.
   - Deocamdată, trebuie doar să-i spui ce să facă. E programată și pentru Peabody; știam că uneori o lași și pe ea la volan. Și pentru mine. Oricând vrei să lași pe altcineva să o conducă, poți să îi dai autorizația.
   - În regulă, acum oprește-te. Mașina asta costă de 5 ori - poate de 10 ori - cât costă o mașină de poliție. Nu am cumpărat niciodată o mașină, așa că sunt practic pe dinafară. Nu pot să conduc pe stradă o chestie care costă mai mult decât toate mașinile din departamentul meu la un loc. Mult mai mult.
   Știa că putea fi la fel de nervoasă ca o virgină în materie de bani.
   - Dar i-aș putea mitui pe fraierii tăi cu lăzi de alcool și bilete la meciuri.
   - Da. Nu e logic, dar da.
   Roarke își trecu un deget pe fruntea ei, peste rana care începea să se vindece.
   - Gândește-te la asta. Dacă ieri erai în mașina asta, nu numai că ai fi evitat accidentul, dar ai fi pus și mâna pe cei din dubă. Foarte posibil, ai fi închis deja cazul până acum.
   - Oh, dar asta nu e...
   - Și mai mult de-atât, o să-ți spun din nou. Nu e un cadou. E o favoare pe care mi-o faci. Știu că atâta vreme cât ești în mașină, ești în siguranță. Așa că-ți cer să faci asta pentru mine.
   - Nu e cinstit din partea ta.
   Oftă adânc.
   - Nu e deloc cinstit din partea ta să nu te înfurii și să nu-mi impui. Să faci din asta o favoare. Să-mi spui că o faci la fel de mult pentru tine, pe cât o faci pentru mine.
   În dimineața blândă de primăvară care îi înconjura, cu mașina lângă ei, ochii lor se întâlniră.
   - Ăsta ar fi adevărul.
   - Mda, zise ea după un moment. Mda, ăsta ar fi. Aș putea să-ți fac și eu o favoare.
   - Mulțumesc.
   Îi atinse buzele cu buzele lui.
   - Hei, făcu ea.
   Și apucându-l de revere, îl trase înapoi și îl sărută prelung.
   - Al naibii de inteligent, ce să spun. Ai făcut-o cât ai putut de urâtă. Ștearsă. Nimeni nu s-ar uita la ea de două ori.
   - Trebuie să recunosc, asta a fost o treabă grea. Cred că unul dintre designeri a cedat nervos. A urlat timp de o oră.
   Eve râse.
   - E bine. E foarte bine. Ai construit-o special pentru mine. Iisuse, practic e prima mașină proprietatea mea și tu ai construit-o special pentru mine.
   - Este DLE Urban și unica de genul ei.
   - DLE?
   Avu nevoie de 1 minut și-i făcu o deosebită plăcere.
   - Dallas, locotenent Eve.
   - Și, cum am zis, e unica. Facem și altele cu aceeași caroserie - pentru clasa economic - însă niciuna nu are dotările unice pe care le are asta.
   - La cât ajunge?
   - Am ajuns la 177 la oră cu ea, în linie dreaptă, pe șosea și în aer. Însă conduc mai bine decât tine, așa că n-o forța.
   - Uau, aproape că mă face capabilă pentru urmăriri. Mă rog, într-o bună zi.
   - Fără îndoială.
   - Pot să le zic ticăloșilor de la Rechiziții să se ducă dracului.
   Simplul gând o făcu să danseze din șolduri pe alee.
   - Fir-ar să fie! Trebuie să o încerc, trebuie să ajung la slujbă, trebuie să mă duc să le arăt degetul ălora de la Rechiziții.
   Îl apucă din nou și-l sărută iar.
  - Mulțumesc. Probabil că e cea mai mare favoare pe care am făcut-o vreodată cuiva. Ne vedem mai târziu.
   - Așa să faci.
   O privi urcând în mașină, zâmbind când își trânti fundul pe scaun. Apăsă degetul pe placă și motorul prinse viață.
   - Să fiu a naibii! strigă ea din nou zâmbindu-i lui.
   Și demară pe alee de parcă ar fi fost pe urmele unor infractori fugari.
   - O, Doamne.
   Putea să lovească un zid de cărămidă cu mașina aia și să plece fluierând.
   - Observ că locotenentului îi place noua mașină, zise Summerset din prag.
   - Așa e. O, Doamne.
   Își ținu respirația când ea făcu trei întoarceri de 360 de grade, evident pentru a-i testa manevrabilitatea. Apoi urcă vertical ca să treacă peste porți, în loc să o la printre ele.
   - Nu a avut niciodată o mașină a ei. Nu înțeleg cum de uit asemenea lucruri. Într-un fel, e ca și cum ai avea o jucărie nouă. O să-l treacă.
   - Prima mașină pe care ai furat-o când aveai vreo doișpe ani a sfârșit cu botul în jos într-un șanț de la periferia Dublinului.
   Roarke se întoarse.
   - Credeam că nu știi de asta.
   Summerset se mulțumi doar să zâmbească.
   - Și nici că ai reușit să o ascunzi în garajul unchiului lui Mick vreo două săptămâni, sau cam așa, până ți-ai făcut curaj și ai distrus-o? Ai învățat o lecție, nu-i așa, și ai fost mai atent cu următoarea mașină pe care ai furat-o.
   - Ce senzații. Și furatul, și condusul.
   - Îi duci dorul?
   - Furatului? Din când în când, recunoscu el, știind că Summerset îl înțelegea. Nu atât cât aș fi crezut.
   - I-ai fi dus mai mult dorul, aș zice, dacă ți-ar fi lipsit alte senzații în viață.
   Când chipul lui Roarke înflori într-un zâmbet, Summerset făcu pe ofensatul.
   - Ia-ți gândul de la tăvăleală, băiete. Mă refer la munca ta, a ta și cea cu poliția. Și asta poate să aibă legătură cu una sau cu alta, ori cu amândouă, dar în timp ce-i arătai locotenentului noua jucărie, a sunat Alex Ricker. N-am vrut să vă întrerup și i-am spus că o să-l suni tu.
   - Interesant, nu-i așa?
   - Fii cu băgare de seamă. Lui Ricker i-ar fi făcut mare plăcere să se bălăcească în sângele tău. E posibil ca fiul lui să aibă aceleași sentimente.
   - Atunci o să fie cât se poate de dezamăgit.
   Roarke intră să telefoneze și se întrebă ce emoții avea să-i aducă noua zi.

12

   Îi veni greu, dar Eve se abținu să pornească luminile și sirena și să gonească până în centru. Nu se abținu însă să nu danseze pe scaun în timp ce se strecura prin trafic, trecând la mustață de maxibusuri, lăsând în urmă competitivele taxiuri Rapid Cabs la semafoare.
   Stăvilindu-și exaltarea din glas, luă legătura cu Webster. Știu, din clipa în care îi apăru pe ecranul nou-nouț încorporat în bord, că-l trezise din somn.
   - Afacerile Interne funcționează după un program special.
   Webster se frecă la un ochi cu podul palmei.
   - Azi nu sunt de serviciu.
   - Exact ce spuneam. Ești singur?
   - Nu, sunt împreună cu șase stripere și o pereche de staruri porno.
   - Nu mă interesează fanteziile tale jalnice. Urmăresc o altă direcție în investigație. Vreau să știu dacă cineva din echipa lui Coltraine este sau a fost urmărit de Afacerile Interne.
   - Și vrei să violez intimitatea unei întregi echipe ca să urmărești tu un nou fir?
   Eve dădu să facă un comentariu disprețuitor în legătură cu Afacerile Interne și intimitate, dar hotărî să nu o facă.
   - Trebuie să iau în calcul posibilitatea ca victima să nu-și fi părăsit locuința având asupra sa arma și cătușele doar ca să bea un pahar cu prietenii. Trebuie să consider că se considera în misiune în momentul acela. Trebuie să consider, după profilul ei, că nu pleca de una singură într-o misiune.
   - Cuvântul ăsta „consider” e doar un sinonim mai pretențios pentru „bănuiesc”.
   - Era un om de echipă, Webster. Făcea parte dintr-o echipă. Trebuie să iau în considerare faptul că unul sau mai mulți membri ai echipei au ucis-o sau i-au întins o capcană cu acest scop. Iar în cazul ăsta, trebuie să iau în considerare varianta ca un individ sau mai mulți să fi atras, în trecut, atenția Afacerilor Interne.
   - Ai putea să mergi pe căile obișnuite cu chestia asta, Dallas. E o direcție legală de investigație.
   - Nici măcar nu-mi trece prin cap să fac așa ceva.
