Păzitoarea tainei, Kate Morton

 ..........................................................

2-7

         Bietul Cuthbert.

   Fusese un copilaș minunat, numai zâmbet și gângurit și cu un obicei drăgălaș de a plânge ori de câte ori Dolly ieșea din cameră. Dar, pe măsură ce creștea, devenea tot mai clar că își contraria tot mai mult soarta, devenind o copie identică a domnului Arthur Smitham. Ceea ce însemna, din păcate, că, în ciuda dragostei ce-i lega, Dolly și Cuthbert nu aveau cum să fie frate și soră, drept care se ivea întrebarea: cine erau părinții ei adevărați și cum de ajunsese să se amestece cu neisprăviții ăștia?
   Să fi fost artiști de circ? Vreun cuplu strălucitor de acrobați pe sârmă? Nu era imposibil, dacă se uita la picioarele ei, destul de lungi și subțiri. Fusese întotdeauna bună la sport și dl Anthony, profesorul de sport, o alegea în fiecare an în echipa de hochei a școlii, iar când ea și cu Caitlin dădeau la o parte covorul din salonul mamei lui Caitlin și puneau la patefon discuri ale lui Louis Armstrong, Dolly era sigură că dansa mai bine. Ia te uită... Dolly își încrucișă picioarele și își netezi fusta... câtă grație, asta era dovada!
   - Îmi iei o acadea la gară, tată?
   - O acadea?
   - Da, de la magazinul din gară.
   - Nu știu, Cuthbert.
   - Dar, tată...
   - Trebuie să ne gândim și la cheltuială...
   - Dar, mamă... mi-ai spus că...
   - Haide, Cuthbert, tata știe mai bine...
   Dolly și-a îndreptat atenția către câmpurile ce zburau pe lângă ei afară. Sigur că au fost artiști de circ! Paiete strălucitoare și nopți petrecute sub acoperișul înalt, gol acum, dar răsunând încă de uimirea și admirația mulțimii vrăjite. Strălucire, emoție, romantism, da, asta trebuia să fie.
   O origine atât de minunată ar explica observațiile severe ale părinților ei ori de câte ori purtarea ei amenința să „atragă atenția”. „Se uită lumea la tine”, șuiera mama dacă rochia îi era prea scurtă, râsul prea tare sau rujul de buze prea aprins. „Atragi toate privirile. Și știi și tu că lui tata nu-i place așa ceva!” Și Dolly știa prea bine. Precum îi plăcea tatei să spună, așchia nu sare departe de trunchi, așa că probabil de aceea trăia cu teama că viața boemă s-ar strecura într-o bună zi, asemenea putregaiului din fructe, pe sub pielea bunei cuviințe pe care el și cu mama se străduiseră să o clădească în jurul fiicei lor furate.
   Dolly a scos pe furiș o bomboană de mentă din punguța pe care o avea în buzunar, și-a lipit-o cu limba pe interiorul obrazului și și-a sprijinit capul de fereastra vagonului. Și totuși, cum să se întâmplase să fie furată? Oricum ar fi întors-o, Arthur și Janice Smitham nu erau genul de oameni care să fure un copil. Nu era cu putință să și-i imagineze apropiindu-se tiptil de un cărucior și smulgând pruncul adormit din el. Iar cei care furau o făceau pentru că, din nevoie sau din lăcomie, își doreau acel obiect cu pasiune. Iar Arthur Smitham, din contră, credea că acest cuvânt - pasiune - ar trebui scos din dicționarul limbii engleze, dacă nu chiar din sufletul națiunii engleze și, dacă tot erau acolo, să șteargă și cuvântul „dorință”. Să se fi dus el la circ? Asta mirosea a distracție fără niciun sens.
   Dar cel mai probabil era - bomboana de mentă s-a rupt în două - că o găsiseră pe pragul lor și că intrase în familia Smitham din datorie mai degrabă decât dintr-o dorință.
   S-a sprijinit mai departe de spătar și a închis ochii, acum își dădea perfect seama. Sarcina ascunsă, amenințarea patronului de circ, caravana circului ajunsă la Coventry. O vreme tinerii părinți se luptă, hrănindu-și pruncul doar cu dragoste și speranță, dar, din nefericire, fără slujbă (căci nu era prea mare căutare de dansatori pe sârmă), fără bani pentru mâncare, îi apuca disperarea. Și-ntr-o noapte, rătăcind prin centrul orașului, cu pruncul prea vlăguit ca să mai plângă, dau cu ochii de o casă, cu scările mai curate și mai strălucitoare decât celelalte, cu ferestrele luminate și cu miresme îmbietoare de tocană de pui strecurându-se pe sub ușă (trebuie să recunoaștem că Janice Smitham gătea bine). Și-atunci își dau seama că nu au de ales...
   - Dar nu mă mai pot ține, nu mai pot!
   Dolly a întredeschis un ochi, doar cât să-l zărească pe fratele ei țopăind de pe un picior pe altul în mijlocul compartimentului.
   - Haide, Cuthbert, aproape că am...
   - Dar eu am nevoie acum!
   Dolly a închis din nou ochii, strângându-și pleoapele mai tare. Era adevărat - nu povestea cu perechea tragică de artiști de circ, nici nu credea cu adevărat una ca asta - că ea era deosebită. Se simțise întotdeauna diferită, de parcă ar fi trăit mai intens decât alții, și lumea, soarta sau destinul, orice ar fi fost, avea planuri mari pentru ea. Acum avea și dovada științifică. Tatăl lui Caitlin, care era doctor și trebuia să se priceapă la chestii de-astea, o spus-o cu gura lui când jucau Blotto în salonul luiCaitlin: a ridicat una după alta cărțile pătate de cerneală și Dolly și-a încercat norocul spunând primul lucru care-i trecea prin minte.
   „Minunat”, a mormăit el, cu pipa în gură, când se aflau pe la mijlocul jocului, apoi „fascinant”, clătinând din cap, și după aceea „Ei, fir-aș să fiu...”, râzând ușor, ceea ce-l făcea să arate mai chipeș decât se cuvenea pentru tatăl unei colege.
   Și doar mutra acră a lui Caitlin a împiedicat-o să îl urmeze în biroul lui când a declarat că răspunsurile ei erau excepționale și a sugerat - ba nu, a cerut cu insistență - să mai facă și alte încercări.
   Excepțională. Dolly își perinda cuvântul în minte. Excepțională. Era clar că nu făcea parte din anosta familie Smitham și nici nu o să fie vreodată ca ei.
   Avea să ducă o viață strălucitoare și minunată. Avea să sară din cercul de „cuviință” în care mama și tata erau dornici să o priponească. Poate că va fugi chiar ea la circ, să-și încerce norocul sub cupola cea mare.
   Pe măsură ce se apropia de gara Euston, trenul încetinea. Prin geam se vedeau clar casele și Dolly a simțit cum se înfioară. Londra! Un oraș amețitor (sau cel puțin așa scria în introducerea Ghidului Londrei, de Ward Lock & Co pe care îl ținea ascuns în sertarul cu chiloți), clocotind de agitația teatrelor, a vieții de noapte, unde adevărații oameni importanți duceau vieți fabuloase.
   Când Dolly era mai mică, tatăl ei mergea uneori la Londra cu treburi de serviciu. Și-l aștepta până noaptea târziu, pândindu-l printre barele balustradei, pe când mama credea că doarme, nerăbdătoare să-l vadă măcar pentru o clipă. Se auzea cheia în broască, iar ea își ținea răsuflarea, și el intra în casă. Mama îi luă haina, iar el părea a avea un aer important, căci fusese Undeva, era mai însemnat decât până atunci. Nici nu i-ar fi trecut prin cap să-l întrebe despre călătorie, chiar și la vârsta aceea își dădea seama că adevărul ar fi o imitație săracă a imaginației de copil. Și totuși, acum îl privea insistent pe tatăl ei, sperând că-și va întoarce ochii spre ea și va vedea în ei dovada că și el simțea atracția marelui oraș prin care treceau.
   Dar Arthur Smitham nu avea ochi decât pentru caietul lui cu rubrici, acum se uita la ultima pagină, unde își notase minuțios mersul trenurilor și numerele peroanelor. Colțurile gurii îi tremurau ușor și Dolly a simțit cum i se strânge inima. Și-a adunat forțele pentru învălmășeala ce știa că va urma, așa se întâmpla întotdeauna, indiferent cât timp aveau la dispoziție, chiar dacă făceau același drum în fiecare an și în ciuda faptului că lumea călătorește în mod obișnuit dintr-un loc într-altul fără să piardă trenurile.
   Așa că privea resemnată cum începea - cutremurându-se anticipat - și aștepta chemarea mobilizatoare la luptă.
   - Să stați cu toții la un loc până găsim un taxi!
   O încercare temerară a comandantului de a da dovadă de calm dinaintea încercărilor ce-i așteptau. Și a început să pipăie prin plasa de bagaje de deasupra, căutându-și pălăria.
   - Cuthbert, ține-mă de mână! a strigat mama îngrijorată.
   - Da’ nu vreau...
   - Fiecare să aibă grijă de bagajul lui! a urmat tata, cu vocea sugrumată de panică. Țineți-vă bine și nu stați în urma șchiopilor sau a unora cu bastoane. Nu trebuie să pierdem timpul.
   Un domn foarte elegant din compartimentul lor i-a aruncat o privire piezișă tatei, făcând-o pe Dolly se întrebe - a nu știu câta oară - dacă ar fi fost cu putință să te faci nevăzut prin puterea gândului.

           Familia Smitham avea obiceiul, întemeiat și consolidat după nenumărate vacanțe identice la mare, de a merge la plajă imediat după micul dejun.
   Tata se arătase de mult împotriva închirierii unei cabine, declarând că era un lux inutil, bun doar ca să-ți dai aere, și că era, prin urmare, absolut necesar să ajungă devreme pe plajă dacă doreau să apuce un loc ca lumea, înainte să se reverse gloatele. În dimineața aceea, doamna Jennings i-a făcut să stea ceva mai mult ca de obicei la micul dejun în sufrageria pensiunii Bellevue, ținând prea mult ceaiul la fiert și apoi mocăindu-se îngrozitor până a adus și cel de-al doilea ceainic. Tata a început să se foiască tot mai mult - chinuit de pantofii săi albi de pânză, în ciuda plasturilor pe care fusese nevoit să și-i pună pe călcâie după excesele din ziua precedentă - dar era de neconceput să-și întrerupă gazda, iar Arthur Smitham nu făcea niciodată gesturi de neconceput. În cele din urmă salvarea a venit de la Cuthbert, care și-a aruncat ochii la ceasul vaporului de deasupra tabloului cu debarcaderul, și a exclamat, înghițind un ou întreg:
   - Ia te uită! S-a făcut deja nouă și jumătate!
   Nici doamna Jennings nu a mai avut ce zice la una ca asta, așa că, bătând în retragere spre bucătărie, le-a urat tuturor o zi minunată.
  - Și ce vreme grozavă aveți, e o zi perfectă!
   Și chiar era desăvârșită, una dintre acele zile binecuvântate de vară, cu cerul senin și adieri ușoare și calde de vânt, când te aștepți să se întâmple ceva ieșit din comun în orice clipă. Când au sosit pe plajă, tocmai oprea un autobuz deschis plin cu turiști, și domnul Smitham și-a grăbit familia să meargă mai repede, nerăbdător să o ia înaintea gloatelor.
   Cu aerul posesiv al celui care își rezervase vacanța de două săptămâni tocmai din luna februarie și o plătise pe de-a-ntregul până în martie, domnul și doamna Smitham se uitau chiorâș la excursioniștii ocazionali. Erau impostori neobrăzați care tăbărau pe plaja lor, ocupându-le locurile pe ponton și făcându-i să stea la coadă la înghețată.
   Dorothy a rămas câțiva pași în urmă, în timp ce restul familiei, îmboldită de conducătorul lor neînfricat, a țâșnit pe după chioșcul orchestrei ca să le taie calea invadatorilor. Au apucat-o apoi pe scări în sus, cu mândria învingătorilor, ochind un loc lângă zidul de piatră. Tata a lăsat jos coșul de picnic și, cu degetele înfipte în betelia pantalonilor, a privit în dreapta și-n stânga, declarând că locul era „tocmai bun”.
   - La nicio sută de pași de pensiunea noastră, a adăugat el, zâmbind mulțumit de sine. Nicio sută de pași!
   - Putem chiar să-i facem cu mâna doamnei Jennings de aici, a spus și mama, dornică să-i cânte în strună, ca de obicei.
   Dorothy a reușit să schițeze un zâmbet palid, crispat, concentrându-și apoi atenția să întindă marginile prosopului de plajă. Sigur că nu puteau vedea Bellevue din locul unde se aflau. În ciuda numelui pensiunii (acordat cu o dragoste de viață nefirească pentru insipida doamna Jennings, care petrecuse cândva o lună „drăguță” la Paris), clădirea se afla în mijlocul străzii Little Collins, care se îndepărta pieziș de faleză. Așa că priveliștea nu era, prin urmare, nici frumoasă - porțiuni mohorâte din centrul orașului văzute din camerele din față sau burlanele caselor văzute din cele din spate - cum nici clădirea nu avea nimic francez, așa că a face jocuri de cuvinte pe tema asta i se părea lui Dorothy lipsit de noimă.
   S-a apucat să-și dea cu cremă Ponds pe umeri și s-a ascuns îndărătul revistei pe care o citea, aruncând priviri furișe bogaților strălucitori tolăniți pe șezlonguri în balcoanele cabinelor de plajă.

