Viața invizibilă a lui Addie Larue, V. E. Schwab

 ...........................................................

5-9

         Nu îl corectează.

   Își pun haine pe ei și se duc la magazinul din colț, unde Henry cumpără ouă și rulouri cu brânză de la tejghea, iar Addie se duce să caute suc.

   Atunci aude clopoțelul de la intrare.

   Ea vede un cap arămiu și o față cunoscută, când Robbie intră brusc. Atunci i se oprește inima, așa cum se întâmplă când ratezi o treaptă și te dezechilibrezi.

   Addie a început să se priceapă să piardă....

   Dar nu e pregătită.

   Și vrea să oprească timpul, să se ascundă, să dispară.

   Dar nu poate. Robbie îl vede pe Henry, iar Henry o vede pe ea, și se află într-un unghi de străzi cu sens unic. O comedie a amintirilor și a absenței și a ghinionului, căci Henry o prinde cu brațul de talie, iar Robbie o privește cu ochi glaciali și spune:

   - Cine-i asta?

   - Nu e amuzant, zice Henry. Ești încă beat?

   Robbie se dă înapoi indignat.

   - Sunt... ce? Nu, n-am văzut-o în viața mea. Nu mi-ai zis că ai cunoscut pe cineva.

   Este ca un accident de mașină la relanti, și Addie știa că era menit să se întâmple, coliziunea inevitabilă dintre oameni și spațiu, timp și circumstanțe.

   Henry este un lucru imposibil, oaza ei stranie, frumoasă. Dar este om, iar oamenii au prieteni, familii, o mie de ițe care-i leagă de alți oameni. Spre deosebire de ea, el n-a fost niciodată liber, n-a existat niciodată într-un vid.

   Așa că era inevitabil.

   Dar tot nu e pregătită.

   - La naiba, Robbie. Abia ai cunoscut-o.

   - Sunt sigur că mi-aș aminti.

   Ochii lui Robbie se întunecă.

   - Dar, din nou, mi se pare greu să țin socoteala ultimelor zile.

   Spațiul dintre ei dispare când Henry face un pas în față. Addie ajunge prima, îl prinde de mână când el o ridică, îl trage înapoi.

   - Henry, oprește-te.

   Povestea lor stătea într-un borcănel atât de frumos! Dar acum sticla se sparge. Apa dă e dinafară.

   Robbie îl privește pe Henry, uluit, trădat. Ea înțelege. Nu e corect. Niciodată nu e.

   - Haide, spune ea, strângându-l de mână.

   Atenția lui Henry se îndreaptă în sfârșit spre ea.

   - Te rog, zice ea, hai cu mine.

   Ies pe stradă, uitând de pacea dimineții, lăsată în urmă, cu sucul de portocale și cu sandviciurile.

   Henry tremură de furie.

   - Îmi pare rău, spune el. Robbie poate fi ticălos, dar a fost...

   Addie închide ochii și se sprijină de un zid.

   - Nu este vina lui.

   Ar putea salva situația, ar putea ține borcănelul care se crapă, ar putea astupa crăpăturile cu degetele. Dar câtă veme? Câtă vreme îl poate păstra pe Henry pentru ea? Câtă vreme îl poate împiedica să remarca blestemul?

   - Nu cred că și-a amintit de mine.

   Henry se uită suspicios, derutat.

   - Cum să nu poată?

   Addie ezită.

   E ușor să fii sincer când nu există cuvinte greșite, pentru că sunt date uitării. Când orice ai spune îți aparține doar ție.

   Dar Henry este diferit, el o ascultă, își amintește, dar, dacă începe, nu va mai putea să se oprească, și chiar mai mult, nu vrea să îl mintă. A așteptat prea mult să fie văzută și auzită.

   Așa că Addie alege adevărul.

   - Știi că sunt oameni care uită fețe? Se uită la prieteni, la familie, la oameni pe care îi știu de o viață și nu îi recunosc?

   Henry se încruntă.

   - Teoretic, sigur că...

   - Eu sunt opusul.

   - Adică îți amintești de toată lumea?

   - Nu, spune Addia. Adică da, și asta, dar nu despre asta vorbesc. Oamenii mă uită. Chiar dacă ne-am întâlnit de 100 de ori, ei mă uită.

   - Nu are sens.

   Firește că nu are.

   - Da, știu, spune ea, dar este adevărat. Dacă ne-am întoarce acum în magazin, Robbie nu și-ar aminti. M-ai putea prezenta, dar, în clipa în care aș pleca, în clipa în care nu m-ar mai vedea, ar uita iar.

   Henry clatină din cap.

   - De ce? Cum așa?

   Cea mai mică întrebare. Cel mai mare răspuns.

   „Pentru că am fost nesăbuită. 

   Pentru că îmi era teamă.

   Pentru că nu am fost atentă.”

   - Pentru că, spune ea, lăsându-se să cadă lângă zid, sunt blestemată.

   Henry se uită lung la ea, cu sprâncenele ridicate.

   - Nu înțeleg.

   Addie inspiră adânc, încercând să își calmeze nervii. Apoi, pentru că a decis să spună adevărul, chiar asta face.

   - Mă numesc Addie LaRue. M-am născut în Villon, în 1691, iar părinții mei se numeau Hean și Marthe. Locuiam într-o casă de piatră, lângă o salcie bătrână...

Villon-sur-Sarthe, Franța

29 iulie 1764

XII

            Căruța se oprește lângă râu.

   - Pot să te duc mai departe, spune căruțașul, trăgând frâiele. Suntem la 2 kilometri.

   - E în regulă, zice ea, cunosc drumul.

   O căruță necunoscută ar putea atrage atenția, iar Addie ar prefera să se întoarcă așa cum a plecat, așa cum a învățat fiecare centimetru al acelui loc: pe jos.

   Îi plătește omului și coboară, iar marginea pelerinei cenușii mătură pământul. Nu s-a obosit cu bagajele, ci a învățat să călătorească cu strictul necesar sau, mai degrabă, să lase lucrurile să-i scape la fel de ușor cum le primește. Este mai simplu așa. E prea greu să păstreze lucrurile.

   - Ești de pe-aici? întreabă el, iar Addie mijește ochii în soare.

   - Da, răspunde. Dar am fost plecată multă vreme.

   Căruțașul o măsoară din priviri.

   - Cu siguranță, nu prea multă.

   - Ai fi uimit, spune ea, iar el pocnește din bici și căruța pornește.

   Ea rămâne din nou singură, într-un ținut cunoscut până-n măduva oaselor. Un loc în care nu a mai fost de 50 de ani.

   Ciudat este că a trecut dublul timpului petrecut aici, și totuși încă i se pare acasă.

   Nu știe când a luat decizia să se întoarcă sau cum, doar că a crescut în ea ca o furtună, de când primăvara a început să devină vară, iar apăsarea a sporit, cu promisiunea ploii, până când a văzut norii întunecați la orizont, a auzit tunetele în minte și a simțit că o îndemnau să plece.

   Poate că întoarcerea este un fel de ritual. Un mod de a se purifica, de a lăsa satul Villon în trecut. Poate că încearcă să se desprindă. Sau poate că încearcă să îl păstreze.

   Nu va rămâne - atâta știe.

   Pe suprafața râului Sarthe scânteiază soarele și, pentru o clipă, se gândește să se roage, să își afunde mâinile în apa nu foarte adâncă, dar acum n-are nimic de oferit zeilor râului și nimic de spus. Nu i-au răspuns când ar fi contat.

   După cotitură, dincolo de pădurice, Villon se ridică între colinele scunde, case de piatră cenușie cuibărite în vale. A crescut puțin s-a mărit ca un bărbat de vârstă mijlocie, dar este tot Villon. Iată biserica, piața și acolo, dincolo de centrul satului, liziera verde-închis a pădurii.

   Nu trece prin sat, ci o ia spre sud.

   Spre casă.

   Bătrâna salcie încă stă de pază la capătul aleii. Pentru o clipă, când tot ce poate vedea este marginea casei, timpul se poticnește și alunecă, și ea are din nou 23de ani, merge acasă dinspre sat, sau de la râu, sau de la Isabelle, cu rufele sprijinite pe șold sau cu foile pentru desen sub braț, și pentru o clipă o va vedea pe mama ei în ușă, cu făină la încheieturi, va auzi zgomotul constant al toporului tatălui său căzând și sunetul moale scos de iapa lor, Maxine, care dă din coadă și ronțăie iarbă.

   Dar se apropie de casă, iar iluzia se transformă în amintire. Calul nu mai e, firește, și în curte atelierul tatălui ei stă obosit într-o parte, iar peste iarba buruienoasă vede coliba alor săi, întunecoasă, tăcută.

   La ce se aștepta?

   50 de ani. Addie știa că nu vor mai fi acolo, dar să vadă locul abandonat, în paragină, o tulbură. Picioarele ei se mișcă singure, purtând-o pe aleea bătătorită, prin curte, spre ruinele atelierului.

   Deschide încet ușa - lemnul este putred - și intră.

   Razele soarelui pătrund printre scândurile rupte, dungând întunericul, și aerul miroase a degradare în loc de lemn proapăt cioplit, pământos, dulce; fiecare surpafață este acoperită de mucegai, umedă și prăfuită. Uneltele ascuțite zilnic de tatăl ei zac acum abandonate, ruginite. Rafturile sunt goale. Nu mai există păsări mici din lemn, ci vede doar un castron mare, pe jumătate terminat, sub o perdea de pânze de păianjen și murdărie.

   Își trece mâna prin praf, îl privește adunându-se la loc.

   De câtă vreme tatăl ei nu mai este?

   Se obligă să iasă iar în curte și se oprește.

   Casa s-a trezit la viață sau, cel puțin, se agită. O panglică subțire de fum iese pe coș. O fereastră e deschisă, cu perdelele bătute de adiere.

   Cineva mai e acolo.

   Ar trebui să plece și știe asta, pentru că locul nu mai e al ei, dar deja traversează curtea, deja se pregătește să bată la ușă. Degetele ei încetinesc, pentru că își amintește de noaptea aceea, ultima din altă viață.

   Stă acolo, pe treaptă, dorindu-și ca mama ei să aleagă - dar și-a anunțat deja prezența. Perdeaua flutură, o umbră trece pe lângă geam, iar Addie se dă înapoi 2 pași, înainte ca ușa să se deschidă nițel, cât să dezvăluie o fărâmă de obraz ridicat și un ochi albastru, disprețuitor.

   - Cine-i acolo?

   Vocea femeii e fragilă, dar tot atârnă ca o piatră în pieptul lui Addie și este sigură că, chiar de-ar fi fost muritoare, cu mintea tulburată de vreme, tot și-ar fi amintit vocea mamei sale.

   Ușa se deschide, gemând, și iat-o, veștejită ca o plantă iarna, cu degetele noduroase ținând un șal zdrențuit. Este bătrână, străvehce, dar trăiește.

   - Te cunosc? întreabă mama ei, dar fără urmă de recunoaștere în vocea ei, doar îndoiala celor bătrâni și nesiguri.

   Addie clatină din cap.

   După aceea, se întreabă dacă ar fi trebuit să spună da, dacă mama ei, cu mintea golită de amintiri, ar fi putut lăsa spațiu acelui unic adevăr. Dacă și-ar fi invitat fiica înăuntru, să stea lângă vatră și să împartă o masă simplă, pentru ca, după ce avea să plece. Addie să aibă ceva la care să revină, pe lângă versiunea mamei care o alunga.

   Dar nu face asta.

   Încearcă să își spună că femeia nu i-a mai fost mamă din momentul în care ea nu i-a mai fost fiică, dar nu funcționează așa. Și totuși, trebuie. A jelit deja și, deși e șocată să vadă fața femeii, durerea este difuză.

   - Ce vrei? întreabă Martha LaRue.

   Nu poate răspunde, pentru că nu știe. Se uită dincolo de bătrână, spre camera întuecoasă care fusese cândva casa ei, și doar atunci simte o speranță ciudată. Dacă mama ei trăiește, atunci poate, poate... dar știe.

   Știe, după pânzele de păianjen din atelier, după praful de pe castronul neterminat. Știe după privirea obosită de pe chipul mamei, după starea colibei dindărătul ei.

   - Îmi pare rău, spune ea, dând înapoi.

   Femeia nu o întreabă de ce, ci doar o privește fără să clipească.

   Ușa se închide și Addie știe, plecând, că nu își va mai revedea niciodată mama.

New York City

17 martie 2014

XIII

     Cuvintele sunt ușor de rostit.

   În fond, nu povestea a fost partea dificilă.

