...................................................
8-9
Addie a trăit suficient să recunoască o minciună. Minciuna este limba ei, la fel ca limba anotimpurilor, a gesturilor sau a nuanței ochilor lui Luc.
...................................................Addie a trăit suficient să recunoască o minciună. Minciuna este limba ei, la fel ca limba anotimpurilor, a gesturilor sau a nuanței ochilor lui Luc.
Așa că știe că Henry o minte.
Sau să nu-i spune adevărul.
Poate că e doar una dintre furtunile lui. Poate de vină e căldura.
Nu este, bineînțeles, și mai târziu ea va ști adevărul și-și va dori să-l fi întrebat, să fi insistat, să fi știut.
Mai târziu - dar acum el o trage mai aproape. O sărută adânc, flămând, de parcă ar pute-o face să uite ce a văzut.
Addie îi permite să încerce.
În noaptea aceea, când amândoi ajung acasă, este prea cald să gândească, să doarmă, așa că umplu cada cu apă rece, sting luminile și intră în ea, înfiorați de ușurarea bruscă, milostivă.
Zac pe întuneric, cu picioarele goale împletite sub apă. Degetele lui Henry cântă o melodie pe genunchiul ei.
- Când ne-am întâlnit prima dată, spune el, de ce nu mi-ai zis numele tău adevărat?
Addie ridică privirea spre tavan și o vede pe Isabelle în ultima zi, stând la masă, cu ochii pustii. Îl vede pe Remy la cafenea, privind visător dincolo de vorbele ei, incapabil să le audă.
- Pentru că nu m-am simțit în stare, spune ea, trecându-și degetele prin apă. Când încerc să le spun oamenilor adevărul, fețele lor se golesc de expresie. Când încerc să îmi rostesc numele, mi se blochează mereu în gât. Cu excepția ta.
- Dar de ce? întreabă el. Dacă vei fi uitată, ce contează dacă spui adevărul?
Addie închide ochii. Este o întrebare bună, pe care și-a pus-o și ea de sute de ori.
- Cred că a vrut să mă șteargă. Să se asigure că mă simt nevăzută, neauzită, ireală. Nu îți dai seama cât de puternic e un nume până când nu-l mai ai. Înainte de tine, întunericul era singurul care-l putea rosti.
Vocea i se încheagă în minte precum fumul.
„Ah, Adeline.
Adeline, Adeline.
Adeline a mea.”
- Ce ticălos, zice Henry, iar ea chicotește, amintindu-și toate nopțile în care urlase la cer, adresându-i-se mult mai urât.
Apoi Henry întreabă:
- Când l-ai văzur ultima dată?
Iar Addie ezită.
Pentru o clipă, se află într-un pat cu așternuturile din mătase neagră răsucite în jurul membrelor, cu căldura din New Orleans apăsătoare chiar și în întuneric. Dar Luc este o greutate rece, împletită în jurul ei, cu dinții alunecându-i pe umăr în timp ce șoptește cuvântul pe pielea ei.
„Cedează.”
Addie înghite și împinge amintirea cu gust de fiere înapoi.
- Acum aproape 30 de ani, spune ea, de parcă nu ar număra zilele.
De parcă aniversarea lor nu s-ar apropia cu repeziciune.
Se uită într-o parte, la hainele de pe podeaua băii, la forma inelului vizibilă din buzunarul pantalonilor scurți.
- Ne-am certat, spune ea, și este o versiune scurtă a adevărului.
Henry o privește curios, dar nu întreabă ce s-a întâmplat, iar ea îi este recunoscătoare.
Există o cronologie a poveștii.
Îi va spune când va ajunge acolo.
Acum Addie dă drumul la duș, iar apa cade peste ei ca ploaia, calmându-i. Tăcerea e perfectă. Ușoară - pustie.
Regiunea Costwolds, Anglia
31 decembrie 1899
XVI
Ninge.
Nu e doar o pojghiță înghețată sau câțiva fulgi rătăciți, ci o infuzie de alb.
Addie s-a ghemuit la geamul colibei, cu focul în spate și o carte deschisă pe genunchi. Privește cum cade zăpada.
A întâmpinat cumpăna dintre ani în foarte multe feluri.
Pe acoperișuri londoneze, cu sticle de șampanie, și cu o torță în mână, pe străzile pietruite din Edinburgh. A dansat în sălile pariziene și a privit cerul albit de artificii în Amsterdam. A sărutat străini și a cântat despre prieteni pe care nu-i va întâlni nicicând. A intrat în noul an cu bubuituri sau cu șoapte.
Dar în noaptea asta se bucură doar să stea și să privească lumea care se albește dincolo de geam, cu fiecare linie dreaptă sau curbă ștearsă de zăpadă.
Coliba nu îi aparține, bineînțeles. Nu propriu-zis.
A găsit-o mai mult sau mai puțin intactă, un loc abandonat sau doar uitat. Mobila era puțină, dulapurile erau goale. Dar a avut un anotimp să și-o aproprieze, să adune lemne din păduricea de peste câmp. Să îngrijească grădina sălbăticită, să fure ce n-a putut cultiva.
Este un loc în care să-și odihnească oasele.
Afară furtuna s-a oprit.
Zăpada zace în liniște pe pământ, netedă și curată ca hârtia.
Poate că asta o îndeamnă să se ridice în picioare.
Își strânge pelerina pe umeri și iese afară, cu cizmele afundându-se imediat în zăpadă. Este ușoară, ca o spumă de zahăr bătut, și simte gust de iarnă pe limbă.
Când avea 5-6 ani, în Villon a nins. Priveliște rară, o peliculă de câțiva centimetri care acoperise totul. În câteva ore, fusese distrusă de cai și de căruțe, de oamenii care băteau drumurile încoace și încolo, dar Addie găsise un petic de alb imaculat.
S-a grăbit spre el, lăsând urme de încălțări. Și-a trecut mâinile goale peste pătura înghețată, făcând semne cu degetele. A stricat toată pânza.
Când a terminat, s-a uitat în jurul ei pe câmp, acoperit de urme acum, și a jelit că albul imaculat nu mai era. A doua zi a veni dezghețul, zăpada s-a topit și a fost ultima dată când s-a jucat în omăt.
Până acum.
Acum pașii ei trosnesc în zăpada perfectă, care se ridică la loc în urma ei.
Acum își trece degetele peste movilele molcome și ele se netezesc.
Acum se joacă pe câmp și nu lasă nicio urmă.
Lumea rămâne fără cusur și, pentru prima dată, este recunoscătoare.
Se sucește și se învârte, dansează fără partener prin zăpadă, râzând de magia simplă și stranie a momentului, înainte să calce greșit, într-un petic mai adânc decât estimase.
Își pierde echilibrul și se prăbușește în mormanul de alb, icnind din cauza frigului brusc care-i pătrunde pe sub guler, a zăpezii care i se strecoară în glugă. A început din nou să ningă, ușor acum.
Dacă n-ar fi umezeala înghețată, care-i pătrunde prin haine, crede că ar rămâne aici pe veci.
Decide că, măcar deocamdată, va rămâne.
Se afundă în zăpadă, o lasă să-i înghită periferia vizuală, până când mai e decât o ramă în jurul cerului deschis, al nopții reci, limpezi și plini de stele. Are din nou 10 ani și e întinsă în iarba înaltă din spatele atelierului tatălui său, visându-se în altă parte, numai acasă nu.
Cât de ciudată este calea întortocheată pe care un vis devine realitate.
Dar acum, privind spre întunericul nesfâșit, nu se gândește la libertate, ci la el.
Și e acolo.
Deasupra ei, învăluit în întuneric. Ea crede că înnebunește iar. N-ar fi prima dată.
- Două sute de ani, zice Luc, îngenunchind lângă ea, și tot te porți ca un copil.
- Ce cauți aici?
- Te pot întreba același lucru.
Întinde mâna și ea o acceptă, îl lasă să o tragă afară din frig, și se îndreaptă împreună spre colibă, lăsând doar urmele lui în zăpadă.
Înăuntru, focul s-a stins, și ea icnește, vrând să ia felinarul, în speranța că va fi suficient să reaprindă flacăra.
Dar Luc privește doar ruinele fumegânde și flutură din degete, absemt, iar flăcările prind viață înăuntrul vetrei, un mănunchi de căldură, aruncând umbre pretutindeni.
„Cât de ușor se mișcă el prin lume”, se gândește ea, „și cât de greu a făcut să-mi fie mie”.
Luc se uită la colibă, la viața împrumutată.
- Adeline a mea, spune el, tot tânjești să crești și să devii Estele.
- Nu sunt a ta, zice ea, deși deja cuvintele ei și-au pierdut veninul.
- Ai toată lumea la picioare, dar tu-ți petreci timpul jucând rolul vrăjitoarei din pădure, a hârcii care se roagă la vechii zei.
- Nu m-am rugat la tine. Și totuși, ești aici.
Îl analizează, îmbrăcat într-o haină din lână, cu fular din cașmir, cu gulerul ridicat până la obraz, și își dă seama că este prima dată când îl vede pe Luc pe timp de iarnă. I se potrivește la fel ca vara.
Pielea deschisă a obrajilor i-a devenit de marmură, buclele negre au culoarea cerului fără lună. Ochii verzi sunt reci și sclipitori ca stelele. Așa cum arată, în fața focului, o face să își dorească să îl poată desena. După tot acest timp, degetele ei plâng după cărbune.
Își trece o mână peste palton.
- Am văzut un elefant la Paris.
Sunt cuvintele ei pentru el, cu mulți ani în urmă. Este un răspuns atât de ciudat acum, atât de plin de lucruri nerostite.
„Am văzut un elefant și m-am gândit la tine. Eram la Paris și tu nu.”
- Și te-ai gândit la mine, spune ea.
El nu răspunde. În schimb, se uită în jur și spune:
- Ce mod jalnic de a întâmpina un an. Putem mai mult. Hai cu mine.
Iar ea e curioasă - mereu curioasă - dar în noaptea asta scutură din cap.
- Nu.
Bărbia lui mândră se ridică. Sprâncenele negre i se adună.
- De ce nu?
Addie ridică din umeri.
- Pentru că sunt fericită aici. Și nu am încredere că mă vei aduce înapoi.
Zâmbetul lui flutură ca focul din vatră. Iar ea se așteaptă ca acolo să se termine totul.
Se întoarce să nu-l mai vadă, răpit din nou de întuneric.
Dar el este încă acolo, umbra din casa ei împrumutată.
El se așază pe un scaun.
Apar din neant pahare cu vin și ei 2 stau la foc, ca niște prieteni sau ca niște dușmani în așteptare, iar el îi povestește despre Parisul de la sfârșitul deceniului - de la finalul unui secol. Despre scriitoru care înfloresc, despre artă, despre muzică și despre frumusețe.
A știut mereu cum s-o tenteze.
- Ți-ar plăcea, zice el.