        O fată anume îi atrăgea atenția. Avea părul blond, pielea bronzată și făcea gropițe de păpușică atunci când râdea, ceea ce se întâmpla foarte des.
   Dolly nu se putea abține să nu o privească. O urmărea cum se mișca asemenea unei pisici, acolo pe balcon, caldă și sigură pe ea, întinzând mâna să atingă brațul unui prieten, apoi pe al altuia, cum își ridica bărbia, cu zâmbetul înflorit pe buza ușor mușcată, rezervat pentru tânărul cel mai chipeș, cum i se unduia ușor rochia de saten argintiu atinsă de briză. Briza. Până și natura respecta regulile.
   În vreme ce Dolly se cocea lângă familia ei, cu broboanele de sudoare adunate la rădăcina părului, rochia aceea argintie flutura ațâțător acolo sus.
   - Cine joacă crichet?
   Dolly s-a făcut mică, pitindu-se în spatele revistei.
   - Eu, eu, a răspuns Cuthbert, țopăind de pe un picior (deja ars) pe altul. Arunc eu primul, tată, arunc eu! Lasă-mă pe mine! Haide, te rog, te rog, te rog frumos!
   Umbra tatei i-a produs o scurtă ostoire a dogorii soarelui.
   - Dorothy, haide, că tu vrei să arunci prima...
   A străfulgerat cu privirea bâta de crichet întinsă spre ea, pântecul rotunjit al tatei, firimitura de omletă agățată încă de mustața lui. Și i-a străfulgerat prin minte imaginea fetei aceleia frumoase care râdea, în rochia ei argintie, glumind și flirtând cu prietenii ei, fără vreun părinte în preajma lor.
   - Cred că nu acum, mulțumesc, tată, a răspuns ea abia șoptit. Mă încearcă o durere de cap.
   Asta suna a „probleme femeiești”, iar buzele domnului Smitham s-au strâns de uimire și dezgust.
   - Odihnește-te, atunci, și nu te obosi... a spus el clătinând din cap și îndepărtându-se încet.
   - Haide, tată! l-a strigat Cuthbert. Bob Wyatt intră pe teren. Învață-l minte, tată!
   La așa o provocare, tata nu a avut încotro. S-a răsucit pe călcâie și a pornit-o țanțoș pe plajă, cu bâta pe umăr, umflându-se în pene ca un tânăr atlet. Jocul a început și Dolly s-a făcut și mai mică, lipindu-se de perete.Îndemânarea la crichet a lui Arthur Smitham făcea parte din legendele familiei și jocul din timpul vacanței era o tradiție sfântă.
   Într-un fel, lui Dolly îi era ciudă pentru purtarea ei - căci, la urma urmei, era probabil ultima dată când mergea cu familia în vacanță - dar nu se putea dezbăra de sentimentul acela îngrozitor. Pe zi ce trece simțea cum se adâncește prăpastia între ea și restul familiei. Nu că nu i-ar fi iubit, aveau însă un dar de a o înnebuni de tot, nici Cuthbert nu făcea excepție. Simțise întotdeauna că era diferită, doar că, mai nou, lucrurile se înrăutățiseră. Tata începuse să vorbească seara, la cină, despre ce se va întâmpla când Dolly va termina școala. În septembrie se elibera un post de secretară la fabrica de biciclete și era limpede că după treizeci de ani de serviciu o să poată fi și el în stare să tragă ceva sfori pe lângă secretara-șefă, să se asigure că îl poate obține pentru Dolly. Tata spunea chestia asta cu sforile zâmbind și făcând cu ochiul, de parcă i-ar fi făcut o mare favoare. De fapt, numai la gândul acela îi venea să urle ca o eroină dintr-un film de groază. Nici nu-și putea închipui ceva mai rău.
   Nu-i venea să creadă că, după 17 ani, Arthur Smitham - propriul ei tată - nu o înțelegea câtuși de puțin.
   S-a auzit din nisip un țipăt: „Șase!”, și Dolly și-a ridicat capul peste revista Woman’s Weekly ca să-l vadă pe taică-său cum își azvârle bâta peste umăr ca pe o muschetă și începe să tropăie între porțile improvizate. În spatele ei, Janice Smitham îl încuraja crispată, strigându-i din când în când „Bine țintit!”, „Bravo, foarte bine!” sau răcnind disperată: „Ai grijă!”, „Nu așa repede!” sau „Respiră, Cuthbert, nu uita de astm!”, pe când băiatul fugea după minge spre apă. Dolly i-a privit atent părul îngrijit, proaspăt ondulat permanent, costumul de baie cu o croială decentă, gândindu-se la grija cu care s-a pregătit să se arate în lume cât mai ștearsă cu putință, și a oftat uimită.
   Ceea ce o înfuria cel mai tare era lipsa ei de înțelegere față de viitorul lui Dolly.
   Când și-a dat seama că tata vorbea serios despre fabrica de biciclete, sperase că mama va zâmbi îngăduitoare la așa o idee, înainte de a-i arăta că există, desigur, alte opțiuni mult mai interesante. Căci, deși Dolly se amuza uneori închipuindu-și că fusese schimbată la naștere, nu credea asta cu adevărat. Oricine ar fi văzut-o alături de mama ei nici nu s-ar fi putut gândi la una ca asta. Janice și Dorothy Smitham aveau același păr șaten ciocolatiu, aceiași pomeți ridicați, același bust împlinit. Și, după cum descoperise recent, mai aveau și altceva important în comun.
   Scotocea prin garaj, căutându-și crosa de hochei când a dat peste cutia bleu de pantofi tocmai pe fundul raftului celui mai de sus. I s-a părut cunoscută, dar i-au trebuit câteva secunde să-și amintească. Parcă o văzuse pe mama ei pe marginea patului dublu din camera pe care o împărțea cu tata, cu acea cutie bleu în poală, uitându-se plină de melancolie la ce se afla înăuntru. Era o scenă foarte intimă și Dolly și-a dat seama că era cazul să dispară, dar după aceea s-a mai gândit la cutie, încercând să ghicească ce putuse să o facă pe mama să arate atât de visătoare, de pierdută, atât de tânără și de bătrână totodată.
   Și în ziua aceea, în garaj, Dolly ridicase capacul cutiei și totul ieșise la iveală. Era plină cu tot felul de mărunțișuri dintr-altă viață: programe ale unor recitaluri, panglici de la premiile unor festivaluri, diplome de merit care o proclamau pe Janice Williams cântăreața cu cea mai frumoasă voce.
   Era chiar și un articol de ziar, cu o fotografie a unei tinere vioaie, cu ochi strălucitori, ținută mândră și înfățișare dezinvoltă, care nu va călca pe urmele colegelor ei de școală care își vor urma viețile monotone la care erau condamnate.
   Doar că nu se întâmplase așa. Dolly a rămas mult timp cu ochii la fotografia aceea. Mama ei avusese cândva un talent, și totuși, în cei 17 ani de când trăiau sub același acoperiș, Dolly nu o auzise niciodată pe Janice Smitham cântând ceva. Ce s-ar fi putut întâmpla ca să o reducă la tăcere pe tânăra care declarase cândva unui ziar:
   „Cântatul este cea mai mare pasiune a mea pe lumea asta, îmi dă aripi. Într-o bună zi, aș dori să cânt pe scenă în fața regelui”.
   Dorothy presimțea care era răspunsul.
   - Ține-o așa, băiete! striga tata de departe către Cuthbert. Stai țanțoș, nu te pleoști!
   Arthur Smitham: contabil emerit, stâlpul fabricii de biciclete, păzitorul a tot ce e corect și cuviincios. Dușmanul a tot ce e ieșit din comun.
   Dolly a oftat privindu-l cum se dădea îndărătul porții, sărind să azvârle mingea către Cuthbert. O fi învins-o el pe maică-sa, făcând-o să-și înăbușe tot ceea ce o scotea în evidență, dar nu avea să-i facă la fel și lui Dolly. Nu o să-l lase nici în ruptul capului.
   - Mamă! a început ea brusc, lăsând revista să-i cadă în poală.
   - Da, scumpo, vrei un sandviș? Am luat niște pastă de creveți la noi.
   Dolly a tras aer în piept. Parcă nu-i venea să creadă că o să-i spună acum, așa, dintr-odată, dar simțea că avea forța asta și i-a dat drumul:
   - Mamă, eu nu vreau să merg să lucrez cu tata la fabrica de biciclete.
   - Cum?
   - Cum ai auzit!
   - O!
   - Nu cred că aș suporta să fac același lucru zi de zi, să bat la mașină scrisori despre biciclete și numere de comenzi și formule dintr-alea blestemate... al dumneavoastră, cu stimă...
   Mama a privit-o clipind, fără să i se citească nimic pe chip.
   - Așa deci!
   - Da.
   - Și ce ai de gând să faci în schimb?
   Dolly nu era sigură cum să răspundă. Nu se gândise încă la detalii, știa doar că erau atâtea alte lucruri pe care le putea face.
   - Nu știu. Doar că... vezi, fabrica de biciclete nu e nici pe departe un loc potrivit pentru mine.
   - Dar de ce?
   Nu voia să fie ea cea care să-i spună. Voia ca mama să simtă singură, să fie de acord, să gândească ea însăși asta, fără să i se spună. Dolly se străduia să găsească cuvintele potrivite, dar speranța îi era risipită de dezamăgire.
   - E vremea să te așezi și tu de-acum, Dorothy, i-a spus mama încetișor. Mai ai nițel și ești femeie de-a binelea.
   - Tocmai de-aia...
   - Dă-le încolo de idei copilărești! Nu mai e vreme de așa ceva. Să știi că voia să-ți spună chiar el, să-ți facă o surpriză, dar află că tata a vorbit deja cu doamna Levene de la fabrică și a aranjat să mergi să dai o probă.
   - Cum așa?
   - N-ar fi trebuit să-ți spun, dar s-au înțeles să te duci în prima săptămână din septembrie. Nu știi ce norocoasă ești să ai un tată cu așa o influență.
   - Dar eu...
   - Tata știe mai bine.
   Janice Smitham a întins mâna să-i mângâie piciorul lui Dolly, dar s-a răzgândit.
   - Ai să vezi.
   În spatele zâmbetului ei forțat era o undă de teamă, de parcă și-ar fi dat seama că își trăda, într-un fel, fiica, dar nu voia să se gândească la asta.
   Dolly simțea că luase foc, îi venea să o scuture pe maică-sa și să-i aducă aminte că și ea fusese cândva altfel. Voia să știe cum de se schimbase într-atât, să-i spună (deși își dădea seama cât de dur era) că ea, Dolly, era înspăimântată, că nu voia să i se întâmple și ei același lucru. Dar...
   - Hei, fii atentă! s-a auzit un țipăt de pe țărmul dinspre Bournemouth, atrăgându-i atenția lui Dolly și scutind-o pe Janice Smitham să continue o discuție pe care nu dorea să o aibă.
   Și a dat cu ochii chiar de Fata Aceea, îmbrăcată mai devreme în Rochia Argintie, acum într-un costum de baie, ieșit parcă de-a dreptul din revista Vogue. Cu buzele țuguiate într-o îmbufnare drăgălașă, își freca brațul.
   Ceilalți tineri frumoși se adunaseră în jurul ei, clătinând din cap compătimitori, iar Dolly s-a străduit să înțeleagă ce se întâmplase. A văzut cum un băiat cam de vârsta ei s-a aplecat, scormonind în nisip și, când s-a ridicat, a scos la iveală... o minge de crichet. Dolly și-a dus mâna la gură stânjenită.
   - Scuze, îmi pare rău! le-a strigat tata.
   Dolly a rămas cu ochii holbați - oare ce mai avea de gând să facă acum? Doamne, Dumnezeule, spera să nu se ducă la ei. Ba chiar asta făcea - lui Dolly i s-au aprins obrajii. Voia să se facă nevăzută, să se ascundă, dar nu-și putea lua ochii de la scena aceea. Tata s-a oprit în dreptul lor și a schițat gestul răsucirii bâtei. Tinerii au dat din cap, ascultându-l, băiatul cu mingea a spus ceva, fata i-a arătat brațul, apoi a ridicat ușor din umeri și a zâmbit cu gropițele ei drăgălașe spre tata. Dolly a răsuflat ușurată, părea că dezastrul fusese evitat.
   Dar apoi, amețit probabil de strălucirea celor din jurul său, tata a uitat să mai plece, răsucindu-se și arătându-le cu degetul, în schimb, spre plajă, îndreptându-le atenția tuturor spre locul unde stăteau Dolly și cu mama ei.
   Cu o lipsă de eleganță, care o făcea pe Dolly să se chircească de rușine, mama a dat să se ridice, dar a rămas în schimb ghemuită, încercând să le facă semn cu mâna.
   Ceva s-a răsucit în sufletul lui Dolly și a amuțit. Mai rău de atât nici că se putea.
   Dar iată că nu era așa
   - Ia uitați-vă, uitați-vă la mine!
   Toți și-au întors privirea. Mai nerăbdător decât un țânțar, Cuthbert se săturase să aștepte. Uitase de crichet și-o pornise pe plajă, dând peste un măgar. Ridicase deja un picior, căznindu-se să îl încalece. Ce priveliște cumplită! Dolly și-a călcat pe suflet și s-a uitat, dându-și seama că toții ochii erau ațintiți într-acolo.
   Să-l vadă pe Cuthbert chinuind bietul măgar era mai mult decât putea îndura, își dădea seama că ar fi trebuit să-i sară în ajutor, dar de data asta nu era în stare. A bălmăjit ceva că o doare capul și că soarele e prea puternic, și-a luat revista și a pornit în fugă spre adăpostul mohorât al camerei ei minuscule, cu priveliștea urâtă a unor burlane.

     Din spatele chioșcului fanfarei, un tânăr cu păr bogat și un costum ponosit văzuse întreaga scenă. Ațipise cu pălăria pe ochi când a fost trezit de strigătul: „Hei, fii atentă!”
   S-a frecat la ochi și și-a rotit privirile să vadă de unde se auzea. Și-atunci a dat cu ochii pe țărm de tatăl și fiul care jucaseră crichet toată dimineața.
   Părea că fusese o altercație, iar tatăl vorbea cu un grup aflat ceva mai departe - tinerii aceia înstăriți, i-a recunoscut el, care își dădeau aere mai devreme pe terasa cabinei de plajă. Cabina era pustie acum, mai flutura doar o pânză argintie agățată de grilajul terasei. O rochie. O văzuse și mai devreme, nu se putea să nu o bage de seama, căci ăsta era, fără îndoială, tot rostul ei. Nu era nici pe departe o rochie de plajă, i-ar fi stat mai bine pe un ring de dans.
   „Ia uitați-vă, a strigat cineva, uitați-vă la mine!”
   Băietanul care jucase crichet până atunci nu avea acum altă treabă decât să se facă de râs încălecând un măgar. Toată lumea se uita ca la comedie.
   Dar el avea altceva mai bun de făcut. Fata frumușică, cu buzele arcuite ca o inimioară și forme rotunjite care-i făceau inima să tresalte era singură acum, căci își părăsise familia și pleca de pe plajă. S-a ridicat, azvârlindu-și rucsacul pe umăr și îndesându-și pălăria pe ochi.
   De mult aștepta el o ocazie ca asta și nu avea de gând să o scape.

8.

         Dolly nu l-a văzut la început.
   De altfel nu mai vedea nimic dinaintea ochilor. Era prea absorbită să-și stăvilească lacrimile de umilință și disperare, în timp ce abia își târa picioarele spre faleză. Totul se învălmășea într-un amestec încins de nisip, pescăruși și chipuri oribile, zâmbitoare. Își dădea seama că nu de ea râdeau, dar nu avea nicio importanță. Veselia lor o insulta. Dolly nu putea să se ducă să lucreze la fabrica aceea de biciclete, pur și simplu nu era cu putință. Să se mărite cu un tânăr ca taică-său și încetul cu încetul să devină ca maică-sa? Așa ceva era de neconceput - a, da, lor le plăcea, erau mulțumiți de soarta lor, dar Dolly dorea mai mult... doar că nu știa încotro s-o apuce și unde să-și găsească rostul.
   S-a oprit dintr-odată. O pală de vânt, mai tare decât cele dinainte, a ales clipa când ea a trecut pe lângă cabina de plajă ca să ridice rochia de saten, smulgând-o de pe grilajul terasei și azvârlind-o de-a rostogolul prin nisip. S-a oprit chiar dinaintea ei, întinsă ca o băltoacă strălucitoare de argint. Oare de ce - s-a întrebat ea fără suflare - nu s-a sinchisit blonda cu gropițe să o pună bine? Cum putea cineva să nu aibă grijă de un lucru atât de frumos?
   Dolly a clătinat din cap, cineva căruia nu-i păsa câtuși de puțin de lucrurile sale nici nu merita să le aibă. Era o rochie pe care ar fi purtat-o și o prințesă - sau o stea de cinema americană, un fotomodel dintr-o revistă de modă, o moștenitoare bogată aflată în vacanță pe Coasta de Azur - și, dacă nu ar fi apărut Dolly chiar în clipa aceea, ar fi continuat să se rostogolească peste dune și dusă ar fi fost.
   Vântul s-a pornit din nou și rochia s-a rostogolit mai departe, dispărând după cabinele de plajă. Fără să șovăie nicio clipă, Dolly a pornit după ea. Era drept că fata aceea fusese nesăbuită, dar ea nu avea de gând să lase să se întâmple ceva cu bucata aceea divină de argint.
   Își închipuia cât de recunoscătoare va fi fata când îi va aduce rochia înapoi. Dolly îi va explica ce s-a întâmplat - având grijă să nu o facă să se simtă și mai prost decât se simțea deja - și amândouă vor începe să râdă, mirându-se cum de-a găsit-o, iar fata îi va oferi lui Dolly un pahar de limonadă rece, din cea adevărată, nu dintr-aceea apoasă pe care le-o servea doamna Jennings la Bellevue. Vor intra în vorbă și vor descoperi că au foarte multe în comun, și când, în cele din urmă, soarele va coborî înspre apus și Dolly va spune că trebuie să plece, fata va zâmbi dezamăgită, după care se va însenina și va întinde mâna să-i mângâie brațul.
   „Ce-ar fi să vii și tu mâine cu noi, să jucăm tenis pe plajă? Ce grozav ar fi, haide, promite-mi că ai să vii!”
   Dolly a luat-o grăbită după colțul cabinei după rochia argintie, ca s-o găsească deja oprită din zbor, proptită la picioarele cuiva. Era un bărbat cu pălărie care se aplecase să o ridice și, în vreme ce firele de nisip alunecau de pe șatenul rochiei, se risipeau și speranțele lui Dolly.
   Pentru o clipă, Dolly a simțit că l-ar fi ucis cu mâna ei. Pulsul i se accelerase, o înțepa pielea și i se împăienjeniseră ochii. Și-a aruncat privirile înapoi spre mare, la tata, care se îndrepta țeapăn către bietul Cuthbert, la mama, încremenită încă în postura ei ghemuită, la ceilalți din jurul fetei blonde, râzând acum, plesnindu-și genunchii cu palmele și arătând spre scena ridicolă.
   Măgarul a scos un răget plin de uimire și jale, reflectând parcă starea lui Dolly, și, până să-și dea seama ce face, ea s-a răstit la bărbatul acela:
   - Ce faci aici?
   Avea de gând, cu siguranță, să fure rochia blondei și era de datoria ei să îl oprească.
   - Ce vrei să faci?
   Bărbatul și-a ridicat ochii surprins și când a văzut fața chipeșă de sub pălărie a rămas fără suflare. A rămas acolo încremenită, încercând să-și recapete respirația, întrebându-se ce să facă, dar, pe când colțurile gurii lui începeau să se ridice sugestiv, și-a dat brusc seama.
   - Te-am întrebat, a urmat ea, amețită, ciudat de animată, ce voiai să faci! Rochia aia nu e a ta.
   Tânărul a dat să răspundă, dar, tocmai în clipa aceea, un polițist, purtând nefericitul nume de gardian Suckling, care își purta ținuta maiestuoasă pe plajă, a ajuns în dreptul lor.

           Gardianul Basil Suckling se plimbase în susul și în josul falezei toată dimineața, cu ochii ațintiți spre plajă.
   O băgase de seamă pe fata brunetă de îndată ce-și făcuse apariția și nu-și mai desprinsese ochii de la ea. Îi atrăsese atenția doar incidentul acela blestemat cu măgarul și, când și-a întors capul la loc, fata dispăruse. O căutase înfrigurat vreo 10 minute, ca să o regăsească în spatele cabinelor de plajă, într-o discuție ce părea ciudat de aprinsă. Iar interlocutorul nu era nimeni altul decât tânărul ponosit care stătuse toată dimineața în spatele chioșcului fanfarei, cu fața ascunsă sub pălărie.
   Cu mâna proptită pe bastonul de cauciuc, polițistul Suckling a pornit să traverseze plaja cu pași mari. Nisipul nu-l ajuta deloc să înainteze, dar el se străduia din răsputeri. Pe când s-a apropiat suficient, a auzit-o spunând:
   - Rochia aia nu e a ta.
   - E totul în regulă aici? a întrebat polițistul, oprindu-se dinaintea lor țeapăn, sugându-și burta.
   De aproape era chiar mai frumoasă decât își închipuise. Buze pline, cu colțurile ridicate, pielea ca de piersică - netedă și moale, după cum putea ghici doar din priviri. Bucle strălucitoare în jurul unui chip alungit ca o inimioară.
   - Nu cumva băiatul ăsta vă supără în vreun fel, domnișoară?
   - A, nu, nicidecum, domnule!
   Chipul i se aprinsese și gardianul Suckling și-a dat seama că fata roșise.
   Doar nu se întâlnea în fiecare zi cu cineva în uniformă, se gândea el, și era drăguță foc.
   - Domnul acesta tocmai îmi înapoia ceva.
   - Așa să fie? a întrebat el, încruntându-se la tânăr, scrutându-i înfățișarea obraznică, ținuta dezinvoltă, pomeții ridicați, ochii căprui, plini de aroganță.
   După ochi, arăta clar că e străin, poate chiar irlandez, și gardianul Suckling și-a strâns pleoapele bănuitor. Tânărul s-a mutat de pe un picior pe altul, oftând ușor, ceea ce l-a înfuriat și mai tare pe polițist.
   - Așa să fie? a întrebat el mai tare.
   Cum nu se auzea niciun răspuns, gardianul Suckling a apucat capătul bastonului, strângându-și degetele pe mânerul atât de cunoscut. Se gândea uneori chiar că acesta îi era cel mai bun tovarăș pe care îl avusese vreodată, oricum cel mai ascultător. Degetele i s-au înfiorat de amintiri plăcute și s-a simțit de-a dreptul dezamăgit când tânărul a dat înapoi, dând împăciuitor din cap.
   - Ei, atunci, hai mai iute, dă-i domnișoarei înapoi ce ai de dat.
   - Vă mulțumesc, domnule polițist, a spus ea. Sunteți foarte amabil.
   Și a zâmbit din nou, provocându-i în pantaloni o senzație nu total neplăcută.
   - Mi-a luat-o vântul.
   Gardianul Suckling și-a dres vocea, arborându-și expresia de polițist la datorie.
   - Atunci, domnișoară, să vă conducem acasă, nu? Să vă păzim de vânt și de orice alte pericole.

