Viața invizibilă a lui Addie Larue, V. E. Schwab

 ......................................................................

7-9

          S-a întrebat exact asta de sute de ori, deși nu recunoaște.

   Mâinile lui Luc alunecă de pe strană, când se apleacă.

   - Acum, adaugă el, nu vei ști niciodată. Cât despre mine, spune el ridicându-se, diavol este doar un cuvânt nou pentru o idee veche. Iar Dumnezeu, ei bine, dacă tot ce trebuie este o aplecare către dramă și puțină spoială aurită....

   Flutură din degete și, dintr-odată, nasturii hainei lui, cataramele pantofilor, tivul vestei nu mai sunt negre, ci aurite. Stele arse într-o noapte fără lună.

   Zâmbește și scutură filigranul ca pe praf.

   Ea îl privește căzând, ridică iar privirea și îl găsește pe Luc la câțiva centimetri de fața ei.

   - Dar asta e diferența dintre noi, Adeline, șoptește el, cu degetele mângâindu-i bărbia. Eu voi răspunde mereu.

   Ea se cutremură, deși nu vrea. De atingerea prea cunoscută pe pielea ei, de verdele languros al ochilor lui, de rânjetul lupesc, sălbatic.

   - În plus, zice el, îndepărtându-și degetele de fața ei, toți zeii au un preț. Nu sunt singurul care negociază în suflete.

   Luc ridică palma deschisă, într-o parte, și deasupra ei înflorește lumina.

   - El lasă sufletele să se ofilească pe rafturi. Eu le pun apă la rădăcină.

   Lumina se abate și se ondulează.

   - El face promisiuni. Eu plătesc pe loc.

   Țâșnește o dată, brusc, strălucitoare, și apoi se apropie, luând formă solidă.

   Adeline s-a întrebat mereu cum arată un suflet.

   „Suflet” este un cuvânt foarte grandios. La fel ca „zeu”, ca „timp”, ca „spațiu”, și când a încercat să și-l imagineze, a invocat imagini de lumină, de raze ale soarelui dansând în praf, de alb vast, fără margini.

   Adevărul este mult mai mic.

   Lumina din palma lui este o bilă sticloasă, care sclipește cu o lumină interioară slabă.

   - Atât?

   Și totuși, Addie nu își poate desprinde privirea de la globul fragil. Simte cum se întinde după el, dar Luc îl trage înapoi, departe de ea.

   - Nu te lăsa înșelată de aparențe. 

   Întoarce bila sclipitoare între degete.

   - Te uiți la mine și vezi un bărbat, deși știi că nu sunt așa ceva. Forma asta este numai un aspect menit privitoarei.

   Lumina se sucește și se învârte, iar globul se aplatizează într-un disc. Apoi într-un inel. Lemnul de frasin strălucește, iar inima ei tresare la vederea lui, când simte suprafața uzată pe piele. Dar strânge pumnii, ca să nu îl atingă iar.

   - Cum arată, de fapt?

   - Pot să-ți arăt, toarce el, lăsând lumina să i se așeze în palmă. E suficient să spui și îți voi dezvălui propriul suflet. Cedează și promit că ultimul lucru pe care-l vezi e adevărul.

   Din nou.

   O dată sare, data următoare, miere, ambele menite să ascundă gustul otrăvii.

   Addie privește inelul, pentru prima dată, și apoi își obligă privirea să treacă de la lumină la întuneric.

   - Știi ce? Cred că prefer să trăiesc întrebarea, spune ea.

   Gura lui Luc tresare, iar ea nu-și dă seama dacă de furie sau de amuzament.

   - Cum dorești, draga mea, zice el stingând lumina între degete.

New York City

23 martie 2014

IV

      Addie stă ghemuită pe un scaun din piele, într-un colț de la „Ultimul cuvânt”, iar torsul domol al pisicii vine de undeva dintre rafturile din spatele ei, și-i privește pe clienți aplecându-se spre Henry așa cum se întorc florile după soare.

   Când știi un lucru începi să îl vezi peste tot.

   Cineva zice „elefant roz” și, dintr-odată, îl vezi în vitrine sau pe tricouri, în animale de pluș și pe afișe și te întrebi cum de nu ai remarcat înainte.

   La fel e și cu Henry și cu târgul făcut de el.

   Un bărbat râde la tot ce spune el.

   O femeie zâmbește larg, radiind de bucurie.

   O adolescentă încearcă să-i atingă umărul, brațul, roșind de o atracție evidentă.

   În ciuda tuturor, Addie nu este geloasă.

   A trăit prea mult și a pierdut prea multe, iar puținul avut a fost împrumutat sau furat, niciodată al ei. A învățat să împartă - și totuși, de fiecare dată când Henry o privește, ea simte o căldură plăcută, la fel de bine-venită ca apariția bruscă a soarelui printre nori.

   Addie își ridică picioarele pe scaun, cu o carte de poezii în poală.

   A schimbat hainele stropite de vopsea cu o pereche nouă de blugi negri și un pulover supradimensionat, luate dintr-un second hand cât Henry lucra. Dar a păstrat ghetele, cu micile pete de galben și alb care-i amintesc de seara anterioară, cel mai apropiat lucru de o fotografie, de o amintire materială.

   - Ești gata?

   Ea ridică privirea, vede afișul deja întors cu ÎNCHIS la exterior și pe Henry lângă ușă, cu jacheta sub braț. Băiatul întinde mâna și o ajută să se ridice de pe scaunul din piele, despre care el spune că înghite oameni.

   Urcă cele 4 trepte până la stradă.

   - Unde mergem? întreabă Addie.

   Este devreme și Henry debordează de energie. Pare că e mai energic la amurg, când apusul marchează constant încă o zi trecută, când timpul care trece odată cu dispariția luminii.

   - Ai fost la Fabrica de Înghețată?

   - Sună extraordinar.

   Îi pică fața.

   - Ai fost deja.

   - Nu mă supăr să merg iar.

   Dar Henry deja scutură din cap.

   - Vreau să-ți arăt ceva nou. Există un loc în care nu ai fost? întreabă el și, după o clipă lungă, Addie ridică din umeri.

   - Cu siguranță, spune ea. Doar că nu știu încă.

   A vrut să fie amuzantă, dar Henry se încruntă, adâncit în gânduri, și se uită în jur.

   - OK, spune luând-o de mână. Hai cu mine.

   O oră mai târziu, se află în Grand Central.

   - Nu-mi place să-ți dau vestea asta, spune ea privind în jur, la stația aglomerată, dar am mai fost aici. Majoritatea oamenilor au mai fost aici.

   Dar Henry îi aruncă un zâmbet poznaș.

   - Pe aici.

   Îl urmează, coborând cu liftul la nivelul inferior. Trec, ținându-se de mână, printr-un flux constant de călători de seară, către zona cu mâncare, aglomerată, dar Henry se oprește chiar înainte de ea, sub o intersecție de arcade, unde coridoarele se ramifică în toate direcțiile. O trage într-un colț cu stâlp, unde se separă arcadele, curbându-se deasupra capului și de-a curmezișul și o întoarce spre zidul acoperit cu dale.

   - Stai aici, spune el și dă să plece.

   - Unde te duci? întreabă ea, vrând să îl urmeze.

   Dar Henry revine și îi lipește umerii de arcadă.

   - Stai aici, așa, spune el, și ascultă.

   Addie își lipește urechea de zid, dar nu aude nimic în afară de trafic, de zgomotul mulțimii de seară. Se uită peste umăr.

   - Henry, nu...

   Dar Henry nu mai e acolo. Aleargă prin sală în partea opusă a arcadei, la vreo 10 metri distanță. Se uită la ea, apoi se întoarce și își îngroapă fața într-un colț, arătând, pentru oricine, ca un pușto care se joacă de-a v-ați ascunselea și numără până la 10.

   Addie se simte ridicol, dar se apleacă aproape de zid și așteaptă, ascultând.

   Imposibil, aude o voce.

   - Addie.

   Tresare. Cuvântul este limpede, de parcă el s-ar afla chiar lângă ea.

   - Cum faci? întreabă ea arcada și simte zâmbetul din vocea lui Henry când băiatul îi răspunde.

   - Sunetul urmează curba arcadei. Este un fenomen care are loc când spațiile se pliază potrivit. Se numește galerie de șoapte.

   Addie se minunează. 300 de ani și încă are lucruri de învățat.

   - Vorbește cu mine, spune vocea.

   - Ce să îți spun? șoptește ea către zid.

   - Păi, zice Henry încetișor în vocea ei, de ce nu-mi spui o poveste?

Paris, Franța

29 iulie 1789

V

      Parisul arde.

   Afară, aerul duhnește a praf de pușcă și a fum, iar dacă orașul n-a fost niciodată liniștit, în ultimele două săptămâni zgomotul n-a contenit. Muschete, ghiulele, soldați care urlă ordine, replica purtată din gură în gură.

   „Vive la France. Vive la France. Vive la France.”

   La două săptămâni după căderea Bastiliei, orașul pare hotărât să se rupă în două. Și totuși, trebuie să continue, să supraviețuiască, și toți cei care au rămas trebuie să găsească o cale prin furtuna cotidiană.

   Addie a ales să se deplaseze noaptea.

   Își croiește drum prin întuneric, cu sabia la șold și tricornul tras pe frunte. A furat hainele unui bărbat care fusese împușcat pe stradă, iar materialul sfâșiat și pata întunecată de pe burtă sunt ascunse sub o vestă de la alt cadavru. Nu prea își permite nazuri și este prea periculos să călătorească în chip de femeie. Mai rău ziele acestea este să joace rol de membră a nobilimii - așa că se face nevăzută în alte feluri.

    Un curent a străbătut orașul, triumfător și totodată îmbătător, și în timp ce Addie va învăța să simtă schimbarea în aer, limita dintre vigoare și violență. Dar astă-noapte rebeliunea e încă nouă, iar energia e ciudată, indescifrabilă.

   Străzile Parisului s-au transformat în labirint: ridicarea bruscă a barierelor și baricadelor face din orice drum o serie de fundături. Nu este o surpriză când o cotește și dă de o grămadă de lăzi și resturi arzând sub ochii ei.

   Addie înjură încet, vrea să se întoarcă, dar aude zgomot de cizme în spatele ei și un pistol pocnind. Întoarce capul și vede o duzină de bărbați care-i taie calea, îmbrăcați în veșmintele pestrițe ale revoltei. Muschetele și săbiile lor lucesc vag în lumina ce dispare. Este bucuroasă că hainele ei au aparținut cândva unui om obișnuit.

   Addie își drege glasul, atentă să își transforme vocea, să o facă profundă, și strigă:

   - Vive la France!

   Bărbații răspund aidoma, dar nu se retrag, ci continuă să avanseze spre ea, cu mâinile pe arme. Ochii lor par sticloși de la vin și de la energia fără nume a nopții.

   - Ce faci aici? întreabă unul.

   - Ai putea fi spion, zice altul. Mulți soldați se plimbă în haine obișnuite. Jefuiesc trupurile celor care au murit cu vitejie.

   - Nu vreau necazuri, strigă ea. Doar m-am rătăcit. Lăsați-mă să trec și plec.

   - Și te întorci cu o duzină, mormăie altul.

   - Nu sunt nici soldat, nici spion, nici cadavru, strigă ea. Căutam doar....

   - ...să sabotezi, spune al treilea.

   - Sau să ne jefuiești proviziile.

   Deja nu mai strigă. Nu e nevoie. Au ajuns suficient de aproape să vorbească pe un ton egal, lipindu-și spatele de baricada în flăcări. Dacă ar trece de ei, să dispară din vedere și din minte - dar nu are unde să fugă. Străzile lăturalnice au fost baricadate. Lăzile ard în spatele ei.

