Păzitoarea tainei, Kate Morton

 ..............................................................

5-7

           Laurel a închis albumul. Îi pierise cheful să mai spună povești din trecut.

   I-a netezit cearșaful pe piept și i-a spus:
   - Am fost aseară să-l văd pe Gerry, mamă.
   - Gerry... s-a auzit de undeva, de parcă ar fi șoptit vântul.
   Laurel s-a uitat la buzele mamei. Erau nemișcate, dar ușor depărtate. Ochii îi erau închiși.
   - Da, a urmat ea cu mai multă înflăcărare. Pe Gerry. M-am dus să-l văd la Cambridge. Este foarte bine, e un băiat așa de deștept. Știai că face o hartă a cerului? Ți-ai fi închipuit vreodată că băiețelul acela va face niște lucruri atât de incredibile? Mi-a spus că e vorba să-l trimită o vreme să facă cercetări în Statele Unite, ar fi o șansă grozavă!
   - Șansă... a șoptit mama.
   Avea buzele uscate și Laurel a întins mâna după cana cu apă, vârându-i cu grijă paiul îndoit în gură.
   Mama a băut cu greu câteva picături.
   - Laurel, a spus ea încetișor, deschizând ochii.
   - Sunt aici, nu-ți face griji.
   Pleoapele delicate ale lui Dorothy tremurau sforțându-se să rămână deschise.
   - Mi s-a părut... a urmat ea, respirând greu... mi s-a părut că nu era rău.
   - Ce nu era?
   Din ochi au început să-i mustească lacrimi mai degrabă decât să se prelingă. Ridurile adânci ale chipului ei palid străluceau. Laurel a scos un șervețel din cutie și i-a șters fața, cu blândețe, așa cum ar fi făcut cu un copil înspăimântat.
   - Ce nu era rău, mamă? Spune-mi!
   - Era o șansă, Laurel. N-am lăsat-o... am luat-o...
   - Ce-ai luat?
   O bijuterie, o fotografie, viața lui HenryJenkins?
   Dorothy a strâns-o mai tare pe Laurel de mână și a deschis ochii cât a putut de mult. Când a vorbit din nou, vocea îi era mai disperată și mai hotărâtă să spună tot până la capăt, de parcă ar fi așteptat multă vreme să spună toate acestea, în ciuda efortului considerabil pe care îl făcea.
   - Era o șansă, Laurel. Nu am crezut că pot face rău cuiva, n-am crezut. Am dorit foarte mult, credeam că merit, că e drept.
   Apoi a răsuflat cu zgomot, făcând-o pe Laurel să simtă fiori pe șira spinării. Iar cuvintele care au urmat s-au împrăștiat ca o pânză de păianjen.
   - Crezi în răsplată dreaptă... că dacă ți se fură ceva ar trebui să poți să îți iei măcar o parte înapoi?
   - Nu știu, mamă!
   Pe Laurel o durea sufletul să o vadă pe mama ei, bătrână și suferindă, pe cea care le alungase demonii și le ștersese lacrimile cu sărutări, acum măcinată de vinovăție și căință. Cât ar fi vrut să o poată consola, dar dorea la fel de mult să afle și ce făcuse mama ei. Așa că i-a spus blând:
   - Cred că depinde de ceea ce ni s-a furat și de ceea ce ne propunem să ne luăm singuri înapoi.
   Intensitatea expresiei dispăruse de pe chipul mamei, iar ochii îi lăcrimau acum din pricina luminii strălucitoare de afară.
   - Totul... a spus ea, simțeam că pierdusem totul.

     În după-amiaza aceea, Laurel fuma așezată pe dușumeaua podului din Greenacres.
   Simțea scândurile decolorate, solide și netede sub ea, și ultimele raze ale soarelui târziu de amiază pătrundeau prin ferestruica din acoperiș, bătând ca un reflector chiar pe cufărul ferecat al mamei. Laurel inhala încet fumul țigării. Ședea acolo de mai bine de o jumătate de oră, în tovărășia scrumierei, a cheii de la cufăr și a propriei conștiințe.
   N-a fost greu să găsească cheia, Rose o pusese în fundul sertarului de la noptiera mamei. Așa că nu avea altceva de făcut decât să o strecoare în lacăt, să o răsucească și să afle totul.
   Dar ce să afle? Despre șansa pe care o întrezărise Dorothy? Ce anume luase sau făcuse?
   Nu se aștepta să găsească acolo nicidecum o mărturie completă scrisă.
   Doar că părea a fi locul cel mai important și mai nimerit unde să caute vreun indiciu pentru tainele mamei ei. Dacă ea și Gerry aveau să bată țara în lung și-n lat, deranjând alți oameni ca să afle câte ceva din lucrurile necunoscute, ar fi fost o neghiobie să nu înceapă cu ce era acasă. Să deschidă cufărul nu era cu nimic mai rău decât să vorbească cu Kitty Barker, sau să umble prin însemnările doctorului Rufus sau să caute la bibliotecă ceva despre Vivien Jenkins. Doar că o făcea să se simtă mai rău.
   Laurel se uita la lacăt. Nu era mare lucru - de fapt, mama o lăsase pe Rose să caute acolo cartea și ea nu avea favoriți (Gerry făcea excepție, dar toți păcătuiau când era vorba de el); prin urmare, mama nu s-ar supăra dacă Laurel s-ar uita în cufăr. O logică firavă, poate, dar asta era tot ce putea gândi. După ce Dorothy s-ar fi întors acasă la Greenacres, s-ar fi ales praful.
   Nu ar fi fost cu putință să scotocească acolo, atât timp cât mama s-ar fi aflat jos. Acum ori niciodată.
   - Îmi pare rău, mamă, a spus Laurel, dar trebuie să aflu.
   S-a ridicat încetinel, simțindu-se ca o uriașă în timp ce se îndrepta spre marginea povârnită a podului. A îngenuncheat ca să vâre cheia în lacăt și l-a deschis. În momentul acela, a simțit că, în sufletul ei, chiar dacă nu ar fi deschis niciodată capacul, crima se comisese deja.
   Atunci mai bine să meargă până la capăt! S-a ridicat în picioare și a început să tragă de capacul vechiului cufăr, fără să se uite înăuntru însă.
   Încheieturile înțepenite de piele au scârțâit, iar Laurel și-a ținut răsuflarea.
   Se simțea din nou copil, încălcând o regulă de fier. Simțea că i se învârte capul. Acum capacul se deschisese la maximum. Laurel l-a lăsat din mână și încheieturile s-au încordat sub greutatea lui. Trăgând hotărâtă aer în piept, Laurel a trecut Rubiconul și s-a uitat înăuntru. La suprafață era ceva, un plic vechi și îngălbenit, adresat lui Dorothy Nicolson la ferma Greenacres.
   Timbrul era oliv și o înfățișa pe regina Elizabeta tânără, în veșmintele de la încoronare. La vederea acestei imagini, Laurel a simțit o străfulgerare de amintire, de parcă ar fi avut o însemnătate, deși nu își dădea seama ce anume. Nu avea adresa expeditorului și, mușcându-și buza de jos, a deschis plicul, de unde a căzut o cartolină crem, pe care era scris doar un cuvânt cu cerneală neagră: Mulțumesc. Laurel a întors-o pe partea cealaltă, dar n-a găsit nimic altceva. A fluturat cartolina, gândindu-se mirată.
   Erau mulți oameni care ar fi avut motive să-i mulțumească mamei de-a lungul anilor, dar a o face astfel, atât de anonim, fără adresă, fără nume în josul cartolinei, era cu siguranță foarte ciudat, iar faptul că Dorothy o păstrase sub cheie era și mai ciudat. Ceea ce dovedea că mama ei trebuie să fi știut cu siguranță de la cine vine, și mai ales că motivul pentru care persoana aceea îi mulțumea mamei era secret.
   Toate acestea erau din cale-afară de misterioase - suficient să-i crească lui Laurel bătăile inimii - dar nu suficient de relevante pentru căutările ei. (în același timp, s-ar fi putut ca aceasta să fi fost dovada esențială, dar Laurel nu-și dădea seama cum ar putea ști asta cu siguranță, cel puțin nu în acel moment, doar dacă ar întreba-o pe mama de-a dreptul, ceea ce nu avea de gând să facă. Nu încă.) A pus cartolina la loc în plic și a strecurat-o într-o margine a cufărului unde o găsise, alături de o mică figurină de lemn; un domn Punch, și-a dat Laurel seama zâmbind, gândindu-se la vacanțele pe care le petreceau la bunica Nicolson.
   Mai era ceva în cufăr, ceva atât de voluminos, încât ocupa aproape tot spațiul. Arăta ca o pătură, dar, când scos-o Laurel și a scuturat-o, și-a dat seama că era o haină de blană destul de ponosită care fusese cândva albă. Laurel o ținea de umeri, cât putea de departe, măsurând-o de sus în jos, ca și cum s-ar fi aflat într-un magazin și s-ar fi gândit dacă să o cumpere sau nu.
   Dulapul din partea cealaltă a podului avea o oglindă pe ușă. Când erau mici, obișnuiau să se joace în el, sau cel puțin Laurel se juca acolo, căci celorlalte surori le era prea frică, ceea ce făcea ca dulapul să fie locul perfect în care să se ascundă de ele când avea nevoie de libertatea de a se refugia în poveștile născocite de ea însăși.
   Laurel a mers cu haina până la dulap și a tras-o pe ea. S-a privit răsucindu-se apoi într-o parte și în alta. Haina, care abia îi trecea de genunchi, se încheia cu nasturi în față și avea un cordon peste mijloc. Avea o croială foarte frumoasă, indiferent cum arăta blana acum, cădea minunat și detaliile erau lucrate cu atenție. Laurel era convinsă că cineva plătise o mulțime de bani pe ea când fusese nouă. Se întreba dacă mama ei dăduse banii aceia și, dacă da, cum ar fi putut o tânără care lucra ca servitoare să-și permită ceva atât de luxos.
   Pe măsură ce se privea în oglindă, i-a revenit o amintire de demult. Nu era prima dată, de fapt, când punea pe ea haina aceea. Într-o zi ploioasă, când erau mici, o înnebuniseră pe mama alergând în sus și în jos pe scări și Dorothy le ferecase în pod, să se joace de-a îmbrăcatul. Copiii familiei Nicolson aveau o cutie uriașă cu haine pe care mama o umplea mereu cu pălării vechi, cămăși și eșarfe, obiecte caraghioase peste care dăduse în timp și care ar fi putut fi transformate în ceva frumos de către imaginația magică a copiilor.
   În timp ce surorile ei se înveșmântau în hainele lor favorite, Laurel a zărit o pungă într-un colț al podului din care se ițea ceva alb și pufos. A scos haina și s-a îmbrăcat cu ea pe dată. Apoi a venit dinaintea aceleiași oglinzi, admirându-se și gândindu-se ce măreață o făcea: asemenea Crăiesei Zăpezilor, cea rea, dar minunată totodată.
   Era copil pe atunci și nu vedea nici blana tocită pe alocuri și nici petele întunecate de pe tiv, dar recunoștea autoritatea somptuoasă impusă de o astfel de haină. Așa că au petrecut câteva ceasuri minunate, poruncindu-le surorilor ei să intre în cuști, amenințându-le că asmute lupii pe ele dacă nu-i ascultă poruncile. Până când mama le-a chemat la masă, Laurel îndrăgise haina și puterea ei ciudată atât de mult încât nu se gândise să o mai dezbrace. Expresia de pe chipul lui Dorothy când și-a văzut fiica cea mare intrând în bucătărie a fost greu de deslușit. Nu fusese nicidecum bucuroasă, dar nici nu strigase la ea. Mai rău. Se făcuse palidă de tot și i-a spus cu voce tremurătoare:
   „Scoate aia de pe tine! Scoate-o imediat!”
   Cum Laurel nu s-a executat imediat, mama s-a repezit la ea și a început să tragă haina de pe ea, bombănind că era prea cald, că haina era prea lungă și scara de la pod prea abruptă ca să umble cu așa ceva pe ea. Avusese noroc că nu se împiedicase să cadă și să-și rupă gâtul. Cu haina de blană strânsă sub braț, îi aruncase apoi o privire aproape acuzatoare, cu un amestec de disperare și trădare, vecină cu teama. Pentru o clipă îngrozitoare, Laurel crezuse că mama o să izbucnească în plâns. Dar nu o făcuse. I-a poruncit lui Laurel să se așeze la masă și apoi a dispărut, luând haina cu ea.
   Laurel nu a mai văzut haina după aceea. A întrebat o dată de ea, câteva luni mai târziu, când avea nevoie de un costum pentru o piesă la școală, dar Dorothy îi spusese, fără să o privească:
   „Vechitura aia... am aruncat-o. Nu era bună decât să fie roasă de șoareci acolo sus, în pod”.
   Dar apăruse din nou acum, ascunsă în cufărul mamei, ferecată timp de zeci de ani sub cheie. Laurel a răsuflat adânc căzută pe gânduri, înfundându-și mâinile mai adânc în buzunare. În căptușeala de saten a unuia din ele era o gaură prin care i-a intrat degetul. Simțea ceva acolo, ca un colț dintr-o bucată de carton. Laurel a apucat colțul acela și a tras.
   Era o bucățică de carton albă, dreptunghiulară, cu ceva tipărit pe ea.
   Scrisul era destul de șters și Laurel a fost nevoită să se ducă spre raza de lumină ce mai străbătea de la soare ca să vadă ce scria. Și-a dat seama că era un bilet de tren, ștampilat cu prețul pentru un drum de la Londra până la orașul cel mai apropiat de locul unde trăia bunica Nicolson.
   Data de pe bilet era 23 mai 1941.

20.