   Dolly a reușit să scape de compania grijulie a polițistului doar când a ajuns în dreptul pensiunii Bellevue.
   O vreme i se păruse că nu mai poate scăpa de el, căci pomenise că o va conduce înăuntru și îi va aduce o ceașcă bună de ceai ca „să se calmeze”, dar Dolly a reușit să-l convingă că își risipea talentul cu chestiuni atât de neînsemnate și că ar trebui să se reîntoarcă la îndatoririle sale.
   - De fapt, domnule polițist, sunt sigură că vă așteaptă atâția oameni să-i salvați de la cine știe ce...
   La despărțire, nu a mai contenit cu mulțumirile, iar el i-a ținut mâna ceva mai mult decât ar fi fost nevoie, ca apoi Dolly să deschidă ușa și să pretindă că intră în casă. Dar nu a închis ușa pe de-a întregul, ci a rămas îndărătul ei, privindu-l cum se îndrepta țanțoș înapoi spre faleză. Și, când că nu l-a mai zărit, a ascuns iute rochia argintie sub o pernă de pe canapea și s-a furișat din nou afară, luând-o înapoi pe aleea pe care veniseră.
   Tânărul rămăsese în urmă, așteptând-o sprijinit de un stâlp dinaintea uneia dintre cele mai elegante pensiuni. A trecut pe lângă el, fără să-i arunce nicio privire, mergând mai departe, cu umerii drepți și cu capul sus. El a pornit-o în urma ei pe stradă și apoi pe aleea îngustă ce șerpuia depărtându-se de plajă. Dolly își simțea inima bătându-i tot mai tare și, pe măsură ce vuietul valurilor se pierdea după zidurile reci ale clădirilor, chiar o și auzea.
   Dar mergea înainte, ceva mai iute. Tălpile tenișilor i se lipeau cu zgomot de asfalt și începuse să gâfâie, dar nu se oprea și nici nu se uita înapoi. Știa ea un loc undeva, la o răspântie întunecată, unde se rătăcise odată, când era mică, pierdută de lume, în timp ce mama și tata o strigau de zor, închipuindu-și tot ce e mai rău.
   Când a ajuns acolo, Dolly s-a oprit, fără să privească înapoi. A rămas nemișcată, ascultând și așteptându-l să ajungă în dreptul ei, simțindu-i respirația în ceafă, apropierea sa încălzindu-i pielea.
   El a apucat-o de mână, făcând-o să tresară. L-a lăsat să o răsucească încet spre el și l-a privit amuțită cum îi ridică încheietura mâinii în dreptul gurii, abia atingând-o cu un sărut care a cutremurat-o din cap până-n picioare.
   - Ce cauți aici? i-a șoptit ea.
   - Mi-a fost dor de tine, a spus el, ținându-și buzele încă pe încheietura mâinii ei.
   - Dar n-au trecut decât 3 zile.
   El a ridicat din umeri și bucla aceea de păr negru, care nu voia în niciun chip să stea la loc, i-a căzut peste frunte.
   - Ai venit cu trenul?
   El a dat ușor din cap.
   - Doar pentru o zi?
   Altă înclinare a capului și o jumătate de zâmbet.
   - Jimmy, dar e atâta drum!
   - A trebuit să te văd.
   - Dar dacă aș fi stat cu familia mea pe plajă toată ziua? Și dacă nu m-aș fi întors acasă de una singură, ce-ai fi făcut?
   - De văzut tot te-aș fi văzut, nu-i așa?
   Dolly a scuturat din cap, prefăcându-se mânioasă.
   - Tata te-ar omorî dacă ar afla.
   - Cred că îi pot face față.
   Dolly a izbucnit în râs, el știa întotdeauna să o facă să râdă. Asta era unul dintre lucrurile care îi plăceau cel mai mult la el.
   - Ești nebun!
   - Da, sunt nebun după tine.
   Ăsta era alt lucru care îi plăcea la el. Era nebun după ea. A simțit fluturi în stomac.
   - Haide! E o potecă pe-aici care duce spre câmp. N-o să ne vadă nimeni acolo.

   - Sper că îți dai seama că puteam fi arestat din cauza ta.
   - Vai, Jimmy, ce prostii spui!
   - N-ai văzut ce privirea avea polițistul ăla - era gata să mă bage la zdup, să mă încuie și să arunce cheia. Fără să mai pomenim cum te sorbea din ochi.
   Jimmy a întors capul spre ea, dar Dolly nu și-a ridicat ochii. Iarba era înaltă și moale în locul unde se așezaseră și ea se uita la cer, fredonând încetișor o melodie de dans. Jimmy i-a mângâiat profilul cu privirea: arcul neted al frunții, adâncitura dintre sprâncene ce se ridica apoi să formeze nasul acela hotărât, lăsându-se din nou spre rotunjimea buzei de sus.
   Doamne, cât era de frumoasă! Îi răvășea întreg trupul de dorință și durere, și îi trebuia toată puterea de stăpânire pe care o avea ca să nu se repeadă la ea, să o apuce cu mâinile de ceafă și să o sărute ca un nebun.
   Dar n-o făcea, n-o făcuse niciodată. Voia să îi păstreze puritatea, deși asta aproape că-l răpunea. Era încă elevă, iar el, la 19 ani, era un bărbat în toată firea, comparat cu cei 17 ani ai ei. Doi ani nu par prea mult, dar proveneau din lumi diferite. Ea locuia într-o casă frumoasă și curată, cu familia ei dichisită. El se lăsase de școală de pe la 13 ani, ca să aibă grijă de tatăl lui și să facă fel de fel de munci, ca să se poată întreține. Fusese ajutor de bărbier, pe 5 șilingi pe săptămână, ucenic de brutar pe 7 șilingi și 6 penny, salahor pe șantier pentru te miri ce.
   Apoi se întorcea seara acasă și încropea cina pentru taică-său din resturile pline de zgârciuri căpătate de la măcelar. Era și ăsta un mod de viață, se descurcau binișor. Iar el își găsea bucuria în fotografii, dar acum, dintr-o pricină pe care nu o înțelegea și nici nu voia să o iscodească prea mult, de teamă să nu strice totul, o mai avea și pe Dolly și lumea i se părea mult mai luminoasă. Așa că nici nu-i trecea prin cap să facă vreo mișcare greșită și să strice totul.
   Dar era foarte greu. Din clipa când o văzuse stând cu prietenii într-o cafenea, își pierduse capul. Cum își ridicase ochii de pe mărfurile pe care le livra băcanului, ea îi zâmbise de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea și-apoi izbucnise în râs, roșind toată și ascunzându-și fața după ceașca de ceai. Și-atunci și-a dat seama că dacă ar fi trăit o sută de ani n-ar fi mai avut unde să vadă un chip atât de frumos. Era fiorul dragostei la prima vedere.
   Râsul acela al ei ce îl făcea să-și amintească bucuria deplină pe care n-o mai simțise din copilărie, mirosul ei de zahăr ars și ulei pentru bebeluși, zbaterea sânilor sub rochia subțire de bumbac - Jimmy și-a răsucit capul, mânios, abătându-și atenția la un pescăruș gălăgios, care zbura tot mai jos, îndreptându-se spre mare.
   Cerul era senin, adia un vânticel ușor și mireasma verii se împrăștia peste tot. A oftat, simțindu-se mai ușurat, încercând să uite de rochia argintie, de polițist, de rușinea pe care o simțise să fie considerat o amenințare. Nu avea niciun rost, ziua era prea frumoasă ca să se certe și oricum nu se întâmplase nimic rău. Așa era mereu. Jocul lui Dolly de-a „haide să ne prefacem că...” îl nedumerea, nu-i înțelegea și nici nu-i prea plăcea pornirea ei de a se preface, dar, dacă asta o făcea fericită, Jimmy era mulțumit.
   Și, ca să-i dovedească că uitase totul, Jimmy s-a ridicat dintr-odată, a scotocit în rucsac, scoțându-și aparatul său drag Brownie.
   - Ce-ai zice de o fotografie? a întrebat el, trăgând filmul. O mică amintire a întâlnirii dumneavoastră de la mare, domnișoară Smitham?
   Așa cum sperase, Dolly s-a înveselit brusc - căci îi plăcea tare mult să fie fotografiată - și Jimmy și-a aruncat privirile în jur, căutând poziția cea mai bună a soarelui. A pornit-o către marginea cea mai îndepărtată a câmpului.
   Dolly s-a ridicat în capul oaselor și s-a întins ca o pisică.
   - Așa e bine?
   Obrajii îi erau rumeniți de soare, buzele arcuite și pline i se roșiseră de la căpșunile pe care el le cumpărase de la o tarabă de pe marginea drumului.
   - Perfect! a răspuns el, și chiar așa era. Ce lumină bună!
   - Și ce anume vrei să fac eu în lumina asta perfectă?
   Jimmy și-a frecat bărbia, prefăcându-se că chibzuiește adânc.
   - Ce vreau să faci? Ei, Jimmy, băiete, acum să te văd, răspunde cum trebuie, că altminteri o încurci... Gândește-te bine, gândește-te...
   Dolly a râs, și el a făcut la fel. Apoi s-a scărpinat în cap și a spus:
   - Vreau doar să fii tu însăți, Dolly. Vreau să-mi duc aminte ziua de azi așa cum a fost. Și, dacă n-o să te pot vedea vreo zece zile, cel puțin să-ți port chipul în buzunarul de la piept.
   Ea a schițat un zâmbet enigmatic, doar un tremur al buzelor și apoi a încuviințat din cap.
   - Vrei ceva care să-ți aducă aminte de mine.
   - Chiar așa! i-a strigat el. Nu mai durează mult, doar să-mi fixez cadrul.
   A scos lentila Diway și, pentru că soarele strălucea prea tare, a micșorat diafragma. Mai bine să fie prudent decât să-i pară rău. Tot cu gândul acesta, a scos din buzunar cârpa cu care ștergea lentilele și a frecat-o bine.
   - Acum e bine, a spus el, închizând un ochi și privind prin vizor. Suntem gata... a urmat, făcându-și de lucru cu aparatul, fără să îndrăznească să-și ridice ochii.
   Din mijlocul vizorului, Dolly se uita țintă la el, părul îi cădea în șuvițe mângâiate de vânt sărutându-i umerii, iar mai jos, își deschisese nasturii rochiei și și-o lăsase în jos de pe umeri. Fără să-și dezlipească ochii de la aparat, începuse să-și lase breteaua costumului de baie în jos, de-a lungul brațului.
   Doamne!
   Jimmy a înghițit în sec. Ar trebui să spună ceva, să facă o glumă, să fie hazliu, inteligent. Dar dinaintea lui Dolly, așezată acolo, așa, cu bărbia ridicată, cu ochii provocatori, cu unduirea sânului la vedere, cei 19 ani de elocință ai lui s-au risipit într-o clipită. Și, în lipsa vreunei vorbe de duh care să-l scoată din încurcătură, a făcut singurul lucru pe care îl știa, a fotografiat.

   - Să ai grijă să le developezi singur, i-a spus Dolly, încheindu-și nasturii la loc cu degetele tremurânde.
   Inima îi bătea cu putere și se simțea deșteaptă și plină de viață, năpădită de o forță ciudată. Propria-i cutezanță, privirea de pe chipul lui când a văzut-o, fâstâceala cu care abia îi înfrunta privirea roșindu-se, toate acestea o amețeau. Dar mai important era că avea acum dovada. Dovada că ea, Dorothy Smitham, era ieșită din comun, așa cum spusese doctorul Rufus. Nu era menită pentru fabrica de biciclete. Avea să aibă o viață ieșită din comun.
   - Dar ce crezi tu, că am să las alt bărbat să te vadă așa? a spus Jimmy, concentrându-și exagerat atenția asupra curelelor aparatului de fotografiat.
   - Poate nu intenționat.
   - L-aș ucide.
   A rostit cuvintele încetișor, cu vocea tremurând, făcând-o pe Dolly să ofteze, întrebându-se dacă chiar ar fi în stare de asta. Oare astfel de lucruri se întâmplă de-adevăratelea? Cu siguranță nu se petreceau așa în locul de unde venea Dolly, în șirul de case ce se înălțau mândre, lipite două câte două, o imitație a stilului Tudor, din noile suburbii lipsite de orice fel de personalitate.
   Nu și-l putea închipui pe Arthur Smitham suflecându-și mânecile ca să-i apere onoarea soției, dar Jimmy nu era ca tatăl ei.
   Dimpotrivă, era un om deprins cu munca, cu brațe puternice și un chip cinstit, cu zâmbetul acela atât de firesc ce-i făcea stomacul să tresalte. S-a prefăcut că nu aude, i-a luat aparatul de fotografiat din mână și-a început să-l privească cu atenție prefăcută.
   Ținându-l într-o mână, și-a ridicat ochii jucăuși și i-a spus:
  - Acesta este un instrument foarte periculos, domnule Metcalfe. Ia gândește-te câte lucruri ai putea să fotografiezi, pe care unii nu ar dori deloc să le vezi.
   - Cum adică?
   - Păi, oameni care fac lucruri pe care n-ar trebui să le facă, a început ea, ridicând un umăr, de exemplu o școlăriță nevinovată ademenită de un bărbat mult mai experimentat - ia gândește-te ce-ar zice bietul ei tată dacă ar ști.
   Și-a mușcat buza de jos, încercând să-și ascundă agitația, și s-a apropiat mai tare, aproape atingându-i brațul puternic, ars de soare, lăsând o energie ca un curent electric să pulseze între ei.
   - Cineva ar putea să dea de bucluc dacă te-ar mânia pe tine sau pe cutiuța asta, Brownie!
   - Atunci ai grijă să te porți frumos cu mine, i-a răspuns el, aruncându-i un zâmbet, care i-a dispărut la fel de iute cum se ivise.
   Și nu și-a luat privirea de la ea, iar Dolly simțea cum i se taie respirația.
   Atmosfera se schimbase între ei, în clipa aceea, sub intensitatea privirii lui, totul era altfel. Dolly simțea cum i se învârte capul. A înghițit în gol, nesigură, dar foarte emoționată. Avea să se întâmple ceva, ea începuse totul și nu mai știa cum să pună capăt. Și nici nu voia.
   S-a auzit apoi un zgomot, un mic oftat scăpat printre buzele lui și Dolly s-a pierdut cu firea.
   Cu ochii ațintiți într-ai ei, a întins mâna să-i dea părul peste ureche. Apoi și-a ținut mâna acolo, apucând-o mai tare de ceafă. Îi simțea degetele tremurând. Apropierea aceasta o făcea să se simtă dintr-odată mai tânără, mai nesigură, și-a deschis gura să spună ceva (ce-ar fi putut rosti oare?), dar el a clătinat scurt din cap, și ea a amuțit. Un mușchi i se zbătea pe obraz, a respirat adânc și-apoi a tras-o spre el.
   De mii de ori își închipuise cum era să fie sărutată. La cinematograf, părea destul de plăcut când se sărutau Katherine Hepburn și Fred MacMurray; încercase și ea, și prietena ei Caitlin să repete, sărutându-și brațele, ca să știe ce să facă atunci când se va întâmpla de-adevăratelea, dar acum era cu totul altfel. Simțea pasiunea fierbinte, apăsarea, gustul de căpșuni și de soare, mirosul de sare de pe pielea lui, răsuflarea lui întretăiată, trupul lui puternic și musculos, mai înalt decât al ei, mai mare, stăpânindu-și cu greu dorința.
   El s-a tras înapoi și a deschis ochii. A râs apoi, ușurat și surprins, și a spus cu vocea caldă și răgușită, sprijinindu-și fruntea de a ei și apucând-o de un nasture al rochiei:
   - Te iubesc, Dorothy Smitham. Și-ntr-o bună zi o să mă însor cu tine.

   Au pornit-o pe coama dealului verde, fără ca Dolly să rostească vreo vorbă, dar mintea i se învălmășise.
   Avea să o ceară în căsătorie: excursia la Bournemouth, sărutul, tăria a ceea ce simțise... ce puteau însemna toate acestea? Era limpede și acum abia aștepta ca el să rostească vorbele acelea cu voce tare, să devină oficial. Se înfiora până în vârful degetelor.
   Era perfect. Avea să se căsătorească cu Jimmy. Cum de nu-i trecuse prin cap să-i spună asta mamei atunci când a întrebat-o ce ar vrea să facă dacă nu se ducea să lucreze la fabrica tatei? Era singurul lucru pe care dorea să-l facă. Singurul pe care trebuia să-l facă.
   Dolly și-a abătut privirile, băgând de seamă bucuria ce-i lumina chipul, tăcerea neobișnuită, și și-a dat seama că și el gândea la fel, că se străduia să găsească cuvintele potrivite să îi mărturisească. Era într-al nouălea cer, îi venea să țopăie, să sară și să danseze.
   Nu era prima dată când spunea că ar vrea să se însoare cu ea; mai atinseseră subiectul acesta, închipuindu-și pe șoptite „Ce-ar fi dacă...” în locuri ferite din cafenele întunecate în acele părți ale orașului unde știa că părinții ei nu mergeau niciodată. Și întotdeauna i se părea grozav de emoționant; și, în descrierile făcute în glumă ale casei de țară și ale vieții pe care o vor duce acolo, persista nerostită ideea că, în spatele ușilor închise, în patul ce-l vor împărți, vor avea parte de libertate - fizică și morală - irezistibilă pentru Dolly, o școlăriță căreia mama încă îi mai apreta și-i călca uniforma.
   Simțea că o apucă amețeala imaginându-și cum vor trăi ei 2, și a întins mâna spre brațul lui pe când dădeau să plece de pe câmpul însorit, cotind pe o potecă umbrită. Când l-a atins, s-a oprit și a tras-o înspre peretele de piatră al unei clădiri din preajmă.
   - Dolly, a spus, zâmbind stânjenit.
   Acum urma să se întâmple... Dolly simțea că i se taie răsuflarea.
   - Vreau să-ți spun ceva de mai mult timp... ceva important.