   Este un secret pe care a încercat să-l împărtășească de multe ori, cu Isabelle, cu Remy, cu prieteni și străini și cu oricine ar fi fost dispus să o asculte, și de fiecare dată le-a văzut expresiile aplatizându-se, fețele devenind pustii, a privit cuvintele atârnând în aer, înainte să-și ia zborul ca un fum.

   Dar Henry o privește și o ascultă.

   Îi povestește despre nuntă, despre rugăciunile fără răspuns, despre ofrandele aduse în zori și la amurg. Despre întunericul din pădure, prefăcându-se în bărbat, despre dorința ei și refuzul lui, despre greșeala comisă.

   „Îmi poți avea sufletul când nu-l mai vreau.”

   O ascultă când îi povestește cum trăiește veșnic, dar uitată, și cum renunță. Când termină, își ține respirația, așteptându-se ca Henry să clipească și să o întrebe ce voia să îi spună. Dar el se uită la ea atât de concentrat, că își dă seama, cu inima bubuind, că a auzit totul.

   - Ai făcut un târg? întreabă el cu detașare în glas, cu un calm tulburător.

   Firește că sună a nebunie.

   Firește că nu o crede.

   Așa îl pierde. Nu din cauza amintirilor, ci a neîncrederii.

   Apoi, dintr-odată, Henry râde.

   Se sprijină de un rastel pentru biciclete, cu capul în mâini, și râde, iar ea crede că a luat-o razna, crede că i-a făcut ea ceva, crede chiar că râde de ea.

   Dar nu e genul de râs care urmează după o glumă. Este prea maniacal.

   - Ai făcut un târg, repetă el.

   - Uite, știu că sună...

   - Te cred.

   Ea clipește, confuză.

   - Ce...?

   - Te cred, spune el iar.

   Două cuvinte scurte, la fel de rare ca „Îmi amintesc”, și ar trebui să fie suficiente - dar nu sunt. Nimic nu are sens, nici Henry și nici asta. Nu a avut de la început, iar ei i-a fost prea teamă să întrebe, să știe, de parcă să știe ar fi năruit visul, dar acum vede fisurile și le simte în pieptul ei.

   „Cine ești?” vrea să întrebe. „De ce ești diferit? Cum de îți aminteși, când nimeni nu poate? De ce mă crezi că am făcut un târg?”

   În final, spune doar:

   - De ce?

   Henry își dă la o arte mâinile de pe față și o privește, cu ochii verzi febrili, apoi spune:

   - Pentru că și eu am făcut un târg.

PARTEA A PATRA

BĂRBATUL PE CARE NU-L ATINGE PLOAIA

New York City

4 septembrie 2013

I

           Se naște un băiat cu inima frântă.

   Doctorii intră în scenă și o reconstruiesc, o reîntregesc, iar bebelușul este trimis acasă, norocos că trăiește. Spun că acum este mai bine, că poate duce o viață normală, și totuși, crescând, este convins că are ceva stricat înăuntru.

   Sângele pompează, valvele se deschid și se închid, iar pe radiografii și ecografii totul funcționează cum ar trebui. Dar ceva nu este în regulă.

   I-au lăsat inima prea deschisă.

   Au uitat să îi închidă armura pieptului.

   Acum simte... prea mult.

   Alții îl numesc „sensibil”, dar e mai mult decât atât. S-a stricat butonul, iar volumul este prea puternic. Momentele de bucurie se înregistrează scurt, dar extatic. Momentele de durere se întind la infinit și sunt insuportabile.

   Când primul lui câine moare, Henry plânge o săptămână. Când părinții lui se ceartă și nu poate suporta violența din cuvintele lor, fuge de acasă. Durează mai mult de o zi să-l aducă înapoi. Când David îi aruncă ursulețul din copilărie, când prima lui iubită, Abigail, îi trage clapa la bal, când trebuie să disece un porc la ore, când pierde cardul dat de bunicul său înainte să moară, când află că Liz îl înșală, în timpul excursiei de absolvire a liceului, când Robbie îl părăsește, înainte de anul II de facultate, de fiecare dată, indiferent de importanța situației, inima i se frânge din nou în piept.

   Henry are 14 ani prima dată când fură o dușcă din băutura tatălui său, doar ca să dea volumul mai încet. Are 16 ani când ia două pastile din dulăpiorul mamei, doar ca să amorțească durerea. Are 20 de ani când se droghează atât de tare, încât are impresia că-și poate vedea crăpăturile din piele, în locurile în care se dezmembrează.

   Inima lui permite curentului să intre.

   Luminii.

   Furtunilor.

   Oricui.

      Timpul se mișcă foarte repede.

   Clipești și ai terminat jumătate de școală, ești paralizat de ideea că, indiferent ce ai alege să faci, înseamnă să alegi să nu faci sute de alte lucruri, așa că îți schimbi specializarea de 5-6 ore, înainte să ajungi la teologie, și, pentru o vreme, pare calea potrivită, dar este doar un reflex la mândria de pe chipurile părinților, pentru că ei presupun că ești un rabin în devenire, și adevărul este că tu nu-ți dorești deloc să devii practicant, vezi textele sacre ca pe niște povești, ca pe niște aventuri uluitoare, și cu cât studiezi mai mult, cu atât crezi mai puțin ce spun ele.

   Clipești și ai 24 de ani, călătorești prin Europa, crezând, sperând că schimbarea va crea ceva în tine, că o scânteie din lumea mare, grandioasă te va ajuta să o focalizezi pe a ta. Pentru o vreme, ajută. Dar nu ai job, nu ai viitor, doar un interludiu, și când se termină, contul tău bancar este gol, iar tu nu ai ajuns la nicio concluzie.

   Clipești și ai 26 de ani și ești chemat în biroul decanului ca să îți spună că nu-ți mai dai interesul, și te sfătuiește să alegi altă cale, și te asigură că îți vei găsi vocația, dar asta este problema, că nu te-ai simțit atras de un singur lucru. Nu există nicio tragere violentă într-o direcție, ci doar câte un ghiont către sute de drumuri posibile, iar acum toate par intangibile.

   Clipești și ai 28 de ani și toată lumea a parcurs deja o bucată de drum, iar tu încă încerci să îl identifici și ironia este evidentă: dorind să trăiești, să înveți, să te definești, te-ai pierdut.

     Clipești și întâlnești o fată.

     Prima dată când Henry a văzut-o pe Tabitha Masters, ea dansa.

   Erau vreo 10 pe scenă. Henry era acolo să îl vadă pe Robbie, dar membrele ei aveau o atracție, iar silueta ei, un soi de gravitație. Privirea lui era atrasă de ea încontinuu. Avea genul de frumusețe care-ți răpește respirația, genul pe care nu îl poți surprinde în fotografii, pentru că magia este în mișcare. 

   Se mișca de parcă ar fi spus o poveste doar cu o melodie și o frângere a spinării, o mână întinsă, o coborâre lentă spre podeaua întunecată.

   S-au cunoscut la un after party.

   Pe scenă, trăsăturile ei erau o mască, o pânză pentru arta altora. Dar acolo, într-o cameră aglomerată, tot ce vedea Henry era zâmbetul ei. Îi acapara chipul, de la bărbia ascuțită la rădăcina părului, o bucurie atotconsumatoare, de la care el nu își putea lua ochii.

   I-au trebuit lui Henry 30 de minute și 3 băuturi ca să își facă suficient curaj să o salute, dar, de atunci, a fost ușor. Ritmul și fluxul frecvențelor sincronizate. La finalul serii, el se îndrăgostea.

   Se mai îndrăgostise înainte.

   Sophia, la liceu.

   Robbie, la facultate.

   Sarah, Ethan, Jenna - dar fusese dificil și complicat. Relații pline de începuturi și pauze, de cotituri greșite și fundături. Însă cu Tabitha era ușor.

      Doi ani.

   Atât au fost împreună.

   Doi ani de cină și mic dejun, și înghețată în parc, și repetiții pentru dans și buchete de trandafiri, de rămas peste noapte unul la celălalt, de prânzuri în weekend și de maratoane de spectacole TV, de excursii în nordul statului, ca să-i cunoască părinții.

   Doi ani în care băuse mai puțin, pentru ea, în care nu se drogase, pentru ea, în care se îmbrăcase elegant, pentru ea, și în care își cumpărase lucruri pe care nu și le putea permite, pentru că voia să o facă să zâmbească, voia să o facă fericită.

   Doi ani fără o ceartă, iar acum se gândește că, poate, nu a fost un lucru chiar atât de bun.

   Doi ani și, între o întrebare și un răspuns, relația s-a destrămat.

   Într-un genunchi, cu un inel, în mijlocul parcului, iar Henry este un idiot, pentru că ea a spus nu.

   A spus nu și n-a fost cel mai rău cuvânt.

   - Ești minunat, a zis ea. Chiar ești. Dar nu ești...

   Și nu încheie, nici nu e nevoie, pentru că el știe ce urmează.

   „Nu ești potrivit.

   Nu ești suficient.”

   - Credeam că vrei să te căsătorești.

   - Da, vreau. Într-o zi.

   „Dar nu cu tine.”

   Apoi ea a plecat, și acum Henry e aici, la bar, și este beat, dar nu suficient.

   Știe, pentru că lumea e încă acolo, pentru că noaptea încă pare reală, pentru că totul doare. Stă aplecat, cu bărbia pe brațele îndoite, privind la colecția de sticle goale de pe masă. Își întoarce privirea de la cele 5-6 reflexii distorsionate ale sale.

   „Negustorul” este plin de trupuri, un zid de zgomot alb, așa că Robbie trebuie să strige.

   - Dă-o dracului.

   Și, pentru că vine de la fostul lui prieten, nu îl face pe Henry să se simtă mult mai bine.

   - Sunt bine, zice el mecanic, așa cum răspund mereu oamenii când îi întrebi cum sunt, chiar dacă inima lor atârnă deschisă în balamale.

   - E mai bine așa, spune și Bea.

   Și, dacă ar fi spus-o altcineva, ar fi fost trimis în colțul barului - 10 minute de pauză pentru platitudini. Dar e tot ce primește în noaptea asta.

   Henry termină paharul din fața lui și se întinde să ia altul.

   - Mai încet, puștiule, spune Bea, masându-i gâtul.

   - Sunt bine, repetă el.

   Amândoi îl cunosc suficient să știe că e o minciună. Știu despre inima lui frântă. Amândoi i-au fost alături pe timp de furtună. Sunt cei mai buni oameni din viața lui, cei care-l țin întreg sau, cel puțin, care nu îi permit să se destrame. Dar acum sunt prea multe fisuri. Acum există o crevasă între cuvintele lor și urechile lui, între mâinile lor și pielea lui.

   Ei sunt chiar acolo, dar par foarte departe.

   El își ridică privirea, studiindu-le expresiile, numai milă, ceea ce nu-l miră, și își dă seama de ceva.

   - Știați că va spune nu.

   Tăcerea durează prea mult. Bea și Robbie se uită unul la altul, încercând parcă să decidă cine să înceapă, și Robbie îi pune mâna pe braț.

   - Henry...

   El se smulge din atingere.

   - Știați.

   Acum e în picioare, aproape dând peste masa din spatele lui.

   Fața Beei se încruntă.

   - Haide, așază-te.

   - Nu. Nu. Nu.

   - Hei, spune Robbie, te conduc acasă.

   Dar Henry detestă felul în care-l privește Robbie, așa că scutură din cap, chiar dacă asta încețoșează contururile camerei.

   - Nu, spune el. Vreau să fiu singur.

   Este cea mai mare minciună.

   Dar mâna lui Robbie se retrage, iar Bea clatină din cap și îl lasă să plece.

      Henry nu este suficient de beat.

   Intră într-un magazin de băuturi alcoolice și cumpără o sticlă de votcă de la un tip care-l privește de parcă îi e clar că a băut deja suficient, dar și că are nevoie de mai mult. Scoate capacul sticlei cu dinții când începe să plouă.

   Telefonul îi vibrează în buzunar.

   Este Bea, probabil. Sau Robbie. Nimeni altcineva nu l-ar suna.

   Îl lasă să sune, ținându-și respirația până se oprește. Își spune că, dacă sună iar, va răspunde. Dacă sună iar, le va spune că nu e bine. Dar nu mai sună.

   Nu îi poate acuza, nu acum, nu după toate asta. Știe că nu  un prieten ușor de suportat, că ar fi trebuit să se aștepte la ceea ce s-a întâmplat, ar fi...