   - Rahat. O să te sun eu mai târziu.
   - Folosește modul privat când și dacă va fi cazul, îi ceru ea, apoi întrerupse legătura.
   Următoarea ei mișcare fu să contacteze biroul lui Whitney și să ceară o întâlnire pentru informarea și punerea la curent a șefului ei.

   Când ajunse la Sediul Central, se duse direct în biroul ei, intenționând să-și croiască drum prin noile teorii. Voia să găsească mai multe probabilități - dorindu-și să facă asta pe baza unor înformații smulse de la Webster - înaintea întâlnirii cu Whitney. O a doua consultație cu Mira, gândi ea, în care să pună accentul pe legăturile din interiorul echipei putea ajuta mai mult.
   Își luă mai întâi o cafea, apoi văzu pe birou discul cu raportul lui Baxter. Îl vârî în unitate și îl urmări cât timp își bău cafeaua. Și analizând informațiile, se lăsă pe spate și cugetă la toate cu ajutorul altei cafele.
   Începuse să deruleze probabilitățile fără Webster, când își făcu apariția Peabody.
   - S-a anunțat comemorarea lui Coltraine, îi spuse Peabody. Astăzi, la 14, în sala de ceremonii funebre a Sediului Central.
   - Da, am aflat de la Morris. Te rog, trimite tu un memoriu la divizie. Toți cei care nu sunt în misiune de teren sau nu sunt împiedicați de obligațiile de serviciu trebuie să fie prezenți. Fără întârziere. De preferință, să fie îmbrăcați în uniformă.
   - Sigur. O să...
   - Stai așa. Întrebare. Ce-ai spune de faptul că Alex Ricker i-a făcut o vizită, și doar una, tatălui său pe Omega, în urmă cu 8 luni. Și nu a existat între ei nicio corespondență înregistrată, de niciun fel, în cursul detenției tatălui său?
   - Păi... Ar putea să indice vreo câteva direcții. Poate că Ricker nu a vrut ca fiul lui să se ducă acolo, să-l vadă în închisoare, neputincios. Poate că i-a interzis asta după prima vizită și i-a spus fiului său să meargă mai departe, dar să se concentreze asupra propriei vieți.
   - Zânele alea mici și roz cântă și dansează în lumea ta, Peabody?
   - Uneori, când e foarte liniște și nu le poate vedea nimeni altcineva. Însă voiam să spun că e mai posibil ca această relație tată-fiu să nu fie una chiar atât de apropiată. Poate că, de fapt, este una încordată, chiar potrivnică.
   - Mda, dacă ce a scos la lumină Baxter de la supraveghetorii de pe Omega este adevărat, aș merge pe varianta doi - cu adăugirea că a fost alegerea lui Alex Ricker să se distanțeze de tatăl lui. Din motive personale. Mă întreb care or fi.
   - Nociv pentru afaceri.
   - De ce? Bătrânul tău e un băiat rău celebru, de succes. E adevărat, a moștenit răutatea asta, însă mai întâi a trecut prin niște chestii foarte dure. Și-a construit propriul imperiu al crimei și așa mai departe. Oamenii din afacerile astea vor respecta și se vor teme de numele Ricker, concluzionă Eve, de legăturile lui Ricker. De legătura de sânge.
   - În regulă, poate. Hai să ne relaxăm o clipă. Crezi că e posibil ca datele lui Baxter să fie eronate?
   - Cred că e foarte ciudat că nu există, practic, niciun fel de schimb de informații înspre sau dinspre Max Ricker de când și-a schimbat reședința pe Omega.
   - Niciun fel? Adică zero? Știu că sunt stricți acolo, dar locatarii au dreptul, lunar, la un oarecare număr de schimb de informații, nu?
   - Așa este, confirmă Eve. Dar în cazul lui Ricker? Nu-l sună nimeni, nu-i scrie nimeni. Rahat. Nicio altă vizită în afara aceleia, unice, înregistrată, a lui Alex. Nu, nici măcar într-o lume populată de zâne care dansează nu aș crede așa ceva.
   Încruntându-se, Peabody se sprijini de canatul ușii.
   - Atunci nu ai cum să nu te întrebi de ce ar vrea - Max Ricker - să-și ascundă conversațiile și vizitatorii, să facă în așa fel încât să nu fie înregistrate? Și cum dracu’ reușește așa cevaîntr-un loc cum e Omega?
   - Decuplează-ți zânele alea, Peabody. Mita e universală. Ar putea să reușească și o să verificăm treaba asta. Cât privește întrebarea „de ce”? Ca să ascundă schimburile de informații și conexiunile cu susmenționatul imperiu al răului. Poate că fiul își acoperă tatăl sau e fericit să facă pe figura publică în timp ce tatăl continuă să tragă sforile.
   - Numele s-a păstrat puternic, își făcu socoteala Peabody, fiul se alege cu gloria, în timp ce tatăl are în continuare posibilitatea de a conduce. E bine.
   - Ar putea să fie. Revenind la tema noastră, poate Coltraine știa mai multe despre asta decât le-ar fi convenit fiului sau tatălui, odată ce relația lor s-a sfârșit. Votez pentru tată dacă se dovedește că așa e. Alex nu a știut că detectivul Coltraine avea să fie omorâtă. E prea deștept să se pună singur pe lista suspecților.
   - Dar vezi, tu îl crezi prea deștept pentru asta, ceea ce îi dă credibilitate.
   - Oamenii greșesc crezând că polițiștii sunt idioți. El nu. Greșesc când devin infatuați și au chef de jocuri. El este atent. Tot ce am referitor la el îmi spune că este atent.
   Se întoarse cu scaunul ca să aibă panoul crimei în față.
   - Singurul pas imprudent pe care văd că l-a făcut vreodată, în vreo privință, este când s-a implicat într-o relație personală cu un polițist. A acoperit bine treaba asta, dar tot a fost imprudent. Să vină la New York cu câteva zile înaintea crimei și să rămână aici în momentul comiterii ei? Asta a fost un gest cu totul necugetat.
   Se uită la ceas și-l înjură pe Webster.
   - Trebuie să mă duc să-l pun pe șefu’ la curent. Continuă cu probabilitățile astea. Și deschide dosare individuale pentru fiecare membru al echipei lui Coltraine, inclusiv locotenentul ei.
   - Doamne.
   - Și o să fie și mai rău. Aștept un răspuns de la Webster, un serviciu personal. Dă-mi un bip dacă sosește ceva cât timp lipsesc.
   Eve își scoase comunicatorul părăsind cu pas hotărât departamentul Omucideri. Feeneyîi răspunse cu un „Yo!”
   - Care e cel mai bun mijloc de a afla dacă cineva de pe Omega blochează sau modifică înregistrările vizitelor și ale comunicărilor?
   - Te duci acolo și verifici la fața locului.
   O privi îndelung și stăruitor.
   - Dar n-o fac, puștoaico, nici măcar pentru tine.
   - În regulă, care e următorul mijloc?
   - Găsești pe cineva care e destul de tânăr să creadă că e o chestie incitantă, suficient de inteligent să facă săpăturile și îl expediezi pe stânca aia uitată de Dumnezeu.
   - De cine te poți lipsi, se potrivește descrierii și poate pleca?
   Feeney scoase un oftat care-i făcu buzele să vibreze.
   - De vreme ce are legătură cu uciderea lui Coltraine, ai avea nevoie de cineva tânăr, inteligent, deja familiarizat cu investigația. Mă pot lipsi de Callendar, trimite-o pe ea.
   - Ce fel de autorizație ne trebuie...
   - Hei. Asta e domeniul căpitanului.
   - În regulă. Poți s-o trimiți cât mai repede? Pot să mă ocup să fie foarte bine pusă la curent pe durata călătoriei. Nu o trimite singură, Feeney. Trimite și un musculos cu ea, pentru orice eventualitate. Ai vreunul pe-aici?
   - Tocilarii au și ei mușchi. Îndoi brațul ca și cum ar fi vrut să o dovedească. Fă-mi rost de motivul pentru care trebuie să fac săpăturile și rezolv.
   - Mulțumesc.
   Eve făcu apoi legătura cu Peabody.
   - Trimite-i lui Feeney datele de la Baxter și pune pe hârtie motivele pentru care am spus că e un rahat. O trimite pe Callendar cu un tocilar musculos pe Omega să verifice asta.
   - Dumnezeule, nu McNab.
   - L-ai caracteriza pe McNab ca fiind un tocilar cu mușchi?
   - E... în regulă, nu.
   - Dă-i bătaie, Peabody. Vreau să plece cât mai rapid.