   - Dacă ești prieten, dovedește.

   - Pune jos sabia.

   - Scoate-ți pălăria. Să-ți vedem fața.

   Addie înghite în sec și își dă jos pălăria, sperând că întunericul va fi suficient să-i ascndă delicatețea trăsăturilor. Dar chiar atunci baricada trosnește în jurul ei, o bârnă cedează focului și, pentru o clipă, acesta se întețește, iar ea știe că lumina e suficient de puternică ca ei să vadă. Știe asta după cum li se schimbă expresia.

   - Lăsați-mă să trec, spune iar, cu mâna pe sabia de la șold.

   Știe cum să o folosească, știe și, dacă scoate sabia, nu va putea trece decât cu forța. Promisiunea supraviețuirii este un confort prea mic, în comparație cu ce s-ar putea întâmpla înainte de asta.

   Se apropie, iar Addie scoate sabia.

   - Înapoi, mârâie ea.

   Spre surprinderea ei, bărbații se opresc. Pașii lor se opresc și pe fețele lor care o umbră. Expresiile li se înmoaie. Mâinile lor alunecă de pe arme și capetele atârnă pe umeri, iar noaptea se blochează, cu excepția trosnetului lăzilor care ard și a vocii ușoare din spatele ei.

   - Oamenii nu sunt deloc pregătiți pentru pace.

   Se întoarce, cu sabia ridicată, și dă de Luc, cu contururile negre, profilate pe lumina flăcărilor. El nu se retrage din fața sabiei, ci își trece mâna peste oțel, cu grația unui amant care atinge pielea, a unui muzician cu un instrument. Ea mai că se așteaptă ca lama să-i cânte sub degete.

   - Adeline a mea are un fel al ei de a da de necazuri, spune întunericul.

   Privirea lui de un verde viu alunecă spre bărbații nemișcați.

   - Ce norocos am fost!

   - Ești noaptea însăși, îl ironizează ea. N-ar trebui să fii peste tot?

   El zâmbește.

   - Ce memorie bună.

   Degetele lui se îndoaie în jurul sabiei, care începe să ruginească.

   - Trebuie să fie foarte obositor.

   - Deloc, zice ea sec. Este un dar. Gândește-te câte sunt de învățat. Iar eu am tot timpul să....

   Este întreruptă de o rafală de gloanțe, în depărtare, de replica unui tun, grea precum tunetul. Luc se încruntă, nemulțumit, și o amuză să îl vadă tulburat. Tunul răsună iar. El o apucă de încheietură.

   - Haide, spune el. Nu mă aud gândind.

   Se întoarce repede pe călcâie și o trage după el. Dar în loc să meargă în față, o ia într-o parte, în umbrele adânci ale celui mai apropiat zid. Addie tresare, așteptându-se să dea de piatră, însă zidul se deschide și lumea cedează și, înainte să oată respira, să se poată retrage, Parisul a dispărut, și Luc odată cu el.

   Este absorbită de întuneric.

   Nu este la fel de liniștit, de gol sau de calm ca moartea. Există violență în vidul acesta orb și negru. Aripile sale de pasăre îi bat pe piele. Este vântul din părul ei. Sunt frică și cădere și o senzație feroce, sălbatică, iar când se gândește să strige, întunericul s-a desprins iar, noaptea a revenit, iar Luc este din nou lângă ea.

   Addie se clatină, se sprijină de o ușă, se simte rău, pustie și confuză.

   - Ce a fost asta? întreabă ea, dar Luc nu răspunde.

   Acum se află la câțiva metri, cu mâinile pe balustrada unui pod, privind spre râu. Dar nu este Sena.

   Nu vede baricade arzând. Nu aude salve de tun. Nu există oameni care așteaptă cu armele pregătite. Doar un râu străin, care curge pe sub un pod străin, și clădiri străine care se ridică de-a lungul unor maluri străine, cu acoperișurile din tablă roșie.

   - Este mai bine așa, spune el, ajustându-și manșetele.

   Cumva, în momentul de nimicnicie, și-a schimbat hainele, are gulerul mai ridicat, hainele dintr-o mătase lejeră, în timp ce Addie poartă aceeași tunică nepotrivită, furată de pe străzile Parisului.

   Un cuplu trece, braț la braț, iar ea surprinde doar sunetele unei limbi necunoscute.

   - Unde suntem? întreabă ea.

   Luc privește peste umăr și spune ceva pe același ton fluid, dar tăios. Apoi repetă în franceză:

   - Suntem în Florența.

   Florența. A auzit numele și înainte, dar știe puține lucruri despre ea, în afară de ceea ce este evident - nu se află în Franța, ci în Italia.

   - Ce-ai făcut? întreabă ea. Cum ai... Nu, lasă. Doar du-mă înapoi.

   El ridică o sprânceană.

   - Adeline, pentru cineva care are tot timpul, ești mereu pe fugă.

   Zicând asta, se îndepărtează, iar lui Addie nu-i rămâne decât să-l urmeze.

   Observă ciudățenia noului oraș. Florența este numai forme stranii și muchii ascuțite, domuri și turnuri, ziduri din piatră albă și acoperișuri îmbrăcate în aramă. Este un loc pictat într-o paletă diferită, o muzică în altă gamă. Inima îi tresare de frumusețea sa, iar Luc zâmbește, parcă simțindu-i plăcerea.

   - Ai prefera străzile în flăcări ale Parisului?

   - Credeam că-ți place războiul.

   - Nu e război, spune el scurt. E doar o încăierare.

   Ea îl urmează într-o curte deschisă, o piațetă în care sunt împrăștiate bănci din piatră, în care aerul era îngreunat de parfumul florilor de vară. El merge mai departe, un gentleman care se bucură de aerul nopții, încetinind doar când vede un bărbat cu o sticlă de vin sub braț. 

   Își încârligă degetele, iar bărbatul își schimbă direcția, apropiindu-se ca un câine. Luc trece la cealaltă limbă, cea pe care Addie va ajunge să o cunoască drept florentină, și deși nu cunoaște încă vorbele, recunoaște atracția din vocea lui, sclipirea care se formează în aerul din jurul lor. Cunoaște și privirea visătoare din ochii italianului când întinde vinul cu un zâmbet placid și pleacă absent.

   Luc se lasă pe o bancă și scoate două pahare din neant.

   Addie nu se așază. Stă în picioare și îl privește desfăcând sticla și turnând vinul în timp ce spune:

   - De ce mi-ar fi drag războiul?

   Este prima dată, se gândește ea, când a pus o întrebare sinceră, una care nu e menită să ceară sau să oblige.

   - Nu ești un zeu al haosului?

   Expresia lui devine ursuză.

   - Sunt un zeu al promisiunii, Adeline, iar războaiele sunt niște patroni teribili. 

   Îi oferă un pahar, dar văzând că ea nu îl ia, își ridică propriul pahar, parcă pentru un toast.

   - Pentru o viață lungă, spune.

   Addie nu se poate abține. Scutură din cap, derutată.

   - Sunt nopți în care adori să mă vezi suferind, ca să cedez. În altele, pari decis să mă scutești de suferință. Aș vrea să te hotărăști.

   O umbră îi trece lui Luc peste față.

   - Crede-mă, draga mea, n-ai vrea. 

   Un fior scurt o străbate când el ridică paharul la buze.

   - Nu confunda asta sau orice din ceea ce fac cu bunătatea, Adeline.

   Ochii lui strălucesc.

   - Vreau doar să fiu cel care te supune.

   Ea privește în jur, la piațeta străjuită de copaci, luminată de felinare, cu lumina lunii strălucind peste acoperișurile roșii.

   - Va trebui să încerci mai greu, pentru că...

   Dar se oprește, când atenția ei revine la banca din piatră.

   - La naiba, mormăie ea privind în jur, în piațeta pustie.

   Firește că Luc a dispărut.

New York City

6 aprilie 2014

VI

      - Te-a lăsat pur și simplu acolo? întreabă Henry uluit.

   Addie ia un cartof prăjit și îl învârte între degete.

   - Sunt și locuri mai rele în care să poți fi lăsat.

   Stau la o masă dintr-un așa-zis pub - ceea ce se consideră pub în afara Marii Britanii - împărțind o comandă de fish and chips cu oțet și o halbă de bere caldă.

   Trece un chelner, care-i zâmbește lui Henry. Două fete care se îndreaptă spre toaletă încetinesc când ajung în dreptul lui și îl privesc lung. Un șuvoi de cuvinte plutește spre ei de la o masă din apropiere. Este ritmul sacadat și rapid al germanei, iar Addie zâmbește.

   - Ce este? întreabă Henry.

   Ea se apleacă spre el.

   - Cuplul de acolo, își înclină ea capul în direcția lor, se ceartă. Se pare că tipul s-a culcat cu secretara lui. Și cu asistenta. Și cu instructoarea de pilates. Femeia știa de primele două, dar este supărată pentru a treia, fiincă amândoi fac pilates în același loc.

   Henry se uită la ea, minunându-se.

   - Câte limbi știi?

   - Suficiente, spune ea, dar el pare să vrea să știe, așa că le enumeră pe degete. Franceza, firește. Engleză, greacă, latină, germană, italiană, spaniolă, retoromană și ceva portugheză, deși sunt departe de perfecțiune.

   - Ai fi fost o spioană extraordinară.

   Ea ridică din sprânceană în spatele halbei.

   - Cine spune că n-am fost?

   Farfuriile sunt foale când privește în jur și-l vede pe chelner dispărând în bucătărie.

   - Haide, spune ea apucându-l pe Henry de mână.

   El se încruntă.

   - Dar nu am plătit.

   - Da, știu, zice ea sărind de pe scaun, dar dacă plecăm acum, va crede că a uitat să strângă. Nu-și va aminti.

   Asta-i problema cu o viață ca a lui Addie. A petrecut atâta vreme fără rădăcini, încât nu mai știe cum să le cultive. Este obișnuită să piardă lucruri, așa că nu e sigură cum să le păstreze. Cum să facă spațiu într-o lume mare cât ea.

   - Nu, spune Henry, nu-și va aminti de tine. Dar își va aminti de mine. Nu sunt invizibil, Addie. Sunt exact opusul.

   „Invizibil.” Cuvântul o zgârie pe piele.

   - Nici eu nu sunt invizibilă, spune ea.

   - Știi ce vreau să zic. Nu pot veni și pleca după plac. Și, chiar dacă aș putea, spune el dând să scoată portofelul, ar fi greșit.

   Cuvântul o lovește, iar ea se simte aruncată înapoi la Paris, leșinată de foame. Este acasă la marchiz, cinând în haine furate, cu stomacul răsucindu-i-se când Luc îi spune că va plăti cineva fiecare înghițitură a ei. 

   Fața îi arde de rușine.

   - Bine, spune ea, scoțând o mână de bancnote din buzunar. 

   Pune două pe masă.

   - E mai bine așa?

   Dar, când îl privește, Henry e și mai încruntat.

   - De unde ai luat banii?

   Nu vrea să-i spună că a ieșit dintr-un magazin de firmă și a intrat la amanet, că a trecut obiecte din mână în mână. Nu vrea să-i explice că tot ce are - cu excepția lui - este furat. Și că, oarecum, și el este. Addie nu vrea să-i citească critica pe chip, nu vrea să se gândească la cât de justificată ar fi.

   - Contează? întreabă ea.

   Iar Henry spune „Da” cu atâta convingere, că ea se face stacojie.

   - Crezi că eu vreau să trăiesc așa?

   Addie scrâșnește.

   - Fără slujbă, fără legături, fără să pot păstra pe nimeni și nimic? Crezi că îmi place să fiu atât de singură?

   - Dar nu ești singură. Mă ai pe mine.

   - Da, știu, însă n-ar trebui să faci tu totul - să fii totul.