   I-a zâmbit și chipul îi era atât de strălucitor și plin de speranță, că simțea că-l arde în piept. Nu-i venea să creadă că o sărutase în cele din urmă, așa cum își dorise, și că fusese exact cum își închipuise. Dar cel mai minunat era că și ea îl sărutase, că era o promisiune în sărutul acela.
   Chiar dacă se născuseră în familii tare diferite, nu erau atât de deosebiți, cel puțin nu în ceea ce conta cel mai mult, în ceea ce simțeau unul pentru altul. Îi strângea mâinile moi în palme, în timp ce a început să rostească ceea ce îi stătuse toată ziua în minte.
   - Mi-a telefonat astăzi cineva de la Londra, un tip pe care-l cheamă Lorant.
   Dolly l-a încurajat din priviri să continue.
   - O să scoată o revistă, Picture Post, în care o să tipărească povestiri ilustrate. Mi-a văzut fotografiile în Telegraph, Doll, și mi-a propus să mă duc să lucrez cu el.
   Se aștepta ca ea să scoată un strigăt de bucurie, să sară în sus, să-l apuce bucuroasă în brațe. Visa asta încă de când dăduse în pod peste vechiul aparat de fotografiat cu trepied al tatălui lui și peste cutia cu fotografii sepia.
   Dar Dolly rămăsese neclintită, cu zâmbetul încremenit.
   - La Londra?
   - Da!
   - Și-ai să te duci la Londra?
   - Sigur că da! Știi, locul ăla mare, cu palatul cel mare, ceasul cel mare, cu ceață multă...
   Încerca să glumească, dar Dolly nu a râs, a clipit de câteva ori apoi a întrebat dintr-o suflare:
   - Când?
   - În septembrie.
   - Și-ai să rămâi acolo?
   - Am să lucrez, a șovăit Jimmy, dându-și seama că ceva nu era în regulă. La o revistă de fotografie, a continuat el nesigur, încruntându-se. Doll?
   Lui Dolly începuse să-i tremure buza de jos și-i era teamă că o să înceapă să plângă.
   - Doll? Ce ai pățit? a întrebat-o speriat.
   Dar nu a izbucnit în plâns. Și-a scuturat brațele și și-a cuprins fața în palme.
   - Dar trebuia să ne căsătorim...
   - Cum?
   - N-ai spus tu... și eu am crezut că... și-apoi...
   Era mânioasă tare și nu-și dădea seama de ce. Gesticula cu amândouă mâinile, i se înroșiseră obrajii și vorbea atât de iute, încât nu a putut distinge decât: „casa de la țară”, „tata” și-apoi „fabrica de biciclete”.
   Jimmy s-a străduit să înțeleagă, dar nu putea ține pasul cu ea, și se simțea tare descumpănit, până când, în cele din urmă, cu un oftat adânc, Dolly și-a pus mâinile în șold, istovită, neagră de supărare, și nu a știut ce să facă altceva decât să o ia în brațe și să-i mângâie părul, ca și cum ar fi fost un copil neastâmpărat. S-ar fi putut întâmpla orice, așa că a zâmbit în sinea lui, simțind-o că se domolește. Jimmy era destul de cumpătat, așa că izbucnirile lui Dolly îl luau uneori prin surprindere. Era molipsitoare însă: nu era niciodată mulțumită pe de-a-ntregul, chiar dacă era încântată, și nici supărată de tot, chiar dacă era furioasă.
   - Credeam că vrei să te însori cu mine! i-a strigat, ridicându-și bărbia să-l privească drept în față. Și, când colo, tu pleci la Londra, în schimb!
   - Nu în schimb, Doll, a râs el. Domnul Lorant o să mă plătească, iar eu am să pun ban pe ban. Nu-mi doresc nimic mai mult decât să ne căsătorim - ce-ți închipui? Doar că vreau să fiu sigur că o facem cum trebuie.
   - Dar este cum trebuie acum, Jimmy! Ne iubim, vrem să fim împreună. Și casa de la țară... cu găinile mari și cu hamac... și noi doi care o să dansăm cu picioarele goale...
   Jimmy a zâmbit. Îi vorbise despre copilăria tatălui lui, la țară, aceleași povești pline de aventuri care-l fascinaseră și pe el când era mic, iar ea le combinase și le însușise. Tare i mai plăcea felul ei de a lua un adevăr simplu și de a-l împleti cu firele strălucitoare ale imaginației ei, prefăcându-l în ceva nemaipomenit.
   - Nu îmi permit să am o casă la țară, Doll!
   - O căruță de țigani măcar, cu perdele înflorate... și-o găină... sau poate două, ca să nu se plictisească singură!
   Nu s-a putut stăpâni să nu o sărute. Era atât de tânără, de romantică și era doar a lui.
   - N-o să dureze mult, Doll, și-o să avem tot ce am visat. Am să muncesc din răsputeri... ai să vezi!
   O pereche de pescăruși au trecut croncănind pe deasupra capetelor lor, iar el a întins mâna spre ea, mângâindu-i pielea încinsă de soare. A apucat-o de mână și i-a strâns-o cu putere, ducând-o înapoi spre mare. Îi plăceau visurile ei, entuziasmul ei molipsitor; nu trăise niciodată cu atâta intensitate.
   Dar era de datoria lui să fie cumpănit, să gândească înțelept pentru amândoi.
   Nu se puteau lăsa amândoi pradă închipuirilor și visurilor, n-ar fi ieșit nimic bun din asta. Jimmy era inteligent, așa îi spuneau toți profesorii când mai mergea încă la școală, înainte ca tatăl lui să se îmbolnăvească. Învăța foarte iute, mergea la bibliotecă și citise aproape toate cărțile de acolo. Doar că nu avusese o șansă, iar acum se ivise una!
   Au străbătut restul drumului în tăcere până au dat de promenada înțesată cu turiști care, după ce își mâncaseră sandvișurile cu pastă de creveți, se întorceau la plajă. S-a oprit și i-a luat și mâna cealaltă, împletindu-și degetele printre ale ei.
   - Așa deci, a spus el încetișor.
   - Da...
   - O să te văd peste 10 zile.
   - Asta dacă n-o să te văd eu mai-nainte.
   Jimmy a râs și s-a aplecat să o sărute de rămas-bun, dar tocmai atunci un copil a dat buzna pe lângă ei, strigând și alergând după o minge ce se rostogolea pe potecă, și vraja s-a risipit. Jimmy s-a dat înapoi, stânjenit de apariția puștiului.
   - Cred că ar trebui să mă întorc și eu acolo, a spus Dolly arătând spre plajă.
   - Ai grijă să nu dai de bucluc.
   Ea a râs și s-a repezit să-l sărute pe gură. Apoi, cu un zâmbet ce l-a răscolit de-a binelea, a luat-o la fugă pe drumul însorit, cu poala rochiei zbătându-i-se pe pulpe.
   - Doll! a strigat-o el când era gata să se piardă din vedere.
   S-a întors spre el și soarele îi lumina părul din spate ca o aură întunecată.
   - Tu n-ai nevoie de haine scumpe, Doll, ești de o mie de ori mai frumoasă ca fata aia de azi-dimineață.
   Ea i-a zâmbit sau așa și-a închipuit el, căci era greu să-i deslușească chipul în umbră, apoi a ridicat o mână, a fluturat-o și s-a făcut nevăzută.

         După atâta soare și căpșuni și cu alergătura ca să prindă trenul, Jimmy a dormit aproape tot drumul la întoarcere.
   A visat-o pe maică-sa, în același vis pe care-l avea de ani de zile.
   Erau la un bâlci, doar ei doi, și se uitau la un scamator care tocmai o închisese pe frumoasa lui asistentă într-o cutie (care semăna întotdeauna neobișnuit de mult cu coșciugele pe care le făcea tatăl lui jos, în prăvălia W.H. Metcalfe și fiii, pompe funebre și magazin de jucării), când mama s-a aplecat spre el și i-a șoptit: „O să încerce să te facă să te uiți într-altă parte, totul e să-ți abată atenția. Uită-te țintă la el”. Jimmy, care nu avea decât 8 ani, a încuviințat nerăbdător din cap, deschizând ochii mari, fără să clipească, până când au început să-i lăcrimeze foarte tare și să-l doară. Dar trebuie că a greșit cumva, căci capacul cutiei s-a deschis și – puuuf! – femeia dispăruse, nu mai era, și Jimmy ratase momentul. Mama a râs și asta l-a făcut să se simtă ciudat, picioarele i se răciseră și i se înmuiaseră și, când s-a uitat în jur, mama nu mai era lângă el. O vedea, în schimb, în cutie, spunându-i că poate visase, iar parfumul ei era atât de puternic...
   - Biletele, vă rugăm!
   Jimmy a tresărit și și-a dus mâna la rucsacul de lângă el. Era tot acolo, slavă Domnului! Ce nesăbuință să adoarmă așa, mai ales că avea aparatul de fotografiat în el. Era cheia către viitorul lui.
   - V-am cerut biletele, domnule, a repetat controlorul, mijindu-și ochii.
   - Da, scuzați-mă. Imediat, a răspuns el, căutându-se în buzunar și scoțându-le.
   - Mergeți mai departe la Coventry?
   - Da, domnule.
   Cu o oarecare părere de rău că nu a descoperit vreo înșelăciune, controlorul i-a înapoiat biletul lui Jimmy, ducându-și mâna la pălărie, după care a pornit mai departe prin vagon.
   Jimmy și-a scos din rucsac cartea de la bibliotecă, dar nu-i stătea mintea la citit. Era prea emoționat de amintirile întâlnirii cu Dolly, de întâmplările de peste zi, de gândurile la Londra și la viitor, ca să se mai poată concentra asupra cărții Oameni și șoareci. Era încă un pic nelămurit ce se întâmplase. Voise să o impresioneze cu vestea asta, nu să o supere - ar fi fost un adevărat sacrilegiu să dezamăgească o persoană atât de vioaie și inteligentă ca Doll - și știa că procedase cum trebuie.
   Cu siguranță că ea nu ar fi vrut să se mărite cu cineva care nu avea de nici unele. Căci ei îi plăceau „lucrurile”: podoabe și haine frumoase și minunății pe care să le adune. O urmărise astăzi și o văzuse cum se uită la oamenii ăia din cabina de plajă, la fata cu rochia argintie, știa că, oricât ar fi visat ea la casa de la țară, tânjea de fapt după distracții și strălucire și după toate bunătățile pe care le aduceau banii. Și avea tot dreptul... căci era frumoasă, nostimă și fermecătoare, nu avea decât șaptesprezece ani. Dolly nu știa cum e să nu ai de nici unele și nici nu trebuia să știe. Merita un bărbat care ar fi putut să-i ofere tot ce era mai bun, nu o viață cu rămășițe luate ieftin de la măcelar și un strop de lapte condensat în ceai, când nu puteau să-și permită să cumpere și zahăr. Jimmy se străduia să ajungă un astfel de bărbat, și atunci avea să se căsătorească cu ea, să fie a lui pe veci.
   Dar toate la timpul lor.
   Jimmy știa din proprie experiență ce se întâmpla cu cei săraci care se căsătoreau din dragoste. Mama lui nu-l ascultase pe tatăl ei bogat și se căsătorise cu tatăl lui Jimmy. O vreme fuseseră nespus de fericiți, dar nu durase mult. Jimmy încă își amintea cât de nedumerit fusese când se sculase și nu o mai găsise pe maică-sa.
   „Uite-așa, s-a făcut nevăzută”, șoptea lumea pe stradă.
   Și Jimmy se gândea la scamatoria de la bâlci pe care o văzuseră împreună doar cu o săptămână în urmă. Și se minuna, închipuindu-și-o pe mama lui cum dispărea, cum i se dezintegra trupul sub privirile lui. Și se gândea că, dacă cineva ar fi putut fi în stare de o astfel de minune, atunci nu putea fi decât mama lui.
   Și, așa cum se întâmplă cu mai toate lucrurile însemnate ale copilăriei, tovarășii lui de joacă au fost cei care l-au lămurit, până să se fi gândit vreun adult să-i spună adevărul. Micul Jimmy Metcalfe are o mamă nărăvașă, a fugit cu un bogătan, și-a rămas bietu’ Jim făr’ de niciun ban. Jimmy a repetat acasă poezia auzită la școală, dar taică-său nu a avut ce să-i spună, se topise pe picioare și-arăta tot mai istovit și începuse să-și treacă mai tot timpul la fereastră, zicând că așteaptă poștașul să-i aducă o scrisoare importantă. Nu făcea altceva decât să-i bată ușor palma și să-i spună că totul va fi bine, că se vor descurca atât timp cât se aveau unul pe celălalt. Asta îl făcea pe Jimmy să se simtă tot mai neliniștit, de parcă tatăl ar fi încercat să se convingă pe sine, nu pe fiul lui.
   Jimmy și-a sprijinit capul de geam, uitându-se la traversele înghițite de tren. Tata. Bătrânul era singura problemă în planului lui de a merge la Londra. Nu putea să-l lase singur la Coventry, în starea în care se afla, dar era prea legat de casa unde crescuse Jimmy. În ultima vreme, de când începuse să i se rătăcească mintea, îl găsea uneori cu masa așezată pentru maică-sa, sau, chiar mai rău, așteptând-o la fereastră.
   Trenul a intrat în gara Waterloo și Jimmy și-a pus rucsacul pe umăr. O să găsească el o soluție. Era sigur de asta. Avea tot viitorul înainte și era hotărât să îi facă față cum se cuvenea. Ținându-și strâns aparatul de fotografiat, a sărit din vagon, îndreptându-se spre metrou, ca să apuce trenul de întoarcere spre Coventry.

       În acest răstimp, Dolly se afla dinaintea oglinzii de la șifonierul dormitorului ei din Bellevue, înveșmântată în minunata rochie de șaten argintiu.
   Avea să o înapoieze mai târziu, desigur, dar ar fi fost o crimă să n-o probeze. Și-a îndreptat spatele și-a rămas așa o clipă să se privească. Mișcarea sânilor când respira, conturul decolteului, unduirea rochiei care prindea viață pe trupul ei... atât de diferită de tot ce purtase până atunci, de hainele mohorâte din dulapul mamei. Nici mama lui Caitlin nu avea o rochie ca asta. Dolly se simțea pe altă lume.
   Ar fi vrut s-o vadă Jimmy acum, îmbrăcată așa. Dolly și-a atins buzele și răsuflarea i-a tresăltat, amintindu-și de sărutul lui, apăsarea privirilor sale, felul cum s-a uitat la ea când a fotografiat-o. Fusese primul sărut adevărat. Era acum altă fată. Și se întreba dacă părinții ei vor băga de seamă, dacă era evident pentru toată lumea că un bărbat ca Jimmy, matur, cu trăsături dure, mâini înăsprite de muncă și cu o slujbă de fotograf la Londra se uitase cu patimă la ea și o sărutase plin de dorință.
   Dolly și-a netezit rochia pe șolduri, zâmbind ca și cum ar fi salutat pe cineva. A râs de parcă ar fi auzit o glumă. Și-apoi, dintr-o mișcare, s-a azvârlit pe spate cu mâinile depărtate în patul îngust.
   - Londra! a strigat ea către tavanul cu zugrăveala cojită.
   Se hotărâse: va pleca și ea la Londra, le va spune părinților de îndată ce se va termina vacanța și se vor întoarce la Coventry. Mamei și tatei nu le va plăcea deloc, dar era viața ei și nu avea de gând să respecte convențiile.
   Fabrica de biciclete nu era pentru ea, avea să facă numai ce dorea. Lumea cea mare era plină de aventură și ea nu avea decât să pornească în căutarea ei.

9.

    Londra, 2011

   Era mohorât afară și Laurel s-a bucurat că își luase o haină mai groasă.
   Producătorii documentarului se oferiseră să-i trimită o mașină, dar ea refuzase, spunându-le că hotelul nu era prea departe și că prefera să meargă pe jos. Îi plăcuse întotdeauna să meargă pe jos, iar acum mai avea și avantajul că asta îi mulțumea pe doctori. Iar astăzi se mai gândea că aerul proaspăt îi va limpezi mintea. Era neobișnuit de emoționată pentru interviul din după-masa aceea. Gândul la reflectoarele puternice, la ochiul neobosit al aparatului de filmat, la întrebările politicoase ale ziariștilor a și făcut-o să scotocească în poșetă după țigări. Ceea ce nu le-ar mai fi plăcut deloc doctorilor...
   S-a oprit la colțul străzii Kensington Church ca să-și aprindă chibritul, aruncând o privire la ceas, în timp ce stingea flacăra. Terminaseră repetițiile pentru film și interviul era programat tocmai la ora trei. A tras gânditoare din țigară, dacă s-ar grăbi, ar mai avea timp să facă un ocol. S-a uitat către Notting Hill, nu era prea departe și nu o să-i ia prea mult timp, totuși a șovăit. Se simțea de parcă s-ar fi aflat la o răspântie, cu tot felul de implicații tenebroase ivindu-se din ceea ce părea doar o simplă alegere. Dar dădea prea multă importanță – bineînțeles că trebuia să se ducă până acolo să arunce o privire. Ar fi o prostie să n-o facă, dacă tot se afla atât de aproape.
   Așa că a pornit-o în pas vioi, ieșind de pe High Street, strângându-și poșeta la piept. („Haideți tropa, tropa” le spunea de multe ori mama, „nu tândăliți...” și cuvintele astea o amuzau nespus.)
   În timpul petrecerii de ziua mamei, Laurel s-a surprins privindu-i insistent chipul, de parcă ar fi putut să găsească toate răspunsurile acolo. (Cum l-ai cunoscut pe Henry Jenkins, mami? Bănuiesc că ați fost prieteni buni.) Făcuseră petrecerea joi dimineață, în grădina spitalului, vremea fusese frumoasă și - așa cum spunea și Iris - după vara urâtă pe care o avuseseră, era și păcat să nu se bucure de soare.
   Ce chip minunat avea mama! Tânără fusese tare frumoasă, mult mai arătoasă decât fiicele ei, cu excepția lui Daphne, poate. Cu siguranță că pe ea regizorii n-ar fi distribuit-o în roluri secundare. Dar un singur lucru e sigur: că frumusețea, cea legată de tinerețe, nu durează și că mama lor îmbătrânise. I se lăsase pielea, îi apăruseră pete, umflături ciudate și puncte decolorate, oasele păreau că rezistă, în timp ce restul trupului se micșorase, iar părul i se subțiase de tot. Dar chipul îi rămăsese neschimbat, cu scânteia aceea de neastâmpăr. Deși obosiți, ochii păstrau strălucirea speranței că ar putea să se amuze, iar colțurile gurii i se ridicau de parcă tocmai și-ar fi amintit o glumă.
   Avea genul de față care atrăgea necunoscuți, încântându-i și făcându-i să dorească să o cunoască mai bine. Avea un fel de a te face, cu o ușoară mișcare a gurii, să simți că și ea suferise ca și tine, că totul va bine acum, că ești în preajma ei: aceasta era adevărata ei frumusețe, simpla ei prezență, bucuria, forța de atracție. Toate acestea și minunatul ei talent de a imagina lucruri.
   - Nasul meu e mult prea mare pentru fața asta, i-a spus odată pe când Laurel era mică și stătea lângă ea privind-o cum se gătea să meargă undeva. Mi-am irosit toate darurile de la Dumnezeu. Aș fi putut să fiu un mare creator de parfumuri!
   S-a întors de la oglindă și i-a aruncat acel zâmbet jucăuș care îi făcea să-i tresalte inima lui Laurel, plină de nerăbdare să vadă ce urmează.
   - Poți să păzești o taină?
   Așezată la capul patului părinților ei, Laurel a încuviințat, iar mama s-a aplecat spre ea, până când vârful nasului i-a atins năsucul fetiței.
   - Eu am fost crocodil. Demult de tot, înainte să fiu mămică.
   - Nu mai spune? s-a mirat Laurel, rămasă fără răsuflare.
   - Da... dar începuse să fie cam plicticos, să tot clămpănești din fălci și să înoți. Iar coada poate fi foarte grea, să știi, mai ales când e udă.
   - Și de-aia te-ai prefăcut în femeie?
   - Nu, nicidecum! N-or fi plăcute cozile grele, dar nu sunt un motiv ca să nu-ți faci datoria. Într-o zi mă aflam pe malul unui fluviu...
   - În Africa?
   - Desigur. Doar n-o să-ți închipui că există crocodili aici în Anglia.
   Laurel a clătinat din cap.
   - Și, cum stăteam eu așa și mă încălzeam la soare, a apărut o fetiță cu mămica ei, ținându-se de mână, și atunci mi-am dat seama că tare aș fi vrut și eu să fiu la fel. Și chiar așa am făcut, am țâșnit afară din pielea de crocodil... m-am prefăcut în om. Și-apoi te-am avut pe tine. Trebuie să recunosc că mi-a ieșit totul destul de bine, cu excepția nasului ăstuia.
   - Dar cum de s-a putut să te faci om? a întrebat Laurel, clipind mirată.
   - Ei... a urmat Dorothy, răsucindu-se înapoi spre oglindă și aranjându-și bretelele rochiei, doar n-o să-ți spun acum toate tainele mele! Doar așa, una câte una. Să mă mai întrebi și altă dată, când vei fi mai mare.