         Londra, februarie 1941
   Jimmy mergea în pas grăbit prin Londra, stăpânit de un sentiment neobișnuit.
   De săptămâni bune nu o mai văzuse pe Dolly - care refuzase să îl primească atunci când încercase să o viziteze în Campden Grove și nici nu-i răspunsese la scrisori dar acum, în fine, a apărut asta... Simțea scrisoarea în buzunar, același buzunar în care ținuse inelul în noaptea aceea îngrozitoare, sperând că nu e de rău augur. Scrisoarea sosise la redacția ziarului la începutul săptămânii, și era o simplă notiță în care îl implora să vină să se întâlnească pe banca din Grădina Kensington, cea de lângă statuia lui Peter Pan. Avea ceva să-i spună, ceva ce spera că îi va face plăcere.
   Se răzgândise și voia să se căsătorească cu el. Asta trebuia să fie. Jimmy încerca să-și păstreze cumpătul, nu-i plăcea să se pripească, mai ales după cât suferise când fusese refuzat, dar nu-și putea opri gândurile - speranțele, de fapt - să zboare la posibilitatea aceasta. Ce altceva ar fi putut fi? Ceva care să-i facă plăcere: nu se putea gândi la altceva. Dumnezeu îi era martor că avea nevoie de o veste bună.
   Cu 10 zile în urmă fuseseră bombardați. Totul se întâmplase din senin.
   Fusese o pauză în ultima vreme, ceea ce era chiar mai ciudat decât bombardamentul cel mai groaznic - liniștea era parcă mai greu de suportat - dar pe 18 ianuarie, o bombă rătăcită căzuse chiar pe clădirea unde locuia Jimmy.
   Se întorcea acasă după o noapte de lucru și, de cum dăduse colțul, văzuse tot dezastrul. Își ținuse respirația în timp ce alerga spre ruinele cuprinse de flăcări. Nu mai auzea nimic altceva în afara propriei voci și a corpului său care respira și pompa sângele, cățărându-se prin dărâmături, strigându-l pe taică-său și blestemându-se că nu fusese în stare să găsească o casă mai bună, că nu fusese acolo când bătrânul avusese cea mai mare nevoie de el. Când a dat de colivia strivită a lui Finchie, a scos un urlet animalic. Și a simțit dintr-odată experiența cumplită de a trăi o scenă din propriile sale fotografii, doar că acea casă dărâmată era casa lui, lucrurile risipite erau ale lui, mortul cel drag era tatăl lui, și și-a dat atunci seama că, oricât de mult l-ar fi lăudat editorii, eșuase total în încercarea de a prinde adevărul acelui moment - teama și panica, sentimentul concret, sfâșietor că a pierdut totul dintr-odată.
   S-a întors și s-a prăbușit în genunchi. Atunci a zărit-o pe doamna Hamblin din apartamentul vecin că-i făcea uluită cu mâna de peste drum. A alergat spre ea, a cuprins-o în brațe și a lăsat-o să-i plângă pe umăr, izbucnind și el în lacrimi fierbinți de neputință, furie și durere. Apoi ea și-a ridicat capul și l-a întrebat:
   - L-ai văzut pe taică-tău?
   - Nu l-am găsit nicăieri, i-a răspuns el.
   Dar ea a arătat cu degetul în jos, pe stradă.
   - Cred că l-au luat cei de la Crucea Roșie. Un doctor tânăr și drăguț i-a dat o ceașcă de ceai și știi și tu cât îi place lui ceaiul, așa că...
   Jimmy nu a mai stat să asculte mai departe. A luat-o la fugă spre sala de lângă biserică unde știa că se află Crucea Roșie. A dat năvală pe ușă și l-a văzut imediat pe tatăl lui. Bătrânul stătea la o masă cu o ceașcă de ceai dinainte și cu Finchie pe braț. Doamna Hamblin îl îndreptase către adăpost la timp și Jimmy se simți plin de recunoștință. I-ar fi dat orice comoară din lume dacă ar fi putut... păcat că nu poseda nimic ce ar fi meritat să fie dăruit.
   Își pierduse toate economiile în bombardament, împreună cu tot ce mai aveau. Rămăsese doar cu hainele de pe el și cu aparatul de fotografiat pe care îl purta la el. Slavă Domnului, căci ce s-ar fi făcut fără el?
   Cu o mișcare iute din cap, Jimmy și-a dat la o parte părul din ochi, în timp ce mergea înainte. Trebuia să și-l scoată din minte pe taică-său și înghesuiala în care trăiau deocamdată. Bătrânul îl făcea să se simtă vulnerabil și nu voia să fie slab astăzi. Nu-și putea permite așa ceva. Astăzi trebuia să fie stăpân pe sine, demn, poate chiar un pic distant. Poate era cam îngâmfat, dar voia ca Dolly să-și dea seama că făcuse o greșeală. De data asta nu se mai îmbrăcase ca o maimuță în costumul tatălui lui, nu ar fi putut, dar se străduise totuși.
   Din stradă a intrat în parc, îndreptându-se spre peluza care se transformase acum într-o grădină de zarzavat, trecând de-a lungul aleilor care păreau goale fără gărdulețele de fier forjat, pregătindu-se să dea ochii cu ea. Avusese întotdeauna o mare influență asupra lui, ajungea doar să-i arunce o privire și el îi făcea pe plac. Ochii aceia scânteind de râs, care-l dăduseră gata la o ceașcă de ceai în cafeneaua din Coventry, răsucirea buzelor când zâmbea, părând că-l tachinează uneori...
   Doamne, era atât de atrăgătoare, atât de plină de viață!
   Acum simțea că se înmoaie doar la gândul că o să o vadă și s-a scuturat, încercând să-și aducă aminte cât de mult îl jignise, făcându-l de rușine - privirea chelnerilor când l-au văzut rămas singur în restaurant, ținând încă în mână inelul, n-o s-o poată uita niciodată; își închipuia cum râseseră după ce plecase. Doamne! Trebuie să se stăpânească, să-și domolească optimismul și dorul, să se păzească de alte dezamăgiri.
   Se străduise din răsputeri, dar probabil că o iubea de prea mult timp (se gândise mai târziu, întors acasă, când rememorase întâmplările de peste zi), și se știe că dragostea prostește. Și drept exemplu: împotriva voinței sale, când s-a apropiat de locul întâlnirii, Jimmy Metcalfe a iuțit pasul.
   Dolly stătea pe banca pe care spusese că îl va aștepta. Jimmy a văzut-o primul și s-a oprit din alergat, trăgându-și răsuflarea, îndreptându-și părul, manșetele, ținuta, în timp ce o privea. Emoția de la început s-a prefăcut iute în mirare. Trecuseră doar 3 săptămâni (deși împrejurările în care se despărțiseră îl făceau să simtă că fuseseră mai mult de 3 ani), dar ea se schimbase. Era tot Dolly, era frumoasă, dar și-a dat seama chiar de departe că era ceva în neregulă.
   Jimmy s-a simțit brusc dezorientat, se pregătise să fie dur, chiar obraznic, dacă ar fi fost nevoit, dar s-o vadă șezând acolo, cu brațele la piept, mult mai mică decât și-o amintea, era ultimul lucru la care se așteptase.
   L-a văzut și ea, în cele din urmă, și i-a zâmbit, străduindu-se să-și lumineze fața. Jimmy i-a zâmbit și el și a pornit-o spre ea, întrebându-se ce s-a întâmplat, dacă nu cumva cineva o lovise, îi făcuse vreun rău, ca să o vlăguiască atât de tare. Era convins că ar fi fost capabil să ucidă pentru asta.
   S-a ridicat în picioare când s-a apropiat și s-au îmbrățișat. I-a simțit în mâini oasele mici ca ale unei păsări. Nu era prea îmbrăcată, ninsese și haina ei ponosită de blană nu era suficient de groasă. A rămas lipită de el o vreme și Jimmy - care se simțise atât de jignit, de furios de felul în care se purtase cu el, de refuzul ei de a-i da o explicație, el, care-și promisese să nu-și șteargă din minte această amărăciune când o va vedea - s-a pomenit mângâindu-i părul așa cum ar fi alintat un copil rătăcit și plăpând.
   - Jimmy! a exclamat ea, ținându-și încă fața apăsată pe pieptul lui. Vai, Jimmy!
   - Șșșș, haide, haide, nu plânge!
   Dar ea plângea, cu lacrimi ușoare care nu se mai opreau, făcându-l să se simtă deopotrivă îngrijorat și emoționat. Doamne, oare ce se întâmpla cu el?
   - Vai, Jimmy, a repetat ea. Îmi pare atât de rău, îmi este atât de rușine!
   - Ce tot spui acolo, Doll? a întrebat el apucând-o de umeri, forțând-o să se uite în ochii lui.
   - Am făcut o greșeală, Jimmy, a urmat ea. Am făcut atât de multe. N-ar fi trebuit să mă port cu tine așa. În noaptea aia, la restaurant, cum m-am purtat eu... să te las așa și să plec. Îmi pare tare, tare rău.
   Nu avea o batistă la el, dar avea cârpa de șters lentila obiectivului și i-a șters ușor obrajii cu ea.
   - Nu mă aștept să mă ierți. Și știu că nu mai putem da timpul înapoi, știu asta prea bine, dar trebuia să-ți spun. M-am simțit atât de vinovată și-a trebuit să-mi cer scuze personal, ca să-ți dai seama că vorbesc serios. Chiar vorbesc serios, Jimmy, a urmat ea printre lacrimi. Îmi pare tare, tare rău.
   El a dat din cap. Ar fi trebuit să spună ceva, dar era prea surprins și emoționat ca să găsească vorbele potrivite. Dar se pare că fusese de ajuns: ea a zâmbit. Jimmy a zărit în zâmbetul acela o undă din vechea ei exuberanță și și-ar fi dorit să o încremenească în clipa aceea. Și-a dat seama că ea avea nevoie să fie făcută fericită. Nu era o așteptare egoistă, ci un dat - asemenea unui pian sau unei harpe, avea nevoie de un acordaj anume.
   - Uite, a spus ea, oftând ușurată... uite că ți-am spus!
   - Da, mi-ai spus, a repetat el, recăpătându-și vocea, atingându-i, fără să-și dea seama, buzele cu vârful degetului.
   Ea și-a strâns buzele ca să-l sărute și apoi a închis ochii. Genele ei negre și umede i s-au lipit de obraz.
   A rămas așa o vreme, de parcă ar fi vrut și ea să oprească lumea în loc.
   Când s-a desprins de el, în cele din urmă, și-a ridicat ochii spre el sfioasă.
   - Așa!
   - Da! a exclamat și el, scoțându-și pachetul de țigări, îmbiind-o să ia.
   - Mi-ai ghicit gândul, a spus ea luând una. Sunt stoarsă.
   - Asta nu ți se potrivește.
   - Nu? Ei, probabil că m-am schimbat.
   Spusese asta într-o doară, dar se potrivea atât de bine cu ce văzuse el când ajunsese în parc, încât Jimmy s-a încruntat. A aprins țigările și a făcut semn cu țigara lui către direcția din care venise:
   - Ar trebui să plecăm de-aici, altfel am putea fi învinuiți că spionăm dacă mai stăm mult aici vorbind în șoaptă.
   S-au îndreptat înapoi spre locul unde fuseseră înainte porțile, vorbind despre nimicuri ca niște străini politicoși. Când au ajuns în stradă, s-au oprit, fiecare așteptând ca celălalt să decidă ce să facă. Dolly a făcut prima mișcare, întorcându-se spre el și spunându-i:
   - Mă bucur că ai venit, Jimmy. Nu meritam, dar îți mulțumesc.
   Avea ceva final în voce pe care nu l-a înțeles de la început, dar, când i-a zâmbit curajoasă și i-a întins mâna, a înțeles că pleca. Că își ceruse scuze, făcuse ceea ce crezuse că îi va face lui plăcere și acum avea de gând să plece.
   Și în clipa aceea Jimmy și-a dat seama de adevăr, asemenea unei lumini strălucitoare. Voia cu orice preț să se căsătorească cu ea, să o ia cu el și să aibă grijă de ea și să facă totul să meargă bine din nou.
   - Doll, stai...
   Ea își agățase poșeta pe umăr și se răsucise să o pornească, dar a întors capul când l-a auzit.
   - Vino cu mine, a urmat el, merg la lucru mai târziu, haide să mâncăm ceva.

          Altă dată Jimmy ar fi procedat altfel, ar fi planificat totul și s-ar fi străduit să iasă perfect, dar nu acum. Dă-le încolo de mândrie și perfecțiune! Se grăbea prea tare acum. Văzuse cu ochii lui că momentele nu durează în viață - o simplă bombă e de-ajuns și s-a dus totul.
   A așteptat doar cât a durat să comande chelneriței ceva de mâncare, apoi și-a luat inima în dinți și a spus:
   - Doll, oferta mea e valabilă încă. Te iubesc. Te-am iubit întotdeauna. Nu-mi doresc decât să mă căsătoresc cu tine.
   Ea a rămas cu ochii la el, surprinsă. Și nici nu îi puteai găsi o vină, abia reușise să se hotărască ce era mai bine să mănânce, ouă, sau iepure, când se pomenise cu această declarație.
   - Chiar mai vrei? După toate...
   - Chiar după tot ce-a fost.
   El a întins mâinile peste masă, cuprinzându-i palmele micuțe. Acum, că nu mai avea haina albă pe ea, îi vedea zgârieturile pe brațele albe și slabe. Și-a întors privirile spre chipul ei, mai hotărât ca niciodată să aibă grijă de ea.
   - Nu-ți pot oferi un inel, Doll, a urmat el, împletindu-și degetele cu ale ei, apartamentul meu a fost bombardat și am pierdut tot. O vreme am crezut că l-am pierdut și pe tata.
   Dolly a dat ușor din cap, încă mută de uimire, dar el a vorbit mai departe.
   Simțea vag că divaghează, că vorbește prea mult, că nu spune ce trebuie, dar nu se putea opri.
   - Dar nu l-am pierdut, slavă Domnului! Tata a supraviețuit, când l-am găsit era la Crucea Roșie, așezat confortabil cu o ceașcă fierbinte de ceai, a urmat el zâmbind scurt la gândul acela, după care și-a scuturat capul. Oricum, ceea ce vreau să-ți spun e că inelul s-a pierdut. Totuși, o să-ți cumpăr altul de îndată ce-am să pot.
   Dolly a înghițit cu greu și, când și-a recăpătat graiul, a întrebat încet și trist:
   - Vai, Jimmy! Cât de puțin trebuie că mă cunoști dacă crezi că eu țin la lucruri dintr-astea!
   A fost rândul lui Jimmy să se arate surprins.
   - Chiar nu ții?
   - Sigur că nu. Nu am nevoie de un inel ca să mă lege de tine, i-a spus cu lacrimi în ochi, strângându-i mâinile. Și eu te iubesc, Jimmy. Te-am iubit mereu. Ce-ar trebui să fac să te conving?

    Au mâncat în tăcere. Când au terminat Jimmy și-a aprins o țigară și a spus:
   - Presupun că bătrâna ta doamnă va dori să te măriți în casa ei. Dolly s-a schimba la față când l-a auzit.
   - Ce-ai pățit, Dolly?
   Atunci i-a povestit totul, că lady Gwendolyn murise, că nu mai locuia în Campden Grove, ci se întorsese în cămăruța ei din Rillington Place. Că nu se alesese cu nimic și că muncea acum în schimburi prelungite la o fabrică de muniție ca să-și plătească chiria.
   - Dar înțelesesem că lady Gwendolyn promisese că îți va lăsa ceva prin testament, nu mi-ai spus tu așa?
   Ea a privit pe fereastră, cu chipul umbrit de o amărăciune care alungase strălucirea dinainte.
   - Ba da, mi-a promis, dar asta a fost înainte... înainte ca lucrurile să se schimbe.
   Din expresia deznădăjduită de pe chipul ei, Jimmy și-a dat seama că ceea ce se întâmplase între Dolly și stăpâna ei era pricina dezamăgirii pe care o simțise mai devreme.
   - Ce vrei să spui, Doll? Ce s-a schimbat?
   Nu voia să-i spună povestea, și-a dat seama din felul în care nu voia să îl privească, dar Jimmy trebuia să știe. Părea un lucru egoist, dar o iubea, avea de gând să se însoare cu ea și nu voia în ruptul capului să o lase să-i scape.
   Așa că a rămas tăcut, dându-i de înțeles că va aștepta cât va fi nevoie, iar ea trebuie că și-a dat seama că nu-l va îndupleca prea ușor, așa că a început să-i spună:
   - S-a amestecat o femeie, Jimmy, o femeie puternică. Era pornită împotriva mea și și-a pus în minte să-mi facă viața un iad. Și eu eram singură de tot, a urmat ea întorcându-și privirile spre el. Nu am putut să-i țin piept lui Vivien.
   - Vivien? Cea de la cantină? Am crezut că erați prietene!
   - Așa am crezut și eu, a răspuns Dolly zâmbind trist. Cred că am fost prietene, la început.
   - Și ce s-a întâmplat?
   Dolly tremura în bluza albă, subțire și privea în jos spre masă, simțea o reținere în înfățișarea ei și Jimmy se întreba dacă nu cumva era stânjenită de ceea ce urma să-i spună.
   - Voiam să-i înapoiez ceva, un lănțișor pe care îl pierduse, dar când am sunat la ușă nu era acasă. Mi-a deschis soțul ei - ți-am mai povestit eu despre el, scriitorul... M-a poftit înăuntru să aștept și eu am intrat.
   Și-a plecat capul, scuturându-și ușor buclele.
   - Poate că n-ar fi trebuit, nu știu, pentru că atunci când s-a întors acasă Vivien s-a înfuriat foarte tare. Se vedea clar pe fața ei, ne-a bănuit că... ei, îți dai și tu seama... Am încercat să-i explic, eram convinsă că puteam să o conving, dar apoi...
   Și-a îndreptat din nou atenția către fereastră și o rază slabă de lumină i-a luminat obrazul.
   - Ei, bine... să zicem că am greșit eu.
   Inima lui Jimmy începuse să bată cu putere, se simțea cuprins de indignare, dar și de groază.
   - Ce-a făcut, Doll?
   Când a încercat să înghită, i s-a mișcat gâtul cu un zvâcnet iute în sus și în jos și Jimmy a crezut că o să izbucnească în plâns. Dar nu a plâns, ci și-a întors fața spre el și expresia chipului ei - atât de tristă și de jignită - i-a frânt inima. Abia i se auzea vocea.
   - A născocit niște minciuni teribile despre mine, Jimmy. M-a ponegrit în fața bărbatului ei, și chiar mai rău... i-a spus lui lady Gwendolyn că sunt o hoață în care să nu aibă încredere.
   - Dar asta e... e de... s-a bâlbâit el, uimit și revoltat. Asta e ceva josnic.
   - Dar și mai rău decât atât, Jimmy, ea însăși e o mincinoasă. De luni de zile are o aventură. Ți-aduci aminte, atunci, la cantină când ți-a spus despre prietenul ăla al ei, doctorul?
   - Cel care are un spital de copii?
   - Ăsta e doar un pretext, adică spitalul e de-adevăratelea și doctorul e iubitul ei. Îl folosește ca pretext ca să nu dea de bănuit când se duce acolo.
   Băgase de seamă că tremura, dar nu era firesc? Cine n-ar fi fost mânios să descopere că un prieten l-a trădat într-un mod atât de josnic?
   - Îmi pare rău, Doll.
   - Nu-i nevoie să-ți fie milă de mine, a spus ea, străduindu-se atât de tare să braveze, încât îl durea sufletul să o vadă. M-a lovit foarte tare, dar mi-am promis că n-o să o mai las să-mi facă rău.
   - Așa te vreau!
   - Doar că...
   Chelnerița apăruse să strângă farfuriile, uitându-se de la unul la altul, în timp ce-și făcea de lucru cu cuțitul lui Jimmy. Credea că se certau, s-a gândit el, după cum tăcuseră când s-a apropiat ea și după cum Dolly își întorsese iute capul când Jimmy se străduia să răspundă la sporovăială chelneriței
   („Știți că orologiul Big Ben nu s-a oprit niciodată?” sau „Cât va sta în picioare catedrala St. Paul”).
   Acum se uita pe furiș la Dolly care se străduia să-și ascundă fața. Totuși Jimmy îi deslușea profilul și vedea cum începuse să-i tremure buza de jos.
   - Asta e tot, a spus, încercând să o facă pe chelneriță să plece. Asta e tot, mulțumesc.
   - Nu doriți și desert? Vă asigur că...
   - Nu, nu, asta-i tot.
   - Cum doriți, a pufnit ea, răsucindu-se pe tocurile de cauciuc.
   - Doll? a început el când au rămas singuri din nou. Spuneai ceva...
   Ea își apăsa buzele strâns cu degetele ca să nu izbucnească în plâns.
   - Eu am iubit-o pe lady Gwendolyn, Jimmy, am iubit-o ca pe o mamă. Și când te gândești că s-a dus în mormânt crezând că sunt mincinoasă și hoață! a exclamat ea, cu lacrimile șiroindu-i pe obraz.
   - Șșșș, haide, nu mai plânge, te rog!
   Se mutase lângă ea și îi săruta fiecare lacrimă care i se prelingea pe obraz.
   - Lady Gwendolyn știa ce simți tu pentru ea, doar îi dovedeai în fiecare zi. Și știi ceva?
   - Ce?
   - Aveai dreptate, nu trebuie să o lași pe Vivien să fie mai presus. O să am eu grijă de asta.
   - A, Jimmy, s-a mirat ea, jucându-se cu un nasture de la cămașa lui, răsucindu-l după firul cu care era cusut. Ce drăguț din partea ta, dar cum ai putea face asta? Cum aș putea eu să înving pe cineva ca ea?
   - Ducând o viață lungă și fericită...
   Dolly a clipit nedumerită.
   - Alături de mine, a continuat el, zâmbind și trecându-i o șuviță de păr după ureche. O să o învingem împreună căsătorindu-ne și economisind fiecare bănuț, ca să ne putem muta mai apoi la mare sau la țară... unde vrei tu... așa cum ai visat mereu, o să o învingem trăind fericiți până la adânci bătrâneți, a încheiat el, sărutându-i vârful nasului. Nu-i așa?
   După o vreme, Dolly a dat încetișor din cap, parcă îndoindu-se, sau așa i s-a părut lui Jimmy.
   - Nu-i așa, Doll?
   De data asta a zâmbit, dar prea ușor și s-a întunecat apoi iute. A oftat, sprijinindu-și obrazul în palmă.
   - Nu vreau să par nerecunoscătoare, Jimmy, doar că aș vrea să o facem mai repede, să plecăm chiar acum și să o luăm de la început. Câteodată mă gândesc că doar așa am să îmi pot reveni.
   - N-o să mai dureze mult, Doll. Muncesc din răsputeri și editorul meu este foarte încrezător în viitorul meu. Cred că dacă...
   Dolly a tras iute aer în piept și l-a apucat de mână. Jimmy s-a oprit.
   - Fotografiile! a exclamat ea, recăpătându-și respirația. Vai, Jimmy, mi-ai dat o idee, ceva cu care să putem avea totul acum - și marea, și toate celelalte despre care vorbeai tu - și cu care să îi dăm și o lecție lui Vivien în același timp. Căci asta e ce vrei și tu, nu? Să plecăm împreună, să începem o altă viață.
   - Știi prea bine că vreau, dar ce facem cu banii, Doll, știi că eu nu am...
   - De ce nu mă asculți? Asta e exact ce-ți spuneam. Știu eu un mod de-a face rost de bani.
   Îl privea cu ochi strălucitori, aproape sălbatici și, deși nu apucase să-i spună restul gândului ei, ceva s-a frânt în inima lui. Dar Jimmy nu voia să ia în seamă, nu ar fi lăsat nimic care să-i strice o zi atât de fericită.
   - Îți mai aduci aminte? a început ea, scoțând o țigară din pachetul de pe masă, mi-ai spus cândva că ai face orice pentru mine.
   Jimmy a privit-o aprinzând chibritul. Își amintea că îi spusese asta, și chiar ar fi fost în stare de orice. Dar ceva din felul în care îi străluceau ochii și-i tremurau degetele pe cutia de chibrituri l-a înfiorat. Nu știa ce voia ea să îi spună, dar simțea că nu ar fi vrut să audă.
   Dolly a tras adânc fumul țigării, scoțând apoi un vălătuc gros de fum.
   - Viven Jenkins este foarte bogată, Jimmy. Este însă o mincinoasă și o șarlatană care a făcut tot ce a putut ca să mă jignească, să-i stârnească pe cei dragi mie împotriva mea și să-mi fure moștenirea pe care mi-o promisese lady Gwendolyn. Dar o cunosc eu bine și știu că are o slăbiciune.
   - Cum?
   - Are un soț credincios care ar fi zdrobit dacă ar afla că îl înșală.
  Jimmy a dat din cap mașinal.
   - Știu că sună ciudat, Jimmy, dar ascultă-mă. Ce-ar fi dacă cineva ar obține o fotografie compromițătoare, ceva care să o arate pe Vivien împreună cu celălalt bărbat?
   - Ce-ar fi? a repetat el, dar vocea îi suna plată, de parcă n-ar fi fost a lui.
   Ea i-a aruncat o privire și pe buze i s-a ivit un zâmbet nervos.
   - Presimt că ar plăti o grămadă de bani ca să pună mâna pe o astfel de fotografie. Suficient cât să le ajungă unor tineri îndrăgostiți care ar vrea să fugă în lume.
   În timp ce se străduia să priceapă, lui Jimmy i-a trecut prin minte că era, de fapt, unul dintre jocurile lui Dolly, că va schimba foaia dintr-o clipă într-alta și că va izbucni în râs, spunându-i: „Jimmy, glumesc, desigur. Așa mă știi tu pe mine?”
   Dar nu s-a întâmplat așa. Și-n schimb i-a apucat mâna peste bancheta de piele și i-a sărutat-o încet.
   - Bani, Jimmy, i-a șoptit, apăsându-i mâna pe obrazul ei fierbinte. Chiar așa cum spuneai și tu. Suficienți ca să ne căsătorim și să o luăm de la capăt și să trăim fericiți până la adânci bătrâneți. Nu asta ți-ai dorit mereu?
   Așa era, desigur, și ea știa asta.
   - Merită să-i facem asta, Jimmy. Așa ai spus și tu, merită să plătească după tot ce mi-a făcut, a urmat ea iute prin fumul țigării. Ea m-a convins să mă despart de tine, să știi! M-a înveninat împotriva ta, Jimmy. M-a făcut să cred că nu trebuie să fim împreună. Nu vezi cât rău ne-a făcut?
   Jimmy nu știa ce să creadă. Nu-i plăcea ce sugera ea să facă, dar se ura pe sine și mai tare pentru că nu era în stare să-i spună asta. Dar s-a pomenit întrebând-o:
   - Și presupun că ai vrea ca eu să fac fotografia asta, nu?
   - O, nicidecum, Jimmy, a răspuns ea zâmbind. E prea riscant să-i pândești până-i prinzi împreună. Am o idee mult mai simplă, o joacă de copil!
   - Ce anume? a întrebat el, privind fâșia de metal din jurul tăbliei mesei.
   La ce te gândești, Doll? Spune-mi.
   - Fotografia o s-o fac eu!a spus ea trăgând din nou de nasturele lui care i-a căzut în palmă. Și tu ai să fii în ea!