   - Nu mă deranjează.

   - Mă deranjează pe mine! se răstește ea, uimită de furia din propria voce. Sunt o persoană, nu un animal de companie. Henry, și nu vreau să mă privești de sus sau să mă răsfeți. Fac ce trebuie să fac și nu e mereu bine și cinstit, dar așa supraviețuiesc eu. Îmi pare rău că nu ești de acord. Dar asta sunt. Asta funcționează pentru mine.

   Henry clatină din cap.

   - Dar nu va funcționa pentru noi.

   Addie se dă înapoi, parcă lovită. Dintr-odată, pub-ul i se pare prea zgomotos, iar ea nu poate rămâne pe loc, așa că se întoarce și fuge.

   În clipa în care o lovește aerul nopții, i se face rău.

   Lumea se clatină, se echilibrează... și cumva, între un pas și următorul, furia se evaporă, iar ea rămâne doar tristă și obosită.

   Nu înțelege cum de seara a fost distrusă.

   Nu înțelege greutatea bruscă din pieptul ei, până când își dă seama că de fapt este vorba despre teamă, teamă că a dat-o în bară, că a pierdut singurul lucru pe care și l-a dorit mereu. Teamă că era atât de fragil, încât acum s-a risipit.

   Dar aude pași și îl simte pe Henry apropiindu-se.

   Nu zice nimic, doar merge la jumătate de pas în spatele ei, și este un nou tip de tăcere. Tăcerea de după furtună, când daunele n-au fost încă socotite.

   Addie își șterge o lacrimă.

   - Am stricat totul?

   - Ce să strici?

   - Pe noi.

   - Addie.

   O apucă de umăr. Ea se întoarce, așteptându-se ca fața lui să fie furioasă, dar este netedă și calmă.

   - A fost doar o ceartă. Nu e sfârșitul lumii. Cu siguranță nu al nostru.

   300 de ani a visat asta.

   A crezut mereu că va fi ușor.

   Opusul lui Luc.

   - Nu știu cum să fiu cu cineva, șoptește ea. Nu știu cum să fiu o persoană normală.

   Gura lui schițează un zâmbet strâmb.

   - Ești incredibilă, puternică, încăpățânată și genială. dar cred că suntem siguri că nu vei fi niciodată normală.

   Merg braț la braț prin aerul rece al nopții.

   - Te-ai întors la Paris? întreabă Henry.

   Este o ramură de măslin, o punte, și ea este recunoscătoare.

   - Într-un târziu, spune Addie.

   Durase mult mai mult să ajungă înapoi fără ajutorul lui Luc. Într-un fel, Luc a obligat-o să fie liberă.

   Până în acel moment, Addie nu își imaginase niciodată cum ar putea părăsi Franța. Este absurd să o gândească acum, dar lumea i se părea mult mai mică atunci. Și apoi, dintr-odată nu a mai fost așa.

   Poate că el a dorit să o azvârle în haos.

   Poate că a crezut că devenea prea comodă, prea încăpățânată.

   Poate, poate, poate - nu va ști niciodată.

Veneția, Italia

29 iulie 1806

VII

       Addie se trezește în soare și între așternuturi de mătase.

   Își simte membrele de plumb și capul parcă umplut cu muselină. Este genul de apăsare care însoțește prea mult soare și prea mult somn.

   În Veneția este nefiresc de cald, mai cald decât a fost vreodată la Paris.

   Fereastra e deschisă, dar nici adierea slabă, nici așternuturile din mătase nu sunt suficiente să risipească această căldură înăbușitoare. E dimineață și sudoarea deja îi acoperă pielea cu un strat de broboane. Detestă să se gândească la amiază în timp ce se târăște din pat și îl vede pe Matteo la capătul acestuia.

   Este la fel de frumos și pe timp de zi, sărutat de soare și puternic, dar e mai puțin impresionată de trăsăturile lui minunate și mai mult de calmul straniu al acelui moment.

   Diminețile sunt, de obicei, înecate în scuze, confuzie și urmările uitării. Sunt dureroase și mereu stânjenitoare.

   Dar Matteo pare complet detașat.

   Nu își amintește de ea, evident, dar prezența ei acolo, a străinei din patul lui, nu pare nici să-l sperie, nici să-l deranjeze. Atenția lui se concentrează numai pe carnetul de schițe sprijinit pe genunchi. Cărbunele alunecă grațios pe hârtie. Doar când privirea lui se ridică spre ea și apoi coboară iar, Addie își dă seama că ea este personajul desenat.

   Nu face nicio mișcare să se acopere sau să se întindă după furoul aruncat pe scaun. 

   Addie nu mai este pudică de multă vreme. A ajuns să se bucure de admirație. Poate că este abandonul firesc care vine cu timpul, sau poate permanența siluetei ei, ori poate eliberarea care însoțește siguranța că toți cei care o privesc nu și-o vor aminti.

   Matteo încă desenează cu mișcări iuți și lejere.

   - Ce faci? întreabă ea cu blândețe, iar el își îndepărtează privirea de la pergament.

   - Scuze, spune el. Arătai... Trebuia să te imortalizez.

   Addie se încruntă, vrea să se ridice, dar el scoate un sunet înfundat.

   - Nu încă, spune, iar ea se străduiește să rămânăă în pat, cu mâinile încurcate în cearșafuri, până când el oftează și pune carnetul deoparte, cu ochii sticlind de privirea de după, proprie doar artiștilor.

   - Pot să văd? întreabă ea, în italiana melodică pe care a deprins-o.

   - Nu am terminat, explică el, dar îi întinde carnetul.

   Addie se uită la desen. Tușele sunt ușoare, imprecise, o schiță rapidă făcută de o mână talentată. Are fața abia schițată, aproape abstractă în gesturile din lumini și umbre.

   E ea și nu e ea.

   Este o imagine contorsionată de filtrul altcuiva. Dar se recunoaște. De la curbura obrazului la forma umerilor, la părul ciufulit de somn și la punctele de cărbune împrăștiate pe față. Șapte pistrui, ca o constelație.

   Atinge cărbunele dinspre partea de jos a paginii, unde membrele ei se dizolvă în cearșafurile de pe pat. Îl simte întinzându-i-se pe piele.

   Dar când ia mâna, degetul ei mare rămâne pătat, iar linia este din nou curată. Nu a lăsat un semn, și totuși, a lăsat. S-a imprimat asupra lui Matteo, iar el a imprimat-o pe o pagină.

   - Îți place? întreabă el.

   - Da, murmură ea, rezistând pornirii de a smulge desenul din carnet, de a-l lua cu ea.

   Îl dorește foarte mult, vrea să-l păstreze, să se privească precum Narcis în lac. Dar, dacă-l ia acum, va dispărea sau îi va aparține numai ei, și apoi se va pierde și va fi uitat și el.

   Dacă Matteo îl păstrează, va uita sursa, dar nu și schița. Poate că se va întoarce asupra ei când Addie nu va mai fi și se va întreba cine era femeia întinsă în așternutul lui și, chiar dacă o va crede rodul unei beții, un vis febril, imaginea ei tot va fi acolo, cărbune pe hârtie, un palimpest dincolo de lucrarea terminată.

   Va fi real, și reală va fi și ea.

   Addie studiază desenul, recunoscătoare pentru memoria sa, și i-l întinde înapoi artistului. Se ridică, întinzându-se după haine.

   - Ne-am simțit bine? întreabă Matteo. Mărturisesc că nu îmi amintesc.

   - Nici eu, minte ea.

   - Atunci, spune el, cu un zâmbet seducător, probabil că ne-am simțit foarte bine.

   Îi sărută umărul gol, iar pulsul i se accelerează, trupul i se încălzește de amintirea nopții trecute. Acum e o străină pentru el, dar Matteo e stăpânit de pasiunea ușoară a unui artist înamorat de cel mai nou subiect. Ar fi simplu să rămână, să o ia de la capăt, să se mai bucure o zi de compania lui, dar gândurile ei sunt la desen, la semnificația liniilor, la greutatea lor.

   - Trebuie să plec, spune ea, sărutându-l pentru ultima dată. Încearcă să îți amintești de mine.

   El râde, un sunet ușor, luminos, și o trage mai aproape, lăsând fantome ale unor degete de cărbune pe pielea ei.

   - Cum aș putea să uit?

      În seara aceea, apusul poleiește canalele cu aur.

   Addie se află pe un pod, peste apă, și își șterge cărbunele de pe degetul mare, gândindu-se încă la desen, la felul în care a reprezentat-o un artist, într-un ecou al adevărului, se gândește la cuvintele lui Luc, când a dat-o afară din salonul lui Geoffrin.

   „Ideile sunt mai sălbatice decât amintirile.”

   Cu siguranță, a vrut să o doară, însă ea ar fi trebuit să-i vadă vorbele drept indicii, drept o cheie. Amintirile sunt rigide, dar gândurile sunt libere. Dezvoltă rădăcini, se înfășoară și se încâlcesc și se desprind de sursa lor. Sunt inteligente, încăpățânate și poate - poate - îi sunt la îndemână.

   Pentru că, la două străduțe distanță, în atelierul mic de deasupra cafenelei, există un artist, și pe una dintre foile lui există un desen, un desen cu ea.

   Acum Addie închide ochii și își lasă capul pe spate, zâmbind, cu pieptul plin de speranță. O fisură în zidurile blestemului. Credea că-i studiase fiecare centimetru, dar uite o ușă întredeschisă către o cameră nouă, nedescoperită.

   În spatele ei, aerul se schimbă. Este mirosul proaspăt al copacilor, imposibil și nepotrivit aici, în căldura acidă a Veneției.

   Deschide ochii.

   - Bună seara, Luc.

   - Adeline.

   Se întoarce spre el, spre bărbatul pe care ea l-a făcut real, spre întuneric, spre diavolul adus la viață. Când el o întreabă dacă i-a fost suficient, dacă n-a obosit, dacă îi va ceda în seara asta, ea zâmbește și spune:

   - Nu în seara asta.

   Își trece din nou degetele peste degetul mare și simte cărbunele acolo și se gândește să-i spună ce a descoperit, doar pentru a-i savura surprinderea.

   „Am găsit o cale de a lăsa o urmă”, vrea să îi zică. „Ai crezut că mă poți șterge din această lume, dar nu poți. Sunt încă aici. Voi fi mereu aici.”

   Gustul cuvintelor, triumful, sunt dulci ca zahărul pe pielea ei. Dar privirea lui pare să o avertizeze în seara asta și, știindu-l pe Luc, va găsi o cale să întoarcă totul împotriva ei, să îi ia scânteia de speranță înainte să găsească ea o metodă de a o folosi.

   Așa că nu spune nimic.

New York City

25 aprilie 2014

VIII

      Un ropot de aplauze se rostogolește prin iarbă.

   Este o zi de primăvară splendidă, una dintre primele în care căldura se păstrează și după apusul soarelui, iar ei stau pe o pătură la marginea Prospect Park. Artiștii intră și ies de pe o scenă improvizată în iarbă.

   - Nu pot să cred că îți amintești totul, spune el, când un nou cântăreț urcă treptele.

   - Este ca și cum ai trăi un deja vu, spune ea, doar că știi exact unde ai auzit sau ai văzut lucrul respectiv. Știi fiecare moment și loc și ele se află unele peste altele, ca niște pagini dintr-o carte lungă și foarte complicată.

   Henry clatină din cap.

   - Mi-aș fi pierdut mințile.

   - Ah, și eu, spune ea sec. Dar când trăiești suficient, chiar și nebunia are un sfârșit.

   Noul cântăreț... nu e prea genial.