   - Mama a avut mereu o imaginație bogată.
   - Păi, nu a avut încotro, a spus Iris strâmbându-se, în timp ce le aducea cu mașina acasă după petrecere. Gândiți-vă că a trebuit să ne țină piept la toate. O femeie mai slabă de înger ar fi luat-o razna.
   Ceea ce era foarte adevărat, a recunoscut Laurel. Ea, cel puțin așa ar fi făcut. Cu 5 copii care plâng și se hârjonesc, cu o casă de țară printr-al cărei acoperiș curgea mereu într-alt loc când ploua, cu păsări care-și făceau cuibul în hornuri. Era un adevărat coșmar.
   Doar că nu se întâmplase așa. Fusese perfect. Avuseseră acel gen de viață ca în romanele sentimentale înfierate de critici. (Până la întâmplarea cu cuțitul. Asta mai lipsea, ar fi pufnit aceiași critici cârcotași.) Laurel abia își amintea cum își dădea ochii peste cap, din tenebrele adolescenței sale, mirându-se cum putea să se mulțumească cu o soartă domestică atât de plicticoasă. Cuvântul bucolic nu fusese inventat pe atunci, sau cel puțin Laurel nu avea habar de el, căci, în 1958, era prea absorbită de Kingsley Amis ca să-i mai pese și de „mugurii de mai”. Dar nu și-ar fi dorit ca părinții ei să fie altfel. Tinerețea are aroganța ei, și îi convenea să creadă că, pur și simplu, ei erau mai puțin aventuroși decât ea. Nu-i trecuse nicio clipă prin minte că ar fi existat și altceva sub înfățișarea mamei de soție și mamă fericită, că ar fi putut să fi fost și ea tânără cândva, hotărâtă să nu cedeze dinaintea mamei sale, că s-ar fi putut chiar ascunde de ceva din trecut.
   Și totuși, acum trecutul era peste tot. O năpădise pe Laurel la spital, când văzuse fotografia lui Vivien, și nu-i mai dădea pace. O pândea după fiecare colț, îi susura la ureche în puterea nopții. Se tot aduna, producându-i vise urâte cu cuțite sclipitoare și băieței cu rachete de tinichea și promisiuni că trebuia să se întoarcă, să dreagă lucrurile.
   Nu-i mai stătea mintea la nimic, nici la filmul care trebuia să intre în producție săptămâna următoare, nici la documentarul pe care tocmai îl înregistra. Nimic nu părea să mai aibă importanță în afară de dorința de a afla adevărul despre trecutul mamei ei.
   Și exista cu siguranță un trecut tainic. Chiar dacă Laurel nu ar fi fost convinsă de asta, mama aproape că i-a confirmat. Când a împlinit 90 de ani, în timp ce cele 3 strănepoate îi împleteau coronițe din margarete, și nepotul ei oblojea cu o batistă genunchiul zgâriat al fiului lui, iar fiicele ei se străduiau să le ofere tuturor ceai și prăjituri, cineva a strigat:
   „Să vorbească! Să vorbească!”
   Iar Dorothy Nicolson a zâmbit fericită. Și-a împreunat palmele, făcând să zornăie ușor inelele prea largi pentru degetele ei subțiri. Apoi a oftat.
   - Ce norocoasă sunt, a început ea, cu o voce molcomă, șovăitoare. Uitați- vă la voi, toți copiii mei! Sunt atât de recunoscătoare, atât de norocoasă că am avut...
   Buzele ei bătrâne au tremurat din nou și pleoapele i s-au închis, iar ceilalți s-au năpustit asupra ei să o sărute și să strige: „Vai, mami, scumpa de tine...”, încât nu au mai auzit când a terminat ce începuse să spună: „... a doua șansă”.
   Dar Laurel o auzise. Și-i scrutase tot mai atent chipul frumos, obosit, familiar, plin de taine. Știa prea bine că răspunsurile sunt toate acolo, căci oamenii care duc vieți obișnuite, fără de prihană, nu mulțumesc că au avut parte de a doua șansă.

      Laurel a apucat-o pe strada Campden Grove și-a dat peste un maldăr mare de frunze. Îi părea bine că măturătorii nu ajunseseră încă pe acolo.
   A luat-o peste grămada cea mai mare și timpul parcă s-a dat înapoi și, deși se afla în locul acela atunci, era din nou fetița de opt ani care se juca în pădurea din spatele casei de la Greenacres.
   - Umpleți sacul bine, până la gură, fetelor. Vrem ca focul nostru să ajungă până la lună.
   Așa le spunea mama când se pregăteau pentru Bonfire Night. Laurel și Rose, înfofolite cu fulare, erau încălțate cu cizme de cauciuc, în timp ce Iris era o mogâldeață înfășată în cărucior. Gerry, căruia îi va plăcea nespus pădurea, nu era decât un gând, un fluturaș îndepărtat pe cerul roșiatic.
   Daphne, care nu se născuse nici ea, își făcea simțită prezența, înotând, răsucindu-se și țopăind în pântecul mamei: Hei, sunt și eu aici, sunt aici, sunt aici! („Asta s-a întâmplat pe când tu erai moartă” obișnuiau ele să-i spună când venea vorba de ceva ce se întâmplase înainte de a se naște ea. Ideea morții nu o deranja, dar nu suporta gândul că spectacolul acela gălăgios s-a putut întâmpla fără ea.)
   Pe la mijlocul străzii, imediat după Gordon Place, s-a oprit. Aici era... numărul 25. Vârât între 24 și 26, așa cum se cuvenea. Casa nu era diferită de celelalte, o clădire victoriană, albă, cu grilaj negru de fier forjat la balconul de la etajul întâi și cu o fereastră la mansarda de sub acoperișul de ardezie.
   Pe aleea pietruită cu dale din fața casei se afla un cărucior de copil, dintr-acelea care păreau că pot fi transformate și în modul lunar, iar de fereastra de la parter era agățată o ghirlandă cu dovleci de Halloween desenată de un copil. Pe zidul de la intrare nu era nicio placă albastră, doar numărul casei.
   Era clar că nimeni nu găsise de cuviință să le sugereze celor de la English Heritage că locuința lui Henry Ronald Jenkins din strada Campden Grove, numărul 25, ar fi trebuit însemnată cum se cuvine pentru posteritate. Și de ce ar fi făcut-o? O mulțime de oameni din Londra locuiesc în case în care se pretinde că ar fi fost cândva locuite de cineva important, iar faima lui Henry Jenkins apusese de mult.
   Totuși, Laurel îl găsise pe Internet. Acolo era altfel... nu puteai scăpa de netul ăsta pentru nimic în lume. Henry Jenkins era una dintre milioanele de fantome care hălăduia acolo, bântuind mânios, până când reușeai combinația nimerită de litere ca să o readuci pentru puțin timp la viață. La Greenacres, Laurel încercase să intre pe Internet cu telefonul, dar, până să se dumirească unde ar fi trebuit să scrie cuvintele pe care le căuta, i se terminase bateria. Cum nici nu-i trecea prin minte să împrumute laptopul lui Iris pentru o căutare atât de tăinuită, și-a petrecut restul timpului într-o tăcere chinuitoare, ajutând-o pe Rose să frece mucegaiul dintre plăcile de faianță.
   Vineri, când șoferul Mark a venit, așa cum se înțeleseseră, au vorbit lucruri lipsite de importanță despre trafic, viitoarea stagiune teatrală, făcând pronosticuri dacă vor fi gata drumurile până la autostrada M11 la timp pentru Olimpiadă. Ajunsă cu bine la Londra, în amurg, Laurel s-a străduit cu greu să rămână în drum, cu geamantanul la picioare, și să-i facă semn cu mâna șoferului, până s-a făcut nevăzut. Apoi a urcat calmă treptele, descuind ușa apartamentului fără să-i tremure mâna și a intrat.
   A închis binișor ușa în urma ei și, abia atunci, ocrotită de siguranța propriei case, a lăsat din mână geamantanul. Fără să aprindă lumina, s-a năpustit să deschidă laptopul și să caute numele pe Google. În scurtul răgaz până au apărut rezultatele, s-a pomenit că-și roade din nou unghiile.
   Pagina de Wikipedia dedicată lui Henry Jenkins nu era prea mare, dar schița o bibliografie și o scurtă biografie: născut în Yorkshire, în 1901, căsătorit la Oxford, 1938, a locuit în Londra, strada Campden Grove, numărul 25, a murit în Suffolk, 1961. Cărțile sale se găseau pe site-urile câtorva anticariate (și Laurel a comandat două); mai era pomenit pe diverse pagini de Internet cum ar fi fost „Lista Absolvenților Școlii Nordstrom” și „Viața bate literatura: morți literare misterioase”. Laurel a aflat câte ceva despre scrierile lui - proze semi-autobiografice, cu accent pe decoruri sumbre și antieroi ai clasei muncitoare, până la neobișnuita poveste de dragoste din 1939 - și despre faptul că a lucrat la Ministerul Informațiilor în timpul războiului, dar era mult mai mult material despre dezvăluirea lui drept obsedatul picnicurilor din Suffolk. Le-a citit cu nesaț, pagină după pagină, așteptând cu sufletul la gură să țâșnească de undeva un nume cunoscut sau o adresă.
   Dar nu s-a întâmplat așa.
   Nu se pomenea nicăieri de Dorothy Nicolson, mama lui Laurel Nicolson, laureată a Premiului Oscar și (a doua) cea mai iubită actriță a națiunii, niciun alt amănunt geografic decât „pe o pajiște la marginea localității Lavenham, în Suffolk”, niciun fel de amănunt picant precum cuțite de tăiat tortul sau prunci înlăcrimați și picnicuri de familie pe malul râului. Sigur că nu se pomenea nimic. Înșelăciunea din 1961 fusese bine pusă la adăpost de istoricii virtuali: Henry Jenkins era un autor care se bucurase de succes înaintea celui de al Doilea Război Mondial, dar a cărui faimă apusese după aceea. Își pierduse averea, influența, prietenii și, în cele din urmă, bunul-simț, reușind, în schimb, să se umple de rușine, dar și aceasta se risipise până acum.
   Laurel citea aceeași poveste în fiecare articol și de fiecare dată imaginea descrisă devenea tot mai convingătoare. Aproape că îi venea și ei să creadă povestea aceea.
   Dar apoi a făcut imprudența să mai apese încă o tastă. Un link aparent banal către o pagină de Internet intitulată: „Imaginariul lui Rupert Holdstock”. Fotografia a apărut pe ecran ca un chip la fereastră; era fără îndoială Henry Jenkins, deși mult mai tânăr decât atunci când îl zărise venind pe aleea dinspre casă. Au năpădit-o valuri de căldură și frig. Niciunul dintre articolele pe care le citise până atunci nu avea o fotografie și era prima dată când îi vedea fața, din după-amiaza aceea, când se afla în căsuța din copac.
   Nu s-a putut abține și a dat o căutare de imagini. Într-o fracțiune de secundă, Google a adunat un ecran întreg tapetat cu fotografii identice de diferite dimensiuni. Văzându-le pe toate la un loc, părea și mai macabru. (Sau erau propriile ei amintiri? Scârțâitul portiței, mârâitul lui Barnaby, cearșaful alb.) Rânduri întregi de portrete în alb-negru: îmbrăcat convențional, cu mustața întunecată, sprâncenele groase care conturau o privire înspăimântător de directă. „Bună, Dorothy”. Nenumăratele perechi de buze subțiri păreau că se mișcă pe ecran. „A trecut mult timp!”
   Laurel a trântit capacul laptopului, lăsând încăperea în întuneric.

     Deși nu voia să se mai uite la fotografiile lui, Laurel se gândea la Henry Jenkins, la casa aceea, destul de aproape de a ei, și, când i-a venit cu poșta de seară prima carte comandată, și s-a apucat să o citească din scoarță în scoarță, s-a gândit și la mama ei.
   Cândva servitoare era cel de-al optulea roman al lui Henry Jenkins, publicat în 1940, în care era vorba despre povestea de dragoste dintre un scriitor faimos și servitoarea soției lui. Fata - pe nume Sally - avea ceva de felină, iar eroul masculin era un ins chinuit, cu o nevastă frumoasă, dar rece. Dacă nu luai în seamă proza încărcată, nici nu era o lectură proastă: personajele erau construite detaliat, iar drama povestitorului era perenă, mai ales că Sally și nevasta deveniseră și prietene.
   În cele din urmă, scriitorul era cât pe ce să pună capăt aventurii, dar se simțea măcinat de posibilele repercusiuni. Biata fată devenise obsedată de el și nu putea fi învinuită. Așa cum povestea chiar Henry Jenkins, el - eroul, adică - era o adevărată partidă.
   Laurel și-a ridicat din nou privirile spre mansarda casei de la numărul 25, din Campden Grove. Era știut că Henry Jenkins se inspirase din viață, iar mama lucrase o vreme ca servitoare (așa ajunsese la pensiunea bunicii Nicolson); mama și Vivien fuseseră apropiate; dar ca mama și Henry Jenkins să fi... asta nu era cu putință! Ar fi fost prea tras de păr ca să se gândească că povestea lui Sally putea fi a mamei ei? Că Dorothy locuise vreodată în cămăruța aceea la mansardă, că se îndrăgostise de stăpânul ei și că fusese abandonată? Putea aceasta să fie explicația a ceea ce văzuse Laurel la Greenacres: furia unei femei respinse?
   Probabil.
   Pe când Laurel se întreba cum avea să afle dacă tânăra numită Dorothy lucrase la Henry Jenkins, ușa casei de la numărul 25 - vopsită în roșu, lucru atât de drăguț - s-a deschis, lăsând să se reverse pe trotuar o învălmășeală de căciulițe cu ciucuri și piciorușe dolofane înfofolite în ciorapi lungi. Cum proprietarilor nu le place să vadă străini uitându-se prea insistent la casele lor, Laurel și-a lăsat capul în jos, scotocind în geantă după ceva, străduindu-se să pară o femeie obișnuită care își vede de drumul ei și nu umblă în căutare de năluci. Dar, ca șofer experimentat în parcări, a reușit să nu scape din ochi scena dinaintea casei, de unde și-a făcut apariția o femeie cu un prunc în cărucior, 3 mogâldețe pe poale și - vai, Doamne - încă o altă voce de copil auzindu-se de undeva dinăuntrul casei.
   Femeia cobora căruciorul treaptă cu treaptă și Laurel era cât pe ce să îi sară în ajutor, când un al cincilea copil, ceva mai înăltuț decât ceilalți, dar nu mai mare de 5 sau 6 ani, a ieșit din casă și a apucat căruciorul de roțile din față. Împreună cu mama lui au reușit să coboare căruciorul și au pornit-o cu toții către strada Kensington Church, cu fetițele țopăind înaintea lor.
   Băiețelul a rămas în urmă și Laurel l-a privit atentă. Îi plăcea cum își mișca buzele de parcă și-ar fi îngânat un cântecel de unul singur și cum își mișca mâinile, depărtându-le și-apoi înălțând capul să le privească cum și le flutura una spre alta, asemenea frunzelor căzătoare. Părea că nu are habar unde se află și concentrarea lui îl făcea de-a dreptul fermecător. Îi aducea aminte de Gerry când era mic.
   Scumpul de Gerry! Nu fusese niciodată un copil obișnuit. În primii 6 ani de viață nu rostise niciun cuvânt și cei care nu-l cunoșteau presupuneau adesea că era un copil înapoiat. (Dar cei care le cunoșteau pe gălăgioasele surori Nicolson înțelegeau că nu avea de ales decât să tacă.) Și nu puteau să greșească mai mult: Gerry nu era înapoiat, era deștept - neobișnuit de isteț.
   Cu o minte iscoditoare de savant, aduna date și dovezi, adevăruri și teoreme și răspunsuri la întrebări la care Laurel nu se gândise niciodată, despre timp și spațiu și ceea ce se află între ele. Și când s-a hotărât, în cele din urmă, să rostească cuvinte, i-a întrebat dacă știa cineva cum au de gând să împiedice inginerii turnul din Pisa să nu se răstoarne (văzuse asta la știri cu câteva zile în urmă).
   - Julian!
   Amintirea lui Laurel s-a risipit și și-a ridicat ochii spre mama care-și striga băiatul, de parcă ar fi venit de pe altă planetă:
   - Juju!
   Băiatul și-a urmărit cu grijă palma stângă cum plonja în jos, după care și-a ridicat privirea și, văzând-o pe Laurel, a rămas cu ochii ațintiți la ea, surprins la început, apoi cu o altă sclipire, pe care Laurel o știa prea bine: semnul recunoașterii. I se întâmpla adesea, deși nu întotdeauna lumea știa de unde să o ia („Vă cunosc de undeva? Ne-am cunoscut cumva? Lucrați la bancă?”).
   Ea a înclinat ușor din cap și a dat să plece, când l-a auzit pe băiat spunând plin de uimire:
   - Ești doamna lu’ tati!
   - Ju-li-an!
   Laurel s-a răsucit spre băiețelul acela neobișnuit.
   - Ce vrei să spui?
   - Ești doamna lu’ tati!
   Dar, până să apuce să-l întrebe ce voia să spună, puștiul s-a făcut nevăzut, rupând-o la fugă spre mama lui, tăind cu brațele curenții nevăzuți de aer din Campden Grove.

10.