21.

        Londra, 2011
   A mers bine pe autostradă și, pe la unsprezece, a intrat pe Euston Road, căutând din priviri un loc de parcare. A ochit unul chiar lângă gară și a îndreptat Mini-ul verde într-acolo. Perfect - Biblioteca Britanică era la o azvârlitură de băț și zărea copertina neagră cu albastru a cafenelei Nero după colț.
   Stătuse toată dimineața fără cofeină și simțea cum i se topește creierul.
   Peste 20 de minute, cu mintea mult mai limpezită, Laurel traversa foaierul gri cu alb al bibliotecii, îndreptându-se spre biroul de înregistrare a cititorilor. Tânăra cu un ecuson pe care scria Bonny nu părea să o fi recunoscut și, după ce s-a privit iute în geamul ușii de la intrare, Laurel a luat-o ca pe un compliment. După ce s-a zvârcolit toată noaptea, răsucindu-și gândurile și frământându-se ce ar fi putut lua mama ei de la Vivien Jenkins, dormise din nou până târziu în dimineața aceea, așa că îi rămăseseră doar zece minute să sară din pat drept în mașină. Deși iuțeala era lăudabilă, nu se putea spune că făcuse această trecere în cele mai bune condiții. Și-a aranjat un pic părul, iar când Bonny a întrebat-o „Pot să vă ajut cu ceva?”, a răspuns:
   - Cu siguranță, draga mea.
   A scos peticul de hârtie pe care Gerry îi scrisese numărul de înregistrare a cererii ei.
   - Cred că mă așteaptă o carte în sala de lectură de Științe Umaniste.
   - Stați să ne uităm! a spus Bonny, bătând ceva pe tastatură. O să avem nevoie și de un act de identitate și de o dovadă a adresei dumneavoastră ca să vă completez permisul.
   Laurel i le-a întins pe amândouă.
   - Laurel Nicolson... ca actrița!
   - Da, a încuviințat Laurel.
   Bonny i-a completat permisul și i-a arătat scara curbată.
   - Trebuie să ajungeți la etajul al doilea. Să vă duceți direct la ghișeu și o să găsiți cartea acolo.
   Așa a și făcut. Adică a dat peste un domn foarte amabil - îmbrăcat cu o vestă roșie, croșetată și cu o barbă albă, încâlcită - care o aștepta. Laurel i-a explicat ce căuta, i-a arătat permisul pe care îl primise jos și într-o clipă el s-a dus la rafturile din spatele lui și a scos o cărțulie subțire, legată în piele pe care i-a pus-o pe masă. Laurel a citit titlul în șoaptă, străbătută de un fior de nerăbdare: Henry Jenkins - viața, iubirile și sfârșitul.
   Și-a găsit un loc într-un colț și s-a așezat, deschizând coperta și trăgând în piept mireasma minunată de praf a tuturor posibilităților ce puteau fi cuprinse pe hârtie. Nu prea mare, cartea era publicată de o editură de care nu auzise și avea un aspect destul de neprofesionist - mărimea și forma literei, lipsa marginilor și fotografii puține, de proastă calitate. Părea că își baza prea mult argumentația pe fragmente din romanele lui Henry Jenkins.
   Dar era un punct de pornire și Laurel abia aștepta să înceapă de undeva. A citit atent cuprinsul și i-a sărit inima când a dat de capitolul intitulat
   „Căsătoria”, care îi atrăsese atenția de la început când citise pe Internet.
   Dar Laurel nu a deschis direct la pagina 97. De câte ori închidea ochii, vedea figura întunecată a omului cu pălărie neagră în timp ce străbătea aleea scăldată de soare. A bătut ușor darabana cu degetele pe pagina cu cuprinsul. Aici era șansa ei de a descoperi mai mult despre el, să găsească culori și detalii pentru silueta care îi făcea pielea de găină, sau poate chiar să descopere motivul pentru ceea ce făcuse mama ei în ziua aceea. Laurel se temuse atunci când îl căutase pe Henry Jenkins pe Internet, dar cartea aceasta destul de neînsemnată nu o mai speria în același fel.
   Informația cuprinsă în ea fusese demult publicată (în 1963, a citit ea când a verificat pagina cu copyrightul), ceea ce înseamnă că, dincolo de dispariția prin uzura firească, este puțin probabil să mai existe multe exemplare, majoritatea fiind pierdute în locuri întunecate, puțin străbătute. Acest exemplar anume fusese ascuns timp de zeci de ani între kilometri de alte cărți uitate, iar dacă Laurel găsea în ea ceva neplăcut putea pur și simplu să o închidă la loc și să o dea înapoi. Să nu mai vorbească niciodată de ea. A șovăit o clipă, înainte de a-și aduna curajul, apoi, cu degetele tremurânde a deschis la prolog. Animată de un entuziasm brusc și ciudat a început să citească despre străinul care apăruse pe aleea din fața casei lor:
   Când Henry Ronald Jenkins a împlinit șase ani, a văzut un om rupt în bătaie de către un polițist în satul lui din Yorkshire. Omul acela, spuneau în șoaptă sătenii, era din satul învecinat Denaby - un adevărat iad, situat în valea Crags, considerat îndeobște drept „cel mai rău sat din Anglia”. Tânărul Jenkins nu va uita niciodată această întâmplare și în primul său roman, Mila diamantelor negre, publicat în 1928, a dat viață unuia dintre cele mai remarcabile personaje ale prozei britanice interbelice, un om autentic și demn, a cărui soartă a stârnit o imensă simpatie din partea cititorilor și criticilor deopotrivă.
   În primul capitol al Diamantelor negre, polițiștii cu cizme cu placheuri de oțel se năpustesc asupra eroului nefericit, Walter Harrison, om fără știință de carte, dar foarte harnic, ale cărui dezamăgiri l-au determinat să lupte pentru schimbare socială și care, în cele din urmă, i-au adus moartea.
   Jenkins vorbea, într-un interviu la BBC în 1935, despre întâmplarea adevărată și despre influența ei asupra operei sale - „și a sufletului meu”:
   „În ziua aceea, în timp ce vedeam cum un om este făcut praf de polițiști, mi-am dat seama că în societatea noastră sunt oameni slabi și oameni puternici și că bunătatea inimii nu este un criteriu hotărâtor”.
   Această temă se va regăsi în multe dintre romanele ulterioare ale lui Henry Jenkins. Diamantele negre a fost declarată o capodoperă și, datorită primelor recenziifavorabile, a devenit un succes de public. Lucrările lui timpurii, mai ales, au fost lăudate pentru veridicitatea lor și pentru prezentarea realistă a vieții clasei muncitoare, conținând descrieri fără compromisuri ale sărăciei și violenței fizice.
   Jenkins a crescut el însuși într-o familie muncitorească. Tatăl lui, supraveghetor la minele de cărbuni Fitzwilliams, era un om aspru, care bea peste măsură - „însă numai sâmbăta”- și care își conducea familia de parcă ar fi fost „subordonații lui în galerie”. Jenkins a fost singurul dintre cei șase frați care a părăsit satul, trădând așteptările spiței sale. Jenkins povestea despre părinții săi:
   „Mama era o femeie frumoasă, dar era încrezută și dezamăgită de soarta ei; nu avea nicio idee cum să-și îmbunătățească viața și frustrarea o înăcrise. Îl înfuria mereu pe tata, cicălindu-l; el era un om cu o mare putere fizică, dar era prea slab în alte privințe ca să facă față căsătoriei cu o femeie ca ea. Casa noastră nu era deloc fericită”
   .Întrebat dacă viața părinților lui i-a oferit inspirație pentru romanele sale, Jenkins a râs și a spus:
   „Mai mult decât atât, mi-a dat un exemplu concret de viață de care am vrut să scap cu orice preț”.
   Și chiar a reușit să scape. Datorită inteligenței sale precoce și tenacității sale, Jenkins a reușit să se desprindă de începuturile sale atât de umile și să se smulgă din galeriile minelor, luând viața literară prin surprindere.
   Întrebat de ziarul The Times despre ascensiunea sa extraordinară, Jenkins a recunoscut că era meritul unui profesor de la școala din sat, Herbert Taylor, care i-a descoperit aptitudinile intelectuale încă din copilărie și l-a încurajat să candideze la bursele oferite de câteva dintre cele mai bune școli publice.
   Când a împlinit 10 ani, Jenkins a câștigat un loc la mica dar prestigioasa școală Nordstrom din Oxfordshire. A părăsit casa părintească în 1911, pornind singur într-o călătorie cu trenul către sudul necunoscut, fără să se mai întoarcă vreodată în Yorkshire.
   În timp ce mulți elevi de la școli publice, mai ales cei provenind din medii sociale diferite de ale majorității celorlalți elevi, vorbesc de o experiență școlară nefericită, Jenkins nu s-a lăsat niciodată descusut pe acest subiect, declarând doar că „admiterea la o școală de talia Nordstromului mi-a schimbat viața în cel mai bun sens al cuvântului”. Directorul lui, Jonathan Carlyon, spunea despre Jenkins:
   „Muncea incredibil de mult. Și-a absolvit examenele finale cu note remarcabile și a mers la Oxford în anul următor ca să studieze la facultatea pe care și-a ales-o”.
   Recunoscându-i inteligența, prietenul și colegul său, scriitorul Allen Hennessy, se referea glumind și la alte talente:
   „Nu am întâlnit niciodată un om mai fermecător decât Jenkins, spunea el. Dacă-ți plăcea vreo fată, aflai destul de iute că nu trebuia să i-oprezinți lui Henry Jenkins. N-avea decât să-i arunce una dintre privirile lui faimoase și pierdeai orice șansă. Ceea ce nu înseamnă că vrem să spunem că Jenkins abuza de așa-numitele sale „puteri”: „Era arătos șifermecător, se bucura de atenția femeilor, dar nu a fost niciodată un crai”, spunea Roy Edwards, editorul lui Jenkins de la Macmillan.
   Oricât de mare a fost influența sa asupra sexuluifrumos, viața lui Jenkins nu a avut același parcurs neted precum cariera sa editorială. În 1930, logodna lui cu domnișoara Eliza Holdstock s-a destrămat, dar el nu a dorit să comenteze public acest lucru. S-a căsătorit, în cele din urmă, cu Vivien Longmeyer, nepoata directorului său de la Nordstrom, în 1938. În ciuda diferenței de douăzeci de ani între ei, Jenkins a considerat că mariajul lui a fost „încununarea vieții mele”. Cuplul s-a stabilit la Londra, unde s-a bucurat de o viață domestică fericită până spre sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial.
   După izbucnirea războiului, Jenkins a început să lucreze la Ministerul Informațiilor, într-unpost în care a strălucit, ceea ce nu a fost o surpriză pentru cei care îl cunoșteau bine. Așa cum spunea Allen Hennessy:
   „Jenkins făcea totul la perfecție. Era sportiv, deștept, fermecător... Lumea e făcută pentru oameni ca el”.
   Dar, oricât ar fi de adevărate toate acestea, viața nu e întotdeauna dreaptă. După moartea tinerei sale soții, în ultimele săptămâni din bombardamentul asupra Londrei, Jenkins a suferit atât de mult, că viața a început să i se destrame. Nu va mai publica nicio altă carte și rămâne o taină dacă a mai continuat să scrie ceva, așa cum rămân și multe alte detalii ale ultimei decade a vieții sale. În 1961, când a murit, steaua lui Henry Ronald Jenkins pălise atât de tare, încât evenimentul abia a fost remarcat chiar de ziarul care îl numise cândva „geniu”.
   S-a vorbit la începutul anilor 1960 că Jenkins ar fost responsabil de unele acte care i-au adus renumele de „Obsedatul de la picnicurile din Suffolk”, deși aceste bănuieli nu au fost dovedite niciodată. Indiferent dacă Jenkins a fost sau nu vinovat de astfel de obscenități, faptul că acest om cândva atât de important a dat naștere unor astfel de speculații dovedește cât de mult decăzuse. Băiatul despre care directorul său spusese cândva că era „capabil să realizeze orice și-ar propune” a murit fără să lase nimic în urmă. Întrebarea fără răspuns a admiratorilor lui Henry Jenkins este cum a putut găsi un astfel de sfârșit un om care a avut cândva totul; un sfârșit tragic care seamănă atât de mult cu al personajului său Walter Harrison, a cărui soartă a fost o moarte anonimă, în singurătate, după o viață în care i se împleteau dragostea și pierderea.
   Laurel s-a sprijinit pe spătarul scaunului și a tras aer în piept. Simțea o mare ușurare că nu aflase nimic mai mult decât descoperise deja pe Internet. Se simțea cu câteva kilograme mai ușoară. În ciuda referirii la sfârșitul nedemn al lui Jenkins, nu se pomenea nicăieri de Dorothy Nicolson sau de vreo fermă numită Greenacres, slavă Domnului! Nu-și dăduse seama cât de emoționată va fi gândindu-se la ce ar fi putut să descopere. Cel mai tulburător lucru din acel prolog era portretul acelui om pornit de jos ale cărui succese fuseseră rezultatul muncii asidue și al talentului său considerabil.
   Laurel sperase, de fapt, să descopere ceva care să-i justifice sentimentele de ură profundă pentru omul care apăruse pe aleea casei lor.
   Se întreba dacă nu cumva biograful greșise cumva. Ar fi fost posibil, orice era cu putință. Apoi Laurel și-a dat brusc seama că aroganța ei nu cunoștea nicio limită - una era să ai o bănuială și alta era să presupui că știi mai multe despre Henry Jenkins decât propriul său biograf care i-a studiat viața și a scris cartea.
   La începutul cărții era o fotografie a lui Jenkins și a dat paginile înapoi să se uite la ea, hotărâtă să-l descopere pe scriitorul fermecător și charismatic descris în prolog. Era mai tânăr în fotografia aceasta decât în cea de pe Internet și s-a văzut nevoită să recunoască că era frumos. De fapt - i-a venit în minte în timp ce-i studia trăsăturile bine șlefuite - într-un fel îi amintea de un coleg actor de care fusese îndrăgostită cândva. În anii ’60, fuseseră distribuiți într-o piesă de Cehov și începuseră o aventură furtunoasă. Nu a durat - rareori durează poveștile de amor din teatru dar, atât cât ținuse, fusese foarte intensă.
   Laurel a închis cartea. I se aprinseseră obrajii și o năpădise un plăcut sentiment de nostalgie. Ei, da! La asta nu se aștepta! Înghițindu-și nodul de emoție, Laurel și-a amintit de scopul căutării sale și a dat paginile până la nouăzeci și șapte. Trăgându-și adânc răsuflarea, a început să citească din capitolul „Căsătoria”.
   Dacă Henry Jenkins nu avusese noroc până atunci în viața personală, lucrurile aveau să se schimbe în bine. În primăvara anului 1938 fostul lui director, domnul Jonathan Carlyon, l-a invitat la școala Nordstrom ca să le vorbească elevilor din ultima clasă de liceu despre problemele vieții literare.
   Acolo, în timp ce se plimba prin grădina școlii pe înserate, Jenkins a întâlnit-o pe Vivien Longmeyer, nepoata directorului care se afla în grija sa. La vremea aceea avea 17 ani și era nespus de frumoasă. Jenkins a descris întâlnirea lor în cartea sa Muză fără voie, unul dintre cele mai reușite romane ale lui, cu totul diferit de subiectele dure ale scrierilor sale anterioare.
   Ce va fi crezut Vivien Jenkins despre felul în care toate amănuntele despre relația lor și despre începutul căsniciei au fost expuse public rămâne un mister, așa cum a rămas și ea. Tânăra doamnă Jenkins nu apucase încă să-și lase amprenta în lume că viața i-a fost curmată tragic în timpul bombardamentului asupra Londrei. Ceea ce știm totuși despre ea, datorită adorației sale față de muza sa fără voie, este că era deosebit frumoasă și fascinantă, iar sentimentele lui Jenkins față de ea au fost clare de la bun început.
   Urma apoi un fragment mare luat din Muză fără voie, în care Henry Jenkins descria cum și-a cunoscut și cucerit tânăra soție.
   Pentru că suferise îndeajuns citind recent întreaga carte, Laurel a sărit peste el, reluând firul acolo unde biograful și-a concentrat atenția asupra vieții lui Vivien.
   Vivien Longmeyer era fiica unicei surori a lui Jonathan Carlyon, Isabel, care fugise din Anglia cu un soldat australian după Primul Război Mondial.
   Neil și Isabel Longmeyer se stabiliseră într-o mică comunitate de tăietori de cedri din Tamborine Mountain, în sud-estul statului Queensland, iar Vivien era penultima fiică din 4 copii. În primii 8 ani de viață a dus o existență modestă, până când a fost trimisă în Anglia să fie crescută de unchiul ei din partea mamei, la școala pe care o ridicase pe moșia străveche a familiei lor.
   Prima descriere a lui Vivien Longmeyer este făcută de domnișoara Katy Ellis, o faimoasă pedagogă, căreia i se încredințase sarcina de a o însoți pe copilă din Australia în Anglia în anul 1929. Katy Ellis o pomenește pe fată în memoriile ei, Născută pentru a-i învăța pe alții, dând de înțeles că tocmai întâlnirea ei cu acest copil i-a stârnit interesul de o viață de a se ocupa de tinerii supraviețuitori ai unor traume sufletești.
   „Când mi-a cerut să am grijă de ea, mătușa fetei din Australia mă avertizase că era o copilă simpluță și să nu fiu surprinsă dacă nu va vorbi cu mine în timpul călătoriei. Eu eram tânără pe atunci și insuficient de experimentată ca să o învinuiesc pefemeia aceea de o lipsă de compasiune vecină cu cruzimea, dar eram hotărâtă să îmi urmez instinctul de a nu accepta spusele ei. Vivien Longmeyer nu era simpluță deloc, asta mi-am dat seama dintr-o singură privire, dar am priceput ce o determinase pe mătușa ei să o caracterizeze astfel. Vivien avea capacitatea – ce putea uneori să devină tulburătoare – dea rămâne multă vreme tăcută, dar nu cu chipul tâmp, ci luminat de gânduri învolburate. Era foarte retrasă, făcând pe oricine o privea să se simtă ținut la distanță.
   Cum și eu fusesem un copil cu o imaginație vie, muștruluită adesea de tatăl meu - preot protestant sever - pentru că visam cu ochii deschiși și scriam în jurnal, obicei pe care îl am și în ziua de azi, mi-am dat seama că Vivien avea o viață interioară bogată în care se retrăgea. Mai mult decât atât, mi se părea firesc și de înțeles ca un copil care își pierduse dintr-odată familia, căminul și țara natală să se străduiască să păstreze puținele semne sigure ale identității sale interiorizându-le.
   În timpul lungii noastre călătorii pe mare, am reușit să-i câștig suficient încrederea ca să legăm o prietenie care a durat mulți ani. Am purtat cu ea o corespondență regulată și caldă până la tragica ei moarte timpurie în vremea celui de-al Doilea Război Mondial și, deși, oficial, nu i-am fost profesoară sau mentor, îmi faceplăcere să spun că am devenit prietene. Nu avea mulți prieteni: era genul de persoanăpe care alții și-ar fi dorit să și-o apropie, dar nu se lega ușor de nimeni. Acum, dacă stau să mă gândesc, cred că a fost reușita carierei mele de pedagog că mi s-a destăinuit cu de-amănuntul despre lumea ei interioară pe care și-o construise numai pentru sine. Era un adăpost «sigur» în care se retrăgea ori de câte ori era speriată sau singură și m-am simțit onorată să mi se îngăduie să arunc o privire dincolo de văl”.
   Prezentarea „lumii tainice” a lui Vivien făcută de Katy Ellis corespunde cu alte descrieri ale lui Vivien ca persoană adultă:
   „Era atrăgătoare, genul acela de femeie la care ai vrea să te uiți, dar despre care nu poți spune că o cunoști cu adevărat”. „Îți lăsa impresia că în interiorul ei se întâmplau mult mai multe decât ai fi crezut.” „Într-un anume fel, această autosuficiență îi conferea atracție, căci nu părea să aibă nevoie de alții.”
   Poate că tocmai acest „aer ciudat, aproape nepământesc” îi atrăsese atenția lui Henry Jenkins în seara aceea la școala Nordstrom. Sau poate faptul că, asemenea lui, și ea avusese o copilărie marcată și fusese transbordată prea repede într-altă lume cu oameni atât de diferiți.
   „În felul nostru, amândoi eram din afara acestei lumi”, declara Henry Jenkins la BBC. „Eram meniți unul pentru altul. Mi-am dat seama de cum am dat cu ochii de ea. Imaginea ei la altar, sublimă în rochia ei de dantelă albă, era, într-un fel, încununarea călătoriei începute când am pus piciorul prima dată la școala Nordstrom”.
   Era și o fotografie pătată, prost reprodusă, a celor 2 în ziua nunții, când ieșeau din capela școlii. Vivien se uita în sus la Henry, cu vălul de dantelă fluturând în vântul ușor, în timp ce el o ținea de braț, zâmbind direct în obiectivul aparatului de fotografiat. Lumea adunată în jurul lor pe treptele capelei, aruncând orez, era veselă, și totuși fotografia a întristat-o pe Laurel.
   Așa se întâmpla ori de câte ori vedea fotografii vechi, căci ea era cu adevărat fiica mamei ei, și considera că a privi oameni cu chipuri zâmbitoare care nu au habar ce le rezervă soarta e o experiență ce te aduce cu picioarele pe pământ. Și cu atât mai mult în cazul acesta, când Laurel știa cu siguranță ce orori îi pândeau. Ea fusese martora directă a morții violente a lui Henry Jenkins și știa, de asemenea, că tânăra Vivien Jenkins, atât de plină de speranțe în fotografia ei de la nuntă, va muri la numai trei ani după aceea.
   Henry Jenkins își venera soția. O numea când „grația lui divină”, când „salvarea” lui, vrând, în nenumărate rânduri, să arate prin aceasta că, fără ea, viața sa nu ar fi avut niciun rost. Lucru care se va dovedi adevărat, căci, după moartea lui Vivien în bombardamentul din 23 mai 1941, lumea lui Henry Jenkins a început să se năruie. În ciuda faptului că lucra la Ministerul Informațiilor și cunoștea prea bine cât de multe victime civile au căzut, i-a fost imposibil să accepte că moartea soției sale ar fi fost cauzată de bombardamente. Privind în urmă, bănuielile sale destul de absurde că Vivien fusese victima unor escroci și că ea nu ar fi mers altfel la locul bombardamentului - erau primele semne ale nebuniei care l-a răpus până la urmă. A refuzat să accepte moartea soției sale ca un simplu accident de război, jurând „să-i prindă pe vinovați și să-i aducă dinaintea justiției”.
   Jenkins a fost internat în spital după o primă criză pe la mijlocul anilor 1940, dar, din păcate, mania aceasta va dăinui tot restul vieții, împingându-l la marginea societății alese și cauzându-i în cele din urmă moartea, în 1961, singur, sărac și distrus.
   Laurel a închis cartea, de parcă ar fi vrut să nu lase subiectul să iasă dintre coperți. Nu voia să citească mai departe nici despre convingerea lui Henry Jenkins că era ceva în neregulă cu moartea soției sale și nici despre jurământul lui de a găsi vinovatul. Avea sentimentul neplăcut că tocmai acest lucru îl făcuse și că ea, Laurel, fusese martoră. Iar mama, cu „planul ei perfect”, era persoana pe care Henry Jenkins o acuza de moartea soției sale.
   „Escroaca” ce urmărea să dobândească ceva de la Vivien ar fi atras-o la locul unde și-a găsit moartea, un loc unde nu ar fi avut de ce să se ducă altfel.
   Laurel s-a uitat peste umăr, străbătută de un fior involuntar. Se simțea dintr-odată că iese în evidență, de parcă ar fi fost urmărită de ochi nevăzuți.
   Și își simțea stomacul ghem. Era sentimentul de vinovăție, și-a dat seama, vinovăție prin asociere. Se gândea la mama ei pe patul de spital, la regretul pe care îl exprimase, pomenind că „luase” ceva, că era recunoscătoare că avusese „o a doua șansă” - toate acestea îi apăreau în minte, ca stelele pe cerul întunecat. Poate că-i displăceau firele ce se înnodau, dar nu putea să le nege existența.
   Și-a plecat privirile asupra copertei negre, aparent banală a biografiei.
   Mama ei cunoștea toate răspunsurile, dar nu era singura, le știuse și Vivien.
   Până în momentul acela, Vivien fusese doar o iluzie, ca o șoaptă - un chip zâmbitor într-o fotografie, un nume pe prima pagină a unei cărți vechi, o născocire care dispăruse printre crăpăturile istoriei și fusese dată uitării.
   Dar avea importanța ei.
   Laurel era convinsă că planul lui Dorothy eșuase din cauza lui Vivien. Că acea femeie era cea mai nepotrivită persoană cu care să ai de-a face.
   Povestea lui Katy Ellis despre copila Vivien era destul de frumoasă, dar Kitty Baker îi vorbise de o femeie îngâmfată, cu o influență îngrozitoare, rece și cu ifose. Oare suferința ei din copilărie să fi produs o schimbare, înrăind-o și transformând-o într-o femeie - deși frumoasă și bogată - a cărei putere consta tocmai în răceală, interiorizare, inaccesibilitate? Informațiile din biografia lui Henry Jenkins, felul în care el nu s-a putut împăca cu moartea ei, căutându-i zeci de ani pe vinovați, sugerau cu siguranță o femeie cu o fire atrăgătoare.
   Cu un zâmbet ce trăda că îi venise o idee, Laurel a deschis din nou cartea și a frunzărit iute paginile până a găsit ceea ce căuta. A apucat pixul ușor emoționată și a scris numele Katy Ellis și titlul cărții ei de amintiri, Născută pentru a-i învăța pe alții. Poate că Vivien nu ar fi simțit nevoia să aibă prieteni - sau va fi avut destui - dar îi scrisese lui Katy Ellis scrisori în care ar fi putut să-i mărturisească (ar fi putut să spere oare?) secretele ei cele mai ascunse. Acele scrisori puteau exista pe undeva. Deși mulți oameni nu-și mai păstrează corespondența, Laurel era gata să pună rămășag că domnișoara Katy Ellis, o faimoasă pedagogă și autoare a propriilor memorii, nu se număra printre ei.
   Căci, cu cât se gândea mai mult, cu atât devenea mai limpede că Vivien era cheia. Aflând mai multe despre ea, ar fi aflat câte ceva despre planul lui Dorothy și, chiar mai important decât atât, despre motivele pentru care a eșuat.
   Și acum - constata Laurel zâmbind - uite că-i luase urma!