Va merge, în primăvară, să vadă Târgul Internațional, să privească Turnul Eiffel, sculptura din fier care urcă spre cer. Va merge prin clădiri făcute din sticlă, instalații efereme, și toată lumea va vorbi despre secolul vechi și despre cel nou, de parcă între trecut și viitor s-ar fi tras o dungă în nisip. De parcă nu ar exista toate împreună.
Istoria este consemnată în restrospectivă.
Deocamdată, ea îl ascultă povestind și-i e suficient.
Nu își amintește când adoarme, dar când se trezește este dimineață, iar coliba este goală, focul s-a prefăcut în tăciuni, o pătură îi acoperă umerii și, dincolo de fereastră, lumea s-a albit din nou.
Addie se va întreba dacă el chiar a fost acolo.
PARTEA A ȘASEA
SĂ NU PRETINZI CĂ E IUBIRE
Villon-sur-Sarthe, Franța
29 iulie 1914
I
În Villon toarnă cu găleata.
Râul Sarthe se umflă între maluri, iar ploaia transformă cărările în pârâiașe noroioase. Se revarsă peste uși, îi umple urechile de zgomotul alb constant al apei care curge, și când Addie închide ochii anii se topesc, are din nou 10 ani, 15, 20, are fustele ude și părul îi zboară în urmă când aleargă desculță printr-un peisaj de țară curățat de ploaie.
Apoi deschide ochii și au trecut 200 de ani și nu poate nega că sătucul Villon s-a schimbat.
Recunoaște tot mai puține lucruri, i se pare tot mai străin. Ici și colo încă deosebește locurile cândva cunoscute, dar amintirile ei sunt vagi, iar anii de dinaintea târgului încheiat cu Luc se ofilesc și pălesc.
Totuși, unele lucruri rămân neschimbate.
Bucata de drum care trece prin sat.
Bisericuța din centru.
Zidul scund al cimitirului, imun la procesul lent al schimbării.
Addie stă la intrarea în capelă, privind furtuna. Avea o umbrelă când a pornit, dar un vânt puternic i-a rupt spițele și știe că trebuie să aștepte să se liniștească ploaia, pentru că are doar o rochie pe ea. Dar, stând acolo, cu o mână întinsă pentru a strânge apa care cade, se gândește la Estele, care stătea în furtună, cu brațele larg deschise, primitoare.
Își abandonează adăpostul și se îndreaptă spre poarta cimitirului.
În câteva clipe e udă leoarcă, dar ploaia este caldă și n-o va topi. Trece pe lângă câteva pietre de mormânt noi și pe lângă multe dintre cele vechi, pune câte un trandafir sălbatic pe mormintele părinților săi și se duce să o găsească pe Estele.
Anii aceștia i-a lipsit bătrâna, i-au lipsit calmul pe care i-l oferea, sfaturile, forța atingerii ei și râsul lemnos, felul în care crezuse în Addie cât era încă Adeline, când era încă acolo, încă om.
Cimitirul este singurul loc în care o poate rechema, în care prezența ei se simte în pietrele vechi, în pământul plin de buruieni, în copacul de deasupra ei.
Dar copacul nu este acolo.
Mormântul e la locul lui, piatra mucegăiește și crapă, dar copacul frumos, cu crengile sale late adânci, nu mai este.
A rămas doar un ciot.
Addie icnește, cade în genunchi, își trece hainele peste lemnul mort și crăpat. Nu. Nu acesta. A pierdut atât de mult și a jelit și înainte, dar, pentru prima dată în ani buni, este lovită de o pierdere atât de cumplită, că îi taie respirația, îi ia puterea și voința.
Durerea, adâncă precum o fântână, se deschide înăuntrul ei.
Care e sensul plantării semințelor?
De ce le îngrijim? De ce le ajutăm să crească?
Totul se face scrum, în cele din urmă.
Totul moare.
Ea este tot ce a rămas, o stafie solitară care priveghează lucrurile uitate. Închide ochii strâns și încearcă să o cheme pe Estele, încearcă să audă vocea bătrânei, ca să îi spună că va fi bine, că este doar lemn, dar vocea s-a pierdut în furtuna furioasă.
Addie e încă acolo, în amurg.
Ploaia s-a liniștit. Din când în când, mai lovește piatra de mormânt. Este complet udă, dar nu mai simte, nu mai poate simți nimic - până când aerul se mișcă și apariția umbrei în spatele ei.
- Îmi pare rău, spune el, și este prima dată când aude cuvintele acelea rostite de vocea lui, singura dată când vor suna sincer.
- Tu ai făcut asta? șoptește ea, fără să ridice privirea.
Spre surprinderea ei, Luc îngenunchează lângă ea, pe pământul care mustește. Hainele lui nu par să se ude.
- Nu mă poți învinui pentru orice pierdere, spune el.
Nu își dă seama că tremură până când brațele lui nu îi cuprinde umerii, până când nu își simte membrele slăbite lângă corpul lui solid.
- Știu că pot fi crud, spune el. Dar natura poate fi chiar mai crudă.
Este evidentă acum dunga arsă în mijlocul ciotului. Arsura rapidă și fierbinte a fulgerului. Asta nu face pierderea mai ușoară.
Nu poate îndura să privească acel ciot.
Nu mai poate îndura să stea acolo.
- Haide, spune el ridicând-o în picioare, și ea nu știe unde se duce, dar nu îi pasă, câtă vreme este în altă parte.
Addie întoarce spatele ciotului, pietrei de mormânt rece.
„Chiar și pietrele”, se gândește ea, urmându-l pe Luc departe de cimitir, de sat, de trecut.
Nu se va mai întoarce niciodată.
Parisul, firește, s-a schimbat mai mult decât satul Villon.
Peste ani, l-a văzut strălucind, cu clădirile din piatră albă umbrite de acoperișuri de cărbune. Ferestre lungi și balcoane din fier, bulevarde largi, cu florării și cafenele sub streșini roșii.
Stau într-o curte interioară, iar rochia ei se usucă în vântul de vară. Între ei, o sticlă de porto, deschisă. Addie bea cu sete, încercând să spele imaginea copacului, știind că nicio cantitate de vin nu îi poate curăța memoria.
Asta nu o împiedică să încerce.
Undeva, lângă Sena, se aude o vioară. Sub notele înalte, ea aude motorul unei mașini. Tropăitul unui cal. Muzicalitatea ciudată a Parisului.
Luc ridică paharul.
- Aniversare fericită, Adeline a mea.
Ea îl privește, cu buzele pregătite de replica ei obișnuită. Dar se oprește brusc. Dacă este a lui, atunci deja ar trebui să fie și el al ei.
- Aniversare fericită, Luc al meu, spune ea, doar ca să-i vadă fața.
Este răsplătită cu o sprânceană ridicată, cu colțul gurii ridicat, cu verdele ochilor lui exprimând surprindere.
Luc privește în jos și își plimbă între degete paharul de porto.
- Mi-ai spus cândva că suntem la fel, zice el, parcă pentru sine. Că amândoi suntem... singuratici. Mi-a fost ciudă fiindcă ai zis-o. Dar cred că, oarecum, ai avut dreptate. Cred, continuă el încet, că ideea de companie are ceva.
Este replica lui cea mai apropiată de umanitate.
- Ți-e dor de mine, întreabă ea, când nu ești aici?
Ochii lui verzi se ridică. Smaraldul lor sclipește neted în întuneric.
- Sunt aici, cu tine, mai des decât crezi.
- Firește, că doar tu vii și pleci când poftești. Eu n-am de ales decât să aștept.
Ochii lui se întunecă de plăcere.
- Mă aștepți?
Acum Addie este cea care privește în altă parte.
- Ai spus-o chiar tu. Cu toții ne dorim companie.
- Și dacă m-ai putea vizita, așa cum te vizitez eu?
Inima ei bate mai repede.
Nu ridică privirea și tocmai de aceea îl vede rostogolindu-se spre ea pe masă. Este un inel subțire, cioplit în lemn palid de frasin.
Este un inel.
Inelul ei.
Darul făcut întunericului în noaptea aceea.
Darul disprețuit de el, prefăcut în fum.
Imaginea invocată într-o biserică pe malul mării.
Dar, dacă este o iluzie acum, este excepțională. Aici, crestătura unde dalta tatălui ei mușcase prea adânc. Dincolo, curba netezită ca o piatră, de anii în care fusese purtat.
Este real. Trebuie să fie real. Și totuși...
- L-ai distrus.
- L-am luat, spune Luc privind-o pe deasupra paharului. Nu e același lucru.
O cuprinde furia.
- Ai spus că nu înseamnă nimic.
- Am spus că nu e suficient. Dar nu stric frumusețea fără motiv. A fost al meu, pentru o vreme, dar îți aparține.
Addie se uită cu uimire la inel.
- Ce trebuie să fac?
- Știi cum să-i chemi pe zei.
Vocea lui Estele, moale ca o adiere.
„Trebuie să te umilești în fața lor.”
- Dacă-l pui pe deget, voi veni.
Luc se sprijină de spătar, iar briza nopții îi suflă buclele ca pana corbului.
- Uite, spune el. Acum suntem chit.
- Nu vom fi niciodată, zice ea, răsucind inelul între arătător și degetul mare și hotărând să nu îl folosească.
Este o provocare. Un joc deghizat în dar. Nu arțag, ci rămășag - o luptă a voințelor. Dacă și-ar pune inelul, dacă l-ar chema pe Luc, ar însemna să cedeze, să își admită înfrângerea.
Să se predea.
Își strecoară talismanul în buzunarul fustei, apoi își obligă degetele să îi dea drumul înăuntru.
Dar atunci remarcă tensiunea din aerul nopții. Este o energie pe care a mai simțit-o, însă nu o poate identifica, nu înainte ca Luc să spună:
- Va fi război.
Nu auzise. El îi povestește despre asasinarea arhiducelui, cu chipul transformat într-o mască a nemulțumirii posomorâte.
- Detest războiul, spune el supărat.
- Credeam că îți plac conflictele.
- Urmările dau naștere la artă, zice el. Dar războiul face din cinici fanatici. Sicofanți disperați după mântuire, toată lumea ține de suflete, dintr-odată, ca o matroană cu cel mai valoros colier de perle.
Luc clatină din cap.
- Dă-mi înapoi La Belle Epoque.
- Cine ar fi crezut că zeii sunt atât de nostalgici?
Luc își termină băutura și se ridică.
- Ar trebui să pleci înainte să înceapă războiul.
Addie râde. Sună de pacă lui chiar i-ar păsa. Simte inelul ca pe o greutate bruscă în buzunar. El îi întinde mâna.
- Te pot duce eu.
Ar fi trebuit să accepte, să spună da. Să îl lase să o conducă din nou prin întunericul oribil și să se scutească de ocean, de săptămâna mizerabilă petrecută în burta unei nave, cu frumusețea apei stricată de natura ei infinită.