      Laurel a oprit un taxi pe Kensington High Street.
   - Unde te duc, drăguță? a întrebat-o șoferul pe când se ea se grăbea să se urce în spatele mașinii, adăpostindu-se de ploaia ce se abătuse brusc.
   - În Soho, la Hotelul Charlotte Street, mulțumesc frumos.
   A urmat o pauză, în care s-a simțit scrutată în oglinda retrovizoare, ca apoi, pe când mașina se târa în trafic, să fie întrebată:
   - Îmi pari cunoscută. Cu ce te ocupi?
   Ești doamna lu’ tati - ce Dumnezeu o fi vrut să spună?
   - Lucrez la o bancă.
   Și, în timp ce șoferul a scăpat o sudalmă la adresa bancherilor și a crizei globale, Laurel s-a prefăcut că-și studiază atent ecranul mobilului. Căuta la întâmplare printre numerele din memorie, până când a dat de numărul lui Gerry.
   Ajunsese târziu la petrecerea mamei, scărpinându-se în creștet, încercând să-și amintească ce făcuse cu cadoul. Nici nu se puteau aștepta la altceva din partea lui și, ca de obicei, toți au fost încântați să-l vadă. Avea 52 de ani de-acum, dar parcă rămăsese tot băiatul acela adorabil de împrăștiat, cu pantalonii strâmbi pe el și cu același pulover maro, ponosit, împletit de Rose drept cadou de Crăciun acum mai bine de treizeci de ani. A urmat o mare tevatură, cu toate surorile dându-se peste cap să-l servească cu ceai și prăjituri. Până și mama s-a trezit din torpoarea ei, iar chipul ei bătrân și istovit s-a luminat o clipă de zâmbetul strălucitor pe care-l păstra doar pentru unicul ei fiu.
   Dintre toți copiii ei, de el îi era cel mai tare dor. Laurel știa asta de la sora medicală mai amabilă. O oprise pe culoar când se pregăteau de petrecere și îi o abordase:
   - Speram să pot vorbi cu dumneavoastră.
   - Ce s-a întâmplat? a întrebat Laurel, veșnic în alertă.
   - Nu vă speriați, nu-i nimic grav. Doar că mama dumneavoastră tot întreabă de cineva. De un bărbat, Jimmy? Mereu vrea să știe când vine, de ce nu o mai vizitează.
   Laurel s-a gândit la nume, a scuturat din cap și i-a spus asistentei că nu crede că mama cunoaște pe cineva numit Jimmy. Dar nu i-a spus că ea nu era fiica cea mai nimerită să știe, căci celelalte surori erau mult mai apropiate de mama. (Dar nu și Daphne. Slavă Domnului, într-o casă pline de fete, era o fericire să nu fii cea mai rea.)
   - Să nu vă faceți griji, a spus asistenta zâmbind încurajator, în ultima vreme a fost cam pierdută. Știți, când se apropie sfârșitul, nu e neobișnuit ca unii dintre ei să devină confuzi.
   Laurel s-a cutremurat auzind impersonalul „ei” și duritatea înspăimântătoare a cuvântului „sfârșit”, dar a apărut Iris cu un ceainic stricat, încruntată nevoie mare, așa că a dat totul uitării. Doar mai târziu, când se furișase să fumeze o țigară pe terasa spitalului, și-a dat seama de încurcătură, că mama spunea desigur Gerry, nu Jimmy.
   Șoferul a cotit brusc ieșind din Brompton Road și Laurel s-a ținut de scaunul din față.
   - Șantierul ăsta... a explicat el, luând-o prin spatele magazinului Harvey Nichols. Apartamente de lux... de un an și mai bine și tot n-a apărut nicio macara...
   - E enervant.
   - Aproape că le-au și vândut pe toate... 4 milioane bucata, a spus el șuierând printre dinți. Patru milioane... eu mi-aș cumpăra o insulă.
   Laurel a zâmbit sperând să-i taie avântul, căci ura să fie atrasă în discuții despre banii altora, și și-a apropiat telefonul cât mai mult de ochi.
   Știa de ce se tot gândea la Gerry, de ce îl vedea în chipurile tuturor băiețeilor necunoscuți. Cândva fuseseră foarte apropiați, dar lucrurile se schimbaseră când împlinise șaptesprezece ani. În drum spre Cambridge (unde câștigase o bursă completă, după cum se lăuda Laurel tuturor celor pe care-i cunoștea, ba chiar și necunoscuților), trecuse pe la ea la Londra și se distraseră de minune, ca de obicei. S-au uitat în timpul zilei Monty Python and theholy Grail, au mâncat un curry la restaurantul indian din josul străzii și-apoi s-au cățărat amândoi pe acoperiș prin geamul de la baie, trăgând o pătură și perne după ei și-au împărțit un cui.
   Noaptea era deosebit de senină - parcă erau chiar mai multe stele ca de obicei, așa să fi fost oare? - și jos, în stradă, se simțea vibrația distracției altora. Când se torpila, Gerry devenea neobișnuit de vorbăreț, ceea ce pe Laurel nu o deranja, căci și ea devenea foarte curioasă. El se străduia să explice originile a tot ce-i cădea sub ochi, arătând spremănunchiurile de stele și galaxii, făcând gesturi ample cu mâinile lui delicate și febrile, iar Laurel își mijea ochii, până vedea stelele îndoite, ca prin ceață, lăsând șuvoaiele de vorbe ale lui Gerry să curgă ca apa.
   Rămăsese pierdută în torente de nebuloase, penumbre și supernove fără să-și dea seama că monologul lui încetase, până când l-a auzit strigând-o pe tonul acela pe care îl folosești când spui un cuvânt de mai multe ori:
   - Lol!
   - Îmm... a murmurat ea, închizând un ochi și apoi pe celălalt, făcând stelele să țopăie pe cer.
   - De mult tot vreau să te întreb ceva.
   - Ce?
   - Doamne, a râs el. Am repetat cuvintele astea în minte de atâtea ori și acum uite că nu sunt în stare să le spun, a urmat el, furios, trecându-și degetele prin păr și scoțând un mârâit aproape animalic. Hmm, uite: voiam să te întreb dacă s-a întâmplat ceva, Lol, demult, când eram noi copii. Ceva... ceva violent, a încheiat el în șoaptă.
   Și-a dat seama pe loc. Un al șaselea simț i-a făcut pulsul să i se zbată pe sub piele și au cuprins-o fierbințelile. Își amintea! Toți presupuseseră că era prea mic, dar uite că el își amintea.
   - Violent?
   S-a ridicat în capul oaselor, fără să-și întoarcă fața spre el. Nu ar fi putut să-l mintă privindu-l în ochi.
  - Adică altceva mai rău decât luptele dintre Iris și Daphne care să intre prima în baie?
   El nu a râs.
   - Știu că pare o prostie, doar că uneori am sentimentul ăsta.
   - Ce sentiment?
   - Lol...
   - Că, dacă e un sentiment fioros, mai bine vorbești cu Rose, că ea...
   - Doamne...
   - Haide că-ți formez eu numărul, dacă vrei... te pun imediat în legătură cu templul...
   - Vorbesc foarte serios, Lol, îmi tot umblă prin minte. Te întreb pentru că știu că tu ai să-mi spui adevărul.
   Apoi el a zâmbit un pic, căci seriozitatea nu le stătea bine nici unuia din ei, iar Laurel și-a dat seama pentru a nu știu câta oară cât de mult îl iubește. Era sigură că nici pe propriul ei copil nu l-ar fi putut iubi mai mult.
   - Parcă îmi aduc aminte ceva, doar că nu îmi dau seama ce este. Să fie o întâmplare care s-a dus, dar ce-am simțit, grozăvia și teama sau rămășițe... persistă. Înțelegi ce vreau să spun?
   Laurel a dat din cap. Știa prea bine ce voia să spună.
   - Ei, bine? a întrebat el, ridicând un umăr nesigur și lăsându-l mai apoi să cadă la loc parcă în semn de apărare, deși ea nu îl dezamăgise încă. A fost ceva? Spune-mi!
   Ce-ar fi putut să-i spună? Adevărul? Nici vorbă. Sunt anumite lucruri pe care nu le poți spune fraților mai mici, indiferent cât ai fi de tentat. Cel puțin nu în preajma plecării sale la universitate și în niciun caz pe acoperișul unei clădiri de patru etaje. Nici chiar dacă acesta era lucrul pe care ar fi dorit cel mai mult să i-l împărtășească.
   - Nu-i nimic de care să-mi aduc eu aminte, G.
   De-atunci nu a mai întrebat-o niciodată și nici nu a arătat că nu ar fi crezut-o. După o vreme a început din nou să-i vorbească despre stele și găuri negre și cum au fost făcute toate cele, iar Laurel simțea cum o doare inima de atâta drag și de o undă de regret. S-a străduit însă să nu-l privească prea îndeaproape, căci ceva din ochii lui o făcea să se gândească la pruncul care începuse să plângă când mama îl pusese jos, pe pietrișul de lângă glicină, și nu credea că ar putea răbda să vadă asta din nou.
   A doua zi a plecat la Cambridge și a rămas acolo, devenind un student eminent care cerceta cu de-amănuntul universul. Se mai vedeau din când în când și-și scriau când puteau - descrieri grăbite ale aventurilor din culise (ea) și însemnări tot mai încifrate, mâzgălite pe spatele șervețelelor de cafenea (el), dar, într-un fel greu de descris, ceva s-a schimbat între ei. Se închisese o ușă despre care nu își dăduse seama că era deschisă. Laurel nu era sigură dacă numai ea, sau dacă și el, simțea o fisură ivită pe tăcute în prietenia lor în noaptea aceea pe acoperiș.
   Regretase decizia de a nu-i spune, dar asta fusese mult mai târziu. Crezuse că face bine să-l protejeze, dar acum nu mai era sigură de asta.
   - Uite că am ajuns, drăguță! Hotelul Charlotte Street. Doișpe lire!
   - Mulțumesc.
   Laurel și-a vârât telefonul în poșetă și i-a dat șoferului o bancnotă de 10 lire și una de 5. Acum își dădea seama că Gerry era singura persoană, în afară de mama ei, cu care ar fi putut vorbi despre întâmplarea aceea, căci și el fusese acolo, în ziua aceea. Erau legați unul de celălalt prin ceea ce văzuseră.
   Laurel a deschis portiera, cât pe ce s-o lovească pe Claire, agenta ei, care o aștepta pe trotuar cu umbrela.
   - Doamne, Claire, m-ai speriat! a exclamat Laurel.
   - Asta e treaba mea, nu? Cum te simți? Ești bine?
   - Da.
   S-au sărutat pe obraji și au pornit grăbite să intre în adăpostul cald și uscat al hotelului.
   - Echipa de filmare se instalează încă, a spus Claire, scuturând umbrela. Aranjează luminile. Vrei ceva de la restaurant cât mai așteptăm? Ceai, cafea?
   - Un gin tare?
   Claire a ridicat o sprânceană subțire.
   - N-o să ai nevoie. Ai mai făcut asta de sute de ori până acum și oricum, eu am să fiu acolo. Dacă îndrăznește cumva să se abată numai un pic de la scenariu, o să mă reped la el ca o harpie.
   - Ei, da, asta mă liniștește!
   - Și să știi că pot fi o harpie grozavă!
   - Nici nu mă îndoiesc.
   Tocmai li se adusese un ceainic când o tânără cu coadă de cal s-a apropiat de ele și le-a spus că echipa era gata să înceapă când erau și ele pregătite.
   Claire a făcut un semn chelneriței, care le-a spus că le duce ceaiul sus, iar ele au luat liftul până la camera unde se filma interviul.
   - Ești în regulă? a întrebat Claire de îndată ce s-a închis ușa liftului.
   - Sunt OK, a răspuns Laurel, străduindu-se să se convingă și ea.
   Echipa de filmare rezervase aceeași cameră, căci nu era cel mai bun lucru să filmezi o singură discuție pe parcursul unei săptămâni întregi, și mai trebuiau să se gândească și la continuitate, un amănunt neînsemnat... (drept care Laurel își adusese, după cum fusese instruită, bluza pe care o purtase data trecută).
   Producătorul le-a întâmpinat la ușă și garderobiera a condus-o pe Laurel în baie, unde instalaseră un garderob. A simțit cum nodul din stomac i se strânge și mai tare și probabil că asta i s-a citit și pe chip, căci Claire a spus:
   - Vrei să vin cu tine?
   - Nu ai de ce, i-a răspuns Laurel, străduindu-se să-și alunge gândurile despre mama și Gerry și tainele întunecate ale trecutului. Cred că sunt în stare să mă îmbrac singură.

    Intervievatorul - „spuneți-mi pe nume, Mitch” - a zâmbit larg când a văzut-o și i-a făcut semn către fotoliul așezat lângă un vechi manechin de croitorie.
   - Mă bucur foarte tare că putem să filmăm din nou, a spus el, cuprinzându-i mâna cu ambele palme și strângându-i-o entuziast. Suntem toți foarte mulțumiți de cum iese. Am văzut o parte din filmul făcut săptămâna trecută... e foarte bun. Iar episodul dumneavoastră o să fie cel mai bun din tot serialul.
   - Mă bucur să aud asta.
   - Nu avem multe de făcut astăzi, mai sunt doar câteva amănunte de acoperit, dacă sunteți de acord. Ca să nu ne rămână puncte nelămurite când montăm filmul.
   - Sigur că da.
   Nimic nu i se părea acum mai neplăcut decât să cerceteze punctele nelămurite. Poate doar mersul la dentist.
   Câteva minute mai târziu, machiată și cablată la microfoane, Laurel s-a instalat în fotoliu și a așteptat. În cele din urmă s-au aprins reflectoarele și un tehnician a comparat imaginea cu fotografii din emisiunea trecută; au strigat să se facă liniște și cineva a ridicat clacheta de film în fața ei. Haț, face crocodilul!
   Mitch s-a aplecat spre ea.
   - Și-acum pornim, a spus operatorul.
   - Doamnă Nicolson, a început Mitch, am vorbit destul despre suișurile și coborâșurile carierei dumneavoastră teatrale, dar telespectatorii noștri vor să știe cum s-au format eroii lor. Ați putea să ne povestiți despre copilăria dumneavoastră?
   Scenariul era destul de simplu, scris de Laurel cu mâna ei.
   Odată, demult, într-o casă de țară, trăia o fată care avea o familie perfectă: o mulțime de surori, un frățior mai mic, o mamă și un tată care se iubeau unul pe celălalt la fel de mult pe cât își iubeau copiii. Copilăria ei fusese liniștită, fără întâmplări neobișnuite, cu joacă și mult soare, și când anii ’50 au ajuns spre sfârșit, iar săltăreții ani 60 au început să-și facă apariția, s-a îndreptat spre luminile strălucitoare ale Londrei unde a ajuns pe valul unei revoluții culturale. Norocul i-a zâmbit (gratitudinea dădea bine în interviuri), nu s-a lăsat intimidată (doar limbuții atribuie succesul întâmplării) și nu a dus lipsă de lucru de când terminase școala de teatru.
   - Copilăria dumneavoastră pare idilică.
   - Cred că așa a și fost.
   - Chiar perfectă.
   - Nimeni nu are o familie perfectă, a răspuns Laurel simțindu-și gura uscată.
   - Copilăria credeți că v-a format ca actriță?
   - De bună seamă. Toți suntem formați de mediul în care am crescut. Nu așa se spune? De către cei care le știu pe toate?
   Mitch a zâmbit și a mâzgălit ceva pe carnetul pe care-l ținea pe genunchi.
   Stiloul i-a scârțâit pe hârtie, stârnindu-i lui Laurel o amintire bruscă. Avea șaisprezece ani și stătea în salonul de la Greenacres în timp ce un polițist nota fiecare cuvânt pe care-l rostea ea.
   - Ați fost 5 copii acasă, v-ați luptat să fiți băgată în seamă? Ați fost nevoită să vă faceți o tactică de a atrage atenția?
   Laurel avea nevoie de niște apă. S-a uitat în jur după Claire, care părea că dispăruse.
   - Nicidecum, cu atâtea surori și un frate mai mic, am învățat cum să mă fac nevăzută.
   Cu atâta pricepere putea să dispară de la picnicul familiei în timp ce se jucau de-a v-ați ascunselea!
   - Ca actriță, cu greu ați putea fi învinuită că vă faceți nevăzută.
   - Dar actoria nu înseamnă să ieși în evidență, ci să observi.
   Auzise asta cândva de la un om care o așteptase la ieșirea actorilor.Tocmai pleca după un spectacol tensionată încă de emoția jocului, iar el o oprise ca să-i spună cât de mult i-a plăcut.
   - Aveți un talent extraordinar pentru observație, i-a spus el, cu urechile, cu ochii și cu inima, toate la un loc.
   Cuvintele i se păruseră cunoscute, poate erau vreun citat din vreo piesă, dar Laurel nu-și amintea de unde.
   Mitch a ridicat capul.
   - Sunteți un bun observator?
   Ce ciudat să-și amintească asta tocmai acum de omul acela de la intrarea actorilor. Și citatul pe care nu știa de unde să-l ia, atât de cunoscut, atât de evaziv. O vreme o înnebunise de-a binelea, dar acum i-a picat bine.
   Gândurile i se învălmășiseră. Îi era sete. Și apăruse și Claire, care o privea, din umbră, de lângă ușă.
   - Doamnă Nicolson?
   - Da!
   - Sunteți un bun observator?
   - O, da! Sigur că da.
   Ascunsă în căsuța din copac, fără să scoată o vorbă. Inima a început să-i bată cu putere. Zăpușeala din încăpere, toți oamenii ăștia care se uitau la ea, reflectoarele...
   - Ați mai spus că mama dumneavoastră era o femeie puternică. A trăit în timpul războiului, și-a pierdut familia în bombardament și a luat-o de la capăt. Credeți că i-ați moștenit tăria. Credeți că asta v-a dat forța să supraviețuiți, chiar să înfloriți, într-o meserie recunoscută ca foarte dură?
   Nu era greu să dea următoarea replică, o făcuse de atâtea ori. Dar acum totuși nu-și găsea cuvintele. Rămăsese acolo ca un pește amețit, în timp ce vorbele i se prefăceau în rumeguș în gură. Gândurile o luau razna: casa din Campden Grove, fotografia cu chipurile zâmbitoare ale lui Dorothy și Vivien, bătrâna ei mamă istovită pe patul de spital, și timpul se îngreuna, secundele târându-se ca anii.
   Operatorul s-a îndreptat de spate, asistenții au început să șușotească, dar Laurel rămăsese țintuită acolo sub becurile necruțător de strălucitoare, incapabilă să vadă dincolo de strălucirea lor, zărind-o în schimb pe mama ei, tânăra din fotografie care plecase din Londra în 1941, fugind de ceva în căutarea unei a doua șanse.
   O atingere pe genunchi. Tânărul Mitch, îngrijorat: avea nevoie de o pauză, voia ceva de băut, sau să iasă la aer, putea să facă ceva?
   Laurel a reușit să încline din cap.
   - Apă, a spus, un pahar de apă, vă rog.
   - Ce s-a întâmplat? a întrebat Claire, care a apărut lângă ea.
   - Nimic, e cam cald aici.
   - Laurel Nicolson. Sunt agenta ta și mai mult decât atât, una dintre prietenele tale cele mai vechi. Haide să mai încercăm încă o dată? Ce zici?
   - Mama, a început Laurel strângându-și buzele care începuseră să-i tremure. Nu e prea bine.
   - O, biata de tine! a spus Claire, apucând-o de mână.
   - E pe moarte, Claire.
   - Spune-mi dacă ai nevoie de ceva.
   Laurel a închis ochii. Avea nevoie de răspunsuri, de adevăr, să știe sigur că familia ei fericită, întreaga ei copilărie nu fuseseră minciuni.
   - De timp, a răspuns ea în cele din urmă. Am nevoie de timp. N-a mai rămas prea mult.
   - Atunci ai să ai, a răspuns Claire strângându-i mâna.
   - Dar cu filmul...?
   - Nu te frământa cu asta, o să am eu grijă.
   Mitch s-a întors cu un pahar de apă și, în timp ce ea l-a băut, a rămas stânjenit în preajmă.
   - Te simți mai bine acum? a întrebat-o Claire și, după ce Laurel a încuviințat, s-a întors către Mitch. Numai o singură întrebare și apoi, din păcate, trebuie să încheiem pentru ziua de azi. Doamna Nicolson trebuie să ajungă la încă o întâlnire.
   - Sigur că da, a înghițit cu greu Mitch, sper că eu n-am... oricum nu am vrut să vă supăr cu nimic...
   - Nu vorbiți prostii, nici vorbă, i-a zâmbit Claire cu toată căldura unei ierni polare, haideți să începem odată.
   Laurel a pus paharul jos și a început să se pregătească. I se luase o mare povară de pe umeri și i se limpezise mintea: în timpul celui de al Doilea Război Mondial, pe când bombele se revărsau peste Londra, iar curajoșii locuitori ai orașului cârpeau, se descurcau cum puteau și-și petreceau nopțile înghesuiți în adăposturi cu acoperișuri găurite, cu gândul la portocale, blestemându-l pe Hitler și așteptând cu nerăbdare sfârșitul prăpădului, unii dând dovadă de un curaj nebănuit, iar alții încercând o spaimă inimaginabilă, mama lui Laurel le împărtășise soarta. Avusese vecini, poate și prieteni, schimbase și ea cartelele pe ouă și fusese nespus de fericită când putuse să facă rost de o pereche de ciorapi de mătase, și în toată învălmășeala aceea își încrucișase drumurile cu Vivien și Henry Jenkins. O prietenă pe care o va pierde și un bărbat pe care-l va ucide într-o bună zi.
   Între ei se întâmplase însă ceva îngrozitor - asta ar fi fost singura explicație pentru ceea ce părea de neconceput ceva atât de îngrozitor ca să justifice fapta mamei. În puținul timp rămas, Laurel avea de gând să descopere ce se întâmplase. Era posibil să nu-i placă ce o să descopere, dar era un risc pe care era dornică să și-l asume. Trebuia să și-l asume.
   - Ultima întrebare, doamna Nicolson. Am vorbit săptămâna trecută de mama dumneavoastră, Dorothy. Ne-ați spus că era o femeie puternică. A trecut prin război, și-a pierdut familia în bombardamentul de la Coventry, s-a căsătorit cu tatăl dumneavoastră și a luat-o de la capăt. Credeți că-i moșteniți tenacitatea. Credeți că asta v-a făcut să supraviețuiți, și chiar să prosperați, într-o profesie atât de dură?
   De data aceasta Laurel era pregătită. A rostit replica perfect, fără nevoie de ajutor:
   - Mama era o învingătoare, mai este încă. Dacă am moștenit măcar jumătate din curajul ei, mă pot considera foarte norocoasă.