PARTEA A TREIA
VIVIEN
22.

    Tamborine Mountain
   Australia, 1929

   Vivien a fost pedepsită în primul rând pentru că avusese ghinionul să fie prinsă în fața prăvăliei domnului McVeigh.
   Tata nu vrusese să o pedepsească, asta era foarte clar. Era un om cu suflet bun, ale cărui semne de asprime îi fuseseră șterse în timpul Războiului cel Mare și, dacă e să spunem tot adevărul, el admirase întotdeauna reacțiile neașteptate ale fiicei sale mai mici. Dar regulile erau reguli, și domnul McVeigh turuia întruna despre băț și despre copil, despre răsfăț și învățătura de minte, și între timp se adunase lumea și era o căldură de moarte... Și totuși, nu se punea problema ca vreunul dintre copiii săi să fie bătut, mai ales de mâna lui și nicidecum pentru că ținuse piept unui bătăuș ca Jones. Așa că a recurs la singurul lucru pe care îl putea face: să-i interzică în fața tuturor să mai meargă la picnic.
   Pedeapsa fusese prea iute aleasă și i-a pricinuit mai apoi multă părere de rău, devenind subiectul numeroaselor certuri cu soția sa în puterea nopții, dar nu mai avea cale de întoarcere. Îl auzise prea multă lume.
   Cuvintele îi ieșiseră din gură și, odată ajunse la urechile ei, Vivien și-a dat seama, la cei numai opt ani ai ei, că nu-i rămânea altceva de făcut decât să strângă din dinți și să-și încrucișeze brațele, ca să le arate tuturor că nu-i pasă pentru că, oricum, n-avea chef să se ducă.
   Așa s-a întâmplat să rămână singură acasă în cea mai călduroasă zi din vara anului 1929, în timp ce familia ei plecase la Southport, la picnicul anual al tăietorilor de cedri. La micul dejun, tata îi înșirase instrucțiuni stricte, o listă întreagă de lucruri pe care trebuia să le facă și alta și mai lungă cu lucruri pe care să nu le facă. Mama își tot frământa mâinile când credea că nu o vede nimeni, dând porții preventive de ulei de ricin tuturor copiilor - și una dublă pentru Vivien, căci cu siguranță va avea nevoie. Și apoi a urmat învălmășeala ultimelor pregătiri, după care toți s-au îngrămădit în mașina lor Lizzie Ford și-au pornit-o pe drumeagul desfundat.
   Casa era mai liniștită fără ei și oarecum mai întunecoasă. Și firele de praf pluteau alene fără vânzoleala trupurilor pe lângă care se învârteau. Masa din bucătărie, în jurul căreia râseseră și se ciorovăiseră cu câteva minute înainte, nu mai avea farfurii, ci era plină de borcane de diverse dimensiuni, pline cu gem, pe care mama le pusese să se răcească, alături de hârtia pe care i-o lăsase tata ca să scrie scrisorile de scuze pentru domnul McVeigh și Paulie Jones.
   A început să scrie...
   „Dragă domnule McVeigh”, dar a tăiat „dragă” și a scris în loc „către”, apoi a rămas cu ochii la hârtia goală, întrebându-se câte cuvinte i-ar fi trebuit ca să o umple și dorindu-și ca ele să apară până se întorcea tata acasă.
   Când i-a fost clar că scrisorile nu aveau să se scrie singure, a pus tocul jos, și-a întins brațele deasupra capului, și-a bălăngănit picioarele goale încoace și încolo o vreme, privind obiectele din încăpere: tablourile cu rame masive de pe pereți, mobila de mahon închisă la culoare, divanul de răchită acoperit cu cuvertura croșetată. Acesta era „Înăuntru”, s-a gândit ea cu neplăcere, locul adulților și al temelor, al spălatului pe dinți și pe corp, unde trebuia să faci „liniște” și „să nu alergi”, locul cu piepteni și dantele, unde mama lua ceaiul cu mătușa Ada, unde veneau preotul și doctorul. Era sumbru și mohorât și ea se străduia să-l evite. Totuși - Vivien și-a mușcat ușor obrazul pe dinăuntru, căci îi venise o idee - astăzi era al ei și numai al ei pentru prima oară.
   Mai întâi s-a apucat să-i citească jurnalul surorii ei Ivy, apoi a frunzărit revistele lui Robert și a studiat colecția de bile de sticlă a lui Pippin, iar în cele din urmă și-a îndreptat atenția către șifonierul mamei.Și-a vârât picioarele în pantofii reci care aparțineau anilor de dinainte de nașterea ei, și-a frecat obrazul de mătasea celei mai bune bluze a mamei, și-a atârnat de gât șiragurile de mărgele strălucitoare din cutia de lemn de nuc de pe măsuța de toaletă. A scos din sertar insigna tatei din armată, răsucind-o pe toate părțile, actele tatei din război, un pachet de scrisori legate cu panglică și o hârtie pe care scria Certificat de căsătorie cu numele adevărate ale mamei și tatei scrise pe ea, al mamei de pe când era Isabel Carlyon din Oxford, Anglia, și nu cea de acum.
   Perdelele de dantelă s-au vălurit și prin fereastra ghilotină a năpădit mireasma de „Afară”: eucalipt, mirt și mango de mult dat în copt din pomul cu care tata se mândrea atât de mult. Vivien a vârât hârtiile la loc în sertar și a sărit în picioare.
   Nu se zărea niciun nor, cerul era albastru ca oceanul și întins ca pielea de pe tobă. Frunzele de smochin străluceau în lumina puternică a soarelui, florile de plumeria scânteiau roz și galbene, iar păsările se chemau unele pe altele în pădurea din spatele casei. O să fie zăpușeală, s-a gândit ea cu mare satisfacție, și mai târziu o să vină furtuna. Tare îi mai plăceau furtunile: norii mânioși și primele picături dolofane, mirosul de rugină al prafului uscat și roșu și ploaia șfichiuitoare care se izbea de pereți, în timp ce tata se plimba de colo-colo pe verandă, cu pipa în gură, cu ochii licărind, străduindu-se să-și stăpânească emoția, în timp ce palmierii gemeau și se îndoiau.
   Vivien s-a răsucit pe călcâie. Scotocise destul; n-avea rost să mai irosească nicio secundă stând „înăuntru”. S-a oprit în bucătărie doar cât să-și împacheteze mâncarea pe care i-o lăsase mama pentru prânz și să mai caute câțiva biscuiți. Un șir de furnici mărșăluia în jurul chiuvetei, în sus pe perete.
   Știau și ele că vine ploaia. Fără să mai arunce o privire scrisorii neterminate, Vivien a zbughit-o în pași de dans spre veranda din spatele casei. Ea nu mergea niciodată ca toți ceilalți dacă putea.
   Afară era foarte cald și liniștit, iar aerul era umed. Dușumelele de lemn îi ardeau tălpile. Era o zi perfectă de mers pe malul mării. Se întreba unde vor fi ajuns ceilalți, dacă vor fi ajuns deja la Southport, dacă tații și mamele și copiii înotau și râdeau și aranjau mâncarea pentru prânz și dacă familia ei nu cumva a preferat să meargă cu barca. Se făcuse un ponton nou, spunea Robert, care trăsese cu urechea la vechii colegi de armată ai tatei, și Vivien se închipuia plonjând de la capătul lui, scufundându-se ca o ghiulea, atât de iute că o pișcă pielea și apa rece a mării îi intra în nas.
   Ar fi putut să se ducă să înoate la Cascada Vrăjitoarelor, dar într-o zi ca aceea băltoaca dintre stânci nu se putea compara cu oceanul sărat; plus că n-avea voie să iasă din casă, și cu siguranță vreo clevetitoare din oraș avea să bage de seamă. Mai rău chiar, dacă era și Jones acolo, însorindu-și burdihanul gras și alb ca o uriașă balenă bătrână, nu credea că va fi în stare să se abțină. Să fi încercat numai să spună din nou că Pippin este cam tâmpit! De-abia aștepta. Ce-o să-i mai facă!
   Descleștându-și pumnii, și-a mutat privirea spre hambar. Bătrânul Mac se afla acolo reparând una, alta, și merita să-i facă o vizită, dar tata îi interzisese să-l sâcâie cu întrebările ei. Avea destule de făcut și tata nu-l plătea ca să bea ceai și să stea la taclale cu o fetiță care avea și ea îndatoriri de dus la bun sfârșit. Bătrânul Mac știa că ea rămăsese acasă în ziua aceea, iar hambarul îi era interzis dacă nu era vreo urgență.
   Nu mai rămânea decât un singur loc.
   Vivien a luat-o iute la fugă pe scările late, a traversat peluza, alergând pe lângă rondurile unde mama încerca cu încăpățânare să crească trandafiri, iar tata îi reamintea drăgăstos că acolo nu era Anglia, și apoi, făcând de 3 ori roata, s-a îndreptat spre pârâu.