   Sticla îi alunecă dintre degete, se sparge de trotuar și ar trebui să o lase acolo, dar nu o lasă. Se apleacă să o ia, dar se dezechilibrează. Mâna i se sprijină de cioburi, când vrea să se ridice.

   Doare, firește că doare, dar durerea este amorțită de votcă, de șuvoiul de durere, de inima lui distrusă, de toate celelalte.

   Henry se scotocește după batista din buzunar, bucata de mătase albă brodată cu un T argintiu. Nu dorise o cutiuță - un lucru clasic, impersonal, care trăda mereu întrebarea - dar când scoate batista, inelul se rostogolește pe trotuarul ud.

   Cuvintele îi răsună în minte.

   „Ești minunat, Henry. Chiar ești. Dar nu ești...”

   Își apară batista pe mâna rănită. În câteva secunde, mătasea este pătată cu roșu. Distrusă.

   „Nu ești suficient.”

   Mâinile, precum capetele, sângerează prea mult.

   Fratele lui, David, este cel care i-a zis asta. David, doctorul, care știa ce voia să fie de când avea 10 ani.

   Este ușor să păstrezi direcția când drumul este drept și pașii, numărați.

   Henry se uită la batista care se înroșește, la diamantul de pe stradă și se gândește să-l lase acolo, dar nu-și poate permite, așa că se obligă să se aplece și să îl ia.

    Bea de fiecare dată când auzi că nu ești suficient.

   Nu ești potrivit.

   Nu ai aspectul potrivit.

   Nu ai concentrarea necesară.

   Nu ai ambiție.

   Nu e momentul.

   Nu e slujba potrivită pentru tine.

   Nu e calea cea bună.

   Nu e viitorul adecvat.

   Nici prezentul.

   Nu ești tu cum trebuie.

   Nu ești tu.

   (Nu sunt eu?)

   Lipsește ceva.

   (Lipsește...)

   La noi.

   Ce aș fi putut face?

   Nimic. Doar că...

   (Ești tu.)

   Nu credeam că e o relație serioasă.

   (Ești prea...

   ...amabil.

   ...blând.

   ...sensibil.)

   Nu ne văd împreună.

   Am cunoscut pe altcineva.

   Îmi pare rău.

   Nu ești tu.

   Nu suntem pe aceaași lungime de undă.

   Nu ne aflăm în același punct.

   Nu e vorba de tine.

   Nu putem hotărî de cine să ne îndrăgostim.

   Ești un prieten foarte bun.

   O vei face fericită pe fata potrivită.

   Meriți mai mult.

   Să rămânem prieteni.

   Nu e vorba de tine.

   Îmi pare rău.

II

       Acum știe că a băut prea mult.

   Încerca să ajungă în locul acela în care nu simte, dar crede că a trecut de el, că se află într-un punct mai rău. I se învârte capul, iar senzația nu e plăcută. Găsește câteva pastile în buzunarul de la spate al pantalonilor, strecurate acolo de sora lui, Muriel, când s-au văzut ultima oară. „Umbreluțe roz”, i-a spus ea. Le înghite fără apă și ploaia măruntă se preface în potop.

   Apa îi curge în păr, pe ochelari și prin tricou.

   Nu îi pasă.

   Poate că ploaia îl va purifica.

   Poate că-l va lua și îl va duce departe.

   Henry ajunge la clădirea în care locuiește, dar nu se poate convinge să urce cele 6 trepte până la intrare, celelalte 24 până la apartament, care aparține unui trecut în care avea un viitor, așa că se lasă să cadă lângă zid și se uită spre locul în care acoperișul întâlnește cerul, și se întreabă câte trepte or fi până la limită. Se obligă să se oprească, își apară palmele pe ochi și își spune că este doar o furtună.

   Că trebuie să coboare obloanele și să aștepte.

   Este doar o furtună.

   Doar o furtună.

   Nu știe sigur când se așază lângă el bărbatul.

   Henry e singur acum, iar peste o clipă nu mai e.

   Aude o brichetă, o flăcăruie îi dansează în colțul ochiului. Apoi aude o voce. Pentru o clipă, pare să vină de pretutindeni, și apoi chiar de lângă el.

   - Ai o noapte proastă.

   E o întrebare fără semnul întrebării.

   Henry se uită la bărbatul îmbrăcat într-un costum elegant, de culoarea cărbunelui, sub un trenci negru, descheiat, și, pentru o secundă oribilă, crede că e fratele lui, David, care a venit să-i amintească toate felurile în care dezamăgește.

   Au același păr negru și același maxilar incisiv, însă David nu fumează, nu ar fi văzut nici mort în partea asta de Brooklyn și nu e nici pe departe la fel de chipeș. Cu cât se uită Henry mai bine la străin, cu atât dispare orice asemănare - înlocuită de conștientizarea faptului că omul nu se udă.

   Chiar dacă pploaia încă toarnă, chiar dacă-i murează jacheta din lână a lui Henry, tricoul de bumbac, chiar dacă el are mâinile reci, străinul în costum elegant nu face niciun efort să-și protejeze flăcăruia brichetei sau țigara. Inhalează lung și se sprijină în coate, pe spate, pe trepte, și își ridică bărbia, parcă întâmpinând ploaia.

   Ploaia nu îl atinge. Cade în jurul lui, dar el rămâne uscat.

   Henry se gândește că e o stafie. Sau un vrăjitor. Sau, cel mai probabil, o halucinație.

   - Ce vrei? îl întreabă străinul, încă privind cerul, și Henry se crispează din instinct, dar în vocea bărbatului nu e nici urmă de mânie.

   Dacă simte ceva, este curiozitate. Își întoarce capul și se uită la Henry cu cei mai verzi ochi pe care băiatul i-a văzut vreodată. Sunt atât de strălucitori, că scânteiază în noapte.

   - Acum, pe loc, spune el. Ce vrei?

   - Să fiu fericit.

   - Ah, zice străinul și fumul i se strecoară printre buze. Nimeni nu-ți poate oferi asta.

   Henry habar n-are cine este acest bărbat sau dacă este real, dar știe, chiar și prin ceața băuturii și a drogurilor, că ar trebui să se ridice și să intre în clădire. Dar nu își poate face picioarele să se miște, lumea este prea grea, iar cuvintele se revarsă dinăuntrul lui.

   -Nu știu ce vor de la mine, zice el. Nu știu cine vor ei să fiu. Mi se spune să fiu eu însumi, dar nu e pe bune, și eu am obosit...

   I se frânge vocea.

   - Sunt sătul să nu ies la socoteală. Să fiu... Nu e vorba că sunt singur. Nu mă deranjează. Dar asta...

   Degetele i se împletesc în tricou.

   - Doare.

   O mână îi ridică bărbia.

   - Henry, uită-te la mine, spune străinul, care nu-l întrebase cu  se numește.

   Henry se uită la el, privește ochii aceia luminoși. Vede cum se ondulează în ei ceva ca un fum. Străinul este frumos ca un lup. Flămând, tăios. Privirea de smarald alunecă peste el.

   - Ești perfect, murmură bărbatul, cu degetul mare mângâindu-i obrazul.

   Vocea lui este mătăsoasă, iar Henry o primește, primește și atingerea, aproape își pierde echilibrul când bărbatul își retrage mâna.

   - Durerea poate fi frumoasă, spune el, expirând un nor de fum. Poate transforma. Poate crea.

   - Dar eu nu vreau durere, spune Henry. Vreau...

   - Să fii iubit.

   Un sunet mic și gol, pe jumătate tuse, pe jumătate oftat.

   - Da.

   - Atunci, fii iubit.

   - Faci totul să pară simplu.

   - Este, spune străinul. Dacă vrei să plătești.

   Henry râde.

   - Nu caut genul ăla de iubire.

   Un zâmbet întunecat joacă pe chipul străinului.

   - Nici eu nu vorbesc despre bani.

   - Atunci ce-ar mai fi?

   Străinul își lipește mâna de sternul lui Henry.

   - Singurul lucru pe care-l poate oferi un om.

   Pentru o secundă, Henry crede că străinul vrea inima lui, așa stricată cum este, apoi înțelege.

   - Cine ești? întreabă el.

   - Sunt cel care vede vreascurile și le aprinde. Sunt cel care hrănește potențialul uman.

   Se uită la străin, încă uscat, în ciuda furtunii, cu o frumusețe diavolească pe un chip cunoscut, și la ochii lui, dintr-odată perfizi, și Henry știe ce este: un vis aievea. Le-a mai avut de câteva ori, o consecință a automedicației agresive.

   - Nu cred în diavoli, spune el și se ridică. Și nici în suflete.

   Străinul ridică bărbia.

   - Atunci nu ai nimic de pierdut.

   Tristețea profundă, ținută la distanță câteva minute de compania străinului, se întoarce brusc. Presiune pe sticla spartă. Se clatină nițel, dar străinul îl sprijină.

   Henry nu își aminteșt să îl fi văzut ridicându-se, dar acum se privesc ochi în ochi. Când diavolul vorbește iar, are o nouă profunzime în glas, o căldură stabilă, ca o pătură în jurul umerilor. Henry se simte atras de ea.

   - Vrei să fii iubit, spune străinul, de toată lumea. Vrei să fii suficient pentru toți. Eu îți pot oferi asta, iar prețul e ceva ce nici nu vei regreta.

   Străinul întinde o mână.

   - Deci, Henry? Ce zici?

   Henry nu crede că ese real.

   Așa că nu contează.

   Sau poate că omul din ploaie are dreptate.

   N-are nimic de pierdut.

   Așa că i se pare ușor.

   La fel de ușor ca un pas peste margine.

   O cădere.

   Henry îi ia mâna, iar străinul o strânge, suficient de tare să-i redeschidă tăieturile din palmă. Dar nu simte. Nu mai simte nimic, iar întunericul zâmbește și spune doar:

   - S-a făcut.

New York City

17 martie 2014

III

       Sunt sute de feluri de tăcere.

   Există o tăcere adâncă a locurilor închise de multă vreme și o tăcere înfundată a urechilor astupate. Tăcerea pustie a morților și tăcerea apăsătoare a celor care mor.

   Există o tăcere seacă, a unui om care nu se mai roagă, și o tăcere eterică, a unei sinagogi goale, dar și tăcerea celui care se ascunde chiar de sine și își ține respirația.

   Există o tăcere jenantă, care umple spațiul dintre 2 oameni care nu știu ce să spună Și tăcerea încorsată, care cade asupra celor care știu ce să-și spună, dar nu și de unde să înceapă.

   Henry nu știe ce fel de tăcere este aceasta, dar îl ucide.

   A început să vorbească lângă magazinul de la colț și a vorbit cât timp au mers, pentru că era mai ușor să vorbească dacă se putea uita în altă parte decât la ea. Cuvintele s-au revărsat din el când au ajuns la ușa albastră a clădirii lui, când au urcat scările, când s-au mișcat prin apartament, iar acum adevărul umple aerul dintre ei, gros ca fumul, și Addie nu spune nimic.

   Stă pe canapea, cu bărbia sprijinită în palmă.

   Pe fereastră, ziua continuă, de parcă nu s-ar fi schimbat nimic, dar i se pare că s-a schimbat totul, pentru că Addie LaRue este nemuritoare, iar Henry Strauss este damnat.

   - Addie, spune el, când nu mai poate îndura. Te rog să spui ceva.

   Iar ea dirică privirea spre el, cu ochii strălucind, nu de vreo vrajă, ci de lacrimi, și nu știe, la început, dacă suferă sau este fericită.

   - Nu puteam înțelege, spune ea. Nimeni nu și-a amintit vreodată. Credeam că e un accident, o capcană. Dar nu ești un accident, Henry. Nu ești o capcană. Îți amintești de mine pentru că ai făcut un târg.

   Clatină din cap.

   - Am petrecut 300 de ani încercând să rup blestemul, și Luc a făcut unicul lucru la care nu m-aș fi așteptat.

   Își șterge lacrimile și zâmbește.

   - A făcut o greșeală.

   În privire i se citește triumful, dar Henry nu înțelege.

   - Deci târgurile noastre se anulează reciproc? De asta suntem imuni?

   Addie clatină din cap.

   - Nu sunt imună, Henry.

   El se crispează, de parcă ar fi fost lovit de ceva.

   - Dar târgul meu nu funcționează cu tine.

   Addie se îmblânzește și îl ia de mână.