Dar a învățat prea bine să reziste.
Luc clatină din cap.
- Ești o nesăbuită încăpățânată.
Ea se gândește dacă să rămână, dar, după ce el pleacă, nu se poate împiedica să nu invoce umbrele din privirea lui, felul mohorât în care pomenise despre confruntarea cosmică. Este un semn, uneori chiar și zeii sau diavolii sunt îngroziți de o luptă.
O săptămână mai târziu, Addie cedează și se urcă pe un vapor spre New York.
Când nava acostează, lumea este deja în război.
New York City
29 iulie 2014
II
Este doar o zi ca oricare alta.
Asta își spune Addie.
Este doar o zi. Ca atâtea altele. Dar evident că nu e.
Au trecut 300 de ani de când trebuia să se căsătorească, să accepte un viitor împotriva voinței sale.
300 de ani de când a îngenuncheat în pădure și a chemat întunericul și a pierdut totul, mai puțin libertatea.
300 de ani.
Ar trebui să fie o furtună, o eclipsă. Un mod de a marca măreția zilei.
Dar ziua începe perfect: senină și albastră.
Lângă ea, patul este gol, dar aude pașii lui Henry în bucătărie, și probabil că s-a agățat de așternuturi, fiindcă o dor degetele și simte un nod de durere în mijlocul palmei stângi.
Când o deschide, inelul din lemn cade.
Îl dă la o parte de pe pat, ca pe un păianjen, un semn rău, ascultă cum cade pe jos, cum saltă, cum se rostogolește pe podeaua din lemn dur.
Addie își strânge genunchii la piept și își lasă capul să cadă pe ei, respirând în spațiul dintre coastele ei, amintindu-și că e doar un inel și e o zi ca oricare alta. Dar în piept simte o funie, o groază mocnită care se tot strânge, îi spune să plece, să se îndepărteze cât mai mult de Henry, în caz că vine EL.
Nu va veni, își spune.
A trecut rea multă vreme, își zice.
Dar nu vrea să-și asume riscul.
Henry bate la ușa deschisă, iar ea ridică privirea și îl vede cu o farfurie pe care se află o gogoașă cu 3 lumânări înfipte în ea.
În ciuda tuturor lucrurilor, ea râde.
- Ce e asta?
- Hei, nu în fiecare zi face prietena ta 300 de ani.
- Dar nu e ziua mea.
- Știu. Însă nu mi-a venit altă idee cum să o numesc.
Vocea se înalță ca un fum în mintea ei.
„Aniversare fericită, iubirea mea.”
- Pune-ți o dorință, zice Henry.
Addie înghite în sec și suflă în lumânări.
El se lasă pe pat, lângă ea.
- Am toată ziua la dispoziție. Bea se ocupă de anticariat și m-am gândit că am putea lua trenul spre...
Dar se oprește când îi vede fața.
- Ce este?
Groaza îi încleștează stomacul, mai adâncă decât foamea.
- Nu cred că ar trebui să fim împreună, spune ea. Nu azi.
- Ah.
Îi pică fața.
Addie îi cuprinde obrazul cu mâna și minte:
- E doar o zi, Henry.
- Ai dreptate, spune el. E o zi. Dar câte altele a stricat el deja? Nu îi permite să îți răpească asta.
O sărută.
- Să ne răpească asta.
Dacă Luc îi găsește împreună, le va răpi mai mult decât asta.
- Haide, insistă Henry. Te întorci cu mult înainte să te transformi în dovleac. Iar dacă vrei să ne petrecem noaptea separat, pot înțelege. Poți să-ți faci griji în privința lui pe întuneric, dar mai sunt ore bune până atunci și meriți o zi frumoasă. O amintire plăcută.
Are dreptate. Chiar merită.
Groaza se mai domolește puțin în pieptul ei.
- Bine, spune ea, și fața lui Henry se luminează de plăcere. La ce te-ai gândit?
El dispare în baie și apare purtând o pereche de boxeri pentru înot. Are un prosop aruncat peste umăr. Îi aruncă un costum de baie alb cu albastru.
- Să mergem.
Plaja Rockaway este o mare de prosoape colorate și de stegulețe plantate în nisip.
Râsetele vin odată cu fluxul, copiii construiesc castele, iar adulții se relaxează sub soarele puternic. Henry întinde prosoapele pe un petic îngust de nisip nerevendicat, le fixează cu pantofii, iar Addie îl ia de mână și aleargă pe plajă, cu tălpile picioarelor furnicându-i, până când ajung la linia umedă a valurilor și plonjează în apă.
Addie icnește la atingerea bine-venită a valurilor, rece, chiar dacă este vară, și înaintează până când oceanul îi ajunge la talie. Henry se vâră cu capul înainte, lângă ea, și revine, cu apa șiroindu-i din ochelari. O trage spre el, îi sărută sarea de pe degete. Ea îi dă la o parte părul de pe față.
Rămân acolo, îmbrățișați în mijlocul valurilor.
- Vezi, spune el, că e mai bine?
Chiar este.
Este mai bine.
Înoată până când îi dor membrele, iar pielea începe să li se încrețească, și atunci se retrag pe prosoapele care-i așteaptă pe plajă și se întind să se usuce la soare. Este prea cald să rămână mult pe loc, și în curând mirosul de mâncare dinspre faleză este suficient să-i convingă să se ridice iar.
Henry își strânge lucrurile și pornește pe plajă, iar Addie vrea să îl urmeze, scuturându-și prosopul de nisip.
Inelul din lemn cade din prosop.
Zace acolo, cu o idee mai închis la culoare decât plaja, ca o picătură de ploaie pe un trotuar uscat. Un memento.
Addie se ghemuiește lângă el și îl îngroapă în nisip, înainte să alerge după Henry.
Se îndreaptă amândoi către șirul de baruri care dau spre ocean, comandă tacos și o carafă de margarita de la gheață, savurează gustul răcoros, dulce-sărat. Henry își șterge apa de pe ochelari, iar Addie se uită la ocean, simțind trecutul care acoperă prezentul precum mareea.
- Ce este? întreabă Henry.
Addie se uită la el.
- Hm?
- Ai privirea asta când îți amintești ceva.
Addie privește din nou Atlanticul, tivul infinit al plajei, iar amintirile se strâng la orizont precum norii.
Mănâncă și îi povestește despre toate coastele pe care le-a văzut, despre călătoria cu feribotul peste Canalul Mânecii, cu Stâncile albe de la Dover răsărind din ceață. Despre vremea când a nevigat e coasta Spaniei, clandestină în pântecul unei nave furate, și cum, când a trecut oceanul spre America, toți cei de pe vapor s-au îmbolnăvit, iar ea a trebuit să se prefacă bolnavă, ca să nu o creadă vrăjitoare.
Când obosește de atâta vorbă și amândoi rămân fără băutură, își petrec următoarele ore între umbra tarabelor cu gustări și sărutul rece al valurilor, zăcând e nisip doar cât să se usuce.
Ziua trece prea repede, așa cum trec toate zilele bune.
Când e timpul să plece, își croiesc drum spre metrou și se afundă pe banchetă, beți de soare și somnoriși. Trenul pleacă.
Henry scoate o carte, dar pe Addie o ustură ochii, așa că se sprijină de el, savurându-i mirosul de soare și de hârtie. Stau pe bancheta din plastic, aerul este îmbâcsit, însă ea parcă nu s-a simțit nicicând mai confortabil. Simte că se afundă în Henry, cu capul atârnând pe umărul lui.
Apoi el îi șoptește două vorbe la ureche.
- Te iubesc, îi spune, iar Addie se întreabă dacă e real.
Dacă iubirea este atât de blândă și de bună.
Diferența dintre arșiță și căldură.
Pasiune versus mulțumire.
- Și eu te iubesc, spune ea.
Și vrea să fie adevărat.
Chicago, Illinois,
29 iulie 1928
III
Deasupra barului este un înger.
Un panou cu vitralii, luminat din spate, cu o singură siluetă, cu un pocal ridicat în mâna întinsă, parcă chemându-te la rugăciune.
Dar aici nu e biserică.
În aceste vremuri, barurile clandestine sunt precum buruienile, apărute între pietrele Prohibiției. Acesta nu are nume, ci doar îngerul și cupa lui, numărul XII deasupra ușii - 12, ora miezului zilei și nopții - draperiile din catifea și scaunele care zac pe podeaua din lemn, măștile oferite clienților la ușă.
Ca mai toate, este doar un zvon, un secret trecut dintr-o gură consumatoare de alcool în alta.
Iar Addie îl adoră.
Locul are o ardoare sălbatică.
Dansează - uneori singură, alteori în compania străinilor. Se abandonează jazzului care zguduie pereții, ricoșând, și umple cu muzică spațiul aglomerat. Dansează până când penele măștii i se lipesc de obraji, iar Addie rămâne fără suflare, se înroșește și de-abia atunci se retrage și cade pe un scaun din piele.
Este aproape miezul nopții, iar degetele ei plutesc precum brațele ceasului către gât, unde atârnă inelul, de un șnur de argint. Banda din lemn este caldă pe pielea ei.
E mereu la îndemână.
O dată i s-a rupt șnurul, iar ea a crezut că l-a pierdut, dar era în siguranță, în buzunarul bluzei. Altă dată, l-a lăsat pe un pervaz, doar ca să-l găsească iar la gât, după câteva ore.
E singurul lucru pe care nu-l pierde.
Se joacă cu el, deja ca un tic, ca atunci când îți răsucești o șuviță de păr în jurul degetului. Îi atinge marginea cu unghia și îl rotește, atentă să nu-i permită să-i alunece pe deget.
L-a atins de sute de ori: când era singură, când era plictisită, când a văzut ceva frumos și s-a gândit la Luc. Dar este prea încăpățânată, iar el prea mândru, și ea e hotărâtă să câștige runda.
S-a împotrivit pornirii de a-l pune pe deget timp de 14 ani.
Timp de 14 ani, el nu a venit.
A avut dreptate: este un joc. Alt fel de interdicție, o versiune mai slabă a cedării.
Se simte singură și e nițel beată și se întreabă dacă va fi noaptea în care va ceda. Ar fi o cădere, însă înălțimea nu e chiar atât de mare. Poate, poate....
Ca să-și ocupe mâinile, decide să-și mai ia ceva de băut.
Se duce la bar și comandă un gin tonic, dar bărbatul cu mască albă îi pune un pahar de șampanie în față. O petală de trandafir glazurată plutește printre bule, iar când întreabă, face semn spre o umbră dintr-un separeu îmbrăcat în catifea.
Masca lui pare făcută din crenguțe, iar frunzele sunt un cadru perfect pentru ochi perfecți.
Iar Addie zâmbește când îl vede.
Ar minți dacă ar spune că simte altceva decât ușurare. O povară luată de pe umeri. O respirație.