      Vivien se ducea acolo de când învățase să umble, hălăduind printre eucalipții argintii, adunând flori de salcâm și coada-calului, cu băgare de seamă să nu calce pe furnicile săltărețe sau pe păianjeni, în timp ce se îndepărta tot mai mult de lume, de clădiri, de profesori și reguli. Era locul pe care îl iubea cel mai mult din lume, era numai al ei și se regăsea acolo.
   Dar astăzi era și mai nerăbdătoare să ajungă acolo. Dincolo de primul povârniș stâncos, acolo unde poteca devenea abruptă și mușuroaiele de furnici deveneau tot mai înalte, și-a apucat strâns pachetul cu mâncare și a luat-o la fugă, bucurându-se să-și audă inima zvâcnind îndărătul coastelor, să simtă zdupăitul picioarelor când sărea peste pietre, alunecând pe făgașuri sau pe frunze uscate.
   Păsările fluierau deasupra capului, gâzele zumzăiau, cascada din Golfulețul Mortului foșnea, străbătea în fugă printre frânturi de lumini și culori ce se împleteau caleidoscopic. Tufișurile păreau că au viață: copacii își vorbeau cu voci bătrâne și răgușite, mii de ochi nevăzuți clipeau pe după ramuri și trunchiuri căzute, și Vivien știa că dacă s-ar opri și și-ar pune urechea pe pământul tare l-ar auzi chemând-o, cântându-i melodii străvechi.
   Dar nu s-a oprit; de-abia aștepta să ajungă la pârâul care se strecura prin defileu.
   Nimeni nu știa, dar pârâul acela era vrăjit. Mai ales cotitura aceea, unde malurile se depărtau, formând un cerc stâncos. Fundul apei se plămădise cu milioane de ani în urmă, când pământul ofta și se mișca și bucățile mari de stâncă se loveau unele de altele ciobindu-se, în așa fel încât găurile de pe margini se măreau și se întunecau dintr-odată în mijloc. Și tocmai colo își făcuse Vivien descoperirea.
   Începuse să pescuiască cu borcanele de sticlă pe care le șterpelise din bucătărie și pe care le păstra acum în bușteanul putred din spatele ferigilor.
   Vivien își adunase toate comorile în bușteanul acela. Se găsea mereu câte ceva în apele pârâului: țipari și mormoloci, găleți vechi și ruginite de demult.
   Odată a găsit chiar și o placă dentară veche.
   În ziua când a descoperit luminițele, Vivien stătea întinsă pe burtă pe o piatră, cu brațele cufundate adânc în apă, încercând să prindă cel mai mare mormoloc pe care-l văzuse vreodată. S-a întins după el și l-a scăpat, s-a întins din nou și iar l-a scăpat, drept pentru care și-a afundat brațul și mai mult, până când fața aproape că a atins apa. Și atunci le-a băgat de seamă. Erau mai multe, portocalii și scânteietoare, clipind spre ea din fundul apei.
   La început a crezut că e soarele și și-a ridicat capul scrutând bucățile de cer îndepărtat, dar nu era... Cerul se răsfrângea într-adevăr în apă, dar asta era altceva. Luminițele acelea veneau din adânc, de dincolo de trestiile alunecoase și de mușchiul care acoperea fundul pârâului. Erau cu totul altceva... veneau dintr-altă parte.
   Vivien se gândise mult la acele lumini. Nu-i prea plăcea ei să învețe din cărți - asta era plăcerea lui Robert și a mamei - dar se pricepea să pună întrebări. Așa că l-a descusut pe bătrânul Mac și apoi pe tata și, în cele din urmă, a dat peste Jackie, tovarășul de vânătoare al tatei, care cunoștea tufișurile mai bine ca oricine. El s-a oprit din treaba pe care o făcea și și-a proptit palma în spate, îndreptându-și trupul slab și vânjos.
   - Ai văzut și tu luminițele-alea acolo, pe fundu’ apei, nu-i așa?
   Ea a dat din cap și el a privit-o aspru, fără să clipească. Apoi, pe buze i-a înflorit un zâmbet.
   - Ai atins vreodată fundu’ apei?
   - Da’ de unde! a zis ea, alungând cu palma o muscă de pe nas. E prea adânc.
   - Nici eu.
   Apoi s-a scărpinat pe sub borul pălăriei sale mari, dând să se apuce din nou de săpat. Dar, înainte de a-și înfige sapa în pământ, a întors capul spre ea.
   - Dar ce te face să crezi că are fund dacă nu l-ai văzut cu ochii tăi?
   Și atunci și-a dat ea seama: în pârâul acela se afla o gaură care străbătea pământul până pe partea cealaltă. Asta putea să fie singura explicație. Îl auzise și pe tata vorbind că o să sape o groapă adâncă până în China și acum chiar o descoperise. Un tunel secret, o cale către miezul pământului - locul de unde se ivise toată magia, viața și timpul - și de acolo, mai departe, către stelele strălucitoare din cerul îndepărtat. Întrebarea era ce avea să facă cu taina asta?
   Să o exploreze, asta o să facă.
   Vivien a alunecat, oprindu-se brusc, pe piatra mare și netedă ce lega tufișurile de pârâu ca un pod. Apa era calmă în ziua aceea, părea densă și mohorâtă în găurile din jurul marginilor. Pe luciul ei se adunase o peliculă mâloasă venită din susul pârâului, ca o pieliță unsuroasă. Soarele era sus, deasupra capului și ardea pământul. Ramurile arborilor de cauciuc trosneau sub dogoarea lui.
   Vivien și-a pitit pachetul cu mâncare sub ferigile dese care se arcuiau peste stâncă; ceva nevăzut s-a rostogolit în răcoarea tufișurilor.
   La început, a simțit apa rece în jurul gleznelor goale. Și-a târât picioarele prin apa mică, încercând să-și țină tălpile pe pietrele lunecoase, ascuțite pe alocuri. Avea de gând să arunce o privire să vadă dacă luminițele mai sunt acolo și apoi să înoate cât putea de adânc ca să vadă mai bine. Exersase săptămâni de-a rândul cum să-și țină respirația și își adusese cu ea chiar și un clește de rufe de-al mamei pentru că Robert susținea că dacă ar putea să împiedice aerul să iasă pe nări ar rezista mai mult. Ajunsă la marginea pietrei, Vivien a început să se uite în apa întunecată. După mai multe secunde de aplecări și priviri încordate, le-a zărit, în fine. A zâmbit larg, aproape pierzându-și echilibrul. O pereche de păsări kookcaburra au croncănit dincolo de culme.
   Vivien s-a întors iute la marginea apei, alunecând uneori de-atâta grabă. A străbătut în fugă stânca netedă, cu tălpile ude lipăind și a scotocit în pachet după cârlig.
   Și tocmai când se gândea cum ar putea să și-l fixeze mai bine, a observat ceva negru pe picior. O lipitoare mare și grasă cât o namilă. Vivien s-a aplecat, a apucat-o cu două degete și a tras cât a putut de tare. Păcătoșenia aia alunecoasă nu voia să se desprindă.
   S-a așezat și a mai încercat încă o dată, dar, oricât de tare o strângea și trăgea de ea, nu se mișca. Era vâscoasă, udă și alunecoasă. A strâns din ochi și a mai tras încă o dată de ea.
   Vivien a blestemat cu toate cuvintele interzise pe care le auzise în cei opt ani de când tot trăgea cu urechea în șopronul tatei. Lipitoarea ieșise, în fine, dar din locul unde fusese înfiptă șiroia acum sângele.
   Capul începuse să i se învârtească cumplit și era bucuroasă că stătea jos.
  Era în stare să se uite la bătrânul Mac cum taie pui, ținuse cu mâna ei vârful degetului fratelui ei Pippin tot drumul până la doctorul Farrell după ce și-l retezase cu toporul, putea să curețe peștele mai iute și mai bine decât Robert când mergeau cu cortul pe râul Nerang, dar la vederea propriului ei sânge nu mai era bună de nimic.
   S-a îndreptat șchiopătând până la marginea apei și și-a băgat piciorul în ea, mișcându-l de colo-colo. Dar, de fiecare dată când îl scotea afară, sângele continua să curgă. Nu avea altceva de făcut decât să aștepte.
   S-a așezat pe stânca netedă și-a desfăcut pachetul cu mâncare. Bucăți subțiri din friptura de aseară, cu sosul sclipind întărit pe ele, cartofi și batate moi pe care le-a mâncat cu degetele, o bucată de budincă de pâine cu unt, mânjită cu gemul proaspăt făcut de mama, trei biscuiți și o portocală roșie, atunci culeasă din pom.
   Un stol de ciori și-a făcut apariția printre umbre în timp ce mânca, privind-o cu ochi reci și nemișcați. Când a terminat, Vivien a aruncat firimiturile în iarbă și un fâlfâit zgomotos de aripi le-au urmat. Și-a scuturat rochia și a căscat.
   Piciorul nu îi mai sângera. Voia cu tot dinadinsul să cerceteze gaura din fundul apei, dar se simțea obosită dintr-odată, foarte obosită, asemenea fetiței din poveștile acelea pe care li le citea mama uneori, cu o voce tot mai stinsă, ce devenea cu fiecare cuvânt tot mai diferită de a lor. Și vocea aceea a mamei o făcea să se simtă ciudat. Era nostimă și, deși o admira, o invidia totuși pe mama pentru talentul acesta pe care ei nu îl aveau.
   Vivien a căscat din nou, atât de tare că au usturat-o ochii. Ce-ar fi dacă s-ar întinde puțin, doar câteva clipe?
   S-a târât până la marginea pietrei și s-a băgat destul de adânc pe sub frunzele de ferigă, încât atunci când s-a răsucit pe spate și s-a dat un pic mai la stânga, a dispărut și ultima bucățică de cer. Simțea sub ea frunzele netede și reci, auzea greierii pitiți pe sub tufișuri și o broască ce gâfâia undeva prin preajmă, marcând scurgerea amiezii.
   Era cald și ea era mică, așa că nu e de mirare că a adormit. A visat luminițele din pârâu, a visat că se gândea cât i-ar trebui să ajungă înotând până în China, a visat pontonul lung din stinghii fierbinți de lemn de la capătul căruia se azvârleau în apă frații și surorile ei. A visat furtuna ce se apropia și pe tata pe verandă, și pielea albă de englezoaică a mamei, plină de pistrui după o zi petrecută în soare și masa la care se vor așeza la cină cu toții în seara aceea.
   Soarele puternic s-a arcuit peste fața pământului, iar lumina s-a tot mutat și s-a cernut prin frunziș, umezeala întinzând pielea tobei tot mai tare și fruntea fetei s-a umplut de broboane de sudoare. Insectele țiuiau și clămpăneau, iar copila adormită s-a mișcat, atinsă de o frunză de ferigă.
   - Vivien!
   Numele ei s-a auzit brusc, răsunând de pe coama dealului, pătrunzând pe sub tufișuri, până la ea.
   S-a trezit speriată.
   - Vi-vi-en!
   Era vocea mătușii Ada, sora cea mare a tatei.
   Vivien s-a ridicat, dându-și la o parte cu dosul palmei șuvițele de păr de pe fruntea asudată. Muștele zumzăiau prin tufișuri. A căscat.
   - Dacă ești pe undeva pe-acolo, pentru numele lui Dumnezeu, ieși afară!
   De cele mai multe ori, Vivien nu se sinchisea să asculte, dar vocea destul de molcomă a mătușii era atât agitată, că, împinsă de curiozitate, s-a rostogolit de sub ferigi, apucându-și și pachetul cu ce-i mai rămăsese de mâncare. Aproape că se întunecase, cerul albastru era acoperit de nori și defileul era umbrit de-a binelea.
   A aruncat o privire plină de regret spre pârâu, promițându-și să se întoarcă cât mai curând, și a pornit-o spre casă.

      Când și-a făcut apariția Vivien din tufișuri, mătușa Ada stătea pe treptele scărilor din spate, cu capul în mâini.
   Un al șaselea simț trebuie să-i fi indicat că venea cineva, căci a privit într-o parte, clipind la fel de uimită la vederea lui Vivien de parcă i-ar fi apărut dinainte un spiriduș al preriei.
   - Vino încoace, copilă! a spus ea în cele din urmă, făcându-i semn cu mâna și săltându-se în picioare.
   Vivien s-a apropiat încet. În stomac simțea o senzație ciudată ca o prăbușire, pe care nu știa cum s-o denumească, dar pe care va ajunge mai târziu să o recunoască drept semn al groazei.
   Obrajii mătușii Ada erau roșii și avea ceva greu de stăpânit în purtare, părea că e gata să țipe sau să o pocnească pe Vivien peste urechi, dar nu a făcut niciuna, nici alta, ci a izbucnit în lacrimi fierbinți, spunând:
   - Pentru numele lui Dumnezeu, intră-n casă și spală-ți murdăria de pe față! Ce-ar crede biata maică-ta?

     Vivien se afla din nou „Înăuntru”.
   De când cu întâmplarea, stătuse destul de mult „Înăuntru”: în prima săptămână neagră, când cutiile de lemn, sau cuferele cum le spunea mătușa Ada, fuseseră așezate în salon, în nopțile lungi în care dormitorul ei se lăsa cuprins de întuneric, în zilele acelea calde și umede, când nu se întâmpla nimic, iar adulții șușoteau, plesnindu-și limbile de uimire că totul se petrecuse atât de brusc, și asudau în hainele deja ude de ploaia ce șiroia afară, pe ferestrele aburite.
   Ea își făcuse un culcuș lângă perete, cuibărită între bufet și spatele fotoliului tatei, și își petrecea timpul acolo. Tot felul de vorbe și frânturi de fraze zumzăiau asemenea țânțarilor în aerul încins de deasupra: mașina Lizzie Ford... de-a dreptul peste parapet... arși scrum... greu de recunoscut... dar Vivien și-a băgat degetele în urechi, preferând să se gândească la tunelul din pârâu și la sala uriașă a motoarelor din miezul pământului care îl face să se miște.
   Timp de 5 zile nu a vrut în ruptul capului să iasă de acolo, deși cei mari s-au străduit să o ademenească, aducându-i farfurii cu mâncare și clătinând din cap copleșiți de milă, până când, în cele din urmă, fără vreun semn anume de avertizare, firul invizibil al răbdării și înțelegerii a fost depănat până la capăt și a fost trasă afară din culcuș.
   Deși anotimpul ploios era în toi, fusese totuși o zi când strălucise soarele și a simțit vag imboldurile firii ei jucăușe de mai înainte, așa că s-a strecurat afară din casă în curtea din spate inundată de soare unde l-a găsit pe bătrânul Mac în hambar. El nu i-a spus prea multe, i-a pus mâna noduroasă pe umăr și a strâns-o cu putere. Apoi i-a dat un ciocan ca să-l ajute să repare gardul. Pe măsură ce se scurgea ziua, s-a gândit să dea o fugă până la pârâu, dar nu s-a dus, și apoi s-a pornit ploaia din nou și a venit și mătușa Ada cu cutiile și au împachetat întreaga casă.
   Pantofii favoriți ai surorii ei - cei de saten care rămăseseră toată săptămâna pe covor, în același loc unde îi azvârlise ea, după ce mama îi spusese că erau prea buni ca să meargă cu ei la picnic - au fost aruncați în aceeași cutie cu batistele tatei și cu cureaua lui cea veche.
   Și-apoi s-a pomenit cu o pancartă înfiptă pe peluza din fața casei pe care scria „De vânzare” și a fost culcată pe o podea necunoscută, în timp ce verii ei se holbau curioși la ea din paturile lor.