   - Ba sigur că da. Târgurile noastre se potrivesc, ca niște păpuși matrioșka în aceeași carcasă. Mă uit la tine și văd exact ce vreau. Doar că eu nu vreau ceva legat de aspect, de farmec sau de succes. Ar suna groaznic, într-o altă viață, dar ce vreau eu cel mai mult, de ce am nevoie, nu are legătură cu tine. Ce vreau și ce am vrut mereu este să-și amintească cineva de mine. De aceea îmi poți rosti numele. De aceea poți pleca și reveni și totuși mă recunoști. Și de aceea mă uit la tine și te văd așa cum ești. Este suficient. Va fi mereu suficient.

   „Suficient.”

   Cuvântul plutește între ei, ajungând la gâtul lui. Îi permite să respire.

   Cade pe canapea, lângă ea. Mâna ei se strecoară printr-a lui, degetele li se împletesc.

   - Ai spus că te-ai născut în 1691, zice el. Asta te face...

   - Am 323 de ani, spune ea.

   Henry fluieră.

   - Nu am fost niciodată cu o femeie mai matură.

   Addie râde.

   - Dar arăți foarte, foarte bine pentru vârsta ta.

   - Mulțumesc.

   - Povestește-mi, spune el.

   - Despre ce?

   - Nu știu. Despre toate. 300 de ani e ceva vreme. Ai asistat la războaie și la revoluții. Ai văzut cum s-au inventat trenuri, mașini, avioane, televizoare. Ai fost martora istoriei în desfășurare.

   Addie se încruntă.

   - Probabil, zice ea, dar nu știu ce să cred. Istoria o privești în urmă, nu o simți mereu. Pe moment, doar trăiești. Eu nu am vrut să trăiesc veșnic, ci doar să trăiesc.

   Se ghemuiește lângă el și stau întinși pe canapea cu capetele alăturate, ca niște îndrăgostiți, și o nouă tăcere se așterne peste ei, ușoară ca o frunză de vară.

   Apoi ea întreabă:

   - Pentru câtă vreme?

   El se întoarce spre ea.

   - Ce?

   - Când ai încheiat târgul, spune ea atentă, ca un picior care testează gheața, pentru câtă vreme a fost?

   Henry ezită și privește tavanul.

   - Pe viață, spune el, și nu e o minciună, dar pe chipul lui Addie trece o umbră.

   - Și a fost de acord?

   Henry încuviințează și o trage din nou lângă el, extenuat de tot ce a spus și de tot ce nu a spus.

   - Pe viață, șoptește ea.

   Cuvintele rămân suspendate între ei, în întuneric.

New York City.

18 martie 2014

IV

      Addie e în multe feluri, însă nu e de uitat, se gândește Henry.

   Cum poate cineva să o uite pe fata asta, care ocupă atâta spațiu? Umple camera cu povești, cu râsete, cu lumină și căldură.

   A pus-o la muncă sau, mai degrabă, ea s-a pus. Reface stocul de cărți și le rearanjează pe rafturi, cât se ocupă el de clienți.

   Ea s-a denumit fantomă și poate că este, pentru alții, dar Henry nu-și poate lua ochii de la ea.

   Addie se mișcă printre cărți de parcă i-ar fi prietene. Și poate că, într-un fel, îi sunt. Fac parte, se gândește el, din povestea ei, sunt un alt lucru pe care l-a atins. Aici, spune ea, este un scriitor pe care l-a cunoscut, iar aici, o idee a ei, aici e o carte pe care a citit-o chiar când a apărut.

   Din când în când, Henry vede o scânteie de tristețe, de dor, dar sunt doar niște flash-uri, iar ea își revine, se luminează și începe altă poveste.

   - L-ai cunoscut pe Hemingway? întreabă el.

   - Ne-am întâlnit de câteva ori, răspunde ea zâmbind, dar Colette era mai isteață.

   Carte se ține după Addie ca o umbră. Nu l-a văzut niciodată pe motan atât de interesat  de o persoană, iar când o întreabă, ea scoate o mână de bunătăți pisicești din buzunar și rânjește.

   Ochii lor se întâlnesc, de-a curmezișul librăriei, și el știe c-a zis că nu este imună, că târgurile lor doar se potrivesc, dar rămâne ideea că ochii ei căprui nu se încețoșează. Are privirea limpede - un far pe timp noros.

   Ea zâmbește, și lumea lui Henry se luminează. Când ea se întoarce cu spatele, lumea lui se întunecă iar.

   O femeie se apropie de casa de marcat, iar Henry o întâmpină.

   - Ați găsit tot ce aveați nevoie?

   Ochii ei sunt deja lăptoși.

   - Da, spune femeia zâmbind călduros, și el se întreabă ce vede. Un fiu, un iubit, un frate, un prieten?

   Addie se sprijină cu coatele de tejghea. Arată spre cartea pe care o răsfoiește el, când nu are clienți. O colecție de instantanee din New York.

   - Am văzut aparatele foto de la tine, zice ea. Și fotografiile. Sunt făcute de tine, nu?

   Henry încuviințează și rezistă tentației de a spune „E doar un hobby” sau „A fost cândva un hobby”.

   - Ești foarte priceput, zice ea, și e drăguț, mai ales că vine din partea ei.

   Știe și el că se pricepe, poate uneori chiar prea mult. I-a făcut portrete lui Robbie, în facultate, dar doar pentru că nu își permitea un fotograf profesionist. Muriel spunea despre fotografiile lui că sunt drăguțe. Subversive, în convenționalitatea lor.

   Dar Henry nu avea intenția asta. Doar încerca să surprindă ceva.

   Se uită la carte.

   - Există o fotografie de familie, spune el, nu cea de pe hol, ci alta, de când aveam 6-7 ani. A fost o zi îngrozitoare. Muriel a pus gumă de mestecat în cartea lui David, iar eu eram răcit și părinții mei s-au certat  chiar înainte să se declanșeze blitzul. În fotografie, arătam cu toții atât de... fericiți. Îmi amintesc că m-am uitat la poza aceea și mi-am dat seama că fotografiile nu sunt reale. Nu există context, doar iluzia că arăți un moment de viață, însă viața nu e compusă din instantanee, ci e fluidă. Așa că fotografiile sunt opere de ficțiune. Asta mi-a plăcut la ele. Toată lumea crede că fotografia este adevăr, dar mie mi se pare doar o minciună foarte pertinentă.

   - De ce ai renunțat?

   „Pentru că timpul nu funcționează așa.”

   S-a gândit mereu la fotografie ca la un hobby, ca la niște credite pentru cursul de artă, și când și-a dat seama că se putea ocupa cu asta, era prea târziu. Sau așa i s-a părut.

   Era mult în urmă.

   Așa că a renunțat. A pus camerele pe raft, laolaltă cu restul pasiunilor abandonate. Dar ceva la Addie îl face să vrea să se apuce iar.

   Nu are aparatul cu el, firește, doar telefonul mobil, dar e suficient. Îl ridică, o încadrează cu rafturile în spate.

   - Nu merge, zice Addie, când Henry face poza.

   Sau încearcă. Apasă pe ecran, dar nu se întâmplă nimic. Nici clic, nici captură. Încearcă iar, și de data asta se face poza, dar e neclară.

   - Ți-am spus, zice ea încet.

   - Nu înțeleg, spune el. A trecut foarte multă vreme. Cum ar fi putut anticipa pelicula sau telefoanele?

   Addie zâmbește trist.

   - Nu și-a făcut de lucru cu tehnologia. Ci cu mine.

   Henry și-l imaginează pe străin zâmbind în întuneric.

   Pune telefonul jos.

New York City

5 septembrie 2013

V

      Henry se trezește în zgomotul traficului matinal.

   Tresare la claxoanele mașinilor, iar soarele se revarsă prin fereastră. Încearcă să găsească amintirile din noaptea trecută și, pentru o clipă, nu obține nimic, ci doar o placă neagră, o tăcere capitonată. Dar, când strânge din ochi, întunericul se crapă și face loc unui val de durere și de tristețe, unui amestec de sticlă spartă și ploaie grea și unui străin în costum negru, unei conversații care sigur a fost un vis.

   Henry știe că Tabitha a spus nu - partea aceea este reală, amintirea este prea înțepătoare ca să nu fie adevărată. De aceea a început să bea. Băutura l-a adus acasă prin ploaie, unde s-a oprit înainte să intre, și acolo, străinul - dar nu, partea aceea nu s-a întâmplat.

   Străinul și conversația lor sunt o poveste, o parte a subconștientului, demonii lui dezlănțuiți de disperare mintală.

   Capul lui Henry pulsează sec de durere, iar el se freacă la ochi cu dosul mâinii. O greutate metalică îl lovește în obraz. Se uită și vede o brățară din piele neagră în jurul încheieturii. Un ceas analog, elegant, cu numere aurii pe un fundal de onix. Pe cadran se află un singur braț auriu, oprit cu o fracțiune de secundă înainte de miezul nopții.

   Henry nu a purtat niciodată ceas.

   Să-l vadă, greu și necunoscut, la încheietura mâinii lui, îi amintește de o cătușă. Se ridică în capul oaselor, trăgând de cataramă, consumat de teama subită că ar putea fi legat de el, că nu îl va putea da jos - dar, la prima atingere, catarama se desface și ceasul cade pe pilota răsucită.

   Aterizează cu cadranul în jos, și acolo, pe spate, Henry vede două cuvinte gravate cursiv.

   „Trăiește bine.”

   Se ridică din pat, departe de ceas, se uită la el parc așteptându-se să îi sară la beregată. Dar ceasul zace în tăcere pe pat. Inima îi bate puternic, atât de tare, că o aude, și e din nou în întuneric, cu ploaia curgându-i prin păr. Străinul îi zâmbește și-i întinde mâna.

   „S-a făcut.”

   Dar asta nu s-a întâmplat.

   Henry își privește palma și vede tăieturile superficiale, cu sângele închegat. Remarcă picăturile de roșu maroniu de pe cearșafuri. Sticla spartă a fost, deci, reală. Dar mâna diavolului într-a lui a fost un vis febril. Durerea poate pricinui asta, se poate strecura din veghe în somn.

   Când avea 9 sau 10 ani, Henry a avut un streptococ în gât, dar durerea era atât de cumplită, încât, de fiecare dată când adormea, visa că înghițea cărbuni încinși, că era captiv în clădiri în flăcări sau că fumul îi aluneca pe gât ca niște gheare. Mintea lui încerca să dea sens suferinței.

   Dar ceasul...

   Henry aude un ticăit slab când îl duce la ureche. Nu scoate alt sunet (într-o noapte, curând, îl va desface și va descoperi că nu are nici urmă de șurub sau de altceva care să-i explice mecanismul lent).

   Și totuși, este solid, chiar greu, în mâna lui. Pare adevărat.

   Ticăitul devine mai intens, devine ciocănit, și își dă seama că nu vine dinspre ceas. Este doar lovirea constantă cu buricele degetelor în lemn - cineva bate la ușa lui.

   Henry își ține respirația, așteaptă să vadă dacă bocănitul încetează, dar nu se oprește. Se dă înapoi de lângă ceas, de lângă pat și apucă un tricou curat de pe spătarul scaunului.

   - Vin, mormăie, trăgându-și-l peste cap.

   Gulerul i se prinde în ochelari, iar el se lovește cu umărul de cadrul ușii și înjură încet, sperând, de la dormitor la ușa de la intrare, că persoana va renunța și va pleca. Nu se întâmplă asta, așa că Henry deschide, așteptându-se să fie Bea, Robbie sau poate Helen, de pe palier, care-și caută din nou pisica.

   Dar este sora lui, Muriel.

   Muriel, care a venit la Henry exact de două ori în ultimii 5 ani. O dată pentru că băuse prea mult ceai de plante la prânz și nu reușise să ajungă la timp în Chelsea.

   - Ce cauți aici? o întreabă el, dar ea deja trece pe lângă el, desfăcându-și eșarfa mai degrabă decorativă decât funcțională.

   - Familia are nevoie de motive?

   Întrebarea este clar retorică.

   Se întoarce, cercetându-l cu privirea, așa cum își imaginează că-și plimbă ochii peste exponate, și el așteaptă evaluarea ei obișnuită, o versiune a replicii „Arăți ca naiba”.

   Dar sora lui spune:

   - Arăți bine, ceea ce i se pare ciudat, pentru că Muriel nu minte niciodată, și o privire în oglinda de pe hol e suficientă să îi confirme că arată aproape la fel de rău cum se simte. Beatrice mi-a scris aseară, când n-ai răspuns la telefon, continuă ea. Mi-a povestit despre Tabitha și despre faza cu refuzul. Îmi pare rău, Hen.

   Muriel îl îmbrățișează, iar Henry nu știe unde să-și pună mâinile. Ajung să plutească în jurul umerilor ei, până când ea îi dă drumul.