   Este un adolescent a cărui voce e parțial mârâi, parțial scâncet. Addie nu a reușit să prindă mai mult de o vorbă, două, din versuri, cu atât mai puțin să intuiască o linie melodică. Dar iarba este plină, publicul exultă, mai puțin datorită spectacolului cât mai ales pentru șansa de a-și flutura cartonașele cu numere.

   Este răspunsul Brooklynului la un spectacol în aer liber: un concert caritabil, la care oamenii plătesc să cânte, iar spectatorii, să îi evalueze.

   - Mi se pare o cruzime, a spus ea când Henry i-a întins cartonașele.

   - Dar este pentru o cauză nobilă, i-a răspuns el, crispându-se la notele finale ale unui saxofon.

   Acum cântecul se încheie în aplauze slabe.

   Câmpul este o mare de note de 2 și 3. Henry ridică un 9.

   - Nu poți să le dai tuturor 9 și 10, spune ea.

   Henry ridică din umeri.

   - Îmi pare rău pentru ei. Ai nevoie de tupeu serios ca să urci pe scenă și să cânți. Și tu?

   Se uită la cartonașe.

   - Nu știu.

   - Mi-ai zis că ești căutătoare de talente.

   - Na, a fost mai ușor decât să-ți zic că sunt o stafie de 323 de ani al cărei unic hobby este să-i inspire pe artiști.

   Henry își trece un deget pe obrazul ei.

   - Nu ești stafie.

   Începe următorul cântec. Se termină, iar aplauzele cad precum ploaia peste câmp.

   Henry dă un 7.

   Addie ridică un 3.

   Henry o privește șocat.

   - Ce? spune ea. N-a fost bun.

   - Notăm talentul? Rahat.

   Addie râde, iar între numere se așterne o pauză, o dispută despre cine ar trebui să fie următorul. Din boxe se revarsă muzică înregistrată, iar ei se întind pe iarbă, cu capul lui Addie pe burta lui Henry, simțindu-i respirația ușoară, ca un val superficial, sub ea.

   Este un nou tip de tăcere, mai rară decât celelalte. Liniștea spațiilor familiare, spațiilor care se umplu doar pentru că nu ești singur în ele. 

   Lângă ei, pe pătură, se află un carnețel. Nu este cel albastru, care deja e plin. Cel nou este verde smarald, aproape în aceeași nuanță ca ochii lui Luc când se dă în spectacol.

   Un pix iese dintre pagini, marcând locul unde a rămas Henry.

   În fiecare zi Addie i-a spus povești.

   La un mic dejun cu omletă și cafea, i-a povestit drumul chinuitor spre Le Mans. În anticariat, într-o dimineață, cât despachetau cărțile noi, a retrăit primul an la Paris. Noaptea trecută, între cearșafuri, i-a povestit despre Remy. 

   Henry i-a cerut adevărul, adevărul ei, și ea i-l povestește. Pe bucăți, în fragmente vârâte ca niște semne de carte în decursul zilelor.

   Henry n-are astâmpăr, nu poate să stea locului multă vreme, e plin de o energie nervoasă, dar în fiecare moment de pauză, de liniște și pace, apucă un carnețel și un pix și, chiar dacă ea se bucură de fiecare dată să vadă cuvintele - cuvintele ei - pe foaie, îl tachinează pe seama disperării cu care le scrie.

   - Avem timp, îi amintește ea, mângâindu-i părul.

   Addie se întinde peste el și privește lumina muribundă, cerul vârstat în roșu și mov. Este aproape noapte și știe că un acoperiș n-ar fi de niciun folos dacă întunericul și-ar întoarce privirea spre ea, dar i se pare că se expune stând aici, sub cerul liber.

   Au avut noroc, foarte mult noroc, dar problema cu norocul este că mereu ia sfârșit.

   Poate că este darabana nervoasă a degetelor lui Henry pe jurnal.

   Poate că este doar cerul lipsit de nori.

   Poate că este doar fericirea înfricoșătoare.

   Următoarea trupă urcă pe scenă.

   Dar, în sunetul muzici peste iarbă, ea nu își poate lua ochii de la întuneric.

Londra, Anglia

26 martie 1827

IX

      Ar fi în stare să locuiască în National Gallery.

   Într-adevăr, a petrecut o vreme acolo, trecând ddintr-o sală în alta, bucurându-se de tablouri și de portrete, de sculpturi și de tapițerii. O viață petrecută între prieteni și ecouri.

   Se mișcă prin sălile din marmură, numără obiectele atinse, semnele lăsate de alte mâini, ghidate însă de ale ei.

   Ultima dată când a numărat, erau 6 în această colecție.

   Șase stâlpi care o țin la suprafață.

   Șase voci care o poartă mai departe.

   Șase oglinzi care reflectă bucăți din ea în lume.

   Nici urmă de schița lui Matteo, nu printre lucrările finalizate, dar vede liniile acelea reflectate în capodopera lui, „Muza”, le revede în sculptura care reprezintă o față sprijinită într-o mână, în tabloul cu o femeie care stă pe plajă.

   Este o stafie, un fir de borangic, întins ca o peliculă peste lucrare.

   Dar e acolo.

   Ea este acolo.

   Un angajat o informează că vor închide în curând, iar Addie îi mulțumește și-și continuă rondul. Ar putea rămâne, dar sălile vaste nu sunt la fel de comode ca apartamentul din Kensington, o nestemată nesupravegheată în lunile de iarnă.

   Addie se oprește în fața lucrării ei preferate, portretul unei fete ce privește în oglindă.

   Este cu spatele la artist, camera și fata sunt redate cu mare atenție la detalii, însă reflexia ei este formată doar din tușe. Fața ei e formată din pete argintii în oglindă. Și totuși, de aproape, se vede puzderia de pistrui, ca niște stele plutitoare pe cerul cenușiu.

   - Cât de isteață ești, spune o voce din spatele ei.

   Addie era singură în galerie, dar acum nu mai este.

   Se uită la stânga și îl vede pe Luc privind dincolo de ea spre tablou, parcă admirând lucrarea, și, pentru o clipă, Addie se simte ca un dulap cu ușile deschise. Nu este încordată, în așteptare, pentru că mai sunt niște luni până la aniversarea lor.

   - Ce cauți aici? întreabă ea.

   Gura lui tresare o dată, bucurându-se de uimirea ei.

   - Eu sunt peste tot.

   Nu s-a gândit niciodată că ar putea veni când poftește, că nu este legat în vreun fel de datele târgului lor. Că vizitele sale, la fel ca absența lor, au fost mereu o alegere.

   - Văd că ai fost ocupată, spune el, cu ochii verzi plimbându-se peste portret.

   Da, așa este. S-a împrăștiat ca firmiturile de pâine, în sute de opere de artă. Nu ar fi prea ușor pentru el să le șteargă pe toate. Și totuși, are o întunecime în priviri, o dispoziție în care ea nu se încrede.

   Se întinde și mângâie rama cu degetul.

   - Distruge-l, spune ea, și voi face altele.

   - Nu contează, zice el lăsând mâna în jos. Tu nu contezi, Adeline.

   Cuvintele mușcă, chiar și acum.

   - Poți să-ți păstrezi ecourile și să pretinzi că acestea sunt o voce.

   Cunoaște deja toanele lui Luc, momentele de proastă dispoziție, scurte și puternice precum fulgerul. Dar în seara asta tonul lui are o urmă de violență. Un tăiș, și nu crede că viclenia ei l-a supărat, frântura din ea ascunsă între straturile tabloului.

   Nu, dispoziția lui întunecată l-a însoțit aici.

   O umbră pe care o târăște după el.

  Dar a trecut aproape 1 secol de când l-a lovit, în Villon, când a lovit-o și el, reducând-o la un leș noduros, pe podeaua colibei lui Estele. Așa că, în loc să se retragă când îi vede colții, mușcă momeala.

   - Ai spus-o chiar tu, Luc. Ideile sunt mai sălbatice decât amintirile. Iar eu pot fi sălbatică. Pot fi încăpățânată ca o buruiană, și tu nu mă vei dezrădăcina. Cred că te bucuri. Cred că de aceea vii, pentru că și tu ești singur.

   Ochii lui Luc sclipesc de un verde furtunos, parcă bolnav.

   - Nu fi absurdă, mârâie el. Toți oamenii îi cunosc pe zei.

   - Dar foarte puțini își amintesc de ei, spune ea. Câți muritori te-au întâlnit de mai multe ori decât în momentul târgului și-n cel al plății? Câți au făcut parte din viața ta la fel de mult ca mine?

   Addie zâmbește triumfătoare.

   - Poate că de aceea m-ai blestemat așa. Ca să ai companie. Ca să-și aducă aminte cineva de tine.

   E lângă ea într-o clipă, lipindu-i spatele de zidul muzeului.

   - Te-am blestemat fiindcă ai fost nesăbuită.

   Addie râde.

   - Știi, când mi-i imaginam pe vechii zei, copilă fiind, credeam că sunteți niște nemuritori măreți, mai presus de grijile meschine care-i împovărau pe adepții voștri. Credeam că sunteți mai măreți decât noi. Dar nu e așa. Sunteți la fel de capricioși și de plini de cusururi ca oamenii pe care-i disprețuiți.

   Mâinile lui se strâng în jurul ei, dar ea nu tremură și nu se sperie, ci îl privește în ochi.

   - Nu suntem atât de diferiți, nu-i așa?

   Furia lui Luc se întețește, se răcește, verdele ochilor săi devine negru.

   - Pretinzi că mă cunoști foarte bine acum. Să vedem...

   Mâna lui coboară de pe umărul ei pe încheietură și, prea târziu, ea își dă seama ce vrea să facă.

   Au trecut 40 de ani de când a târât-o ultima dată prin întuneric, dar nu a uitat senzația, teama brută și speranța sălbatică, dar și libertatea nesăbuită a ușilor care se deschid în noapte.

   Este infinit.

   Apoi se încheie, și ea se sprijină în palme și genunchi pe o podea din lemn, cu membrele tremurându-i de ciudățenia călătoriei.

   Vede un pat, dezordonat și gol, perdele date la o parte, podeaua acoperită de partituri muzicale. Boala plutește în aer.

   - Ce risipă, murmură Luc.

   Addie se ridică nesigură în picioare.

   - Unde suntem?

   - Mă iei drept un muritor singuratic, spune el. Un om în căutarea companiei. Te înșeli.

   O mișcare de cealaltă parte a camerei și ea își dă seama că nu sunt singuri. Stafia unui bărbat, cu părul alb și ochi sălbatici, se află pe o băncuță de pian, cu spatele la clape.

   Se roagă în germană.

   - Nu încă, spune el, cu o mână de partituri la piept. Nu încă. Am nevoie de timp.

   Vocea lui este stranie, prea puternică, de parcă n-ar auzi. Dar a lui Luc, când vorbește, are un ton dur și neted, ca un clopot profund, care nu doar că se aude, ci se simte.

   - Lucrul supărător despre timp, spune el, e că nu este niciodată suficient. Poate că-i cu 10 ani mai puțin, poate cu o clipă. Dar viața se încheie mereu prea repede.

   - Te rog, imploră omul, prosternat în fața întunericului, iar Addie tresare pentru el, fiindcă știe că rugămințile nu vor funcționa. Oferă-mi un alt târg!

   Luc îl obligă pe om să se ridice în picioare.

   - Vremea târgurilor a trecut, Herr Beethoven. Acum trebuie să spui cuvintele.

   Omul clatină din cap.

   - Nu.

   Addie nu îl poate privi pe Luc în ochi, dar simte cum i se schimbă dispoziția. Aerul se mișcă în cameră, în jurul lor, o pală de vânt și ceva mai puternic.

   - Cedează-mi sufletul, spune Luc, sau ți-l voi lua cu forța.

   - Nu! strigă bărbatul, isteric. Piei, diavole! Piei și...