     Casa mătușii Ada era foarte diferită de a ei.
   Varul nu se cojea de pe pereți, furnicile nu rătăceau pe scaune și vazele nu erau pline de buchete de flori de grădină. Acolo nu era voie să verși nimic. Era loc pentru toate și toate își aveau locul, după cum îi plăcea mătușii Ada să spună, cu o voce atât de ascuțită de parcă ar fi fost o coardă de vioară prea tare strânsă.
   În timp ce afară continua să plouă, Vivien își făcuse obiceiul să se bage sub canapeaua din camera cea bună și să stea lipită de plintă. Din spatele canapelei se lăsa în jos o bucată din căptușeala de pânză de sac, ce nu se vedea de la ușă, și, când se ascundea după ea, devenea și ea invizibilă.
   Căptușeala aceea ruptă era o mângâiere pentru ea, căci îi amintea de propriul ei cămin, de familia ei și de învălmășeala veselă de acolo. Și aproape o făcea să plângă. Dar de cele mai multe ori se concentra doar să respire, trăgând în piept cât mai puțin aer, scoțându-l apoi încetișor, în așa fel încât să i se miște pieptul cât mai puțin. Și așa s-au scurs ore - chiar zile întregi - iar ploaia gâlgâia prin burlane, ochii i se închideau și trupul îi rămânea nemișcat; uneori era aproape convinsă că reușise să oprească timpul în loc.
   Cel mai mare avantaj al acelei încăperi consta în faptul că era complet interzisă. În prima seară când a pășit în casă, lui Vivien i s-a explicat regula - camera cea bună se folosea doar pentru musafiri, doar de către mătușa și numai dacă rangul oaspetelui o cerea - și Vivien a dat din cap solemn, răspunzând când a fost întrebată dacă a înțeles. Și pricepuse foarte bine.
   Nimeni nu folosea camera aceea, ceea ce însemna că, după ce se termina curățenia zilnică, putea să fie sigură că nu o mai deranjează nimeni.
   Și chiar așa se și întâmplase, până astăzi.
   Preotul Fawley stătea pe fotoliu de mai bine de 15 minute, timp în care mătușa Ada se agita să servească ceaiul și prăjiturile. Vivien era înțepenită în spatele canapelei, mai exact spus se afla prinsă chiar în curbura șalelor mătușii.
   - Doamnă Frost, nu cred că mai e nevoie să vă reamintesc ce spune Domnul, zicea preotul cu vocea aceea pițigăiată pe care o folosea doar când vorbea de pruncul Iisus. „Să nu șovăiți să adăpostiți străinii, căci s-ar putea să adăpostiți, fără să știți, chiar îngeri”.
   - Dacă fata asta o fi înger, atunci eu sunt regina Angliei!
   - Ei, vedeți... s-a auzit apoi clinchetul cucernic al linguriței pe farfurioara de porțelan, copila a suferit așa o pierdere...
   - Mai doriți zahăr, părinte?
   - Nu, vă mulțumesc, doamnă Frost.
   Fundul canapelei s-a apăsat și mai tare în timp ce mătușa ofta.
   - Toți am suferit o mare pierdere, părinte. Când mă gândesc la bietul meu frate, să se prăpădească așa... să se prăbușească atât de adânc, cu toții... să se răstoarne mașina în prăpastie... Harvey Watkins, cel care i-a găsit, spunea că erau atât de arși, că nu-și dădea seama ce avea dinaintea ochilor. A fost o mare tragedie...
   - Groaznic!
   - Cu toate acestea, a urmat mătușa Ada, mișcându-și pantofii pe covor, iar Vivien a văzut-o cum își scarpină o bătătură cu degetul de la celălalt picior. Nu am cum să o țin la mine. Îi am și eu pe ăștia6 ai mei și acum se mai mută și mama la noi. Știți și dumneavoastră cum a fost de când au trebuit să-i taie piciorul. Părinte, sunt bună creștină, merg la biserică în fiecare duminică, fac și eu ce pot pentru sărbătoarea bisericii și pentru colecta de Paște, dar asta nu pot să fac.
   - Înțeleg.
   - Și, știți și dumneavoastră, fata e destul de dificilă.
   A urmat o pauză când cei doi au sorbit din ceai, cântărind cât de dificil era comportamentul lui Vivien.
   - Dacă ar fi oricare dintre ceilalți copii... a urmat mătușa Ada, așezând ceașca pe farfurioară, chiar și bietul Pippin, prostănacul... dar chiar nu am cum... Să-mi fie cu iertare, părinte, știu că e păcat să spun asta, dar nu mă pot uita la fata asta fără să mă gândesc că e vinovată de tot ce s-a întâmplat. Ar fi trebuit să meargă și ea cu ei. Dacă n-ar fi dat de bucluc și n-ar fi pedepsit-o... Așa că ei au plecat mai iute de la picnic, știți, fratele meu n-a vrut să o lase să stea singură atât de mult - întotdeauna a fost atât de milos...
   Mătușa a scos un vaiet prelung. Vivien se gândea cât de urâți și de slabi pot fi oamenii mari. Sunt atât de obișnuiți să obțină tot ce-și doresc, încât habar nu au cum să își păstreze cumpătul.
   - Ei, haideți doamnă Frost!
   Suspinul era adânc și bine gândit, ca atunci când Pippin voia să-i atragă atenția mamei. Scaunul preotului a scârțâit și picioarele lui s-au apropiat. I-a dat ceva mătușii Ada, sau cel puțin așa părea, căci ea i-a mulțumit printre lacrimi și și-a suflat zdravăn nasul.
   - Nu, vă rog, păstrați-o, a urmat preotul, revenind pe scaun și oftând adânc. Totuși mă întreb ce se va alege de fata asta.
   Mătușa Ada și-a sumețit ușor nasul, revenindu-și, și a îndrăznit să întrebe:
   - Mă gândeam că poate școala de pe lângă biserica din Toowoomba?
   Preotul și-a încrucișat gleznele.
   - Călugărițele cred că au grijă de fete, a urmat mătușa Ada. Sunt aspre, dar corecte și nu i-ar strica un pic de disciplină... David și Isabel erau prea îngăduitori.
   - Isabel! a exclamat preotul aplecându-se în față. Ce-ați zice de familia ei? Am putea lua legătura cu cineva?
   - Mi-e teamă că ea nu a povestit prea multe despre ei... dar, dacă tot vorbim, cred că avea un frate.
   - Un frate?
   - Da, profesor în Anglia. Pe lângă Oxford, cred.
   - Foarte bine!
   - Adică?
   - Vă sugerez să începem cu el.
   - Adică să-l căutăm? a întrebat mătușa cu voce mai veselă.
   - Putem încerca, doamnă Frost.
   - Să-i trimitem o scrisoare?
   - Am să-i scriu chiar eu.
   - Vai, părinte...
   - Să vedem dacă poate fi convins să facă un act de milă creștină.
   - Adică să facă ce se cuvine.
   - Datoria de familie...
   - Da, datoria de familie, a urmat mătușa cu un nou avânt în voce. Și cine n-ar face-o? Aș ține-o chiar eu, dacă aș putea, dacă n-ar fi mama și ăștia șase ai mei și casa atât de mică.
   S-a ridicat și canapeaua a scârțâit ușurată.
   - Mai doriți o bucată de prăjitură, părinte?

       S-a dovedit în cele din urmă că exista totuși un frate care a fost convins de preot să se comporte corect, și astfel viața lui Vivien s-a schimbat din nou.
   Totul s-a petrecut extraordinar de iute. Mătușa Ada cunoștea o femeie care știa un om a cărui soră trecea oceanul să meargă într-un loc numit Londra ca să se întâlnească cu cineva pentru un post de guvernantă și aceasta urma să o ia pe Vivien cu ea. S-au luat toate deciziile și s-au stabilit toate amănuntele cu grijă, fără ca nimeni s-o bage în seamă pe Vivien.
   S-a găsit și o pereche nouă de pantofi, părul i-a fost aranjat cu de-a sila în două codițe frumos împletite și a fost înveșmântată într-o rochiță apretată, cu cordon de mătase. Unchiul a dus-o peste munte la gară ca să ia trenul spre Brisbane. Mai ploua încă și era grozav de cald, iar Vivien desena cu degetul pe geamul aburit.
   Când au ajuns, piațeta din fața hotelului gării era înțesată de lume, dar au găsit-o pe domnișoara Katy Ellis chiar în locul în care se înțeleseseră, sub ceasul de lângă casa de bilete.
   Lui Vivien nu-i trecuse niciodată prin cap că puteau fi atâția oameni pe lume. Mișunau peste tot, foarte diferiți unii de alții, alergând grăbiți la treburile lor, asemenea furnicilor în noroiul umed de sub un buștean putrezit. Peste tot umbrele negre, cutii mari de lemn și cai cu ochi căprui, adânci și nări fremătătoare.
   Femeia și-a dres vocea și Vivien a înțeles că i se adresase ei. Și-a frământat mintea să vadă ce anume i se spusese. Cai și umbrele, furnici și oameni uzi alergând de colo-colo - apoi auzi numele ei. Femeia o întrebase dacă o cheamă Vivien.
   Ea a încuviințat din cap.
   - Ai grijă să te porți frumos! a dojenit-o mătușa Ada, îndreptându-i gulerul. Așa ar fi dorit mama și tata. Vezi să spui „Da, domnișoară” când ești întrebată ceva.
   - Dar, dacă nu ești de acord, atunci „Nu, domnișoară” merge la fel de bine, a spus femeia cu un zâmbet ce dovedea că glumește.
   Vivien a privit în sus la chipurile care se uitau țintă la ea. Sprâncenele mătușii Ada s-au împreunat mânioase pe măsură ce aștepta.
   - Da, domnișoară, a spus ea în cele din urmă.
   - Te simți bine în dimineața aceasta?
   Docilitatea nu îi era în fire și altă dată Vivien ar fi spus ce avea pe suflet și ar fi strigat că nu se simte bine deloc și că nu vrea nici în ruptul capului să plece, că nu era corect și că nu puteau să o forțeze... dar acum nu era cazul.
   Și-a dat seama că era mult mai ușor să spună ce voiau alții să audă. Și, oricum, tot nu avea nicio importanță. Cuvintele erau prea greoaie, nu găsea niciunul potrivit să descrie hăul negru și adânc ce se căscase în sufletul ei, durerea pe care o simțea înăuntru când i se părea că auzea pașii tatei apropiindu-se pe hol sau când simțea parfumul mamei sau, cel mai rău, când vedea ceva ce trebuia neapărat să-i arate și lui Pippin...
   - Da, domnișoară, i-a răspuns ea femeii vesele cu părul roșu, îmbrăcată cu o fustă lungă și îngrijită.
   Mătușa Ada i-a dat unui hamal geamantanul lui Vivien, a mângâiat-o pe cap și i-a spus să fie cuminte. Domnișoara Katy Ellis a verificat biletele cu atenție, întrebându-se în sinea ei dacă rochia pe care și-o pregătise pentru interviul de la Londra era cea mai nimerită. În timp ce trenul fluiera, anunțându-și plecarea, o fetiță cu codițe frumos împletite și încălțată cu pantofii altcuiva a pășit pe treptele sale de metal. Peronul s-a umplut de fum, lumea făcea cu mâna și striga, un câine vagabond alerga lătrând prin mulțime.
   Nimeni nu a băgat de seamă când fetița a trecut pragul umbrit, nici măcar mătușa Ada, de la care te-ai fi așteptat să își conducă nepoata orfană spre viitorul ei atât de nesigur. Așa că, atunci când esența luminii și a vieții lui Vivien Longmeyer s-a strâns, împietrindu-se adânc în sinea sa, lumea și-a văzut mai departe de mersul ei și nimeni nu a observat nimic.

23.

     Londra, martie 1941
   Vivien a dat peste omul acela pentru că nu se uita pe unde umbla. Și mergea și foarte iute - prea repede, după cum îi era obiceiul. Așa că s-au ciocnit la colțul străzii Fulham cu strada Sydney, într-o zi mohorâtă de martie în Londra.
   - Vă rog să mă scuzați, a spus ea pe măsură ce spaima a lăsat locul părerii de rău. Nu v-am văzut.
   El avea o expresie ușor buimacă și la început a crezut că îl lovise, așa că s-a simțit datoare să explice:
   - Eu merg repede, așa am mers mereu.
   Iute de picior ca fulgerul, așa obișnuia să-i spună tata când era mică și țopăia prin prerie. Vivien a alungat această amintire.
   - E vina mea, a răspuns bărbatul, dând din mână. Sunt greu de observat, chiar invizibil uneori. Nu pot să vă spun cât de enervant este.
   Vorbele lui au luat-o prin surprindere și Vivien s-a pomenit că zâmbește.
   Asta era o greșeală, căci bărbatul și-a aplecat capul și s-a uitat mai atent la ea, mijind ochii.
   - Noi doi ne-am mai întâlnit!
   - Nu, a răspuns Vivien, alungându-și definitiv zâmbetul. Nu cred.
   - Ba da, sunt sigur.
   - Vă înșelați, a urmat ea, înclinând capul, sperând să-i dea de înțeles că nu mai aveau ce discuta. Bună ziua!
   Și a dat să plece. Au trecut câteva clipe. Ajunsese în dreptul străzii Cale când l-a auzit strigând după ea:
   - La cantina Serviciului Voluntar, mi-ați văzut fotografiile și mi-ați povestit despre spitalul prietenului dumneavoastră.
   Vivien s-a oprit în loc.
   - Spitalul de copii orfani, nu-i așa?
   Vivien s-a înroșit pe loc, s-a întors și s-a îndreptat spre el.
   - Încetați, a șuierat ea, ridicându-și un deget în dreptul buzelor când a ajuns în dreptul lui. Tăceți din gură!
   El s-a încruntat, neînțelegând, iar ea a privit în toate părțile, înainte de a-l trage după ea îndărătul zidului dărâmat de bombe al unui magazin, ferit de ochii curioși ai străzii.
   - Sunt convinsă că v-am spus foarte clar că nu trebuie să mai repetați ceea ce v-am povestit atunci...
   - Deci vă amintiți?
   - Sigur că-mi aduc aminte, ce, arăt așa bezmetică?
   A privit din nou spre stradă, așteptând să treacă o femeie care venea agale cu coșul de cumpărături. Când femeia s-a făcut nevăzută, i-a șoptit:
   - V-am spus să nu pomeniți nimănui de spital.
   - Dar nu mi-am închipuit că vă refereați și la dumneavoastră personal, i-a răspuns el tot în șoaptă.
   Următoarea propoziție s-a curmat înainte de a fi rostită. Trăsăturile chipului lui rămăseseră nemișcate, dar ceva din vocea lui o făcea să creadă că glumea. Totuși, nu-și putea permite să recunoască asta, căci n-ar fi făcut decât să-l încurajeze și ăsta era ultimul lucru pe care dorea să-l facă.
   - Ba da, i-a tăiat-o ea. Mă refeream și la mine.
   - Așa! Ei bine, acum știu. Vă mulțumesc că mi-ați explicat. Sper că nu am stricat totul, a urmat el cu un zâmbet ușor, dezvăluindu-vă propriul dumneavoastră secret.
   Vivien și-a dat seama că-l ținea de încheietura mâinii și i-a dat drumul iute, de parcă ar fi ars-o, făcând un pas în spate prin dărâmături, aranjându-și la loc șuvița scăpată pe frunte din onduleurile frumos aranjate. Acul cu rubin pe care i-l dăruise Henry la aniversarea căsătoriei lor era foarte frumos, dar nu ținea părul ca o agrafă.
   - Trebuie să plec acum, a spus ea tăios.
   Și a pornit-o fără nicio altă vorbă, ieșind cât a putut de repede în stradă.
   Și-l amintise desigur, pe dată. În clipa când s-au ciocnit și ea s-a dat înapoi și i-a văzut chipul, amintirea a ars-o ca un curent electric. Nu putea să-și explice de ce, nici măcar visul pe care-l avuse după ce se întâlniseră în seara aceea la cantină. Doamne, era un vis dintr-acelea care îi tăiau respirația când îi revenea în minte a doua zi dimineață. Nu avea nicio conotație sexuală, era mai amețitor și mult mai periculos.
   Visul acela o făcuse să tânjească fără nicio explicație după un timp și un loc îndepărtat, o dorință pe care Vivien crezuse că o depășise de mult, a cărei absență o resimțea ca pe moartea cuiva drag, după care te scoli a doua zi dimineață și-ți dai seama că trebuie să trăiești mai departe. S-a străduit din răsputeri să și-l scoată din cap. Dar umbrele lacome ale visului nu voiau să se risipească. Nu putuse să-l privească pe Henry în ochi la micul dejun a doua zi dimineață, fiind sigură că el va vedea ceva - deși ea devenise atât de expertă în a se ascunde.
   - Stați o clipă!
   O, Doamne, tot el era. O urmărea!
   Vivien a mers mai departe, ceva mai iute acum, cu bărbia ridicată ceva mai sus. Nu voia să o prindă din urmă, era mai bine pentru amândoi să nu o prindă. Și totuși... o parte a sufletului ei - aceeași parte avântată și curioasă care o îmboldise când era mică și o băgase într-atâtea buclucuri, care o înfuria pe mătușa Ada și îl încânta pe tata, acea micuță parte tainică ce părea să reziste oricăror lovituri - ar fi vrut să afle ce avea de spus omul din vis.
   Vivien blestema partea asta a sufletului ei. A traversat strada și a luat-o și mai iute lovind nepăsătoare cu tocurile pietrele pavajului. Femeie nesăbuită.
   Îi pătrunsese în minte în noaptea aceea pentru simplul motiv că imaginea lui se învălmășise în creier în grămada aceea inconștientă care produce visele.
   - Stați! a strigat el, venind după ea. Doamne, dar chiar nu glumeați când spuneați că mergeți repede. Ar trebui să vă gândiți să participați la olimpiadă. Ce campion grozav ați fi! Ar ridica moralul patriei, nu credeți?
   A simțit cum încetinește fără voie pasul când a prins-o din urmă, dar nu s-a uitat la el.
   - Îmi pare rău că am pornit-o așa de prost. Nu am avut intenția să vă tachinez, doar că mi-a făcut plăcere să dau peste dumneavoastră.
   - De ce? a întrebat ea, aruncându-i o privire.
   El s-a oprit, cu o expresie atât de serioasă, încât s-a oprit și ea. A privit în susul și în josul străzii să se asigure că nu era urmărită.
   - N-aveți de ce să vă faceți griji, doar că, de când ne-am întâlnit, m-am gândit mult la spital, la Nella, fetița din fotografie.
   - Știu cine e Nella, i-a tăiat-o Vivien. Am văzut-o chiar săptămâna asta.
   - Mai e la spital?
   - Da.
   Răspunsul ei scurt l-a făcut să se dea înapoi - asta era bine - dar apoi i-a zâmbit, încercând probabil să o îmbuneze.
   - Uitați, tare aș vrea să o văd, asta-i tot. Nu vreau să vă deranjez în niciun fel și promit că nu o să vă încurc. V-aș fi foarte recunoscător dacă o să mă duceți acolo cândva.
  Vivien era conștientă că trebuie să refuze. Asta era tot ce-i mai trebuia - sau ce-și dorea - să umble cu un bărbat după ea când mergea la doctorul Tomalin. Era și așa destul de periculos, Henry devenea tot mai bănuitor. Dar băiatul acela se uita la ea atât de insistent și, fir ar să fie, chipul lui era plin de lumină și blândețe și, parcă, de speranță, încât i-a revenit sentimentul acela, dorința pâlpâindă din vis.
   - Vă rog! a spus el, întinzând o mână către ea.
   În vis, ea chiar îl ținuse de mână.
   - Atunci va trebui să țineți pasul cu mine! i-a spus ea foarte tăios. Și asta doar o singură dată!
   - Cum, vreți să spuneți că am putea merge chiar acum? Într-acolo mergeați?
   - Da, și chiar am întârziat!
   „Din cauza dumitale”, ar fi dorit să mai adauge, dar spera să fi înțeles oricum.
   - Am o oră stabilită pe care trebuie să o respect.
   - N-o să vă deranjez în niciun fel, promit.
   Nu voise să-l încurajeze, dar își dădea seama după zâmbetul lui larg că asta reușise să facă.
   - Am să vă iau astăzi, dar după aceea vă rog să dispăreți.
   - Dar să știți că, de fapt, nu sunt chiar invizibil.
   - Să vă întoarceți de unde ați apărut, i-a spus ea, fără să-i zâmbească, și să dați uitării ceea ce v-am spus în seara aceea la cantină.
   - Aveți cuvântul meu de onoare, a spus el, întinzându-i mâna. Pe mine mă cheamă...
   - Nu, i-a tăiat-o ea scurt, dându-și seama că l-a luat prin surprindere. Fără nume, doar prietenii se cunosc după nume, iar noi nu suntem prieteni.
   El a clipit și apoi a încuviințat din cap.
   Vocea ei a fost cât se poate de rece. Îi părea bine, fusese destul de nesăbuită oricum.
   - Și încă ceva, după ce o să vă duc să o vedeți pe Nella, nu trebuie să ne mai întâlnim niciodată!