   - Ce s-a întâmplat? Te înșela?

   Iar Henry își dorește să spună da, fiidcă adevărul e mai rău, adevărul e că el nu e suficient de interesant.

   - Nu contează, zice însă Muriel. Dă-o naibii, meriți pe cineva mai bun.

   Aproape că-i vine să râdă, pentru că nici nu poate număra de câte ori i-a spus Muriel că Tabitha era prea bună pentru el.

   Muriel se uită prin apartament.

   - Ai redecorat? Îmi place aici.

   Henry privește livingul, evidențiat de lumânări și obiecte de artă și alte urme ale Tabithei. Haosul e al lui. Stilul, al ei.

   - Nu.

   Sora lui încă stă în picioare. Muriel nu se așază niciodată, n-are astâmpăr, nici măcar nu se sprijină de ceva.

   - Văd că ești bine, spune ea, dar data viitoare să răspunzi la telefon. Ah, adaugă, punându-și eșarfa, fiind deja pe hol. An Nou fericit!

   Îi ia o clipă să-și amintească.

   Roș Hașana*.

   *începutul noului an, potrivit calendarului evreiesc.

   Muriel îi citește confuzia pe chip și rânjește.

   - Ai fi fost un rabin foarte prost.

   Nu o contrazice.

   În mod normal, Henry s-ar fi dus acasă - amândoi s-ar fi dus - dar David nu și-a putut schimba tura la spital anul ăsta, așa că părinții lor și-au făcut alte planuri.

   - Te duci la templu? întreabă el.

   - Nu, zice Muriel. Dar în centru este un spectacol în seara asta, un hibrid pervers-burlesc, și sunt convinsă că vor fi jocuri cu focul. Așa că o să aprind o lumânare.

   - Mama și tata ar fi foarte mândri, spune el sec, dar, de fapt, bănuiește că exact așa stau lucrurile.

   Muriel Strauss nu poate greși.

   Ea ridică din umeri.

   - Sărbătorim în felul nostru.

   Își răsucește eșarfa cu un gest dramatic.

   - Ne vedem de Iom Kipur*.

   *cea mai importantă dintre cele 3 sărbători evreiești

   Muriel dă să deschidă ușa, apoi se întoarce iar spre el și se întinde să-i ciufulească părul.

   - Micul meu nor de furtună, zice ea. Nu lăsat întunericul să te copleșească.

   Apoi pleacă, iar Henry se lipește de ușă, uluit, obosit și complet derutat.

       Henry a auzit de stadiile suferinței.

   Se întreabă dacă e valabil și pentru iubire.

   Dacă e normal să se simtă pierdut, mânios, trist și pustiu, și totuși oribil de ușurat. Poate că este pulsația mahmurelii, care-i îneacă toate simțurile, lucrurile pe care ar trebui să le simtă, și le coagulează în ce simte de fapt.

   Se oprește la Roast, cafeneaua plină de viață aflată la o stradă distanță de magazin. Are brioșe bune, băuturi pe jumătate decente și o servire oribilă, se potrivește foarte bine în peisajul acestei părți din Brooklyn, și o vede pe Vanessa la tejghea.

   New York este plin de oameni frumoși, actori și modele care lucrează ca barmani și barmanițe, preparân băuturi ca să poată plăti chiria până la primul contract important.A crezut mereu că așa e și Vanessa, o blondă subțire, cu un mic simbol al infinitului tatuat pe încheietura mâinii.

   Presupune că numele ei este Vanessa - este numele de pe ecusonul prins pe șorț - dar ea nu i-a zis niciodată. Nu i-a spus niciodată nimic, exceptând „Ce să-ți prepar?”

   Henry se va așeza în fața tejghelei și ea îi va cere comanda și îl va întreba cum îl cheamă (deși vine aici 6 zile pe săptămână în ultimii 3 ani, și ea lucrează aici de 2), și între momentul în care îi va bate pe casă flat white-ul și cel în care-i va scrie numele pe pahar și va striga după următoarea comandă, nu se va uita la el. Privirea ei se va muta de la tricoul lui la computer și la bărbia lui, iar Henry va simți că nici măcar nu e prezent.

   Așa se întâmplă mereu.

   Doar că azi nu este așa.

   Azi, când îi ia comanda, Vanessa ridică privirea.

   E o schimbare foarte mică, o diferență de 5 centimetri, poate 7, dar acum îi vede ochii, tulburător de albaștri, și barmanița se uită la el, nu la bărbia lui. Îl privește și îi zâmbește.

   - Salut, ce pot să-ți ofer?

   El comandă un flat white, își spune numele, și acolo se termină totul.

   Sau nu.

   - Ai o zi faină? întreabă ea, în timp ce-i scrie numele pe pahar.

   Vanessa n-a mai făcut niciodată conversație cu el.

   - Mă duc la muncă, spune el, și atenția ei se îndreaptă iar spre fața lui.

   De data asta, surprinde o licărire slabă - greșită - în ochii ei. Este o iluzie optică, trebuie să fie, dar, pentru o secundă, arată ca o pojghiță, ca o ceață.

   - Cu ce te ocupi? întreabă ea, părând interesată, și el îi povestește despre „Ultimul cuvânt”, iar ochii ei se luminează.

   Este cititoare și nu se poate gândi la un loc mai bun decât o librărie. Când Henry plătește comanda, degetele lor se ating, iar ea se uită din nou la el.

   - Ne vedem mâine, Henry.

   Barmanița îi spune numele de parcă l-ar fi furat, cu un zâmbet poznaș.

   El nu își dă seama dacă ea flirtează până când nu primește băutura și vede săgeata micuță pe care a desenat-o, arătând spre partea de jos, și când înclină paharul inima îi tresare puțin, ca un motor care pornește.

   Și-a scris numele și numărul de telefon pe fundul paharului.

      La muncă, Henry descuie grilajul, apoi ușa, în timp ce-și termină cafeaua. Întoarce afișul cu firma și îl hrănește pe Carte, deschide librăria și pune pe rafturi stocul nou de cărți, până când sună clopoțelul, anunțând primul client.

   Henry parcurge culoarul dintre rafturi și dă de o doamnă mai în vârstă, care parcurge cărțile, de la ISTORIE la MISTER la DRAGOSTE și înapoi. O lasă câteva minute, dar când o ia de la capăt a treia oară intervine.

   - Pot să vă ajut?

   - Nu știu, nu știu, murmură ea, pe jumătate pentru sine, dar apoi îl privește și ceva se schimbă pe chipul ei. Adică da, desigur, așa sper. 

   Are o strălucire vagă în privire și îi povestește că e în căutarea unei cărți deja citite.

   - Nu-mi prea amintesc ce am citit în ultima vreme, explică ea, clătinând din cap. Totul mi se pare cunoscut. Toate copertele arată la fel. De ce fac asta? De ce fac totul să semene?

   Henry presupune că totul are legătură cu marketingul și tendințele, dar știe că nu ar ajuta la nimic să i-o spună. Doar întreabă dacă-și amintește ceva despre carte.

   - Să vedem. Era mare. Era despre viață și moarte, și istorie.

   Nu prea oferă multe opțiuni, dar Henry este obișnuit cu lipsa detaliilor. Cu numărul de oameni care au intrat căutând ceva ce văzuseră, incapabili să spună mai mult decât „Coperta roșie” sau „Cred că avea cuvântul fată în titlu”.

   - Era o carte tristă și foarte frumoasă, explică doamna în vârstă. Sunt convinsă că acțiunea se petrecea în Anglia. Doamne, mintea mea! Cred că avea un trandafir pe copertă.

   Se uită pe rafturi, frângându-și mâinile. Nu se va decide, așa că o face el. 

   Groaznic de stânjenit, scoate o carte de ficțiune istorică de pe cel mai apropiat raft.

   - Să fi fost asta? întreabă, arătându-i „Wolf Hall”.

   Dar știe, în clipa în care o ține în mână, că nu e aceea. Pe copertă are un mac, nu un trandafir, și viața lui Thomas Cromwell n-a avut nimic deosebit de trist sau de frumos, chiar dacă scriitura este deosebită.

   - De fapt, lăsați, spune el, întinzându-se deja să o pună la loc, dar femeia se luminează la față.

   - Asta este!

   O apucă în mâinile sale osoase.

   - Este exact ce căutam.

   Henry nu prea crede, dar bucuria femeii este atât de limpede, că începe să se îndoiască de sine.

   Se pregătește să-i facă bonul, când își amintește. Atkinson. „Viață după viață.” O carte despre viață, moarte și istorie, tristă și frumoasă, cu acțiunea în Anglia, cu un trandafir pe copertă.

   - Stați așa, spune el aplecându-se să ia de după tejghea, din colțul cu ficțiune recentă, cartea cu pricina. Asta este?

   Fața femeii se luminează, la fel ca înainte.

   - Da! Ce deștept ești, chiar asta e! spune ea, cu aceeași convingere.

   - Mă bucur că v-am fost de folos, zice el, nesigur că așa a fost.

   Ea decide să ia ambele cărți și spune că este sigură că îi vor plăcea.

   Restul dimineții este la fel de straniu.

   Un bărbat între două vârste caută un thriller și iese cu toate cele 5 titluri recomandate de Henry. O studenă vine căutând o carte de mitologie japoneză, iar când Henry își cere scuze că nu o are, practic se dă peste cap să spună că nu este vina lui și insistă ca el să o comande pentru ea, chiar dacă nu este sigură că-i trebuie. Un tip cu alură de model și un maxilar mai ascuțit decât un cuter se uită la secțiunea fantasy și îi lasă e-mailul pe bon, sub semnătura lui, când plătește.

   Henry se simte nelalocul lui, la fel ca atunci când sora lui i-a spus că arată bine. Este un deja vu și totuși nu este, pentru că senzația e complet nouă. E ca o păcăleală de 1 Aprilie, când regulile se schimbă și totul este un joc, și toată lumea știe despre ce e vorba, mai puțin el, și încă se miră de ultima întâlnire, cu chipul ușor înroșit, când intră Robbie pe ușă.

   - Doamne, spune el, aruncându-și brațele în jurul lui Henry, și, pentru o clipă, Henry se gândește că trebuie să se fi întâmplat ceva teribil, însă își dă seama că deja a pățit el asta.

   - E OK, spune Henry.

   Și bineînțeles că nu e, dar a fost o zi atât de ciudată, că tot ce s-a întâmplat înainte pare un vis. Sau poate acesta e visul? Dacă da, nu prea își dorește să se trezească.

   - E OK, repetă el.

   - Nu trebuie să fie OK, spune Robbie. Vreau doar să știi că sunt aici și aș fi vrut ă vin și noaptea trecută - voiam să vin la tine când nu ai răspuns la telefon, dar Bea a zis să îți lăsăm spațiu și nu știu de ce am ascultat-o. Îmi pare rău.

   Cuvintele se revarsă ca un șuvoi.

   Strânsoarea lui Robbie e mai puternică, iar Henry savurează îmbrățișarea. Se potrivesc, în confortul familiar al unei haine purtate. Îmbrățișarea este cam lungă însă. Henry își drege glasul și se retrage, iar Robbie râde stânjenit și se întoarce cu fața la lumină. Atunci Henry remarcă o dungă fină de mov de-a lungul tâmplei lui Robbie, chiar acolo unde-i întâlnește rădăcinile nisipii ale părului.

   - Sclipești.

   Robbie dă cu mâna a lehamite peste machiaj.

   - Ah, de la repetiții.

   În ochii lui e o sclipire veche. Henry cunoaște prea bine acea sclipire și se întreabă dacă Robbie a consumat ceva sau doar dacă n-a mai dormit de mult. În facultate, Robbie se droga sau visa atât de intens la idei mărețe, că trebuia să-și ardă toată energia din sistem și apoi se prăbușea.

   Se aude clopoțelul.

   - Ticălosul, anunță Bea, trântindu-și săculețul pe tejghea. Nenorocit cu minte de struț.

   - Clienții, o avertizează Henry, chiar dacă singurul client este un bătrânel aproape surd, un client fidel pe nume Michael, care e în zona cărților horror.

   - Cărui fapt îi datorăm această criză? întreabă Robbie voios.

   Dramele îl înveselesc de fiecare dată.

   - Nenorocitul de îndrumător de doctorat, spune ea, țâșnind pe lângă ei spre zona de artă și istoria artei.

   Ei se privesc și se iau după ea.

   - Nu i-a plăcut propunerea? întreabă Henry.

   Bea încearcă să i se aprobe un subiect de aproape 1 an.

   - A respins-o!