   Este ultimul lucru pe care-l spune, înainte ca Luc să se „desfășoare”. I se pare singurul termen potrivit.

   Părul negru i se ridică în jurul feței, prin aer, ca niște buruieni, și pielea lui crapă, iar ce iese din ea nu este un bărbat. Este un monstru. Este un zeu. Este noaptea însăși și încă ceva, ceva ce ea nu a mai văzut vreodată, ceva la care nu suportă să se uite. Ceva mai vechi decât întunericul.

   - CEDEAZĂ!

   Vocea nu mai este o voce, este un amestec de crengi care trosnesc și vânt de vară, un mârâit de lup și scrâșnet de pietre sub tălpi.

   Omul continuă să implore.

   - Ajutor! strigă el, dar totul e în zadar.

   Dacă e cineva dincolo de ușă, nu îl va auzi.

   - Ajutor! strigă din nou.

   Apoi monstrul îi vâră mâna în piept.

   Bărbatul se clatină, palid, cenușiu, când întunericul îi culege sufletul ca pe un fruct. Se desprinde cu un zgomot de sfâșiere, iar compozitorul se împleticește și cade pe podea. Dar ochii lui Addie sunt fixați pe lumina instabilă din mâna umbrei.

   Înainte să apuce să-i studieze culorile, înainte să se mire de imaginile care se zvârcolesc în interiorul acesteia, întunericul își închide degetele în jurul sufletului, care trosnește ca fulgerul, apoi dispare.

   Compozitorul zace pe bămcuța de pian, cu capul dat pe spate, cu ochii goi.

   Mâna lui Luc, va afla ea, este mereu subtilă. Oamenii îi vor vedea fapta și o vor numi boală, infarct, nebunie, sinucidere, supradoză, accident.

   Dar acum ea știe numai că omul de pe podea este mort.

   Întunericul se întoarce spre Addie și în fumul covârșitor nu-i nici urmă de Luc. Nici ochi verzi, nici zâmbet jucăuș, nimic în afara vidului amenințător, o umbră plină de colți.

   A trecut multă vreme de când Addie a simțit teamă adevărată. Tristețea o cunoaște; la fel singurătatea și durerea. Dar teama aparține celor care au multe de pierdut.

   Și totuși.

   Privind spre întuneric, Addie se teme.

   Le poruncește picioarelor să reziste, se obligă să stea pe loc, și reușește, și apoi face primul pas, al doilea, dar la al treilea se trezește că bate în retragere. Departe de întunericul care se zvârcolește, de noaptea monstruoasă, până când se lipește cu spatele de un perete.

   Dar întunericul tot vine.

   Cu fiecare as înainte, se adună, marginile i se conturează, până când pare mai puțin o furtună și mai mult fum. Fața i se formează, umbrele se răsucesc în bucle negre, lejere, iar ochii - pentru că are din nou ochi - se aprind ca ardezia, botul cavernos se îngustează în arcuirea buzelor, iar buzele exprimă o mulțumire șireată.

   Este din nou Luc.

   De data asta, când vorbește, folosește vocea lui cunoscută.

   - Draga mea... spune el ridicând mâna spre obrazul ei. Suntem diferiți acum?

   Addie nu are șansa de a-i răspunde.

   O împinge ușurel, iar zidul se deschide în spatele ei, și nu e sigură dacă ea cade sau dacă umbrele se întind și o trag în jos, știe doar că Luc a dispărut, și camera a dispărut, și, pentru o clipă, întunericul este pretutindeni, și apoi este afară, pe niște dale, iar noaptea e plină de râsete și de luminițe scânteind deasupra apei, și de efortul dulce și melodic al unui om care cântă undeva, pe Tamisa.

New York City

15 mai 2014

X

      Este ideea lui Addie să aducă pisica acasă.

   Poate că și-a dorit mereu un animal de companie.

   Poate că doar crede că se simte singur.

   Poate că își imaginează că-i va face bine lui Henry.

   Nu știe. Nu contează. Într-o zi, când Henry închide librăria, apare lângă el, cu un roman într-o mână și cu bătrânul animal vărgat în cealaltă, și aici se încheie povestea.

   Îl duc pe Carte acasă la Henry, îi prezintă ușa albastră, urcă în apartamentul micuț din Brooklyn și, în ciuda superstițiilor lui Henry, animalul nu devine agitat pentru că a fost luat de la anticariat. Se plimbă de colo până colo, apoi se sprijină de un teanc de cărți filosofice și se simte acasă.

   Acasă e și ea.

   Stau ghemuiți laolaltă pe canapea când ea aude clicul aparatului foto Polaroid, surprinde blitzul brusc și, pentru o clipă, se întreabă dacă va funcționa, dacă Henry va putea să îi facă o poză, așa cum i-a scris și numele.

   Dar scrisul din jurnale nu este al ei în întregime. Este povestea ei scrisă de el, viața ei în cuvintele lui.

   Când se developează filmul și apare fotografia, pe hârtie nu este ea - nu tocmai. Fata din cadru are părul ei șaten, ondulat. Poartă bluza ei albă. Dar n-are față. Dacă are, este întoarsă, parcă pe punctul de a privi în altă parte.

   Știa că nu va funcționa, dar tot suferă.

   - Nu înțeleg, spune Henry răsucind aparatul în mâini. Pot încerca din nou? întreabă el, iar ea înțelege dorința.

   Este mai greu de acceptat, când imposibilul e atât de evident. Mintea lui nu poate găsi un sens, așa că încearcă iar și iar, convins că, de data asta, va fi diferit.

   Ea știe că așa înnebunești.

   Dar Addie îl lasă pe Henry să mai încerce o dată, și încă o dată. Privește aparatul blocându-se și scuipând afară un carton gol, apoi supraexpus, prea puțin expus, încețoșat, până când mintea ei amețește de fulgere albe.

   Îl lasă să încerce unghiuri diferite, o lumină diferită, până când fotografiile zac peste tot pe podea, în jurul lor. E acolo și nu e acolo, e reală, dar e o stafie.

   El o vede devenind tot mai fragilă cu fiecare blitz, îi vede tristețea și se obligă să lase aparatul la o parte.

   Addie se uită la poze și se gândește la tabloul din Londra, la vocea lui Luc din mintea ei.

   „Nu contează.

   Tu nu contezi.”

   Ridică ultima fotografie, studiază forma fetei din cadru, cu trăsăturile de nerecunoscut în ceață. Închide ochii, își amintește că sunt multe feluri de a lăsa o urmă, își amintește că fotografiile mint.

   Apoi simte corpul solid al aparatului în mâinile ei și inspiră, pregătindu-se să îi spună că nu va funcționa, nu are cum, dar Henry este în spatele ei, îndoindu-i degetele peste ale lui, ridicându-i aparatul în dreptul ochilor. O lasă să îi ghideze ea mâinile, așa cum a făcut când au pictat pe zidul din sticlă.

   Inima ei bate mai repede, când încadrează fotografiile de pe podea, cu propriile picioare goale în partea de jos a cadrului.

   Își ține respirația și speră.

   Clic. Blitz.

   Fotografia este bună.

   O viață în instantanee.

   Momente în Polaroid. Tablouri. Flori între paginile unei cărți. Perfect conservate.

   Ei 3, moțăind la soare.

   Addie, mângâind părul lui Henry, în timp ce-i spune povești și el scrie, scrie.

   Henry, apăsând-o pe pat, cu degetele lor împletite, cu respirația agitată, cu numele ei - un ecou prins în păr.

   Iată-i împreună în bucătăria lui, cu brațele lui printre ale ei, cu mâinile ei peste ale lui, amestecând în sosul bechamel, frământând aluat de pâine. După ce îl pun la cuptor, el îi ia fața în mâinile pline de făină și lasă urme peste tot.

   Fac mizerie, în timp ce camera se umple de miros de pâine coaptă.

   Dimineață, totul arată de parcă prin bucătărie ar fi dansat fantome, iar ei se prefac că au fost două, nu una.

Villon-sur-Sarthe, Franța

29 iulie 1854

XI

       Villon nu trebuia să se schimbe.

   În copilăria ei, satul fusese mereu foarte static - ca aerul de vară înaintea unei furtuni. Un sat săpat în piatră. Și totuși, n-o spusese Luc? Până și pietrele se macină și pier.

   Villon n-a pierit. S-a transformat, s-a dezvoltat, și-a întins unele rădăcini, iar altele au fost tăiaie.

   Acum sunt mai multe ziduri decât înainte. Mai multe clădiri. Mai multe drumuri.

   Addie își croiește drum prin sat, cu părul vârât sub o bonetă, și remarcă un nume, o față, fantoma unei fantome a unei familii pe care a cunoscut-o cândva. Dar satul Villon al copilăriei și tinereții sale s-a pierdut, iar ea se întreabă dacă așa o fi memoria pentru alții, ștergerea progresivă a detaliilor.

   Pentru prima dată, nu recunoaște fiecare cărare.

   Pentru prima dată, nu este sigură că nu se va rătăci.

   Cotește, așteptându-se să dea peste o casă, dar găsește două, despărțite de un zid scund, din piatră. O ia la stânga, dar în locul unui câmp deschis dă peste un grajd înconjurat de un gard.

   În cele din urmă, identifică drumul spre casă, își ține resirația când se îndreaptă într-acolo, simte că înăuntrul ei se înfiripă ceva la vederea bătrânei salcii, încă aplecată și noduroasă, străjuind locul.

   Dar dincolo de copac locul s-a schimbat. Haine noi peste oase vechi.

   Atelierul tatălui ei nu mai este. Magazia a rămas doar o umbră pe pământ, pe care iarba a crescut într-o nuanță diferită. Deși Addie s-a pregătit pentru pustietate, dă peste mișcare, voci și râsete.

   Altcineva s-a mutat în casa ei, unii dintre noii sosiți în satul în creștere.

   O familie, cu o mamă care zâmbește mai mult și un tată care nu zâmbește deloc, și 2 băieți care aleargă prin curte, cu părul de culoarea paiului. Cel mai mare fugărește un câine, care s-a ascuns cu o șosetă, iar cel mai mic se urcă în salcia bătrână, cu picioarele goale găsind aceleași noduri și ridicături ca ea, când era copilă, cu desenele vârâte sub braț.

   Probabil că pe atunci avea vârsta lui... sau era mai mare?

   Închide ochii și încearcă să-și amintească, dar amintirea îi scapă printre degete. Acele amintiri de la început nu sunt captive în memorie. Toți anii aceia dinainte s-au pierdut. 

   Închide ochii doar pentru o clipă, dar când îi redeschide copacul este gol. Băiatul a dispărut.

   - Bună, zice o voce din spatele ei.

   Este cel mic, cu fața ridicată spre ea.

   - Bună, zice Addie.

   - Te-ai rătăcit?

   Ea ezită, nu știe dacă să aleagă da sau nu, nesigură care răspuns e mai aproape de adevăr.

   - Sunt o fantomă, spune ea.

   Ochii băiatului se măresc de uimire, de încântare și îi cere să-i dovedească. Ea îi spune să închidă ochii, iar când el îi deschide, ea dispare.

      În cimitir, copacul transplantat de Addie a prins rădăcini.

   Se apleacă deasupra mormântului lui Estele, scăldându-i oasele în umbră.

   Addie își trece mâna peste scoarță, se minunează de cum a crescut mlădița, transformându-se într-un copac cu trunchiul lat, cu rădăcini și crengi în toate părțile. Au trecut 100 de ani de când a fost plantat - cândva o perioadă prea lungă să și-o poată închipui, iar acum prea greu de măsurat.

   Până acum a socotit timpul în secunde, în anotimpuri, în frig și dezghețuri, în revolte și urmări. A văzut clădiri ridicându-se și căzând, orașe arzând și fiind reconstruite, trecutul și prezentul încețoșate laolaltă, în ceva fluid și efemer.