       Jimmy nu glumise - Vivien mergea foarte repede. Ca o femeie care încerca să fie cu 2 pași înaintea bărbatului care o însoțea fără voia ei la întâlnirea cu iubitul.
   Așa că a fost nevoit să alerge un pic ca să țină pasul cu ea, care străbătea grăbită hățișul de străduțe de pe malul apei, și nu a avut cum să și vorbească în același timp. De fapt, cu cât vorbeau mai puțin, cu atât mai bine.
   Așa cum spusese și ea, nu erau prieteni și nici nu aveau să fie. Îi părea bine că ea precizase asta - era un avertisment pentru Jimmy, care se înțelegea de felul lui bine cu toată lumea, dar nu dorea nici el să o cunoască mai bine pe Vivien.
   Acceptase planul lui Dolly în cele din urmă, mai ales că îi promisese că nu va face rău nimănui.
   - Nu vezi cât e de simplu? îl întrebase ea, strângându-l tare de mână, pe când se aflau în cârciuma Lyons Corner House, de lângă Marble Arch. Dai întâmplător peste ea - sau îi lași această impresie - și-n timp ce te scuzi și te miri... că... ce coincidență, îi spui că ai vrea să o vezi pe fetița aceea de la bombardament, fetița aia orfană...
   - Nella, a spus el, uitându-se cum lumina soarelui nu reușea să facă să strălucească marginea de metal a mesei.
   - Și-ai să vezi că o să vrea, cine ar putea rezista? Mai ales dacă ai să-i spui cât de impresionat ai fost de soarta copilului, ceea ce e adevărat, Jimmy, nu-i așa? Nu mi-ai spus tu că voiai să te duci să vezi ce face?
   El a dat din cap, fără să o privească în ochi.
   - Așa că te duci cu ea și-apoi vezi cum faci să mai aranjezi încă o întâlnire, când apar și eu și vă fotografiez pe amândoi, știi... așa... ca și cum ați fi apropiați. Apoi îi trimitem o scrisoare - anonimă, desigur - anunțând-o că avem fotografia, iar ea va fi bucuroasă să facă ce trebuie ca să nu se afle.
   Dolly și-a stins țigara lovind-o cu putere în scrumieră.
   - Vezi? E atât de simplu că nu putem da greș.
   O fi simplu, poate chiar fără greș, dar totuși nu e corect.
   - Dar ăsta e șantaj, Doll, a spus el încetișor și, ridicându-și capul spre ea, a urmat, e o hoție!
   - Ba nu, a protestat ea, hotărâtă, e dreptate, e ceea ce merită după câte mi-a făcut mie, nouă, Jimmy, fără să mai socotim și ceea ce-i face soțului ei. Și are atâta bănet, că nici nu contează suma infimă pe care i-o cerem.
   - Dar soțul ei ce-o să...?
   - N-o să afle niciodată. Asta-i partea bună, Jimmy, totul e al ei. Casa în care stau în Campden Grove, toată averea... i le-a lăsat bunica ei cu condiția ca tot ea să le stăpânească și după ce se mărită. Să o fi auzit pe lady Gwendolyn cum comenta... credea că era cea mai bună glumă.
   El nu a răspuns și Dolly trebuie să fi simțit că nu se învoia, așa că s-a speriat. Ochii ei și așa destul de mari s-au deschis și mai tare, implorându-l, și și-a împreunat palmele ca la rugăciune.
   - Nu-ți dai seama? Pentru ea n-ar însemna mare lucru, iar noi am putea să trăim împreună, soț și soție, fericiți, până la adânci bătrâneți, Jimmy.
   El tot nu știa ce să zică, așa că a tăcut, jucându-se cu un chibrit, iar tensiunea dintre ei continua să crească. Așa cum i se întâmpla ori de câte ori era supărat, gândurile i-au zburat, ca o pală de fum, îndepărtându-se de problemă.
   S-a pomenit gândindu-se la tatăl lui. La cămăruța pe care o împărțeau amândoi până aveau să găsească ceva mai bun, la felul în care bătrânul stătea la fereastră uitându-se în stradă, întrebându-se cu voce tare dacă mama lui Jimmy va ști unde să-i găsească acum, dacă nu cumva din această pricină nu vine, și cerându-i lui Jimmy în fiecare seară să se întoarcă înapoi în cealaltă locuință. Uneori plângea și i se frângea inima să-l audă pe bătrân plângând cu capul în pernă și spunând că nu dorea altceva decât să fie totul ca mai înainte. Jimmy spera că va găsi cuvintele potrivite ca să le spună copiilor lui că totul va fi bine atunci când vor plânge, însă îi venea mult mai greu când cel care plângea era chiar tatăl său. Dar în vremurile astea erau atâția oameni care plângeau cu capul în pernă - Jimmy se gândea la toate sufletele pierdute pe care le fotografiase de când începuse războiul, la cei rămași fără nimic, la cei fără speranțe, la cei viteji, și, când o privea pe Doll, aprinzându-și încă o țigară și trăgând fumul cu nesaț, atât de schimbată față de fetișcana de pe malul mării, cu ochii jucăuși, se gândea că mai erau, probabil, destui oameni care ar fi vrut, ca și tatăl lui, să se întoarcă în timp.
   Sau să meargă înainte. Chibritul i-a pocnit între degete. Nu aveai cum să mergi înapoi, ăsta era doar un vis, dar exista o singură cale să scapi de prezent și aceasta era să mergi înainte. Își amintea cum se simțise în săptămânile acelea după ce Dolly îi spusese că nu se poate mărita cu el, pustietatea uriașă ce i se zărea neagră dinainte, singurătatea care îl ținea treaz nopțile, ascultând suspinele tatălui său și bătăile triste, nesfârșite ale inimii sale și în cele din urmă se întreba dacă planul lui Doll era chiar atât de groaznic.
   În mod normal, Jimmy ar fi răspuns că era rău. Cândva avusese idei foarte clare despre ce era bine și rău, dar acum, cu războiul ăsta, când totul se năruia în jurul lor - Jimmy a clătinat din cap nesigur - lucrurile erau oarecum diferite. Și-a dat seama că în vremurile acestea puteai să ții la ideile rigide doar plătind cu propria piele.
   A aliniat bucățile de chibrit și în acest timp a auzit-o pe Doll oftând lângă el. I-a aruncat o privire în timp ce se lăsa pe spătarul de piele al scaunului, cu fața îngropată în mâinile ei mici. I-a văzut din nou zgârieturile de pe brațe și s-a mirat cât de mult slăbise.
   - Îmi pare rău, Jimmy, i-a spus ea, printre degete. Îmi pare atât de rău. N-ar fi trebuit să-ți cer asta. A fost doar o idee. Am vrut doar...
   Vocea i se frânse, de parcă nu mai suporta să se audă rostind adevărul acela simplu și groaznic.
   - Dar m-a făcut să mă simt de parcă aș fi fost un nimic, Jimmy.
   Lui Dolly îi plăcea să se joace, se pricepea ca nimeni alta să intre în pielea unor personaje imaginare, dar Jimmy o cunoștea prea bine și în clipa aceea sinceritatea ei desăvârșită l-a impresionat adânc. Vivien Jenkins o făcuse pe frumoasa lui Doll - care era atât de deșteaptă și strălucitoare, al cărei râs îl făcea să se simtă mai viu, care avea atât de mult să dăruiască lumii - să se simtă de parcă ar fi fost un nimic.
   Așa că nu i-a mai trebuit să audă altceva.

       - Haideți mai repede!
   Vivien Jenkins se oprise și îl aștepta în pragul unei clădiri de cărămidă ce nu se distingea dintre celelalte de pe stradă, decât că purta pe ușă o plăcuță de alamă pe care scria: Dr. Tomalin, MD. S-a uitat la ceasul de mână de aur fin, rozaliu, pe care îl purta ca pe o brățară și părul ei castaniu-închis a sclipit în lumina soarelui, în timp ce se uita grijulie în stradă în spatele lui.
   - Trebuie să mă grăbesc, domnule... a început ea, dar s-a oprit brusc amintindu-și înțelegerea. Ei bine, oricum v-ați numi... Am întârziat și așa.
   Jimmy a urmat-o, intrând în ceea ce fusese cândva holul unei case impresionante, folosit acum ca recepție. O femeie cu părul cărunt, ca de cositor, prins într-un coc strâns la ceafă, și-a ridicat ochii de la biroul la care era așezată.
   - Domnul acesta a venit să o vadă pe Nella Brown, a spus Vivien.
   Femeia și-a îndreptat atenția spre Jimmy și l-a privit o clipă fără să clipească, pe deasupra ochelarilor ei cu jumătate de lentile. El i-a zâmbit, dar ea nu a răspuns. Atunci și-a dat seama că s-ar fi cuvenit să-i explice ceva. S-a apropiat de birou. Brusc s-a simțit asemenea unui personaj din Dickens, ca băiatul de la fierărie care își răvășea părul de pe frunte când a dat cu ochii de măreție.
   - O cunosc pe Nella, a început el, adică am cunoscut-o în noaptea când i-a fost omorâtă familia. Eu sunt fotograf, lucrez pentru ziare. Am venit să o salut... să văd ce mai face.
   Apoi s-a străduit să se oprească. S-a uitat la Vivien, sperând că va interveni și va pune o vorbă bună pentru el, dar ea nu s-a mișcat.
   De undeva se auzeau ticăitul unui ceas și zumzetul unui avion deasupra.
   În cele din urmă recepționera a scos un oftat îndelung, în semn că se gândește.
   - Așa, aspus ea, de parcă n-ar fi lăsat-o inima să-l primească înăuntru. Fotograf... de la ziare? Și cum spuneați că vă cheamă?
   - Jimmy, a răspuns el, privind-o din nou pe Vivien, care și-a ferit ochii. Jimmy Metcalfe.
   Ar fi putut să mintă - și poate ar fi fost mai bine dar nu s-a gândit la asta.
   Nu știa să fie duplicitar.
   - Voiam doar să văd ce mai face Nella.
   Femeia l-a privit cu buzele strânse și apoi a înclinat ușor capul.
   - Bine, domnule Metcalfe, veniți cu mine. Dar vă avertizez că nu vreau să-mi deranjați spitalul sau pacienții. La cea mai mică neregulă, ieșiți afară!
   Jimmy a zâmbit recunoscător și un pic înspăimântat.
   Femeia și-a aranjat grijulie scaunul în dreptul biroului, și-a îndreptat cruciulița de aur care îi atârna de gât pe un lănțișor subțire și apoi, fără să privească înapoi, a pornit-o în sus pe scările impunătoare cu o hotărâre care obliga să fie urmată. Ceea ce Jimmy a și făcut. Pe la mijlocul drumului și-a dat seama că Vivien nu venise cu ei. S-a întors și a văzut-o în dreptul unei uși în celălalt capăt al holului, aranjându-și părul într-o oglindă.
   - Nu veniți și dumneavoastră? a întrebat-o el.
   Vrusese să vorbească în șoaptă, dar din pricina formei încăperii, a tavanului boltit, se făcea un ecou puternic.
   - Am altceva de făcut, a răspuns ea, scuturând din cap. Trebuie să mă întâlnesc cu cineva, a urmat ea roșind. Duceți-vă, duceți-vă! Nu mai pot sta de vorbă, și așa am întârziat destul de mult.

     Jimmy a rămas în dormitor cam un ceas, privind-o pe fetiță cum dansa step, apoi s-a auzit un clopoțel și Nella a spus:
   - A venit masa de prânz!
   Atunci și-a da seama că era timpul să-și ia rămas-bun. Cât au străbătut coridorul împreună, ea l-a ținut de mână și când au ajuns în capul scărilor a ridicat ochii spre el și l-a întrebat:
   - Când ai să mai vii să mă vezi din nou?
   Jimmy a șovăit o clipă, nu se gândise atât de departe, dar, când i-a văzut chipul atât de deschis și de sincer, și-a adus brusc aminte de plecarea mamei lui, urmată de o străfulgerare care l-a năpădit prea iute ca să-și dea seama ce era, dar care era legată de nevinovăția copiilor, de sinceritatea cu care se încredeau și cât de puțin le trebuia ca să își pună mânuța moale într-a ta, convinși că nu ai să-i dezamăgești.
   - Peste câteva zile, ce zici? a răspuns el zâmbind și făcându-i cu mâna, privind-o cum o ia tropăind pe culoar înapoi spre sala de mese.

      - Perfect, ai făcut foarte bine, i-a spus Doll mai târziu în seara aceea, când i-a povestit.
   Ascultase atentă toată povestea, cu ochii măriți când a pomenit de oglinda din fața cabinetului doctorului și cum roșise Vivien - vinovată, desigur, au căzut amândoi de acord - când și-a dat seama că Jimmy o văzuse cum se aranjează.
   - Nu ți-am spus eu, Jimmy? Ai văzut că se întâlnește cu doctorul acela fără să știe bărbatul ei?
   Acum Doll zâmbea.
   - Vai, Jimmy, mai avem atât de puțin!
   Jimmy nu era atât de sigur. Și-a aprins o țigară.
   - Nu știu, Doll. E complicat... i-am promis lui Vivien că nu o să mă mai duc înapoi la spital.
   - Da, dar i-ai promis Nellei că o să te mai duci.
   - Tocmai!
   - Care-i problema? Doar nu ai să-ți încalci cuvântul dat unui copil? Și orfan, pe deasupra!
   Bineînțeles că își va ține promisiunea, dar era clar că nu o făcuse pe Doll să înțeleagă cât de caustică fusese Vivien.
   - Jimmy, doar nu ai de gând să o dezamăgești pe Nella?
   - Nu, nu, a răspuns el, fluturându-și mâna în care ținea țigara. Sigur că o să mă duc înapoi. Dar lui Vivien nu o să-i placă. Mi-a spus-o foarte clar.
   - Lasă că o să o îmbunezi tu, i-a spus Dolly cuprinzându-i fața cu mâinile. Nu cred că îți dai seama, Jimmy, cât de mult reușești să încălzești sufletele oamenilor.
   Și-a apropiat fața de a lui, atingându-i urechea cu buzele.
   - Uită-te numai la mine, cum mă-ncălzesc acum!
   Jimmy a zâmbit, gânditor, în timp ce ea îl săruta. Își închipuia chipul dezaprobator al lui Vivien Jenkins când o să îl vadă din nou la spital, încălcându-i interdicția. Se străduia să imagineze ceva care să-i explice apariția, căci nu era de ajuns să-i spună că îl rugase Nella să vină.
   Dolly s-a dat înapoi și i-a spus:
   - E cel mai bine așa.
   Jimmy a încuviințat, avea dreptate.
   - Te duci la Nella, dai peste Vivien, aranjezi o dată și un loc și lași restul în seama mea. Vezi ce simplu e? a întrebat ea, lăsându-și capul într-o parte și zâmbindu-i.
   - Da, e simplu, a răspuns Jimmy, schițând cu greu un zâmbet.

      Așa părea, doar că Jimmy nu a mai dat peste Vivien.
   În următoarele două săptămâni, s-a dus la spital să o viziteze pe Nella ori de câte ori a avut timp.
   Dar, deși o zărise de două ori pe Vivien de la distanță, nu a avut ocazia să-i schimbe părerea proastă pe care și-o făcuse despre el și să o convingă să se întâlnească cu el din nou. Prima dată, ea tocmai pleca de la spital când Jimmy dădea colțul să intre pe strada Highbury. Ea se oprise în prag, uitându-se cu atenție în toate părțile, în timp ce-și ridica eșarfa să-și acopere fața ca să nu o recunoască nimeni. El a grăbit pasul, dar până când a ajuns în dreptul spitalului a fost prea târziu, căci ea o luase în direcția opusă, cu capul plecat, ferindu-se de ochi iscoditori.
   A doua oară nu a mai fost la fel de precaută. Jimmy tocmai intrase în holul de recepție al spitalului și aștepta să o anunțe pe Myra (recepționera cu părul cărunt, cu care se împrietenise de-acum) că se ducea să o vadă pe Nella, când a băgat de seamă că ușa din spatele biroului rămăsese deschisă.
   Așa că putuse să arunce o privire în cabinetul doctorului Tomalin unde a zărit-o pe Vivien, râzând ușor către cineva așezat dincolo de ușă. Tocmai atunci, mâna unui bărbat s-a așezat pe brațul ei gol și Jimmy a simțit un nod în stomac.
   Ce păcat că nu avea aparatul de fotografiat la el! Nu îl putea vedea pe doctor, dar o vedea pe Vivien destul de clar: mâna bărbatului pe brațul ei, bucuria de pe chipul ei...
   Și tocmai astăzi să nu aibă aparatul la el... ar fi fost tot ce-i trebuia. Jimmy tot se mai muștruluia în gând când a apărut Myra, a închis ușa și l-a întrebat cum o mai duce.
   Apoi, la începutul celei de-a treia săptămâni, pe când Jimmy ajunsese în capul scărilor și o pornise pe coridor spre dormitorul Nellei, a zărit o siluetă cunoscută mergând înaintea lui. Jimmy a încetinit pasul, prefăcându-se că se uită cu mare atenție la afișul de pe perete, cu lozinca „Să săpăm pentru victorie”, înfățișând un copil firav, cu sapa și cazmaua, dar ațintindu-și auzul la pașii ei care se depărtau. Când Vivien a dat colțul, el a luat-o iute după ea, simțind cum îi bate inima tot mai tare pe măsură ce o vede înaintând. A ajuns în dreptul unei ușițe în perete, pe care Jimmy nu o observase până atunci, și a deschis-o. El a urmat-o, descoperind cu surprindere o scară mult mai îngustă care ducea la etajul următor.
   A început să urce și el, ușor și iute, până când o rază de lumină i-a arătat ușa prin care tocmai intrase ea. A luat-o și el pe acolo și s-a trezit într-altă parte a casei, cu tavanul mult mai jos decât la etajele celelalte și care nu arăta deloc a spital. Îi auzea pașii, dar nu era sigur pe unde o luase, până când s-a uitat în stânga și i-a văzut umbra alunecând pe tapetul decolorat, albastru cu auriu. A zâmbit în sinea lui - copilul din el se bucura de jocul acesta - și-a pornit-o după ea.
   Jimmy avea senzația că știa încotro se duce: se furișa la o întâlnire tainică cu doctorul Tomalin, sus, în partea privată a vechii case, departe de priviri indiscrete, unde nu s-ar fi gândit nimeni să-i caute. Cu excepția lui Jimmy. Și-a întins capul după colț și a văzut-o pe Vivien oprindu-se. De data aceasta avea aparatul de fotografiat la el. Era mult mai bine să facă o fotografie cu adevărat incriminantă decât să recurgă la mascarada cu aranjarea unei false întâlniri care, pusă pe hârtie fotografică, să pară compromițătoare. Și, în felul acesta, Vivien ar fi prinsă cu adevărat pe picior greșit, ceea ce l-ar face pe Jimmy să se simtă mult mai puțin vinovat.
   Mai rămânea problema trimiterii scrisorii (era șantaj, ce să se mai ascundă după deget!). Jimmy tot nu se împăca cu această idee, dar și-a luat inima în dinți.
   A urmărit-o cum deschide ușa și, când s-a strecurat înăuntru, a făcut și el un pas înainte, scoțând capacul obiectivului. A pus un picior în ușă să nu o lase să se închidă și și-a ridicat aparatul ca să facă fotografia.
   Dar ceea ce a văzut prin obiectiv l-a făcut să-l lase iute în jos.