   Trece pe lângă un raft, aproape răsturnând un teanc de reviste. Henry o urmează, străduindu-se să repare distrugerea.

   - A spus că este prea ezoterică. De parcă ar ști ce înseamnă cuvântul!

   - Folosește-l într-o propoziție, îi cere Robbie, dar ea îl ignoră, scoțând o carte.

   - Nenorocitul...

   Și încă una.

   - ...cu creier atrofiat...

   Și încă una.

   - ...de cadavru.

   - Aici nu e bibliotecă, spune Henry, când ea duce teancul spre scaunul de piele din colț și îl lasă să cadă, speriind movila de blană portocalie dintre două pernuțe uzate.

   - Scuze, Carte, mormăie ea, ridicând pisica pe spătarul scaunului vechi, unde ia forma unei franzele incomodate.

   Bea continuă să scoată pe gură un șir de înjurături înfundate, în timp ce dă paginile cărților.

   - Știu de ce avem nevoie, spune Robbie, întorcându-se spre magazie. N-are Meredith un stoc de whisky în spate?

   Chiar dacă e de-abia ora 15:00, Henry nu protestează. Se lasă pe podea, cu spatele sprijinit de cel mai apropiat raft, cu picioarele întinde, simțindu-se dintr-odată nespus de obosit.

   Bea ridică privirea spre el și ofează.

   - Îmi pare ru, începe ea, dar Henry flutură din mână.

   - Te rog, continuă să-ți distrugi verbal îndrumătorul în secțiunea de istoria artei. Cineva trebuie să se poarte normal.

   Dar ea închide cartea, o pune înapoi în teanc și se așază alături de Henry pe podea.

   - Pot să-ți spun ceva? 

   Vocea ei se ridică puțin, dar știe că nu e o întrebare.

   - Mă bucur că te-ai despărțit de Tabitha.

   O săgeată dureroasă, ca tăietura din palma lui.

   - Ea s-a despărțit de mine.

   Bea flutură din mână, de parcă detaliul acela mărunt nu ar conta.

   - Meriți pe cineva care să te iubească așa cum ești. Cu bune, cu rele, cu enervante.

   „Vrei să fii iubit. Vrei să fii suficient.”

   Henry înghite în sec.

   - Păi, n-a prea mers să fiu eu.

   Bea se apleacă spre el.

   - Asta e ideea, Henry, că nu ai prea fost tu. Risipești prea mult timp cu oameni care nu te merită. Oameni care nu te cunosc, pentru că nu le permiți.

   Bea îi ia fața în mâini, cu strălucirea aceea stranie în privire.

   - Henry, ești inteligent, bun și enervant. Detești măslinele și oamenii care vorbesc în timpul filmelor. Îți plac milkshake-urile și oamenii care râd până le dau lacrimile. Crezi că este o crimă să sari direct la finalul unei cărți. Când ești furios, devii tăcut, când ești trist, devii zgomotos, iar când ești fericit, mormăi.

   - Și?

   - Și nu te-am auzit mormăind de ani întregi.

   Mâinile ei se îndepărtează.

   - Dar te-am văzut mâncând o tonă de măsline.

   Reapare Robbie, cu o sticlă și 3 căni. Singurul client părăsește incinta, iar Robbie închide ușa în urma lui, întorcând afișul cu ÎNCHIS spre exterior. Se așază între Henry și Bea, pe podea, și scoate dopul cu dinții.

   - Pentru ce bem? întreabă Henry.

   - Pentru noi începuturi, răspunde Robbie, cu ochii sclipind.

New York City

18 martie 2014

VI

       Clopoțelul sună și intră Bea, cu pași mari.

   - Robbie ar vrea să știe dacă îl eviți, spune ea, în loc de salut.

   Henry se posomorăște. Răspunsul este „da, normal”, dar este și „nu”. Nu poate uita privirea îndurerată din ochii lui Robbie, dar aceasta nu scuză felul în care s-a comportat, sau poate că da.

   - Iau asta drept „da”, spune Bea. Și unde te-ai ascuns?

   Henry vrea să spună „Ne-am văzut la petrecere”, dar se întreabă dacă ea a uitat toată seara sau doar părțile cu prezența lui Addie.

   - Bea, ea este Addie.

   Beatrice se întoarce sprea ea și, pentru o secundă, numai pentru o secundă, Henry crede că își amintește. Din felul în care o rpivește pe Addie, de parcă ar fi un obiect de artă, însă deja unul cunoscut. În ciuda tuturor lucrurilor, Henry se așteaptă ca ea să încuviințeze și să spună „Ah, ce bine-mi pare să te revăd”. Dar Bea zâmbești și spune doar:

   - Știi, fața ta are ceva atemporal, și el este zguduit de stranietatea ecoului, de forța acestui deja vu.

   Addie zâmbește și răspunde:

   - Mi s-a mai spus.

   Bea continuă să o studieze pe Addie, dar Henry o privește pe ea. A fost mereu ca scoasă din cutie, însă astăzi are vopsea neon pe degete. o pată de auriu la tâmple și ceva ce arată ca zahărul pudră pe mânecă.

   - Ce-ai pus la cale? o întreabă el.

   Ea se privește.

   - Ah, am fost la Artefact! zice, de parcă ar trebui să însemne ceva.

   Văzând confuzia de pe chipul lui Henry, explică. Artefactul este, potrivit lui Beatrice, pe de-o parte carnaval și pe de altă parte obiect de artă expus, un amestec de instalații interactiv de pe High Lane.

   Bea vorbește despre camere în oglindă și despre domuri din sticlă pline cu stele, nori de zahăr, fulgi din bătăi cu perne și picturi murale făcute din mii de notițe ale unor străini. Addie se luminează, iar Henry crede că e greu să surprinzi o fată care a trăit 300 de ani.

   Deci, când se întoarce spre el și spune „Trebuie să mergem”, e tot ce-și dorește. Mai e problema librăriei, firește, fiindcă e singurul angajat și mai sunt 4 ore până la închidere. Dar îi vine o idee.

   Apucă un semn de carte, singurul lucru cu logoul librăriei, și începe să scrie ceva pe sate.

   - Bea, spune el, împingând cardyul improvizat pe tejghea, închizi tu?

   - Am și eu o viață, răspunde ea, dar apoi se uită la scrisul oblic al lui Henry.

   „Biblioteca de la Ultimul cuvânt”

   Bea zâmbește și pune cardul în buzunar.

   - Distracție plăcută, le spune, făcându-le semn când ei 2 ies.

New York City

5 septembrie 2013

VII

      Uneori, Henry și-ar dori să aibă o pisică.

   Presupune că l-ar putea adopta pe Carte, însă vărgatul pare inseparabil de „Ultimul cuvânt” și nu poate scăpa de credința superstițioasă că, dacă ar încerca să scoată motanul matusalemic din anticariat, s-ar transforma în praf înainte să ajungă acasă.

   Știe că e o idee morbidă despre oameni și locuri sau, în cazul acesta, despre animale de companie și locuri, dar s-a lăsat seara iar el a băut cam mult whisky, și Bea a trebuit să se ducă să țină un curs, iar Robbie e la spectacolul unui prieten, așa că e din nou singur, se îndreaptă spre un apartament gol, dorindu-și să fi avut o pisică sau ceva care să-l aștepte.

   Testează fraza când intră.

   - Salut, pisicuțo. Am venit, spune el, înainte să-și dea seama că este un burlac de 28 ani care vorbește cu un animal imaginar, iar asta e mult mai rău.

   Ia o bere din frigider, se uită la deschizătorul de sticle și își dă seama că este al Tabithei. Este o chestie roz și verde, în formă de „lucha libre”, dintr-o călătorie pe care ea o făcuse în Mexico City luna trecută.

   Îl aruncă, deschide un sertar din bucătărie, căutând altul, găsește o lingură din lemn, un magnet cu o trupă de dans, câteva paie ridicole, privește în jur, mai vede o duzină de lucruri împrăștiate prin apartament, toate ale e. Găsește o cutie cu cărți și le scoate, apoi începe să o umple cu fotografii, bilețele, cărți, o pereche de balerini, o cană, o brățară, o perie de păr, o altă fotografie.

   Termină prima bere, o deschide pe a doua, de marginea blatului din bucătărie, și continuă să intre dintr-o cameră în alta, nu atât urmând o procedură metodică, ci rătăcind.

   O oră mai târziu, cutia e doar pe jumătate plină, dar Henry își pierde avântul. Nu mai vrea să facă asta, nici măcar nu vrea să fie aici, într-un apartament care pare, cumva, totodată pustiu și aglomerat. E prea mult spațiu de gândire și insuficient ca să respire.

    Henry se așază timp de câteva minute între sticlele goale de bere și cutia pe jumătate plină, cu genunchiul tresărindu-i, și apoi sare în picioare și iese din apartament.

      „Negustorul” este aglomerat.

   Întotdeauna este - e unul dintre barurile de cartier al căror succes depinde mai degrabă de proximitate decât de calitate. O instituție locală. Majoritatea oamenilor care îl frecventează îi spun pur și simplu „barul”.

   Henry își croiește drum prin mulțime, ia loc pe un scaun de lângă tejghea, speră că ambianța îl va face să se simtă mai puțin singur.

   Mark este în tură în această seară, un tip de vreo 50 de ani, cu favorți cărunți și zâmbet de catalog. De obicei, durează cam 10 minute să îi atragă atenția, dar în seara asta vine direct la el, ignorând coada. Henry comandă tequila, iar Mark se întoarce cu o sticlă și două pahare de shot.

   - Din partea casei, zice, turnându-și și el.

   Henry reușește să zâmbească vag.

   - Așa de rău arăt?

   Dar în privirea lui Mark nu citește milă, ci doar o lumină ciudată și subtilă.

   - Arăți grozav, spune el, exact ca Muriel, și este prima dată când barmanul îi adresează mai mult decât o replică.

   De obicei, răspunsurile lui constau în comenzi și încuviințări.

   Ciocnesc, iar Henry mai cere un rând, și încă unul. Știe că vea prea mult, prea repede, că adaugă și tăria la berile pe care le băuse deja acasă, la whisky-ul de la muncă.

   O fată se apropie de bar și se uită la Henry.

   Se uită în altă parte, apoi iar la el, de parcă l-ar vedea pentru prima dată. Apoi iată din nou pelicula de lumină de pe ochii ei și se apleacă spre el, dar el nu pare să îi prindă numele. Nu contează.

   Se străduiesc să vorbească peste zgomot, cu mâna ei pe brațul lui, apoi pe umăr, apoi prin părul lui.

   - Hai cu mine acasă, spune ea, și el e foarte captivat de dorul din vocea ei, de dorința evidentă.

   Dar prietenii ei se apropie și o smulg de lângă el, cu ochii scânteind când zic „Scuze”, „Ești un tip mișto” și „Să ai o seară frumoasă”.

   Henry alunecă de pe scaun și se îndreaptă spre toaletă, și, de data asta, simte valul, capetele care se întorc spre el.

   Un tip îl apucă de braț și spune ceva despre un proiect de fotografie, despre cum s-ar potrivi perfect, înainte să-i strecoare o carte de vizită.

   Două femei încearcă să îl tragă în cercul conversației lor.

   - Mi-aș dori să am un fiu ca tine, zice una din ele.

   - Fiu? spune cealaltă, râzând deșănțat, în timp ce el se eliberează, fuge pe hol și la toalete.

   Se sprijină de chiuvetă.

   Habar n-are ce se întâmplă.

   Se gândește din nou la cafeneaua de dimineață, la numărul Vanessei de pe fundul paharului. La clienții din librărie, atât de dornici de ajutorul lui. La Muriel, care i-a spus că arată bine. La ceața palidă, ca fumul de lumânare, din ochii lor.

   Se uită la ceasul de la mână, care scânteiază în lumina toaletei, și, pentru prima dată, este sigur că e adevărat.

   Că bărbatul din ploaie a fost real.

   Că târgul chiar s-a încheiat.

   - Hei.

   Ridică privirea și vede un tip cu ochi sticloși, care-i zâmbește de parcă ar fi cei mai buni prieteni.

   - Ți-ar prinde bine un cui.

   Îi întinde un borcănel, iar Henry se uită la pudra din interior.

   Avea 12 ani când s-a drogat prima dată.

   Cineva i-a dat un cui în spatele băncilor de pe terenul de sport, iar fumul i-a ars plămânii și aproape că a vomitat, dar apoi totul a devenit... moale. Iarba îi croia spațiu în creier și îi liniștea teroarea nervoasă din inimă. Dar nu putea controla locurile în care-l purta inima. Valiumul și Xanaxul erau mai bune, pentru că amorțeau totul deodată, însă s-a ținut mereu la distanță de chestiile mai puternice - nu teamă că i-ar putea merge rău, ci dimpotrivă: teama ă i s-ar părea mai bine. Teama să nu alunece, știind că nu ar fi suficient de puternic să se oprească.