   Dar asta e ceva tangibil.

   Sunt ani marcați în lemn și scoarță, în rădăcină și pământ.

   Addie se sprijină de piatra de mormânt a femeii și își odihnește oasele obosite la umbră, povestindu-i lui Estele despre ce-a făcut de la ultima ei vizită. Despre Anglia, despre Italia, despre Spania, despre Matteo, despre galerie, despre Luc, despre arta ei și despre cum s-a schimbat lumea. 

   Chiar dacă nu primește răspuns, cu excepția foșnetului de frunze, știe ce-ar zice bătrâna.

   „Totul se schimbă, fată prostuță. Așa e-n firea lucrurilor. Nimic nu rămâne la fel.”

   „Cu excepția mea”, se gândește ea, dar Estele răspunde, sec ca vreascurile:

   „Nici măcar.”

   I-a fost dor de sfaturile bătrânei, chiar și închipuite. Vocea i-a devenit fragilă, uzată de anii trecuți, încețoșată ca toate acele amintiri de muritoare.

   Soarele a parcurs deja o porțiune de cer când Addie se ridică iar și se apropie de marginea satului, de liziera pădurii, de locul pe care bătrâna l-a numit cândva acasă.

   Grădina, cândva sălbăticită, a fost înghițită de pădure, iar sălbăticia a câștigat războiul cu coliba, a dărâmat-o, i-a sădit mlădițe printre oase. Lemnul a putrezit, pietrele au alunecat, acoperișul nu mai este, iar buruienile și vițele-de-vie destramă tot ce a mai rămas, încetișor.

   Data viitoare când va veni aici, nu va mai fi rămas nici urmă, iar orice rămășiță va fi înghițită de pădurea care avansează. Dar, deocamdată, rămâne scheletul, îngropat alene între mușchi.

   Addie a ajuns aproape de colibă, când își dă seama că aceasta nu este complet părăsită.

   Surprinde o mișcare în movila ruinată și mijește ochii, așteptându-se să zărească un iepure sau poate o căprioară. Dar găsește un băiat. Se joacă între dărâmături, cățărându-se pe ce-a rămas din pereții de piatră, lovind buruienile cu o nuia.

   Îl cunoaște. Este băiatul mai mare, cel pe care-l văzuse alergând după câine prin curtea „ei”. Are 9 sau 10 ani. Suficient de mare ca ochii lui să o privească bănuitori. Ridică nuiaua ca pe o sabie.

   - Cine ești?

   De data asta, nu se mai mulțumește să fie o fantomă.

   - O vrăjitoare.

   Nu știe de ce spune asta. Poate pentru a-și face pe plac. Poate pentru că, dacă adevărul nu este o opțiune, ficțiunea își croiește singură drum. Sau poate pentru că asta ar spune Estele, dacă ar fi acolo.

   Băiatul se înnegurează.

   - Nu există vrăjitoare, spune el, dar vocea lui tremură când rostește cuvintele și, când ea face un pas în față, cu pantofii făcând crenguțele să trosnească, el se dă înapoi.

   - Te joci printre oasele mele, spune ea. Ți-aș zice să te dai jos sau o să cazi.

   Băiatul aproape că se împiedică, surprins, aproape că alunecă pe un petic de mușchi.

   - Dacă nu cumva preferi să rămâi, continuă ea. Sunt convinsă că este loc destul și pentru oasele tale.

   Băiatul sare pe pământ și fuge. Addie îl privește îndepărtându-se, cu râsetul ca un croncănit al lui Estele în urechi.

   Nu se simte prost fiindcă l-a speriat pe copil. El nu își va aminti. Și totuși, mâine va veni din nou, iar ea va rămâne ascunsă la marginea pădurii și îl va privi suindu-se pe ruine, apoi ezitând, cu o umbră de agitație în ochi. Îl va urmări dând înapoi și se va întreba dacă se gândește la vrăjitoare și la oase pe jumătate îngropate. Dacă ideea a crescut în mintea lui ca o buruiană.

   Dar azi Addie este singură și se gândește numai la Estele.

   Își trece mâna peste un perete pe jumătate prăbușit și se gândește să rămână, să devină vrăjitoarea din pădure, un rod al imaginației altcuiva. Își imaginează cum ar fi să reclădească locuința bătrânei, chiar îngenunchează să pună câteva pietre una peste alta. Dar, la a patra, movila se năruie, iar pietrele aterizează în iarbă, în aceeași ordine în care erau înainte să le ridice ea.

   Cerneala nu scrie.

   Rana se retrage.

   Casa se năruie.

   Addie oftează când o mână de păsări își iau zborul din pădurea apropiată, croncănind. Se întoarce spre copaci. A mai rămas lumină, poate mai e un ceas până la înserare, și totuși, privind pădurea, simte întunericul care o privește.

   Își croiește drum printre pietrele pe jumătate îngropate și pășește în umbra copacilor.

   O străbate un fior.

   I se pare că pășește printr-un văl.

   Trece printre copaci. Cândva, i-ar fi fost teamă să nu se rătăcească. Acum pașii îi sunt întipăriți în memorie. Nu și-ar putea perde direcția nici dac-ar vrea.

   Aerul este mai răcoros aici, noaptea, mai aproape. Se vede ușor, acum, de ce a pierdut firul acelei zile. Cum a devenit atât de neclară linia dintre amurg și întuneric. Se întreabă dacă s-ar mai fi rugat, de ar fi știut ora.

   Dacă ar fi implorat, știind ce zeu îi va răspunde.

   Nu își răspunde. 

   Nu are nevoie.

   Nu știe de câtă vreme o urmărește el, dacă a fost în spatele ei, în tăcere, știe doar în clipa în care aude crengile trosnind.

   - Ce pelerinaj ciudat insiști să faci.

   Addie zâmbește pentru sine.

   - Crezi?

   Se întoarce și-l vede pe Luc sprijinit de un copac.

   Nu este prima dată când îl vede, din noaptea în care a smuls sufletul lui Beethoven. Dar tot nu a uitat ce a văzut. 

    - Ce te împinge aici? o întreabă.

   - Poate nostalgia, ridică ea din umeri.

   El ridică bărbia.

   - Eu îi zic slăbiciune. Te învârți în cerc, când ai putea s-o iei pe drumuri noi.

   Addie se încruntă.

   - Cum aș putea s-o iau pe un drum nou, când nici măcar nu pot clădi o movilă de pietre? Eliberează-mă și vei vedea ce bine mă descurc.

   El oftează și se dizolvă în beznă.

   Când vorbește iar, este în spatele ei, iar vocea lui e o adiere prin părul ei.

   - Adeline, Adeline, o mustră el, iar ea știe că, dacă se va întoarce din nou, el nu va fi acolo, așa că rezistă, cu ochii la pădure.

   Nu tresare când mâinile lui îi ating pielea. Când brațul lui îi încolăcește umerii.

   De aproape, miroase a stejar, a frunză și a câmp ud de ploaie.

   - N-ai obosit? șoptește el.

   Ea tresare.

   S-a pregătit pentru atac, pentru înțepături, dar nu și pentru întrebarea aceea, pentru blândețea cu care i-o adresează el.

   Au trecut 140 de ani. Un secol și jumătate de trai ca un ecou, ca o stafie. Normal că este obosită.

   - Nu ai vrea să te odihnești, draga mea?

   Cuvintele i se lipesc de piele ca pânza de păianjen.

   - Aș putea să te îmgrop aici, lângă Estele. Să plantez un copac, care să-ți crească peste oase.

   Addie închide ochii.

   Da, este obosită.

   Nu simte anii care-i slăbesc oasele, nu sime trupul care-i devine mai fragil odată cu vârsta, dar oboseala este ceva psihic, ca putregaiul, în sufletul ei. Sunt zile în care jelește ideea unui nou an, unui alt deceniu, încă unui secol. Sunt nopți în care nu poate dormi, momente în care zace trează și visează la moarte.

   Dar când se trezește și vede zorii roz-portocalii deasupra norilor sau aude jelania unei viori, muzica și melodia, își amintește cât de multă frumusețe se găsește în lume.

   Și nu vrea să o rateze, deloc.

   Addie se întoarce în brațele lui Luc și îl privește în ochi.

   Nu știe dacă este apropierea nopții sau pădurea înseși, dar el arată diferit. În ultimii ani l-a văzut în catifea și dantelă, după ultima modă. Și l-a văzut în chip de vid, neînfrânat, violent. Dar aici e diferit.

   Aici este întunericul pe care l-a cunoscut în acea primă noapte. Este magie feroce, în trup iubit.

   Contururile i se încețoșează, pielea lui are culoarea luminii lunii, ochii lui - aceeași nuanță cu a mușchiului din spate. Este sălbatic.

   Dar și ea este.

   - Obosită? spunea ea zâmbind. Abia mă dezmorțesc.

   Se pregătește pentru nemulțumire, pentru umbra feroce, pentru colți.

   Dar în ochii lui nu e nici urmă de galben.

   De fapt, vede o nuanță de verde nouă și atrăgătoare.

   Va dura ani ca ea să înțeleagă sensul acelei nuanțe, să înțeleagă că este amuzament.

   În noaptea asta vede doar o scânteie, și apoi simte sărutul lui pe obraz.

   - Chiar și pietrele, murmură el și dispare.

New York City

13 iunie 2014

XII

      Un băiat și o fată merg braț la braț.

   Se îndreaptă spre „Fabrica de tricotaje”, care, la fel ca multe altele din Williamsburg, nu este ce-i spune numele, nu e vreo prăvălie de produse artizanale sau un loc de unde să-ți cumperi lână, ci o sală de concerte la liziera nordică a Brooklynului.

   Este ziua de naștere a lui Henry.

   Mai devreme, când a întrebat-o când este ziua ei și când ea i-a spus că a fost deja, în martie, s-a întristat.

   - Îmi pare rău că am ratat-o.

   - Ce e minunat la aniversări, a spus ea, e că se întâmplă în fiecare an.

   A râs nițel, a râs și el, dar vocea lui avea ceva cavernos, o tristețe pe care ea a luat-o drept absență.

   Prietenii lui Henry au ocupat deja o masă în apropierea scenei, iar pe masă se află cutiuțe.

   - Henry! strigă Robbie, care deja are câteva sticle goale în față.

   Bea îi ciufulește părul.

   - Copilul nostru văratic - literalmente.

   Atenția ei alunecă dincolo de el și se oprește asupra lui Addie.

   - Salut, spune el. Ea este Addie.

   - În sfârșit! exclamă Bea. Muream de nerăbdare să te cunoaștem.

   Firește că s-au cunoscut deja.

   Cer de săptămâni să o cunoască pe fata din viața lui Henry. Îl acuză că o ține ascunsă, dar Addie i-a întâlnit la o bere, la „Negustor”, a fost la serile de film de la Bea, a dat de ei în galerii și parcuri.

   De fiecare dată, Bea menționează deja vu, și curentele artistice, și de fiecare dată Robbie se bosmflă, în ciuda eforturilor lui Addie de a-l împiedica.

   Pare să-l deranjeze pe Henry mai mult decât pe ea. El crede, probabil, că ea s-a împăcat cu asta, dar adevărul e că nu-i posibil. Ciclul infinit de „salut”, „cine este ea”, „îmi pare bine să te cunosc”, o roade așa cum apa erodează piatra - deteriorarea este lentă, dar inevitabilă.

   A învățat să trăiască așa.

   - Știi ceva,  spune Bea, privind-o, îmi pari atât de cunoscută!

   Robbie se ridică de la masă, să comande un rând de băuturi, iar Addie simte o strângere de inimă la gândul că se va reseta, că o va lua iar de la capăt, dar Henry intervine și atinge brațul lui Robbie.

   - Mă ocup eu, spune el.

   - Sărbătoritul nu plătește! protestează Bea, dar Henry flutură din mână și se îndepărtează prin mulțime.

   Addie rămâne singură cu prietenii lui.

   - Chiar mă bucur mult să vă cunosc, spune ea. Henry vorbește mereu despre voi.

   Robbie, mijește ochii, bănuitor.

   Ea simte zidul ridicându-se între ei, dar dispozițiile lui nu-i spun străine, așa că insistă.

   - Ești actor, nu-i așa? Mi-ar plăcea să te văd jucând. Henry spune că ești minunat.

   El își jupoaie eticheta de pe bere.

   - Da, sigur... mormăie, dar ea surprinde o urmă de zâmbet când spune asta.

   Apoi intervine Bea.

   - Henry pare fericit. Foarte fericit.

   - Chiar sunt, zice Henry așezând pe masă un rând de beri.

   - Pentru 29, spune Bea ridicând paharul.

   Încep să dezbată avantajele vârstei și cad de acord că este 1 an inutil, pentru că nu-i decât cel dinainte de monumentalul 30.

   Bea îl ia de guler pe Henry.

   - Anul viitor vei deveni adult, oficial.

   - Sunt convins că asta s-a întâmplat la 18, spune el.

   - Nu fi ridicol. 18 înseamnă că poți vota, 21 că poți bea alcool, dar 30 îți permite să iei decizii.

   - Ești mai aproape de criza vârstei mijlocii decât de cea de la sfertul vieții, glumește Robbie.

   Microfonul prinde viață, jeluindu-se scurt, când un bărbat urcă pe scenă și anunță un artist special în deschidere.

   - Este o stea în devenire și sunt sigur că ați auzit deja numele lui, dar dacă nu, atunci îl veți auzi curând. Aplauze pentru Toby Marsh!

   Inima lui Addie tresare.

   Mulțimea izbucnește în urale, Robbie fluieră, și Toby pășește pe scenă, același băiat frumos, care roșește ușor, dar, când face semn cu mâna publicului, ridică bărbia, cu un zâmbet mândru - diferența dintre primele linii ale unei schițe, exploratoare, și desenul finisat.

   Se așază la pian și începe să cânte, iar primele note o lovesc ca un dor. Apoi începe să cânte cu vocea.

   „Sunt îndrăgostit de o fată cu care nu m-am întâlnit”

   Este în patul lui, iar mâinile lui late îi cântă melodia pe piele. Fața ei se înroșește puternic, când își amintește.

   „Dar o văd noapte de noapte, mi se pare...”

   Nu i-a oferit niciodată cuvintele, dar le-a găsit el, oricum.

   Vocea lui este mai limpede, mai puternică, are un ton mai încrezător. Avea nevoie doar de cântecul potrivit. De ceva care să facă mulțimea să asculte.

   Addie închide ochii strâns, iar trecutul și prezentul se încâlcesc în mintea ei.

   Toate acele nopți la Alloway, privindu-l cântând.

   Toate acele seri în care a găsit-o la bar și i-a zâmbit.

   Toate acele prime dăți care nu au fost primele pentru ea.

   Palimpsestul care se scurge prin hârtie.

   Toby ridică privirea de la pian și n-are cum să o vadă într-un loc atât de vast, dar ea este sigură că ochii lui îi întâlnesc pe ai ei, și spațiul se înclină nițel, iar ea nu știe dacă de vină sunt berile, pe care le-a băut prea repede, sau vertijul memoriei, însă melodia se încheie, înlocuită de aplauze călduroare, și ea este în picioare și se îndreaptă spre ușă.

   - Addie, așteaptă, zice Henry, dar ea nu poate, chiar dacă știe ce înseamnă să plece acum, știe că Robbie și Bea o vor uita și va trebui să o ia de la capăt, la fel și Henry, dar, în clipa aceea, nu îi pasă.

   Nu poate respira.

   Ușa se deschide, noaptea năvălește înăuntru, iar Addie icnește, trăgând aer în plămâni.

   Și ar trebui să se simtă bine să-și audă muzica, ar trebui să fie just.

   În fond, s-a dus să-și viziteze arta de multe ori.

   Dar erau numai frânturi, desprinse din context. Păsări sculptate pe plinte de marmură și tablouri împrejmuite de șnur. Casete didactice, lipite de pereți văruiți, și cutii din sticlă care separă trecutul de prezent.

   E diferit când se sparge sticla.

   Este mama ei, în ușă, cu pielea lipită de oase.

   Este Remy, la salonul din Paris.

   Este Sam, care o invita de fiecare dată să rămână.

   Este Toby Marsh, cântând melodia lor.

   Singura cale prin care Addie știe cum să continue este să meargă înainte. Ei sunt Orfeu, iar ea Euridice, și de fiecare dată când ei se întorc, o distrug.

   - Addie?

   Henry este în spatele ei.

   - Ce s-a întâmplat?

   - Îmi pare rău, spune ea.

   Își șterge lacrimile și scutură din cap, pentru că e o poveste prea lungă și, totodată, prea scurtă. 

   - Nu pot să mă întorc acolo acum.

   Henry privește peste umăr și probail că a remarcat cum pălise ea în timpul concertului, fiindcă spune:

   - Îl cunoști? Pe tipul ăla, Toby Marsh?

   Nu i-a spus încă povestea aceea - nu au ajuns atât de departe.

   - Da, l-am cunoscut, spune ea, și nu este tocmai adevărat, pentru că pare ceva din trecut, când trecutul este singurul lucru la care Addie nu are dreptul, iar Henry intuiește minciuna îngropată în cuvinte, pentru că se încruntă.

   Își duce mâinile la ceafă.

   - Mai simți ceva pentru el?

   Vrea să fie sinceră, să spună că da, bineînțels. Nu are niciodată parte de un final, nu apucă să-și ia rămas-bun. Nu are parte de puncte, de semne de exclamare, ci doar de o viață formată din puncte de suspensie.

   Toată lumea o ia de la capăt, au parte de o pagină goală, dar ale ei sunt pline de texte. Oamenii vorbesc despre iubiri pe care nu le pot uita, deși nu mai sunt prezente, însă pentru Addie ele pâlpâie mai departe. Cum să le lase în urmă, cum să le șteargă? De mult nu mai are energie.

   Dar nu este iubire.

   Nu este iubire, iar el despre iubire o întreabă.

   - Nu, spune ea. Doar că... m-a luat pe nepregătite, atât. Îmi pare rău.

   Henry o întreabă dacă vrea să meargă acasă, și Addie nu știe dacă se referă la amândoi sau doar la ea, nu vrea să afle, așa că scutură din cap și se reîntorc înăuntru, iar luminile s-au schimbat, scena este goală, muzica din boxe umple aerul, până revine trupa principală.

   Bea și Robbie discută, cu capetele alăturate, exact cum făceau și când au intrat prima dată. Addie face tot posibilul să le zâmbească atunci când ajung amândoi la masă.

   - Iată-te! zice Robbie.

   - Unde-ai dispărut? întreabă Bea, privind de la Henry la Addie. Și ea cine este?

   El îi înconjoară talia cu brațul.

   - Lume, ea este Addie.

   Robbie o măsoară cu privirea, dar Bea îi zâmbește larg.

   - În sfârșit, exclamă ea. Abia așteptam să te cunosc...

În drum spre Berlin, Germania

29 iulie 1872

XIV

       Paharele zăngănesc ușor pe masă. Trenul se deplasează prin peisajul german.

   Addie se află în vagonul-restaurant, sorbind din cafea și privind pe geam, minunându-se de viteza cu care lumea trece pe lângă ea.

   Oamenii sunt capabili de lucruri uimitoare. De cruzime și de război, dar și de artă și de invenții. Se va gândi la asta iar și iar, peste ani, când cad bombe, când se prăbușesc clădiri, când teroarea consumă țări întregi. Dar și când primele imagini sunt imprimate pe film, când avioanele se ridică în aer, când filmele alb-negru devin color.

   Este uluită.

   Va fi mereu.

   Pierdută în gânduri, nu-l aude pe conductor decât atunci când este deja lângă ea, cu o mână ușoară pe umărul ei.

   - Fraulein, spune el, biletul, vă rog.

   Addie zâmbește.

   - Desigur.

   Se uită la masă și pretinde că-l caută prin poșetă.

   - Îmi pare rău, zice ridicându-se. Cred că l-am lăsat în cușeta mea.

   Nu este prima dată când execută acest dans, dar de data asta el decide să o urmeze ca o umbră, în timp ce ea se îndreaptă spre un vagon ca pe care nu îl are, să găsească un bilet necumpărat.

   Iuțește pasul, sperând să se interpună o ușă între ei, dar n-are rost, căci conductorul o urmărește pas cu pas, așa că încetinește și se oprește în fașa unei uși care duce într-o cușetă despre care știe sigur că nu îi aparține, sperând să fie goală.

   Nu este.

   Se întinde după clanță, dar îi scapă și ușa se deschide într-un compartiment slab luminat, unde un bărbat elegant așteaptă în prag, cu bucle negre desenate parcă cu cerneală în jurul tâmplelor.

   E cuprinsă de ușurare.

   - Herr Wald, spune conductorul îndreptându-se de spate, de parcă bărbatul din ușă ar fi un duce, și nu întunericul.

   Luc zâmbește.

   - Aici erai, Adeline, zice el cu o voce netedă și bogată ca mierea de vară.

   Ochii lui verzi alunecă de la ea la conductor.

   - Soția mea are obiceiul să dispară. Acum, spune el, zâmbind viclean, ce te-a adus înapoi la mine?

   Addie reușește să zâmbească și ea, scârbos de dulce.

   - Mi-am uitat biletul aici, iubirea mea, zice ea.

   El chicotește, scoțând o bucată de hârtie din buzunarul hainei. O trage mai aproape.

   - Uitucă mai ești.

   Ea se înfoaie, dar își ține gura și se sprijină de el.

   Conductorul privește hârtia și le urează o seară plăcută. În clipa în care acesta dispare, ea se desprinde de Luc.

   - Adeline a mea.

   Pocnește din limbă.

   - Nu așa îți tratezi soțul.

   - Nu sunt a ta. Și nu aveam nevoie de ajutorul tău.

   - Firește că nu, spune el sec. Hai, să nu ne ciondănim pe coridor.

   Luc o trage într-un compartiment, sau cel puțin așa crede ea, dar, în loc să intre între pereții cunoscuți ai cabinei, găsește doar întunericul, vast și adânc.

   Inima îi tresare ca la un pas greșit, ca atunci când ratează o treaptă, iar trenul dispare, lumea dispare, și ei sunt din nou în nimicnicie, în spațiul gol dintre lumi, și știe că nu îl va cunoaște niciodată complet, nu va putea niciodată să înțeleagă natura întunericului. Pentru că își dă seama acum ce este locul acesta.

   Este el.

   Este adevărul lui, noaptea întinsă și sălbatică, întunericul plin de promisiuni și de violență, de teamă și de libertate.

   Când noaptea se scutură și prinde din nou formă în jurul lor, ei nu se mai află în tren, ci pe o stradă, în centrul unui oraș despre care ea încă nu știe că este Munchen.

   Ar trebui să fie furioasă din cauza răpirii, din cauza schimbării bruște de direcție a nopții, dar nu își poate înăbuși curiozitatea de după confuzie. Șuvoiul brusc de noutate. Aventura.

   Inima îi bate mai repede, dar ea decide să nu-i permită să vadă cât e de încântată. Bănuiește că-și dă seama oricum. În ochii lui se vede o pâlpâire de plăcere, un fir verde mai închis.

   Stau pe treptele unei clădiri de operă sprijinite de coloane. Hainele ei de călătorie au fost înlocuite de o rochie mult mai elegantă, iar Addie se întreabă dacă rochia este reală, în măsura în care sunt reale lucrurile, sau doar invocată de fum și umbre. Luc se află lângă ea, cu o eșarfă cenușie la gât, cu ochii verzi dansând sub borul unui joben din mătase.

   Seara este plină de mișcare, bărbați și femei care urcă treptele braț la braț, să vadă spectacolul. Ea află că este vorba despre Wagner, cu „Tristan și Isolda”, deși lucrurile acestea încă nu înseamnă nimic pentru ea. 

   Nu știe că Wagner se află la apogeul carierei. Nu știe că opera aceasta a devenit capodopera sa. Dar simte promisiunea în aer, când trec printr-un hol cu arcade pictate și coloane din marmură, apoi intră în sala de concerte din catifea și aur.

   Luc își pune mâna pe talia ei, ghidând-o în față, către un balcon, o boxă joasă, cu vedere perfectă spre scenă. Inima ei bate mai repede, de încântare, dar apoi își aminteșe de Florența.

   „Să nu iei toate astea drept bunătate”, spusese el. „Vreau doar să fiu cel care te distruge.”

   Dar când se așază nu îi citește nimic fals în ochi. Zâmbetul nu i se răsucește cu cruzime. Tot ce vede este plăcerea languroasă a unei pisici întinse la soare.

   Le sunt aduse două pahare pline ochi cu șampanie, iar el ridică unul în cinstea ei.

   - Aniversare fericită, zice el, iar luminile se sting și cortina se ridică.

   Începe muzica.

   Tensiunea galopantă a unei simfonii, cu notele ca niște valuri: se rostogolesc prin sală, se izbesc de pereți. O furtună zdrobită de o navă.

   Apoi sosește Tristan. Sosește și Isolda.

   Vocile lor depășesc scena.

   A ascultat spectacole, firește, simfonii și piese muzicale, voci atât de pure încât i-au dat lacrimile. Dar nu a mai auzit niciodată așa ceva.

   Felul în care cântă. Dimensiunea emoțiilor.

   Pasiunea disperată din mișcările lor. Forța brută a bucuriei lor și durerea.

   Vrea să strângă senzația într-o cutie și să o ia cu ea, în întuneric.

   Vor trece ani până să asculte un disc pe care a fost înregistrată simfonia și să dea volumul atât de tare, încât să o doară, să se înconjoare de sunet, deși nu se va compara niciodată cu momentul acela.

   Addie își desprinde o dată privirea de la cei de pe scenă, doar ca să vadă că Luc o privește pe ea, și nu pe ei. Și iată din nou nuanța aceea ciudată de verde. Nu este nici ironică, nici mustrătoare, nici crudă. Luc este încântat.

   Mai târziu, își va da seama că este prima noapte în care el nu îi cere să cedeze.

   E prima dată când nu îi pomenește sufletul.

   Pe moment se gândește doar la muzică, la simfonie, la poveste. Este atrasă înapoi spre scenă de angoasa unei note. De încâlceala membrelor într-o îmbrățișare, de cum arată cei 2 iubiți pe scenă.

   Se apleacă și inspiră opera până când o doare în piept.

   Cortina cade după primul act, iar Addie este în picioare, vibrând de aplauze.

   Luc râde, ca mătasea, când ea cade înapoi pe scaun.

   - Îți place.

   Iar ea nu minte, nici măcar pentru a-i face în ciudă.

   - Este minunat!

   Un zâmbet îi joacă lui Luc pe față.

   - Îți poți da seama care sunt ai mei?

   La început, nu înțelege, dar apoi da.

   Se dezumflă.

   - Ești aici ca să îi iei? întreabă ea, respirând ușurată când Luc clatină din cap.

   - Nu, nu în seara asta, spune el. Curând.

   Addie clatină din cap.

   - Nu pricep. De ce să le pui capăt vieților în culmea carierei?

   El o privește.

   - Au făcut un târg. Știau ce-i costă.

   - De ce ar da cineva o viață de talent pe câțiva ani de glorie?

   Zâmbetul lui Luc se întunecă.

   - Pentru că timpul este crud cu toată lumea, și chiar mai crud cu artiștii. Pentru că vederea slăbește, vocile se ofilesc și talentul pălește. 

   Se apleacă mai aproape de ea, își răsucește în jurul degetului o șuviță de-a ei.

   - Pentru că fericirea este scurtă și istoria durează, dar, în final, toți vor ca lumea să-și amintească de ei.

   Cuvintele sunt ca un cuțit care taie repede și adânc.

   Addie îi dă mâna la o parte și se întoarce iar spre scenă, când opera se reia.

      Este o piesă lungă și totuși se termină mult prea repede.

   Orele trec în câteva clipe. Addie își dorește să rămână pe scaun, să înceapă opera din nou, să fie iarăși prinsă în mrejele iubiților și ale tragediei lor, să se piardă în frumusețea glasurilor.

   Și totuși, se întreabă dacă toate lucrurile pe care le iubește se datorează lor sau lui.

   Luc se ridică și-i oferă brațul.

   Ea nu-l acceptă.

   Merg unul lângă altul prin noaptea din Munchen, iar Addie încă simte entuziasmul de după operă, vocile care o străbat, virbând ca un clopot.

   Dar întrebarea lui Luc nu-i dă pace.

   „Care dintre ei sunt ai mei?”

   Privește silueta elegantă de lângă ea.

   - Care-i cel mai ciudat târg pe care l-ai făcut vreodată?

   Luc își lasă capul pe spate și se gândește.

   - Ioana d`Arc, răspunde el. Un suflet pentru o sabie binecuvântată, ca să nu fie doborâtă în luptă.

   Addie se încruntă.

   - Dar a fost.

   - Nu în luptă.

   Zâmbetul lui Luc devine viclean.

   - Semantica pare neînsemnată, Adeline, însă puterea unui târg stă în formulare. A cerut protecția unui zeu câtă vreme sabia se afla în mâinile sale, nu și abilitatea de a o păstra.

   Addie scutură din cap, tulburată.

   - Refuz să cred că Ioana d`Arc a făcut o înțelegere cu întunericul.

   Zâmbetul se despică și dezvelește dinții.

   - Poate că am făcut-o să creadă că aș fi mai... angelic? Dar, în adâncul sufletului, cred că a știut. Măreția necesită sacrificiu. Cui te sacrifici contează mai puțin decât pentru ce. În final, a ajuns ce-și dorea să fie.

   - Martiră?

   - Legendă.

   Addie clatină din cap.

   - Dar artiștii! Gândește-te la tot ce-ar fi putut face! Nu-ți pare rău de pierderea lor?

   Fața lui se întunecă. Își amintește dispoziția lui din seara în care venise la National Gellery, cuvintele lui din camera lui Beethoven.

   „Ce risipă.”

   - Ba bineînțeles, spune el. Dar marea artă are întotdeauna un preț.

   Se uită în altă parte.

   - Ar trebui să știi asta. În fond, amândoi suntem patroni ai artelor, în felul nostru.

   - Nu sunt deloc ca tine, spune ea, dar fără mult venin în vorbe. Sunt o muză. Tu ești un hoț.

   El ridică din umeri.

   - În fine, zice el și nu adaugă nimic altceva.

   Dar după ce el pleacă, iar ea rămâne să rătăcească pe străzi, opera continuă, păstrată perfect în memoria sa, și Addie se întreabă încet, în sinea ei, dacă sufletele lor au fost un preț corect pentru o asemenea artă desăvârșită.

New York City

4 iulie 2014

XV

      Luminile explodează peste oraș.

   S-au adunat pe acoperișul clădirii lui Robbie, alături de alți 20 de oameni, să privească artificiile care pictează cerul Manhattanului în roz și verde și auriu.

   Addie și Henry sunt alături, firește, dar este prea cald să se atingă. Ochelarii lui se tot aburesc, iar el pare mai puțin interesat să își bea berea și mai mult să își lipească doza de gât.

   O adiere îi gâdilă, aducând cam tot atâta ușurare cât o gură de aerisire, și toată lumea de pe acoperiș scoate zgomote exagerate, „oh”-uri și „ah”-uri care pot fi generate de artificii sau doar de pala amărâtă de vânt.

   În mijlocul acoperișului se află o piscină pentru copii, înconjurată de șezlonduri, cu o mână de oameni cufundându-și picioarele în apa călâie.

   Artificiile se termină, iar Addie îl caută cu privirea pe Henry, însă el a plecat.

   Toată ziua a avut o dispoziție ciudată, dar presupune că de vină este căldura, care se așterne deasupra tuturor ca o piatră de moară. Anticariatul a fost închis, iar ei și-au petrecut aproape toată ziua uitându-se la televizor întinși pe canapea, în fața unui ventilator, în timp ce Carte se juca cu un cub de gheață.

   Căldura fusese suficientă să tempereze până și energia maniacală a lui Henry.

   Era prea obosită să spună povești.

   El era prea obosit să le scrie.

   Ușile care dau spre acoperiș se deschid și apare Robbie, arătând de parcă ar fi dat o spargere la o dubiță cu înghețată. Are brațele pline de jeleuri înghețate, deja în curs de topire. Oamenii urlă, bucuroși, iar el le împarte tuturor.

   A douăsprezecea oară e cu noroc, se gândește ea, când el îi întinde un baton cu gust de fructe, dar chiar dacă nu-și amintește de ea, Henry a zis deja suficient sau poate că Robbie recunoaște pe toată lumea și poate deduce singur.

   Addie nu pierde o secundă. Rânjește brusc.

   - Ah, tu trebuie să fii Robbie.

   Își aruncă brațele în jurul gâtului său.

   - Henry mi-a povestit totul despre tine.

   Robbie se desprinde.

   - Serios?

   - Da, tu ești actorul! A zis că ești minunat. Că vei juca numaidecât pe Broadway.

   Robbie se înroșește puțin și se uită în altă parte.

   - Mi-ar plăcea să vin la unul dintre spectacolele tale. În ce joci acum?

   Robbie ezită, dar ea îi intuiește slăbiciunea, șovăind între ironizarea ei și împărtășirea veștilor.

   - Facem o interpretare după „Faust”, spune el. Știi tu, tipul care încheie un târg cu diavolul...

   Addie mușcă din înghețată. Un fior îi străbate dinții. Este suficient ca să îi mascheze grimasa, în timp ce Robbie continuă.

   - Dar va fi pe o scenă care-i mai degrabă desprinsă din „Labirintul”. Gândește-te la Mefistofel în chip de rege Goblin. 

   Face semn spre sine când spune asta.

   - E o interpretare cool. Costumele sunt geniale. Dar va avea premiera de-abia în septembrie.

   - Sună minunat, zice ea. Abia aștept să îl văd.

   La asta, Robbie aproape zâmbește.

   - Cred că va ieși mișto.

   - Pentru Faust, zice ea, toastând cu înghețata.

   - Și pentru diavol, răspunde Robbie.

   Mâinile ei sunt lipicioase și el vâră în piscina pentru copii. Apoi se duce să îl caute pe Henry.

   Îl găsește într-un colț, singur. Luminile nu ajung până acolo. Se uită peste margine.

   - Cred că, în sfârșit, l-am îmbunat pe Robbie, zice ea, ștergându-și palmele de pantalonii scurți.

   - Ce? întreabă el, fără să asculte.

   Pe obraz îl alunecă o dâră de sudoare, iar el închide ochii în adierea lină de vară și se clatină ușor pe picioare.

   Addie îl trage de lângă margine.

   - Ce s-a întâmplat?

   Ochii lui sunt întunecați și, pentru o clipă, pare bântuit, pierdut.

   - Nimic, spune el încet. Mă gândeam doar.

......................................................................