- Eu câștig, zice ea, așezându-se în separeu.
Chiar dacă el a cedat primul, ochii lui ard de izbândă.
- Cum așa?
- Nu te-am chemat, și totuși, ai venit.
El ridică bărbia, vrând să exprime disprețul.
- Presupui că sunt aici pentru tine.
- Am uitat, spune ea, adoptându-i cadența subtilă. Sunt atât de mulți oameni iritanți în jur pe care să-i debarasezi de suflete...
Un zâmbet sec mișcă buzele perfecte ale lui Luc.
- Adeline, îți jur că puțini sunt la fel de iritanți ca tine.
- Puțini? Va trebui să mă străduiesc mai mult, îl tachinează ea.
El ridică un pahar și îl înclină spre bar.
- Ideea e că tu ai venit la mine. Locul ăsta îmi aparține.
Addie se uită în jur și, dintr-odată, i se pare evident.
emnele sunt peste tot.
Își dă seama, pentru prima dată, că îngerul de deasupra barului nu are aripi. Că buclele din jurul feței îi sunt negre. Că acel cerc pe care-l luase drept aureolă ar putea fi luna.
Se întreabă dacă asta a atras-o aici, încă din prima clipă.
Dacă ea și Luc sunt ca niște magneți.
Dacă și-au dat târcoale atâta vreme, că acum împărtășesc aceeași orbită.
Aceste cluburi vor deveni un hobby entru el. Le va planta într-o duzină de orașe, le va îngriji ca pe niște grădini și le va sălbătici.
„La fel de multe ca bisericile”, va spune, și de două ori mai îndrăgite.
La multă vreme după zilele Prohibiției, vor prospera în continuare, servind multe gusturi, iar ea se va întreba dacă energia este cea care-l animă sau dacă sunt locuri potrivite pentru congregații de suflete. Locuri de tras cu ochiul, de convins, de promis. Într-un fel, potrivite și pentru rugăciune, deși de altă origine.
- Deci, vezi tu, poate că eu câștig, zice Luc.
Addie clatină din cap.
- Este o întâmplare. Nu te-am chemat.
El zâmbește, iar privirea îi cade pe inelul lipit de pielea ei.
- Îți cunosc sufletul. L-am simțit cedând.
- Dar n-am cedat.
- Nu, spune el. Dar eram sătul de așteptare.
- Deci ție ți-a fost dor de mine, spune ea zâmbind, și în ochii lui verzi apare o scânteie scurtă.
O licărire de lumină.
- Viața e lungă, iar oamenii insipizi. Tu ești o companie mai plăcută.
- Uiți că și eu sunt om.
- Adeline, spune el, cu o urmă de milă în voce. N-ai mai fost om din noaptea în care ne-am întâlnit. Nu vei mai fi niciodată.
Simte un val de căldură când îl aude. Nu mai este de plăcere, ci de furie.
- Ba sunt om, zice ea cu vocea strângându-i-se în jurul cuvintelor, de parcă ar fi numele ei.
- Te miști printre ei ca o fantomă, spune el, cu fruntea lipindu-se de a ei, pentru că nu ești una dintre ei. Nu poți trăi ca ei. Nu poți iubi ca ei. Nu le aparții.
Gura lui plutește deasupra gurii ei, iar vocea lui devine o adiere.
- Îmi aparții mie.
În gâtlejul lui se cuibărește tunetul.
- Locul tău e cu mine.
Iar când îl privește în ochi, vede o nouă nuanță de verde și știe precis ce este. Culoarea unui om dezechilibrat. Pieptul lui se ridică și oboară, parcă uman.
Iată un loc bun pentru cuțit.
- Aș prefera să fiu o fantomă.
Pentru prima dată, întunericul tresare. Se dă înapoi, cu umbrele în fața luminii. Ochii lui pălesc de mânie și iată-l pe zeul cunoscut, monstrul pe care a învățat să-l înfrunte.
- Cum vrei, mormăie Luc, iar ea așteaptă să se risipească în beznă, se pregătește pentru vidul brusc, atotcuprinzător, se așteaptă să fie înghițită și scuipată de cealaltă parte a lumii.
Dar Luc nu dispare, și nici ea.
Face semn din cap spre club.
- Du-te atunci, îi spune, du-te înapoi la ei.
Iar ea ar prefera să fi fost alungată. Dar se ridică, chiar dacă nu mai are chef de băutură, de dans, de altă companie.
Parcă ar păși din lumina soarelui, camera umedă s-ar răci în jurul ei, iar el stă în separeul lui îmbrăcat în catifea, ea străbate noaptea mai departe, și pentru prima dată simte spațiul dintre oameni și ea însăși și îi este teamă că el are dreptate.
În final, ea este cea care pleacă.
A doua zi., barul clandestin este închis, iar Luc, plecat. Se trasează noi granițe, se așază piesele pe tablă, începe bătălia.
Nu-l va mai revedea până la război.
New York City
29 iulie 2014
VI
Metroul A o trezește pe Addie.
Deschide ochii chiar când luminile clipesc deasupra capului ei și se sting, afundând vagonul în beznă. Panica îi străbate pieptul ca un curent, lumea de dincolo de geamuri se întunecă, dar mâna lui Henry o strânge pe a ei.
- Suntem în metrou, spune el, când luminile se aprind iar trenul își reia parcursul lent, și ea își dă seama de asta când aude vocea prin stație, că au ajuns înapoi în Brooklyn, că străbat ultima porțiune subterană și că soarele este încă sus pe cer, în siguranță, când coboară.
Merg pe jos la apartamentul lui Henry, somnoroși, își spală sarea și nisipul la duș, cad peste cearșafuri, cu părul ud răcindu-li-se pe piele. Carte se ghemuiește la picioarele ei. Henry o trage spre el, iar patul este rece, el e cald, iar dacă nu este iubire, tot e suficient.
- Cinci minute, mormăie el în părul ei.
- Cinci minute, răspunde ea, cuvinte pe jumătate rugăminte, pe jumătate promisiune, și se lipește de el.
Afară, soarele plutește peste clădiri.
Au încă timp.
Addie se trezește în beznă.
Când a închis ochii, soarele era încă sus. Acum camera este plină de umbre, iar cerul, o vânătaie de un indigo profund, dincolo de geam.
Henry doarme încă, dar camera este prea tăcută, prea liniștită și pe Addie o cuprinde groaza când se ridică. Se strecoară pe holul întunecat. Scanează livingul, pregătindu-se să îl vadă pe canapea, cu brațele lungi întinse pe speteaza capitonatăă.
Dar el nu e acolo.
Firește că nu e.
Au trecut aproape 30 de ani.
Nu vine. Iar Addie s-a săturat să îl aștepte.
Se întoarce în dormitor, unde-l vede pe Henry în picioare, cu părul ca un cuib de bucle negre, căutându-și ochelarii sub perne.
- Îmi pare rău, zice el. Aș fi putut pune alarma.
Deschide o geantă, își pune înăuntru un schimb de haine.
- Pot sta la Bea. Voi...
Dar Addie îl prinde de mână.
- Nu pleca.
Henry ezită.
- Ești sigură?
Nu e sigură de nimic, dar a avut o zi atât de bună, încât nu vrea să-și irosească noaptea, nu vrea să i-o dăruiască lui.
I-a luat deja destule.
În apartament nu este mâncare, așa că ei se îmbracă și se îndreaptă spre „Negustor”, și se mișcă lent, parcă adormiți, dezorientați de mersul pe întuneric, după ce-au stat foarte mult la soare. Totul capătă un aer improbabil, finalul perfect al unei zile perfecte.
Îi spun chelneriței că sărbătoresc și, când ea îi întreabă dacă este o zi de naștere sau o logodnă, Addie își ridică berea și spune:
- O aniversare.
- Felicitări, spune chelnerița. Câți ani?
- Trei sute.
Henry se îneacă, chelnerița râde, presupunând că-i vreo glumă de-a lor. Addie doar zâmbește.
Începe un cântec, genul de melodie care se ridică deasupra zgomotului, iar ea îl trage pe Henry în picioare.
- Dansează cu mine, îi zice, și Henry încearcă să-i spună că el nu dansează, chiar dacă era acolo, la „A Patra Linie”, când s-au năpustit împreună pe ritmul muzicii, și spune că e diferit, dar ea nu îl crede, pentru că vremurile se schimbă, dar toată lumea dansează, i-a văzut valsând și dansând, foxtrot și jive, și o duzină de alte dansuri, iar ea e sigură că se poate descurca măcar cu unul.
Îl trage printre mese, iar Henry nici măcar nu știa că „Negustorul” are un ring de dans, dar iată-i, și sunt singurii pe el.
Addie îi arată cum să ridice mâna, cum să se miște cu ea, reflectându-i mișcările. Îi arată cum să conducă, să o răsucească, să se lase în jos. Îi arată unde să-și pună mâinile, cum să simtă ritmul din șoldurile ei și, pentru scurtă vreme, totul e perfect, ușor și corect.
Se împleticesc, râzând, la bar, să-și mai ia o băutură.
- Două beri, zice Henry, iar barmanul încuviințează, pleacă, se întoarce peste 1 minut și le pune băuturile pe bar.
Dar numai una este bere.
Cealaltă este șampanie, cu o petală de trandafir glazurată plutind în mijloc.
Addie simte că lumea se înclină spre tunelul întunecat.
Sub pahar se află un bilet, scris într-o franceză elegantă.
„Pentru Adeline a mea.”
- Hei, spune Henry, n-am comandat asta.
Barmanul arată spre capătul barului.
- Complimente din partea domnului de... începe el. Ha. Era acolo.
Inima lui Addie i se rostogolește în piept. Îl apucă pe Henry de mână.
- Trebuie să pleci.
- Ce? Stai...
Dar nu e timp. Îl trage spre ușă.
- Addie.
Luc nu îi poate vedea îmreună, nu poate afla ce au descoperit...
„Adeline.”
Întoarce capul. Simte că lumea cedează în jurul ei.
Barul este încremenit.
Nu gol, nu, ci încă geme de oameni.
Dar niciunul nu se mișcă.
S-au oprit cu toții în mijlocul pasului, al vorbei, al băuturii. Nu sunt tocmai încremeniți, ci mai degrabă liniștiți cu forța. Manionete pe sfori. Muzica se aude încă - mai încet acum, dar este singurul sunet, cu excepția respirației inegale a lui Henry și a inimii ei, care bate cu putere.
Și a vocii care se ridică din întuneric.
- Adeline.
Lumea își ține resirația, se reduce la ecoul moale al pașilor pe podeaua din lemn, la silueta care iese dintre umbre.
30 de ani, și iată-l, neschimbat, aceiași ochi de smarald, aceeași răsucire a gurii sale arcuite. Poartă o cămașă neagră, cu mânecile rulate deasupra coatelor, o jachetă de costum agățată de un deget peste umăr și cealaltă mână vârâtă lejer în buzunarul pantalonilor.