   Dar nu și-a dorit niciodată senzația de plutire, nu tocmai.

   A vrut doar liniștea.

   Efectul secundar fericit.

   A încercat să fie mai bun, pentru Tabitha.

   Dar Tabitha nu mai e și, oricum, nu mai contează.

   Acum Henry vrea doar să se simtă bine.

   Își toarnă pudra pe degetul mare, neștiind dacă face bine ce face, dar inhalează și îl lovește o răceală bruscă, și apoi lumea se deschide. Detaliile se limpezesc, culorile devin puternice, și cumva totul este mai clar și totuși mai încețoșat, în același timp.

   Henry o fi spus ceva, pentru că tipul râde. Apoi întinde mâna și șterge o pată de pe obrazul lui Henry, iar contactul este ca un șoc, o scânteie de energie când pielea întâlnește piele.

   - Ești perfect, spune străinul, cu degetele de-a lungul maxilarului său, iar Henry se înroșește de o căldură amețitoare, care-l face să vrea să se miște.

   - Scuze, spune el ieșind pe hol.

   Se sprijină de zid, așteaptă să se calmeze lumea.

   - Hei.

   Ridică privirea și vede un tip cu brațul în jurul umerilor unei fete, amândoi lungi, subțiri, felini.

   - Cum te numești? întreabă tipul.

   - Henry.

   - Henry, repetă fata, cu un zâmbet de pisică.

   Îl privește cu o dorință atât de evidentă, încât e dat pe spate. Nimeni nu l-a privit așa vreodată. Nici măcar Tabitha. Nici Robbie. Nimeni - nici la prima înâlnire, nici în mijlocul actului sexual.

   - Eu sunt Lucia, spune ea, iar el e Benji. Te căutam.

   - Ce am făcut?

   - Nimic, încă.

   Ea își mușcă buza, tipul se uită la Henry, cu fața plină de dorință, și prima dată nu își dă seama despre ce vorbesc.

   Apoi, da.

   Îl scutură râsul, un lucru ciudat, nestingherit.

   N-a fost niciodată într-un menage a trois, dacă nu punea la socoteală seara aceea de la facultate, când el, Robbie și încă o persoană se îmbătaseră cumplit și încă nu e sigur cât de departe au mers lucrurile.

   - Vino cu noi, zice ea, întinzând mâna.

   O duzină de scuze îi apar în minte, apoi dispar. Henry îi urmează.

New York City

7 septembrie 2013

VIII

     Doamne, ce bine e să fii dorit!

   Oriunde s-ar duce, simte valul, atenția care se îndreaptă spre el. Henry se bucură de atenție, de zâmbete, de căldură, de lumină. Pentru prima dată, înțelege cu adevărat conceptul beției de putere.

   Este ca atunci când pui jos o povară grea, după ce brațele ți-au obosit de mult. Este o ușurare bruscă, amețitoare, ca aerul din piept, ca soarele după ploaie.

   Este bine să fii tu cel care folosește, nu să fii folosit.

   Să fii cel care primește, nu cel care pierde.

   Se simte bine. Nu ar trebui, și știe asta, dar se simte bine.

   Stă la rând la Roast, cu o nevoie disperată de cafea.

   Ultimele zile s-au amestecat în mintea lui, nopțile târzii au cedat unor dimineți stranii, cu fiecare moment alimentat de plăcerea de a fi dorit, de a ști că, indiferent de ce văd ei, este bine, grozav, perfect.

   El este perfect.

   Și nu este doar gravitația directă a poftei carnale - nu mereu. Oamenii sunt atrași acum de el, fiecare ajunge pe orbita lui, dar motivul este de fiecare dată diferit. Uneori este dorință, dar alteori este mai nuanțat. Uneori este o nevoie evidentă, iar alteori nu își dă seama ce văd ei când se uită la el.

   Este singura parte care chiar îl deranjează: ochii lor. Ceața care se răsucește prin ei, îngroșându-se ca o pojghiță de gheață. Un memento constant că această viață nouă nu e tocmai normală sau reală.

   Dar e suficientă.

   - Următorul!

   Face un pas în față și o vede pe Vanessa.

   - Salut, spune el.

   - Nu m-ai sunat.

   Dar nu pare furioasă, nici iritată. Pare prea voioasă, îl tachinează, dar este genul de tachinare pe care-l adopți ca să acoperi jena. Ar trebui să știe, fiindcă a folosit și el același ton de zeci de ori, pentru a-și ascunde durerea.

   - Îmi pare rău, spune el roșind. Nu eram sigur că ar trebui.

   Vanessa zâmbește viclean.

   - Povestea cu numele și numărul a fost prea subtilă?

   Henry râde și îi întinde mobilul peste tejghea.

   - Sună-mă, spune el, iar ea își tastează numărul și apasă pe Apelare. Gata, spune Henry, luându-și telefonul, acum nu mai am nicio scuză.

   Se simte ca un idiot când o spune, ca un copil care zice replici dintr-un film, dar Vanessa se înroșește și își mușcă buza de jos, iar el se întreabă ce s-ar întâmpla dacă i-ar spune să iasă împreună atunci, pe loc, dacă și-ar scoate șorțul și ar trece pe sub tejghea, dar nu încearcă, doar zice:

   - Te voi suna.

   - Ai face bine, spune ea.

   Henry zâmbește și se întoarce să plece. Aproape ajunge la ușă când își aude numele.

   - Domnule Strauss.

   Henry simte un gol în stomac. Cunoaște vocea, își poate imagina jacheta din tweed a bărbatului în vârstă, părul lui înspicat cu alb, privirea dezamăgită de pe fața lui când l-a sfătuit pe Henry să părăsească atât catedra, cât și școala și să încerce să își dea seama de ce era pasionat, pentru că sigur nu de ceea ce făcea.

   Henry încearcă să-și stoarcă un zâmbet, dar nu reușește.

   - Domnule decan Melrose, spune el, întorcându-se spre omul care i-a dat brânci de pe drumul său.

   Iată-l, în carne, oase și tweed. Dar, în loc de disprețul cu care Henry s-a obișnuit, decanul pare mulțumit. Un zâmbet îi despică barba tunsă ordonat.

   - Ce întorsătură norocoasă, spune el. Ești exact omul pe care voiam să-l văd.

   Lui Henry îi vine greu să creadă, până când remarcă fumul palid din ochii bărbatului. Știe că ar trebui să fie politicos, dar tot ce vrea să îi spună este să se ducă dracului, așa că întreabă doar:

   - De ce?

   - Avem un post liber la școala de teologie și mă gândesc că ai fi persoana potrivită.

   Henry aproape că râde.

   - Cred că glumiți.

   - Deloc.

   - Nu mi-am terminat doctoratul. M-ați picat.

   Decanul ridică un deget.

   - Nu te-am picat.

   Henry se încordează.

   - M-ați amenințat că faceți asta, dacă nu plecam.

   - Da, știu, spune el, părând să regrete sincer. Am greșit.

   Sunt două cuvinte pe care este sigur că bărbatul nu le-a mai spus niciodată. Henry ar vrea să le savureze, dar nu poate.

   - Nu, spune el, ați avut dreptate. Nu mă potriveam. Nu eram fericit. Și n-am nici cea mai mică dorință să mă întorc.

   Este o minciună. Îi este dor de structură, de cale, de scop. Poate că nu se potriveau perfect, dar unde ar găsi așa ceva?

   - Hai la un interviu, spune decanul, întinzându-și cartea de vizită. Lasă-mă să te conving.

     - Ai întârziat.

   Bea așteaptă pe treptele anticariatului.

   - Scuze, spune el descuind ușa. Tot nu e bibliotecă, adaugă, când ea trântește o bancnotă de 5 dolari pe tejghea și dispare în secțiunea de artă.

   Zice un „aha” și el o aude scoțând cărți de pe rafturi.

   Bea este singura care nu s-a schimbat și care nu pare să îl trateze diferit.

   - Hei, spune el urmând-o. Arăt ciudat?

   - Nu, răspunde ea, cu ochii la rafturi.

   - Bea, uită-te la mine.

   Se întoarce și îl privește de sus până jos.

   - În afară de rujul de pe gât?

   Henry se înroșește, ștergându-se.

   - Da, în afară.

   Ea ridică din umeri.

   - Nu tocmai.

   Dar este acolo, în ochii ei, sclipirea inconfundabilă, o peliculă subțire, iridescentă, care pară să se întindă când îl studiază.

   - Serios? Nimic?

   Ea scoate o carte de pe raft.

   - Henry, ce vrei să zic? întreabă, căutând alta. Arăți ca tine.

   - Deci nu mă...

   Nu știe cum să întrebe.

   - Nu mă vrei, nu?

   Bea se întoarce și îl privește lung, apoi începe să râdă.

   - Scuze, dragule, spune, când poate respira din nou. Nu mă înțelege greșit. Ești simpatic. Dar eu tot lesbiană sunt.

   În clipa în care o spune, el se simte ridicol și absurd de rușinat.

   - Care-i faza?

   „Am făcut un târg cu diavolul, iar acum, când oamenii se uită la mine, vor doar ce vor ei să vadă.”

   Henry clatină din cap.

   - Nimic. Nu contează.

   - Păi, zice ea, adăugând încă o carte la teanc, cred că am găsit un nou subiect de teză.

   Duce teancul de cărți la tejghea și le înșiră peste chitanțe. Henry o privește dând paginile până când găsește ce căuta în fiecare, apoi se dă înapoi să vadă și el.

   Trei portrete, toate ale unei tinere, deși sunt clar din perioade și de la școli diferite.

   - La ce să mă uit?

   - Eu îi spun fantoma din ramă.

   Una este o schiță în creion, cu margini dure, nefinisate. În ea, femeia stă întinsă pe burtă, între cearșafuri. Părul o încadrează, iar fața ei este compusă din umbre, cu pistrui răspândiți pe obraji. Titlul este scris în italiană.

   „Ho portato le stelle a letto”

   Traducerea se află dedesubt.

   „Am adus stelele în patul meu”

   A doua este franceză, un portret mai abstract, în nuanțe de albastru și verde viu ale Impresionalismului. Femeia stă pe o plajă, iar lângă ea se alfă o carte cu fața în jos. Privește peste umăr, la artist, doar cu conturul feței vizibil, iar pistruii ei sunt doar pete de lumină, absențe ale culorii.

   „La sirene” se numește.

   „Sirena.”

   Ultima este o scultură a unei siluete, pătrunsă de lumină, tunele cât gămălia unui ac îngropate într-un panou din lemn de cireș.

   „Constelație”

   - Vezi?

   - Sunt portrete.

   - Nu, spune ea, sunt portretele aceleiași femei.

   Henry ridică o sprânceană.

   - E cam mult spus.

   - Privește linia maxilarului, a nasului și pistruii. Numără-i.

   Henry îi numără. Sunt 7, în fiecare imagine.

   Bea le atinge pe prima și pe a doua.

   - Cea italiană este datată chiar la începutul secolului al XIX-lea. Cea franceză, cu 50 de ani mai târziu. Iar asta, spune atingând fotografia sculturii, este din anii `60.

   - Deci s-au inspirat una de la cealaltă, sugerează Henry. Nu era o tradiție, am uitat cum îi zice, un fel de telefon vizual? Un artist prefera ceva și alt artist îl prefera și el, și tot așa? Ca un șablon.

   Dar Bea flutură deja din mână.

   - Sigur, în lexicoane și bestiare, dar nu în școli de artă formale. E ca și cum ai pune-o pe „Fata cu cercel de perlă” într-un Warhol și într-un Degas, fără să fi văzut vreodată tabloul lui Vermeer. Și chiar dacă a devenit un șablon, ideea este că acest „șablon” a influențat secole de artă. Este o piesă de legătură între epoci. Este...

   - Este... repetă Henry.

   - Deci, cine este ea?

   Ochii Beei se luminează, la fel ca ai lui Robbie când tocmai i-a ieșit un rol sau a prizat cocaină, iar Henry nu vrea să o dezamăgească, dar este clar că ea așteaptă să spună și el ceva.

   - Bine, începe el blând. Bea, dacă nu a fost cineva? Chiar dacă se bazează pe aceeași femeie, dacă artistul a inventat-o?

   Bea se încruntă și deja clatină din cap.