   - În regulă. Tocmai a sosit un mesaj personal codificat.
   - Bine.
   Își îndesă comunicatorul într-un buzunar, scoase link-ul de buzunar și avu nevoie de câteva minute să-și amintească cum să transfere o transmisiune codificată de la unitatea de birou către dispozitivul portabil, astfel încât fu nevoită să încetinească pasul.
   Scană textul în mișcare, derulând pasajele subliniate. Salvă textul, îl recodifică, apoi puse link-ul la loc înainte să intre în biroul lui Whitney.
   Își prezentă raportul în picioare, în timp ce Whitney rămase așezat la birou.
   - Detectivul Peabody continuă să verifice probabilitățile. În continuare...
   - Nu crezi că prezența lui Alex Ricker la New York, reîntâlnirea cu Coltraine în seara dinaintea morții ei sunt coincidențe?
   - Nu, domnule. Chiar am de gând să îl interoghez oficial, aici, la Sediul Central. Cred că este posibil ca reîntâlnirea să facă parte din motive și din succesiunea faptelor. Nu cred că a ucis-o personal pe Coltraine sau că a comandat crima. De fapt, cred că dacă nr fi avut cunoștință de intenție, ar fi făcut ceva pentru a o opri sau nr fi avertizat-o.
   Se opri o clipă, căutându-și cuvintele.
   - Cred că era importantă pentru el, însă nu cea mai importantă. A făcut totul ca reîntâlnirea cu ea să rămână confidențială, atât pentru reputația lui, cât și pentru a ei. Moartea ei a readus această legătură la suprafață. El știa că așa o să se întâmple. Din momentul în care a aflat că ea a fost ucisă, s-a așteptat să se pomenească cu poliția la ușă.
   - De ce i-ar fi păsat dacă relația lor devenea cunoscută, atâta timp ce aveau această relație dinainte?
   - Mândrie și prudență. Pur și simplu nu e bine pentru un bărbat în poziția lui, cu interesele sale, să aibă o iubită polițist. Pentru el, afacerile au întâietate și reputația lui este un element esențial pentru afaceri. Este posibil ca uciderea ei să fi fost o tentativă de a I se înscena lui ceva, de a arunca suspiciuni asupra lui și prin asta fi-i fie afectată reputația. Cea publică de om de afaceri și cea Ilegală.
   - Folosind-o astfel ca pe o armă împotriva lui.
   - Da, domnule. Din cauza a ceea ce este - poate mul mult din cauză că tatăl lui este cine este - relația lui anterioară cu Coltralne îl pune în fruntea listei suspecților în această crimă. Foarte rău pentru afaceri, adăugă Eve.
   - Ai în vedere un rival?
   - Posibil. S-ar putea ca ea să fi fost ucisă, fiindcă a fost percepută ca o slăbiciune a lui. Coltraine a fost, în esență, singurul lui pas greșit în carieră. Indiferent dacă a plătit-o sau nu - și nu cred că a fost cazul, dat fiind profilul și dosarul, trecutul și personalitatea ei. Dacă a plătit-o totuși, atunci și el, la rândul iui, a comis o nebunie, stabilind și întreținând o relație intimă cu unul dintre instrumentele sale.
   Eve ezită o clipă, apoi decise să vorbească deschis.
   - Știu că există unele speculații pe la colțuri că sunt unealta iui Roarke. Sau viceversa. În realitate, faptul că eu sunt polițist este mult mai problematic pentru el. Și, mă rog, viceversa. Alex Ricker să trăiască cu o polițistă, să întrețină o relație intimă și una profesională? Ar fi fost ca și cum și-ar fi căutat-o cu lumânarea, și el nu face așa ceva.
   - Prin urmare, ai concluzionat că este posibil ca Ammy Coltraine să fi fost ucisă din cauza lui Alex Ricker, dar nu de către el sau la ordinul lui.
   - Da, domnule.
   - Un rival, un subordonat. Este un domeniu foarte vast, locotenente.
   - Cred că s-ar putea să fie mult mai restrâns, domnule comandant. Potrivit dosarului, Alex Ricker l-a vizitat pe tatăl său, pe Omega, o singură dată în ultimele opt luni. Nu au comunicat deloc sau, de fapt, Max Ricker nu a comunicat deloc cu nimeni de când a început executarea condamnărilor multiple la închisoare pe viață.
   - Niciun fel de comunicații de la sau către colonia de deținuți?
   - Potrivit registrelor, nu, domnule.
   Whitney zâmbi forțat și dur.
   - Cât de proști crede că suntem?
   - Max Ricker nu are decât dispreț față de poliție și în ultimii câțiva ani egoul i-a întunecat cu totul judecata. Ăsta este unul dintre motivele pentru care a ajuns într-o cușcă. De vreme ce nu suntem proști, i-am cerut căpitanului Feeney să trimită doi oameni de la Suportul Tehnic pe Omega, să verifice veridicitatea acestor registre.
   - Când pleacă?
   - Astăzi, domnule. Sper că într-o oră. Am putea grăbi procedura cerându-i consultantului civil să pună la dispoziția departamentului un mijloc de transport în acest scop.
   În ochii lui Whitney se ivi o scânteie de umor.
   - O să las toate aranjamentele pe seama ta, locotenente. Am unele relații pe Omega. O să le folosesc pentru grăbirea lucrurilor din momentul în care oamenii noștri ajung în colonie.
   Redevenind serios, se lăsă pe spate și începu să bată cu degetele în birou.
   - Nu un rival. Nu un subordonat. Crezi că Max Ricker a ordonat uciderea detectivului Coltraine.
   - Da, domnule. Asta cred.
   - Ca să-l lovească pe fiul său ori ca să-l protejeze?
   - Este o întrebare căreia sper să-i găsesc răspunsul când o să-l aduc pe Alex Ricker... în boxă.

   În timp ce Eve îi dădea raportul comandantului ei, Roarke coborî din mașină, făcându-i semn din cap șoferului său. Alex Ricker făcu același lucru.
   Apa albastră cu reflexe de oțel scălda nisipul din Coney Island când cei doi bărbați se apropiară unul de celălalt.
   Erau pe teren neutru, își spuse Roarke, nu trebuia să fie nici sobru, controlat, cumpănit. Afacerile de genul ăsta nu impuneau ambientul camerelor dosnice, reci și umede sau parcările pustii. Îi plăcea ideea că avea această întâlnire pe terenul parcului de distracții care căpătase o nouă viață. Roata Ferris reconstruită simboliza ceva în mintea lui.
   Viața este plină de cercuri.
   Cu toate că era prea devreme pentru o tură cu roata sau pentru ca oricare din celelalte atracții să fie în funcțiune, oamenii mergeau pe plajă, sorbeau cafele aromate sau băuturi dulci, plimbându-se pe faleză.
   Pe mare pluteau atât ambarcațiuni de agrement, cât și feriboturi aglomerate.
   Briza oceanului îi flutură reverele bluzei subțiri când ridică mâinile pentru ca omul lui Alex Ricker să-l scaneze, să se asigure că nu are nici arme și nici microfoane. Iar omul lui procedă la fel cu Alex.
   - Vreau să-ți mulțumesc că ai fost de acord să ne întâlnim, începu Alex după ce fură amândoi verificați. Chiar dacă o o locație ciudată.
   - Crezi? O dimineață de primăvară în mijlocul naturii, în briza mării.
   Alex privi împrejur.
   - Carusele.
   - Și nu numai. Un reper al New Yorkului, o tradiție căzută în desuetudine și în paragină - și închisă. Mare păcat. După Urbani, a fost un curent de revitalizare, de reînnoire și locul acesta a avut de câștigat de pe urma acestui fapt. E un lucru dătător de speranță, nu-i așa, că distracția are un loc al ei în lume.
   - Cât deții din el?
   Roarke se limită să zâmbească.
   - Oricum, poți afla și singur, nu-i așa? Ce vrei să-mi spui, Alex?
   - Putem să facem câțiva pași?
   - Desigur.
   Roarke făcu un gest și porniră pe podurile din scânduri, șoferii urmându-i la câțiva pași în spatele lor.
   - Ai fost teroarea mea când eram mici, îi mărturisi Alex.
   - Chiar așa?
   - Tata te tot vâra în ochii mei, cel puțin la început. Așa trebuie să fii. Necruțător, rece, să gândești totdeauna înaintea tuturor celorlalți. Până când a decis că nu erai suficient de necruțător, suficient de rece și a început să se teamă că gândeai mult prea mult înaintea lui. Dar tot mi se băga în suflet. După standardele lui, trebuia să mă descurc mai bine decât tine sau rămân un ratat.
   - Foarte enervant, nu-i așa?