Imaginea lejerității.
- Iubita mea, spune el, arăți bine.
Ceva se desprinde înăuntrul ei, la auzul vocii, așa cum s-a întâmplat mereu. Ceva din interiorul ei se desface, se eliberează, fără ușurare. Pentru că a așteptat, bineînțeles că a așteptat, și-a ținut respirația cu groază, dar și cu speranță. Acum aerul îi iese repede din plămâni.
- Ce faci aici?
Luc are tupeul să pară jignit.
- Este aniversarea noastră. Cu siguranță nu ai uitat.
- Au trecut 30 de ani.
- A cui e vina?
- Numai a ta.
Un zâmbet îi ridică buzele. Apoi privirea lui alunecă spre Henry.
- Cred că ar trebui să mă simt flatat de asemănare.
Addie nu mușcă momeala.
- El n-are niciun amestec. Trimite-l departe. Va uita.
Luc nu mai zâmbește.
- Te rog. Ne faci de râs pe amândoi.
Le dă târcoale încet, ca un tigru prăzii.
- De parcă nu mi-aș ține socoteala târgurilor. Henry Strauss, atât de disperat să fie dorit. Vinde-ți sufletul, ca să fii iubit. Ce pereche minunată spuneți.
- Atunci dă-ne pace.
El ridică o sprânceană.
- Crezi că vreau să vă despart? Departe de mine gândul. Timpul se va ocupa de asta.
Se uită la Henry.
- Tic, tac. Spune-mi, încă îți numeri viața în zile sau ai început să folosești orele? Sau asta îngreunează lucrurile?
Addie se uită de la unul la altul, citind verdele triumfător din ochii lui Luc, culoarea care părăsește fața lui Henry.
Nu înțelege.
- Ah, Adeline.
Numele o trage înapoi.
- Oamenii trăiesc vieți atât de scurte, nu-i așa? Unii, mult mai scurte decât alții. Savurați timpul care v-a rămas. Se știi că a fost alegerea lui.
Cu asta, Luc se răsucește pe călcâie și se topește în beznă.
După ce pleacă, barul se trezește din nou la viață. Zgomotul străbate spațiul, iar Addie se uită la umbre până când se asigură că sunt goale.
„Oamenii trăiesc vieți atât de scurte.”
Se întoarce spre Henry, care nu mai stă în spatele ei, ci s-a lăsat să cadă pe un scaun.
„Unii, mult mai scurte decât alții.”
Are capul plecat. Cu o mână își ține încheietura, acolo unde s-ar fi aflat ceasul. Unde, cumva, se află din nou. Ea este sigură că el nu și l-a pus. Că nu îl purta.
Dar iată-l, sclipind în jurul încheieturii lui, ca o cătușă.
„A fost alegerea lui.”
- Henry, zice ea înghenunchind în fața lui.
- Am vrut să-ți spun, murmură el.
Ea trage ceasul și îi privește cadranul. Este de 4 luni cu Henry și, în tot acest timp, orarul s-a târât de la 6,30 la 10,30. Patru luni și 4 ore mai aproape de miezul nopții, iar ea a crezut că va porni din nou.
O viață, a zis, iar ea știa că era o minciună.
Trebuia să fie.
Luc n-ar fi dăruit altui om la fel de multă vreme - nu după ea.
Știa. Trebuie să fi știut. Dar a crezut că poate și-a vândut sufletul pentru 50, pentru 30 sau chiar pentru 10 - ar fi fost suficient.
Dar sunt doar 12 ore pe un ceas, doar 12 luni într-un an și doar n-a fost atât de nesăbuit!
- Henry, cât ai cerut?
- Addie, o roagă el și, pentru prima dată, numele ei sună ciudat pe buzele lui.
Este frânt. Se destramă.
- Cât? întreabă ea.
El tace multă vreme.
Apoi, în cele din urmă, îi spune adevărul.
New York City
4 septembrie 2013
V
Un băiat este sătul de inima lui stricată.
Sătul de creierul plin de furtuni.
Așa că bea, până când nu mai simte piesele scrâșnindu-i în piept, până când nu mai aude tunetul bubuind în mintea lui. Bea până când prietenii lui îi spun că va fi bine. Bea când îi spun că va trece. Bea până când sticla este goală, iar lumea devine neclară pe margini. Dar băutura nu-i ușurează durerea, așa că pleacă, și prietenii lui îl lasă.
La un moment dat, în drum spre casă, începe să plouă.
La un moment dat, îi sună telefonul și el nu răspunde.
La un moment dat, sticla îi alunecă și el se taie la mână.
La un moment dat, este în fața clădirii în care locuiește, se lasă pe trepte și își lipește palmele de ochi, spunându-și că nu e decât o furtună.
De data asta, nu pare să treacă. De data asta, norii nu se rup, nu e nicio lumină la orizont, iar tunetul din mintea lui este foarte puternic! Așa că ia câteva dintre pilulele surorii lui, acele umbreluțe roz, dar furtuna tot nu se potolește, așa că ia și câteva dintre pastilele lui.
Se sprijină de scările ude de ploaie, privește locul în care acoperișul întâlnește cerul și se întreabă, nu pentru prima dată, câți pași ar fi de acolo până pe margine.
Nu e sigur când hotărăște să sară,
Poate că nu hotărăște.
Poate decide să intre și apoi să urce, și când ajunge la ușa lui, să urce mai departe, și când ajunge la ultima ușă, să iasă pe acoperiș, și, la un moment dat, stând în mijlocul ploii torențiale, decide că nu mai vrea să hotărască nimic.
Vede o cale dreaptă. O întindere de asfalt pustiu, nimic altceva decât pași între el și margine. Pilulele își fac efectul, oblojind durerea și lăsând în urmă o liniște de bumbac, care i se pare mai rea. Ochii i se închid. Își simte membrele grele.
Este doar o furtună, își spune el, dar este obosit să caute adăpost.
Este doar o furtună, dar își așteaptă rândul și altele.
Este doar o furtună, doar o furtună - dar în noaptea asta este prea mult, iar el nu este suficient, deci traversează acoperișul, nu încetinește până când nu vede partea cealaltă, nu se oprește până când vârfurile pantofilor nu ating aerul.
Acolo îl găsește străinul.
Acolo îi face întunericul oferta.
Nu pentru o viață - ci pentru 1 an.
Va fi ușor să privească înapoi și să se întrebe cum de o făcuse, cum de renunțase la atât de mult pentru atât de puțin. Dar, pe moment, cu pantofii deja la liziera nopții, adevărul simplu este că și-ar fi vândut sufletul pe mai puțin, și-ar fi dat toată viața pentru o zi - o oră, un minut, o clipă - pace.
Să-și amorțească durerea din piept.
Să-și liniștească furtuna din minte.
Este atât de sătul să sufere, să fie rănit. De aceea, când străinul îi întinde mâna și se oferă să îl tragă de pe margine, Henry nu ezită.
Doar spune da.
New York City
29 iulie 2014
VI
Acum totul are sens.
El are sens.
Băiatul care nu poate sta liniștit, nu poate irosi timpul, nu poate renunța la nimic. Care scrie fiecare cuvânt pe care-l spune ea, ca să aibă ceva după ce el nu va mai fi, care nu vrea să irosească nicio zi, pentru că nu mai are atât de multe.
Băiatul care se îndrăgostește.
Băiatul care, în curând, nu va mai fi.
- Cum? întreabă ea. Cum ai putut să renunți la atâtea pentru atât de puțin?
Henry ridică privirea spre ea, cu chipul golit de expresie.
- În clipa aceea, zice el, aș fi renunțat pentru mai puțin.
Un an. Cândva, i se păruse atât de mult!
Acum nu mai are timp.
Un an care aproape s-a scurs, iar ea vede doar curbura zâmbetului lui Luc, culoarea triumfătoare din ochii lui. Nu erau nici isteți, nici norocoși, nici subtili. Știa, firește că știa, și a lăsat să se ajungă aici.
A lăsat-o să cadă.
- Addie, te rog, spune Henry, dar ea s-a ridicat deja și traversează barul.
El încearcă să o prindă din urmă, dar e prea târziu.
A ajuns deja prea departe.
A plecat.
300 de ani. A supraviețuit 300 de ani, iar în acele secole au fost atât de multe ori în care pământul a cedat, momente în care cu greu și-a recăpătat echilibrul și respirația. Când lumea a părăsit-o, simțindu-se pierdută, distrusă, lipsită de speranță.
Stând în fața casei părintești, în noaptea târgului.
Pe docurile din Paris, unde a învățat cât valorează un trup.
Remy, punându-i monedele în palmă.
Udă până la oase, lângă ciotul stejarului plantat pentru Estele.
Acum însă Addie nu e nici pierdută, nici distrusă, nici lipsită de speranță.
Este furioasă.
Își vâră mâna în buzunar și firește că inelul este acolo. Este mereu acolo. Fire de nisip cad de pe suprafața netedă, când Addie și-l pune pe deget.
Au trecut 30 de ani de când l-a purtat ultima dată, dar îi vine perfect.
Simte vântul, ca o respirație rece în spate, și se întoarce, așteptându-se să îl vadă pe Luc.
Dar strada este goală - goală de umbre, de promisiuni, de zei.
Își răsucește inelul pe deget.
Nimic.
- Arată-te! strigă ea pe stradă.
Se întorc capete, dar lui Addie nu îi pasă. Vor uita de ea curând și, chiar dacă nu ar fi o stafie, este New York, un loc imun la acțiunile străinilor pe străzi.
- La naiba! exlamă ea.
Își smulge inelul de pe deget și îl aruncă, îl aude săltând și rostogolindu-se. Apoi zgomotele se resorb. Cel mai apropiat stâlp de iluminat licărește și din întuneric se desprinde o voce.
- După toți anii ăștia, tot ai o fire năvalnică.
Ceva îi atinge gâtul, apoi un fir argintiu, subțire ca roua, cel care s-a rupt cu atâta vreme în urmă, îi strălucește pe claviculă.
Degetele lui Luc îi mângâie pielea.
- Ți-a fost dor de mine?
Se întoarce să îl împingă, dar mâinile ei trec prin el. E în spatele ei. Când încearcă a doua oară, este solid ca o stâncă.
- Eliberează-l, se răstește ea lovindu-l în piept, dar pumnul ei abia dacă atinge pieptul cămășii lui, înainte ca el să o prindă de încheietura mâinii.
- Cine ești tu să-mi dai ordine, Adeline?
Încearcă să se desprindă, însă strânsoarea e de piatră.
- Știi, spune el aproape nonșalant, cândva implorai, te lipeai de pământul ud al ploii și mă rugai să intervin.
- Vrei să te implor? Bine. Te implor. Te rog. Eliberează-l.
El face un pas înainte, obligând-o să dea înapoi.