   - Uite, spune el, nimeni nu vrea să îți găsești un subiect mai mult decât mine. De dragul acestei librării, dar și al sănătății tale mintale. Toate astea sună cool, dar ultima ta propunere a fost respinsă pentru că era prea visătoare.

   - Ezoterică.

   - Așa, spune Henry. Dacă un subiect precum „Postmodernismul și efectele sale asupra arhitecturii din New York” este ezoteric, cum crezi că va considera decanul Parrish asta?

   Arată spre cărțile deschise, spre chipurile pistruiate care-l privesc din imagini.

   Bea îl privește în tăcere, pentru moment, apoi se uită la cărți.

   - Futu-i! strigă ea, luând una dintre cărțile gigantice și ieșind din anticariat.

   Henry o privește plecând și oftează.

   - Nu suntem bibliotecă, strigă după ea, ducând celelalte cărți pe rafturile lor.

New York City

18 martie 2014

IX

     Henry ezită când își dă seama.

   Uitase se încercarea Beei de a găsi un nou subiect de teză, un detaliu mărunt amestecat într-un anotimp gălăgios, dar acum i se pare evident.

   Fata din schiță, din tablou, din sculptură, se sprijină de balustradă lângă el, cu o față încântată.

   Străbat strada Chelsea, pe drum spre High Lane, și el se oprește, la jumătatea unei treceri de pietoni, dându-și seama de adevăr, de licărul de lumină ca o fisură în poveste.

   - Tu erai, spune el.

   Addie îi zâmbește orbitor.

   - Da, eu eram.

   Se aude un claxon, flash-urile devin solide, ca un avertisment, și ei aleargă de cealaltă parte.

   - Ce mi se pare ciudat este că nu știam despre a doua, spune ea în timp ce urcă treptele din fier. Îmi amintesc că am stat pe plaja aceea, îmi amintesc de bărbatul cu șevalet de pe doc, dar n-am găsit niciodată lucrarea.

   Henry clatină din cap.

   - Credeam că nu poți lăsa urme.

   - Nu pot, spune ridicând privirea. Nu pot ține un pix. Nu pot spune o poveste. Nu pot folosi o armă, nici nu pot face pe cineva să își amintească. Dar arta, spune ea cu un zâmbet domol, arta este despre idei. Ideile sunt mai sălbatice decât amintirile. Sunt precum buruienile, găsesc mereu o cale de a ieși la suprafață.

   - Dar nu în fotografii sau filmări.

   Expresia ei se clatină o secundă.

   - Nu, spune ea, iar cuvântul e o formă pe buzele ei.

   El se simte prost că a întrebat, fiindcă i-a arătat din nou limitele impuse de blestem, în loc de spațiile ocolitoare pe care le-a găsit ea. Dar Addie se îndreaptă, ridică bărbia, zâmbește cu o bucurie aproape sfidătoare.

   - Nu-i minunat, continuă ea, să fii o idee?

   Ajung la High Lane chiar când o pală de vânt suflă peste ei, cu iz de iarnă, însă, în loc să se împotrivească, adăpostindu-se, Addie se îndreaptă spre suflul sălbatic, cu obrajii înroșindu-i-se de frig, cu părul lovindu-i fața, și atunci el poate vedea ce-au văzut toți artiștii, ce i-a atras către creioane și vopsele, de fata aceasta imposibilă, greu de imortalizat.

   Chiar dacă este în siguranță, cu ambele picioare pe pământ, Henry simte că începe să cadă.

New York City

13 septembrie 2013

X

      Oamenii vorbesc foarte mult despre acasă.

   Acasă e acolo unde-ți este inima, se spune. Nicăieri nu-i ca acasă. Dacă petreci prea mult timp departe, ți se face dor de casă.

   „Dor de casă” - Henry știe că asta înseamnă să-i lipsească prezența căminului părintesc, nu invers, dar tot nu i se pare potrivit. Își iubește familia. Doar că nu îi place mereu de ei. Nu îi place nici cine este el în prezența lor.

   Și totuși, iată-l, conducând timp de 90 de minute spre nord, cu orașul dispărând în urma lui, cu mașina huruind sub mâinile sale.

   Henry știe că ar fi putut lua trenul, care ar fi fost mai ieftin, dar adevărul e că-i place să conducă. Sau, mai degrabă, îi lace zgomotul care însoțește condusul, senzația permanentă de concret a deplasării dintr-un punct în altul, indicațiile, controlul. Cel mai mult îi place incapacitatea de a face altceva decât să conducă: mâinile pe volan, ochii la drum, muzica urlând în boxe.

   S-a oferit să o ducă pe Muriel cu mașina și a răsuflat ușurat când ea a zis că ia trenul, că David ajunsese deja și că o va lua el de la gară, ceea ce însemna că Henry avea să ajungă ultimul acasă.

   Henry întotdeauna ajunge ultimul.

   Cu cât se apropie de Newburgh, cu atât se schimbă vremea în mintea lui. Un tunet de avertisment la orizont, o furtună care se formează. Inspiră adânc, pregătindu-se pentru o cină în familia Strauss.

   Și-o imaginează. Ei 5, în jurul unei mese acoperite, ca o imitație așkenazi* proastă a unui tablou de Rockwell, un tablou rigid, cu mama lui la un capăt, tatăl lui la celălalt, frații lui stând de-o parte și de alta, vizavi de el.

   *evreii de rit așkenaz sunt o populație care provine din vestul și centrul Europei, mai ales din țările germanice

   David, stâlpul, cu ochi severi și o poziție țeapănă.

   Muriel, tornada, cu buclele sale negre, sălbatice și energia permanentă.

   Și Henry, stafia (chiar dacă numele nu i se potrivește - nu este deloc evreiesc, ci doar un salut adresat unuia dintre cei mai vechi prieteni ai tatălui său).

   Cel puțin arată a familie: dacă te uiți la masă, observi ușor asemănările în obraji, în maxilare, în sprâncene. David își poartă ochelarii exact ca tatăl lor, pe vârful nasului, astfel încât partea de sus a ramei îi taie privirea. Muriel zâmbește ca mama lor, deschis, cu ușurință, și râde ca ea, cu capul dat pe spate, cu un zgomot luminos și plin.

   Henry are buclele negre ale tatălui, ochii verzi-cenușii ai mamei, dar s-a pierdut ceva în aranjament. Îi lipsește din stabilitatea unuia și din voioșia celeilalte. Umerii, linia gurii, aspectele subtile îl fac să pară mai degrabă oaspete în casa altora.

   Așa va decurge cina. Tatăl și fratele lui vor discuta despre medicină, mama și sora lui despre artă, iar Henry va detesta momentul în care întrebările se vor întoarce spre el. Când mama lui se va îngrijora cu voce tare de absolut orice, iar tatăl lui va găsi un pretext să folosească termenul „neancorat”, iar David îi va aminti că se apropie de 30 de ani și Muriel îl va sfătui să își asume un angajament adevărat - de parcă părinții lor nu i-ar plăti în continuare și ei facturile telefonice.

   Henry iese de pe autostradă și simte vântul în urechi.

   Trece prin centrul orașului și aude tunetul în cap.

   Energia statică a tensiunii.

   Știe că a întârziat.

   Mereu întârzie.

   A fost cauza care a stârnit multe certuri și a existat o perioadă în care credea că era vorba despre neglijență din partea lui, înainte să-și dea seama că era o încercare ciudată de autoconservare, o lălăială intenționată, chiar dacă subconștientă, o amânare a inevitabilului, o necesitate incomodă de a-și face apariția. Să stea la masa aceea, încadrat de frați ca într-o boxă a acuzării, poziționat vizavi de părinți ca un criminal în fața plutonului de execuție.

   Așa că Henry întârzie, iar când tatăl lui răspunde la ușă, se pregătește să îi menționeze ora, cu încruntarea tipică mustrării, cu o remarcă tăioasă despre frații lui, care reușeșc mereu să ajungă cu 5 minute mai devreme...

   Dar tatăl lui zâmbește.

   - Iată-te! spune el cu o privire caldă și luminoasă.

   Încețoșată.

   Poate că nu va fi la fel ca alte cine din familia Strauss.

   - Ia uitați-vă cine a venit! strigă tatăl lui, conducându-l pe Henry înăuntru.

   - Nu ne-am văzut de mult, spune David, strângându-i mâna, pentru că, chiar dacă locuiesc în același oraș - la naiba, pe aceeași linie de metrou - ultima dată când s-au văzut a fost tot aici, în prima seară de Hanuka*.

   *Sărbătoarea Luminilor în calendarul evreiesc.

   - Henry!

   O tornadă de bucle negre, apoi Muriel își azvârle brațele în jurul gâtului său. Îl sărută pe obraz, lăsându-i o urmă de ruj corai, pe care el o va șterge mai târziu la oglinda din hol.

   Între hol și living, nimeni nu comentează despre lungimea părului său, care e mereu prea lung, despre starea puloverului pe care-l poartă (uzat) - de altfel cel mai confortabil pe care îl are.

   Nici măcar o dată nu i se spune că este prea slab, sau că ar trebui să stea mai mult la soare, sau că pare obosit, chiar dacă toate astea preced, de obicei, remarcile despre cum nu poate fi atât de greu să lucreze într-o librărie din Brooklyn.

   Mama lui iese din bucătărie, trăgându-și de pe mâini o pereche de mănuși pentru cuptor. Îi ia fața în mâini și zâmbește și îi spune cât se bucură că a venit.

   Henry o crede.

   - Pentru familie, toastează tatăl, când se așază toți la masă. Din nou împreună.

   Simte că a pășit în altă versiune a vieții sale - nici în față, nici în spate, ci în lateral. Una în care sora lui îl privește cu respect, iar fratele lui nu-l privește cu superioritate, în care părinții săi sunt mândri de el și în care orice reproș a fost eliminat din aer, ca fumul ventilat dintr-un incendiu. Nu și-a dat seama în ce măsură țesutul conector era croit din vinovăție. Fără apăsarea aceea, se simte amețit și ușor.

   Euforic.

   Nimeni nu pomenște de Tabitha, nici cererea în căsătorie ratată, deși, firește, se știe că s-au despărțit, iar rezultatul este scaunul neocupat, pe care nimeni nu încearcă să îl ascundă conform unei tradiții a casei.

   Luna trecută, la telefon, când Henry i-a spus lui David despre inel, fratele lui l-a întrebat, aproape absent, dacă credea că fata va accepta. Muriel nu o plăcuse niciodată, dar ei nu îi plăceau niciodată partenerii lui Henry. Nu fiindcă erau cu toții prea buni pentru el, deși ar fi spus și asta, ci pur și simplu pentru că-i găsea plictisitori, o extensie a părerii ei desre Henry însuși.

   „Televiziune prin cablu”, pe spune ea, uneori. Era mai bine decât să te uiți la cum se usucă vopseaua, desigur, dar doar puțin mai bine decât reluările. Singurul pe care Muriel îl aprobase vag fusese Robbie și, chiar și atunci, Henry fusese sigur că motivul ei era scandalul pe care l-ar fi provocat dacă-l aducea acasă. 

   Cina este tulburătoare.

   David este cald și curios.

   Muriel, atentă și blândă.

   Tatăl lor ascultă tot ce are de zis Henry și pare sincer interesat.

   Mama îi spune că este mândră.

   - De ce? întreabă el derutat, iar ea râde de parcă ar fi ridicol.

   - De tine.

   Absența criticilor îl roade - un vertij existențial.

   Le povestește cum s-a întâlnit întâmplător cu decanul Melrose, așteaptă ca David să menționeze că nu e calificat, să îl întrebe tatăl lor care-i poanta. Mama lui va tăcea, sora lui va izbucni, va exclama că Henry a schimbat ridecția cu un motiv, apoi va întreba care e rostul, dacă nu face decât să se târască înapoi.

   Dar nu se întâmplă așa ceva.

   - Bine, zice tatăl lui.

   - Ar fi norocoși să te aibă, zice mama.

   - Ai fi un profesor bun, spune David.

   Doar Muriel pare ușor dezamăgită.

   - Dar nu ai fost niciodată fericit acolo...

   Însă nu e o critică, ci doar o remarcă protectoare.

   După cină, toată lumea se retrage: mama în bucătărie, tatăl și fratele în birou, sora lui în noapte, să privească stelele și să se simtă îndărăcinată, ceea ce, de obicei, înseamnă să fumeze iarbă.

   Henry intră în bucătărie, să o ajute pe mama lui cu vasele.

   - Eu spăl, tu ștergi, zice ea și îi întinde un prosop.

...........................................................