   - Da. Când a început să se teamă de tine și să te deteste, a fost și mai rău. A comandat trei atacuri împotriva ta de care știu eu.
   Roarke continuă să înainteze.
   - De fapt, au fost cinci.
   - De ce nu ai replicat niciodată?
   - Nu am nevoie de sângele rivalilor mei. Și nici de al dușmanilor mei. Timp de câțiva ani nu a reprezentat nimic pentru mine. Însă ar fi trebuit să nu se atingă niciodată de soția mea. Pentru asta m-aș fi răzbunat, dacă te interesează. Pentru că era vizată ea.
   - Nu ai făcut-o și el trăiește.
   - Fiindcă dacă aș fi făcut-o, i-aș mai fi adăugat un stigmat legat de profesia ei.
   - L-ai lăsat în viață ca să-ți protejezi soția?
   Roarke făcu o pauză și îl privi pe Alex în ochi.
   - Dacă crezi că locotenentul are nevoie de protecție din partea mea sau a oricui altcuiva, o judeci extrem de greșit. L-am lăsat în viață din respect pentru ea. Și m-am convins că, pentru el, viața pe care este condamnat să o trăiască acum este mai rea decât moartea.
   - Pentru el, da. Nu o să recunoască niciodată, nici măcar față de el însuși. O parte din el va crede întotdeauna, trebuie să creadă, că va reuși să revină. Nu doar de pe Omega, ci în vârful jocului. O să trăiască pentru asta și o să trăiască mult, cred, visând la sângele tău. Al tău și al polițistei tale.
   - Sper sincer să al dreptate.
   În zâmbetul pe care i-l trimise lui Alex, Eve l-ar fi întrezărit pe bărbatul periculos care sălășluia dincolo de fațada cizelată.
   - Chiar îi urez o viață foarte îndelungată.
   - Îl urăsc mai mult decât ai putea să-l urăști tu vreodată.
   Da, își spuse Roarke. Simțise ura în fiecare cuvânt și chiar și printre ele.
   - De ce?
   - Mi-a ucis mama.
   Alex se opri, se întoarse către balustradă, privind în zare peste mare.
   - Toată viața am crezut că a căzut. Că a fost un accident îngrozitor. În timp ce o parte din mine se întreba dacă nu cumva renunțase și sărise. Însă nu era adevărată niciuna dintre variante.
   Roarke nu spuse nimic, se mulțumi doar să aștepte.
   - În ultimii ani și-a pierdut controlul puțin câte puțin. Devenise din ce în ce mai instabil. Întotdeauna a fost violent, a recurs rapid la violență și s-a înfuriat ușor. Când eram copil, nici nu mai știam ce să cred despre el. Acum mă trata ca pe un prinț, fiul lui cel neprețuit, și în clipa următoare mă trezeam pe jos, cu buza crăpată sau cu nasul plin de sânge. Așa că am crescut temându-mă de el, și idolatrizându-l, încercând cu disperare să-i fiu pe plac.
   - Mulți dintre cei care au lucrat pentru el, dacă nu chiar toți, au avut același sentiment.
   - Nu și tu. În orice caz, în ultimii 12 ani, să spunem, unele dintre pretențiile lui, dintre deciziile lui au fost periculoase. Inutile și periculoase. Am început să ne certăm cam pe când am plecat la universitate. Ajunsesem într-un punct în care nu mai toleram să fiu pus la podea, așa că nu se mai putea folosi de arma asta. Prin urmare, când și-a dat seama că nu mai putea să mă doboare fizic, a folosit alte mijloace. Ar fi trebuit să-mi facă și mie ce i-a făcut curvei care mi-a dat naștere. Așa s-a exprimat față de mine.
   Încheieturile degetelor lui
Alex se albiră, încleștate pe balustradă.
   - Ar fi trebuit să se descotorosească de mine așa cum a făcut-o cu ea. Să mă privească cum cad, să-mi vadă creierii împrăștiindu-se pe stradă.
   Alex se opri un minut, respirând aerul mării.
   - L-am întrebat de ce ar fi făcut asta. Mi-a spus că-și depășise utilitatea și că îl enerva. Că ar trebui să fiu și eu atent, să nu fac la fel. Mai târziu a retractat. Spusese asta doar pentru că-l enervasem, pentru că nu-i arătasem respect. Dar am știut că-mi spusese chiar adevărul. Așa că poți să mă crezi când îți spun că-i doresc o viață foarte, foarte lungă, la fel ca și tine.
   - Îmi pare foarte rău. Și tu poți să crezi asta.
   - Cred. Unul dintre motivele pentru care te-a urât, te urăște, este că ai un cod. Un cod moral propriu, pe care el nu a putut să ți-l zdruncine.
   Întoarse fața de la ocean către Roarke.
   - Nu ai niciun motiv să crezi că am și eu unul, dar îți spun că nu am ucis-o pe Amaryllis. Nu am ordonat să fie ucisă. Nu i-aș fi făcut niciodată vreun rău. Am iubit-o cândva. Încă țineam la ea foarte mult. Cine a făcut-o, mă folosește pe mine ca scut. Ca diversiune. Și asta mă scoate din minți.
   - De ce-mi spui mie?
   - Cui altcuiva? întrebă Alex oarecum înfierbântat. Polițistei tale? Dacă ai fi în locul meu, ți-ai pune sufletul pe tavă în fața unui polițist? A unui polițist care are toate motivele să te suspecteze că ai omorât un alt polițist?
   - Nu, n-aș face-o. Vrei să pun o vorbă bună pentru tine?
   - Simțul de fairplay care te caracterizează îl dezgusta pe tata. Presupun că eu mă bazez pe el. Nu știu cine a ucis-o și nici de ce. Mi-am folosit toate resursele care mi-au trecut prin minte ca să aflu, fără niciun rezultat.
   În spatele lui Alex, apa se întindea până departe și soarele se revărsa asupra lui. În lumina puternică, Roarke văzu durere și lupta de a o reprima.
   - Îți voi spune că am venit la New York să încerc s-o conving să se întoarcă la mine. Pentru că nimic altceva din viața mea nu a contat. Și mi-am dat seama într-o clipă că lucrul acesta nu se va întâmpla. Era fericită și îndrăgostită. Iar noi doi eram în continuare așa cum fusesem în Atlanta, așa cum fusesem când ne-am ales fiecare drumul lui. Ea nu m-ar fi putut accepta vreodată cum sunt, cu ce fac, și să fie fericită. S-a confruntat cu asta și a plecat. După ce am văzut-o din nou, și eu a trebuit să mă confrunt cu asta.
   - Credeai că o să se schimbe comparațiv cu felul ei de a fi în Atlanta sau cum era acum?
   - Da. Da, am crezut. Sau că o să-mi ignore pur și simplu afacerile. Afacerile nu au nicio legătură cu ea, cu noi. Însă nu a putut să o facă. Și, după o vreme, nu a putut să trăiască cu gândul ăsta. Și nici cu mine.
   - Ți-a trecut vreodată prin minte să-ți adaptezi afacerile?
   - Nu. Asta este ocupația mea. Dacă am moștenit ceva de la tatăl meu, atunci asta e. Sper că asta e tot ce am moștenit de la el. Nu am ucis niciodată și nici nu am ordonat vreodată o crimă. Nu este... practic.
   - Am auzit că oamenii care ți-au spart magazinul de antichități din Atlanta au sfârșit-o foarte prost.
   - Așa este. Nu am dat eu ordinul.
   - Max a făcut-o?
   - L-au insultat pe el - după cum gândește el - când și-au bătut joc de mine. Care sunt sânge din sângele lui. Așa că a rezolvat problema în stilul lui. Și stilul lui m-a adus în atenție pe mine și interesele mele de afaceri mult mai mult decât ar fi fost nevoie. Eu nu ucid, pur și simplu nu este o afacere profitabilă.
   Alungă gândul cu o ridicare din umeri, ca cineva care ar discuta preferința, ca investitor, pentru fondurile mutuale în detrimentul pachetelor individuale de acțiuni.
   - N-aș da dovadă de spirit practic și la naiba cu afacerile bune dacă aș ști cine a ucis-o pe Ammy. Fiindcă odată am iubit-o și fiindcă niciodată nu am avut curajul să-l omor pe tata pentru ce i-a făcut mamei.
   Când Alex tăcu, când se întoarse spre apă, Roarke se apropie de balustradă, lângă el.
   - Și ce vrei de la mine?
   - Vreau - trebuie să știu cine a omorât-o și de ce. Tu ai resurse care le depășesc pe ale mele. Nu știu cât de multe folosești prin legătura pe care o al cu poliția sau ce-ți pot oferi pentru a le folosi mai mult. Pentru ea. Dar nu trebuie decât să spui care e prețul.