- Henry a încheiat târgul.
- Nu a știut...
- Ei știu mereu, spune Luc. Doar că nu vor să accepte prețul. Sufletul e lucrul cel mai ușor de vândut. Timpul este cel pe care nu-l ia nimeni în considerare.
- Luc, te rog.
Ochii lui sclipesc, nu de răutate, nici de triumf, ci de putere. Este nuanța celor care știu că dețin controlul.
- De ce aș face-o? întreabă el.
Addie are o duzină de răspunsuri, dar se chinuiește să găsească formularea potrivită, cuvintele care l-ar putea convinge, însă Luc îi atinge bărbia, iar ea se așteaptă la aceleași replici vechi de când lumea, să o ironizeze sau să-i ceară sufletul, dar el nu face asta.
- Petrece noaptea cu mine, spune el. Mâine. Să avem o aniversare corectă. Dă-mi asta și mă voi gândi dacă-l eliberez pe domnul Strauss de obligațiile sale. Asta dacă mă poți convinge.
Este o minciună.
E o capcană, dar Addie nu are de ales.
- Accept, spune ea, și întunericul zâmbește, apoi se dizolvă în jurul ei.
Ea stă în picioare pe trotuar, singură, până când inima i se liniștește, și apoi intră iar în „Negustor”.
Dar Henry nu mai e.
Îl găsește acasă, stând pe întuneric.
Stă pe marginea patului, unde așternuturile sunt încă dezordonate după somnul lor de după-amiază. El privește în depărtare, așa cum a făcut și în noaptea aceea, pe acoperiș, după artificii.
Addie își dă seama că îl va pierde, așa cum a pierdut pe toată lumea.
Și nu știe dacă mai poate să suporte - nu de data asta.
- Îmi pare rău, șoptește el, când ea se apropie. Îmi pare atât de rău.
Ea își trece degetele prin părul lui.
- De ce nu mi-ai zis?
Henry tace un moment, apoi spune:
- Cum te îndrepți spre sfârșitul lumii?
Se uită la ea.
- Voiam să simt fiecare pas.
Un oftat întretăiat.
- Când eram la facultate, unchiul meu a avut cancer, în fază terminală. Doctorii i-au dat câteva luni, iar el a spus tuturor, și știi ce s-a întâmplat? Ei n-au putut îndura. Erau atât de copleșiți de suferința lor, că l-au jelit înainte să moară. Nu ai cum să uiți că știi că moare cineva. Distruge orice normalitate și lasă în locul ei ceva greșit și putred. Îmi pare rău, Addie. Nu am vrut să mă privești așa.
Ea se urcă în pat și îl trage lângă ea.
- Îmi pare rău, repetă el blând, ca o rugăciune.
Zac acolo, față în față, cu degetele împletite.
- Îmi pare rău.
Addie se obligă să întrebe:
- Cât ți-a mai rămas?
- O lună.
Cuvintele sunt ca o lovitură într-un loc deja sensibil.
- Ceva mai mult. 36 de zile.
- A trecut de miezul nopții, șoptește Addie.
- Atunci, 35.
Ea îl strânge mai tare și o strânge și el, și se țin de mână până când doare, de parcă în orice clipă ar putea încerca cineva să îi despartă sau de parcă unul din ei ar putea aluneca și dispărea.
Franța sub ocupație
23 noiembrie 1944
VII
Spatele ei lovește zidul de piatră.
Celula se închide, iar soldații germani râd dincolo de gratii, când Addie cade pe podea, scuipând sânge.
Câțiva bărbați se înghesuie într-un colț, murmurând. Măcar nu par să le pese că este femeie. Germanii au obervat. Deși au prins-o purtând pantaloni și haină, deși avea părul strâns la spate, și-a dat seama după cum o priveau că știau că este femeie. Le-a spus într-o duzină de limbi ce le va face, dacă se apropie de ea, dar ei au râs și au bătut-o până nu a mai mișcat.
„Ridică-te”, îi spune ea trupului care o doare.
„Sus”, le spune oaselor sale obosite.
Addie se ridică în picioare, se împleticește spre parte din față a celulei. Apucă oțelul înghețat cu mâinile, trage de el până când îi urlă mușchii, până când gratiile gem, dar nu se mișcă. Trage de șuruburi până îi sângerează degetele și un soldat lovește gratiile cu mâna și o amenință că o va folosi ca lemn de foc.
E atât de proastă...
Foarte proastă, fiindcă a crezut că va merge. A crezut că a fi invizibilă o va face să fie uitată, că ar proteja-o aici.
Ar fi trebuit să rămână în Boston, unde nu trebuia să-și facă griji decât pentru rațiile războiului și frigul iernii. N-ar fi trebuit să se întoarcă. A fost vorba despre onoare stupidă și mândrie încăpățânată. În războiul anterior, fugise dincolo de Atlantic, în loc să înfrunte pericolul acasă. Cumva, în ciuda tuturor, Franța va fi mereu acasă.
Cumva, hotărâse că va da o mână de ajutor. Nu oficial, firește, însă secretele nu au stăpân. Pot fi atinse, vândute, de oricine - chiar și de o fantomă.
Doar că trebuia să se ferească să fie prinsă.
Trei ani de purtat secrete prin Franța sub ocupație.
Trei ani, ca să ajungă aici.
Într-o închisoare de lângă Orleans.
Nu contează că vor uita chipul ei. Nu contează, pentru că soldaților nu le pasă dacă-și amintesc. Aici toate chipurile sunt străine și fără nume și, dacă nu scapă, va dispărea.
Addie care lângă zidul înghețat și își trage mai aproape jacheta zdrențuită. Închide ochii. Nu se roagă, nu tocmai, dar se gândește la el. Poate chiar își dorește să fie vară - o noapte de iulie când el ar găsi-o din proprie inițiativă.
Soldații au percheziționat-o dur și i-au luat tot ce ar fi putut folosi ca să îi rănească sau să evadeze. Au și inelul. Au rupt șnurul din piele de care atârna și l-au aruncat.
Și totuși, când caută în haine, e încă acolo, așteptând ca o monedă într-o cută de buzunar. Este recunoscătoare că nu pare să-l poată pierde. Îl duce la deget.
Pentru o secundă, ezită. A avut 29 de ani inelul, cu tot ce înseamnă el.
În 29 de ani nu l-a folosit.
Dar acum, chiar și satisfacția arogantă a lui Luc ar fi mai bună decât o eternitate într-o celulă sau mai rău.
„Dacă vine.”
Cuvintele sunt o șoaptă în mintea ei. O teamă de care nu poate scăpa. Chicago i se ridică în gâtlej precum fierea.
Furia din pieptul ei. Veninul din ochii lui.
„Aș prefera să fiu o fantomă.”
Greșise.
Nu vrea să fie genul ăsta de fantomă.
Așa că, pentru prima de secole, Addie se roagă.
Își pune inelul de lemn pe deget, își ține respirația, se așteaptă să simtă ceva, o mișcare a magiei, o pală de vânt.
Dar nu se întâmplă nimic.
Nimic, iar ea se întreabă dacă, după tot acest timp, a fost doar un truc, doar o cale de a-i da speranțe, doar pentru a o lăsa baltă, doar-doar s-or spulbera.
Are deja înjurătura pregătită pe buze, când simte adierea - nu mușcătoare, ci călduță, traversând celula, purtând parfumul îndepărtat al verii.
Oamenii nu mai vorbesc.
Car în colțul lor, treji, dar inerți, privind în gol, parcă surprinși în mijlocul unei idei. Dincolo de celulă, cizmele soldaților nu mai răsună pe piatră.
Liniștea se liniștește, e imposibil de calmă.
Singurul sunet este atingerea moale, aproape ritmică a degetelor pe gratii.
Nu l-am mai văzut din Chicago.
- Ah, Adeline, zice el, cu mâna mângâind gratiile îngețate. În ce hal ești.
Ea reușește să râdă scurt, dureros.
- Nemurirea dă naștere unei toleranțe la risc.
- Sunt lucruri mai rele decât moartea, spune el, de parcă ea nu ar ști deja asta.
El privește în jur, disprețuitor.
- Războaie, mormăie el.
- Spune-mi că nu-i ajuți.
Luc aproape că pare ofensat.
- Până și eu am limite.
- Cândva, mi te-ai lăudat cu succesele lui Napoleon.
- Există ambiție și există maliție. Și oricât mi-ar plăcea să îmi etalez reușitele din trecut, acum viata ta este importantă. Cum plănuiești să ieși din asta?
Ea știe ce vrea el să facă. Vrea să-l implore. De parcă n-ar fi suficient că și-a pus inelul. De parcă el n-ar fi câștigat deja această rundă și acest joc.
Stomacul i se face ghem, iar coastele rănite o dor, și îi e atât de sete, că ar plânge doar ca să aibă ceva de băut. Dar nu se poate convinge să cedeze.
- Mă cunoști, spune ea zâmbind obosită. Găsesc mereu o cale.
Luc oftează.
- Cum vrei tu, zice el întorcându-se.
Și e prea mult. Ea nu poate suporta gândul că ar lăsa-o singură aici.
- Așteaptă, strigă disperată, împingând gratiile - dar găsește lacătul descuiat și ușa se deschide sub greutatea ei.
Luc privește peste umăr și aproape zâmbește, întorcându-se spre ea cât să-i ofere mâna. Ea se împleticește afară din celulă, liberă, în brațele lui.
Pentru o clipă, e doar o îmbrățișare, iar el este solid și cald, înconjurând-o în beznă și i-ar fi ușor să creadă că e adevărat, că e uman, că e acasă.
Dar apoi lumea se crapă și umbrele îi înghit pe de-a întregul.
Închisoarea cedează în fața neantului, a negrului, a întunericului sălbatic. Când se risipește, e din nou în Boston, unde soarele abia începe să apună, și îi vine să sărute pământul de ușurare. Își strânge jacheta pe lângă corp și pornește, cu picioarele tremurând, cu inelul încă pe deget.
L-a chemat și a venit. A cerut și i s-a răspuns. Și știe că el se va folosi de asta, dar acum nu îi pasă.
Nu vrea să fie singură.
Dar când ridică privirea, să îi mulțumească, el a dispărut deja.
New York City
30 iulie 2014
VIII
Henry se ține după ea prin apartament, cât se pregătește.
- De ce ai fi de acord cu așa ceva? întreabă el.
Pentru că ea cunoaște întunericul mai bine decât oricine, îi cunoaște mintea, ba chiar și inima.
- Pentru că nu vreau să te pierd, spune Addie prinzându-și părul.
Henry pare obosit, stors de puteri.
- E prea târziu, spune el.
Dar nu e prea târziu.
Nu încă.
Addie bagă mâna în buzunar și simte inelul la locul lui, așteptând, cu lemnul cald de la apropierea de trupul ei. Îl scoate, dar Henry o prinde de mână.