24.

       Greenacres, 2011
   Surorile Nicolson (fără Daphne, care era în LA să filmeze o reclamă, dar promisese că va lua primul zbor de noapte înapoi la Londra, „de îndată ce se vor putea lipsi de mine”) au dus-o pe Dorothy acasă la Greenacres sâmbătă dimineața. Rose era îngrijorată că nu reușise să dea de Gerry, dar Iris - căreia îi plăcuse întotdeauna să aibă ultimul cuvânt - a spus că telefonase la facultate și i se spusese că e plecat cu „treburi foarte importante” și i se promisese că îi vor transmite mesajul.
   Laurel a întins fără să vrea mâna spre telefon în timp ce Iris perora, răsucindu-l în palmă, întrebându-se de ce nu aflase încă nimic despre doctorul Rufus, dar s-a abținut să-l sune. Gerry lucra în ritmul lui și în felul lui și știa din proprie experiență că nu avea rost să-l sune la birou.
   Până la amiază, Dorothy a fost instalată în dormitorul ei, și adormise cu părul ei alb, împrăștiat ca o aură pe perna de culoarea vinului roșu. Surorile s-au privit una pe cealaltă și s-au înțeles din priviri s-o lase în pace. Vremea se îmbunase, era neobișnuit de cald și s-au dus afară să stea, sub pom, pe balansoar, să mănânce chiflele pe care Iris insistase să le facă cu mâna ei, și să alunge muștele, bucurându-se de ceea ce va fi cu siguranță ultima perioadă frumoasă a anului.
   Sfârșitul de săptămână a trecut fără probleme. Au stat în jurul patului lui Dorothy, citind sau sporovăind cu voce joasă, încercând chiar, la un moment dat, să joace Scrabble (dar nu a durat mult, căci Iris nu putea niciodată să ajungă la capătul unui joc fără să-i reproșeze lui Rose că știe prea multe cuvinte ciudate cu două litere). De cele mai multe ori însă au vegheat cu rândul lângă patul mamei lor care dormea.
   Era bine că au adus-o acasă, se gândea Laurel. Dorothy aparținea acestei case vechi, ciudate, primitoare, pe care ea o descoperise din întâmplare și și-o însușise pe dată.
   „Întotdeauna am visat o casă ca asta, obișnuia ea să le spună, cu chipul luminat de un zâmbet larg în timp ce veneau din grădină. O vreme am crezut că am ratat ocazia, dar totul a ieșit bine în cele din urmă. De îndată ce am văzut-o, am știut că asta trebuie să fie...”
   În timp ce o aduceau acasă cu mașina sâmbătă, Laurel se întreba dacă ea se gândea la ziua aceea de demult, dacă-și mai amintea de bătrânul care le oferise ceai când ea și cu tata i-au bătut la ușă în 1947, de păsările care îi priveau de pe șemineul cu gura astupată cu scânduri, sau de tânăra de atunci, care se agățase de cea de-a doua șansă, în timp ce privea spre viitor, încercând să scape de ceea ce făcuse înainte.
   Sau, în timp ce ajungeau la capătul aleii de lângă casă, Dorothy poate că se gândise la întâmplările care au dus la ziua aceea din anul 1961 și la imposibilitatea de a scăpa, de fapt, de trecut? Sau poate că Laurel devenise prea sentimentală și lacrimile pe care le vărsase mama în mașina lui Rose fuseseră doar efectul vârstei înaintate?
   Indiferent de motiv, plecarea de la spital o obosise fără îndoială și a dormit în cea mai mare parte a sfârșitului de săptămână, mâncând puțin și vorbind și mai puțin. Când îi venea rândul să stea de veghe, Laurel ar fi vrut ca mama să se miște, să-și deschidă ochii obosiți și să-și recunoască fiica cea mare, să reînceapă discuția din zilele trecute. Trebuia să afle ce luase mama ei de la Vivien Jenkins - acesta era miezul enigmei. Henry avusese dreptate, susținând că moartea soției sale avusese o altă cauză și că fusese victima unor escroci. (La plural, a observat Laurel - era oare doar o întorsătură de frază, sau mama acționase împreună cu altcineva? Ar fi putut să fie Jimmy, cel pe care mama îl iubise și îl pierduse? Sau poate tocmai din această pricină se despărțiseră?) Trebuia să aștepte până luni, totuși, căci Dorothy nu vorbea deloc.
   De fapt, privind-o pe bătrână cum dormea liniștită în timp ce perdelele fluturau în adierea blândă a vântului, lui Laurel i se părea că mama trecuse un prag invizibil către un tărâm unde nălucile trecutului nu o mai puteau ajunge.
   Doar o singură dată, în primele ore ale zilei de luni, au năpădit-o temerile care o încercaseră în ultimele săptămâni. Rose și Iris plecaseră să se culce la casele lor, așa că Laurel a sărit din somn pe întuneric și-a pornit-o pe bâjbâite pe coridor, pipăind pereții, în căutarea întrerupătoarelor de lumină.
   Și-a amintit de toate nopțile când mama făcuse același lucru pentru ea: fusese trezită de un suspin în noapte și o luase la fugă pe coridor ca să-i alunge spaimele fiicei ei, să-i mângâie părul și să-i șoptească la ureche:
   „Șșșșt, aripioară... haide, haide, șșșșt”.
   Indiferent de sentimentele contradictorii pe care le nutrea acum față de mama ei, i se părea un privilegiu să poată face și ea la fel, mai ales că părăsise căminul părintesc în împrejurări neplăcute, nu fusese acolo când murise tata și își petrecuse întreaga viață gândindu-se la nimic altcineva decât la ea și la arta ei.
   Laurel s-a băgat în pat lângă mama ei, luând-o în brațe. Cămașa de noapte de bumbac era udă de chinurile coșmarului și trupul ei firav tremura.
   - A fost vina mea, Laurel, a spus ea. A fost vina mea...
   - Șșș, șșșt, a mângâiat-o Laurel. Haide, o să fie totul bine.
   - Eu sunt de vină că a murit.
   - Știu, știu că așa a fost.
   Lui Laurel i-a venit în minte din nou Henry Jenkins și convingerea lui că Vivien murise pentru că fusese atrasă într-un loc în care nu s-ar fi dus de bunăvoie, chemată acolo de cineva în care avea încredere.
   - Haide, haide, mamă, s-a terminat acum.
   Respirația lui Dorothy se calmase și Laurel se gândea la esența dragostei.
   Că putea continua să o simtă atât de intens, în ciuda celor aflate despre mama ei. Se pare că faptele rele nu o pot face să dispară, dar dezamăgirea era imensă. Dezamăgire e un cuvânt oarecare, dar rușinea și neputința cuprinse în ea sunt zdrobitoare. Laurel nu pretindea perfecțiune. Nu era copil. Și nici nu împărtășea credința oarbă a lui Jerry că simplul fapt că Dorothy Nicolson era mama lor o absolvea în mod miraculos de orice faptă rea. Nicidecum. Laurel era realistă, înțelegea că mama ei era o ființă umană și că era firesc să fi făcut anumite lucruri în viață care să nu fi fost chiar sfinte, urâse și ea, dorise lucruri nepermise și făcuse greșeli ale căror consecințe nu dispăreau - așa cum i se întâmplase și lui Laurel.
   Dar imaginea pe care Laurel începea să și-o contureze despre ceea ce se întâmplase în trecutul lui Dorothy, ceea ce o văzuse făcând pe mama ei...
   - A venit după mine și m-a găsit...
   Laurel era absorbită de propriile ei gânduri și vocea stinsă a mamei a făcut-o să tresară.
   - Ce spui, mamă?
   - Am încercat să mă ascund, dar el m-a găsit.
   Laurel și-a dat seama că vorbea de Henry Jenkins. Se părea că se apropiau tot mai mult de ceea ce se întâmplase în ziua aceea din 1961.
   - Dar s-a dus, mami, nu mai vine înapoi.
   - L-am omorât, Laurel, a șoptit ea.
   - Știu că l-ai omorât, a șoptit Laurel, cu respirația oprită.
   - Mă poți ierta, Laurel?
   Era o întrebare pe care Laurel nici nu și-o pusese. Așa că, aflată în această situație, în camera întunecată și liniștită a mamei, n-a putut spune altceva decât:
   - Haide, taci, acum. Totul o să fie bine, mami. Eu te iubesc.

       Peste câteva ore, când soarele începuse să se ivească peste vârfurile copacilor, Laurel i-a predat ștafeta lui Rose și s-a îndreptat spre Mini-ul verde.
   - Din nou la Londra? a întrebat-o Rose, care o conducea pe aleea din grădină.
   - Nu, astăzi mă duc la Oxford.
   - A, Oxford! a spus Rose, răsucindu-și mărgelele. Tot mai studiezi, așa-i?
   - Așa e.
   - Dar măcar găsești ce cauți?
   - Cred că mă apropii, Rose, i-a răspuns Laurel, urcându-se în mașină.
   Apoi a zâmbit, i-a făcut cu mâna și a demarat, bucuroasă să scape înainte ca Rose să o descoasă mai departe.
   Bibliotecarul de la sala de lectură a Bibliotecii Britanice păruse impresionat de rugămintea ei de a găsi niște „memorii destul de obscure” și s-a arătat și mai încântat auzind-o întrebând de corespondența domnișoarei Katy Ellis după moartea ei. El s-a încruntat cu hotărâre în fața ecranului computerului, oprindu-se din când în când să noteze câte ceva într-un carnet, iar speranțele lui Laurel creșteau și scădeau odată cu mișcările sprâncenelor lui, până când a devenit evident că atenția ei îl stânjenea și i-a sugerat că ar putea să mai dureze ceva timp și că el își va continua căutarea în timp ce ea se poate ocupa cu altceva.
   Laurel a înțeles aluzia și a ieșit să fumeze iute o țigară (ei bine, au fost trei, de fapt) și să se plimbe nervoasă de colo-colo, după care s-a năpustit înapoi în sala de lectură să vadă ce descoperise.
   Și chiar găsise ceva, după cum se dovedise. I-a întins o bucată de hârtie peste masă cu zâmbetul satisfăcut și istovit al unui maratonist și i-a spus.
   - Am găsit-o!
   Sau cel puțin locul unde erau păstrate documentele ei. A descoperit că se aflau în arhivele bibliotecii de la New College din Oxford. Katy Ellis își dăduse doctoratul acolo și, după moartea sa, în septembrie 1983, toate lucrările ei fuseseră donate bibliotecii. Era și un exemplar al memoriilor sale, dar Laurel se gândea că ar fi posibil să găsească ceea ce căuta în documentele originale.
   Laurel și-a lăsat Mini-ul în parcarea de la intrarea în Oxford și a luat autobuzul către oraș. Șoferul i-a spus să coboare pe High Street, vizavi de Queen’s College și apoi, urmând indicațiile lui, a mers puțin, pe lângă Biblioteca Bodleiană, a luat-o apoi pe strada Holywell și a ajuns la intrarea facultății pe care o căuta. Nu se săturase niciodată să admire frumusețea extraordinară a universității: fiecare piatră, fiecare turn și fiecare stâlp de balustradă înălțate spre cer purtau povara trecutului - dar ea nu avea acum timp de admirat, și-a îndesat mâinile în buzunarele pantalonilor, și-a plecat capul ca să înfrunte vântul rece și a pornit-o în grabă peste peluza curții interioare către bibliotecă.
   A fost întâmpinată de un tânăr cu părul lățos și negru, cu reflexe albăstrii.
   Laurel s-a prezentat și i-a spus de ce venise, pomenind că bibliotecarul de la Biblioteca Britanică sunase vinerea trecut ca să îi aranjeze o vizită.
   - Da, da, a răspuns tânărul (al cărui nume se dovedise a fi Ben și care făcea, cu mult entuziasm, un stagiu de un an). Am vorbit chiar eu cu dânsul. Ați venit ca să vă uitați la una dintre colecțiile absolvenților noștri.
   - La documentele lui Katy Ellis.
   - Așa e. V-am scos arhiva din depozitul de documente din turn.
   - Excelent! Vă mulțumesc foarte mult.
   - Pentru nimic... orice motiv de urcat în turn... a spus el zâmbind și aplecându-se spre ea, cu un aer conspirativ, știți, e la capătul unei scări în spirală și se intră pe o ușă ascunsă în peretele holului celui mare, exact ca la Hogwarts.
   Laurel citise bineînțeles Harry Potter și nu era nici ea nepăsătoare la farmecul clădirilor vechi, dar programul bibliotecii era limitat între anumite ore și scrisorile lui Katy Ellis se aflau atât de aproape și aceste două elemente puse una lângă alta o făceau să se sperie la gândul că ar putea să mai piardă alte câteva minute sporovăind cu Ben despre arhitectură sau literatură. Așa că i-a zâmbit prefăcându-se că nu înțelege (Hogwarts?), iar el a privit-o cu înțelegere (Încuiata!) și au trecut mai departe.
   - Documentele vă așteaptă în sala de lectură a arhivei. Să vă conduc acolo chiar eu, ce ziceți? E destul de complicat de ajuns dacă n-ați mai fost acolo.
   Laurel l-a urmat de-a lungul unui coridor de piatră, în timp ce el îi povestea cu plăcere despre istoria facultății, până când au ajuns, în cele din urmă, după multe întortocheturi, într-o încăpere cu mese ale cărei ferestre dădeau spre un minunat zid medieval acoperit pe de-a întregul de iederă.
   - Am ajuns, i-a spus el, oprindu-se în dreptul unei mese cu vreo 20 de cutii puse una peste alta. Vă convine să lucrați aici?
   - Sunt convinsă că e foarte bine.
   - Excelent. Lângă cutii găsiți mănuși. Vă rog să le puneți când atingeți documentele. Dacă aveți nevoie de mine, eu o să fiu acolo, a adăugat el arătând către un vraf de hârtii pe un birou dintr-un colț, transcriu...
   Laurel nu l-a întrebat ce anume transcrie, de teamă să nu se apuce să-i explice, așa că Ben a plecat, cu o ușoară înclinare a capului.
   Laurel a așteptat o clipă și apoi a fluierat ușor în liniștea împietrită a bibliotecii. În fine se găsea singură dinaintea scrisorilor lui Katy Ellis. S-a așezat dinaintea mesei și și-a pocnit degetele - fizic, nu metaforic - i s-a părut cel mai nimerit lucru înainte de a-și arbora ochelarii de citit și mănușile albe, după care a pornit să caute răspunsurile.
   Cutiile erau identice, de carton cafeniu, rezistent, fiecare de dimensiunile unei enciclopedii. Erau înregistrate cu un nume și un cod pe care Laurel nu le înțelegea pe de-a întregul, dar care păreau că indică o serie întreagă de elemente. S-a gândit să-l întrebe pe Ben, dar s-a temut că va primi o lecție completă de arhivistică. Cutiile păreau așezate în ordine cronologică...
   Laurel s-a decis să-și încerce norocul, convinsă că, pe măsură ce va înainta, totul va căpăta un sens.
   A deschis prima cutie și a găsit câteva plicuri. Unul conținea vreo douăzeci și ceva de scrisori legate cu o bandă albă și fixate cu o bucată tare de carton. Laurel s-a uitat la grămada de cutii. Se pare că lui KatyEllis îi plăcea tare mult să scrie scrisori, dar cui oare i le va fi scris? După cum se vedea, scrisorile erau aranjate după data primirii, dar trebuie să fi fost și o altă metodă mai bună de a găsi ceea ce avea nevoie în afară de simpla încercare și eroare.
   Laurel a bătut darabana cu degetele, gândindu-se, și apoi a privit peste ochelari la masa de lucru. A zâmbit când a dat cu ochii de ceea ce-i lipsea - indexul documentelor - peste care s-a uitat iute să vadă dacă conținea, așa cum spera, o listă a expeditorilor și destinatarilor. Ținându-și răsuflarea, și-a plimbat degetul pe coloana cu expeditorii, căutând mai întâi litera J pentru Jenkins, apoi L pentru Longmeyer și în cele din urmă V pentru Vivien.
   Niciuna dintre aceste opțiuni nu era trecută acolo.
   Laurel s-a mai uitat încă odată cu mai multă atenție de data aceasta, fără să găsească nimic. Nu exista nicio dovadă în listele acelea despre vreo scrisoare de la Vivien Longmeyer sau de la Vivien Jenkins. Și totuși, Katy Ellis pomenise aceste scrisori în fragmentul din Născută pentru a-i învăța pe alții, citată în biografia lui Henry Jenkins. Laurel a scos fotocopia pe care o făcuse la Londra și a citit din nou ce scria acolo, negru pe alb:
   „În timpul lungii noastre călătorii pe mare, am reușit să-i câștig suficient încrederea ca să legăm o prietenie care a durat mulți ani. Am purtat cu ea o corespondență regulată și caldă până la tragica ei moarte timpurie în vremea celui de-al Doilea Război Mondial...”
   A scrâșnit din dinți și a mai verificat lista încă o dată. Nimic. Nu avea niciun sens. Katy Ellis spunea că au existat o mulțime de scrisori... o corespondență regulată și caldă. Dar unde erau?
   Laurel a aruncat o privire spre spatele încovoiat al lui Ben și și-a luat inima în dinți.
   - Acestea sunt toate scrisorile pe care le-am primit, i-a răspuns el când Laurel i-a arătat fragmentul din memorii, dar apoi s-a luminat la față: Dar dacă a distrus acele scrisori înainte de a muri?
   De unde era să știe că îi zdrobea speranțele lui Laurel, asemenea unor frunze uscate frecate între degete.
   - Asta se întâmplă uneori, a urmat el, mai ales în cazul celor care intenționează să-și doneze corespondența. Ca să se asigure că nu dau la iveală ceva ce nu vor să se afle. Credeți că ar fi avut vreun motiv să facă așa ceva?
   Laurel s-a gândit o clipă. Presupunea că ar fi fost cu putință. Scrisorile lui Vivien ar fi putut conține ceva ce Katy Ellis să fi considerat ori prea sensibil, ori prea incriminant - Doamne! Orice era posibil în momentul acela.
   - Ar putea fi depozitate într-altă parte?
   Ben a clătinat din cap.
   - Biblioteca New College este singurul beneficiar al documentelor lui Katy Ellis. Tot ce a lăsat se află aici.
   Lui Laurel îi venea să azvârle cutiile acelea ordonate prin încăpere, să bage spaima în bietul Ben. Era atât de dezamăgitor să fi ajuns atât de aproape, ca să i se închidă apoi toate căile.

..............................................................