   - Nu o cunoști pe soția mea. O știi, dar nu o cunoști. Ai face foarte bine să ai toată încrederea că ea va găsi aceste răspunsuri. Mai mult de-atât? Nu trebuie să mă plătești pentru resursele mele, Alex, de vreme soția mea nu trebuie decât să-mi ceară să le folosesc.
   Alex cercetă chipul lui Roarke, apoi încuviință dând din cap și întoarse din nou privirea către apă.
   - În regulă, promit că, dacă aflu ceva, orice ar putea fi de folos, îți voi spune.
   - Accept promisiunea, dar nu-ți pot face una la fel. Asta ar depinde de locotenent. Dar pot să fac asta: când descoperă cine a făcut-o - și o să descopere - indiferent dacă ar fi ca persoana aceea să sfârșească urât, voi ține pentru mine rolul tău în acest sfârșit.
   Alex scoase un rânjet.
   - Tot e ceva.
   Se întoarse și-i întinse mâna lui Roarke.
   - Mulțumesc.
   Aveau aproape aceeași vârstă, gândi Roarke și amândoi își începuseră viețile alături de bărbați cărora le plăcuse să verse sânge.
   Alex ca prinț, iar el ca cerșetor.
   În ciuda unora dintre similitudinile fundamentale și cu toată spilcuiala lui Alex și trecutul lui de privilegiat, Roarke îl simți pe naivul din el.
   - Un lucru pe care tatăl tău nu ți l-ar fi spus, începu el. Când verși sânge, rămâi pătat. Indiferent cum o faci sau cât de justificat ești, lasă o urmă care îți ajunge în străfunduri. Asigură-te că vrei stigmatul ăsta înainte să verși sângele cuiva.

   Întors în mașină, Roarke dezactivă înregistratorul camuflat în link-ul de mână. Se gândi să scoată microparalizatorul din gheată, apoi îl lăsă la locul lui. Nu poți ști niciodată ce te așteaptă.
   Ambele erau prototipuri aflate acum în stadiu de perfecționare, construite din materiale nedetectabile, chiar și pentru cele mai sensibile scannere disponibile pentru moment. Știa asta, fiindcă tot compania lui punea la punct și scannerul care să le detecteze.
   Ocupă-te întotdeauna de ambele capete ale jocului, își spuse el. O parte din el regreta că nu putuse să-i spună că nu el era principalul suspect al lui Eve. Sau că în mintea ei nici nu mai era suspect în momentul acela. Însă și asta era treaba locotenentului. Dar era liber să regrete. Și el avusese o mamă. O mamă care-l iubise și pe care tatăl lui o ucisese. Își depășise utilitatea, îi spusese el, nu? Devenise o pacoste. Da, știa ce simțea Alex în privința asta.
   Simțea, chiar dacă se mira, lipsa de conștientizare a acelui om. Un om care preferase să piardă dragostea decât să renunțe sau cel puțin să găsească o cale de mijloc. Iar acum, își spunea Roarke. nu-și dădea seama de ceea ce era chiar în fața ochilor lui.
   Link-ui lui Roarke emise un semnal. Buzele i se deschiseră al zâmbet când citi Scumpa Eve pe display.
   - Bună, locotenente.
   - Heil Vreau să-ți cer o favoare. Poți... Unde ești?
   - Sunt pe drum în momentul ăsta. Am avut o întâlnire.
   - Adică... Ai avut o întâlnire în Coney Island?
   - Da. Păcat că a fost atât de devreme și nu am putut să mă răsfăț cu o tură în montagne russe. O să trebuiască să revenim, noi doi, să rezolvăm problema.
   - Sigur, când o să-mi pierd mințile și o să vreau să mă rostogolesc prin aer într-o mașinuță minusculă. În sfârșit. Favoarea. Vreau să...
   - Mai întâi răspunde-mi la o întrebare și promit să accept orice presupune favoarea.
   Suspiciunea o făcu pe Eve să mijească ochii. Roarke era îndrăgostit de mutra aia.
   - Ce fel de întrebare?
   - Deocamdată da sau nu. Întrebarea, locotenente. Max Ricker este în spatele morții detectivului Coltraine?
   - Ce, mi-ai montat microfoane? Sunt microfoane în biroul lui Whitney?
   Roarke își privi link-ui brățară.
   - Deocamdată, nu. O să consider că este un răspuns afirmativ.
   - Nu e vorba de da sau nu. Am bănuieli foarte serioase că în spatele acestei crime se află Max Ricker.
   - Pentru mine e suficient. Despre ce favoare era vorba?
   - Îmi trebuie cel mal rapid mijloc de transport spațial pe care îl ui. De la New York la colonia Omega.
   - Mergem pe Omega?
   - Nu. Se duce Callendar cu încă un detectiv de la suportul tehnic. Cred că Ricker trage niște sfori pe-acolo, cred că au fost șterse sau măsluite înregistrările schimburilor de informații și ale vizitelor sale. Vreau să știu cu cine a vorbit. Mijloacele obișnuite fac 26 de ore sau chiar mai mult până pe Omega.
   - Pot să reduc timpul ăsta cu mai mult de o treime. Aranjez și te sun să-ți dau detaliile.
   - În regulă. Rămân datoare.
   - Cel puțin cu o tură în montagne russe.
   - Nu, nu-ți sunt datoare chiar atât de mult.
   Roarke râse când Eve întrerupse legătura. După ce făcu aranjamentele pentru zbor și îi transmise informațiile, Roarke se relaxă și începu să se gândească la Max Ricker.

   Timpul trebuia să se oprească, își spuse Eve, îmbrăcându-și rochia albastră. Cei morți meritau să aibă un moment pentru ei și credea că acest lucru este adevărat. Însă, în mintea ei, comemorările erau pentru cei rămași în viață. Așa că timpul trebuia să se oprească pentru Morris. Îi putea fi de mult mai mult folos lui Coltraine pe teren sau ocupându-se să-l ducă pe Alex Ricker în boxa acuzaților.
   Dar mai existau și alte îndatoriri.
   Încălță pantofii negri rigizi, se ridică și își puse cascheta uniformei. Ieși din vestiar și se duse să ia o platformă rulantă către locul unde avea loc comemorarea.
   Se gândi la Callendar și la un ciudat mătăhălos de la suportul tehnic, pe nume Sisto, care se pregăteau să fie lansați ca două pietre dintr-o praștie către stânca înghețată Omega. Callendar, își aminti Eve, păruse cât se poate de entuziasmată de perspectiva primei sale misiuni în afara Pământului.
   Erau oameni de toate felurile.
   Mâine, la aceeași oră, aveau să se afle acolo, săpând deja. Aveau să răscolească registrele și să descopere ceea ce-i trebuia ei.
   Neapărat trebuiau să găsească ce căutau. Fiindcă fiecare dram de instinct îi spunea că Max Ricker era cel care comandase crima.
   Trebuia apoi să ajungă la întrebarea „de ce” și după aceea la întrebarea „cum”. Însă echipa de la suportul tehnic trebuia să i-l dea pe mână pe Ricker și pe omul lui de legătură.
   Max Ricker nu ar fi plătit pentru uciderea unui polițist. Ce altceva putea să i se mai facă unuia care avea să-și trăiască totj restul vieții sale nenorocite într-o cușcă? Însă alții puteau și trebuiau să plătească, iar asta trebuia să fie suficient.
   Spera că putea să fie suficient.
   Ușile încăperii alese de Morris erau deschise, astfel încât muzica se răspândea dincolo de el. Era genul de blues care îi plăcea lui și femeii pe care o iubise. Eve simți parfumul florilor - trandafiri - înainte să pășească în încăperea ticsită de polițiști.
   Trandafiri roșii, observă Eve și fotografii ale moartei. Instantanee, fotografii banale din care Coltraine zâmbea și fotografii oficiale. Coltraine în uniformă, spilcuită și serioasă, în rochie de va pe o plajă, râzând. Lumânările mici, albe împrăștiau o lumină sla și tămăduitoare.
   Cu o oarecare ușurare, nu văzu niciun sicriu - deschis sau închis - și nici vreuna dintre cutiile acelea cu lateralele transparente, la modă pe atunci, care lăsau să se vadă trupul neînsuflețit. Fotografille erau suficiente pentru a o face prezentă în încăpere.
   Îl văzu pe Morris în mulțime, alături de un bărbat spre 30 de ani. Fratele lui Coltraine, își dădu seama Eve. Asemănarea era prea mare ca să greșească.
   Peabody se detașă dintr-un grup și se așeză alături de Eve.
   - A venit multă lume. Este un lucru bun, dacă poate fi vorba de un lucru bun. Mă simt ciudat îmbrăcată din nou în uniformă, dar ai avut dreptate.
   Își îndreptă ținuta bățoasă.
   - E un semn de mai mult respect.
   - Nu toată echipa ei a considerat așa.
   Eve trecea în revistă mulțimea. Locotenentul lui Coltraine și detectivul O’Brian erau îmbrăcați în uniformă, însă ceilalți preferaseră să rămână în ținute civile.
   - O mulțime de polițiști s-au oprit aici venind de pe teren sau au venit înainte să se întoarcă pe teren. Nu ai întotdeauna timp să te schimbi.
   - Mda.
   - E dureros să-l vezi pe Morris așa. Să-l vezi că suferă.
   - Mai bine uită-te la polițiști, îi sugeră Eve. Uită-te la echipa ei. Ai grijă să vorbești cu fiecare. Vreau impresii. O să fac și eu același lucru.
   Pentru moment însă, își spuse Eve, trebuia să facă ce era mai greu și să vorbească cu Morris.

13

   Eve se șterse mai întâi de O’Brian, intenționat, apoi se opri.
   - Detective.
   - Locotenente.
   Îi întâlni privirea, după care o mută la trandafiri și lumânări.
   - Morris a procedat cum trebuia. Așa se cuvenea. Pentru ea, pentru noi. Așa se cuvenea.
   - Pentru polițiști?
   El schiță un zâmbet.
   - Cam așa ceva. Dar în afară de asta? Se vede cine a fost. O vezi aici.
   - E greu pentru tine să pierzi pe cineva din secție.
   - Îi văd în fiecare zi biroul. Cât de curând o să stea altcineva acolo și o să ne obișnuim. Dar e greu să n-o vezi pe ea. Și mai greu este să știi de ce. Uite că a sosit soția mea. Scuză-mă.
   O’Brian se depănă, strecurându-se către o femeie care rămăsese în dreptul intrării. Ea întinse o mână și O’Brian o prinse.
   Eve se întoarse. Așteptă până când un grup care vorbea cu Morris se depănă. Apoi se duse la el.
   - Dallas.
   Acum Morris fu cel care îi întinse mâna și ea i-o luă.
   - Ai procedat cum trebuie, zise ea, repetând cuvintele lui O’Brian.
   Degetele lui Morris îi strânseră scurtd mâna.
   - Măcar atât puteam să fac și eu. Locotenent Dallas, el este July Coltraine, fratele lui Ammy.
   Concentrarea îl făcu pe July să mijească ochii.
   - Tu răspunzi de...
   - Da. Îmi pare rău pentru pierderea ta, pierderea familiei.
   - Li spune că nu există cineva mai bun. Spune-mi... E ceva ce poți să-mi spui?
   - Tot ce pot să-ți spun acum este că sora ta are toată atenția mea și a tuturor polițiștilor care sunt implicați.
   Șocul și durerea îi umbriră ochii de același albastru adânc ca și ai surorii sale. Eve îi observă pieptul mișcându-se, zbătându-se să își recapete controlul.
   - Mulțumesc. În seara asta o duc acasă. Am considerat, noi, familia, am considerat că trebuia să fie cineva prezent aici pentru comemorare și ca s-o aducă acasă. S-au adunat mulți oameni. Contează. Înseamnă foarte mult.
   - A fost un polițist bun.
   - A vrut să ajute oamenii.
   - Asta a și făcut. A ajutat o mulțime de oameni.
   - Nu e momentul potrivit să întreb, nici locul, dar diseară o duc acasă. Când părinții mei or să... trebuie să le spun asta. Trebuie. O să-l găsești pe cel care a omorât-o?
   - Da.
   July înclină din cap.
   - Scuză-mă.
   Morris îi luă din nou mâna lui Eve când July plecă grăbit.
   - Mulțumesc. Pentru ținută, pentru ce i-ai spus.
   - l-am spus adevărul așa cum îl știu eu. A fost un polițist bun, tot ceea ce descopăr confirmă asta. Și o să descopăr cine a ucis-o.
   - Știu că o să descoperi. Asta mă ajută să trăiesc de la o zi la alta.
   Era îmbrăcat cu un costum negru, simplu și elegant, cu o bentiță neagră înfășurată în jurul șuvițelor lungi de păr, meticulos împletite. Eve își spuse că părea mai tras la față chiar și decât cu o zi în urmă. Ca și cum i se luase pielea de pe oase. Asta o îngrijoră.
   - Fratele ei a avut dreptate, îi spuse Eve. Contează că sunt atât de mulți oameni aici.
   Aruncă o privire și îl zări pe Bollimer și pe patronul restaurantului chinezesc unde Coltraineîși comandase ultima cină.
   - A însemnat ceva pentru mulți oameni.
   - Știu. Mâine o vor incinera și în câteva zile se va ține o comemorare. O să mă duc și eu la Atlanta, unde se vor aduna și mai mulți oameni pentru care a contat. Știu, cu toată ciudățenia situației, că o să-mi fie o consolare. Dar mă ajută să trăiesc numai gândul că voi afla cine a ucis-o. Vrei să vorbim mai târziu, să-mi spui tot ce știi?
   - Da.
   Morris îi strânse din nou mâna, apoi privirea lui se ridică peste umărul ei. Eve se întoarse și îi văzu pe Mira și pe soțul ei.
   Mira se purtă natural, îl luă pe Morris în brațe și-l strânse la piept. Când el își lăsă capul pe umărul ei, Eve întoarse privirea. Dennis Mira o mângâie pe Eve pe braț și asta o făcu să simtă un nod în gât.
   - Când moartea își spune cuvântul, spuse el pe un ton coborât, cum îi era obiceiul, e mai greu, cred, pentru cei care se confruntă cu ea în fiecare zi.
   - Cred că așa este.
   Ceva din el, gândi Eve - trupul greoi în costumul negru ciudat de protocolar - era la fel de consolator cum își imagina că era și îmbrățișarea Mirei.
   - E vorba de faptul că știi ce înseamnă și ce lasă în urmă.
   Dennis studie una dintre fotografii.
   - Era foarte drăguță, foarte tânără.
   Și o privi pe Eve.
   - Cred că nu te-am mai văzut în uniformă. Nu-i așa?
   Privirea lui căpătă acea notă vagă, confuză, care o atrăgea atât de mult la el.
  - În orice caz, arăți formidabil.
   - Cred că da.
   Dennis îi zâmbi și se apropie de Morris. Eve se depărta discret de ei.
   Îl alese apoi pe Clifton, făcându-și drum spre el, către locul în care stătea în mijlocul unui grup de polițiști. Surprinse un crâmpei din discuție pe tema baseballului.
   Nu înseamnă nimic, recunoscu Eve. Oamenii discută despre tot felul de lucruri la comemorări.
   - Detective.
   Eve sesiză că el nu o recunoscuse imediat. Uniforma îl păcălise, își spuse Eve.
   - Locotenente. Se depărtă de ceilalți. Vreo noutate?
   - Avem niște indicii. Ne ocupăm de ele. Tu ai vreo idee?
   - Ți-am spus ce știu și din câte aud, ar trebui să-ți păzești spatele.
   - Chiar așa?
   - Am auzit că ucigașul ți-a trimis ție insigna și arma ei, după care a încercat să te elimine și pe tine. Îmi miroase a ucigaș de polițiști care vizează femeile.
   - Ei bine. Asta înseamnă că ești în siguranță.
   Eve văzu temperamentul înflăcărat în ochii săi.
   - Nu am ales să port insignă ca să fiu în siguranță.
   - Nu? Ai ales-o ca să-i faci pe suspecți să ciripească?
   - Îmi fac datoria.
   - Ai niște umflături interesante sub sacou, detective.
   - Ce-ți pasă ție?
   - Făceam conversație.
   - Voi, ăștia de la Omucideri! Veniți după ce s-a terminat totul. Noi suntem ăia care se află pe stradă zi de zi, încercând să-i împiedicăm pe nenorociți să se omoare între ei.
   - Fir-ar să fie, cred că dacă te-ai descurca mai bine în slujba ta, aș rămâne eu fără a mea.
   Clifton se apropie de ea încercând să facă pe durul - rotind scurt umerii și strâmbând din gură.
   - Ascultă, cățea, habar n-ai ce înseamnă să fii polițist adevărat.
   - Ah! Atunci de ce nu mă înveți tu?
   Strâmbătura gurii se transformă într-un rânjet.
  - Dak.
   Cleo Grady se apropie cu pași mari.