- Nu face asta, o roagă.
- Vrei să mori? întreabă ea, și cuvintele ei despică încăperea.
El se retrage puțin.
- Nu. Dar am făcut o alegere, Addie.
- Ai făcut o greșeală.
- Am făcut un târg, spune el. Și îmi pare rău. Foarte rău. Nu am cerut mai mult timp. Îmi pare rău că nu ți-am spus mai repede. Dar așa stau lucrurile.
Addie clatină din cap.
- Poate că tu ești împăcat cu asta, Henry, însă eu, nu.
- Nu va merge. Nu poți discuta rațional cu el.
Addie se desprinde din strânsoare.
- Vreau să încerc, spune ra, strecurându-și inelul pe deget.
Niciun șuvoi de întuneric.
Doar tăcere, o liniște goală, și apoi...
O bătaie în ușă.
Addie se bucură că el nu s-a invitat înăuntru. Dar Henry stă între ea și ușă, cu mâinile fixate pe pereții holului îngust. Nu se mișcă. Privirea lui o imploră. Addie se întinde să îi ia fața în mâini.
- Vreau să ai încredere în mine, spune ea.
Ceva se frânge în el. O mână cade.
Ea îl sărută, apoi se strecoară pe lângă el și deschide ula întunericului.
- Adeline.
Luc ar trebui să arate nepotrivit pe coridor, însă nu e niciodată cazul.
Luminile de pe pereți au pălit puțin, s-au domolit într-un gălbui care aureolează buclele negre din jurul feței lui și îi surprinde urmele de auriu din ochii verzi.
E îmbrăcat în negru, pantaloni croiți pe măsură și o cămașă încheiată până la gât, cu mânecile suflecate deasupra coatelor. Prin cravata din mătase și-a trecut o agrafă de smarald.
Este prea cald pentru ținută, însă Luc nu pare afectat. Căldura, ca și ploaia, ca lumea însăși, nu pare să-l poată atinge.
Nu îi spune că este frumoasă.
Nu îi spune nimic.
Se întoarce și doar așteaptă ca ea să îl urmeze.
Ea pășește pe hol, cu privirea la Henry. Îi face cu ochiul.
Addie ar trebui să se oprească.
Să se întoarcă, să-l lase pe Henry să o tragă înapoi. Să închidă amândoi ușa, să-i pună zăvor împotriva întunericului.
Dar n-au făcut-o.
Nu o fac.
Addie privește peste umăr la Henry, care stă în cadrul ușii, cu un nor pe chip. Își dorește ca el să închidă ușa, dar el nu o închide, și ea n-are de ales decât să plece și să-l urmeze pe Luc, sub ochii lui Henry.
Jos, el ține ușa clădirii, dar Addie se oprește. Se uită la prag. Întunericul se răsucește în cadrul ușii, sclipește între ei și treptele care coboară în stradă.
Nu are încredere în umbre, nu vede unde duc, și ultimul lucru de care are nevoie este ca Luc să o ducă în vreun ținut îndepărtat și întunecos.
- Am niște condiții, spune ea.
- Da?
- Nu plec din oraș, arată ea din cap spre ușă. Și nu merg pe-acolo.
- Prin ușă?
- Prin întuneric.
Luc ridică din sprâncene.
- Nu ai încredere în mine?
- Niciodată, spune ea. N-are sens să încep acum.
Luc râde, ușor, fără zgomot, și iese afară să facă semn unui taxi. Câteva secunde mai târziu, o limuzină neagră, elegantă, oprește lângă ei. El îi întinde mâna să o ajute să urce. Ea nu acceptă.
Nu îi oferă șoferului o adresă.
Șoferul nu o cere.
Când Addie întreabă încotro au pornit, Luc nu răspunde.
Curând, trec podul peste Manhattan.
Tăcerea dintre ei ar trebui să fie stânjenitoare. Conversația șovăitoare a unor foști iubiți, care au petrecut despărțiți prea multă vreme și totuși nu îndeajuns să fi uitat ceva.
Ce înseamnă 30 de ani pe lângă 300?
Dar e o tăcere născută din strategie.
Tăcerea unui joc de șah bine jucat.
De data asta, Addie trebuie să câștige.
Los Angeles, California
7 aprilie 1952
IX
- Doamne, ce frumoasă ești, zice Max ridicând paharul.
Addie roșește, cu ochii la martini.
S-au întâlnit pe Wilshire în dimineața aceea, când așternuturile lui încă se simțeau pe pielea ei. Ea era pe trotuar, în rochia lui preferată, de culoarea vinului, și când a ieșit să-și facă plimbarea matinală s-a oprit și a întrebat-o dacă poate îndrăzni să se plimbe cu ea, indiferent încotro mergea, și când au ajuns acolo, la o clădire frumoasă, aleasă întâmplător, el i-a sărutat mâna și i-a spus la revedere, dar nu a plecat, și nici ea.
Și-au petrecut toată ziua împreună, de la o ceainărie într-un parc la muzeul de artă, găsind pretexte să se bucure mai departe de compania reciprocă.
Când ea i-a spus că este cea mai frumoasă zi de naștere de multă vreme, el a clipit spre ea, șocat de ideea că o fată ca ea ar fi singură, și iată-i bând martini la Roosevelt.
(Nu este ziua ei, bineînțeles, și nu e sigură de ce i-a zis așa ceva. Poate ca să vadă cum reacționează. Poate fiindcă se plictisește până și ea să retrăiască aceeași noapte.)
- Ai cunoscut vreodată pe cineva, spune el, și să simți că îl știi de secole?
Addie zâmbește.
Spune mereu aceleași lucruri, dar de fiecare dată așa simte. Ea se joacă cu șnurul de argint de la gât. Inelul din lemn e ascuns în decolteul rochiei. Nu pare să poată scăpa de acest tic.
Un chelner apare lângă ea, cu o sticlă de șampanie.
- Ce-i asta? întreabă ea.
- Pentru sărbătorită, într-o seară specială, spune Max bucuros. Și pentru domnul norocos care are șansa de a o petrece în compania ei.
Ea admiră bulele care se ridică în pahar și știe, înainte să ia o înghițitură, că e ce trebuie: șampanie vechie, scumpă. Știe că Max își permite cu ușurință acest lux.
Este culptor - Addie a avut mereu o slăbiciune pentru artele frumoase - și este talentat, însă departe de a muri de foame. Spre deosebire de mulți artiști cu care ea a fost, el are bani, iar fondurile familiei sale sunt suficient de solide să țină piept războaielor și anilor dificili dintre ele.
El ridică paharul, însă o umbră se lungește peste masa lor.
Presupune că e chelnerul, dar Max ridică privirea și se încruntă.
- Pot să vă ajut?
Addie aude o voce din mătase și fum.
- Cred că da, mulțumesc.
Este Luc, îmbrăcat într-un costum negru, elegant. Este frumos. Este mereu frumos.
- Bună, draga mea.
Încruntarea lui Max se adâncește.
- Vă cunoașteți?
- Nu, zice ea, însă Luc spune „Da” în același timp, și nu e corect, fiindcă vocea lui rămâne, iar a ei, nu. Este un vechi prieten, mormăie ea. Dar....
Din nou, el o întrerupe.
- Dar nu ne-am văzut de ceva vreme, așa că, dacă ești drăgut...
Max se zbârlește.
- Este o impertinență...
- Pleacă.
Un singur cuvânt, dar aerul freamătă de forța lui, iar cele două silabe se înfășoară în jurul partenerului ca un tifon.
Max renunță. Iritarea lui dispare, ochii lui par sticloți când se ridică de la masă și pleacă. Nici nu privește înapoi.
- La naiba, înjură ea, lăsându-se în scaun. De ce ești atât de ticălos:
Luc se așază pe scaunul liber și ia sticla de șampanie, umplând din nou paharele.
- Ziua ta este în martie.
- Când ai vârsta mea, sărbătorești cât de des vrei, spune ea.
- De cât timp ești cu el?
- De două luni. Nu-i așa rău. Se îndrăgostește zilnic de mine.
- Și te uită în fiecare noapte.
Cuvintele mușcă, dar nu atât de adânc ca altă dată.
- Măcar îmi ține companie.
Ochii lui de smarald îi mângîie pielea.
- Și eu ți-aș ține, dacă ai dori, spune el.
Ea își simte obrajii încălzindu-se.
Nu vrea ca el să afle că i-a fost dor de el. Că s-a gândit la el cum se gândea la străinul ei, singură în pat, noaptea. Că s-a gândit la el de fiecare dată când își făcea de lucru cu inelul de la gât, dar și când nu.
- Păi, spune ea, terminându-și băutura, mi-ai alungat partenerul. Ce poți să faci este să-i iei locul.
Verdele din ochii lui se întoarce, mai strălucitor, chiar.
- Haide, zice el trăgând-o în picioare. Noaptea abia începe și putem mai mult.
Clubul Cicada este plin de viață.
Candelabre art deco atârnă până jos, strălucind pe tavanul lustruit. Un covor roșu și scări care urcă în spirală spre locurile de la balcon. Mese acoperite cu pânză și un ring de dans lucios, în fața unei scene joase.
Ajung chiar când termină de cântat o trupă de suflători - trompetele și saxofonul se revarsă în club. Locul e plin ochi, și totuși, când Luc o trage prin mulțime, în față e o masă liberă. Cea mai bună.
Se așază și apare un chelner, cu două pahare de martini pe o tavă. Se gândește la acea primă cină pe care au servit-o în casa marchizului, cu secole în urmă, când masa fusese gata înainte ca ea să accepte invitația, și se întreabă dacă Luc a plănuit totul dinainte sau dacă lumea pur și simplu îi îndeplinește dorințele.
Publicul izbucnește în urale, când un nou artist urcă pe scenă.
Este un tip subțire, cu o față îngustă și sprânecene care se arcuiesc sub o pălărie din fetru cenușiu.
Luc îl privește cu mândria posesiunii.
- Cum îl cheamă? întreabă ea,
- Sinatra, răspunde el, când se aude ochestra și omul începe să cânte.
Este o melodie gândurită, dulce și netedă, care umple încăperea. Addie ascultă, fermecată, și apoi bărbații încep să se ridice de pe scaune și să pășească pe ring.
- Dansează cu mine, zice Addie ridicându-se.
Luc o privește, dar nu se ridică.
- Max ar fi dansat cu mine.
Se așteaptă să o refuze, dar Luc se ridică, o ia de mână și o duce pe ring.
Ea crede că va fi rigid, însă Luc are grația fluidă a vântului care se grăbește peste câmpurile cu grâu, a furtunilor care se rostogolesc pe cerurile de vară.
Încearcă să-și amintească un alt moment în care au fost atât de aproape, dar nu poate.
Mereu au stat la distanță.
Acum, spațiul dintre ei se prăbușește.