PARTEA A DOUA

DOLLY

11.

     Londra, decembrie 1940

   - Prea tare, toanto, prea tare, ce naiba!
   Bătrâna a izbit cu capătul bastonului chiar lângă ea.
   - Vrei să-ți mai amintesc că eu sunt o doamnă, nu un cal de povară care să aibă nevoie de potcoave?
   Dolly i-a zâmbit drăgălaș și s-a tras ceva mai încolo pe marginea patului, să nu o poată nimeri. Erau câteva lucruri în slujba asta a ei de doamnă de companie pentru lady Gwendolyn Caldicott care nu-i prea plăceau, dar n-ar fi șovăit deloc să spună, dacă ar fi întrebat-o cineva, că cel mai groaznic era să-i curețe unghiile de la picioare. Sarcina aceasta săptămânală părea că scoate la suprafață tot ce aveau mai urât amândouă, dar era un rău necesar, așa că Dolly îi curăța unghiile fără să crâcnească (în momentul acela, căci, apoi, în salon cu Kitty și celelalte fete se plângea și povestea cu de-amănuntul, iar ele râdeau cu lacrimi și o rugau să înceteze).
   - Gata suntem! a spus ea, vârând pila în teacă și scuturându-și degetele prăfuite. Perfect!
   - Vai de mine și de mine!
   Lady Gwendolyn și-a îndreptat turbanul cu podul palmei, iar scrumul țigării de mult aprinse, pe care uitase că o ținea în mâna cealaltă, a căzut pe pat. Apoi a privit în jos peste întinsul ocean al trupului ei masiv înveșmântat în șifon violet, în timp ce Dolly îi ridica tălpile micuțe să și le poată cerceta.
   - Ei, merge și-așa, a spus ea, mormăind apoi ceva despre vremurile apuse când puteai avea la dispoziție o cameristă cumsecade.
   Dolly a arborat un nou zâmbet și s-a dus să aducă ziarele. Se făcuseră aproape doi ani de când plecase din Coventry, și cel de-al doilea an părea a fi mult mai bun decât primul. Era atât de necoaptă când a venit - Jimmy o ajutase să-și găsească o cămăruță (într-o parte mult mai bună a orașului decât cea în care stătea el, îi spusese zâmbind) și o slujbă ca vânzătoare într-un magazin de rochii, apoi a izbucnit războiul și el a dispărut.
   - E nevoie de povești de pe front, i-a spus înainte de a pleca în Franța, pe când stăteau împreună pe malul lacului Serpentine, ea fuma tristă, iar el făcea bărcuțe de hârtie. Cineva trebuie să le spună.
   În anul acela, singura întâlnire cu eleganța și emoția era când dădea cu ochii din când în când de vreo doamnă frumos îmbrăcată în timp ce trecea pe lângă magazinul John Lewis de pe Bond Street sau când se lăsa înduplecată să povestească a nu știu câta oară, sub privirile celorlalte chiriașe ale doamnei White, adunate în salon după cină, cum strigase tatăl ei la ea când plecase de acasă, spunându-i să nu mai apară niciodată la ușa lor.
   Se simțea interesantă și vitează când le descria cum trântise poarta în urma ei, cum își azvârlise eșarfa pe umăr și o pornise către gară, fără să mai privească înapoi la casa părintească. Dar, după aceea, rămasă singură în patul îngust din cămăruța ei întunecată, imaginea aceea îi dădea fiori.
   Totul s-a schimbat însă după ce și-a pierdut slujba de la John Lewis (doar o neînțelegere prostească, nu era vina lui Dolly că unii oameni nu apreciază adevărul și faptul de netăgăduit că fustele scurte nu vin bine oricui). Îi sărise în ajutor doctorul Rufus, tatăl lui Caitlin. Auzind de această întâmplare, a pomenit că o cunoștință de-a lui căuta o doamnă de companie pentru o mătușă.
   - O venerabilă și vajnică doamnă, i-a spus el, în timp ce luau masa la Savoy.
   O invita mereu la masă ori de câte ori venea la Londra, de obicei când soția lui mergea la cumpărături cu Caitlin.
   - Cam excentrică, cred, dar destul de singură. Nu și-a mai revenit după ce soră-sa a părăsit-o ca să se mărite. Tu te înțelegi cu bătrânii?
   - Da, a răspuns Dolly, amețită, concentrându-se asupra cocktailului de șampanie pe care-l gusta pentru prima dată. Cred că da, de ce nu?
   Asta i-a fost de ajuns doctorului Rufus. I-a scris satisfăcut o recomandare și a pus o vorbă bună pe lângă prietenul lui; s-a oferit chiar să o ducă cu mașina la interviu. În timp ce treceau prin Kensington, doctorul Rufus i-a povestit că nepotul voise să închidă străvechea casă din oraș, dar mătușa nici nu a vrut să audă. Bătrâna refuzase să meargă împreună cu familia nepotului la reședința de la țară (chiar este de admirat pentru asta, a adăugat el), punând piciorul în prag și amenințând că-și cheamă avocatul dacă n-o lasă în pace.
   Și în ultimele 10 luni de când lucra la lady Gwendolyn, Dolly auzise povestea asta de mai multe ori.
   Bătrâna, căreia îi făcea mare plăcere să-și retrăiască nenorocirile pe care i le provocaseră alții, spunea că „năpârca” de nepot încercase să o convingă să plece - „împotriva voinței mele” dar că ea insistase să rămână în „singurul loc unde am fost fericită. Adică acolo unde am crescut Henny Penny și cu mine. Doar în sicriu mă vor scoate de aici, și cu siguranță o să găsesc eu un mod de a-l bântui pe Peregrin dacă cumva îndrăznește să o facă”.
   Dolly era impresionată de hotărârea bătrânei lady, căci datorită insistenței ei de a nu pleca din Londra ajunsese să locuiască și ea în minunata casă din Campden Grove.
   Și chiar era minunată. Pe dinafară, casa de la numărul 7 era obișnuită: cu 3 nivele și subsol, cu stucatură albă cu puncte negre, ceva mai retrasă de la trotuar, cu o mică grădină în față. Dar interiorul era de-a dreptul sublim.
   Cu tapet William Morris pe pereți, cu mobilă splendidă ce purta urmele a atâtea generații, cu polițe ce gemeau sub greutatea cristalelor, porțelanurilor și argintăriei alese și scumpe. Ce diferență față de pensiunea doamnei White din Rillington Place, unde Dolly își lăsa mai bine de jumătate din salariul ei de vânzătoare pentru privilegiul de a dormi într-o fostă debara care mirosea mereu a supă de vită. Din clipa în care călcase pragul casei, Dolly își pusese în minte să ajungă să trăiască acolo.
   Și așa s-a și întâmplat. Lady Gwendolyn fusese singurul cusur. Doctorul Rufus avusese dreptate când spusese că era excentrică, dar nu pomenise totuși că se marinase în suc propriu de mai bine de 30 de ani. Iar rezultatul era destul de înspăimântător și, în primele șase luni, Dolly fusese convinsă că stăpâna ei o va trimite la fabrica B. Cannon & Co să o facă clei.
   Acum înțelegea lucrurile altfel: lady Gwendolyn putea uneori să fie brutală, dar așa era ea. Descoperise însă, în ultima vreme, spre bucuria ei, că, în ceea ce o privea, asprimea bătrânei ascundea de fapt o adevărată afecțiune.
   - Vreți să citim titlurile? a întrebat Dolly veselă, așezându-se la capul patului.
   - N-ai decât! a răspuns lady Gwendolyn ridicând din umeri și împreunându-și mâinile pe pântec. Nu mă deranjează.
   Dolly a deschis ultimul număr al revistei The Lady și l-a frunzărit până la paginile cu știri din înalta societate, și-a dres vocea și pe un ton plin de respectul cuvenit a început să citească despre întâmplările unor oameni ale căror vieți păreau rupte din povești.
   Era o lume despre care Dolly nu avusese habar. Văzuse, ce-i drept, casele cele impunătoare din afara orașului Coventry și îl mai auzea din când în când pe tata vorbind impresionat despre comenzile speciale pe care le făceau pentru vreuna dintre familiile înstărite, dar poveștile spuse de Lady Gwendolyn (când avea chef) despre aventurile pe care le trăise cu sora ei, Penelope - la Cafe Royal sau când locuiseră o vreme împreună în Bloomsbury și pozaseră pentru un sculptor care era îndrăgostit de amândouă - depășeau orice și-ar fi putut imagina Dolly, ceea ce era destul de greu.
   În timp ce Dolly îi citea despre avuții și frumoșii zilei, lady Gwendolyn, tolănită pe pernele ei de mătase, îi sorbea fiecare vorbă, prefăcându-se că nu o interesează. Și totul decurgea mereu la fel: era atât de curioasă, încât nu putea rezista prea mult.
   - Vai, Doamne! Se pare că lordul și lady Horsquith nu o duc prea bine.
   - Să fie vorba de un divorț? pufnea bătrâna.
   - Dacă citim printre rânduri, se pare că iese din nou cu tipul ăla, pictorul.
   - Nu-i de mirare. Niciun pic de discreție, femeia aia e dominată de... pasiunile ei, spunea lady Gwendolyn răsucindu-și buzele când pronunța cuvântul rușinos (cu atâta prețiozitate, încât Dolly se străduia și ea să o imite atunci când rămânea singură). Așa cum a făcut și maică-sa înaintea ei.
   - Și asta cine mai e?
   - Vai de mine! Nu-mi aduc aminte ca Lionel Rufus să-mi fi spus că ai fi înceată la minte, spunea ea, ridicându-și ochii spre medalionul bordo din tavan. Nu-mi plac mie prea tare femeile deștepte, dar cu siguranță nu pot suferi proastele. Dumneata, domnișoară Smitham, ești proastă?
   - Sper că nu, lady Gwendolyn.
   - Vai de mine și de mine! a exclamat ea, pe un ton care lăsa de înțeles că nu-și spusese ultimul cuvânt. Mama lui lady Horsquith, lady Prudence Dyer, era o vorbăreață plicticoasă care ne împuia capul cu propaganda ei pentru votul femeilor. Henny Penny o imita de te prăpădeai de râs - știa să fie nespus de amuzantă când avea chef. Și, cum se întâmplă de obicei, lady Prudence atâta a bătut pe toată lumea la cap până când nimeni din lumea bună n-a mai putut-o suporta. Poți să fii egoistă, bădărană, îndrăzneață sau rea, dar niciodată, Dorothy, să nu fii obositoare. După o vreme a dispărut.
   - A dispărut?
   Lady Gwendolyn și-a mișcat încheietura mâinii cu un gest leneș, lăsând scrumul să cadă ca un praf vrăjit.
   - A plecat cu un vapor în India, Tanganika, Noua Zeelandă sau Dumnezeu mai știe pe unde.
   Gura i s-a strâns pungă și părea că mestecă ceva, vreo bucățică rămasă printre dinți de la prânz, sau mai degrabă vreun secret suculent, dar nu aveai cum să știi. În cele din urmă a adăugat zâmbind:
   - Adică Dumnezeu și o păsărică ce mi-a spus că s-a înhăitat cu un băștinaș din locul acela groaznic numit Zanzibar.
   - Nu mai spuneți!
   - Chiar așa!
   Lady Gwendolyn a tras atât de adânc din țigară, încât ochii i s-au strâns ca două fante prin care să încapă o monedă de 2 penny.
   Pentru cineva care nu-și părăsise budoarul în cei 30 de ani de când plecase sora ei, era extrem de bine informată. Cunoștea pe aproape toată lumea despre care se scria în paginile revistei The Lady și avea marele talent de a-i determina să facă tot ce dorea ea. Până și Caitlin Rufus se măritase la porunca lui lady Gwendolyn cu un bărbat mai în vârstă, dar putred de bogat. În schimb, Caitlin a devenit extrem de plicticoasă, petrecând ore în șir plângându-se că s-a măritat („Dar e atât de bine, Doll”) și a ajuns să aibă casa ei tocmai când cele mai bune tapeturi dispăruseră din magazine.
   Dolly l-a întâlnit pe soț o dată sau de două ori și a ajuns iute la concluzia că trebuia să existe și o altă cale de a ajunge să ai o viață mai bună decât să te măriți cu un bărbat care crede că cel mai distractiv lucru e să joci whist și să înghesui servitoarele pe după draperiile din sufragerie.
   Lady Gwendolyn i-a făcut semn nerăbdătoare să continue și Dolly s-a supus de îndată.
   - A, uitați aici ceva mai vesel. Lordul Dumphee s-a logodit cu distinsa Eva Hastings.
   - Dar nu e nimic vesel să auzi de o logodnă.
   - Aveți dreptate, lady Gwendolyn.
   Era un subiect foarte spinos.
   - Nu-i rău ca o fată oarecare să-și înhame roata la căruța unui bărbat, dar să nu zici că nu te-am prevenit, Dorothy, bărbaților le place să se distreze, și tuturor le place să înșface premiul cel mare, dar după ce l-au primit? Atunci încetează și distracția, și joaca. Joaca lui și distracțiile ei. Haide, citește mai departe, a urmat ea, răsucindu-și încheietura mâinii. Ce mai scrie acolo?
   - Și fac o petrecere sâmbătă seara să sărbătorească logodna.
   Această știre i-a produs un mormăit ce dovedea un vag interes.
   - Dumphee House? Ce loc grozav. Am fost și noi, Henny Penny și cu mine, acolo odată, la un bal mare. Până la sfârșit, lumea își scosese încălțările și dansa în fântână... Se ține la Dumphee House, bănuiesc.
   - Nu. (Dolly a mai citit încă o dată anunțul.) Se pare că nu acolo. Vor face o petrecere pe bază de invitație la Clubul 400.
   Pe când lady Gwendolyn se lansa într-o tiradă acidă împotriva gustului îndoielnic al unor astfel de locuri - cluburi de noapte! - Dolly a căzut pe gânduri. Fusese doar o singură dată acolo, cu Kitty și prietenii ei soldați. Era în subsolul clădirii de lângă locul unde fusese Teatrul Alhambra din Leicester Square, întunecat și intim, drapat cât vedeai cu ochii în roșu-închis: mătasea de pe pereți, banchetele de pluș cu lumânările ce pâlpâiau lângă ele, draperiile de catifea ce se revărsau ca vinul pe covoarele stacojii.
   Peste tot era muzică și veselie și chelneri. Perechile se legănau visătoare pe ringul de dans mic și întunecat. Și, când un soldat cu prea mult whisky la bord și o umflătură destul de incomodă în pantaloni s-a lipit de ea, șoptindu-i împleticit despre ce i-ar face când vor rămâne singuri, Dolly și-a aruncat privirile peste umărul lui la un șir de tineri strălucitori, mult mai bine îmbrăcați și mai frumoși decât restul celor din club care se strecurau după un cordon roșu, fiind întâmpinați de un bărbat mărunțel cu mustață neagră și lungă.
   „Era Luigi Rossi, îi spusese atotștiutoare Kitty când, întoarse acasă, în Campden Grove, beau un ultim pahar de gin cu lămâie sub masa din bucătărie. Nu-l știi? El conduce toată hardughia”.
   - M-am săturat de astea acum, a spus lady Gwendolyn, strivind mucul de țigară în cutia cu unsoare de bătături de pe noptieră. Sunt obosită și nu mă simt bine. Dă-mi o bomboană. Vai, mi-e teamă că nu mai am mult de trăit. Aproape că n-am putut închide ochii astă-noapte, cu zgomotul ăla groaznic.
   - Biata lady Gwendolyn! a exclamat Dolly, punând revista deoparte și căutându-i punga de bomboane. Pentru asta trebuie să-i mulțumim domnului Hitler, bombardierele lui sunt de-a dreptul...
   - Nu vorbeam de avioane, prostuțo! Vorbeam despre ele, despre alea, cu felul lor infernal de a... chicoti, a urmat ea cu voce joasă, zgâlțâindu-și exagerat trupul.
   - A, la ele vă gândeați.
   - Ce fete îngrozitoare, s-a pronunțat lady Gwendolyn, care nu le văzuse încă pe niciuna dintre ele. Niște funcționare, care bat la mașină pe la ministere, trebuie să fie iuți. Dar ce-o fi fost în capul celor de la Ministerul de Război? Sigur că îmi dau seama că trebuie și ele să stea undeva, dar de ce aici, la mine? În frumoasa mea casă? Peregrine nici nu vrea să audă de așa ceva... să vezi ce scrisori mi-a scris! Nu suportă gândul că ființele astea să stea aici, printre odoarele noastre.
   Neplăcerea nepotului aproape că-i stârni un zâmbet, dar amărăciunea i l-a înăbușit pe dată. A întins mâna s-o apuce de braț pe Dolly:
   - Sper că nu aduc bărbați aici, în casa mea, Dorothy?
   - Nicidecum, lady Gwendolyn, știu prea bine părerea dumneavoastră despre asta. Am avut eu grijă.
   - Pentru că n-am să admit așa ceva, să știi. N-am să admit preacurvie sub acoperișul meu.
   Dolly a încuviințat serioasă. Acesta era Marele Motiv al asprimii stăpânei ei. Doctorul Rufus îi povestise despre sora ei, Penelope. Fuseseră de nedespărțit în tinerețea lor, îi spusese el, semănau ca două picături de apă și la înfățișare, și la purtări, încât lumea le credea gemene, în ciuda celor optsprezece luni ce le despărțeau. Mergeau la baluri, petreceau în conacele de la țară, mereu împreună, dar Penelope a îndrăznit să comită o crimă de neiertat: „S-a îndrăgostit și s-a măritat”, îi spusese doctorul Rufus, trăgând adânc din țigara de foi, cu satisfacția povestitorului care a ajuns la miezul poveștii. „Și i-a mai zdrobit și inima surorii ei pe deasupra”.
   - Haideți, i-a spus Dolly cu blândețe, că n-o să se ajungă până acolo, lady Gwendolyn! Războiul o să se termine cât de curând și ele o să plece de unde au venit.
   Dolly habar nu avea dacă era adevărat - din partea ei, și-ar fi dorit să nu se termine, casa aceea mare era atât de pustie noaptea, iar Kitty și celelalte erau destul de nostime, dar nu avea altceva mai bun de spus, mai ales că bătrâna doamnă era atât de pornită. Biata de ea, trebuie să fie îngrozitor să- ți pierzi cel mai bun prieten. Dolly nu-și putea închipui cum ar fi fost să trăiască fără prietenul ei de suflet.
   Lady Gwendolyn s-a prăvălit pe pernă. Atacul virulent împotriva cluburilor de noapte și a nenorocirilor lor, închipuirile ei despre dezmățul din acele lăcașuri, amintirile despre sora ei, amenințarea cu preacurvia chiar sub acoperișul său, toate acestea își spuseseră cuvântul. Era istovită și trasă la față, mai zbârcită decât balonul de baraj care se lăsase peste Notting Hill zilele trecute.
   - Ia uitați-vă, lady Gwendolyn, la frumusețea asta de bomboană pe care am găsit-o. Ce-ar fi să o mâncați și apoi să vă odihniți un pic?
   - Ei bine, așa să facem, a bombănit bătrâna. Dar nu mai mult de o oră și ceva, Dorothy. Să nu mă lași să dorm peste ora 3, nu vreau să pierd partida de cărți.
   - Nici vorbă, a spus Dolly, vârând bomboana printre buzele strânse ale stăpânei ei.
   În timp ce bătrâna sugea furioasă bomboana, Dolly s-a dus la fereastră să tragă draperiile de camuflaj. Cât le desfăcea cordonul s-a uitat la casa de peste drum și i-a sărit inima din piept.
   Vivien era din nou acolo. Stătea la masa de scris, îndărătul ferestrelor izolate cu bandă adezivă, nemișcată ca o statuie, cu excepția degetelor de la o mână care frământau un șirag lung de perle. Nerăbdătoare, Dolly i-a făcut cu mâna, dorindu-și ca și cealaltă femeie să o vadă și să-i răspundă, dar ea era căzută pe gânduri.
   - Dorothy?
   Dolly a clipit. Vivien (numele ei se scria ca al lui Vivien Leigh, ce norocoasă!) era poate cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse.
   Avea o față ovală, păr castaniu-închis ce strălucea prins într-un coc, iar buzele pline îi erau date cu un ruj aprins. Ochii îi erau mari și depărtați, încadrați de sprâncene foarte arcuite, ca ale Ritei Hayworth sau ale lui Gene Tierney, dar frumusețea ei nu se trăgea numai din asta. Nici din fustele frumoase și bluzele pe care le purta, ci mai degrabă din felul în care le purta: cu ușurință, degajat, șiragul de perle încolăcit lejer în jurul gâtului, Bentley-ul cafeniul pe care-l conducea înainte de a-l fi donat Serviciului de Ambulanță ca pe o pereche de cizme ce-i prisoseau.
   Era povestea tragică pe care Dolly o aflase pe bucățele - rămăsese orfană de mică, fusese crescută de un unchi, se măritase cu un scriitor bogat și chipeș numit Henry Jenkins, care deținea o poziție importantă la Ministerul Informațiilor.
   - Dorothy? Vino să-mi aranjezi cearșafurile și să-mi aduci masca de somn!
   În mod normal, Dolly ar fi fost un pic invidioasă să aibă o astfel de vecină atât de aproape, dar cu Vivien era altfel. Toată viața își dorise să aibă o prietenă ca ea. Cineva care să o înțeleagă cu adevărat (nu ca plicticoasa aia de Caitlin sau ca prostănaca și ușuratica de Kitty), cineva cu care să se plimbe la braț pe Bond Street, elegante și vesele, făcând lumea să întoarcă capul după ele și să șușotească cu palma la gură despre frumusețile acelea brunete, cu picioare lungi și atâta farmec lejer. Și acum o găsise, în fine, pe Vivien. Din prima clipă când trecuseră una pe lângă cealaltă pe Grove, când li s-au încrucișat privirile și și-au zâmbit - tainic, complice - își dăduseră seama că erau din aceeași plămadă, predestinate să fie cele mai bune prietene.
    - Dorothy!
   Dolly a tresărit și s-a întors cu spatele la fereastră. Lady Gwendolyn reușise să-și învălmășească așternuturile - arătau ca un morman de sifon roșu și perne de puf - iar acum striga aprinsă la față:
   - Nu-mi găsesc masca de dormit nicăieri!
   - Ei, haideți... a încercat să o liniștească Dolly, aruncând o ultimă privire la Vivien, înainte de a trage bine draperiile. Ia să vedem dacă nu o putem găsi împreună.
   După o scurtă căutare, masca a fost descoperită, strivită și încălzită, sub șoldul stâng al bătrânei. Dolly i-a scos turbanul roșu și l-a pus pe creștetul bustului de marmură de pe scrin, iar apoi i-a tras masca de șaten pe cap.
   - Mai cu băgare de seamă! s-a rățoit lady Gwendolyn, o să mă sufoci dacă mi-o tragi așa peste nas.
   - Doamne ferește, cum să fac așa ceva?
   - Vai de mine și de mine!
   Bătrâna și-a cufundat capul atât de adânc în perne, încât fața ei părea desprinsă de trup, ca o insulă pe o mare de piele vălurită.
   - 75 de ani nesfârșiți, și cu ce m-am ales? Părăsită de toți cei care mi-au fost mai dragi și mai apropiați! Rămasă doar cu o fată care-mi ia banii pentru osteneala ei.
   - Ei, da, a dojenit-o Dolly, de parcă ar fi vorbit cu un copil arțăgos, cine a zis ceva de osteneală? Nici în glumă să nu pomeniți așa ceva, lady Gwendolyn. Știți bine că m-aș îngriji de dumneavoastră chiar dacă n-aș primi niciun ban.
   - Bine, bine, a bombănit bătrâna. Haide, lasă astea!
   Dolly i-a tras păturile până sus, netezindu-le frumos. Bătrâna și-a aranjat bărbia peste panglica de șaten și i-a spus:
   - Știi ce-ar trebui să fac?
   - Ce, lady Gwendolyn?
   - Ar trebui să-ți las ție totul. Ca să-l învăț minte pe nepotul meu cel intrigant. La fel ca taică-său, nici lui nu-i stă mintea la altceva decât să-mi fure tot ce am mai drag. Am de gând să-mi chem avocatul și să fac actele.
   Nu mai era nimic de spus în fața unor astfel de vorbe, evident că era mândră să știe că lady Gwendolyn o prețuia atât de tare, dar nu se cuvenea să-și arate satisfacția. Așa că, bucuroasă peste măsură, Dolly s-a întors cu spatele, făcându-și de lucru să aranjeze turbanul bătrânei.

         Doctorul Rufus fusese primul care îi atrăsese atenția asupra intențiilor bătrânei lady.
   Cu câteva săptămâni în urmă, la unul dintre prânzurile pe care le luau din când în când împreună, după o discuție lungă despre viața socială a lui Dolly („Dar cu prietenii cum stai, Dorothy? Sigur că o fată ca tine trebuie să aibă o mulțime de curtezani tineri care aleargă după tine. Dar sfatul meu este să cauți un tip mai în vârstă, cu o slujbă bună, care să-ți poată oferi tot ce meriți”), a întrebat-o despre cum îi merge în casa din Campden Grove. Când i-a spus că credea că totul este bine, el și-a agitat paharul cu whiskey, făcând cuburile de gheață să zornăie și i-a făcut cu ochiul.
   - Cred că mai mult decât bine, după câte aud. Tocmai am primit o scrisoare de la Peregrine Wolsey săptămâna trecută. Și-mi scrie că mătușii lui îi place atât de mult „fata mea”, cum îți spune el...
   Și aici doctorul Rufus a tăcut o vreme, dus pe gânduri.
  - ... că este de-a dreptul îngrijorat pentru moștenirea lui. Este tare supărat pe mine că te-am scos în calea mătușii lui, a urmat el râzând.
   Dolly nu a reușit să schițeze decât un zâmbet. Se tot gândise la spusele lui tot restul zilei și în timpul săptămânii care urmase.
   Ceea ce-i spusese doctorul Rufus era adevărat.
   După un început nu prea promițător, lady Gwendolyn, faimoasă (chiar din propriile spuse) pentru disprețul pe care-l purta oricărei ființe umane, începuse să o îndrăgească pe tânăra ei damă de companie. Ceea ce era foarte bine. Era doar mare păcat că Dolly trebuise să plătească atât de scump afecțiunea bătrânei.
   Telefonul sunase în noiembrie. Răspunsese bucătăreasa și îi strigase lui Dolly că e pentru ea. Cât de mult o durea acum, dar atunci fusese atât de emoționată că o căuta și pe ea cineva la telefon într-o casă atât de nobilă, încât a luat-o la fugă pe scări, a smuls receptorul și a răspuns cu o voce foarte gravă: „Alo, Dorothy Smitham la telefon”. Și-apoi a auzit glasul doamnei Potter, prietena mamei de peste drum, din Coventry, strigând cât o ținea gura că ai ei „erau morți cu toții... bombă incendiară, n-au mai apucat să ajungă în adăpost”.
   În sufletul lui Dolly s-a căscat un hău în clipa aceea, de parcă îi dispăruse stomacul și-n locul lui se răsucea un rotocol de spaimă. A scăpat telefonul din mână și-a rămas acolo, în picioare, în uriașul hol de la intrarea reședinței din Campden Grove numărul 7, simțindu-se îngrozitor de mică și singură. I se părea că tot ce era ea, toate amintirile din diferite perioade ale vieții ei se prăvăliseră, asemenea unui castel din cărți de joc, învălmășite la întâmplare, iar imaginile de pe ele începeau deja să se șteargă. În acel moment tocmai intra ajutoarea bucătăresei care i-a spus bună dimineața. Lui Dolly îi venea să strige la ea că nu era o dimineață bună deloc, că totul se năruise, nu putea să vadă și ea atâta lucru? Dar nu a strigat, i-a răspuns zâmbind, bună dimineața, și a pornit-o în sus pe scări, către încăperea unde Lady Gwendolyn suna mânioasă clopoțelul, căutându-și ochelarii pe care-i pierduse din neatenție.
   La început, Dolly nu a spus nimic nimănui despre familia ei, nici măcar lui Jimmy, care auzise, de bună seamă, și încerca disperat să o consoleze. Iar când ea i-a răspuns că nu avea nimic, că era război și toți trebuie să sufere consecințele, el a crezut că făcea pe viteaza, dar nu curajul o determina să nu scoată o vorbă.
   Sentimentele ei erau atât de încâlcite, amintirea felului în care plecase de-acasă era încă atât de vie, încât i se părea că e mai bine să nu povestească nimic, temându-se de ce ar putea ieși la iveală sau de ce ar simți. Nu-și văzuse părinții de când plecase la Londra: tatăl îi interzisese să îi mai caute până nu îi „vine mintea la cap”, dar mama îi scria frecvent pe furiș scrisori, deși lipsite de căldură, pomenind chiar în ultima că va veni la Londra să vadă cu ochii ei „casa aia grozavă și doamna despre care vorbești atât de des”. Dar acum era prea târziu. Mama ei nu o va mai întâlni niciodată pe lady Gwendolyn și nici nu va păși în casa din Campden Grove numărul 7 ca să vadă cum și-a împlinit Dolly destinul.
   Iar la bietul Cuthbert nici nu se putea gândi. Își amintea ultima lui scrisoare aproape cuvânt cu cuvânt: cum îi descria cu de-amănuntul adăpostul pe care îl construiseră în fundul grădinii, toate pozele cu avioane de război pe care le adunase ca să decoreze pereții și ce avea de gând să facă cu piloții germani pe care urma să-i captureze. Era atât de mândru și de neștiutor, atât de emoționat de rolul pe care avea să-l joace în război, atât de dolofan și de neîndemânatic, un băiețel plin de viață... și-acum nu mai era!
   Tristețea pe care o simțea, singurătatea și sentimentul că rămăsese orfană erau atât de copleșitoare, încât nu a știut să facă altceva decât să se dedice cu totul muncii pe care o făcea pentru lady Gwendolyn, fără să mai pomenească de nimic.
   Până într-o bună zi, când bătrâna povestea ce voce frumoasă avusese când era mică, și Dolly, gândindu-se la mama ei, la cutia albastră pe care o ținea ascunsă în garaj, plină de vise și amintiri din care acum nu mai rămăsese decât moloz, izbucnise în plâns, chiar acolo, la capul patului bătrânei, cu pila de unghii în mână.
   - Dar ce-ai pățit? o întrebase lady Gwendolyn, care rămăsese cu gura căscată, la fel de uimită de parcă Dolly s-ar fi despuiat și ar fi început să danseze goală prin cameră.
   Surprinsă într-unul dintre rarele ei momente de slăbiciune, Dolly îi povestise totul, despre mama și tata și Cuthbert, cum erau, ce spuneau, cum o călcau pe nervi, cum încerca mama să-i perie părul și ea se împotrivea, călătoriile la mare, jocul de crichet și întâmplarea cu măgarul, în cele din urmă, i-a povestit și cum trântise ușa în urma ei când plecase de-acasă, fără să se oprească atunci când mama a strigat după ea - Janice Smitham cea care ar fi răbdat oricât de foame decât să ridice vocea în auzul vecinilor - și-a luat-o la fugă după ea fluturându-i cartea pe care i-o luase în dar de rămas-bun.
   - Vai de mine și de mine! a exclamat lady Gwendolyn când și-a terminat Dolly povestea. Sigur că doare, dar nu ești singura care și-a pierdut familia.
   - Știu, a răspuns Dolly, trăgând adânc aer în piept.
   Camera răsuna de ecoul propriilor ei vorbe și se întreba dacă urmează să fie dată afară. Lui lady Gwendolyn nu-i plăceau văicărelile, decât dacă erau ale sale.
   - Când mi-a fost luată Henny Penny, am crezut că am să mor.
   Dolly a dat din cap, așteptând încă verdictul.
   - Ești tânără, o să treci și de asta. Numai uită-te la aia de peste drum...
   Era adevărat, viața lui Vivien înflorise până la urmă, dar între ele erau câteva deosebiri clare.
   - A avut un unchi bogat care a luat-o la el, a răspuns Dolly încetișor. A moștenit o avere, s-a măritat cu un scriitor faimos... pe când eu... a urmat ea, mușcându-și buza de jos, străduindu-se să nu izbucnească din nou în plâns. Eu sunt...
   - Ei, dar nici tu nu ești chiar singură pe lume, prostuțo!
   Lady Gwendolyn și-a scos punga de bomboane și, pentru prima dată de când se știau, i-a oferit una lui Dolly. I-au trebuit câteva clipe ca să-și dea seama ce voia să spună bătrâna, dar, când a înțeles, Dolly vârâse deja timid mâna în pungă și scosese un drops. Îl ținea în mână, strângându-l între degete, și-și dădea seama că începuse să i se topească în palma fierbinte.
   - Vă am pe dumneavoastră, i-a răspuns Dolly solemn.
   Lady Gwendolyn pufnise și-și ferise privirea.
   - Ne avem una pe alta, presupun... a spus ea cu vocea subțiată de o emoție neașteptată.

         Dolly a intrat în dormitor și a așezat ultimul număr al revistei The Lady peste teancul celorlalte. Mai târziu se va uita mai atent și va decupa cele mai frumoase fotografii ca să le lipească în caietul ei cu idei, dar acum avea alte lucruri mult mai importante de făcut.
   S-a lăsat în patru labe și a căutat sub pat banana pe care o ascunsese de când domnul Hopton, băcanul, i-o strecurase pe sub tejghea, marțea trecută.
   Fredonând un cântecel, s-a strecurat înapoi pe ușă și-a pornit-o pe coridor.
   De fapt nu avea niciun motiv să se furișeze - Kitty și celelalte fete erau la slujbă, la Ministerul de Război, ocupate să bată la mașină, bucătăreasa stătea la coadă la măcelărie, înarmată cu o mulțime de bonuri de rație și cu o foarte proastă dispoziție, lady Gwendolyn sforăia liniștită în pat - dar era mult mai nostim să se furișeze decât să meargă normal. Mai ales când avea la dispoziție o oră întreagă, minunată, de libertate.
   A urcat scările în fugă, a scos cheița pe care și-o făcuse și a intrat în garderoba bătrânei lady. Dar nu în debaraua aceea micuță și înghesuită din care Dolly scotea în fiecare dimineață câte un caftan larg ca să o înveșmânteze pe trupeșa doamnă. Nu, nu acolo. Garderoba era o încăpere impozantă care adăpostea nenumărate toalete, pantofi, haine și pălării, dintr-acelea pe care Dolly le văzuse doar în paginile revistelor despre lumea bună. Mătăsuri și blănuri atârnau unele lângă altele în dulapuri deschise, iar pe rafturi imense se înșirau perechi de pantofiori de saten făcuți pe comandă. Cutiile rotunde de pălării inscripționate cu numele mândre ale pălărierilor din Mayfair - Schiaparelli, Coco Chanel, Rose Valois - se înălțau stivuite până sus, încât era nevoie de o scăriță ca să poată ajunge până în vârf.
   În dreptul ferestrei arcuite, cu draperiile bogate de catifea care măturau covorul (trase bine acum de frica avioanelor nemțești), era o măsuță cu picioarele curbate ce sprijinea o oglindă ovală, dinaintea căreia se afla o pereche de perii de argint și o mulțime de fotografii în rame bogat ornamentate.
..........................................................