   - Te caută Newman. Are o chestie în cazul de pe Jane Street.
   Clifton o mai fixă pe Eve câteva clipe.
   - Școala s-a terminat. Trebuie să mă duc să fac o treabă de polițist adevărat.
   - Mult noroc cu chestia asta, îi ură Eve pe un ton amabil, apoi se întoarse spre Cleo. E adevărat sau a fost doar un mijloc de a-i împiedica pe un coleg din secție să se dea la un ofițer superior?
   - E adevărat, partenerul lui a prins un fir. Suntem cam încordați zilele astea, locotenente.
   - Clifton îmi pare mai tot timpul cam încordat.
   Cleo ridică din umeri.
   - Unii dintre noi au mai mult decât alții impresia că sunt dați la o parte. Venim aici și chestia asta ne lovește în față. A fost ucisă de cineva, dar noi nu luăm parte la anchetă. Nu te cunoaștem, dar știm că ești cu ochii pe noi. Chiar nu te aștepți la niște resentimente?
   - Resentimentele nu mă deranjează, detectiv Grady. Crima? Asta mă scoate din minți. Dacă Newman a pus mâna pe un fir, de ce nu a luat legătura cu Clifton, în loc să-l caute prin mulțime?
   - Ar trebui să-l întrebi pe el, spuse Cleo calmă. Poate în semn de respect.
   - Dacă unul dintre voi pune mâna pe un firîntr-o anchetă când nu sunteți în tură sau nu sunteți împreună, cum vă anunțați unul pe altul?
   - Depinde de situație.
   - Aș spune prin comunicator, dacă sunteți singuri pe teren. Dar dacă unul dintre voi ar fi acasă, să spunem, pe link mi s-ar părea mai normal. O mulțime de polițiști își lasă comunicatoarele la un loc cu arma, insigna și așa mai departe.
   - Eu așa fac. Asta dacă era o întrebare.
   - Și eu. Însă mai întâi aș încerca link-ul de acasă. Dacă tot ești pe-acasă, de ce să umbli cu cel de buzunar la tine? Bine, asta dacă mesajele nu-ți vin pe link. Dacă trimiți mesaj de pe link-ul de buzunar, atunci trebuie să-l ai la tine.
   - Fir-ar să fie, zise Cleo cu vocea întretăiată. Tu chiar stai cu ochii pe noi.
   - Stau cu ochii pe toată lumea.
   - N-ai decât, și-n timpul ăsta cine a ucis-o pe Ammy e liber. Ce fel de polițist trebuie să fii ca să-i târăști pe alți polițiști prin sânge?
   Cleo se întoarse brusc și o luă la goană.
   - Iată-te împrietenindu-te cu câte cineva, ca întotdeauna.
   Eve aruncă o privire peste umăr și nimeri drept în ochii lui Roarke.
   - Și mai am de făcut vreo câteva împrieteniri.
   - Te las cu ale tale și mă duc să-l spun condoleanțe lui Morris.
   Își trecu apoi un deget pe umărul sacoului de uniformă.
   - Trebuie să avem o discuție.
   - În regulă. De cum sunt liberă. Lumea începe să se cam rărească, așa că trebuie să mai umplu de nervi vreo câțiva oameni înainte să se sfârșească.
   - Ești cea mai bună la asta, spuse Roarke și o lăsă să-și vadă de treburi.
   Eve îl descoperi pe Delong afară, în dreptul ușii, discutând cu Clipper. Delong își întrerupse discuția când se apropie Eve.
   - Locotenent Dallas.
   - Locotenent Delong.
   - Te rog să mă scuzi, spuse Clipper, nu mi-am prezentat condoleanțele.
  Delong așteptă un moment, apoi îi făcu semn lui Eve să-l urmeze și se depărtară câțiva pași de intrare.
   - Știu că trebuie să-ți faci datoria, începu el, și nimeni, nimeni nu își dorește mai mult decât mine să ai succes. Însă ți-o spun, aici și acum, nu-mi place deloc că-mi hărțuiești secția. Cel mai mult mă deranjează că-mi hărțuiești secția aici, când plângem moartea unuia dintre ai noștri.
   - Am înțeles.
   - Sper să fie așa. Și mai vreau să adaug că intenționez să-i spun asta și comandantului Whitney.
   - Ești liber să o faci. Între timp, o să-ți spun că presupun că detectivul Coltraine și-a părăsit apartamentul în seara aceea pentru o chestiune legată de slujbă. A făcut asta pentru că a sunat-o cineva și a atras-o afară. Cineva care-i cunoștea obiceiurile, cineva în care avea încredere. Cineva cu care lucra. Sau pentru care lucra.
   Fața lui Delong căpătă culoare.
   - Habar n-am de asta. Când iese din casă, polițistul își ia arma. Pentru slujbă sau să-și ia niște lapte.
   - Nu și polițistul ăsta. Dacă l-ai cunoscut pe detectivul tău, știi asta.
   Delong nu făcu mișcarea de dur a lui Clifton, dar o înghesui și el pe Eve.
   - Crezi că ți-e permis să încerci să-i târăști în noroi pe oamenii mei? Să-l acuzi pe unul dintre ei că și-a ucis colegul și să nu trebuiască să plătești pentru asta?
   - Nu, nu mă aștept. Dacă cineva le-ar face la fel oamenilor mei, aș trage vreo câteva șuturi în niște funduri. Dar mi-aș pune și mie niște întrebări grele. Aș răscoli mai adânc decât oricine altcineva.
   - Nu sunt tu.
   - Nu, nu ești.
   - Ai grijă în ce-ți bagi nasul și cât de adânc.
   Ar fi putut să-i întoarcă spatele chiar în clipa aia, dar Whitney împreună cu soția tocmai coborâseră de pe platforma rulantă. În loc să plece, Delong se apropie țeapăn de ei. Își strânseră mâinile, observă Eve, și cu siguranță se schimbară condoleanțe. Pe urmă îl văzu pe comandantul Whitney dând din cap înainte ca Delong să se îndrepte spre platformă. Soții Whitney se apropiară de Eve.
   - Comandante, doamnă Whitney.
   Doamna Whitney, elegantă în costumul său negru, apucă cu amândouă mâinile mâna pe care i-o întinse Eve. Gestul, atât de neobișnuit pentru ea, o făcu pe Eve să i se umezească ochii.
   - Ai o datorie grea. Și mai grea azi.
   - Da, doamnă.
   - Vin și eu imediat, spuse Whitney bătând ușor pe brațul soției sale.
   După ce ea intră în sala de comemorări, răsuflă ușurat.
   - Când moare un polițist, cei care au ghinionul să fie căsătoriți cu unul, resimt asta. Ei bine, locotenentul Delong vrea să discutăm ceva cât mai curând cu putință. Știi despre ce poate fi vorba, locotenente?
   - N-aș putea să vă spun, domnule.
   - Nu spune. Tai adânc în carne, presupun. În calitate de șef de secție, o să vrea să-și apere oamenii.
   - Da, domnule. Sau se apără pe el însuși.
   - Dacă faci vreo legătură între el sau cineva din echipa lui și Ricker, fă-o să stea în picioare. Dacă e să băgăm un polițist în pușcărie, nu vreau nicio eroare.
   Cu toate că voia să se întoarcă sus, Eve își îngădui răstimpul să-l încolțească pe Clipper.
   - Ce-a vrut Delong? întrebă ea.
   Când Clipper luă o expresie îndurerată, îi șuieră dintr-o suflare.
   - Anchetez uciderea unui polițist. Dacă are legătură cu cazul meu, vreau să știu ce a spus.
   - M-a întrebat dacă pot să-i spun ceva și de ce e împiedicat să primească rapoartele asupra acestui caz. E supărat și frustrat, Dallus. Cine n-ar fi?
   - Și tu ce i-ai spus?
   - Că am mâinile legate. Tu dai ordinele. Așa stau lucrurile și așa vrea șeful meu. Așa că am mâinile legate.
   Clipper se folosi de una dintre mâinile pe care, chipurile, le avea legate ca să-și frece ceafa.
   - E furios la culme pe tine. Presupun că știi deja.
   - Mda, parcă mi s-a părut și mie.
   - Toți oamenii lui au luat legătura ori s-au dus la morgă în speranța să afle vreo informație. Am încuiat-o.
   - Mulțumesc. Ți-a făcut greutăți vreunul dintre ei?
  Clipper își mângâie încet, gânditor, barbișonul.
   - Să spunem că detectivul Clifton mi-a sugerat să-mi rezolv singur problema sexuală și mi-a sugerat că aș fi făcut-o deja cu mama, de mai multe ori.
   - Nu ești sănătos, Clip. S-a dat la tine fizic?
   - Aveam în mână un scalpel cu laser în timpul discuției. Dar aș spune că am avut impresia că în alte condiții ar fi avut chef de dans.
   - În regulă.
   - Chiar nu am ce să-i spun, niciunuia dintre ei.
   - Mda, dar ei nu știu asta. S-o lăsăm cum a căzut.
   În timp ce vorbea cu soții Whitney, Eve îi surprinsese privirea lui Roarke. Dăduse din cap în direcția ușii, apoi îi făcuse un semn lui Peabody.
   Se gândi că Roarke știe unde putea să o găsească.
   - Impresii, spuse Eve pornind către etaj, împreună cu Peabody.
   - E o secție foarte nefericită, cu o furie aproape de limită. Umblă vorba că irosim mai mult timp și energie căutându-le lor nod în papură în loc să urmărim alte piste.
   - Cine a spus asta?
   - Știi cum e treaba, Dallas. Unul zice că a auzit de la altul, care a spus asta. Polițiștii devorează bârfele. Vreau să zic că nu am fost tăvălită de atâtea ori într-un timp atât de scurt, de când m-am mutat cu McNab în apartament și ne-am simțit onorați s-o facem în fiecare cameră. De două ori.
   - Mda, ziua n-ar fi fost întreagă dacă n-aș fi aflat asta.
   - Tehnici variate, continuă Peabody, care-mi trezesc și ele amintiri plăcute din noaptea aia. Delong e direct, cu o doză de autoritate. Parcă ar trebui să-i răspund la întrebări pentru că e superior în grad. Newman ăsta dă târcoale, încercând să te facă să te împiedici și să scuipi tot. Pe O’Brian îl avantajează ochii triști și atitudinea de tată. Grady încearcă solidaritatea între noi, fetele polițist. Și Clifton trece direct la hărțuială.
   - A pus mâinile pe tine?
   - Nu chiar. Cred că asta urma, însă l-a împiedicat O’Brian. Înainte de asta, Clilfton se enervase că nu-i spuneam ce voia el să știe și m-a acuzat că sunt pupincuristă. I-am spus că nu am avut încă privilegiul să te pup în cur pe tine, pe care te consider cel mai frumos exemplar feminin din departament.
   - Mie îmi sună ca și cum ți-ai țuguiat deja buzele.
   Peabody pufni.
   - A meritat. S-a făcut stacojiu cu picățele. Sau să fi fost rozaliu? Care e cuvântul ăla ciudat care înseamnă roz aprins?
   - Nu am habar și nici nu vreau să am.
   - În orice caz, culoarea asta a luat-o și sunt sigură că era pe cale să-mi ardă una. Pe urmă, a apărut O’Brian și s-a așezat în fața lui.
   - A fost suficient?
   - I-a spus: „Amintește-ți unde te afli, Dak. Nu o face de rușine pe Ammy a noastră sau restul secției”. Clifton a spus că sunt vreo două cățele de la omucideri care vor să facă secția de rușine. Dar s-a potolit și a plecat. Pe urmă, O’Brian s-a scuzat în locul lui, cu ochii triști și atitudinea de tată.
   Eve mormăi și o luă drept spre vestiare.
   - Interesant. Interesantă dinamica de-acolo.
   Răsuci gândul pe toate părțile în timp ce se dezbrăcă.
   - O’Brian e prototipul tatălui. Cel mai bătrân, cel mai experimentat. Restul îl consultă chiar și înainte să se ducă la locotenent, îl invită la grătar și la - cum le zice - cine improvizate.
   Eve se așeză să-și scoată pantofii negri cu talpa tare.
   - Newman, ăsta e tipul de treabă, genul care se lasă în voia vântului. Genul cu care bei o bere după tură. Ține capul în jos și gura mai mult închisă. Exact opusul lui Clifton. Nervos, cu fitilul aprins, comportament aiurea. Îi place să se folosească de insignă sau de pumni ca să tracaseze oamenii.
   - Păi, ca și tine. Pe undeva.
   - Mda, la fel și eu. Însă la mine e o chestie secundară. La el, asta e prioritatea. Reguli și regulamente, dă-le dracului. Dacă trebuie să treci printr-o ușă, el e primul care se bagă. Are butonul de control defect. Ceilalți stau cu ochii pe el, îl mai calmează. Însă mai devreme sau mai târziu...
   Eve dădu din cap.
   - Fitilul aprins o să arunce încărcătura în aer.
   Eve își puse uniforma în cui, așeză pantofii și începu să se îmbrace.
   - Grady? E suficient de isteață să se folosească de faptul că are țâțe atunci când îi merge și să uite de ele când nu-i merge. E ambițioasă și pun pariu că știe cum să-i învârtă pe degete pe toți din secție.
   - Urmărește scaunul șefului?
   Eve privi în jur.
   - Poate, dar nu se străduiește atât de mult pe cât m-aș fi așteptat. Însă pare să-i placă să se afle printre cei mari. În ce-l privește pe locotenent, el e genul merge-și-așa. Se limitează mai mult la hârțogăraie. Le ține partea oamenilor lui și nu-l învinuiesc, dar, Iisuse, are de gând să se ducă la Whitney să se plângă de felul în care îmi fac treaba. E o chestie de al naibii de mare slăbiciune să te duci să comanzi în felul ăsta. Nu poți să ai o echipă puternică cu cârmaci slab.
   Peabody oftă încheindu-și nasturii.
  - E unul dintre ei, nu-i așa?
   - Așa aș paria. Poate nu doar unul dintre ei.
  Eve își verifică unitatea de la mână.
   - Callendar și Sisto ar trebui să andocheze în aproximativ douăsprezece ore. O să pun raportul lui Webster pe unitatea ta. Citește-l. Roarke a găsit ceva, așa că o să mă duc să vorbesc cu el. Apoi să vedem dacă îl putem invita pe Alex Ricker pe-aici, să avem o discuție.
   - O să fie înconjurat de avocați de nici n-o să-l zărești.
   - Și nu ar fi distractiv?
   - Sigur, ca o cușcă plină de maimuțe turbate. Oh, a trecut Nadine pe-aici. Nu și-a adus echipajul, spuse Peabody repede. A fost o vizită de condoleanțe. De-adevăratelea. Nu a putut să rămână și tu erai ocupată, așa că a zis că o să vină mâine să vorbească cu tine.
   - Despre ce?
   - Dallas. Mâine e petrecerea. Petrecerea pentru Louise.
   - Oh! Fir-ar să fie. Așa e.
   - O să venim pe la două să stabilim.
   - Ce să stabilim?
   - Chestiile.
   - Dacă pot să aprind focul sub...
   Chipul lui Peabody căpătă o expresie ca de cățeluș care a luat un șut în fund.
   - În regulă, în regulă.
   Nu avea niciun rost să se ia cu mâinile de cap, își spuse Eve. Pur și simplu niciun rost.
   - Stabiliți voi ce vreți și anunțați-mă când terminați. Până atunci, pot să lucrez.
   Poate nu doar până atunci, își spuse Eve ieșind din vestiar, dacă primea ceva de la Callendar. Poate că însemna să aibă așteptări prea mari, dar îi era mai bine să creadă că ar putea să-i puni cătușele omului de legătură al lui Ricker în loc să se uite la o grămadă de femei cotcodăcind la câte un fleac de cadou. Și în plus...
   - Oh, fir-ar să fie, fir-ar să fie de cadou!
   Acum chiar se luă cu mâinile de cap când intră în birou. Roarke ședea în fotoliul pentru musafiri, făcându-și de lucru confortabil la calculatorul portabil.
   Ridică privirea către ea și lăsă să-i scape un oftat plin de regrete.
   - Te-ai schimbat. Și nici măcar nu am apucat să te admir în uniformă.
   - Trebuie să mă duc la cumpărături!
   Uitându-see la ea, Roarke își apăsă vârfurile degetelor pe tâmple.
   - Scuză-mă, cred că tocmai am făcut un mic atac cerebral. Ce ai spus?
   - Nu e amuzant.
   Se aplecă și-l apucă de revere.
   - Am uitat să iau o chestie pentru chestie și nici măcar nu știu ce fel de chestie ar trebui să fie. Acum trebuie să ies și să caut ceva. Doar dacă...
   Privirea ei se transformă dintr-una oarecum furioasă într-una speculativă.
   - Avem tot felul de lucruri prin casă. N-aș putea să împachetez ceva și...
   - Nu.
   - Fir-ar al dracului!
   Roarke se ridică în picioare calm, iar ea se prăbuși în fotoliul de la birou și își ascunse capul în mâini.

..............................................