Trupul lui îl învăluie pe al ei ca o pătură, ca o adiere, ca noaptea însăși. Dar în seara asta nu îl simte ca pe ceva din umbră și fum. Brațele lui sunt solide pe pielea ei. Vocea lui îi alunecă prin păr.
- Chiar dacă toți cei pe care i-ai cunoscut și-ar aminti, spune Luc, tot eu te-aș cunoaște cel mai bine.
Ea îi caută fața.
- Eu te cunosc?
El își pleacă fruntea spre a ei.
- Ești singura care mă cunoaște.
Trupurile lor se lipesc, unul croit perfect pentru celălalt.
Umărul lui pe obrazul ei.
Mâinile lui pe talia ei.
Voea lui, când spune:
- Te doresc, și din nou: Te-am dorit mereu.
Luc o privește, cu ochii verzi întunecați de plăcere, și Addie se luptă să reziste.
- Mă dorești ca pe un premiu, spune ea. Ca pe o mâncare sau ca pe un pahar cu vin. Ceva ce poate fi consumat.
El își pleacă fruntea, își apasă buzele pe clavicula ei,
- E atât de rău?
Ea își înăbușă un fior când el îi sărută gâtul.
- E chiar atât de rău... gura lui îi atinge maxilarul... să fii savurată?
Respirația lui îi mângâie urechea.
- Să se bucure cineva de tine?
Gura lui plutește lâng a ei, iar buzele lui sunt croite pentru ale ei.
Nu va ști niciodată ce s-a întâmplat mai întâi. Dacă ea l-a sărutat sau el a sărutat-o, cine a început, cine a răspuns. Va ști doar că existase un spațiu între ei, care a dispărut. Ea își imaginase asta de multe ori.
Acum el o sărută ca și cum ar gusta otrava.
Precaut, cercetător, aproape cu teamă.
Doar când ea îi răspunde își adâncește căutarea, cu dinții alunecându-i pe buza de jos, cu greutatea și căldura trupului apăsându-l pe al ei.
Are un gust de aer de noate, apăsător din cauza furtunilor de vară. Are gust de pădure și, cumva, de acasă.
Întunericul o învăluie, în învăluie pe amândoi, și clubul Cicada dispare. Addie cade la infinit, într-un singur pas în spate - și apoi picioarele ei găsesc podeaua din marmură netedă a unei camere de hotel, și Luc e acolo, îndemnând-o, și ea e acolo, trăgându-l lângă cel mai apropiat perete.
Brațele lui se ridică în jurul ei, formând o colivie largă, deschisă.
Ar putea să o frângă, dacă ar vrea.
Dar nu încearcă.
El o sărută iar, și de data asta nu mai testează otrava. De data asta, nici urmă de precauție, de retragere. Sărutul este brusc, puternic, adânc, îi răpește aerul și gândurile, lăsând doar foame și, pentru o clipă, Addie simte întunericul căscat, îl simte deschizându-se în jurul ei, chiar dacă pământul e încă acolo.
A sărutat mulți oameni. Dar nimeni nu va săruta vreodată ca el. Diferența nu constă în aspecte tehnice. Gura lui nu e mai potrivită. E vorba doar despre felul în care el și-o folosește.
Este diferența dintre o piersică necoaptă și prima mușcătură din fructul copt la soare.
Diferența dintre a vedea numai alb și negru și o viață în culori.
Prima dată e un fel de luptă, în care niciunul nu lasă garda jos, ci fiecare vrea să găsească sclipirea unei lame ascunse, care caută carnea.
Când se prăbușesc, în sfârșit, o fac cu forța trupurilor ținute prea multă vreme despărțite.
Este o luptă între așternuturi.
Dimineața, camera este numai semne ale războiului lor.
- A trecut multă vreme de când n-am mai vrut să plec, spune el.
Ea privește spre geam, spre prima geană de lumină.
- Nu pleca, atunci.
- Trebuie, zice el. Sunt o creatură a întunericului.
Ea își sprijină capul într-o mână.
- Vei dispărea odată cu apariția soarelui?
- Mă voi duce unde este din nou întuneric.
Addie se ridică, se duce la geam și trage draperiile, pictând din nou în negru încăperea.
- Iată, spune ea, găsindu-l din nou pe pipăite. Acum este iar întuneric.
Luc râde - un sunet blând, frumos - și o trage din nou în pat.
Peste tot și nicăieri
1952-1968
X
Este doar sex.
Sau așa începe.
El trebuie eliminat din mintea ei.
Ea este o noutate de explorat.
Addie se așteaptă să se consume într-o noapte, să risipească energia acumulată în atâția ani în care s-a învârtit în cerc.
Dar, două luni mai târziu, el o găsește iar, pășește din neant înapoi în viața ei, și ea se gândește cât de ciudat e să îl vadă profilat pe roșul și auriul toamnei, între frunzele aflate în schimbare, cu o eșarfă ca de cărbune înfășurată în jurul gâtului.
Până la următoarea vizită trec mai multe săptămâni.
Apoi doar zile.
Atât de mulți ani de nopți solitare, de ore de așteptare, de ură, de speranță. Acum este acolo.
Dar Addie își face promisini în răstimpul dintre vizitele lui.
Nu va rămâne în brațele lui.
Nu va dormi lângă el.
Nu îi va simți decât buzele pe piele, mâinile într-ale ei, greutatea deasupra ei.
Promisiuni mici, pe care nu le respectă.
Este doar sex.
Apoi nu mai este.
- Cinează cu mine, spune Luc când iarna cedează primăverii.
- Dansează cu mine, sppune el când începe un nou an.
- Fii cu mine, zice el, în sfârșit, după ce trece un deceniu.
Într-o noapte, Addie se trezește pe întuneric, cu apăsarea moale a vârfurilor degetelor lui, desenându-i contururi pe piele, și este izbită de privirea lui. Nu, nu de privire. Ci de recunoaștere.
Este prima dată când s-a trezit în pat cu cineva care nu a uitat-o deja. Prima dată când și-a auzit din nou numele, după somn. Prima dată când nu se simte singură.
Ceva se frânge înăuntrul ei.
Addie nu îl mai urăște. De multă vreme.
Nu știe când a început schimbarea, dacă a existat un moment anume sau, așa cum a avertizat-o cândva Luc, a fost doar erodarea lentă a unei granițe.
Tot ce știe este că a obosit, iar acesta e un loc în care vrea să se odihnească.
Cumva, este fericită.
Dar nu este iubire.
De câte ori Addie simte că uită, își duce urechea la pieptul lui gol și ascultă vibrația vieții, respirația, și aude doar pădurea în noapte, murmurul liniștit al verii. Un memento că este o minciună, că fața și carnea lui sunt doar o deghizare.
Că nu este om și nu este iubire.
New York City
30 iulie 2014
XI
Orașul alunecă dincolo de geam, dar Addie nu întoarce capul, nu admiră Manhattanul, clădirile ce se ridică de ambele părți.
Îl studiază pe Luc, în schimb, reflectat în sticla fumurie, linia maxilarului, arcuirea sprâncenei, unghiuri desenate de propria ei mână cu mult timp în urmă. Se uită la el așa cum privești un lup la liziera pădurii, așteptând să vezi cum va reacționa.
El este primul care rupe tăcerea.
Primul care face o mutare.
- Îți amintești de opera din Munchen?
- Îmi amintesc totul, Luc.
- Cum i-ai privit pe actorii de pe scenă, de parcă nu mai văzuseși niciodată teatru.
- Nu mai văzusem teatru așa.
- Uimirea din ochii tăi la vederea unui lucru nou. Am știut că nu voi câștiga niciodată.
Vrea să savureze cuvintele, ca pe o gură de vin bun, dar strugurii i se acresc în gură. Nu are încredere.
Mașina se oprește lângă „Le Coucou”, un restaurant francez superb, din partea inferioară a SoHo. Iedera se cațără pe zidurile exterioare. A mai fost acolo, a mâncat de două ori unele dintre cele mai bune mâncăruri din New York și se întreabă dacă Luc știe ce mult îi plac sau doar acă au gusturi similare ei doi.
Din nou, îi oferă mâna.
Din nou, ea o refuză.
Addie privește un cuplu care se apropie de ușile restaurantului, dar acestea sunt încuiate. Îi privește plecând, murmurând ceva despre rezervări. Dar, când Luc apasă clanța, ușa se deschide cu ușurință.
În interior, candelabre masive atârnă de tavanele înalte, iar ferestrele mari din sticlă strălucesc în negru. Locul pare cavernos, e pustiu, cu excepția a 2 chefi vizibili în bucătăria deschisă, unei perechi de ospătari și a recepționerului, care face o plecăciune adâncă la apropierea lui Luc.
- Monsieur Dubois, spune el visător. Mademoiselle.
Îi conduce la masa lor. Un trandafir roșu a fost așezat în fața fiecărui loc. Îi trage scaunul, iar Luc așteaptă ca ea să se așeze, înainte să stea jos și el. Omul deschide o sticlă de merlot și toarnă, iar Luc ridică paharul în cinstea ei și spune:
- Pentru tine, Adeline.
Nu există meniu. Nu se iau comenzi. Mâncarea le este adusă pur și simplu.
Foie gras cu cirește și terină de iepure. Cod în unt alb și pâine proaspătă, vreo 6 sortimente de brânză.
Firește că mâncarea este deosebită.
Dar, cât mănâncă ei, recepționerul și ospătarii stau lângă ziduri, cu ochii deschiși goi, cu aceeași expresie plată pe fețe. A detestat mereu aspectul acesta al puterii lui și nepăsarea cu care-l folosește.
Ea arată cu paharul spre marionete.
- Trimite-i de aici, spune ea, și el face întocmai.
Un gest tăcut și ospătarii dispar, iar ei sunt singuri în restaurant.
- Mi-ai face și mie asta? întreabă ea.
Luc clatină din cap.
- Nu aș putea, zice el, și ea crede că ține prea mult la ea, dar el explică: Nu am putere asupra sufletelor promise mie. Voința le aparține.
Nu o încălzește, dar tot e ceva.
Luc își privește vinul. Răsucește piciorul paharului între degete și acolo, în băutura întunecată, ea îi vede pe ei doi, înlănțuiți în așternuturi, degetele ei în părul lui, mâinile lui cântându-i pe piele.
- Spune-mi, Adeline, ți-a fost dor de mine?
Bineînțeles.
Își poate spune, așa cum i-a spus și lui, că i-a fost dor numai să fie văzută sau de forța atenției lui, de beția prezenței lui - dar e mai mult decât atât. I-a fost dor așa cum îți lipsește soarele vara, deși ți-e groază de căldura lui. I-a fost dor de vocea lui, de atingerile lui, de fricțiunea de amnar pe iască a conversațiilor lor, de felul în care se potrivesc.
El este gravitate.
Este 300 de ani de istorie.
Este singura constantă din viața ei, singurul care își va aminti întotdeauna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu